I
I
Praletori Ala toata țirUa. aaUl-v* '
nr. 9, septembrie 1986
(anul XCII , nr. 1201)
CONVORBIRI IIIIRUU
REVISTA LITERARA FONDAIA DE SOCIETATEA «JUNIMEA» DlN IAȘI LA1 MARTIE 1867
EDITATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA
mărturiile
trecutului,
nobila misie
orizonturile
\ iitorului
Zbuciumata noastră istorie milenară este
istoria unor lupte continue pentru apă-
rarea ființei naționale, a libertății acestor
pământuri de la Carpați și Dunăre. O luptă
dusă nu numai cu arma in mină, ci mai a’es
cu truda minții și a brațelor. Momentele de în-
florire, de izbindă, au fost tocmai acelea cînd
apele s-au strins intr-un șuvoi, cînd inimile au
bătut la unison. Un asemenea moment a însem-
nat domnia lui Mircea cel Mare, de la a cărui
urcare pe tron sărbătorim 600 de ani. Rovine a
fost, este și va rămine un simbol al vitejiei oa-
menilor acelor vremuri. Domnia lui Mircea sem-
nifică insă mult mai mult: stabilitate, pace,
dezvoltare prosperă. Sînt elemente pe care le
regăsim, la alte dimensiuni evident, m peisajul
de astăzi al țării. în unitate de gind și de fap-
tă se durează impunătorul edificiu socialist,
avindud drept ctitor pe președintele Nicolae
Ceaușescu.
Sub cupola pavilionului expozițional din Piața
Scinteii, simbolizând boltirea cerului patriei, s-au
strîns acum în septembrie, luna rodului, dar și a
așezării seminței sub brazdă, reprezentanții meș-
terului faur, cei care prin munca lor dăltuiesc
noul chip al României socialiste. Un mare sfat
al muncitorilor, chemați de noua rinduială să
fie nu numai truditori, ci și părtași la marele
act al conducerii țării. Instituție solidă a demo-
crației noastre socialiste, viabilă tocmai prin origi-
nalitatea și temeinicia formelor sale, Congresul
oamenilor muncii, întrunit acum pentru a treia
oară de la crearea sa, din inițiativa tovarășului
Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidu-
lui, președintele Republicii, a evidențiat respon-
sabilitatea creatorilor de bunuri materiale, anga-
jarea lor într-o dezbatere lucidă, menită să gă-
sească căile și mijloacele pentru înfăptuirea obi-
ectivului strategic stabilit de Congresul al XIII-
lea al partidului, atingerea de către România
a nivelului de țară mediu dezvoltată. Forumul
democrației muncitorești a subliniat încă odată cu
putere hotărîrea clasei noastre muncitoare, a în-
tregului popor de a-și consacra energiile, capaci-
tățile creatoare, propășirii patriei. A reieșit cu
limpezime că bunăstarea poporului, țelul suprem
al politicii partidului, depinde de rodnicia muncii
Dan HATMANU :	„Școala din Scobinți"
noastre.
Lucrările celui dc al IlI-lea Congres al oame-
nilor muncii au fost pătrunse de acel vizionarism,
de acea cutezanță ce sînt proprii concepției se-
cretarului general, tovarășul Nicolae Ceaușescu,
antologie „Convorbiri
partidului nostru.
ziua de mîine, a
A privi cu răspundere spre
scruta orizonturile mai apro-
vasile alecsandri
piate sau mai depărtate ale viitorului, reprezintă
elemente distinctive ale epocii Nicolae Ceaușescu.
F.mană de aici grija deosebită pentru viitorul
națiunii. Numai prin abordarea cutezătoare a pro-
blemelor complexe ale prezentului, coroborată cu
o permanentă deschidere spre viitor, cu înțelege-
rea creatoare a sensului dezvoltării, a fost po-
sibil a se înfăptui atît de multe și grandioase
proiecte de dezvoltare într-un timp atît de scurt
istoricește. Prezentul și viitorul solicită de la noi,
cum s-a remarcat cu pregnanță în cadrul dezbate-
rilor congresului, în cuvîntările tovarășului Nicolae
Ceaușescu, un mai sporit efort de creativitate,
de gîndire. Sînt acestea valorile noastre cele mai
de preț, bogăția inepuizabilă a poporului nostru,
ale cărei carate trebuie cît mai bine scoase la
Din umbra deasă-a norului
întins pe țări străine
Cu aripile dorului
Voios revin la tine.
O ! cuib al fericilor,
O ! țară luminoasă.
Comoară-a nălucirilor,
Grădina mea frumoasă !
vara
Aice-i țara basmelor
Ce-ngănâ-a noastră minte
Prin freamătul fantasmelor
Din timpi de mai nainte.
Aice-i vestea Doamnelor
Din lumea legendară
Și a prelungirii toamnelor
Sub cer de primăvară.
lumină.
Votul
Nicolae
Național
unanim pentru realegerea tovarășului
Ceaușescu ca președinte al Consiliului
al oamenilor muncii, votul clasei noas-
tre muncitoare, clasa conducătoare a societății,
constituie un legămînt, o hotărîre fermă a celor
ce muncesc, de a face munca mai spornică, de
a apropia astfel viitorul la care năzuim. Un
legămînt pe care l-au semnat și cei mai tineri
cetățeni ai patriei, cei aflați încă pe băncile în-
vățăturii. Răspunsul lor la îndemnurile pa-
tetice ale tovarășului Nicolae Ceaușescu, prile-
juite de deschiderea noului an școlar, constituie
o dovadă a înțelegerii menirii pe care o au. Spe-
ranțele pe care ni le punem în acești construc-
tori ai viitorului vor rodi cu siguranță. Cu îna-
riparea tinereții și cu scânteierea minții, acești
tineri sînt în stare să dea viață viitorului de
aur, ale cărui temelii trainice le așezăm acum
în miezul acestui ev aprins în care trăim.
Eroi at prezentului și ai viitorului. Sînt și vor
fi eroii cărților noastre. Strădania de a le zugravi
chipurile se vrea a fi la înălțimea efortului
lor creator.
CONVORBIRI LITERARE
Ș-avîntul tinerețelor
Ce-n sînu-mi se trezește
Prin lumile poeților
Sburînd mă rătăcește.
Și-n farmecul avîntului
Tot ce sub ochi răsare
în poalele pămîntuiui
Mai drăgălaș îmi pare ;
întinderea cîmpiilor
In zări mai lin se pierde,
Mai dulce-i rodul viilor.
Verdeața e mai verde.
Mai nalte >unt înălțimile,
Mai cald e mîndrul soare.
Mai limpezi limpezimile
De rîuri și isvoare.
Iar fetele cu florile
Mai viu rid între ele,
Și spun privighetorilor
Mai tainic viers la stele.
Aice-i țara țărilor
Și-a doinelor de jale
Ce-n liniștirea serilor
Te țin uimit în cale.
Aici cu lăcrămioarele
Bujori se prind în horă,
Aice însuș soarele
Are-ntre flori o soră,
Și’n stîncele Carpaților
Cresc păseri năsdrăvane
Și-n sufletul bărbaților
Mândriile Romane !
O ! gură dulce-a raiului
Tu dai prin o zîmbire
Și fericire traiului
Și morții fericire.
Luceferii eternului
Rivnind privesc la tine
Și toți îngerii cerului
Te-au îndrăgit ca mine J
Mircești, Septemvrie, 1886
An de an, la mijlocul lui septembrie trăim
sau retrăim emoția începutului școlii. E
un eveniment care ne angajează pe toți,
mai tineri sau mai puțin tineri, pentru că școa-
la este un alt nume pe care îl dăm viitorului.
In prezent, aproape un sfert din populația țării
este cuprins într-o formă de învățămînt, iar
această parte importantă din marea familie a
României de azi reprezintă, într-adevăr, viitorul
de muncă și creație al poporului. învățămîntui
este prin excelență un domeniu prospectiv, este
un șantier mereu tînăr pe care se ridică edifi-
ciul de competență și conștiință al celor care
miine vor construi edificiile de progres și ci-
vilizație ale țării. Școala înseamnă sete de cu-
noaștere, dorință de a descoperi și înțelege, de
a-ți apropia noul.
Noul nu este numai un obiectiv, ci și o tră-
sătură a activității școlare. Nu-ți poți apropia
noul, viitorul, gîndind învechit. .învățămîntui
trebuie să se afle în primele rinduri ale lupte:
pentru nou“, spunea secretarul general al parti-
dului. tovarășul Nicolae Ceaușescu, la Adunarea
populară prilejuită de deschiderea noului an dc
invățămînt.
Date fiind mărețele obiective care stau în
fața societății românești pentru perioada de
pînă în 1990 și apoi, pină în 2 000, obiective
înscrise în documentele-program ale Congre-
sului al XlII-lea, apare limpede faptul că în-
vățămîntui e investit cu o uriașă responsabilitate
pentru destinele de bunăstare și civilizație ale
țării. „Să facem astfel, îndemna tovarășul
Nicolae Ceaușescu la amintita adunare, ca
România să aibă o industrie de prim rang", și
într-adevăr, școala de azi înseamnă producția de
inîine realizată la un înalt grad de eficiență
și dotare tehnică ; înseamnă recolte tot mai bo-
gate ; înseamnă realizări remarcabile în acti-
vitatea științifică și de creație.
Dar, după cum bine se știe, școala nu este
doar o pepinieră de cadre cu temeinice cu-
noștințe și deprinderi profesionale. Școala nu
pregătește specialiști în sine, ci oameni multi-
lateral dezvoltați, oameni care prin întreaga
lor concepție și conduită de viață exprimă e-
sența profund umanistă, idealurile societății
noastre. Secretarul general al partidului arăta
că învățămîntui constituie principalul factor al
educației și al formării omului nou, că avem
nevoie de ingineri, de agronomi, de medici
care în afara cunoștințelelor profesionale să aibă
un înalt nivel politic și cultural.
Ca factor modelator de conștiințe, școala ro-
mânească are o strălucită tradiție, continuată
azi în spiritul noii concepții despre lume și
viață, al educației umaniste, revoluționare.
Școala are un rol hotărîtor în formarea con-
științei patriotice și civice a tinerilor, în lăr-
girea continuă a orizonturilor cunoașterii, în
cultivarea idealurilor alese, de omenie și pace,
de cutezanță și frumos. Limba, literatura, is-
toria națională sînt acele minunate profesii ale
sufletului fără de care un om adevărat nu
poate înțelege pe deplin care ne-a fost trecu-
tuL ceea ce sîntem azi, care sint dimenslun le
reale ale forței de creație, de unde provin în-
țelepciunea, omenia poporului nostru. Școala
este prima carte de învățătură, emoționanta
carte în care se poate citi bogăția gîndim, a spi-
ritului românesc. Școala nu oferă, așadar, nu-
mai cunoștințe despre lumea ce ne înconjoară,
ci este însăși oglinda conștiinței noastre.
în fiecare septembrie, gîndind la școală, ne
gîndim cu aceeași emoție la cei care o slujesc
cu pricepere și devotament: oamenii de la ca-
tedră. Munca lor presupune o uriașă respon-
sabilitate, cîtă vreme urmărește realizarea u-
nor performanțe umane, ceea ce este infinit
mai complicat decît a crea, de a realiza un
produs, fie el și foarte sofisticat. Ei sînt fă-
uritorii unor bunuri de neprețuit: competența și
conștiința unei națiuni, angajate într-un efort
eroic de transformare și perfecționare a vieții
în toate domeniile activității materiale și in-
telectuale. Ne gîndim cu respect și dragoste la
acești oameni care slujesc o nobilă misie, aceea
de a munci, de a crea, de a cunoaște, de a
ne cunoaște, de a trăi în viitor.
Cristian DUMITRESCU
și forța militantă
a idealului
revoluționar (VI)
De la iluminiști și Eminescu, tripticul etic,
etnic, estetic s-a impus cu necesitate ș
în mod progresiv, cu alternanțe și pon-
derabilități, ca o constantă a dezbaterilor li-
terare si artistice, în spațiul spiritual româ-
nesc. Firește, în ecuația cunoscută, termenii
apar odată eu Viața Românească de la Iași,
în orice caz in prima ei perioadă, chiar dacă
formulări aproximativ aceleași circulau spre
sfîrșitul secolului anterior, inclusiv în cercu-
rile junimiste. Un istoric amănunțit al ches-
tiunii și intr-o cuprinzătoare perspectivă inte-
resează in continuare, desigur; important pen-
tru noi este acum faptul că, în epoca actuală,
a marilor deschideri spre complexitatea dialec-
tică a tuturor fenomenelor de cultură, problema
specificului național, ca problemă vitală a între-
gii istorii a creației autentice^ artistice românești
nu și-a pierdut deloc prioritatea, mai întîi de
conștiință, nu a devenit deloc o „limitare*, o
.închistare* ci-i in continuare și in veșnicie si-
giliul specific al originalității profunde și in
definitiv universale. De asemeni, dimensiunea
etică este o dimensiune reprezentativă a crea-
ției noastre literare clasice (in sensul foarte
larg) și contemporane.
O dezbatere recentă (v. Scinteia, din 29 și *
august a.c.), tocmai pe o asemenea temă pune
în relief, in primul rînd. însuși sensul neîn-
trerupt etic al actului de creație. Ideea de nouă
calitate, dezbătută preponderent, In cadrul ce-
lui de al XIH-lea Congres al P.C.R și în toate
forumurile ulterioare, ea imbrățișind întreaga ac-
tivitate socială revoluționară și creatoare, ideea
valorificării superioare
man
du-i
sele
e legată direct,
ideii de calitate
ce produc valori.
a
e
potențialului u-
integrată
te un reputat pictor (Ion
umană
Cum
in
la rin-
proce-
mărturiseș-
Sălișteanu), produsul
artistic de calitate este de neconceput în ab-
sența calității interioare, apoi a modernității,
generozității și deschiderii spirituale a cri n
ce il produce. Mai clar și mai direct legat de
lumea artelor.
construcția interioară a
omului nou. de fapt substanța o< fond 2 o-
mului de mîine. este aspirația fundamental?
Din acest punct de vedere arta
formativ, emulativ, de exemplific.
un
rol
a puterii
interioare atunci cînd nu abund -..zâ leglt •
file adinei ale genurilor artistice i oferă, orir
exemplele create, exemple primordial etice.
Capodopera este și o lecție de înaltă moral.:
substanță cuprinzînd dimensiunile aspirației,
ale certitudinii și dăinuirii. Acționarea capodo-
perei asupra conștiințelor este aducătoare, răs-
colitoare si adînc implicită, nu doar tangențială
subiectului ori actului subiectiv al receptării.
Opera de artă nu trăiește doar prin pura
ei frumusețe, ea nu se situează .dincolo* de bine
și de rău. In marea majoritate a cercetărilor te-
meinice si responsabile recente consacrate este-
ticului, unei mentalități purist»-. înclinată să
privească „cu bănuială* categorii situate api-
rent dincolo de marginile frumosului. 1 se
substituie una sincretică, atentă in măsură a-
preciabilă la elemente componente inevitabile
ca politicul, ideologicul. psihologicul, etic ii
(loan Adarn. loc cit.). Eticul, de pildă, in de-
venirv si virtualitate, se profil-viză c d'.me
siune specifică a literaturii rcmăr.e in 1 ea ce
privește ethosul pregnant umanist, deschis va-
lorilor fundamentale ale omenescului, spre •. ■'
ceea ce înnobilează existența. Frumosul ca re-
flectare a desăvlrșitului vieții. t si ace; _-i
de vei găsi cuvîntul ce exprimă adevărul*, s.
relevă atitudinilor de demnitate si aspirau
etică totală creatorului in chip substanțial în-
zestrat si instruit. Scriitori amorali nit există
ca scriitori. Nici superficiali. înlocuind ultUrt.
efortul descifrării și al pătrunderii in manie
creații precedente și in marea problematica a
existenței si destinului, pnn frondă si supe. -
ficialitate. Scriitorii români cei mai de seamă
au îngemănat mereu frumosul si militantismul
patriotic, crezul artistic si idealul naționai
ternul omenesc și specificul autohton, adecă. 1
artei si adevărul vieții. Delicatul, răzvrătitul
Coșbuc, traducătorul Sacuntalci. scria: „Supre-
ma putere a artei va fi totdeauna .«d«-c*rul
Iar adevărul — in artă — e una cu frumosul*:
în opera „instinctivului* Sadoveanu, traducă-
tor fluent din H. Taine, nu se va găsi o sin-
gură scenă trivială; personalitatea de referin-
ță perpetuă a lui G. Călinescu. promotor al
continuității în ..spirit nou- a direcției mai >-
resciene în literatură, se întregește printr-o a
semenea accentuată precizare : „Stăm in tumul
de fildeș al artei pure atita vreme cît patna
e în siguranță. Dar dacă norii se vor aprop.a
de noi ne vom coborî din turn și vom face
artă cu tendință... Disprețuim profund pe scrii-
tocii fără instinct național. Nici un
ator (Dante. Hugo. Eminescu) nu s-a
fie patriot...".
Cei patruzeci și doi de ani ce au
la energicul act al revoluției
mare cre-
rușinat se
trecut dv
naționale
și sociale, antifasciste și antiimperialiste din
August 1944, au impus, cum lesne e de obser-
vat, in sfera realității și o existență nouă, un
om nou ce se construiește — șt se autocon-
struieste — sub semnul umanismului revoluțio-
nar, cit și o literatură nouă care propune inca
noi tradiții, noi tipologii, noi ipostaze semnifi-
cative ale omenescului. încă in martie 1978, in
importanta cuvîntare rostită la Conferința pe
țară a președinților consiliilor populare, tova-
rășul Nicolae C aușescu, sublinia : „Este nece-
sar, de asemenea, să intensificam activitatea
politico-educativă, să întărim munca de for-
mare a conștiinței socialiste, a omului nou. cu
un orizont larg și o temeinică calificare și pre-
gătire profesională și politică, in stare să se-
sizeze la timp ceea ce nu mai corespunde re-
alităților și trebuie înlăturat, ceea ce este nou
si trebuie stimulat și promovat cu mult curai,
în toate domeniile de activitate; presupune
un om cu o temeinică pregătire științifică,
materialist-dialectică, care să aibă o largă per-
spectivă revoluționară, încrederea deplină In
forțele poporului, ale partidului nostru, fiind
convins că stă în puterea noastră ca, sub con-
ducerea partidului, într-o deplină unitate, sa
facem să triumfe comunismul pe
României !
pămîntul
în această uriașă activitate se cere ca presa,
radiotcleviziunea, celelalte mijloace
de infor-
mare în masă, uniunile de creație, editurile
să acorde o atenție și mai mare activității
politico-educative de la orașe șl sate, să albă
un rol mal activ în realizarea acestui uriaș
proces revoluționar de transformare a societa
ții, a forțelor de producție, a relațiilor de pro-
ducție și mai cu seamă de transformare a omu-
lui, de făurire a unui om înaintat — factor
hotărîtor în înfăptuirea a tot ceea ce ne pro-
punem în țara noastră !“.
Intr-adevăr, domeniul artei, domeniul fru-
mosului care atinge sub atîtea aspecte memo-
rabile existența noastră contemporană, se înte-
meiază pe fondul etic și pe spiritul epocii. Nu
există substanță etică a unei profesiuni care
să nu se întemeieze pe dimensiunea socială a
eticului. Un astfel de concept se învecinează
îndeaproape cu ideea subliniată a responsa-
bilității profesionale, întrucît respectarea legi-
lor interioare ale unei meserii reprezintă con-
diția necesară pentru fiecare dintre ele. Alu-
necările de la această rigoare interioară pot
crea perturbați! și efecte derutante pentru o-
nestitatea consumatorului de artă. Societatea
noastră socialistă are nevoie de calitatea pro-
iecției artistice în dimensiunile spirituale ale
substanței definitorii și specifice. înțelegerea
literaturii ca un act responsabil de modelări
a conștiințelor se potențează în însuși faptul
că literatura devine o cronică vie a unei uma-
nități aflate în radicală prefacere, a unei so-
cietăți cu înalte principii morale, literatură
izvorită din contactul direct, profund indivi-
dual, cu viață fără odihnă și fără sfirșit a po-
porului eroic.
luliu MOLDOVEAN!!
In substanța marilor creații poporul își recu-
noaște propriul său strigăt, propria sa istorie,
sensibilitatea și valorile iui morale. O constan-
tă a literaturii române din totdeauna, dar îndeo-
sebi a poeziei, prozei și dramaturgiei din ultimele
patru decenii, este fără-ndoială, expresia materia-
lizată a predicatelor a fi și a dura pe aceste me-
leaguri aureolate de trei mari simboluri : eterni-
tatea spiritului (balada „Meșterului Manole”), iu-
birea dusă pină la țertfă pentru pămîntul țării
(„Miorița”) și cosmicitatea dorului românesc („Lu-
ceafărul lui Eminescu). In condițiile unui destin
de atitea ori vitreg, noi românii am rezistat eroic,
relevindu-ne astfel una din valorile morale funda-
mental caracteristică pentru ființa noastră. „Sin-
tem un popor bătrân*, observa G. Călinescu șt
exp! ' du-se, marele critic subliniază : „Rasa noas-
tră a căpătat, prin marea ei vârstă, ca una ce a
văzut mărirea și decadența împăraților (celți, ro-
mani. barbari, turci, imperiali etc.), o lilosofie de
SUS — Ce e cal ca valul trece". Or, valurile au
trecut, iar poporul român,
atitea năvăliri
resp-ngind cu jertfe
succesive, a ramas m
acest spațiu dirz și neclintit. Conștiința rezistenței
noastre și dorința de a dura valori materiale și
spirituale constituie axele principale alt militan-
tismului literaturii române în general și al poe-
ziei acestor patru decenii în mod special.
O condiție esențială a poetului militant este
asumarea problemelor majore ale epocii și res-
ponsabili tatea reflectării lor in ordinea adevă-
rului istoric. Selectarea temei nu este un lucru
c»«r . >. obi|nuit sau indiferent în materialitatea
actului literar. Și dacă orice temă poate fi înno-
aspirația
aceea dc a da viață
creatorilor a fost întotdeauna
evenimente
•i certificat artistic marilor
-i personalități ale isteriei.
Aș part:ulariza generalitatea acestor propoziții tu
r.umeie porru'ri circ a deschis, mcFrind u pre-
poezie care se .. temeiază pe fiordurile de cristal
ale istoriei noastre contemporane, stârnind ideea
supremei angajări a scriitorului. Or. din această
perspectivă, una dintre caracteristicile de fond ale
timpului nostru constă in aceea că viața (privită
în multiplele ei aspecte), se desfășoară într-un ritm
mult mai intens ;> mai accentuat ca altădată.
Acea-tă înfățișare vibrantă și, nu o dată, eroică
a ep- - i impune observația că tot ce ține de a
exista se cuprinde integral, mistuindu-se in sonul
cadenței generale. Literatura în ansamblul ei, dar
mai ales ooezia. prin spontaneitatea refracțiilor ce
o determină, oglindește cu limpezime aspirațiile
czscad.ce și trosnetul clocotitor al istoriei. De-a
lungul tuturor timpurilor, la noi și pretutindeni,
poezia a rămi< sun semnul acut al simultaneității
-i al consonanței cu epoca. De aceea, raportul
artist-ev
dialectică
trebuie receptat in înlănțuirea sa
finalitatea lui cognitivă, conștiința
umană nep-tind fi situată deasupra realului carc-o
determină și pe care, la rindul ei, îl oglindește.
Amplitudinea unei opere, a unei creații, este dată
dc condensarea in tondul ei a timpului estetic,
marcat de punctul inițial și poziția maximă a des-
fășurării subit
creator. Iată dc ce unitatea
poeziei noastre actuale stă în diversitatea ei, in
diferența specifică și timbrul personal — incon-
fundabil — al fiecăruia dintre autorii lirici.
Poezia noastră de astăzi nu ne întâmpină ex-
clusiv in paginile cărților aflate in biblioteci, ci
o descoperim ca fiind amestecată —• geologic —
cu pămîntul țării și — epic —• cu istoria noastră
In manifestarea ei sublimă, lirica actuală româ-
nească. asemenea cântecului anonim, vorbește des-
pre trăinicia poporului român, motiv pentru care
flacăra ei pură se ridică deasupra oricărui comen-
tariu. Amețitoarea rostogolire a evenimentelor, lip-
sa de răgaz in fața stărilor perene ale existenței,
teama de a nu fi cucerit totul din curgerea sinu-
oasă și limitată a unei vieți constituie motivele și
temele predilecte ale poeților, anxietăților lor (cînd,
uneori, se pune și problema acestora), ținînd, în-
deosebi, de neputința eului de a exprima apoteotic
fiorul comun încercat de forța dialectică a împli-
nirilor. Inclus organic șirului neîntrerupt al celor
pentru care locul existenței fizice este aureolat de
legendă și topit în acordul sublim al cîntecului —
scriitorul român de azi se simte copleșit de nostal-
gia peisajului rustic, cîntat, deopotrivă, în rugă
și blestem. Aparentul ,expansionism liric” al unor
poezii nu exprimă altceva decît fronda nevino-
vată a defulării înțeleptului lucid, care știe că în
fața dispariției mai poate sta doar cuvîntul bine
ales și potrivit, cunoscut fiind faptul
de-a escalada timpul este posibilă
adică prin forța creației și a iubirii.
Poeții, creatorii în general, știu
fericită postură civică este aceea a
că încercarea
prin luptă.
că cea mai
contemplării,
condiția fiind ca, atunci cînd împrejurările o cer,
omul teoriei să treacă la faptă, aliniindu-se che-
mării marșului cotidian, chiar dacă astfel sacri-
fică eternul pentru virtutea includerii vremelni-
cului etern.
,C VIRGII.
pax daco — romania
„Casa voastră-i învelită în cîntec
asemenea peștilor în apă-nveliți și in piclă".
Sabia lunii atirnă pe coapsele cailor
în această trecere
către mindra și vestita țară
pe care Zamolxis Daco-Romania o strigă.
Cu cită lumină soarele-mbracă
in Septembrie partea aceasta de lume
străjuită de munții Cogaionon
și de apa cu nume de fată — Donaris.
„Casa voastră în cîntec se scaldă
cum peștii în apele riurilor“ —
oglinzi aburinde de apă ei sint,
stupii munte de miere,
vița de vie atît de încărcată...
în giulgiu curat precum lacrima,
in giulgiu curat din rouă-mpletit
și din tinere ierburi
tinărul daco-roman se îmbracă...
Sub coiful de aur în giulgiu curat
prin proaspete răni
visează
cîmpia lui
în lăcașul
din tinere
liberă ca în era primară.
acesta ca un rug
ramuri de arțar și de corn
harphă-și cioplește cu multă migală
murmurind în amiază
cintecul lui de îmbărbătare.
In itiulgiu curat precum lacrima
daco-romanul cel tinăr preamărește
patria .iberă Daco-Romania Felix
in lumina de aur a stelelor
oglindindu-se-n apele limpezi
Fulgerul curge ca un rîu
peste cerul de aur al liberei patrii.
Ghinda dă-n frunză
in ochiul fără prihană ți fără de viață
viespea-și depune truda ei de o vară.
Fagurul cald fără miere se-arată.
Vulturul orb caută iarba privirii
in ouăle aspre-ale viespii.
Peste cerul de aur al Daco-Romaniei libere
Zamolxis în recea Iui diademă
ca fulgerul trece.
Kiul privirilor
spală peștera ochiului în libera patrie.
Vulturul orb, fără vlagă, ascultă
viespea cum își poartă
ouăle aspre dintr-o pleoapă-n cealaltă.
Ca un daco-roman tinăr cu iubire de grîu
trece Zamolxis desculț pe cîmpie,
fruntea lui amiroase ia cetină arsă,
hainele i albe și proaspete îl mîngîie.
Trupul lui plin de răni e ca mărul în floare,
mereu tot mai tînăr, ca a unui țăran.
Luna picură taină pe umerii Iui,
mina cioplește pentru /sărbătoare
caldă statuie de piine.
Ca un'daco-roman tînăr trece Zamolxis prin
lume.
Părul lui e o uriașă pajiște înspre toamnă.
Trece Zamolxis
inul îl biciuie blînd.
dropia cuibar și-a făcut în orbita-i de ceară.
Ouăle ei sînt lacrima de odihnă după povară
cind trece Zamolxis prin Daco-Romania liberă
și cu tălpile lui cîmpia o ară.
mir cea
Emilian MĂRCI’
Domnul visă, și visul i-a fost faptă,
cînd s-a aprins lumina la /Rovine
din mintea-i ageră și înțeleaptă,
incă-nainte de-a se-aprinde bine...
Visă aievea țara-i mare,>neamul
nedijmuit, fără poveri 'pe umeri ;
v!sa cîmpia, muntele și ramul,
tot ce mișca, de la bătrîni la puber,.
El era însăși Țara-n mers, deplină,
iar Țara era El, la cumpănă de vreme.
Și au trecut spre zariști de lumină
purtînd pe steaguri ne-nchinate steme.
Radu FELECAN
părinții
Și cind mă uit în ochiul deșfintină
aud părinții respirînd ușor —
acolo este lăcrimarul lor
și-i rădăcina noastră de lumină.
Mai în adînc aprinse osuare
la veghea trează prind înalt contur
și aștrii izvorăsc în cer azur
și doina sfintă-n sînge ne dogoare.
Cu visul lor și lacrima în două
spăl în fîntîni cămășile de rouă..
Georgeta EFTIMIE
datorie și onoare
Relatările din presă, de la radio sau de la te-
leviziune despre conflictele armate existente
astăzi pe glob sau despre cheltuielile astro-
nomice pentru înarmare, mă mîhnesc profund și, nu
mai puțin, mă alarmează. în acele momente memoria
reînvie frânturi din ultimul mare conflict mondial
peste care timpul a cobori t o cortină destul de trans-
parentă. Retrăiesc dureros respectivele momente de-
oarece, din nefericire, m-am hrănit și eu, alături de
mulți alții, din zeama tulbure și amară a războiului.
Zile și nopți, nesfirsite zile și nopți am simțit și am
auzit în preajmă bătaia de aripă a morții, acel suflu
tăios, rece ca gheața. Dar nu numai aripa neagră pre-
vestitoare de dispariție reînvie atunci din adîncuri ci
și o altă nălucă ce colindă conștiința : înjosirea.
Războiul. înainte de a ucide, umilește teribil ființa
umană și o condamnă la o rușinoasă degradare mo-
rală. El. omul, făuritorul de legi și judecătorul care
condamnă cu asprime omorul prin imprudență, el,
omul, ființa ce se perpelește nopți în șir lingă leagăn
cînd propriul copil are un... nevinovat pojar; el,
omul, ființa ultrasensibilă care cultivă flori, scrie poe-
zii, cintă la vioară și se sfiește să strivească o furnică,
odată urcat în caruselul nefast al războiului — a-
ceastă calamitate pătrunsă in istoria omenirii ca o
pecingine — întocmește proiectele unor arme ucigă-
toare, robește atomul în slujba răului, privește atent,
cu grijă, printr-o lunetă, apasă pe trăgaci, pe un
buton... în secundele, in minutele sau în orele urmă-
toare acestor meticuloase operații, pot cădea un om,
o mie de oameni, o sută de mii de oameni. Cad sau
înfiripată, familia, bucuriile, visurile. întotdeauna răz-
boiul a deschis în sufletul femeilor răni adînci, im-
posibil de vindecat. Pe front, zilnic, ostașii vorbeau
despre soțiile și mamele lor, despre surori. Dar mai
cu scamă despre copii vorbeau. Ii ascultam și ascul-
tindu-i am învățat că toți copiii sînt frumoși, că
ochii mari și limpezi pentru a putea cuprinde
lumina lor toată dragostea și mîndria părinților
bunicilor, toată mîndria și dragostea țării. Cît
mult își iubeau copiii oamenii aceia
Ca pe lumina ochilor. Copiii, de
țineau nădejdea în viitor. Ochii
limpezi și nevinovați le mîngîiau
impietrite.
pot cădea în neființă niște semeni pe care el, omul,
trăitor sub aceiași soare cu semenii lui pe care
văzut niciodată, nu știe cum îi cheamă, nu
culoarea ochilor...
Am cunoscut multe din ororile celui de-al
nu i-a
le știe
doilea
război mondial. Cîte jertfe materiale și umane, a'tă
suferință și cîtă umilință ! Ce preț plătit! Femeile,
mamele, soțiile și prietenele noastre cunosc cel mai
bine și mai profund acest preț. Părinți și soții, copii
și frați, iubiți și prieteni spulberați într-o clipă. Și
o dată cu ei spulberată dragostea vechea sau abia
au
în
de
aplecați pe armă!
departe, le între-
lor mari, adînci,
sufletele amărite,
Pentru ca omul, ființa cea mai de preț să nu mai
fie umilită, degradată moral și ucisă, pentru ca toate
femeile, mame, soții, fiice și prietene — să nu mai
trăiască zbuciumul și durerea despărțirilor sfîșietoare;
in numele copiilor, al ochilor lor mari, al zâmbetu-
lui lor cuceritor, copii pe care îi învățăm să-și iu-
bească și să-și respecte strămoșii, să-și iubească patria
și pentru viitorul cărora visăm și ridicăm noi car-
tiere de locuințe, clădim școli, creăm noi ramuri in-
dustriale, sporim numărul fabricilor și
patria noastră, poporul român, guvernul
său luptă neîntrerupt și cu îndrăzneală
zarmare, pentru un cer senin sub care
uzinelor —
și partidul
pentru de-
oamenii să
muncească și să trăiască liberi, liniștiți.
Liniștea păcii naște frumosul și trăinicia. Pacea
sporește dragostea și bucuriile, luminează la infinit
ochii mari ai copiilor, înaripează și împlinește visu-
rile îndrăznețe. In lumina păcii se zămislesc opere
nemuritoare.
A lupta pentru pace e o datorie și o onoare.
Dumitru IGNEA
Convorbiri literare — 2
interviul „convorbirilor^
dan hatmanu
„sinceritatea mi
se pare lucrul
cel mai
important
în artă“
 
— Stimate Dan Hatmanu vă trageți obîr-
șiile dintr-o familie de învățători. îndeobște
oamenii de la catedră își doresc să fie ur-
mați in breasla lor de copii. Pe ocolite ați
mers pe acest drum, sînteți profesor de
pictură și de cîtva timp rectorul Conser-
vatorului de artă „George Enescu" din Iași.
Arta a fost însă aceea care v-a subjugat
cu irezistibila ei chemare. Cînd și în ce
mod s-a manifestat această vocație și cum
au reacționat părinții dvs., învățători la
Scobinți, lingă Hîrlău, cînd au aflat că
vreți să deveniți artist ?
■ De cind am deschis ochii, am început să
desenez ; Ia început pe pereți, pe unde se în-
timpla, cu tăciunele din sobă sau cu dege-
tele înmuiate in culorile pe care mama le fo-
losea la boit ouăle de paști. Mai tîrziu cu
creioane colorate, pe care mi le cumpăra tata
de la oraș și al căror miros îl mai simt și
acum in nări.
Umpleam vrafuri întregi de hîrtie. îmi plă-
cea să fac locomotive cu fum mult pe hogeag
și cu vagoane înghesuite, linii ferate care
urcă în cer, cai deșălați, cu anatomii bizare...
Cînd am intrat în școala primară, mă stră-
duiam să fac portrete de domnitori după po-
zele din carte, care în desenele mele semănau
mult între ei.
In liceu m.am remarcat net față de colegi
și profesorul de desen mă îndemnă să urmez
cursurile Școlii de Belle-Arte.
Părinții, învățătorii, ar fi dorit ca odrasla
lor să meargă mai departe, să urmeze școli
înalte, de care ei n-au avut parte. Erau spe-
riați de soarta artiștilor de pe timpul acela,
care umblau cu tablourile subsuoară prin
școli, pentru a Ie vinde pe te miri ce și a-și
asigura existența. Li se cumpăra cîte o
lucrare din milă.
Se mai gindeau părinții, că odată intrat la
Belle-Arte, înainte dc terminarea liceului, pa-
sionat cum eram și vrăjit de pictură și desen,
voi neglija studiile și voi rămîne cu liceul
ncterminat. De aceea au acceptat să mă în-
scriu la Academie numai după bacalaureat, so-
cotind că pînă atunci, îmi voi lua gîndul de
la artă și voi urma o facultate „mai serioasă".
Eu mi-am urmat chemarea și după bacalau-
reat m-am înscris Ia Belle-Arte unde luasem
admiterea cu 10. Avînd norocul să prind con-
dițiile noi asigurate artiștilor după eliberare,
am reușit să mă realizez ca pictor.
Pe părinții mei, educatori, i-am urmat și
continuat și eu, ca educator, folosind însă i-
maginile artistice.
Lucrarea de artă monumentală dc la Sco-
binți, fresca inspirată de istoria neamului,
este de fapt o lecție de istorie, de educație
patriotică în imagini, pe care altă dată părin-
ții mei o făceau copiilor prin viu grai Ia
școală.
— Școlirea în pictură ați făcut-o la Iași,
într-o Școală vestită, unde fuseseră pro-
fesori Octav Băncilă, Ștefan Dimitrescu,
Nicolae Tonitza, pentru a nu aminti decît
cîteva din numele ilustre. învățăturile cele
înalte de pictură pe care le-ați primit la
Iași n-au început chiar sub cele mai bune
auspicii. Orașul purta încă la vedere ră-
nile războiului. Răsfrîngererile erau vizi-
bile și în domeniul spiritual. Dispăruseră,
prin plecare sau trecere în neființă, multe
din marile figuri. Totuși, școala academică
ieșeană renăscuse într-un chip miraculos.
Le fel cred că se întîmpla și la Belle-Arte ?
H De condițiile noi despre care aminteam
mai sus apărute după război, m-am bucurat nu
numai eu, ci și întreg învățămîntul artistic
superior din Moldova — cadrele ei didactice.
Multe dintre marile personalități artistice ca :
Corneliu Baba, Ion Irimescu Călin Alupi, N.
Popa și alții s-au format aici la Iași la Aca-
demia de Belle-Arte.
— întrebîndu-i pe mulți dintre interlocu-
torii acestei pagini care a fost spiritul lor
tutelar, mi-au evocat cărțile fundamen-
tale ale literaturii lumii. Lucrul acesta este
valabil și pentru artă, ca și pentru oricare
alt domeniu. Dar aici unde se deprinde un
meșteșug, rolul meșterului este esențial,
mai ales în anii de ucenicie. Pentru dvs.
acest meșter a fost Corneliu Baba. Un no-
roc, nu-i așa ?
H îmi amintesc cu plăcere și respect de
maestrul meu Corneliu Baba. Am învățat multe
lucruri de meșteșug de la el. Dar nu asta
socotesc lucru cel mai important ; pentru că
fiecare maestru te învață meșteșugul practi-
cat de el conform educației și structurii sale.
Și tu dorești să lucrezi in felul tău propriu.
Ceea ce-i datorez maestrului meu, este dra-
gostea și pasiunea pe care mi-a inoculat-o
pentru meserie m-a făcut să mă simt și eu
pictor, m-a făcut să înțeleg menirea artistu-
lui și idealul său în viață, sacrificiul ce tre-
buie făcut pentru îndeplinirea acestui ideal.
Meșterul și profesorul meu Corneliu Baba mă
prețuia, mă iubea, de aceea nici nu mă cruța.
In „cuvint pe un catalog" la expoziția mea de
pictură și grafică din august 1963 — prima
mea expoziție personală la București în sala
Galeriilor de artă de pe Magheru, maestrul
scria : „Hatmanu a fost întotdeauna, de cînd
il cunosc, — or fi aproape 20 de ani de a-
tunci — un pictor ce se pregătește mereu
pentru pînze mari și definitive. Face pentru
aceasta o mulțime de studii interesante, unele
chiar admirabile, — umple pereții atelierului
cu ele, pentru ca pînă la urmă ceea ce tre-
buia să ia formă definitivă să rămînă în cu-
prinsul acestor intenții, variantele unor viziuni
ce fug mereu — aceeași „fata morgana" a rea-
lizărilor noastre. Care dintre noi nu cunoaște
această înșelătoare iluzie... poate singura rea-
litate în procesul dramatic al zămislirii ?... Se
pregătește în continuare pentru niște lucrări
mari, pe cuvînt, face iarăși zeci de studii pen-
tru care il vom felicita așteptînd răbdători mai
departe".
— Fiecare promoție a școlii de arte fru-
moase a Iașilor a dat cîteva nume. Care
a fost destinul celei din care faceți par-
te ?
■ In promoția noastră au fost puțini. Doi
dintre colegi s-au retras, unul a murit. Alti
doi veniți din război, cu schije în ei, Hojbota
și Hizan au intrat după absolvire în cadrul
cinematografiei — la desen animat —. Cele
două colege, soția mea Maria Hanu Hatmanu
și Virginia Vasilovici Levițchi — s-au dedicat
după absolovire istoriei și teoriei artei. Ca mu-
zeografi si cercetători, în cadrul Muzeului de
artă din Iași, au desfășurat o muncă cu oasiu_
ne și dragoste pentru comorile artei românești
și universale, realizînd si organizînd expoziții
pe diferite teme în sălile muzeului cît și în
întreprinderi și instituții unde au purtat un
dialog strîns cu publicul. Conferințele si co-
municările, ghidajele din muzeu au contribuit
în mare măsură, ca și cataloagele publicate,
la educația etică, estetică, patriotică a oame-
nilor.
— Ați pornit în pictură ne drumurile
marii noastre tradiții. Sînt mulți admiratori
ai picturii dvs., care au încă nostalgia
„Jocurilor de copii" sau a „Muncitorului
în Loja", adică a perioadei figurative. Au
venit, succedîndu-se vijelios, perioadele
„variațiunilor", să le zic așa. Desigur, și-au
spus cuvîntul în această privință studiile
de la Leningrad și Paris, călătoriile adevă-
rate sau imaginare în muzee și istoria pic-
turii. Dincolo de această aparentă nestator-
nicie sînt înclinat să cred că ați rămas fi-
del unui crez artistic. Care este acesta ?
B După multe experimente făcute în de-
cursul anilor, inerente oricărui creator, pen-
tru a-și găsi drumul cel mai apropiat tempe-
ramentului său, am ajuns la concluzia că un
artist nu trebuie să plece la lucru cu idei pre-
concepute. Sinceritatea mi se pare lucru cel
mai important în artă. Am avut ocazia să
stau în fața unor lucrări care m-au emoționat
profund, deși nu erau desăvîrșite ca tehnică
și meșteșug. Emoția artistului, în fața subiec-
tului, a putut fi transmisă prin lipsa de arti-
ficii, șabloane și imitații sterile.
Dar emoția nu este totul pentru artist, el
trebuie să cunoască meseria și să o iubească,
să înțeleagă toate regulile, tehnicile, formele
și convențiile grație cărora, natura — poate
să fie îmblînzită și supusă legilor artei. Pa-
siunea, care pe diletant îl consumă, pe artis-
tul adevărat îl servește : artistul nu se lasă
mutilat de fiară, el o îmblînzește.
Pentru a fi artist este necesar să înțelegi,
să trăiești experiența si să o transformi în a-
mintire, iar amintirea în expresie și materia
in formă.
A-ți privi sincer și lucid opera pe care ai
dăruit-o oamenilor, este o datorie a fiecărui
artist. Eu, dc exemplu, sînt conștient că de-a
lungul atîtor ani cît am umblat cu pensula și
cărbunele, ceva din mine însumi s-a mutat
în cartoanele și pînzele zugrăvite.
Aș vrea să precizez că succesiunea, uneori
contradictorie, a perioadelor mele de creație,
nu constituie un tribut dat modei ci expresia
unui temperament care dorește să comunice
oamenilor trăirea lui sinceră în fața adevăru-
lui vieții. Munca este o altă datorie de mare
importanță în viață fiecărui artist. Omul a
devenit om prin muncă, omul aruneînd peste
natură mantia artei, omul creator al unei vieți
dc apoi și în același timp al unei societăți,
va rămîne veșnic marele magician, Prometeu,
care fură pentru pămînt focul din cer, Orfeu
care adoarme natura cu farmecul melodiei sale.
Camus (Caiet II) spune : „creația mă costă
chinuri cumplite, pentru că este ordine și
toată ființa mea refuză ordinea. Dar fără ea
aș muri risipit".
Pentru creator, a creea înseamnă a ieși din
sine, creația înseamnă a ieși din viață — nu
total — ci dorința de a construi o lume care
să ne satisfacă si în același timp o continuare
a trăirii vieții. Prin creație, omul încearcă să
oprească viața. Să ne gîndim la mumii.
Operele de artă, dacă ne gîndim. sculpturile
de exemplu sînt tot un fel de mumifieri si au
rolul de a fixa ceva ce trece numaidecît.
— Pictura de azi de la noi și aiurea își
caută un loc sub soare, adică în eternitatea
artei. Un efort de găsire a unei identități
proprii. Uneori, de dragul originalității,
este sacrificată comunicarea cu privitorul,
Ce rost credeți că trebuie să joace aceasta
in munca artistului de astăzi ? în ce măsură
trebuie să se adreseze el sufletului și min-
ții ? Se exclud una pe alta cele două laturi?
g Socotesc că originalitatea nu constă atît
in tehnica dc lucru, pentru că s-au încercat
dc-a lungul secolelor toate tehnicile și manie-
rele posibile în sfera artei, incit aproape nu
mai este astăzi loc pentru altele noi, cit in
alegerea și redarea dintr-un anumit unghi a
subiectului ales, redarea unui anumit senti-
ment unic, a unei anumite emoții, redarea U-
nei lumi aparte, lumea ta.
Original se trage din originar — dar în-
seamnă și inedit (fără modul singular). Artistul
simte nevoia înnoirii și în acest scop îi este
necesar un stimulent. Multe noutăți sint ex-
plicabile prin nevoia artistului de a fugi de
plictiseală pe care o naște repetiția. Inovarea
înseamnă și a continua. Artistul care urmea-
ză moda pentru a fi original în raportul cu
trecutul, are parte de o soartă tristă. El de-
vine comun, in raport cu mediul in care tră-
iește. Erezia devine ortodoxie. Scandalul devine
banalitate. Valoarea pe care o atribuim ori-
ginalității depinde, de cea pe care o atribuim
muncii. Altfel ea valorează foarte puțin, căci
se datorează hazardului. „Scriitorul original
spunea Chateaubriand, nu este acela care nu
imită pe nimeni, ci acela pe care nimeni nu_l
poate imita".
într-o societate, care necesită o cunoaștere
precisă și o conștiință totală, este imperios
simțită nevoia de a depăși formele artistice
rigide ale secolelor anterioare, in care ele-
mentul magic intervenea încă, și de a ajunge
la forme de reprezentare mai deschise. Unul
sau altul din aceste două elemente ale artei,
poate să predomine într-o anumită epocă, in
funcție de stadiul social atins : cind rațiunea
și cunoașterea ; cînd intuiția visului. Chiar un
mare artist didactic ca Brecht, nu acționează
numai prin rațiune și discuție, ci și prin sen-
sibilitate și sugestie. Prin urmare, în ceea ce
privește mijlocul de comunicare poate să pre-
domine fie sugestia emoțională, fie convinge-
rea pur rațională.
— Sînteți adeptul unor cicluri în pictură.
Care să fie motivele, imboldurile ?
■ Este adevărat, una din caracteristicile
creației mele sînt „ciclurile". Ele nu apar din-
tr-o simplă întîmplare. Socotesc că un lucru,
un fapt, o idee, pot fi redate mai complet
prezentîndu-le toate fațetele și posibilitățile —
o decantare în timp și nu un instantaneu.
— Disponibilitatea dvs. pentru umor, iro-
nie este cunoscută încă din anii studenției.
Povestirile dumneavoastră pline de haz e-
rau savurate de colegii dvs., dădeau farmec
pauzelor iar uneori și orelor de curs. V-a
folosit în pictură, ați exploatat acest har,
sau vi s-a părut Stînjenitor ?
■ Umorul, ironia, le-am moștenit. N-aș pu-
tea preciza de unde și de la a cîta generație
pe linia arborelui geneologic. Desigur, din nea-
mul nostru, al Hatmanilor, al moldovenilor —
hîtri de felul lor. Oricum, un prețios dar care
s-a reflectat, inerent, și în lucrări sub forma
ironiei și autoironiei și care constituie o altă
caracteristică a creației mele. Unii oameni de
artă, scriitori și filosofi consideră că o carac-
teristică a artei viitorului va fi umorul.
Comedia va fi poate expresia cea mai potrivi-
tă a eliberării omului. Pînă în prezent come-
dia a însemnat în general critică : rîsu! dis-
trugător pentru ca omenirea să se despartă cu
voioșie „de trecutul ei", spunea Marx și va
reflecta libertatea.
— De un timp cochetați cu literatura.
Schițele publicate în Almanahul revistei
noastre, ca și cele strînse într-un volum ce
va apare la Editura Junimea, vădesc o
certă înzestrare literară. V. a tentat vreo-
dată să mergeți pe această cale a artei ?
Tocmai atunci cind umorul, de o anu-
me factură nu și-a găsit locui în pictură, am
apelat la literatură, la proză. Dintr-o necesi-
tate deci și nu din vreun fel de ambiție.
Cred că artistul zilelor noastre, este modern
tocmai prin orizontul său larg și prin posibili-
tățile sale multiple de a-și exprima gîndurile
și sentimentele în limbajul cel mai potrivit,
chiar depășind genurile artelor plastice, pe
care le practică și folosind literatura, muzica,
teatrul, ca limbaj.'
— Există în viața unui artist momente
de criză, de insatisfacție, pentru că nu
poți învinge limitele limbajului și nu poți
exprima din plin ceea ce simți, ceea ce
trăiești. Ați încercat asemenea stări ?
■ Aș vrea să spun că stările acestea de
care vorbiți și de care au parte în general a-
devărații creatori, au pînă la un punct un rol
pozitiv pentru că îl face pe pictorul sau sculp-
torul nemulțumit să caute mereu toate posi-
bilitățile dc realizare a unei probleme sau teme
abordate. Spun pînă la un punct, pentru că
exagerînd se poate distruge o operă de artă.
Am trecut prin toate aceste stări, le eunosc
și eu și continui să trec prin ele cu toate că
nu-s la începutul carierei, deoarece, de fiecare
dată îmi pun o nouă problemă.
In tinerețe ajungeam uneori în timpul lucru-
lui la stări de descurajare, de crispare și des-
cumpănire. Acum știu că răbdarea și perse-
verența ajută la depășirea acestor momente.
Criza de care sufăr în prezent este timpul ;
timpul care a trecut și care se scurge repede...
— La cei 60 de ani de viață pe care-i
împliniți în această lună și pentru care vă
adresăm mulți ani din partea redacției și
a cititorilor noștri, priviți în urmă, dar și
spre depărtările și apropierile viitorului. Ce
vă propuneți pentru anii ce vin ?
g Odată cu abordarea unor teme noi, în
viitor voi fi preocupat si de mijloacele de
expresie noi. Ar fi un nonsens, cum ară-
tam și mai înainte să se spună că nu trebuie
dată nici o importanță formei și dezvoltării ei
in artă ; lipsită de posibilitatea de a introduce
inovații de natură formală, arta nu poate pre-
zenta categoriilor noi ale publicului teme noi
și puncte de vedere noi. A impune forme
vechi unui subiect nou este tot atît de for-
malist ca și a-i impune forme noi. Deci voi
aborda o nouă serie de cicluri ca de exem
piu „oameni și case", un ciclu care mă preo-
cupă de mai mult timp : oamenii iluștri ai
neamului din trecut și prezent și case legate
de acești oameni, case memoriale, muzee pre-
cum și construcții noi și vaste șantiere.
îmi propun realizarea unor lucrări de artă
monumentală ca de exemplu lucrarea in mozaic,
proiectată pentru zidul exterior la Facultatea de
Construcții a Institutului Politehnic Iași, a unor
ilustrații de carte la cîțiva cunoscuțî poeți con
temporani și a unor lucrări decorative — de-
sen — in colaborare cu Fabrica de sticlă
Dorohoi.
Intenționez de asemenea, ca într-un viitor
mai îndepărtat să pictez exteriorul unei case
țărănești din Scobinți cu scene autobiografice,
iar în interior să organizez un mic muzeu cu
lucrările mele care s-au plimbat pe simezele
expozițiilor din țară și străinătate și care au
ieșit din circuit. Sînt doar cîteva din proiec-
te, pentru că am foarte multe, nu pot să închei
niciodată, din contra tind mereu să constru-
iesc. Valery, în legătură cu Eupalinos spu-
nea : „Construind m-am construit pe mine în-
sumi", este modul de a ne cunoaște — iar
Goethe : „Te înalță faptul că nu poți încheia".
De vreme ce nu putem încheia, putem pro-
gresa și tocmai astfel ne înălțăm.
Admițînd că am reuși să terminăm propria
noastră modelare exact in aceeași clipă am în-
cremeni și n-am mai putea face nici o desco-
perire, n-ar mai putea fi vorba de acea călă-
torie de explorare care constituie motivul pro-
fund al creației. „Să faci și făcind să te faci".
Căci reciprocitatea dintre omul creator și o-
biectul creat, această interdependență, a deviat
destinul obișnuit al acestui om care a ajuns
la noi nu așa cum era, ci cum l-a făcut ope
ra lui — prin sacrificii care l-au dus în așa
măsură, îneît a dispărut în spatele operei, ui-
tînd de el însuși. „Creația La făcut pe crea-
tor".
Acum, la încheierea interviului, aș vrea să
declar cu sinceritate că mi-a făcut plăcere a-
ceastă discuție ; mi-a trezit nostalgia tinereții
mele, a anilor de studenție, a părinților și sa-
tului natal și m-a făcut să reflectez asupra în-
tregii mele activități artistice de pînă acum.
Mulțumesc din inimă cititorilor revistei și
redacției pentru urările făcute. Aceleași urări
din partea mea.
— Și noi vă mulțumim pentru interviul
acordat „Convorbirilor literare".
Grigore ILISEI
AUTOPORTRET ÎN TIMP —
LA NUNTA ANCUȚEI
3 — Convorbiri literare
contexte
despre titluri
t
Există titluri care nu au sau par a nu avea
nici o legătură cu conținutul cărților ce le
poartă .și, nu o uaia, cuiar cu genul aces-
toia, cu domeniul căruia o scriere sau alta i se
ctrct.niscne. Dar există titluri care parcă, ele, au I
generai toi ce se intimplă și se spune intr-o
carte, condensind într-o sintagmă, intr-un cuvînt,
>n.r-o metaforă universul unei scrieri. Ele con-
voacă spiritul cititorului, provoacă lectura și nu
ma ginaesc aici, firește, la provocarea facil-pubn-
citară, lacil-acroșantă. Cum să nu te incite un
unu ca Viața ca o pradă sau Necuvintele? E a-
proape de necrezut să nu-ți atragă atenția un
roman care se intitulează Hristos răstignit a doua
oara, ori Un veac de singurătate, ori O zi din
după amiaza lumii, ori Cei mai iubit dintre pă-
mînteni, ori O zi mai lungă decît veacul,
ori Toamna	patriarhului etc. Cititorul in-
teligent, cu	o curiozitate mereu vie,	de-
prins cu exercițiul gindirii asociative, cu lim-
bajul metaforic, figurat, paradoxal, cititorul acela
pentru care merită să scrii nu va trece cu indi-
ferență pe lingă asemenea titluri. Pronunțînd for.
miua gindire asociativă am și sugerat de fapt
că la ecoul pe care îl are titlul în mintea citito-
rului concură și alte elemente, practic întreaga
lui cultură. Sigur, e dc prisos a preciza că ori-
ginalitatea titlului nu garantează originalitatea
operei, dar, repet, o poate prefigura și semnala.
Multe tomuri ar fi necesare pentru a cuprinde
exemplele de cărți purtînd titluri a căror even-
tuală expresivitate ce au căpătat-o, în timp, se da-
toreste unui interesant fenomen de transfer pro-
dus in planul psihologiei cititorului : opera își im-
pune numele. Nu de puține ori însă descoperi-
rea unui titlu într-o clipă de grație (ca și a pri-
mei fraze sau propoziții ; să ne amintim mărtu-
risirile lui Kebreanu privind începutul romanului
Răscoala) s-a dovedit a fi salutară. Titlul dă a-
desea tonul, ritmul, atmosfera, deschizînd porțile
de bronz ale unui univers fabulos. Un cititor ex-
perimentat vede imediat într-un titlu ca Moro-
meții ideea de clan, iar, prin extensie, de clasă.
Este suficient să deschidă marea carte la pri-
ma pagină pentru a constata că se află în fața
unei epopei, ceea ce se conjugă perfect cu pri-
ma observație, și pentru a nu mai uita niciodată
acest nou început de lume : „In cîmpia Dunării,
cu cîțiva ani înaintea celui de al doilea război
mondial, se pare că timpul avea cu oamenii ne-
sfîrșită răbdare ; viața se scurgea aici fără con-
flicte mari". Princepele, întîmpinat cu ironii și
explicații etimologice de către un reputat critic
si istoric literar, fiindcă a fost ortografiat cu e,
se dovedește a fi, dincolo de rigorile filologice
care sînt bune și frumoase, dar in acest caz nu
sînt „în chestie", un superb titlu de roman poli-
tic, de roman al puterii care alienează, de „basm"
născut și povestit Ia porțile Orientului. In schimb,
Roșu și Negru și chiar Război și pace sint titluri
aproape banale și, oricum, marcate de didacti-
cism, de tezism. Dar cine ar risca să afirme,
după lectura celebrului roman al lui Lev Tolstoi,
că acesta nu e unicul titlu potrivit ? De altfel,
pe măsură ce-și scria romanul ,lui Tolstoi i se
impuneau (de cine ? de ce ?) nu doar figurile fi-
zice și morale ale eroilor, nu doar traiectoriile,
orbitele pe care ei evoluează, nu doar luminile
și umbrele din vasta sa compoziție, ci si titlul.
Romanul se intitula inițial Trei perioade, apoi
Totul e bine cînd se sfîrșește cu bine. Rări»- și
pace e de o simplitate măreață, monumentală,
precum cerul de la Borodino și soarele de la
Austerlitz. Rebreanu, după nu puține căutări, își I
intitulează primul său roman, care avea să fie și I
intiiul roman românesc modern. Ion, nume gene-
ric în ce ne privește. Tema pămîntuiui și tema
iubirii îi ofereau romancierului șî din acest punct
de vedere, atitea posibilități. Ion dă seamă însă
de o întreagă mitologie. Este cel mai impresio-
nant și mai încărcat de sensuri titlu din toate
cite cuprinde opera lui Rebreanu. Răscoala e mai
puțin pregnant ,iar, pentru un neavizat, Pădu-
rea spînzuraților ar anunța mai degrabă o na-
rațiune de tip polițist, fie și superioară, dar fără
profunzimile dramei din cunoscuta capodoperă.
A lua în stăpînire, a întemeia presupune îna-
inte de toate a numi. Titlul are această funcție
atît pentru creator, cit și pentru conștiința ge-
nerațiilor de cititori. Cei din urmă „recuceresc"
mereu niște tărîmuri mirifice și reidentifîcă nume
a căror durată este de neatins.
Peisajul literaturii române ni se înfățișează, și
din această perspectivă, variat, policrom, de o
netăgăduită originalitate. Prozatori, poeți, drama-
turgi, critici, eseiști, numindu-si cărțile, au dat
și dau, în fond, nume unei realități specifice, u-
nei geografii spirituale inconfundabile. Titluri —
pe unele le-aș vedea inspirind mari opere plas-
tice — precum Cuvinte potrivite. Plumb. Joc se-
cund, Poemele luminii. Monolog în Babilon, Cîn-
tece de pierzanie, Lupta cu inerția, amintitul deja
Necuvintele, Ultrasentimente și multe altele ex-
primă, definesc, așa cum s-a remarcat de atîtea
ori, arte poetice, indică vîrste ale poeziei noas-
tre din acest veac, reliefurile statornice într-o
hartă a marilor experiențe lirice. Vînătoarea re-
gală și Iarna bărbaților, îngerul de gips sau Ză-
pezile de acum un veac, Galeria cu viță sălba-
tică și îngerul a strigat atestă imaginația și ra-
finamentul scriitorului român. Inspirați, mai crea-
tivi chiar decît romancierii sînt, adeseori, în ma-
terie de titluri, criticii, eseiștii, publiciștii. Ar
trebui să-i amintesc și pe reporteri, dar titlurile
frumoase în sine ale multor reportaje și cărți de
reportaje nu-și găsesc, mai întotdeauna, motiva-
ția, „acoperirea" în aurul faptelor si evenimente-
lor narate, al semnificațiilor adîncî, cu adevărat
revelatoare ale acestora. (Fuga în limbaj de care
s-a vorbit pare a fi o maladie aproape incurabi-
lă a reportajului). O privire „de sus" asupra e-
seisticii și criticii noastre actuale este suficientă
pentru a selecta titluri antologice în stare să stîr-
nească interesul cititorului de literatură de idei
de oriunde. Citez doar cîteva : Mitologii subiecti-
ve (Octavian Paler) Gogol sau fantasticul bana-
lității (Lucian Raicu), Dimineața poeților si Sfi-
darea retoricii (Eugen Simion), Sadoveanu sau
utopia cărții și Arca Iui Noe (Nicolae Manolescu),
Marele Alpha (Al. George), Bunul simț ca para- |
dox (Al. Paleologu). Mai mulț poate decît titlurile
cărților de proză și de poezie, acestea relevă sta- '
rea dc snirit, temperatura unui moment literar,
ale unei literaturi si, de ce nu, ale unei culturi.
Sînt un fel de embleme ale spiritului românesc
de azi.
Punct de plecare sau punct de sosire titlul e,
asazicînd, un punct de snrijin, întîi nentru au-
tor. apoi pentru cititor. Cineva ar putea spune :
dati-mi un titlu excepțional si voi scrie marea
carte pe care eventual o asteptati !
Constantin COROIU i
I
mit si
9
istorie
românească
actualitatea
Pe toate drumurile vine și pleacă frumusețe vuind. Bătrînui Faust își
vinde sufletul, Don Juan fructifică proverbul vorba dulce mult aduce,
Hamlet așază prin joc crimei în față o oglindă, Quijote îl trimite pe
Sancho degrabă cu( o scrisoare aprinsă ca o flacără, sau îi trimite la aceeași
adresă pe intrușii săi, reali, imaginari, trofee vii, stele clipesc pe sus glo-
rioase, perle se împlinesc sub munții mărilor".
Confesiunea lui Aurel Rău (v. Versuri, p. 479) este o sinteză nu despre
„temele" poeziei, ci despre oglinzile ei, despre voința poetului de a-și defini
un orizont al culturii prin sincronizare cu vocația, cu tandrețea privirii de a
interoga destinul. E o confesiune cu caracter de inițiere : purificat de focu-
rile sacre ale Bibliotecii, dezabuzat de spiritul ei enciclopedic, Aurel Rău
privește lumea dostoievskian, cu ochii unui moralist subțire, de mare rafina-
ment, interzieîndu-și „profețiile", „dogmele", vorba de ocară, verbul dispre-
țuitor, iubind contemplația senină, calmul rostirii, reflecția trecută prin vă-
mile rigorii, ideea suspinînd după lava fierbinte de lirism dezlănțuit, pedep-
sit să-și înfrângă strigătul, să-și uniformizeze fluxul. Aurel Rău trece în text
o undă de crispare, de reflux brutal încremenit într-un aforism. Glaciali-
tatea versurilor este vizibilă. Pentru Aurel Rău frumusețea nu e un volup-
tuos și exotic decor, ci o formă de mîntuire morală, de recuperare a valo-
rilor, de expansiune a inimii asupra realului, asupra dezordinii interioare,
vulnerabilității umane, asupra intoleranței. Poezia este viața frumuseții, du-
rata ei eternă, memoria ei.
Poemele lui Aurel Rău (Dezvăluiri, 1947 și pină la Mișcarea de revoluție,
1985). păstrează cu sine memoria ființei, sufletul răstignit întru frumusețea
și mîntuirea ei, totul netulburat de orgolii, de false drame. Primele Dezvă-
luiri sînt rostite de un poet îndrăgostit de sat și de natură, fascinat de isto-
ria Transilvaniei care va rămîne pentru el centrul lumii, oglinda tuturor
vîrstelor, tuturor aspirațiilor, un teritoriu care își justifică pe de-a-ntregul
dreptul la o existență literară, prin realitatea lui de mit și de memorie a
unei civilizații străvechi : „Pămînt unde baladele - colinzi. Unde clopotnițe,
de vînt se-nclină, / Unde luceferi mari și suferinzi Pun sfint în blide bul-
gări de lumină, // Unde sub rîuri au ascuns comori	Bărbați u trup dc
piatră, ochi văpaie, Și unde, gînd întunecat cobori	Să te întorci curat,
în chip de ploaie ; Pămînt ce libertății-i dat tribut Și flori și brațe tari
și altă soarte. Unde în amfore, in pumni, tăcut. Viață semințe duc prin
vremi, nu moarte, ' Unde, din bronz desprinse, pajeri stau Ca-n strane-mpă-
rătești. pe brazi, himeric Și la nede: de gheață lostriți iau Zimbrilor
apărarea pe-ntuneric ; Pămînt unde frăția-i hronic scris Cu vetre, cu fîn-
tini. cu munți, cu oase. / Și din înv. -unăm, trădare, vis	Prin lănci s-a
mers la cer. pe roți tăioase. Soarele unde, luna, iar și iar.	Cu penele lor
lungi, de ceas, mă-nseamnă Și de pe culmi în văi oracular. Anii sau tur-
mele au semn de toamnă. Primește-acest prinos 1 Rămîn plecat Deasu-
pra ta ca peste-un ochi de mare în care om si pom s-au răsturnat Și
lari pîlpîie lin, fărâ-ncetare". Temele lui Aurel Rău vorbesc de o autentică
disponibilitate lirică pentru o	țărănească arhaică, doldora de ere-
suri și credințe, de o permanentă deschidere spre magic, spre un tărim de
neobișnuite forme ale primordialului. Mitul și isteria românească au în Au-
rel Rău o conștiință, o voce de o mare originalitate. Posaia de tinerețe defi-
nește un spațiu liric născut sub zodia modelelor clasice :	și Blaga,
traduc o frumusețe și o sinceritate a simțirii, un melvncolic dor pentru Tran-
silvania strămoșilor : „Mi-e dor dc prieteni adevărați Și de negre clăi sub
lună. Prin satele-aeelea se bea rachiu Și rint f rto albastre stelele.
Mi-e dor să trezim iar birtasul Și țiganul cu șue strună. O hoardă de
elepote prin zăpezi Cînd intră-n lume anul Ne smulg de la cărțile din
odăi Printr-o straniu cerească jale". Poemele au limpezimea unor fîntîni de
munte : versul e spus cu glas țuptit. ritmul lui nu-și ascunde cadențele de
baladă. Se apelează Ia prozodia coșbuciană, la receptarea realității în re-
gistre epice. Un Moment rar reia o temă și creează o atmosferă cunoscută :
„Inserarea coborîse în sat. 1 Mugeau cîteva tulnice în munte către apus.
Pe osii bătrîne truda se întorcea de la arat, tumul bisericii iși făcea loc
printre stele în s»«. în jurul ogrăzilor deslur
luna fu salutată de torul bro^șteior d • prin livr;
tulise cn turma de . pm părui	adm
Juna albior atît de mult drumul sî casete satule.
le se î
eu ■ -nul.
gd. care înoată pe ape eu umeni goi in po
c ' fi zis că sint pa-
cu lacrimi șî
futampăratuluL ' In acest loc de lumină și pace am vegheat pînă la ora
temută și îndelung priveam cum stelele ard și se mută si picură stropi
dc lumină prin foi ca niște ace. Intr-un tîrziu părfi că s-a făcut o mișcare
ciudată pe care o am văzut nu cu ochii, hapsînii : își dezgolea natura
sinii plină de vrajă, plină de vrajă, beată. Am ridicat brațele în sus.
neputincios, șî am strigat. corăbier aruncat departe de coama uscatului.
Dar pe lingă apă în jos arbori șopteau legănat, lumile țineau sfat cu casele
satului" Influența lui Lucian Blaga o descoperim într-un Răvaș : „Nu știu
anume dacă-ți mai amintești ie veri pline de veac ' de nopți pline de duh
cind adunați sub pomi ne rătăceam prin văzduh sau culegeam așchii de
povești. Eu îți vorbeam despre oameni de fier despre oameni de pia-
tră despre oameni din cer care coboară fără pic de mister în jur.
Ierbile ne trimiteau molatic îndemn apele iscau neptunice șoapte ceasul
batea mai încet — / noi treceam meșteșugit prin noapte. In vane singele
curgea tumult ' în piept sufletul de atitea ori nu-1 aveam. Ce a fost,
ce eram ? Dar toate acestea s-au intîmplat demult".
Satul, țăranii, pămîntul. existenta lui milenară, trăiesc în conștiința poe-
tului. ca un sfint legămînt cu rădăcinile, cu trecutul românesc : spațiul lui
e pentru Aurel Rău mitologia românească a ființei, istoria națională cu eveni-
mentele și adevărurile ei nemuritoare, un refugiu binecuvîntat unde el iși
redescoperă sensul vieții. Satul transilvan e matricea românească a lui Aurel
Rău. Critica a trecut prea repede peste acest adevăr și nu i-a acordat im-
portanța necesară, intuindu-i mai cu seamă setea de modernitate, bovaris-
mele de ordin stilistic. Cultura și natura nu se exclud la Aurel Râu. ci se
armonizează, își logodesc vocile. înțelesurile. își culeg rodul fără vanitatea
fntîietății. Lumea rurală răspunde cu cordialitate lumii imaginare, ca în acest
superb tablou de familie, care ne face să înțelegem mai bine povestea din
care poetul s-a desprins, și vine spre noi. cu înfățișarea unui inițiat care a
văzut pentru întîia oară Utopia : „Fratele altoiește în grădină / Bunicul ba-
' Tatăl intră din țări
te-ntre cînepi coasa / Mama strigă uliul dinspre vînt
cu caii
tru luna
Amintiri
candoare,
rie. casă
Iar eu mă voi smulge din acest basm Un
' Deodată roata fîntînii seînceste surd ’ Sub
din copilărie reface un paradis al duioșiei,
ne instituie o scenă din viața de la tară •
munte scapă-n albas-
pernă Tonio Kroger",
blîndeții. o stare de
„Amintiri din copilă-
mai sfîntă / decît toate ' părintească unde scoate dumnezeu un
braț / din pămînt / șî îi resfiră fușteii crengilor si îi țese aripioarele mă-
runte ale ' aparențelor ' însuși siesi povară și pe coline înnebunesc caii".
Nu e singura scenă. Revedem moara satului, dar fără semnificațiile cu-
noscute din poezia lui George Cosbuc. E o imagine de pînză flamandă, de
gigantism respirînd neodihna materiei, pulsația ei cosmică : „Ca niște boi
tolăniți
cristale
găsește
duhuri,
stele
nire
de veacuri pe mal stau si ronțăie griul cîmpului. ' Roata urnește
de apă / care se sparg de barda lunii. Prin întuneric mîna străină
puloa străină. Cîini răzleți sau vreun cocoș fără somn zăpsesc
/ Făina-n saci — alte trupuri. ' în ferestruică își fac ivirea cele trei
în chip de greblă cu dinții rari și ridicați din zăpadă într-o zvîc-
de iscoadă rău-plătită < vîntul sau anii o iau spre munți trîntind
porțile". Poetul nu s-a despărțit niciodată de lumea satului, cu toate experi-
ențele consumate în Europa, cu toate înnoirile care s-au produs. Sensibilita-
tea i-a rămas deschisă dimineții satului, unui cor etic actual, unde o con-
știință justițiară îsi întemeiază valorile în acord cu viața, cu realitatea so-
cială, cu istoria. Mitul este chemat să--i dezvăluie identitatea. Memoria sa-
tului e vie, pură, ca un bocet încă nemurmurat. Aurel Rău îl retranscrie cu
iubirea înțeleptului pentru adevăr, pen’ru *aptă. pentru un ritual străvechi
îmbrățișat de plînsul lui Avram lancu. O excepțională intuiție a migrației în
timn si spațiu a unor ancestrale obiceiuri, imoosibil de sancționat, de uitat,
reflectă dragostea poetului pentru o lume ce-si respectă cu sfințenie tradi-
țiile. Poemul Căruțe țărănești e o adevărată emblemă a mitului eternei reîn-
toarceri : „încât. dureros. / cu cîte-un spasm. ' cu cîte-o spaimă. ' trec
noaptea. ' Cobor — încă tot mai sporind s-adorm — ' sore zi. ' ca un ac
pe cadranul ceasului. ' Cînd iată încep să sune 1 venind de departe cu plîn-
sul Tancului 1 cerute țărănești. ' Ilicit • înselînd toate veghile ' se stre-
coară -n timp moții ' ne pietrele CluiiPui. Copite ' de cal. Adiere ne-
bună ’ de rai pe pămînt".
Mitul s> istoria românească, satul, țăranii, fondul de civilizație țărănească
arhaică, natura în toate anotimpurile ei de expansiune, cunosc în poemele lui
Aurel Rău solemnitatea rostirii initiatice. lumina ideii care pune semne du-
rabile în snatiile existențiale ale Textului, reculegere într-o oglindă de lim-
pezimi celeste, unde mintea și inima se recunosc dintr-o dată ca ființe ale
poeziei.
Zaharia SÂNGEORZAN
„genul66 jurnalului
Ne-am obișnuit să privim jurnalul cu o oarecare neîn-
credere, considerîndu-1 o „schiță", o „scriere de ate-
lier", o sumă de texte care urmează fidel Cronolo-
gia externă operei propriu-zise ; fiecare zi cu însemnarea
sa, fiecare moment al gindirii cărților „adevărate" — cele
intitulate „roman", „schițe și povestiri", „nuvele", „poeme"
ori „pagini de critică literară" ■—• găsindu-șî un corespondent
în aceste însemnări, importante doar pentru istoricul literar
care urmărește geneza operei sau, eventual, pentru citito-
rul amator ue biografii și de spectacolul vieții intime, al
dezvăluirii acesteia, al descoperirii persoanei scriitorului ca-
re are totdeauna un „ce" misterios. Din punctul meu de ve-
dere, nu există jurnale care să fi fost scrise fără ca autorii
lor să se fi ginoit la publicarea acestora ; jurnalul ca scrie-
re de sertar este o altă „convenție" pe care evoluția spe-
ciei o contrazice mereu : jurnalul este o carte între cele-
lalte cărți. Acesta este și cazul însemnărilor lui Radu Pe-
trescu din care au apărut pînă acum trei volume • Ochea-
nul întors (1977), Părul Berenicei (1981) și, postum, A treia
dimensiune (1984). Jurnalul reprezintă „genul" lui Radu Pe-
trescu, al „Școlii de la Tîrgoviște" în genere : ceea ce fra-
pează în mărturisirile lui Mircea Horia Simionescu din te-
tralogia Ingeniosul bine temperat și în cele ale lui Radu
Petrescu din Ocheanul întors este refuzul romanului și op-
țiunea declarată pentru o specie epică ale cărei resurse se
dovedesc inepuizabile : „literatura personală" nu numai că
n-a dispărut odată cu romanticii, cu simboliștii sau cu poe-
ții care au încercat să adune fragmente de biografie în
„poemele în proză", dar, în momentul de față, se poate spu-
ne că o bună parte din ceea ce are mai valoros proza noas-
tră contemporană se circumscrie discursului persoanei întîi,
fie că aceasta „transpare" din textele generației ’80, fie că
„se declară" în jurnalele și autobiografiile prozatorilor din
promoțiile literare anterioare : „Aci și nu în altă parte e
genul meu. cu siguranță. Zic acestui caiet roman în chip
convențional, nu este un roman, niciodată n-am să scriu așa
ceva", spune Radu Petrescu în Ocheanul întors. Cuprinzind
perioada primilor ani de învățămînt (1951—1954) la Petriș și
Prundul Bîrgăului, lîngă Năsăud, scris, deci, la douăzeci și
. inci de ani. acest jurnal își află premisa in „prezentifica-
rea“ veșnicei dualități a artistului, a acelei confruntări in-
terioare dintre „om“ și „scriitor", ale cărei semne se fac
vizibile în pagina scrisă doar atunci cînd orizontul de aștep-
tare al cititorului solicită explicitarea, dezvăluirea, decon-
spirarea celor două identități care se ascund în spatele ace-
luiași semnificam ; acest altul este, în fapt, dublul,
fictiv al eului care se mărturisește în jurnal, cel care ex-
perimentează lumea și realul furnizînd scriitorului materialul
, pic sau poetic și acele fragmente de timp a căror reordo-
r.re pe dimensiunea duratei operei nu poate fi făcută decît
d- „privirea calificată" a artistului : orice stare, faptă, gînd,
cuvînt sau imagine care se detașează din masa informă a
.iui conglomerat ce se numește viață, se reașează în per-
sps-v .a duratei, a eternității ca sumă a unui număr anu-
m.- de „acum" ; trecut prin acest filtru al duratei operei, realul
iși modifică textura pentru că. iată, ceea ce este adevărat
conform „normei" sale reprezintă ficțiunea din „excepția"
textului.
Acest mod de a percepe lumea se subsumează relației
viață-literatură, care tutelează jurnalul lui Radu Petrescu ;
efect al unei tehnici speciale de a privi, pe care și-o asumă
ceea ce aș numi vederea secundă a prozatorului,
i„Nu-ți arunci ochii oricum, e o tehnică specială, privirea din
spatele ochiului trebuie să patineze pînă la obiect și să revină
dc la acesta", spune Radu Petrescu într-o pagină a jurnalului
său,. : ,;ul se confundă cu plăcerea de a scrie, egală aceleia de
a privi, a-exîndu-i, așadar, lumea și cultura, viața și lite-
ri crc. rețetind, adică, natura duală a autorului său : privit
in perspectiva acestei relații, textul iși relevă ambiguitatea
sa fundamentală pentru că el este o lume și, totodată, este
in lume : „Literatura mea însă este viață", observă naratorul
jurnalului, proiectînd sensul acestei identificări într-un ori-
zont particular : substituirea unui termen prin celălalt este
posibilă numai atunci cînd ființa a devenit interioară lumii,
lăsind vederea secundă să patineze de la obiect la ochiul
ascuns, pe un ecran în albul căruia se ivesc umbrele idei-
lor. lar tehnica specială a acestei vederi se-
cunde constituie ceea ce aș numi pierderea în obiect pînă
la dispariția efectului de perspectivă „normal", pînă la dizol-
varea privitorului în textura privitului ; este aici o altă
ipostază a raportului semnificat/semnificant, pe care orice
comunicare îl stabilește explicit sau implicit : între imaginea
pe care o detașează privirea calificată din real (semnifican-
tul) și imaginea din text (semnificatul), se interpune fil-
trul absolut ai subiectivității celui care scrie și care, prin
aceasta, numește din nou lumea, creează adică o lume în
lume : față de performanțele vederii secunde și față de per-
fecțiunea acestei trans-puncri a realului se condiționează în-
săși profunzimea unui text. Anexarea realului presupune însă și
anexarea culturii ; expansiunii în exterior (in real) a tex-
tului, înspre real și dinspre cultură, se justifică prin „nevoia
tot ceea ce l-a precedat : această mișcare complexă a tex-
tului, înspre real și dinspre cultură, se justifică prin „nevoia
imperioasă de a asuma universalitatea în timp și spațiu, cu
alte cuvinte de a obține și pe această cale pe spațiu restrîns
o densitate maximă, și pe de altă parte prin interesul față
de omul total" : eu și altul, viața și literatura, omul „natu-
ral" (cel căruia, de pildă, îi place să privească „copacii pe
dealuri", să spargă lemne sau să caute bolta unei seri de
iarnă geroase) și omul „cultural" (cel care își „anexează"
experiențele lui Homer, Corneille, Balzac, Proust, Ariosto,
Tasso, Voltaire, Flaubert, pentru a aminti numele cel mai
frecvent invocate în jurnal) se întîlnesc în figura „utopică"
a omului total pe care îl definește un „sistem de a trăi"
care înseamnă a fi, deopotrivă, în cultura naturii și în natura
culturii. Acest sistem special de a viețui creează o „poetică"
a textului — mod de supra-viețuire — care constituie, apa-
rent numai paradoxal, o cale a obiectivării unei scrieri ce
aparține, prin statutul său declarat, zonei „literaturii per-
sonale" ; între un roman „obiectiv" ca Fecioarele despletite
al Hortensiei Papadat-Bengescu (din care „Școala de la Tîr-
goviște" extrage multe esențe), unde protagonista caută ceea
ce ea numește „trupul integral al sensibilității" și Ocheanul
întors al lui Radu Petrescu, unde naratorul încearcă să des-
copere „senzația integrală a realității", se stabilește o dis-
tanță pe care o jalonează indicii a două experimente lite-
rare ale căror noetici diferite presupun finalități deosebite :
sufletul și realitatea, privirea din exteriorul și dinlăuntrul
obiectelor, a descoperi lumea și a crea o lume.
Jurnalul este unui dintre cele mai „deschise" texte, între
formula sa de creație și aceea de receptare stabilindu-se un
traiect cu o configurație particulară ; fina succesiune a
unor ..bucăți ideale" (imagini ale realului pe ecranul vederii
secunde), care respectă un ritm „esențialmente muzical", ofe- ]
ră spectacolul dezvăluirii unei ființe și a unui text ale că- ș
ror legi sînt tăcerea, abstracția si geometria pură : arhitectu-
ra ființei si a cărții se regăsește în imaginea unui „parale-
lipiped culcat", într-o re-prezentare în spațiul și durata
gestului creator care repetă alcătuirea universului. Fapt sem-
nificativ, această structură de ansamblu geometric apare si
în proza lui Mircea Horia Simionescu : construirea textului
într-o asemenea ordine constRuie unu! dintre experimentele
cele mai interesante ale „Școlii de la Tîrgoviște", reluate du-
pă zece ani de generația ’80 : >ată rostul experimentului. așa
cum îl precizează Ocheanul întors al lui Radu Petrescu :
„Experimentați, dar îngăduiți-vă si timpul do a asimila ex-
periențele pe care le faceți" : alte învățături pentru Delfin,
care se vor finaliza în textele generației tinere de proza-
tori.
loan HOLBAN
Convorbiri literare — 4
literară
„convorbiri literare6*, „spiritul
junimist66 și poezia modernă
Întreținindu-se din amintirea unei epoci de glorie, „Convorbirile literare"
intra, de pe la 1890, intr-un crepuscul, pentru aouă-trei decenii fără
■ să mai poată determina vreo direcție nouă in literatura română, rolul
acesta asumindu-și-1 publicații mai tinere, fie cu un program teoretic mai dis-
tinct și mai ferm, fie cu un regim de colaborare mai larg, mai suplu, mai rea-
list : „Vieața nouă", „Semănătorul", „Viața Românească", „Sburătorul", „Gîndi-
rea"... intr-un fel, revista e victima unui „complex- al tradiției, pentru care-și
neclară descins opțiunea. Dar cultul pentru marile modele ale trecutului nu e
însoțit, întoiaeauna, și de explorarea căilor deschise de acestea. Una din ele.
a lui Eminescu in lirică, duce, firesc, către simbolism, curent asociat, constant,
ia „Convorbiri literare", unui fenomen de „decadență- țT. Maiorescu, A_ D,
Xenopol, r. P. Negulescu), de „degenerescentă" (tînărul Gr. Tăușan preia con-
ceptul, e adevărat, cu serioase rezerve, de la Max Nordau). Unor oameni a
căror receptare poetică trece cu greu de romantism, pină la școala parnasiană,
amintită de Mihail Strâjan intr-un articol din 1894 (Caracteristica poeziei timpu-
lui nostru), ceva mai apăsat de Ch. Drounet, în 1905 (Leconte de Lisle), e nor-
mal ca experimentele formale simboliste, destul de indrăznețe, să li se pară
„bizare". „Poeziile decadenților — scria, în acea vreme, P. P. Negulescu —
nu sint poezii, și tablourile simboliștilor nu sint tablouri ; întrucît se reduc
exclusiv la meșteșuguri și bizarerii de formă, ele nu merită numele de ariă".
Calificativul face carieră lungă la „Convorbiri...". El însoțește (v. „versuri bi-
zare", „bizarerii căutate"...), în prezentările ce li se rezervă, Romanțele— dm
1908, ale lui Ion Minulescu, peste doi ani, Poemele lui Eugeniu Ștefănescu-Est.
In 1923, volumul lui Al. Philippide, Aur sterp, e așezat, și el, sub genericul :
Bizarerii ale vremii ; după încă un deceniu, Mărgăritarele negre ale lui AL T.
Stamatiad, simbolist acum cu mare trecere în revistă, sînt opuse „bizareriei a-
vangardiste".
în focul polemicilor s-a ajuns și la termeni mai puțin academici, cum sînt
aceia din cronica lui P. Th. Missir la volumul de Poezii, din 1882, al lui Ma-
cedonski: „contrabandă literară", „insanități" sau din Răspunsul dat, in 1909,
de S. Mehedinți, „decadentului" Ovid Densusianu : „parazitism literar", „quasj
obscenități", „criptogame decadente"..., toate acestea în numele spiritului ju-
nimist pe care noii diriguitori ai revistei se însărcinează să-1 apere și să-1
perpetueze. Dar „legatul" lăsat de lacob Negruzzi, o dată cu gestiunea „Con-
vorbirilor ...“, era, evident, mai lipsit de prejudecăți. „In lumea ideilor, ca și
în aceea a faptelor totul se mișcă și se preface, și este bine și pentru tinerii
ce vin să lege în mod armonic activitatea lor de ceea ce au avut alții înainte
de ei, și pentru bătrîni, să se deprindă cu ceea ce se arată nou pe cîmpul
lucrărilor în cursul neoprit al timpurilor" (Către cetitori, nr. 2, 1893). Dar și
I. Bogdan și S. Mehedinți, mai puțin, poate, AL Tzigara-Samurcaș, apoi, din
nou, I. I. Torouțiu, uitau că Junimea însemna, in chiar punctul ei de or.gme.
nu numai T. Maiorescu, acesta bine fixat in simpatiile cît și in idiosincraziile
sale literare, ci și alții, structural diferiți, un Vasile Pogor, bunăoară, spirit
mobil, relativist, nonconformist și iconoclast, fin degusător de literatură, tra-
ducător (la 1870 !) al lui Ch. Baudelaire, poet pe care „Convorbirile..." il vor
„redescoperi" peste șapte decenii.
Revistei i-a lipsit, de altfel, după 1900. un critic de primă mărime. După
plecarea lui M. Dragomirescu, in 1906, marea șansă pe care o pierd „Convorbi-
rile se numește Eugen Lovinescu. Devenit, după lungi tatonări și pentru
puțin timp, colaborator asiduu al acestora, Lovinescu sugerează redacției în-
noiri, „mai ales în sensul actualității" și-1 reproșează voalat, tratamentul prea
rigid aplicat debutanților. „Nu cred că tinerii trebuie îndepărtați de Convorbiri
prin prea multe forme și anticamere". Din păcate, el își încheie, forțat de îm-
prejurări neprielnice, acțiunea, abia începută, de prospectare a actualității (v.
în nr. 5, 1910, Din literatura nouă. Em. Girleanu și D. Anghel și Șt. O. losif ;
în nr. 1, 1911, Cincinat Pavelescu, în nr. 2, același an, Un nou scriitor : Victor
Eftimiu), pentru a o relua într-o revistă și un cenaclu, proprii, puse generos
la dispoziția celor ce vin. Primul mare exeget al lui Maiorescu, în descen-
dența căruia se va așeza el însuși, urmat de ceilalți critici „zburătoriști-. Lo-
vinescu va întreține viu spiritul junimist autentic, în afara, insă a „Convorbi-
rilor literare".
într-un exces de modestie, desigur, revista își revendică doar rolul de
„arhivă culturală" — cum aflăm dintr-un apel către noii și vechii colaboratori,
ce deschide seria anului 1931. Celui interesat cu problemele receptării literare,
de evoluția gustului estetic, de „bursa" valorilor artistice, o publicație, mai ales
una cu o viață atît de îndelungată ca aceasta, îi oferă date deosebit de inte-
resante. Pentru a începe cu domeniul teoriei poetice, iată, de la viziunea
destul de îngust-utilitaristă a lui Mihail Străjan (Importanța morală a poeziei
și misiunea ei în zilele noastre, nr. 6, 1894) și Dină la contribuțiile, din pers-
pectivă modernă, ale lui Paul Zarifopol (Adevărul poetic, nr. 4, 1933), Const.
Noica (Gînduri despre esența poeziei, nr. 4, 1943) și, mai ales, pînă la excelentul
studiu publicat postum, al lui Florin Niculescu, (Paul Valery. nr. 7—8, 9—10,
11—12, 1943 ; 1, 1944), distanța este enormă. Trecînd apoi la fenomenul literar
ca atare, aceeași distanță o constatăm între judecarea excesiv de severă a lui
Macedonski, în 1883, și restituirea sa, după aproape o jumătate de veac, „șiru-
lui de piscuri" din „masivul culturii și literaturii noastre modeme" (Torou-
țiu), sau între impresia „celei mai incalificabile proze" pe care i-o fac lui Eugen
Ciuchi, la apariție, unele din poeziile volumului Plumb și pertinentele note
din 1934, ale lui Ov, Papadima, privind „fenomenul bacovian".
Apar uneori în revistă, aproape concomitent, opinii contradictorii : poezia
Jocului secund e o „încercare indigestă" pentru D. Nanu, în timp ce M. Moș-
andrei crede în „unicitatea marei ei incantații". în general, o dată cu deceniul
al patrulea, se observă o cotitură în „politica" literară a revistei, în primul
rînd, o mai largă comprehensiune pentru lirica modernă, prin acțiunea unor
tineri, încurajați, desigur, de Tzigara-Samurcaș, el însuși comentator al poeticii
lui E. A. Poe (Principiul poeziei), în 1926, și admirator al lui Tudor Arghezi,
despre prozele căruia scrie, la apariția volumului Poarta neagră, că „ar cinsti
pe orișicare mare scriitor, din orice epocă și țară".
Trinității destul de obtuze, E. Ciuchi, D. Nanu. C. Gane, ultimul, incaoa-
bil să înțeleagă — cum și declară — versuri destul de limpezi din Lucian Bla-
ga (după ce, cu cîțiva ani înainte, Gh. Lazăr salutase Poemele luminii ca pe
un veritabil eveniment literar), îi urmează un set de tineri colaboratori, co-
mentatori de literatură, ei înșiși poeți, Const. Stelian, Ion I. Cantacuzino, Mi-
hai Moșandrei, Sergiu Ludescu, prin care, în fine, „duhul" lui Vasile Pogor
reînvie în paginile distinsei publicații. Apropiat mediilor de avangardă, cîmpi-
neanul C. Stelian ,autor al unor cicluri de pasteluri petrolifere, contribuie, prin
recenziile sale, la apariția în „Convorbiri...", a unor nume noi : Simion Stol-
nicu, Virgil Gheorghiu, Al. Tudor-Miu, Geo Bogza, ultimul apreciat pentru...
Jurnal de sex, în care evidențiază „o prospețime cînd de primăvară fragedă,
cînd de toamnă sobră, în care arborul își dăruiește plusul de sevă". Ce de-
parte sînt vremurile cînd pentru versul : „Cu cămașa prinsă-n brîu", Gheorghe
din Moldova este etichetat drept „erotic picant" ! Oricum, gestul lui C. Stelian
e temerar și ne imaginăm reacția austerilor susținători ai revistei la citirea
poemelor, nu tocmai ortodoxe, ale celui mai radical dintre suprarealiștii de la
„unu". Un alt poet, abia desprins de aceștia, Ilarie Voronca, e prețuit pentru
noul volum, Patmos, de Ion I. Cantacuzino, în 1934. Tot acum, înregistrând tre-
cerea lui Geo Bogza pe o poziție opusă, prin manifestul „Vieții imediate", apoi,
apariția Primelor poeme ale lui Tr. Tzara, editat de Sașa Pană, același re-
cenzent reexaminează fără prejudecăți sau părtinire avangarda, socotind-o „un
fenomen firesc", necesar, dar istoricește depășit.
In această ultimă etapă din existența revistei, „poezia tînără" e mereu
în atenția comentatorilor. Un eseu, cum e acela, citat, al lui C. Noica, primește
chiar, pe alocuri, accente de manifest : „Poezia omului matur este cîteodată po-
sibilă. Poezia omului tînăr este o permanență. Singur omul tînăr locuiește în
chip poetic pămintul, cum spunea Holderlin". Foarte activ este, după 1936, Ser-
giu Ludescu (poetul Mircea Tiriung), care scrie despre Cicerone Teodorescu,
„un poet autentic" în Cleștar, Emil Botta, o „apariție singulară" cu Întune-
catul april, Maria Banuș, în Țara fetelor, „cea dintîi femeie care în poemele
sale trece peste conveniențele și prejudecățile moralei burgheze", Z. stancu, al
cărui volum. Albe, e „semnul cert al maturității de azi, al autenticității de
mîine", în fine, M. Beniuc, poet „inegal", cumulînd în Cîntece de perzanie ca-
lități : „un suflu original, o sensibilitate proprie" și defecte : „retorismul și lo-
cul comun".
Desigur, prestigiul unei reviste îl dau personalitățile. Or, „Convorbirile li-
terare", în perioada de care ne ocupăm, sînt nevoite să urmărească, de la dis-
tanță, evoluția marilor noștri scriitori. Cu o amintire despre Alexandru Odo-
bescu și un studiu privind Intelectualul în filosofie, Arghezi și Blaga sînt ca
si inexistenți în revistă. Nici un vers nu apare aici, din Bacovia sau Ion Bar-
bu, din Al. Philippide ori Adrian Maniu. Deși debutează, aproape simultan,
înainte de primul război mondial, în „Convorbiri literare", I. Pillat și V. Voicu-
lescu se afirmă în paginile altor publicații și aparțin altar direcții literare.
„Convorbirile literare" traversează o lungă perioadă din istoria noastră li-
teratură, pe care o oglindesc, dacă nu, întotdeauna, cu maximă exactitate și în-
demînare, dar cu perseverență.
Doru SCARLATESCU
Cînd povestitorul spune că la Crăciun necheza „ca
mînzn" și, puțin mai înainte, că Smărăndița plîn-
gea „ca o mireasă" iar bădița Vasile era rușinos
„ca o fată mare" el se sprijină pe două tipuri de ve-
rosimil. Prima comparație este inteligibilă de la sine
— mînzii nechează ! —, celelalte două închipuie însă
o lume convențională, în care miresele trebuie să
plingă iar fetele mari trebuie să fie rușinoase. Ca-
racterul contractual al noului univers este lesne vizi-
bil, de n ar fi decît să punem față în față o mireasă
de astăzi — fără îndoială, mai demnă — cu o mireasă
de ieri, care socoate că plinsetul în timpul nunții ține
numaidecît de buna cuviință — să-i dăm credit aici
lui Ion Creangă !
In primul exemplu, al doilea termen al compa-
rației vizează realitatea și ca atare motivația e inu-
tilă. Al doilea exemplu ne trimite la cultură, un „text"
dealtfel la fel de „real", cu diferența că motivația
este acum necesară. Totuși, avînd în vedere că legă-
tura omului cu cultura ține de ordinul esenței, moti-
vația este, am văzut deja, implicită. Autorul nu con-
sideră că ar fi cazul să intre în detalii și să explice
că pe vremea copilăriei lui fetele mari obișnuiau să
fie . ușinoase iar miresele n-ar fi îndrăznit să calce
datina și să nu plingă la nuntă.
„Avantajul- intersectării textului literar cu textul
cultural, de fapt înglobarea sa în acesta din urmă, nu-i
greu de dedus. Conectarea la textul social l-ar obliga
să se plieze, să-și înăbușe vocația spre generalitate ;
descendența din cultură il aliniază la un sistem de
topoi care constituie, cit de cît, o viziune unitară a-
supra lumii. Realul este empiric, iar textul literar,
care are nevoie de o lege, se orientează altcumva
Slavici ține să-și asigure participarea cititorilor și ca
atare ne-o dă ca exemplu pe Mara, al cărei compor-
tament are grijă să-1 plaseze in prelungirea unor nor-
me general acceptate. Din același motiv, nu l-ar aduce
nicicum în prim plan pe Hubăr, ale cărui trăiri nu
pot fi încadrate in această „voce anonimă și colectivă,
a cărei origine este cunoașterea general umană" (Roland
Barthes, S Z). Cititorul, impulsionat si de propria-i
educație, o consideră verosimilă pe Mara (maxima
generală ar ti : o mamă trebuie să-și ajute copiii,
chiar atunci cînd ei sînt nerecunoscători), dar ii refu-
ză această calitate lui Hubăr, pentru că nu există vreo
„vorbă înțeleaptă- care să-i permită tatălui sâ le poar-
ta dușmănie copiilor.
..Avantajul- este poate mai recognoscibil acum. Tex-
tul literar, (parțial) lipsit de suportul datelor obiec-
tive dar fără maximă, își creează propria sa necesi-
tate. in deplin acord cu necesitatea ulturală. Cînd
Nică mărturisește că dascălul nu-i mai primea la
scoală, Irinuca nu-i mai putea vindeca, pe bunicu n-ave
cine-I înștiința și merindele erau pe sfirșite. concluzia
firească este : „rău de noi 1" Dacă el ar fi gindit alt-
minteri in final („bine de noi s-ar fi cerut niște lă-
muriri suplimentare din partea autorului : „pentru că
Nrm e sucit", „pentru că Nică e.. masochist" etc... Tot
.ișa, cind ni se spune că bădița Vasile e luat cu arcanul
la oaste, reacția mamei (își petrece băietul, „bocindu-1
ca pe un mort*» pare desprinsă dintr-un clișeu.
Adevărul este că libertatea literaturii nu-i absolută
După acel șir de necazuri care au căzut peste Nică, au-
torul nu-i tot atît de liber să continuie cu... „rău de
noi !” ca si cu... „bine de noi !- In realitate, el știe cum
va termina scena si deci „alege ceea ce se află la mijloc
in funcție de sfîrșit" (Gerard Genette. Figuri). Dacă la
începutul povestirii se bate un cui în perete și la sfirșitul
ei eroul se spînzură. nu înseamnă că nu s^ar spînzura
dacă n-ar fi bătut cuiul. Cuiul se bate tocmai pentru că
eroul se va spînzura. „Finalitatea povestirii, conclude Ge-
rard Genette, este ultima ratio a fiecăruia din ele-
mentele sale. Aceste determinări retrograde constituie
tocmai ceea ce numim arbitrarul povestirii, adică nu
chiar indeterminarea. ci determinarea mijloacelor, de
către scopuri, și. pentru a vorbi mai brutal, a cau-
zelor de către efecte".
Ultima unitate (telos) din text este deci „liberă",
toate celelalte sînt motivate însă de ea, într-o ase-
menea măsură îneît am putea reconstitui o funcție
anume coborînd. treaptă cu treaptă, din funcțiile si-
tuate către explicit. Acesta, cel puțin, ar fi idealul
către care aspiră cei ce văd adevărul unei povestiri
in coerenta ei internă. Adevărul științific, desigur,
trebuie acordat cu natura realității, „adevărul roma-
nului Robinson Crusoe, scrie I. A. Richards. constă în
caracterul acceptabil al faptelor narate, acceptabili-
tatea lor în interesul efectelor povestirii, nu corespon-
dincolo de agora
Prezență vie și dinamică (la figurat, dar mai ales
la propriu) în spațiul de cultură al lașului —
timp de mai bine de trei decenii —, Al. I. Fri-
duș întruchipează vocația însăși a omului de condei
implicat furtunos în aproape toate evenimentele spiri-
tuale ale anilor noștri. Autorul Intersecțiilor spirituale
însă, spre deosebire de alți colegi (indiferent de gene-
rație), încearcă, nu fără ecou, toate genurile, speciile
și subspeciile creației .angajând, cu același succes, ro-
manul, poezia, reportajul, drama și, nu în ultimul rînd,
critica literară propriu zisă. Este tipul gazetarului com-
plet, lipsit de moftul și angoasa beletristului și res-
pingînd, cu entuziasm fratern, monoclul aristocrat al
cronicarului „specialist". AL I. Friduș știe că înfățișa-
rea completă a istoriei nu eludează aparența faptului
mărunt și relevă în Intersecțiile... sale adevărul că sem-
nificația majoră a împlinirilor stă sub semnuL adesea
insesizabil, al trăirii cotidiene. Mai aflăm din cartea
de debut editorial a autorului că meseria de ziarist
nu presupune numai aplomb, cum remarca Voicu Bu.
gariu, și nici numai o anume îndemînare gramaticală,
ci, sub ’ înfățișarea ei ideală, gazetăria presupune, îna-
inte de orice, împlinirea eului în vârtejul clocotitor al
existenței imediate și, deopotrivă, curajul acestuia de
a-și vedea acțiunile epice invadate de amănunte, în
corpus-ul cărora semnificativul înăbușă esteticul, iar or-
dinea cronologică minează compoziția. Forța de dis-
tingere și conturare a cadruluL dublată de observația
lucidă sînt calități incontestabile totuși, reliefând vo-
cația. Impetuozitatea gazetarului constă în eficiența
persuasivă și în mobilitatea îngrămădirii obiectivate a
evenimentelor ignorînd vacuitatea prolixă. Lui îi
lipsește trufia re-creerii unor realități paralele celor
existente. întreprinderea sa este dictată de interesul
comun al maselor largi de oameni, cărora, în primă
și ultimă instanță, li se și adresează. Aceasta îmi
pare a fi fost intenția lui Âl. I. Friduș, cînd a con-
vocat în paginile Intersecțiilor... sale numele cele mai
reprezentative ale spiritualității noastre contemporane.
Toate acestea însă nu impietează cu nimic asupra
structurii și temperamentului său de literat complex și
complexat de infinitul subiectelor pe lîngă care trece
mereu, fără-a avea răgazul necesar de a le da viață.
După apariția Intersecțiilor spirituale. Al. I. Friduș
publică volumul de versuri destinat copiilor (Pe o rază
de soare Ed. Ion Creangă) și o carte de poezii inti-
tulată Sunete și culori (Ed. „Junimea", 19831.
Placheta apărută la Editura „Ion Creangă" conturea-
ză, prin mijlocirea dezinvoltă a metaforei accesibile, un
univers deschis sufletului infantil, un univers colorat
nu atît de creionul evident al graficianului, cît mai
ales de propoziția limpede a poetului, pentru care na-
tura ascunde un alt înțeles decît cel învățat la școa-
lă. tainele ei lăsîndu-se descifrate încet și metodic,
nu însă fără verva și voioșia pe care umorul lui AL
I. Friduș le stîrnește în fiecare pagină. Remarcabilă
în această carte este împrejurarea că autorul încearcă
și reușește să depășească șabloanele tematicii, înfâți-
verosimil și cultură
dența cu anume întîmplări reale din viața lui Ale-
xander Selkirk ori a altcuiva. Tot astfel, falsitatea
unor finaluri fericite la Regele Lear sau la Don Qui-
jote ar echivala cu absența caracterului lor acceptabil,
respingerea acestora de către cei ce reacționează adine
la restul operei. In acest sens, „adevăr" este echiva-
lent cu „necesitate internă" sau cu proprietate. Sînt „a-
devărate" sau „necesare intern" numai evenimentele ce
completează sau se acordează cu restul experienței. Iată
de ce nu avem nevoie de credințe dacă e să citim
Regele Lear, căci credințele, cu pretenția lor de ade-
văr obiectiv ar distruge coerența, care trebuie să fie
suficientă sieși. Singurul „adevăr" al unei opere de
artă trebuie să fie „necesitatea ei internă", care se su-
pune totuși legilor diriguitoare ale psihicului uman.
Căci imaginea pe care o desemnează cultura trece, vo-
lens nolens, în literatură. „Cutare metaforă din Regele
Lear, comentează Allen Tate, este implicită în structu-
ra totală, în calitatea concretă a întregii experiențe de
care dispunem cînd citim piesa".
Dacă negarea textului social îi stă în puteri, textul
literar nu poate excomunica în totalitate și textul cul-
tural. La extremitățile sale se află două subiectivități :
scriitorul și cititorul, cel care „face opera" și cel care
face ca opera să devină operă" sau, inversînd termenii,
cel care citește Textul (social, cultural, literar) și cel
care citește (în principal) textul literar. Rolurile sînt,
teoretic vorbind, interșanjabile, pentru că textul, de orice
natură ar fi el, este traversat de diverse alte texte.
La întîlnirea cu textul cititorul vine „înarmat" cu con.
vingeri și cunoștințe, scriitorul, la fel, își pune în
joc propriu-i orizont cultural. Creangă, de exemplu
scrie ca și cum ar avea în față cîteva bune manuale
despre diverse „paliere" ale culturii populare : un va.
demecum de medicină practică (bunica îl vindecă pe
Nică de riie ungîndu-1 cu dohot de mesteacăn), o cu.
legere de eresuri (mama alungă nourii cei negri de
pe deasupra satului și abate grindina în alte părți
înfigînd toporul în pămînt afară, dinaintea ușii), un
tratat de psihologie elementară, un compendiu de e-
tică creștină, o carte de gramatică și logică, o anto-
logie de proverbe și zicători.
Racordarea la textul general este un mod de s
ancora povestirea în realitatea socială și culturală, dș
a construi o punte între cuvint și lume. Ni se spune
cit timp învață Trăsnea, noi calculăm timpul care ar
fi „normai" după socotelile noastre și concludem ne.
întîrziat că disproporția este prea mare și că, așadar.
Trăsnea e „timp de felul lui".
Să observăm că inteligibilitatea dispare iar povesti-
rea verosimilă devine arbitrară dacă variază judecata
rare o girează si care este, să zicem, de ordin psi-
hologic. O propoziție cum ar fi „prietena mea era în
negru și n-am îndrăznit s-o opresc" va fi înțeleasă
fără dificultăți de un vorbitor din spațiul cultura)
românesc : un chinez, pentru care negrul nu este cu.
loarea doliului, ar fi pus insă în imposibilitatea de a
face drumul de la semnificant la semnificat. Propozi-
ția a rămas, formal, aceeași, dar verosimilul a deve.
•lit arbitrar. Situația inversă este de asemenea posi-
bilă, odată cu schimbarea matricei culturale (depen-
dentă de timp și loc).
Arbitrarul ar putea fi -naturalizat numai dacă ni
s~ar da niște motivații: „prietena mea era în negru
si n-am îndrăznit s-o opresc pentru că se îmbracă ast-
fel cînd e supărată" sau „prietena mea era in ne.
gru și n-am îndrăznit s-o opresc, căci, ca toate fe-
meile, se îmbracă în negru cînd poartă doliu".
Vom observa că proliferarea acestor explicații duce
la preeminența discursului. In prim plan nu se mai
află diegeza, ci comentariul autorului. Forța referen-
țială a cuvântului pălește în fața valențelor sale este-
tice. E mai evident acum decît oricînd că textul li.
terar conține în el însuși principiul său dinamic și
tinde să ființeze ca o structură suficientă sieși. „Este
totdeauna necesar, subliniază Maurice Blanchot, să a-
mintim romancierului că nu el este cel ce-și s^rie
lucrarea, că de fapt lucrarea se caută pe sine prin
el". Am putea spune, într-un sens real, că romanul
se face singur și că. în cursul acestui proces, el îl
face pe scriitor.
Sorin PÂRVU
sînd copiilor nu o poezie didactică, ci adevărate lecții
jSoetice. Ei află, cu acest prilej, că poporul român a
existat dintotdeauna în acest spațiu geografic și că
pentru bucuriile noastre de azi au luptat părinți și
părinții părinților noștri, încă de la începutul legende-
lor. Mai învață ei din această carte despre echinocțiul
de primăvară și despre solstițiul de vară și cel de
iarnă. Imbrăcarea acțiunilor științifice (intră aici întreg
arsenalul programelor școlare) în mirifica haină a
tropilor face ca istoria, aritmetica, botanica, chimia, fi-
zica etc. să părăsească o clipă pozițiile lor distante
și rigide, lunecînd armonios pe strălucitoarele raze ale
poeziei.
Cu volumul de poeme intitulat Sunete și culori
(„Junimea", 1984), AL I. Friduș părăsește cumva rela-
tările agitate și descrierile repezi ale fenomenelor cu-
rente, poposind, formal, în ruperea bruscă, aritmică,
și sincopată a versului modem. Cu alte cuvinte, au-
torul își îngăduie acum un popas reflexiv asupra nu-
meroaselor incidențe ale realității pe care, înainte,
le descoperise cu ochiul grăbit a] ziaristului. Asime-
trismul propozițiilor sale lirice nu implică numaide-
cît Dormrea năvalnică a modei (evidentă în cazul
uniformei pe care și-au ales-o destui dintre autorii
de versuri contemporani !), ci trebuie considerat aici
drept calea mai lesnicioasă de a comunica, fără trac,
gînduri axiomatice, constatări, notații, cel mai adesea
lipsite de fondul „oarecum primitiv", cum îl numise
E. Lovinescu, al poeziei clasice. Eliberat de corsetul,
devenit prea strimt, al tiparelor prozodice, poetul mo-
dem crede în desprinderea expresiei poetice de pre-
existența fondului ei muzical, astfel îneît tentația, u.
șor extravagantă a monologului eliptic este mai mare
decît însuși conținutul, împlinit sferic, prin confesiu-
nea ce presupune virtualitatea unui dialog.
AL I. Friduș însă rezolvă altfel această posibilă ne-
împlinire. El își convoacă auditoriul într-o agoră i-
mensă și vicleană, regizînd concomitent mai multe
spectacole, în cadrul cărora decorul și actorii se
schimbă mereu, taina situîndu-se întotdeauna dincolo
de trecerile lor: „Văd norii sus pe boltă zugrăviți /
Decorul trecerii de generații / Iluzie-omenească și
blestem / De-apururea hălăduind prin spații. / Din
cînd în cînd apar planete / Făcîndu-ne din ochi înșelă-
tor / Agale navigînd prin constelații / Spre-a trece
vremea și durerea mai ușor / în rest povești și gînd
descîntec / Treaz iscodind spre infinit / Zadarnic în-
cercînd să deslușească / De ce vom fi plecînd ? De
ce-am venit ? (Glossă).
Este comunicarea discretă a dispariției, fiorul me-
lancolic răsturnat continuu peste noi de irevocabilele
despărțiri. Sub aparența unei tematici diverse, cartea
Sunete și culori comprimă, de fapt, parabola undu-
ioasă a existenței, cu toate bucuriile și traumele ei.
Calitatea cea mai de preț a poeziei de pînă acum a
lui AL I. Friduș este reflexivitatea sau, poate, mai
exact, înțelepciunea autorului care privește înapoi cu
duioșie și înțelegere.
Virgil CUȚITARE
5 — Convorbiri literare
istorie
ideea de maiorescu
n T. Maiorescu și posteritatea lui critică,
Lovinescu îl așezase pe Perpessicius în
rîndurile celei de a treia generații post,
maioresciene. Insă paginile consacrate autoru-
lui Mențiunilor critice nu seamănă deloc cu
acelea dedicate lui Șerban Cioculescu, Vladi-
mir Streinu. Pompiliu Constantinescu, Tudor
Vianu și G. Călinescu, la urma urmelor „co-
legi de generație" cu primul. Lipsesc din ele
și simpatia critică (vizibilă pînă și in capito-
lul despre Călinescu) și năzuința către portre-
tul psihologic și intelectual. Mai mult, însăși
judecata de valoare, care să fixeze locul cri-
ticului-poet în mișcarea literară a momentu-
lui, e absentă. Textul cu pricina se mărgi-
nește, de altfel, la examinarea a două ches-
tiuni specioase : dacă proiectul unei scrisori
maioresciene, neechivoc in exprimarea senti-
mentelor, era destinat Anei Rosetti ori Emili-
ei Humpel și dacă un articol despre Creangă,
tipărit in Convorbiri literare din 1893 sub
semnătura Lico, aparține sau nu junimistului.
Cum alte argumente în favoarea includerii lui
Perpessicius printre tîrzii moștenitori ai Maio-
rescului nu ni se oferă, n-avem decit să con-
semnăm formalismul procedării lovinesciene
și să ne întrebăm asupra cauzelor. Greu de
admis că opiniile foiletonistului Perpessicius
despre volumele criticului de la Sburătorul
vor fi jucat vreun rol aici. Nu pentru că Lo-
vinescu n-ar fi fost sensibil la ceea ce se
scria despre sine. Contestările, de care n-a
dus lipsă, il vor fi afectat si pe eL deși tre-
buie de adăugat că nu intr-atit incit să deter-
mine o radicală prefacere a judecăților pro-
prii. Dar articolele lui Perpessicius, de o fără
cusur curtenie. inglobînd picătura de otravă
in respectabile doze de miere, pină la a o face
de neidentificat, nu și ineficientă, disimui-nd
rezervele, uneori capitale, prmtn nenumăra-
tele volute ale frazelor amabile, n-aveau cum
provoca asemenea .repr-sali;* .Lipsit de ati-
tudini ferme, deși nu si de u - fond de con-
vingeri. simțui său criti se șraduce cele ma:
deseori prin simple nuanțe ce albastru și d-
trandafiriu" — iată eticheta sub : are figura
Perpessicius in insectarul Istoriei literaturii
române contemporane. De al~."Ur; nu ma.
departe decit in 1940, el scrisese pe larg s.
cu destul entuziasm despre monografia T. Ma-
iorescu, propunînd, e drept, și cele două in-
terpretări ce formează obiectul comentariilor
lovinesciene din 1943. Prin comparata cu foi-
letoanele lui Perpessicius, mereu respectuoase
și îndeobște elogioase, succesivele portrete
semnate de Călinescu aceluiași par veritabile
execuții.
Cauzele răcelii arătate de Lovir-escu în vo-
lumul consacrat Posterității masori .--te tre-
buie căutate, cred, in altă parte, anume in di-
ferențiata atitudine a lui Perpessicius cu oca-
zia sărbătoririi catenarului naște—’; lui Maio-
rescu. Atunci, precum se știe. majoritatea
criticilor tineri, grupați in jurul lui Lot mescu
au salutat in mentorul junimist pe campionul
raționalismului, obiectivități) si fermității, a-
șezind evoluția . riticii naționale ic prritmgi
rea „degetului său de lumina* Singur Per-
pessicius a făcut opinie separată tacind IntC
pur și simplu, redactind apoi și o declarație
de nealiniere. Jurnal de lector în R.F.R- nr.
4. 1940). Un gest de independentă ce t-a fost
adeseori imputat, intre altii de Șerban Ciocu.
lescu. autor (in 1944‘ al unei Scrisari deschi-
se lui Pentapolin, din care se dega-ă pe de o
parte, mihnirea pentru absenta voită a criti-
cului din bătălia pentru maionescianisin. oe
de alta — dezamăgirea pentru convenționalele,
fragilele justificări ale .dezerțiunit"
Cum îsi motiva Perpessicius .disidenta* '
Punctul ei de plecare ar fi un acut sentiment
al îndoielii : dacă ceilalți critici sint convins;
de nobila lor stirpe, el nu are d-loc certitu-
dinea ei și. în consecință, nepartl ci pacea re-
prezintă un semn de probitate moraiâ. De
fapt, el vrea să spună că pretenția confra-
ților de a trece drept .nepoți- a: Maiorescu-
lui e măcar într-o privință imputabilă. Maio-
rescu formulase principiile de maximă gene-
ralitate ce garantează existența criticii, in a
căror absență ea e de neconceput. Dar atunci
nu urmează cu necesitate că toți criticii, in-
diferent de metodă, sînt. vrind-nevrind. ur-
mașii lui Maiorescu ? Și. dacă asa sau lucru-
rile. la ce bun să-ți reclami și argumentezi
descendența, de la sine înțeleasă, cind ea nu
instituie un criteriu de diferențiere, ci — pur
și simplu — precizează numitorul comun ? Se
întimplă însă că, moștenitori ai „Patronului*
din chiar momentul alegerii profesiunii, cri-
ticii se despart de el îndată ce și-o exer.
cită. Maiorescu n-a elaborat o metodologie
critică, a stabilit doar condițiile elementare in
care orice metodologie devine eficientă. A fi
maiorescian se reduce prin urmare la a re-
cunoaște criticii un domeniu propriu de exis-
tență. „Erezia14 lui Pentapolin e de a nu crede
că agitarea ideilor generale ce stau la teme-
lia disciplinei subliniază înrudirea mai de a-
proape cu Maiorescu. în acest sens el, care
le-a subscris pentru că nu era de ales, orice
infidelitate proiectîndu-1 automat în afara cri-
ticii, nu se consideră maiorescian. Maiorescia-
nismul întîilor principii e prea larg ca să
mai funcționeze ca o delimitare, așa incit u-
nica formă de recunoaștere ar consta in per-
petuarea procedurii critice a junimistului, des-
părțind apele de uscat cu neșovăirea demiur-
gului. Or, tocmai acest gen de moștenire nu
poate fi primit. Autoritară și judecătorească,
izgonind din cuprinsul ei îndoiala, critica ma.
ioresciană are măreția și neajunsurile soluții-
lor de început. Credința netulburată că lite-
ratura e integral explicabilă cu instrumen-
tele rațiunii, în genere certitudinea ce respi-
ră din toți porii ei, izvorîtă din iluzia stăpi-
nirii adevărului absolut, de unde și intoleran-
ța arătată oricărei tentative de punere a lui
sub semnul întrebării, îl speria pe Perpessici-
us, care înțelege critica drept un triumf al
relativului. Emanație a principiului autorității,
critica maioresciană interzice discuția, pen-
tru că adevărul e unic și neschimbător. De-
cretează, nu propune. Face ordine, nu formu-
lează ipoteze de lucru. Dacă începuturile îi sînt
tutelate de Maiorescu, drumurile criticii se
desfac îndată din strinsoarea dogmatismului a-
cestuia.
Acum, după scurgerea unei jumătăți de
veac, putem examina cu detașare scrupulele
lui Pentapolin. în relativitatea strictă a mo-
mentului, n-are dreptate. Căci nu continuitatea
modelului critic maiorescian era în cauză, ci
însuși statutul criticii, ale cărui articole le re-
dactase Maiorescu. Acest lucru nu-i era lim-
pede atunci lui Perpessicius, că solidarizarea
forțelor critice în jurul întemeitorului era
singura garanție a menținerii pe mai depar-
te a libertății fiecărui critic de a-și urma ca-
lea proprie. El comite o eroare de tactică,
atribuind vremurilor anormale atributele nor-
malității. In timpuri firești, despărțirea de Ma-
iorescu e firească, aproape obligatorie. Con.
științele critice sint datoare cu ea față de Ma-
iorescu, față de ele înșile. în răstimpul ce ne
separă de jumătatea din urmă a veacului tre-
cut. critica a suferit metamorfoze la care un
Maiorescu nici n-ar fi cutezat să gindească.
Căutăm in literatură altceva decît el și cu alte
mijloace. Și. mai cu seamă, sintem conșîienți
d. amploarea schimbărilor petrecute. Critica
su poate fi întoarsă din fireasca ei "voluție
puma; pentru a ne satisface micul orgoliu de
u~-_-i legitimi ai junimistului. Sintem critici
Ui' măsura in care facem publi i d- părta-
rea ce Maiores- .;. Dar in timpurile ce cum-
pănă. cind nuanța devine parazitară, despăr-
: -•u Maiorescu. fie cit de justificata, ech;.
val-ară ;u șubrezirea pămîntului de sub pi-
Formulâlă într-un moment nepotrivit justei
re “Ptări declarația de independență a lui Per-
p.s< us merită azi întreaga noastră atenție.
Ea a.ază in termeni mai adecvați problema
posterității maioresciene. ridicind-o deasupra
intereselor conjur.'turale. O posteritate activă,
ir. înțelesul că refuză dogma frazelor inteme-
letnrulul in numele spiritului viu ce palpită
îndărătul cuvintelor. Ar fi împotriva adevă-
rului să pretindem că Pentapolin fusese sin-
gurul care sesizase dificultățile ce însoțeau ne.
controlata mvaifestare a idolatriei. Două e-
xempie. trase din tabere diferite, sint sufi-
ciente. Pompiiiu Constantinescu. unul dintre
combatanții de frunte ai „bătăliei pentru Ma-
iorescu*. transformase îndemnul „înapoi la
Maiorescu !“ ir. „înainte de la Maiorescu !*,
-esfimdu-se să scrie, bunăoară, următoarele :
„Trebuie să avem insă curajul să spunem că
Maiorescu numai ne inițiază in critica estetică
s; că. dară am f; rămas la momentul inau-
gurat ne el. am fi încremenit într-o formă
eierwntarâ a disc,plinii*. (Maiorescianismul —
« metodolagie a spiritului). De altă parte, D.
Car? tos tea. ale cărui studii ar merita citite fă-
ră preiudecățî s: p- care împrejurările îl arun-
caseră de cealaltă parte a baricadei, era la
fel alegoric : „Azi. tendința de a face din
cele irv: volume de Critice potirul Sfîntului
Graal pentru critica și cultura noastră este a-
titud’.r.ea celor care cred că. la 1940, își pot
salt a prin maicrescianism formațiunea lor a-
nacronică. După un secol de la nașterea cri-
ticuiu:. acei care își simt vocațiunea de a face
in jurul doctrinei lui pe străjerii Sfîntului
Graal de fapt se mărginesc la operațiunea pu-
țin glorioasă de cnfoncer des portes ouvertes.
în sensul acesta, cel mai mare dușman al lui
Maiorescu este maiorescianismul". (Actualitatea
lai Maiorescu. ir. Critice literare, II. 1944. pp.
123—124'. Cită îndreptățire avea, în principiu,
articolul lui Perpessicius se poate deduce și
dintr-un fapt ce privea, în aparență, doar des-
tinul unui critic, nu pe al întregii discipline.
Tocmai Șerban Cioculescu, în 1944 sever jude-
cător al lui Pentapolin și a cărui carieră re-
prezenta o încununare a raționalismului cri-
tic, avea să-și mărturisească, la puțină vreme
impasul propriei metode, neputincioasă în fața
simburelui ireductibil al operei, ce poate fi
presimțit și recunoscut, nu și captat într-o
formulare sintetică.
Centenarul maiorescian pusese în evidență
două tipuri de atitudini : întîi o solidarizare
strategică a criticii cu directivele întemeieto-
rului ; pe urmă, detașarea senină de ele. în-
cheierea festivităților adusese critica româ-
nească în acel punct favorabil de la care îna-
inte actualitatea lui Maiorescu înceta să fie
doar o expresie a circumstanței. Pină să a-
jungă aici fuseseră cheltuite imense cantități
de energie și era de presupus că trudnica ex-
periență lăsase în libertate cuvenitele învăță-
minte. însă n-a fost așa. în loc să continue
ceea ce fusese început, ea s-a văzut în situația^
de a relua, parcă în alți termeni, de fapt în
aceiași, „bătălia pentru Maiorescu".
Nicolae COBADIN
rebreanu — sensul
obiectivitătii
»
Din alchimia „obiectivitătii- c- formulă bal-
zaciană eu pluralitatea polifonică dustoiev-
skiană s-a născut u;. r.j;: ::p de obiectă'î-
tate, pe care am numi-o totală, s; pe care doar
cițiva au știut s-o dobindească in proza eu-
ropeană modernă, fiecare cu originalitatea sa.
Un Th. Mann. Și mai aproape de lumea lui
Rebreanu polonezul Reymont (in Țăranii) dar
fără înțelegerea inovației dostoievskiene. Iar.
la antipod, „cenușiul" Kafka. cu eliminarea
oricărei ingerințe de balzacianism. Kafka, alt-
minteri. a împins „neutralitatea- stilistică pină
la marginea imposibilului, un fel de -grad zero
absolut", surdinizind polifonismul dostoievskian
pină la monotonia unei melodii complet „de-
materializate-.
In conferința despre Reymont Rebreanu (vor-
bind. de fapt, despre sine) precizează ce-a adus
nou autorul polonez comparativ cu „balzacianul"
Stendhal. Creatorul lui Julien Sorel definise
romanul drept o oglindă plimbată de-a lungul
unui drum. în schimb. „Reymont pare că po-
sedă o serie intreagă de oglinzi, reflectind tot
ce se află împrejurul său”. (Amalgam. 117). Ce
semnificație are plimbarea oglinzii pe un drum
in realismul clasic? Mișcarea oglindirii e liniară,
e un realism secvențial, faimoasa „felie de
viață". De fapt, in aria prozei, nu Reymont
descinde întîi in arenă eu numeroase oglinzi,
ci Dostoievski, cu polifonismul său grefat pe
o capacitate extraordinară de a gindi spațial
lumea. Cum se vede, Rebreanu se delimitează
programatic de viziur.-a marelui realism bal-
zaciano-stendhalian. Complexitatea lumii nu
poate fi cuprinsă într-o oglindă, e nevoie de
un adevărat labirint, capabil să reflecte totul.
Toate oglinzile își vor îndrepta focarele către
una singură, atotcuprinzătoare, sintetică. Această
oglindă totalizantă este artistul. De aici în-
cepe munca lui. Cum cerea Le Clezio — ar-
tistul sintetizator și organizator. Rebreanu
spune : „Este, negreșit, o oglindă a vieții li-
teratura. dar o oglindă selectivă, sintetică, in
care se arată sufletul cel mare și etern al
omului și al neamului..." (Literatura și iubi-
rea). Ceea ce Balzac a ambiționat să înfăp-
tuiască in zeci de romane. Rebreanu aspiră
să realizeze, de fiecare dată, in unul singur.
De aici trudnicia lui, responsabilitatea ex-
tremă a cuvîntului, ca la Flaubert. Jurnalul
atestă din plin chinurile facerii. Și mai în-
țelegem de ce reușitele supreme sint puține,
deși profesionalitatea scrisului îi este exempla,
ră aproape în tot ce-a publicat.
Cum se poate „multiplica" artistul în multe
oglinzi spre a se aduna, finalmente, in una
sintetizatoare ? Rebreanu e pe deplin con-
știent că trăiește intr-un univers relativist
si că misiunea artistului e neînchipuit de grea
in a-i surprinde pluralitatea fețelor. „Scrii-
torul de azi — afirmă el — ...trăiește într-o
lume atit de relativă din toate punctele de
vedere, că numai identificindu-se cu multe
relativități izbutește a pătrunde și a înfățișa
absolutul care, cel puțin în artă, rămîne nă-
zuința supremă". (Amalgam, 31). Și nu te
poți identifica „cu multe relativități" decît
distrugindu-ți mica ta subiectivitate. Săgețile
aruncate asupra Eului devin și mai eloc-
vente. A fi cu adevărat inspirat înseamnă ui-
tare de sine, renunțarea la privilegiul de a
fi partizanul unor idei, identificarea cu nenu-
mărați oameni și, de pe aceste imense coordo-
nate, să te concentrezi cu toate forțele gindului
intru totalitate, îneît toate să se întrupeze
într-un singur „lucru". „Inspirația — precizează
prozatorul — este un fel de uitare de sine pe
care mi-o lămuresc, și o transmutare într-o
lume specială, o concentrare foarte puternică
a atenției asupra unui singur lucru. Cînd te
gîndești și gîndul se învîrtește (spre a-1 cu-
prinde din toate fețele, n.n.) numai în jurul
unui singur obiectiv, gîndul la un moment dat
se materializează", (p. 301). Această ..materiali-
zare a gîndului" răstoarnă tot ce știm despre
mimesisul tradițional al cărui partizan a fost
numit și Rebreanu. De aceea, subliniază ro-
mancierul, creația „în esența ei, rămîne o tai-
nă, în ciuda tuturor descrierilor și explicații-
lor" (235). „Realitatea" e un pretext (pre-text),
o schelărie, iar creația întotdeauna de nepre-
văzut : „Realitatea pentru mine a fost numai
un pretext pentru a-mi putea crea o altă lume,
nouă, cu legile ei, cu întîmplările ei..." (57).
Altul, așadar, e suportul obiectivitătii rebre-
niene. Obiectivitatea se dobindește prin efor-
turi grele, într-o veritabilă bătălie pentru tine
însuți.
Răscoala s-a putut împlini numai „cenzurîn-
du-și" iubirea pentru țărani. Renunțarea la
prima versiune e grăitoare. A riscat, astfel, să
apară „inuman". De fapt, a învins „cercul
strimt" al ideilor și sentimentelor. „Vezi dar
— se destăinuie lui Dan Petrașincu — că a-
ceastă obiectivitate am cîștigat-o treptat și greu.
Aerul de obiectivitate se naște poate din fap-
tul că toți eroii din Răscoala pare că au
dreptatea de partea lor". (312). Eșecul lui Ce-
zar Petrescu din 1907 vine din inaptitudinea
obiectivitătii. De aceea, pe de altă parte, li-
teratura sămănătoristă, subiectivă, sentimen-
tală, n-a dat mai nimic durabil în literatura
despre țărani. Rebreanu și sămănătoriștii au
iubit, poate, deopotrivă pe țărani. In ideo-
logia literară Rebreanu este „sămănătorist*,
deși istoria nu și-a permis a-1 include la
acest capitol. Bunăoară, teza esențială a să-
mănătorismului că specificul românesc este
dat de sat în opoziție cu orașul, o regăsim
exprimată, fără echivoc, în discursul de re-
cepție la Academie (Lauda țăranului roman).
Insă Rebreanu avea ceea ce sămănătoriștii n-a-
veau: geniul obiectivități!. lorga a fost un titan,
omul cu subiectivitatea cea mai dezlănțuită a
vremii sale, o forță a naturii singulară in
cultura universală. Pe cit de inapt pentru
polemică era Rebreanu, pe atît era de făcut
pentru aceasta lorga. Lunga lor adversitate
s-a stins, cred, deplin cu ocazia rostirii dis-
cursului la Academie. Rebreanu notează în
Jurnal : „Efectul general a fost covîrșitor. (...)
lorga zice că va propune să fie tradus dis-
cursul meu în patru limbi și răspîndit drept
cea mai bună propagandă- românească" (Jurnal,
n. 243). Pentru a fl și un colos al literaturii
beletristice, lui lorga i-ar fi trebuit și puterea
obiecții ității. Pornirea lui împotriva romanului
Iun este, in adincuri. probabil o secretă ins i-
d;e împotriva puterii artistului Rebreanu. 11
atacă pentru că a „trădat" iubirea afișată pen-
tru țăran. Să înțelegem — pentru că e obiectiv.
In definitiv, lorga a pus corect diagnosticul •—
„stil de jandarm", căci jandarmul se cuvine să
fie imparțial. Numai cucerind obiectivitatea Re-
breanu a putut fi convingător in iubirea lui, pe
cită vreme sămănătoriștii n-au convins poste-
ritatea.
Dar Rebreanu a țintit mult mai departe. E
vremea să i se recunoască „teoreticianului"
marile îndrăzneli, căci ele concordă pe deplin
cu ceea ce a realizat „practicianul". Avind
toate „vocile" romanului parte egală de exis-
tență, creatorul poate pretinde că a intrat în
zona „absolutului". Gîndul acesta l-a bîntuit
întîi, in literatura noastră, pe Eminescu. O-
biectivitatea înseamnă la Rebreanu atingerea
absolutului, un maximum de cunoaștere, de
precizie dobîndită prin cuvînt. Realismul cla-
sic se iluzionase că poate cuceri „obiectivita-
tea- cu mijloacele științei (concepție care a
culminat în naturalism). Rebreanu însă a în-
țeles că naturalismul nu poate fi obiectiv,
fiindcă știința e o cunoaștere secvențială. „A
crea oameni nu înseamnă a copia după na-
tură indivizi existenți. Asemenea realism sau
naturalism e mai puțin valoros ca o fotogra-
fie proastă". (32). Știința e anatomistă, se o-
prește la schelărie, după cum estetismul se o-
prește la formă, or. arta începe dincolo de
acestea. In lipsa „expresiei frumoase", comen-
tatorii i-au lăudat construcția, bănuind în el
un meșteșugar care știe să prevadă toate a-
mănuntele arhitectonice. Romancierul însă ne
va dezamăgi și pe el va trebui să-1 credem :
„Tot eșafodajul, acea faimoasă construcție pe
care mi-o laudă criticii, se face singură, din
rimpeie inspirate la întîmplare..." (Jurnal, I,
46). Creatorul se străduiește doar să fie pre-
cis. Noțiunea de exactitate depinde de siste-
mul de referință. Știința este exactă, dar pe
spații strict limitate, îneît o astfel de exacti-
tate este inoperabilă Ia nivelul întregului. Iată
de ce răsturnarea următoare nu e un para-
dox • nu știința este obiectivă, ci arta. Din a-
ceastă clipă, piatra de încercare pentru lite-
ratură devine cuvîntul. în vechea și încă e-
nigmatica reflecție artistotelică privitoare la
superioritatea poeziei asupra istoriei, Rebrea-
nu regăsește temeiul propriei viziuni artistice.
O și invocă, de altfel, cînd motivează alege-
rea figurii lui Horia pentru romanul Crăișorul
Horia. și încă aici ideologia este pe punctul
de a idealiza eroul, ratînd, oarecum, atinge-
rea obiectivitătii. Și iarăși e grăitor că pen-
tru Crăișorul Horia lorga a găsit cuvinte de
laudă 1
Numai ținînd partea tuturor „vocilor", nu-
mai lăsînd toate instrumentele să cinte în a-
cordul lor firesc se ajunge la absolut, la „su-
flet-, De aceea cuvintele nu trebuie „șlefuite"
după calapodul frumuseții născocite de oameni.
„Nu frumosul, o născocire omenească, intere-
sează in artă, ci pulsația vieții". (32). Cuvîn-
tul — și iarăși geniul lui Rebreanu consonează
cu al lui Eminescu și Caragiale — trebuie să
se acorde perfect sie însuși, „să exprime ade-
vărul", cum spusese poetul, să atingă preci-
zia maximă, să se „potrivească" (în expresia
lui Caragiale și Arghezi). Ceea ce părea empi-
rism estetic stă dovadă unui rafinament stilis-
tic deosebit ; „Prefer să fie expresia bolovă-
noasă și să spun într-adevăr ce vreau, decît
să fiu șlefuit și neprecis". Motivul ; „Expre-
sia exactă îți cere mai multă zbuciumare :
"Cuvîntul ce exprimă adevărul»" (33). Nu a-
devărul cuiva, „subiectiv", secvențial, ci al
tuturor „vocilor" unui etnos, acea oglindă „în
care se arată sufletul cel mare și etern al
omului și al neamului". Cuvîntul e scara sau
schela care te ajută să ajungi în înaltul ca-
tedralei pe care o înalți, spusese Wittgenstein.
Trebuie să arunci scara ca să te poți bucura
de măreția catedralei. Adevăratul folos — spu-
nea Lao Tse — nu e în pereții ulciorului, ci
în golul dinlăuntru. Numai scriitorii minori
se opresc la schelărie, cultivînd cuvîntul în
sine. Duhul rebrenian trimite la golul taoist.
Așa a fost posibil ca acel blamat stil „de
jandarm", incolor de „grad zero" să se ridice
la marea forță poetică din Ion și Răscoala.
Nici un critic n-a spus cuvinte mai pătrun-
zătoare despre stilul lui Rebreanu decît G.
Călinescu, relativ la piscul cel mai înalt al
creației sale — Răscoala : „Frazele, conside-
rate singure ,sunt incolore ca apa de mare
ținută în palmă, cîteva sute de pagini au to-
nalitatea neagră-verde și urletul mării". Nu
se putea lectură mai în spiritul afirmației lui
Rebreanu însuși ! De altfel, același Călinescu
văzuse ce era de văzut, că și Ion e un gran-
dios „poem epic", „de o măreție liniștită", de
astă dată. Această poezie extraordinară în-
seamnă atingerea absolutului, partea cea mai
profundă a sufletului țărănesc, gîndul de su-
premă încordare a creatorului, gînd care s-a
„materializat" — „glasul pămîntului". „Pămîn-
tul acesta parcă nici nu poate produce decît
numai români". Și adaugă : „Pămîntul nostru
are un glas pe care țăranul îl aude și-1 în-
țelege". (163). Rebreanu n-are ureche pentru
muzica din sfere, ca Eminescu, dar poate auzi
„cum iarba crește". Dar cită încordare a gîn-
dului, cită muncă și concentrare pentru a au-
zi „glasul pămîntului" în toată puritatea acor-
durilor primordiale ! „Uneori — va nota în
1938 — simt cu mare luciditate cum mi se
scurge în picături lente sîngele si viața ca
să se transforme în altă viață și alt sînge. să
se transfigureze în oameni noi și într-un u-
nivers nou". Pentru a-și sili simțurile să-i
deschidă calea spre „duhul pămîntului și al
sufletului românesc", Rebreanu se afunda în
liniștea satului și a nopții. Pentru a „scoate
din ascundere", cum ar fi spus Heidegger.
„esența realității". „Fiindcă, în fond — scrie
romancierul —, poate că lumea imaginației e
mai aproape de esența realității decît lumea
cea palpabilă a realității aparente...".
Reflecție de poet și încă de stirpe romanti-
că ! Incoronînd ca un arc voltaic obiectivita-
tea-i trudnic dobîndită.
Theodor CODREANU
Convorbiri literare — 6
literară
geneza și evoluția
conceptului
de critică completă
Cunoașterea temeinică a unui concept nu
presupune numai stăpînirea principalelor
sale accepții cuprinse in dicționare, ci și
înțelegerea modului în care acestea s-au con-
stituit de-a lungul unei evoluții specifice. O
astfel de aprofundare a conceptelor critice
permite pe de o parte relevarea sensului miș-
cării spiritualității dintr-o anumită perioadă
istorică, iar, pe de altă parte, conferă inter-
pretării faptului artistic sau cultural nuanță-
rile de rigoare. Nuclee de intensă radiație spi-
rituală, conceptele au deci ca tot ceea ce este
proces sau fenomen o viață proprie, incît dez-
voltarea lor de la faza de stătu nascendi și
pînă la dobîndirea unei conștiințe de sine com-
portă mai multe etape. Impulsurile primor-
diale care vor duce la constituirea viitorului
concept își află rațiunea aproape întotdeauna
în însăși maturitatea spirituală a unei epoci
sau, mai exact spus, în virtualitățile creatoare
latente pe care ea le conține.
Considerat din această perspectivă, conceptul
criticii complete pe care cercetarea noastră
de specialitate l-a pus în relație — și nu fără
temei — cu G. Ibrăileanu, își are obirșia în
chiar modalitățile de existență ale criticii eu-
ropene de la sfîrșitul sec. XIX și începutul
celui de al XX-leă, critica determinist-scientis-
tă, critica impresionistă și critica estetică.
înflorind într-un climat de extraordinar a-
vint al științelor naturii și științelor spiritului
și bucurîndu-se de o deosebită audiență la
mijlocul secolului trecut, critica determinist-
scientistă este poate cea mai viguroasă. No-
țiunea de determinism nu trebuie confundată
cu cea de critică sociologică. Sfera acesteia
include, după cum remarcă Wellek și Warren
în Teoria literaturii, orice metodă critică a-
vînd ca temei principiul cauzalității. Ca atare,
în această perioadă, s-ar putea distinge, în
prelungirea determinismului rasei," mediului și
momentului promovat de Taine, un determinism
psihologic, condiționat de mediul social, dar
acordînd prioritate creatorului (Hennequin), un
determinism provocat de alți trei factori, care
ne trimite din nou cu gîndul la Taine, das
Erlcbtc, das Erlernte și das Ererbtc (Scherer),
un determinism al mediului social, în cadrul
căruia, respectîndu-se individualitatea artistu-
lui, puterea de influențare a ideilor dobîndeș-
te o importanță deosebită (Brandes), un deter-
minism a cărui origine aflîndu-se în textele
lui Marx și F.ngels admite rolul hotărîtor al
factorului economic în viața societăților și ca
atare ponderea lui în fizionomia suprastructu-
rilor (F. Mehring, C. Dobrogeanu-Gherea). A-
naliza faptului artistic din perspectiva deter-
minării, oricît ținem la ideea nonechivalenței,
în ordine artistică, a cauzelor cu efectele, a
scos în evidență, cu o pregnanță nemaiînțîlnită
pînă acum, bogăția și diversitatea conținutu-
lui său și a clarificat rolul artei în societatea
noastră.
Dar chiar la sfîrșitul sec. XIX. în ciuda di-
recției curentului principal, tendința de a stu-
dia opera de artă ca pe o realitate de sine
stătătoare tinde să se impună conștiinței cri-
tice și estetice, dind o nouă rațiune studierii
fenomenului artistic. Se remarcă sub acest as-
pect, critica impresionistă și critica estetică.
Insă, deși ambele îri pot recunoaște obirșia în
autonomia esteticului fundamentată de Kant
și își au justificarea într-o finalitate identică,
valorizarea operei, nu explicarea acesteia ca
direcția critică determinist-scientistă. nu este
mai puțin adevărat că acestea se disting una
de cealaltă prin modul de a se rosti asupra
creației. Critica impresionistă a lui Anatole
France și Jules Lemaître (și într-o măsură mai
redusă cea practicată de Emile Faguet și E.
Lovinescu. care de la un punct pot figura și
ca reprezentanți ai direcției estetice) rămîne
la nivelul unor simple impresii sau opinii a-
supra operei examinate. Critica estetică în
schimb așează intuiția pe temeiuri raționale,
elaborate în urma contemplării și consideră-
rii îndelungate a operelor de arta. Francesco
de Sanctis, Baudelaire .teoreticienii simbolis-
mului, mișcarea estetică engleză reprezentată
de Swinburne si Walter Pater, precum si
Croce, Maiorescu ori Dragomirescu judecă arta
în conformitate cu anumite principii ale aces-
teia.
în acest climat spiritual elevat și contradic-
toriu, în care formele de determinism, impre-
sionism și de critică estetică acționează pa-
ralel, necesitatea unei critici mai cuprinzătoa-
re care să concilieze contrariile și să facă po-
sibilă colaborarea lor, plutea oarecum în aer.
Prima afirmare a unei astfel de cercetări
largi apare în spațiul culturii franceze și este
datorată criticului și teoreticianului literar E-
mile Hennequin. Convins de necesitatea pro-
movării unui demers critic întemeiat pe o ar-
gumentare sistematică și rațională, Hennequin
reproșează criticii europene, și mai cu seamă
celei franceze, inexistența unor delimitări sau
caracterizări critice exacte, ca și superficiali-
tatea analizelor și a sintezelor. Pentru depă-
șirea acestei stări de lucruri. Hennequin pro-
pune instituirea unui nou demers critic nu-
mit critică științifică sau estopsihologie.
Sfera noii discipline, teoretizată în lucrarea
Critica științifică din 1888, integrează pentru
întîia oară contribuția esteticii, psihologiei și
a sociologiei. „Domeniul propriu-zis al criticii
științifice, scrie Hennequin, trebuie fixat, pro-
vizoriu, între aceste trei științe : estetica, psi-
hologia și sociologia". Sarcina esteticii este
de a determina „mijloacele externe" (vocabular,
sintaxă, retorică, tonalități, compoziție) și
„mijloacele interne" (personaje, locuri, intrigă,
pasiuni, subiect etc.), care servesc la declan-
șarea emoțiilor. La rîndul lor, interpretarea
faptelor estetice permite elaborarea unor con-
siderații de ordin psihologic „referitoare la
particularitățile, la coordonatele psihice ale
creatorului", spre a releva „calitățile remar-
cabile „ieșite din comun", „acel element aflat
în plus sau în minus, care-i atribuie calitatea
de artist". în sfîrșit, Hennequin stabilește
drept obiect al analizei sociologice studiul re-
lațiilor dintre operă și admiratorii ei, fapt
care trebuie să conducă, în cele din urmă, la
constituirea unei „adevărate psihologii a po-
poarelor". în felul acesta, analiza estetică, a-
naliza psihologică și analiza sociologică devin
etape de sine stătătoare ale unui proces a că-
rui direcție nu poate fi schimbată și a cărui
finalitate se istovește dincolo de domeniul es.
t eticii.
Astfel, la capătul demersului critic estopsi-
hologic, „cunoașterea... spiritului omenesc" din-
tr-o anumită perioadă a evoluției sale atinge
același grad de generalitate împotriva căreia
se ridicase Hennequin. în ciuda acestui fapt,
ideea unei investigări și cunoașteri multiple
a operei de artă, al cărei prim teoretician de-
vine criticul francez, reprezintă nu numai ex-
presia maturității spiritului critic al timpului
ci și urmarea firească și necesară a înnoirilor
de fond și de formă ale literaturii europene.
In acest punct din istoria conceptului inter-
vine contribuția hotărîtoare a lui Garabet I-
brăileanu. Preluînd sugestiile criticului fran-
cez. Ibrăileanu regîndește și redimensionează
conceptul în concordanță cu imperativele cri-
ticii și esteticii literare. Critica științifică sau
estopsihologia devine critică completă, iar
componentele sale de bază rămîn cele preco-
nizate de Hennequin, critica estetică, critica
psihologică si critica științifică (adică sociolo-
gică, n.n.). Noua demnitate pe care Ibrăileanu
o va conferi conceptului își află suportul nu
atît într-o imperioasă nevoie de certitudine,
care este comună întregului front critic de-
terminist-scientist european, cît în concepția
sa desore artă. Considerînd că arta nu poate
avea alt scop decît „creația", adică edificarea
unei lumi de sine stătătoare. Ibrăileanu de-
monstrează că aceasta nu se poate realiza de-
cît răsfringînd esența vieții, iar în acest pro-
ces are loc volens-nolens întrepătrunderea și
condiționarea reciprocă a ideologicului, eticului
si esteticului. Deci alături de finalitatea ar-
tistică suficientă sieși există si alte tendințe
sau finalități colaterale, care pentru înțelege-
rea și judecarea cît mai exactă a operei de
artă ru pot fi trecute cu vederea. In aceste
condiții, înțelegerea complexității fenomenului
artistic a determinat, în mod firesc, complexi-
tatea actului critic.
Astfel, dacă între estopsihologia lui Hennequin
și critica completă a lui Ibrăileanu nu există
nici o deosebire în ceea ce privește compo-
nentele ca și capacitatea acestora de a se des-
chide către alte științe, în privința funcțiilor
lor și a desfășurării procesului critic ca atare
situația se schimbă. Nu cunoașterea organiză-
rii mentale a creatorului sau a spiritualității
grupului de indivizi pe care acesta îl repre-
zintă devine centrul preocupărilor critice la
Ibrăileanu, ci explicarea și evaluarea operei
de artă.
Din aceste rațiuni, în concepția și practica
ultimei sale perioade de activitate, acțiunea
conjugată a celor trei critici nu se mai des-
fășoară pe etape distincte ca la Hennequin,
ci devine un singur corp, un singur proces,
în cadrul căruia ponderea interpretării va-
riază după natura operei. Iar dacă, pînă la
un punct, critica estetică, se confundă cu una
pur tehnică (fapt explicabil în parte și prin
înrîurirea concepției lui Hennequin despre
critica estetică asupra sa) Ibrăileanu nu pier-
de niciodată din vedere — chiar și în stu-
diile a căror dominantă o constituie ideolo-
gicul ori psihologicul — importanța prima-
tului estetic : „opera literară, scrie acesta, fi-
ind o operă de artă, considerația estetică pri-
mează și subordonează. Fără îndoială că în
definiția unei opere literare, importantă este
diferența specifică, adică arta". Justifîcîndu-și
menirea în consens cu esența fenomenului care
i-a fost obirșia și pe care sfîrșeste prin a-1 re-
flecta si sluji cel mai fidel, conceptul atinge
cu Ibrăileanu deplina sa maturitate și con-
știință de sine..
Dar. deși o astfel de performanță teoretică
a rămas în afara curentelor de idei care
s-au întretăiat pe continent, nu este mai pu-
țin adevărat că datorită contextului care a
determinat-o ca si înțelegerii mai profunde
a naturii operei de artă și a relației sale cu
mediul socio-cultural în care a fost creată,
una din cele mai de seamă direcții ale cri-
ticii europene s-a înscris pe această linie. La
drept vorbind, fenomenul a coexistat și co-
există cu tendința de a impune examenului
critic o restrîngere a razei sale de acțiune nu-
mai asupra anumitor aspecte ale lucrării sau
o extremă specializare. Pe de altă parte este
posibil ca tocmai această unilateralizare a cer-
cetării să stimuleze, la alt nivel, elanurile
către totalitate. Astfel, chiar dacă demersu-
lui critic nu i se va adăuga atributul de com-
plet sau total, modul de a-1 concepe și prac-
tica de către un Ernst Robert Curtius sau
G. Călinescu nu reprezintă decît alte mani-
festări ale criticii complete. însă, în urma
diversificării metodelor de studiere a operei
de artă este firesc ca elementele componente
ale acesteia să fie altele sau mai numeroase
decît cele preconizate de Hennequin și Ibrăi-
leanu. Drept urmare, Curtius consideră că stu-
diul literaturilor europene de la Homer și pînă
la Goethe nu poate fi întreprins în mod te-
meinic decît prin integrarea fenomenului li-
terar în ansamblul culturii din fiecare epocă.
Procedînd în consecință, savantul apelează la
istorie, filologie, filozofie, psihologie și sti-
listică. Monumentala Literatura europeană și
evul mediu latin este fructul acestei colabo-
rări. La rîndul său, G. Călinescu, pentru a
stabili valoarea artistică a unei opere și a spori
forța sa de înrîurire asupra conștiințelor, re-
curge, în analiza aceleiași opere, la proce-
deele criticii biografice, psihologice, sociologice,
tematice etc. în aceste situatii, cu toate că e-
xistența unui concept al criticii complete nu
este teoretizata si nici măcar pomenită s.ar
putea spune că trebuie subînțeleasă. Cu alte
cuvinte, conceptul este presupus de însăși
metoda critică utilizată.
In prezent, cînd spiritul critic european, în.
strădania Iui de a forța nucleul de inefabil al
operei de arta, și-a desăvîrșit armele, creind
un număr impresionant de metode de investi-
gație a acestuia, conceptul criticii complete
ar părea, la prima vedere, depășit sau com- •
promis. Afirmația ar putea fi exactă numai
dacă o critică completă a zilelor noastre ar
fi concepută ca o sumă a tuturor direcțiilor
critice actuale și nu ca o însumare a unui'
număr mai restrîns sau mai bogat de proce-
dee de cercetare a artei, în conformitate cu
lucrarea examinată. Căci prin spiritul care îl
animă, respectiv, necesitatea instituirii unei
critici cuprinzătoare și suple, capabilă să con-
sidere opera de artă atît în conformitate cu
ultimele cuceriri ale științei contemporane, cît
și cu propria sa natură, conceptul criticii
complete rămîne mereu actual.
Leonida MANIU
i.	d. ștefănescu —
profil istoriografie
Cu oarecare îngăduință, el ar fi putut
fi încă astăzi printre noi și i-am fi ser-
bat împreună centenarul. Un centenar
luminos, căci luminoasă i-a fost, pe cit de
lungă, trecerea prin această viață, despre care
singur spunea că a trăit-o cu rost. Rostul său,
dacă trebuie să-1 definim sumar de pe acum,
a fost să răspindească in jur lumina înțele-
gerii pentru valorile de artă ale trecutului
nostru și să facă din exegeza acestor valori
o lectură a istoriei însăși. In această privință
era de neîntrecut. Beneficiar al unei instruc-
ții excelente, în acea „belle epoque" ce a pre-
cedat întîia conflagrație mondială, el credea
cu tărie în puterea faptelor și înțelegea să le
recupereze într-o cît mai amplă măsură spre
a face din ele „cărămizi" solide în construc-
ția istoriografică. Cum altfel putea gindi un
cărturar format în preajma lui D. Onciul și I.
Bogdan, dascălii de metodă și de minuție cri-
tică ce îndrumau atunci, în primii ani ai se-
colului nostru, pe noii închinători ai lui Clio?
Dar el credea la fel de mult în puterea gindu-
lui de a însufleți faptele, de a le așeza cu rost
in edificii care fără gîndire sistematică și fără
fantezie nu se înalță și nu rezistă. Sub acest
unghi ii stătea la îndemină pilda lui N. lor-
ga, alt dascăl eminent care și-a pus pecetea
asupra epocii. Faptele prin urmare se cuve-
neau mai întîi strînse din risipa lor inerentă.
Critica, organizarea și construcția însăși tre-
buiau să le pună apoi în valoare. Marile sin-
teze nu pot surveni decît după îndelungi
strădanii analitice. Și s-a întîmplat adesea ca
asemenea strădanii să întîrzie construcția, da-
că nu să o facă și imposibilă. Privind în an-
samblu opera lui I. D. Ștefănescu, ea pare a
fi marcată esențial de ideea că sinteza era
încă prematură. Așa crezuse mai ales D. On-
ciul. care afirma, ia finele secolului XIX, că
nu s-a născut încă autorul adevăratei istorii'
naționale. Iorga însuși a socoti1 mult timp că:
trebuie să se consacre cu predilecție adunării
documentelor și restituției lor fragmentare, iar
Pârvan se întreba, la început de carieră, pă-
truns de același gînd, dacă va mai afla în
sine resurse pentru construcția propriu-zisă.
I. D. Ștefănescu nu putea rămîne străin de
aceste cerințe ale istoriografiei noastre. El s-a
îndreptat de la început spre recuperarea docu-
mentelor iconografice, domeniu în care se fă-
cuse prea puțin si cu prea puțină rigoare me-
todologică. Al. Odobescu schițase, e drept,
un întreg program, dar programul reclama-
specialiști, iar specialiștii nu se 'mprovizează
de la o clipă la alta, mai ales într-un domeniu
în care performanța profesională se obține
atît de greu. El însuși a trebuit să caute mulți'
ani pe cont propriu, să ucenicească apoi la
Paris pe lingă mari profesori ca Ch. Diehl, H.
Focillort, G. Millet, pentru a ajunge un spe-
cialist reputat în iconogra.fie. A călătorit mult,
după exemplul lui Iorga, confruntînd mereu
ceea ce aflase din cărți cu mărturiile directe
ale monumentelor, pentru a ajunge să-și for-
meze propriile-i opinii. „Gestație" îndelungă,,
fără grabă și fără vanitatea expresiei publice
spectaculoase. Cărțile savantului se încheagă
anevoie, iar cadența tipăririi indică un mare,
scrupul profesional. Am putea distinge trei:
oerioade în creația sa. „Una „pregătitoare", la
început de profesie, constînd din colaborări
revuistice cu sens de „exercițiu". A doua, în
perioada interbelică, reprezentînd afirmarea iui
matură, mai ales în străinătate, ca exeget al.
artei postbizantine. O a treia, după ultimul
război mondial, perioadă care a început, în!
ce-1 privește, cu o lungă tăcere publicistică
de două decenii, pentru a se încheia cu un:
masiv corp de texte, unele apărute chiar pos-'
rum. Dacă ne gîndim că la vremea cînd și-a
putut relua munca în mod public (Arta veche
a Maramureșului datează din 1968) savantul;
era un octogenar, fie și de o mare vitalitate,
concluzia ce se impune e că opera lui esen-,
tială s-a produs în cele două decenii interbe-
lice .cînd au apărut, ]a Paris, marile-i lucrări :
L’evolution de la peinture religieuse en Bu-
covine et en Moldavie (1928) ; La peinture re-i
lieieuse en Valachie et en Transylvanie (1932) :
L’evolution de la peinture religieuse en BucoviS
no et en Moldavie. NouveFes recherches (193°),
L’art byzantin et 1 art lombard en Transylvanie,
Peintures murales de Valachie et de Moldavie:
(1938). lucrări ce prezentau lumii savante marile
valori plastice ale trecutului românesc. Le-am I
amintit pe cele mai de seamă, iar valoarea lor.
se cuvine raportată desigur la scrierile în ace--
lași domeniu datorate lui N. Iorga, G. Balș, N.
Ghica-Budești. O. Tafrali ș.a. Spre deosebire în-1
să de alti contemporani, I. D. Ștefănescu soco- >
tea că istoria artelor, îndeosebi iconografia, nu -
poate progresa fără metode bine puse la punct,,
ceea ce în cazul de față trebuia să însemne apel'
la bizantinologie, arheologie și alte discipline.!
Istoria ideilor și formelor (H. Focillon îi lumi-
nase oarecum calea spre ele, preluînd sugestii
de la J. Burckhardt și H. WOlfflin) cîștiga din
studiul atent al iconografiei. In nici un alt do-
meniu al istoriei, poate, statutul de știință și
artă în același timp (Kunst und Wișsenschaft
zugleich, după expresia lui Ranke) nu se re-
vela mai clar. Exigența îmbinării „spiritului"
cu „metoda", devenită primordială după „cearta"
din istoriografia începutului de secol, se recu-
noaște și în scrierile lui I. D. Ștefănescu.
Faptul nu poate nedumeri, fiindcă opera în
cauză s-a produs mai cu seamă în anii de
emergență a școlii Analelor, cînd istoriografia
îsi revizuia pretutindeni mijloacele, „alianțe-
le", statutul. L. Febvre și Marc Bloch își des-
fășurau atunci „lupta pentru istorie" (reluăm
astfel titlul unei cărți a celui dintîi), o luptă
în care se făcea loc tot mai mult spiritului
interdisciplinar. Istoria nu se mai putea scrie
doar cu texte si prin texte, ci trebuia să facă
apel la documente de orice natură spre a ser-
vi restituția. Documentul plastic, figurativul
începea să joace un rol de seamă în recon-
strucție, dat fiind că aceasta nu se mai mul-
țumea cu „evenimente", ci căuta să pună în
valoare idei, conduite, sensibilități. N. Iorga
fusese și era încă un mare promotor sub acest
unghi, iar noua generație, grupată în jurul Re-
vistei istorice române, încerca să pună un ac-
cent mai apăsat pe istoria socială în sens larg.
E semnificativ faptul că deși elev al lui Iorga
si colaborator la revistele acestuia. I. D. Ște-
fănescu a ținut să participe la efortul „școlii
noi" de a revigora istoriografia, fiind prezent
in publicația acesteia pînă la sfîrșit. Respectul
pentru fapte, minuția restituirilor, maniera cri-
tică a abordării, sobrietatea expresiei le erau
trăsături afine. Colaborarea la Revista isto-
rică română nu avea însă un sens de adeziune
polemică și ea n-a însemnat cîtuși de puțin
o ruptură de marele pontif al domeniului. In
scris și în vorbă. I. D. Ștefănescu a continuat
să-1 venereze pe Iorga. a cărui operă consti-
tuie chiar și pentru „școala nouă" un cîmp
inepuizabil de fapte, sugestii, observații, pen-
tru a nu mai vorbi de marile-i viziuni de
ansamblu. Nu se puteau împăca oare cele două
direcții ? Atitudinea lui I. D. Ștefănescu voia
poate să fie un răspuns, unul amintind de ne-
voia reconcilierii spiritului cu metoda. Ch.
Diehl știuse să vadă în tînărul savant însușiri
ce făceau ca scrierile sale să fie la fel de
limpezi pe cît erau de comprehensive. Analiza
stilistică și tehnică l-a condus spre o anumită
înțelegere a mediului, a societății respective.
Supraviețuirilor bizantine în artă de-a lungul
secolelor savantul iconograf le-a consacrat
multe osteneli. îngustime tematică ? Prin ico-
nografie, I. D. Ștefănescu a ajuns să răspun-
dă la întrebări ce depășeau domeniul, adîn-
cind istoria însăși a zonei în cauză. Era o
„cheie" cu care se putea pătrunde nu numai
în arta epocii feudale, dar și în viața socială,
în universul de valori al unei comunități or-
ganice. Prin elementele, tehnicile și metodele
puse la lucru, demersul său pare eclectic. In
realitate, ca orice spirit amplu și riguros, el
înțelegea să subordoneze totul cunoașterii, iar
aceasta însemna o rodnică interferență a do-
meniilor. „Glasul monumentelor" începea astfel
a fi mai bine auzit, antrenînd analize și deter-
minări stilistice. Nu „pagini uscate de inven-
tar", nici simple evocări cu „accente de imn"
era chemat să dea istoricul de artă, ci stu-
dii serioase, de felul celor profesate de G.
Perrot, E. Mâle, A. Moret și alți maeștri, la
care savantul român trimite mereu. Icono-
grafia îi părea a fi calea cea mai sigură de
acces spre creația medievală și prin aceasta
spre ideile și sentimentele ce animau lumea e-
vului de mijloc. Prin iconografie, conchidea sa-
vantul, formele și mecanismele sociale din
epocă devin inteligibile. Definirea și evocarea
lor sistematică e rostul istoriei însăși, în in-
strumentarul căreia iconografia deține un loc
însemnat. Ea presupune nu numai cunoașterea
unor tehnici, dar și acea „igienă conceptuală"
fără de care nici o știință nu progresează
și o capacitate de expresie remarcabilă. Evi-
tînd programatic generalizările cu orice preț
și estetismul, I. D. Ștefănescu a strîns un vast
material documentar și' a construit pe seama
acestuia cu maximă grijă. Lectura vechilor
picturi e latura forte a operei sale. Prin ea
și-a asigurat istoricul, precum odinioară con-
frații ce apelau la texte, un loc remarcabil în
complexa știință a trecutului uman. Sîntem în-
să departe de a-1 putea defini cum se cuvine,
de vreme ce lipsesc studiile de amănunt și de
context istoriografie ; indispensabile oricărei
estimări corecte. Se poate aștepta totuși o re-
crudescență a interesului pentru operă, por-
nind de la opera însăși, ca și de la știința
în care aceasta se integrează. Vom putea ști
atunci mai mult despre ipostazele lui princi-
pale și relația dintre acestea, despre modul
cum restituirile fragmentare participă la an-
samblu, despre finalitatea cognitivă a oricărei
restituții etc. Ceea ce trebuie spus de pe a-
cum e că biografia și opera savantului con-
stituie un teritoriu amplu, a cărui investigație
promite surprize. Dacă istoria, în sensul atri-
buit de H. Focillon, e studiul relațiilor ce se
stabilesc între fapte, idei și forme, opera lui
I. D. Ștefănescu revitalizează acest studiu prin
apel insistent și sistematic la ideile ce. se de-
gaiă din forme și la valoarea lor de fapte în
ordinea spiritului.
AI ZUB
7 — Convorbiri literare
nu mai știu
Demult n-am mai scris despre dragoste
în dragoste
din dragoste
de dragoste
cu dragoste
de atunci au înghețat instalațiile urii în
mușuroi
șî trec prin ceață lovit de oameni de lucruri
de cuvintele acestea putrezind în tăcere
dacă poetul stă
singur la masă
la ce-ar mai ajuta să-mi scot inima-n palmă
ca să lumineze roșu împrejurimile
de cind n-am mai scris despre dragoste
în dragoste
din dragoste
de dragoste
cu dragoste
nici nu mai știu să ratez o experiență
din ieslea arhetipului
1
De la o vreme parcă as fî legat
de orizont — urmăresc depărtările o haită
de lupi albăstrii mă depărtez si revin
cu balansul elastic al amintirii trecînd
prin veacuri și fragede flori de smochin prin
incendiate suluri de pergament și visul
cetății eterne
sunt dator vîndut memoriei mele de cauciuc
O
•
Decit să te bucuri mereu cînd revii
din depărtate meleaguri pe
caldarimul cunoscut al burgului tău
decit să te-ntristeze cintecul morii de aur
în care un greiere macină via
spre toamnă
decit să intirzii-n amurg pe melancolice
poduri privind in adincul apei
continente demult dispărute
riști mai puțin dacă faci un ocol
prin rezervația de sentimente
10
Departe-n Nord
acolo unde steaua
și-a îngropat ouăle
printre urși polari
șî morse de cauciuc
acolo-n Nord începe
vînătoarea extatică
după o ferigi
refugiată
în veni mausolee
11
Zadarnic ridici fața
pe cer ea va fi doar steaua
palidă și însingurată
dacă are ochi mai privește
in lăuntrul iei aurit
de luntre răsturnată
în bezna lumii chipul tău
nu va lumina mai mult
decît o stea căzătoare
emil nicolae
aurel leon -
neapărat
de aur și
cu monogramă
Un coleg mi-a adus o veste. Parei
nu mi-a venit sâ-i dau crezare. Mi se
spune câ scriitorul Aurel Leon, badia,
rum ne place si-l zicem, dezmierdin-
du-ne, ar împlini 75 de ani de viațX
Nu-mi pare a fi adevârat, pentru câ a-
cest confrate al nostru, care prin vor-
bele lui de duh, ce ie scapără mereu
cu-n amnar nevăzut și ne luminează
totdeauna sufletele, acest coboritor din
seminția vechilor gazetari, in stare să
scrie cu o putere miraculoasa ei singuri
o gazetă, e un om parcă fără virstă, de
o tinerețe, de o prospețime, care u-
neori ne completează pe noi, cei mai
tineri. Di seu tind deseori cu el, ascul-
tindu-1 și povestind din cele pe care nu-
mai el le știe despre istoria spirituală
a acestor locuri, am fost ispitit să-1 în-
treb, să-l iscodesc pentru a afla de
unde această tinerețe fără bâtrinețe.
N-am fâcut-o. dar am meditat și am
încercat să-mi găsesc singur răspunsuri.
E in primul rind bunătatea moldove-
nească, blindețea sufletului său croit
din aliaje tari, dar și mingiietoare, tot-
odată. Apoi acea înțelepciune moștenită
de la cei vechi, de a da mai puțină
însemnătate celor rele și a vedea me-
reu. cu o pătrunzătoare iscusință, ce
e bun in alcătuirea acestei vieți. Iar
mai presus de toate acestea — dorin-
ța niciodată saturată de a afla, de a cu-
noaște. de a ști nu numai pentru pLi-
cerea lui, ci mai ales pentru cei care-1
Înconjoară. Scriitorul, gazetarul, criticul
de artă s-an distins prin capacitatea de
a observa, prin plasticitatea sulului, prin
savoarea moldoveneasca a frazei, a ros-
tirii. prin capacitatea de a aborda o te-
matică largă. In vechea tradiție a mun-
cii la gazetă. potrivit căreia cel
ce serie trebuia să se priceapă,
sâ fie bun la toate, el se simte
acasă pretutindeni. Spontaneitatea, pu-
terea de muncă sint de asemenea im-
presionante. El vede dintr-o ochire e-
sentialal și se hi fi oară, se emoționează
sl știe in același timp să transmită sim-
țirea sa In fața unul tablou, a unei ca-
se. a unei frunze care tremură la ves-
tirea toamnei. De aceea Aurei Leon e
in stare să scrie singur o gazetă. Nu e
Bici nici • figură de stil, e pur șl sim-
pla realitatea întreagă. Aurel Leon
are știința despre cite-n lunâ și-n stele,
despre cile s-au Intim plat in viata lui
și înaintea ei. pentru că neaatbnpărul,
curiozitatea, ce fac parte din firea gaze-
taruiui, I-au îndemnat mereu să întrebe,
sâ afle ce și cum. si cind s-a intlmnU*
ratare lucru • Și mai mult, nu le-a lăsat
să ne dacă pe apa simbriei, sâ se treacă
precum frunzede si florile, ei le-a așezat
pe hirtie. alcătuind acea serie de evo-
cări pline de farmec, ce-au intrat in
conștiința pabiieuhu — sub titlul de
.Umbre".
Vorbind in graiul popular, de care
s-a simții mereu legat prin obârșia sa
sătească, putem spâne, că in cel 75 de
ani pe care i-a împlinit, bddiei Aurel
Leon nu i-a plăcut sâ facă degeaba
umbră pămîntului, ei *ă-l lumineze cu
g oi e rozi tai ea lucrării sale.
Gr. I.
Oncle Jan" exista in adevăr, nu era doar
o autoritate celestă La care apelezi la ne-
• • voie și apoi o faci responsabilă pentru
toate neputințele tale. Trăia ]a București, în
casa lui zăvorită, despre care toate rudele Po-
vesteau mai mult din presupuneri decît din
văzute, ca despre castelul misterios din fundul
lacului cu rusalce și sirene. Nu era. acea lo-
cuință. ciudată ca și proprietarul ei, un castel
ci doar o căsoaie cu felurite adăugiri și bal-
conașe înghirLandate cu ștucaje, inutile, a-
mestec de stiluri și ambiții. Se povestea că.
într-o zi. un țăran rătăcit prin preajma Ciș-
migiului se oprise uimit în fața edificiului și,
cu căciula în mînă, își făcea cruci în jurul
gurii căscate.
— Mă rog, dumitale, boierule, asta-i casă
ori biserică ?
— II casă, bre, și-i a mea, biserica mamei
ei ! îi răspunse cîlțos boierul mărunțel, sfrijit
si hârțăgos, care nu era altul decit Jan Ghyca-
Cantacuzino-Cantemir, venind acasă de la tri-
bunal la toarta unei serviete pe care abia o
căra.
Avocatul depuse prudent servieta lingă zid,
și scoase o testea de chei legate cu o șurincă
de piele, cum obișnuiesc să-și poarte brișcă și
feluritele instrumente trebuitoare la grijit oile,
bacii de la munte. Alese una mai mașcată și
o introduse încet în broasca portiței masive de
fier. în spatele lui, țăranul încerca să-și spună
păsul:
— Ați căzut tocmai pe rană, că am o prici-
nă la trebonal și e nevoie de aducat.
— Știi cît ? îl întrerupse avocatul, trecîn-
du-și tacticos servieta dincolo.
— Știm cît ne trebuie.
— înseamnă că ești un om aproape fericit.
Să nu te faci ministru că te strici și-i păcat.
Citește colea. Și îi închise portița în nas. ur-
cind negrăbit treptele casei, în timp ce căuta
o altă cheie. Omul cu pricina silabisi pe o
placă de alamă coclită, montată sub streașină
intrării : _Jan Ghyca-Cantacuzino-Cantemir, a-
vocat numai pentru afacerile sale personale1*.
Construită ca un fel de troiță, intrarea avea
o firidă apărată de o streașină roșcată, cu
buruieni la încheieturi ca părul de la subțiori.
Pe zid, bătut de nădejde, un anunț :
-Aici e templul tăcerii din țara clănțăilor.
Cu mine nu vorbi. Dacă ai ceva să-mi spui,
scrie-mi. Pleacă și nu fi supărat-.
Și, alături, gura cu buze subțiri a unei cutii
poștale.
Trecătorii de pe străduța umbroasă care se
înfunda în gardul parcului citeau anunțul, pri-
veau casa închisă în preocupările ei, cu pleoa-
pe cenușii la geamuri și clătinau din cap, fie-
care ințelegînd altceva. De aceste opreliști se
izbeau și rudele de la Iași, pentru care „oncle
Jan“ rămînea ceva inaccesibil, un fel de sim-
bol al boieriei lor acum decăzute, rămasă la
cîteva oase goale cu niscaiva sgîrciuri, din
care încercau să-și scoată zeama vieții. In
casa Ghyculeștilor de la Iași, din partea de
sus a Sărăriei. „oncle Jan“ era mai prezent
decît in vila sa din București, fiind invocat
la tot pasul. E adevărat că chipul lui putea
fi întilnit și în cîteva fotografii din albumul
familiei, dar erau de demult, datate „Paris
1900*. „lassy 1905- sau instantaneie surprinse
de vreun amator la moșia din Bogdăneștii lui
Ghyca. In ele, viitorul _oncle“ apare fie cu
pantaloni scurți. urcat pe un taburet, fie ca
june imberb cu notația de rigoare „Bachot 1908-
— cu mina în gest napoleonian și cu privirea
pierdută în viitoarele proiecte de viață. De
la această tinerețe promițătoare, insul dispare
din afecțiunea iconografică a familiei, dar in
schimb, e citat mai dihai decît trei clasici
din dicționarele de cuvinte celebre. Ce a zis
„oncle Jan“ în cutare împrejurare și ce ar fi
zis dacă era el în locul lui cutare : ce va spune
cînd va afla, că seceta a pîrjolit tot la moșie ;
cum va răspunde la scrisoarea atît de duioasă
(ce frumos și ce mișcător îl roagă nepotul 1) a
lui Traian, prin care îi cere un costum, e
doar băiat mare, începe să meargă la baluri ;
„oncle Jan- o să înțeleagă, el care e-hei a fost
un berbant pînă mai deunăzi, Gaby povesteș-
te-ne întîmplarea de la hotel „Bristol- cu
_șanteoza“... hai, te rugăm, s-o audă și Adrian.
Domnul Gabriel Ghyca-Cantacuzino se lasă
greu, dar pină la urmă nu poate rezista plă-
cerii de a glumi pe socoteala fratelui mai mare.
Adrian, de cînd e coleg de liceu și amic cu
Traian Ghyca și mai ales de cînd o iubește
in taină pe Jeanette, sora lui Traian, s-a do-
cumentat asupra resorturilor acestei familii cu
arbore genealogic publicat de Gh. Ghibânescu
în „Surete și isvoade**, invocînd complicate în-
crengături ce urcă spre voievozi. Parcă apăsat
de noblețea cinurilor, domnul Gabriel merge
tot timpul gîrbov ca un înfrigurat și are ticuri
de pătimaș al paharului. Nu știe să povesteas-
că și are darul de a strica poanta. Drept care,
picanta întîmplare de la hotel se reduce la
stratagema lui „oncle Jan“ care, observînd în
prealabil că frumoasa lui parteneră schimbă
ochiade cu un june ofițer, cina au mers la
culcare și-a luat măsuri de siguranță, legînd o
mînecă a cămășii ei de noapte de pijamaua
lui. Trezindu-se însă tn puterea nopții, a con-
statat că păsărică zburase, ieșind din cămașă
ca Venus din spuma mării .N-a zis nimic, doar
și-a luat bagajul, inclusiv hainele divei și s-a
mutat la alt hotel, lăsind-o goală-pușcă. Doam-
na Zulnia Ghyca exagerînd efectul se preface
rușinată cu mina la gură și se teme ca nu
cumva să fie auzit ceva Jeanette — fetița ma-
mei. De fapt, Jeanette, pe care Adrian anume
o strigă Ioana spre a se răzbuna pe ifosele
ciocoiești ale familiei și a stârni indignarea
mamei .știe despre „oncle Jan“ mai multe
decît presupune doamna Zulnia. Era pe a-
tunci Ia modă cîntăreața de operetă Jeanette
Mac Donald iar în grădinile de vară ale la-
șului se cîntau cuplete ca :
Un final de vodevil
Embrassons-nous Foleville,
Totdeauna în cuplet
C’est la meme. la meme Jeanette,
Iar Adrian nu mai termina cu „loano** ! —
bine că nu e de față „oncle Jan“ să-1 audă și
nici „tante Margrit“ să se crucească de ce ță-
rănoi a ajuns să stea pe jilțul cantacuzinesc
și să servească dulceață din chiseaua adusă de
Ia Istambul de beizadea Alexandru Ghyca-De-
cavatul. Dacă pe „oncle Jan“ nu avusese cum
să-1 cunoască, dedueîndu-i soma după chipul
fratelui său de la Iași, pe tante Margareta o
intilnise de cîteva ori, cînd descindea în ma-
halaua lor (pardon : faubourg sau banlieue Să-
ră rie capăt) cu surle și trîmbițe, venind de
la Bîrlad, unde era directoarea unui liceu. A-
nunțată, vizita se desfășura potrivit unui a-
nume ritual : trăsură cu doi cai, cea mai ară-
toasă de pe Piața lașului, cu scapeț cît o turlă
de pravoslavnică biserică ortodoxă și cu în-
treaga familie așteptînd la poartă, neapărat
emoționată.- neapărat în ținută de gală._ Dacă
se poate și cîțiva vecini ieșiți în stradă spre
a cinsti evenimentul. Dacă nu erau toți ai ca-
sei. prințesa aștepta ridicată în picioare în
trăsură, numărihdu-i din ochi.
— Marița unde-i ?
— N-o mai ave.—. O avem pe Lenuța. Treci,
fato, și sărută mina înălțimii sale, să te cu-
noască.
— Hm ! De ce nu mi-ați scris că aveți... une
autre domestjque ’
înălțimea sa era o persoană scundă, uscată
toacă, dar autoritară prin bățoșenie, mustă-
cioara de sub nasu-i grecesc și vocea de bari-
ton, surprinzătoare din ce făptură puțină ieșea.
Fiind fumătoare înveterată avea și sonorități
dogite, amintindu-i lui Adrian întîmplarea A-
gathei Bârsescu, marea tragediană și profesoa-
ra lui de la Conservator. Insoțind-o respectuos
într-o zi la ieșire, bătrîna actriță se opri și
dădu un gologan cerșetorului orb din poartă,
îndemnîndu-1 cu vocea ei profundă •
— Roagă-te pentru sănătate, fiule.
— Să trăiți dom-colonel ! se ploconi orbul.
Probabil, la fel s-ar fi petrecut lucrurile și
cu domnișoara Margareta Ghyca care părea fă-
cută pentru a comanda. Urmărind-o cum tre-
cea printre cele cîteva persoane, împingîndu-i
pe fiecare cu bastonul-umbrelă, probabil adus
de la Geneva, unde își făcuse studiile peda-
gogice, drept fetiș al profesiei de directoare,
Adrian parcă văzu o scenă din gara Iași la
care fusese martor. Era ceva după miezul nop-
ții, peronul pustiu. Se aștepta plecarea rapi-
dului de București. Deodată intrară grăbiți doi
călugărași cu niște prăjini negre în mînă și
începură să le agite strigind cît îi ținea gla-
sul :
— Faceți loc, faceți loc, că trece Prea Sfin-
ția Sa Meletie, episcopul Dunării de jos.
Și în urma lor călca grav, cu pași mici, un
prelat semeț, încruntat că nu-i nimeni care să
se dea la o parte și să-i primească binecuvîn-
tarea. Era obișnuit cu alaiurile din biserici
probabil, așa cum directoarea oficia în sufra-
geria școlii printre stoluri de uniforme și a-
cum cam zbîrcea din nasu-i caliopian că nu
are public.
Adrian o studia din toate ipostazele pe a-
ceastă prințesă Marguerite-Sophie Ghyca-Canta-
cuzino, mare prin titluri și morgă, mică prin
făptură, care interzisese a i se zice Sofia, nume
banal bun de purtat la bucătărie, ci Margue-
rite cu accent pe „rite“ precum Marguerite
Stuart, d’Anjou, de Valois și celelalte vreo 20
înșirate în almanahul Gotha, plus trei Ghycu-
lese. O cerceta pentru că descoperise că Ioana
o copia, potrivindu.și gesturile, ținuta, privi-
rea adeseori sfidătoare prin ochelari, mersul
străduindu-se asemeni unui nepot care în-
cearcă în secret să încapă în armura nobilă
a unchiului. Ioana era bine împlinită, dar,
spre a semăna cu „tante Margrit", ar fi fost
în stare să-și aplatizeze sinii, cum procedea-
ză maicele la mînăstire ca să nu fie motiv de
ispită sau chiar să și-1 extirpeze pe cel sting,
ca amazoanele-arcașe.
Familia Gabriel Ghyca fiind obligată să tră-
iască în cartier, încet-încet se adaptase felului
de viață de mahala, unde fiecare stradă for-
mează o lume rotundă prin interese și preo-
cupări și unde fiecare știe ce învîrte, ce mă-
nîncă vecinul și cum se împacă țața Lența cu
bețivul ei de bărbat. La început, încercaseră
să se țină, cum se zice, cu nasul pe sus, suge-
rînd că instalarea lor în casele de zestre ale
doamnei Zulnia, născută Calimachi e doar un
accident trecător, pînă ce vor renova „reșe-
dința** de pe str. Lascar Catargiu, lingă casele
profesorului lorgu Iordan. De altfel, Traian și
Ioana erau instruiți să amintească în discuți-
ile cu colegii lor despre moșia de la Bogdă-
nești și via de la Vlădiceni, ca să nu se uite
că sint totuși Ghyca-Cantacuzino, chiar dacă
vremelnic locuiesc pe stradelă. în ceea ce-o
privește pe Ioana, nici n-ar fi fost nevoie de
asemenea sfaturi deoarece avea ifose cît șapte
prințese Marguerite-Sophie Ghyca la un loc.
Directoarea se îmbrăca în toate nuanțele de
griuri, stînd în haine ca în sicriu, solemnă și
imuabilă, scoțîndu-și în casă doar pelerina
neagră cu tichel de mătase și pălăria cu o
lance agresivă înfiptă în calota neagră, pe care
Ioana le prelua cu religiozitate și le așeza, re-
gretînd că nu se poate găti cu ele sub privirea
de condotier a mâtușii. Avea directoarea, per-
pendiculare pe nasul toartă de vas grecesc,
o pereche de sprîncene închinate, trase haidu-
cește spre a proteja rotirea ochilor duși în
fundul capului, dar jucînd o licărire de astuție
în găvanele vineții. Sub privirea ei. Ioana se
topea de admirație, doamna Zulnia scutura me-
reu o bănuită mălură de praf de pe mobile
ca să aibă ocupație, domnul Gabriel părea o
vrăbiuță ciufulită sub ochii pisicii, singur Tra-
ian o sfida pe directoare, știind că nu are nici
de cîștigat, nici de pierdut. Preferata dînsei
era Jeanette, el era „un mauvais sujet**, mai
ales după ce fusese depistat a fi luat de la
bordeluri „une maladie maudite** și tratat ca
atare de medicul casei, domnul Chimion, po-
reclit astfel datorită faptului că indica în mai
toate cazurile „fructuos carvi" iar farmacistul,
domnul Iustin Adace, bombănea în burta-i de
senator că „iar mă pisează cu chimion felcerul
de Istrâtescu". Traian fusese repartizat de fa-
milie a fi sub protecția lui „oncle Jan“, dar
toate încercările lor și ale lui de a intra pe
sub pielea unchiului din București dădură greș.
Se pare că acel ursuz avocat era în adevăr
atent numai la afacerile lui personale, restul
nu-1 interesa și nu avea nici un... călcîi al lui
Ahile. Așa se face că bietul Ghyca Traian,
colegul de bancă al lui Adrian la Liceul Inter-
nat din Iași, deși prinț veritabil ca și Șutzu,
Sturdza, Roznovanu, Cantacuzino, Știrbey și
alți copii din protipendadă, umbla cu fundul
pantalonilor făcuți hîrzob pentru stînă și cu
pantofii scîlciați. Se pare că era cel mai scăpă,
tat dintre blazonați deși nici ceilalți nu stă-
teau pe roze. Singuri Sturdzeștii își păstraseră
moșiile de la Cristești, Popești, Hangu și cîte
or mai fi fost, restul ștergeau smîntîna de pe
fundul oalei, cum se exprimase într-o ceartă
cu directoarea din Bîrlad profesorul univer-
sitar de chimie Cristea Zotta-Voinești, pe care
apriga Ghyculeasă nu-i scotea în particular din
„tăbăcarul-*, dar il avea încă lingă inimă. A-
cest profesor era un bărbat masiv, greoi, cu
păr de mistreț bătrin, foarte elegant și atent
la întreaga-i făptură, de la parfumul Întrebu-
ințat pînă la cravata veșnic tinerească. Adrian
aflase că e tot de spiță domnească pierdută
în arhondologia Moldovei. Arborele lui ge-
nealogic urca pînă la Maria, fiica lui Petru
Șchiopul, care împreună cu soțul ei Zotta spă-
tarul zidiseră în sfîrșit de veac XVI minăsți.
rea Hlincea din spatele mînăstirii Cetățuia, din
care pricină acel strămoș își zicea Zotta de
Hlincea. Profesorul avea chiar o chilie la Hlin-
cea, alături de locuința starețului și se lăuda
că acolo își va sfîrși bătrînețele. Deocamdată
Convorbiri literare — 8
insă, își administra cu pricepere fabricile de
lăbăcărie de la Bacău și Cernăuți, în care iși
plasase capitalul și o acoperea cu atenții pe
familia din stradela Sărăriei ,unde era un mu-
safir așteptat. Cu Margareta Ghyca se tutuia,
el îi zicea, alintindu-se în gușa revărsată peste
cravată, „Margo cheri", la care dinsa îl cam
punea la punct cu vocea-i baritonală, amenin-
tîndu-1 cu degetul scos din mitenă :
— încetează, te rog, Cristea, păstrăză-ți sen-
timentalismul pentru gîsculițele de studente pe
care le poftești la seminar în cabinet ca să
le umbli pe sub fuste. Năravuri de afemeiat
bătrîn care-și ține nevasta la Ploiești și aman-
tele pe unde înserează.
Bineînțeles că la asemenea răfuieli Jeanette
nu era admisă, ea visind pe undeva cu ro-
manul franțuzesc in poale. Traian și Andrei
însă trăgeau cu urechea, mai ales că intre
cei doi se spunea că fusese o idilă in tinere-
țe, prin Germania și Elveția, erau cam de-o
vîrstă, și după presupunerea lui Traian, ea
fusese cea care rupsese logodna sau cam așa
ceva Totdeauna, cind sosea prințesa la Iași
se știa că va descinde ca din intîmplare, și
profesorul. Toți admiteau jocul. După forma-
litățile de primire, sub diferite pretexte pără-
seau pe rînd salonul, lăsindu-i in „tete-â.tete",
Alegînd fără grabă o țigară neobișnuită, de
culoarea hiacintului, din portțigaretul de aur.
prințesa scotea un fuior albăstrui pe nările
hornite de fum și îl cerceta într-un anumit
fel, ca un giambâș cind se gîndește ce preț
să dea :
— M-da, ca mascul te menții încă, deși îți
bate pensia la ușă, mă întreb acum de ce-ai
fost în viață atît de arghirofil ? N-ai crezut
și nu crezi decît în bani. Geld. argent, money
— toată știința ta ai pus-o în slujba gheșefturi-
lor. Tu l-ai angrenat și pe nenorocitul de dan
în afaceri de bursă și l-ai nărăvit la bani de-a
ajuns să mînînce un ou pe zi și să doarmă
pe salteaua bucșită cu acțiuni .polițe și alte
murdării financiare de-ale Voastre, negustori
de hîrtii care put. Pfui ! Trimba de fum a-
junse în musteața tușinată scurt și vopsită a
profesorului ca o sfidare, ca o provocare. Dîn.
sul tresări, avu un rictus ca o încruntare
scurtă, dar își reveni și răspunse aparent calm,
prea calm spre a nu-și trăda enervarea :
— Margo dragă, rămîne între noi dar clasa
noastră și-a schimbat de mult aurul nobilitar
pe gablonzuri ieftine. A făcut-o de nevoie.
Cine nu s-a înhămat la muncă, fie lucrîndu-si
pămînturile ca Olga Sturdza, fie profesînd stră-
lucit ca doctorul Ion Cantacuzino sau Gh.
Balș, de pildă, a vîndut ce-a avut : la început
bijuterii, mobilă, tacîmuri, apoi blazoane, titluri,
tinerețe... Mi-aduc aminte de o intîmplare a
lui Bebe Vîrnav : pe cînd era tînăr. Știind
că are în casă cîteva picturi de valoare, mi
se pare Manet, Renoir, Fragonard, a chemat
telalul familiei și l-a rugat să caute un pic-
tor care să-i execute copii perfecte, spre a
putea vinde originalele.
— Numai, te rog, rămîne între noi, l-a ru-
gat Bebe, să nu afle mama.
— Conaș Bebe, i-a răspuns în șoaptă misitul,
tot așa m-a rugat și babacul matale cînd a
pierdut pe cele veritabile la club și m-a în-
sărcinat să-i comand copii. Nici o grijă, ră-
mîne între noi.
— Admit, sări din jilț prințesa Margareta re-
fezînd veselia profesorului, să-ți vinzi valorile
ori să practici o meserie onorabilă, demnă de
numele cu care te mîndrești, profesori ca tine
sau ca mine, agricultori ca Olga Sturdza, avo-
cați ca răposatul Matei Cantacuzino, Pogonat
sau Leatris, dar pentru ce să te cobori la
tranzacții oneroase cu tot felul de suspecți, să
minți, să înșeli, să profiți de prostia altora ?
Nu-ți ajunge cîștigul tău de profesor ? Nu ești
chiar un Ghyca, un Sturdza, un Cantacuzino,
dar ești, totuși, un Zotta și...
— Calmează-te, Margo, o rugă profesorul,
întrerupîndu-i tira-da și apucînd-o gingaș de u-
merii slabi care tremurau. Ultă-te în jur, fe-
tițe ! Ce nume sacrosante invoci ? Ghyca ? E
si vioristul Ionel Ghica de la conservator, e
și un Ghica impiegat de gară la Podu-Iloaiei.
Și cîți or mai fi ? Circulă pe străzile lașului
un ins mic și grăsuliu care umblă cu acte do-
veditoare că e fiu din flori al lui Alexandru
loan Cuza. Și-a confecționat un obraz ca al
presupusului tată, locuiește la un hotel dubios
din cartierul gării și vinde noaptea prin loca-
luri poze deochiate.
— N-al nimic sfint, tot ce gîndești e blas-
femie, te compătimesc Cristea !
— Ba am.
— Știu, banul. Vițelul de aur. Qui s'assem-
ble...
— Fără răutăți, să lăsăm chestia cu boul A-
pis. Decit să ling smlntîna zborșită de pe fun-
dul oalei ca voi, mai bine savurez caimacul.
De ce să fiu compătimit în loc de a fi in-
vidiat ? Adică, in țara asta de excroci și
șmecheri, de ce tocmai noi, care i-am scris is-
toria, să rămînem proști ? Poate că mai avem
un cuvînt de spus. Să-i învăț pe alții cum să
facă avere, ei să se îmbuibe și eu să mă uit ?•
Și cine sînt acești alții ? Niște vîntură-lume
veniți din toate părțile, nu ne cunosc nici
limba dar, oploșiți aici, sînt puși pe chiver-
niseală în țara asta de proști. Nu. prințese. Le
vînd brevetele chimice contra cotă-parte. Am
muncit pentru această știință (și se ciocăni
violent cu inelul masiv în tîmplă, peste părul
însurit) în Germania și în Cehoslovacia. Cine
are nevoie, să plătească.
— O scoți la mezat ?
— Exact, Așa face și guvernul. Scoate la
mezat petrolul, monopolurile, telefoanele — ar
vinde și., și, ...Ies calețon, ancestrales, dacă
le-ar avea. Intenționase să spună „izmene14 dar
în fața indignării de pe chipul cu pete violete
al prințesei, atenua termenul, găsind că pe
franțuzește sună mai distins.
— Și pentru ce, domnule ? continuă a ră-
mîne pe poziție directoarea, acentuînd pe ulti-
mul cuvînt.
— Pentru tot ce-ți poate da banul și nu
titlul sau acele cuvinte rămase fără conținut
la care aoelează... luminăția voastră, îi răs-
* punse profesorul pe același ton înțepat.
•— Sigur, ricană dînsa, eu reprezint o lume
apusă care mai crede în demnitate, rang, drep-
tate, omenie... tu ești om al prezentului.
— Și, pe cît posibil, al viitorului Margo,
scăzu și el tonul. Tn timp ce ea căuta ner-
voasă o nouă țigară, el i se aplecă peste pă-
rul vopsit pana corbului, spre a fi probabil
în nuanța sprîncenelor, și continuă :
— Ce vrei, draga mea ? îmi place cămașa
de mătase franțuzească, stofa englezească, pan-
(continuare în pag. 15)
■ Fragment din romanul Pe viață și pe
moarte.
Făcuse un fel de instalație sofisticată, cum
numai Gabriel Garcia Mărqez ar fi putut
să imagineze.
Mi-a spus că-i o ceainărie.
Am observat în josul instalației un cazan
umplut cu rumeguș, din capacul căruia pleca
o conductă. Aceasta făcea legătura cu un vas
spinzurat de tavan. Mai multe țevi și țevișoare
se întretăiau și se împleteau trecind prin iot
felul de recipiente din sticlă și metal. An-
samblul dădea impresia că. de fapt, așa-zisa
„ceainărie- era o instalație dedicată experien-
țelor alchimiste. El m-a asigurat că ceea ce
văd e, totuși, o simplă... ceainărie și, ea să
nu am vreun dubiu, a apropiat un pahar de
gura unei țevi pe unde se scurgea produsul.
Cînd prețiosul lichid umplu paharul, mi-1 în-
tinse și mă sili să mă așez la o masă lungă,
foarte lungă și neagră. Apoi se așeză și el,
observînd în liniște cum îmi beau ceaiul.
Eu mă aflam la un capăt al mesei, el, cu
miinile încrucișate într-o poză budistă, la ce-
lălalt și. din cauza miopiei mele, îi distingeam
destul de greu trăsăturile.
începu să-mi vorbească despre paltoanele lui
mîncate de molii. Era un subiect cu totul nepo-
trivit și mă făcu să-1 suspectez de schizofernie.
Folosea gesturi largi, teatrale, avea o absență
falsă și o melancolie regizată în priviri, toate
acestea însoțite de expresii franțuzești, al căror
înțeles, mărturisea singur, nu avea de unde
să-1 cunoască.
Intr-un mod cu totul neașteptat fu cuprins
de un fel de panică. Mă asigură că nu trebuie
să mă sperie mirosul sufocant pe care-1 simt :
într-un vas foarte mare topește ceară.
M-am ridicat să plec, mă aflam, fără doar
și poate. în nesiguranță, dar lui îi veni tocmai
atunci o idee ; dispăru pentru cîteva clipe și
se întoarse îmbrăcat cu un costum de carna-
val, precum mi-a spus. Era. de fapt, un cos-
tum popular de uzbekă.
Mă îndreptam cu pași repezi spre ușă, cînd
am simțit că mă prinde de mină:
— M-am prefăcut. Sint perfect sănătos îmi
spuse, și-și aruncă pantofii deasupra orașului,
nalizezi prin ele, te substitui lor, pentru că
înțelesul lor absoarbe realitatea.
examenul de gramatică
Limba maternă îngreunează noțiunile.
E relativ ușor să pronunți cuvinte străine,
te detașezi de ele, de sensul lor, sonorita-
tea e impregnată de conținut.
In limba maternă, însă, e greu să pronunți
cele mai banale cuvinte, pentru că te perso-
anghila
Furtuna durase două zile. Cei care nu iu-
beau locurile au cedat, au „părăsit tabăra-
tocmai cînd vremea se îmbunătățise. To-
tuși, majoritatea am rămas statornici iluziilor
dinții: că aici se va prinde pește mult și ales.
In prima zi cu soare, spre după-amiazâ. va-
lurile încă nu se potoliseră de tot, apa ince-
puse să se limpezească. Lansetele fură arun-
cate una lingă alta ; aproape toți trăgeam la
rimă — unele de brazdă, mari, groase, puter-
nice și albe, altele roșii spre negru. încăpă-
țînate și bătăioase, altele negre, șerpești, de
stuf și mocirlă ; unii foloseau cîrlige mari,
de unu, japoneze, cioc de papagal. De vreo
opt ore tot schimbam rimele, plăcuța le re-
teza virfurile; ceilalți prinseseră plăticuțe, una
și una. parcă trase la șapirograf, se prinsese
chiar și un caras. La una din lansete tocmai
îmi schimbasem cîrligele cu gîndul de a prin-
de măcar plăticuțe, cînd cealaltă lansetă îmi
fuge în apă. Era spre înserat și am prins
o anghilă de un metru lungime, maronie spre
negru, cu capul de șarpe, lățindu-1 sâ ne inspăi-
mlnte, poate implorîndu-mă. puternică. fără
oase, gelatinoasă și mucilaginoasă. de vreo trei
kilograme și. Vreo cîteva femei și-au inventat
graviditatea și le-am servit cu anghilă prăjită.
Abia mai tirziu un localnic ne-a zis că borșul
de anghilă e mai gustos decît cel de nisetru.
Toată noaptea am stat să mai prind un peste,
mi s-au mai alăturat doi bucureșteni, îndră-
gostiți de spectacol. Intr-un tirziu am mai prins
un țipar, îl vedeam lucind într-un fel de dans
alb, parcă prinsesem o rază de lună. Cind
tocmai hotărîsem să mergem la culcare, clo-
poțelul începu să sune zdravăn. După cum tră-
gea am fost convins că este un crap strașnic,
îmi plimba struna pe o arie foarte întinsă,
refuzînd drumul spre mal — ca orice puternic
refuza malul. La lumina lanternelor, la un
metru de mal, apa să fi fost ușor sub ge-
nunchi, cînd toți văzuserăm o anghilă foarte
mare, mult mai groasă decît prima, struna ce-
dează și anghila dispare în larg. Apoi, vreo
oră, poate două, am discutat despre anghile :
că încă nu se știe unde își depun icrele, pro-
babil în Marea Sargaselor, că rezistă trei, patru
zile pe uscat, că chiar dacă-i tai capul, trupul
ca un gînd
încremenită zare.
Iată cum continuă să înghețe.
Ca un gînd înfrint în clipa infarctului.
Cu durerea celui căzut
Peste floarea ideii.
Și ce neagră cade ploaia
In clipa aceasta,
Rotunjind o oră
Care nu va avea niciodată memorie.
încă puțin
Mai lasă-mă puțin clipă-soroc,
Uită-te, trandafirul meu înflorește de-aseară,
Mai lasă-mă puțin, dacă mai poți,
încă o petală mai e de-nflorit!
încă puțin mai lasă-mă, clipă ursită,
Știu că m-așteaptă dincolo icoanele melc
li ascult pe cei din jur, dar mă ascult și
pe mine, de parcă aș fi cu totul exterioară
mie, cu totul străină,’ pierdută nu numai în
timp, ci și în spațiul lăuntric atît de îndepăr-
tat.
Culoarele reci îmi dau un sentiment de ne-
siguranță, de frică, pe care nu vreau să mi le
recunosc.
(Reptile uriașe, gelatinoase, își lunecă trupul
pe lingă al meu.)
Și, în sfîrșit, iat-o : Problema gramaticală.
O privim ca pe o insectă necunoscută, cu
multe aripi sau cu foarte multe picioare, pe
care ai vrea s-o ai în insectar. O privim ca
pe un păianjen cu ochelari, căzut în propria-i
plasă. Observată din unghiuri diferite, Proble-
ma gramaticală e mereu alta. De parcă ar
reflecta realități necunoscute, ca o sferică o-
glindă ce reflectă mereu chipuri noi.
Dar... gramatica este o artă în travesti ! Un
teatru! O scenă pe care prepozițiile joacă rol
de substantive, verbele joacă rol de adjecti-
ve., adverbele de prepoziții !
Sumerienii au avut cea mai profundă gra-
matică a lumii !
Egiptenii au creat gramatica prin strigăt, cîn-
tec, dans, cuvînt. gindire !
Indienii au conceput gramatica într-un mod
absolut, ca pe o manifestare a lui Brahma !
„Dacă aș fi puternic ca tine, o, Indra, cel
care împărți toate bogățiile, niciodată cel ce
ar cinta gloria mea n-ar duce lipsa bogățiilor!"
Să ne-nchinăm gramaticii!
Să adulăm gramatica!
Dincolo de fanatism!
Gramatica poporului chinez este TAO!
(Iar noi ne oprim la această problemă gra-
maticală?!)
Gramatica este un balet psihologic. O ne-
antizare a realității Un joc de-a orbii care
se-mpiedică unii de alții. Dar numai un joc.
Pentru că„ de fapt, părțile de vorbire se pin-
dest pe sub pleoape si se atacă mișelește :
Eu sint VERBUL ! ’ Eu sînt DEVENIREA!
Voi toți nu sinteți nimic fără mine !
Tu, biet substantiv, ești ruda mea săracă,
tu. biet adverb, ești o caricatură de-a mea.
voi. prepoziții, conjuncții, sinteți niște ciori
speriate ; pe tine, interjecție, nu te recunosc,
pentru că eu sint DEVENIREA !
Eroare ! Sînt SUBSTANTIV și indic valoarea
numenală a lucrurilor. Indic forța lor latentă.
Energia ce se zbate în ele însele ca o lavă.
Vedem întii Înfățișarea și apoi miezul! Eu sint
conținutul sonor al realității! Eu sînt STATI-
CUL devenirii tale !
Nălucă afurisită! încurcă-lume! Ce-i pasă ei
de toate acestea?! Ea nu știe nimic. Nu înțe-
lege nimic. Iși este suficientă sieși. O simplă
Problemă gramaticală (pe care, totuși, ne stră-
duim zadarnic s-o descifrăm)!
Ne privește., absolut inexpresiv, prin lenti-
lele ei. Ne dă. subit, impresia, că trebuie să
ne vadă foarte mici, din ce în ce mai mici (ca
niște insecte ciudate, necunoscute, cu multe
aripi sau cu foarte multe picioare), în timp ce
noi, prin aceleași lentile, întoarse, o vedem
mărindu-se, ampiificindu-și dimensiunile, apte
să acopere nu numai încăperea și culoarele
reci, gelatinoase, ci să se reverbereze fără sfîr-
șit. ca un ecou material, acaparindu-ne nu nu-
mai pe noi, ci o întreagă civilizație umană.
Aceasta este Problema gramaticală.
Cum s-o dezlegăm ?
fără cap se deplasează spre apă — experiență
pe care am făcut-o.
A doua zi am constatat că anghila fusese sal-
vată de o scoică, care rănise struna între val-
vele ei. așa, fără motiv.
h ula
Lacul avea puternice amintiri de mare. Toată
ziua vintul cîntase printre stinci și văluri-
se stuful. Spre seară amuți, nici-o adiere.
Dinspre mlaștină țipete de păsări. Exotică sta-
re : întins în iarbă privești cerul. Cîțiva viermi
luminoși te uimesc, se zăresc la zeci de metri
luminile fabricilor lor biologice. Buhaii de
baltă au ieșit la mal. Argamum e în întune-
ric. Tot dealul acesta a fost cîndva pe fundul
Mării Sarmatice. iar el a fost un munte năs-
cut probabil in cretacic... „La începuturile lu-
mii cînd toate nu aveau nume...“ — Bob Dylon.
Un zumzet Îndepărtat ne înconjoară de peste
tot, ca o sferă. Țînțarii ies din baltă, ca o
materializare a mirosului stătut. Locuitorii
chempingului improvizat, vreo șase corturi,
cară maldăre de stuf și aprind focuri cu limbi
ucigătoare. Se încing poveștile. Un bătrîn local-
nic îsi amintește de astă iarnă, de pescuitul la
copcă. Mai întii. bibanii, cu buzele întoarse,
bătrine. cei de peste chil, cind ochii lor hul-
pavi zăresc lucirea bronzului de bliscă, pești-
șorul acela imaginar, stilizat, cu ochi de măr-
gele roșii, cu luciri galben aurii, și fatale ; a-
poi se zbat pe ghiața tărîmului lor de dincolo,
cu ultimele lor zvîcnituri îți trezesc satisfac-
ția. De unde faci rost de cărășel să tragi la
știucă. e plină de icre. în ianuarie în pîntecele
lor se începe rouă verii — pentru că icrele de
știucă seamănă foarte mult cu boabele
de rouă. Intr-o fîntînă secată, mal bine zis
miloasă, un cetățean aruncase vreo cîțiva ca-
rasi. asta în toamnă, acum, cu un ciorap de
mătase prinzi cărăsei și știucă, tigrată sau
leopard, stă cîteva clipe cu gura deschisă după
o imaginară p-adă. apoi înțepenește. devine
rigidă, numai bună pentru a fi umplută cu
toate mirodeniile ce amintesc de anotimpurile
mai blînde ale anului.
O. această idee să nu ți se pară urmuziană:
in fintîni cresc pești !
loan HERESCU
Clipa mea neagră, clipă ursită, îndură-te,
îngerul serii il simt, pe-aproape-i venit...
semn...
Astăzi, cintul mi-a fost oprit de o floare.
Oprit a rămas pe o creangă de vis.
Floarea de gheață era, de gheață —
mi-am zis —
Niște ochi satanic luceau dinspre zare,
Era semn că iarna îmi e p* aproape.
Semn să fie că toamna-mi s-a dus ?
Inima-mi spune că va fi o-ntrebare
La care va trebui să răspund.
întrebarea e pe aici, prin grădină,
Inoptează, încă, printre salcimi,
Dar simt, nu peste mult va intra
Pe această ușă deschisă demult.
Florin BRATU
reconstituind
cînd simt lumina lunii-n suflet
iar înțeleg că a cunoaște
înseamnă prigonire,
dar și A Exista
ca și o veșnică pornire
către durerea învierii-n infinire
către răscumpărarea înapoi în mîntuire
și în Lumina unui Adevăr spre înmiire
de-o veșnică și însoțită biciuire :
cu o țărînă deseori însîngerată
de mustul munților desculți și coapse-nfierbîntate
crezind și pîn la Orion sunind
spre a rămîne (apoi) pe curcubee descrescînd
că vijelia pace aducînd și mîini ascunse
cînd simt lumina lunii-n suflet
știu : rodul apostolic o să însemne Unduire,
ploaie de marmoră trecînd și peste urlet !
și totuși...
și totuși n-ani să mă retrag
din lume
vreme de-Un veac
vreme de-un vis
nelăcrimînd. înspre-o aplaudată necredință
către ortodoxiile oglinzilor Iar fără leac
printre aluzii și iluzii întru Ființă
un vultur veștejindu-se cînd vremea
ca-ntr-o arenă dansatorul cel DE NEA
patetic de disciplinat și de corset
să ia
si să nu dea
pleoapa de nebunie sau amarul logodit
ce miruia
așa că n-am să mă retrag
-n acea uriașă simetrie
doară spre slava ta : Act Haric
și-o izbăvită geometrie
la prima vedere?
și totuși cuadratura cercului
nu răzvrătește Niciodată
Adjectivele
ci
Grele
Fictivele
cind
Violetul
e o vîrstă fără vîrstă
și cînd secretul e o virgulă îngustă
ori o Uitare
ce devine Iarăși
Neuitare
într-o bibliotecă Mai Deasupra
decît vreo sprinceană povestind
cum te Renumeri printre cei din Ind
fiindcă rîul nu e linoleumul de lacrimi
e doar o promoroacă-ntrebătoare
și suind... suind...
liniștea
comună cu rouă
Să ridicăm norul acesta
la rangul de înger
să ridicăm iezerul acesta
la rangul de drac
oboseala spălînd toate rănile lumii
mă va face să încărunțesc
și-un mileniu să tac
mă va ajuta să văd păsări
întotdeauna grăbite
prin coridoare de nori alunecind
mă va sili să aud belciuge de aur
în scoarța mestecenilor dimineți infigînd
o căpățină cheală ca un palid bolid
tot alergind între bucătărie și sufragerie
îmi va fi o prietenă grăbită ca un prefix
și de-o PE LOC melancolie
zeița Nike ,nu se lasă vinată din zbor
ochiul acesta fiind doar o continuă privire
n-o să mă lase dintr-o culoare să mor
liniștea comună cu rouă
noapte ca un mecanic de locomotivă te iubesc
prin văile triangulare sparte
orașele se bălăcesc suav și cresc
numai de n-ar cădea pește orașe vreun vînt
să ni le soarbă-n cer
ca pe niște rufe uitate
pe o fringhie dintr-o curte cu ciini
numai de n-ar exploda vreun vînt pe neașteptate
vintul ca un icter, ca o nuvelă, ca un infarct
vintul ca un viol de vapoare
vintul de care vorbesc
nu-i o zgardă de cîini lătrătoare
să ridicăm norul acesta
la rangul de înger
să ridicăm iezerul acesta
la rangul de drac
oboseala spălînd toate întrebările lumii
mă va face Iară
să încărunțesc și să tac ?
dan
mutașcu
9 — Convorbiri literare
poeme
rădăcina și coroana
O, mamă, dulce mamă,
stau la vamă
ca o vocală oarbă-n ritmul mării
de subțiori ținînd-o mari consoane
pe vane
spume-ncredințate sării.
Poate greșesc ? Slăbită rădăcina
se zbate-n sus să mă cobor. Ghețarii
— două treimi sub apa nevederii —
o roză turburată își înalță :
ispita sîngelui
stelarii
pruncul.
— E cortul sus. Ia funia. Alege
a sîngelui desmoștenită pată
și lasă corpul fără greutate
pe linia absorției. Acolo
tăcerea însăși este o mișcare
și umbrei !i îngăduie plutirea
și lacrimile noastre intră-n una
șf timp de astre scapără-ntre ele.
în mijloc diamantul văd. La dreapta
jaspisul gingaș sună îndelunga
surpare-n galben searbăd. Hyacintul
răsfrînge-atomii spre zmaragdul verde
undindu-și transparența și extazul
în umilința sardiului cel roșu
slăbind la stingă flama de topaze
ce urcă-n ametiste împăcarea
de jos veghind-o învrăjbit sardoniul.
— Veșmîntul proclei (tinăra soție
a lui pilat din pont) stropit de sînge
îl porți în veac c-o taină înnoptată
și îngropînd sub piersic o fîșie
(legenda spune) va ieși sămință
la înălțimea sinului dind rodul
cu bobii lungi ca ochiul de leoaică
pe după curba foamei tîrind prada
Din șapte umbre îți urmează clarul
copilu-acela desfășat de basme
ursit să etrîngă oase cintătoare.
în mînă duce șapte cupe pline
cu șapte vechi păcate fiecare
să bea femeia — mielului — mireasă.
Aștept pe gură muzica să moară
să treacă in pustia strigătoare
în forma danțului — cum rupte pulberi
îmi recompun răzleața întrupare.
(închinători de idoli fața lasă
în iezerul ce arde cu pucioasă ;
fricoșii
ucigașii
desfrînații
zadarnic cheamă larii și penații)
Cu trestia de aur iau măsură
după ’nălțimea de heruv și poarta
în piatra străvezie se deschide
și cintă rădăcina și coroana :
„nici plîngere nici strigăt nici durere
nu vor mai fi" în veac.
— Sint lingă tine
cu verbele bătrînei cărți vergine
sunînd strălucitoarea lor aramă
ca lumea în deșert o, dulce mamă.
ALEXANDRU ISTRATI :	DESEN
odihna rozei
Au găsit-o moartă în fîntînă.
/
Vinu’
absoarbe flacăra și chinul
limfa și inelul de la mînă.
Un senior — semnificant e fumul
un vasal — semnificat e focul
și reflex-motor cenușa : jocul
de morfeme rătăcindu-i drumul
lacrimii din sare să nu iasă.
Vergura sfioasă
țese ceață
noime și magie peste față
pregetul de luminări
pe scări.
Văzul pruncului sugînd îi lasă
lingă sihla de surîs o rază :
ciuboțica cucului — și magii
aprind smirna dezgolindu-și sacii
de ciulinii stelei în tăcere
stind cu sufletul de vorbă iară
pînă cade pleoapa grea de ceară
prisosind odihnei mîngiiere.
Cu schimbate voci o bocitoare
in oglinzile de fum spălate
svintă
zbuciumul și vechi păcate
viața ei in cellalt trup răsfrîntă :
— roza în odihnă de lucoare.
Pieptul gol mai seamănă cu dealul
ce răzleții pruni în somn agită
glezna scoate napi de lut și sare
prin fisura pielii. Epocalul
clopot sună mineralul
calul
domnului cu limba rătăcită.
Sate —
le
de basme măcinate
cartha adjectivului vor cere
cu-amindouă fețe la-nviere :
— a seminței ce-n pămint răsare
fructul de pe ramii
îndoielii
— si-a staminei dulce înserare
in țarină gurii călătoare
eli
eli lama sabahtami.
Craniul meu guadrigă e si-acăle
en nii cățele
stau cabrate
să o treacă grabnic peste lethe
turlei
alergată
de comete.
Numai ciinele să nu mai urle
iepurele ce-a fugit odată
cu rușinea girlei
tale tată
cu răsuflet de lupoaică
maică
si cu roata morii și călciiul
verbului : a fulgera (întiiul)
cu fonetica secarei plopii
pata de culoare in sintaxă
tropii
candela dm cimitire
axa
de la roză la privire
eu : sigiliul clasic-----și ea : ceara,
i
Transparență blîndă bună seara !
Roza ta incendiată
fie
îngerilor împăcare vie
din pămînt la ceruri struna
una
in afara timpului să bată :
— vino
strein©
lumini luminînd
prin sfere sihastre
cu gura lurnd
pe-un fraged mormînt
amprentele noastre.
laur
Razele de aur
frinte
trag prin palid laur
punte
către exilate
plasme
unde tîmpla bate
basme.
I
Acolo mihnirea
mila
cintă mănăstirea
rila.
Strigătul de mire
cere
bolții trandafire
miere.
Ceara luminării
surpă
voci luînd a sării
curbă
și-n streina nouă
gintă
osul meu de rouă
intră.
epistolă
Domnu-acela ? Cum să-i spun
urechii ascultătoare
șoapte mai scînteietoare
ca albina-în flori de prun ?
I
Are vulturi în sclavie
de răzmeriță și har
să-i auzi din galaxie
sunetul originar.
I
Surghiunit de la o vreme
din salina nopții scoate
numere și teoreme —
semne de eternitate.
Turnul fără foc și rază
preajma o iradiază.
1
De departe să-i colinzi
fonografe și oglinzi
curba
cerului și turba
superstiției lichenii
hrănind renii
ce-1 avintă
dincolo de preajma strimtă.
Să nu vezi cînd iese lună
cit arsura de la mînă
cum zvîcneșfe trandafirul
mirul
în privighetoare.
Iar
cind suflă-n luminare
și despoaie-ncet de var
lacrima dogoritoare
ia aminte : smirna lumii
curge
fumul ei cel dulce
de la betlehemul humii
prin condeiul meu ce scrie
rușinat
în sihăstrie.
Cu miracol și dezastru
plinge-ne același astru
de la matcă dezlegat.
Tac smerit ca un lăcat
la o usă cerșetoare
fată
tristă bucurată
ca o creangă aplecată
peste focul ce mă doare -
I
pe cind frunzele de-a rindul
șovăie-n cădere gîndul.
dialotr la mal
— Un’ te duci tu verbule ?
— La isvoară cerbule.
— Nuntă este verbule ?
— Ca-n poveste cerbule.
— Cin’ te-asteaptă verbule ?
— O hymeră cerbule.
— Cum arată verbule ?
— Ca o steaua cerbule
— Aud arme verbule.
— Crinu-înfloare cerbule.
— Dar văd sînge verbule.
— E lumina cerbule.
— Ochiul plînge verbule ?
— Răni probează cerbule.
— Ce îl doare verbule ?
— Substantivul cerbule.
— Cum e-n frază verbule ?
— Ca sincopa cerbule.
— Din ce-1 scaperi verbule ?
— Tropi mecanici cerbule.
f
— Ai cuvinte verbule ?
— Galaxia cerbule.
— în ce limbă verbule ?
— A-nvierii cerbule.
— Ce învie verbule ?
— Timpul morții cerbule.
— Cînd treci styxul verbule ?
— Domnul știe cerbule.
— Intră-n mine verbule.
— Mulțumescu-ți domnule !
arpegii
lingă locomotiva
cu abur
Cu mult înaintea literei viața trăită
așa începe confesiunea lingă
locomotiva cu abur
vechiturile puse în ramă alături de temple
astre rotindu.se îndepărtate migrene
venind in întimpinare
în grădini s-a lăsat înserarea
aceasta e oglinda pentru coaja
părăsită de miez la marginea orașului
(renașterea dintr-o lume de umbre)
trupul vindecat de sălbăticie urcă
dincolo de grai
cind se adună
și se despart cochilii pe nisip
apoi urma singelui printre trestii.
Bucur DEMETK1AN
a enisem...
Venisem cu toate cuvintele
însetat de zicerea din cărți.
Sorbind înțelepciunea magistrului meu
îmbătrîneam cu un gînd
întineream cu o doină
aici, în amfiteatrul discipolilor
unde toți aveam aerul și
dorul de acasă
iar orașul mirosea a cîmpie
si a munte.
Al. Florin ȚENE
de-a fost, uneori...
Mă credeți, n-am vrut niciodată
Bucuria să-mi fie prea mare,
Singele trebuia să mi-1 apăr
De negre poveri și de teama
Înșelătoarelor treceri în liniște.
De-a fost, uneori, să mă taie
Mătasa luminii din zîmbete scurte.
Știam că beția secundei
E ochiul ce sapă în moarte imagini
Și-atunci alergam nebunește
Să văd sănătatea-n picioare
Umblînd peste rănile zilelor mele.
Ion PARANICI
cuvîntul naște cuvinte
mi-e dor de cuvîntul prin care treceam fără țintă
ca o mirare ce naște iarba cotropită de fluturi
cuvîntul in care cerul iubitei e-o candelă
cu aripi albastre
și privirea este o pulpă de crin dezgolită nesigur
cuvîntul umbrind rîuri de voci iubitoare
ca muzica ochilor mamei
cînd primul fecior necunoscutei istorii
și l-a cedat
mi-e dor să mă știu amendat de o boare
cum zorii bacăului singerează tălpile nopții
pornite în salturi spre inima mea
făptură de aer
asfințește un rîu lucitor în pletele tale
grele de-ntinderi cîmpiile turbură văzduhul
din ochi
marea din pajiști clatină colinele tristeții
întruparea acestui oraș cade-n genunchi
în floarea de vișin
somnul cară pietre de moară s-acopere lumea
cu ele
mesteacănul e lacrima albă a luncii
și pasărea ei cu anotimpuri de aripi
dimineața sparge cu pumnii ferestrele
inimii mele
asfințește un vis
ca un prieten ce nu va veni niciodată
loan-Enea MOLDOVAN
ars poetica
Intre malurile poemului
nici o punte să nu existe
pentru ca Ei
să-1 traverseze numai înotînd
prin încinsele-i ape...
pastel
Imi curge întunericul pe trup
ca o mîngîiere a nopții
în rest nimic sau
poate numai liniștea
încolăcindu-se în jurul poemului
pe care sînt răstignit...
Constantin SAVIN
vina
suflet
sprijin al punctului în gol
intre gheare și plutire
agonie și extaz
tu pari ucis
de cuvîntul ce nu ajunge
telefon
îndurerat
mi-atingi durerea
vei înțelege
știu poți vrei
orbit melc
strmgîndu-și coarnele-n lumină
sufletul meu
Rafila RADU
străbunii
Vin zorii prin noapte prin'frunză și dor
si-n cer se retrage oceanul de fum ;
străbunii-n semințe i-aud sub ogor
grăbindu-și rodirea visării de-acum.
Ca aștrii deasupra, sînt ochi dedesubt
veghind rădăcina și seva vuind —
un cîntec de leagăn mereu ne-ntrerupt —
al patriei sînge, stelarul colind.
Necuiai DARIE
Convorbiri literare — 10
dialogul artel or
literatură și film
Cele cinci Supraviețuiri, recte cele cinci
.omuri apărute piua acum sub acest titlu
generic folosesc tehnica flash-back-ului,
proceaeu predilect al regizorilor de film de
cindva, pentru a aduce in fața spectatorului ța
cititorului, în cazul lui Cosașu) fragmente de
timp revelatoare pentru înțelegerea narațiunii
prezente. Se coboara cu vizibilă plăcere pină
la nivelul vîrstei de treisprezece ani — punctul
maxim de imersiune in apele mai mult sau
mai puțin limpezi ale Timpului, pre-au i ?s-
centul cuprins in evoluția răbdătoare a perso-
najului povestitor răminindu-ne de-a pururi
nedezvăluit. Să fi arătat acela aidoma unui
morocănos copil-înțelept, aidoma unui vecchio
papinian ori va fi fost mai degrabă un expan-
siv predispus la joacă, la hîrjonelile infantile ?
Greu de presupus. Oricum, acei treisprezece
ani ai confirmării devin sinonimi unui prag
al lucidității, un prag al asumării conștiente
a lumii. Or, lumea in care trăiește perso-
najul narator, atît de concretă, atît de nesu-
pusă deformărilor „ficționare" este una calmă,
dc-a dreptul monotonă, fără contururi roman-
tice. Intrarea pe scena istoriei a Revoluției
coincide cu intrarea eroului în adolescență.
Romantismul epocii intersectează fericit ro-
mantismul vîrstei aceluia care decide de la
bun început de ce parte a baricadei să se si-
tueze. Nici neînțelegerea familiei (din acest
moment conștient eludată, pentru a nu-i stin-
jeni elanurile, anihilată chiar de intrarea cu
bună știință a tînărului într-o altă familie, eea
atît de numeroasă a luptătorilori. nici schim-
barea rapidă de mediu (prin realizarea unui
transfer senin de la o existență mic-burgheză
în plan social și habotnică în plan religios
la una necurmat combativă și atee) nu vor
împiedica impunerea și consolidarea unei per-
sonalități active, între parantezele unui „etre"
și a unui „faire” ce i se vor revela mai tir-
ziu la lectura unui mare umanist al veacului
acesta sfîșiat de contraste. Am zis lectura.
Ar trebui să scriu vocabula cu majusculă.
Voi denumi astfel Lectura, derivată din acea
gorkiană „patimă a cititului”. Adolescentul
Cosașu este aidoma unei mașini-de-citit. Me-
canismul biologic este reglat exclusiv prin
lecturi. Se ajunge la performanța de a respira
prin paginile magiștrilor : Sadoveanu. Malraux,
France, Fadeev sau Simonov. Bucureștiul a-
celor ani de după război încetează a mai fi
o patriarhală capitală europeană. Pentru pri-
ma oară el cunoaște febra ideilor revoluționa-
re, pentru intîia dată încearcă — și izbutește
— să dea jos patina „superficialității balca-
nice". Orașul devine un sediu febril al idei-
lor mari ale veacului, o citadelă a indrăz-
nelii, a avangardei ideologice. Viitorul scri-
itor activează (ce seducție exercită asupra sa
acest verb : a activa asupra-i !) în nucleele
nou formate ale frontului intransigent al nou-
lui, face de pază la sediile orgainzației revo-
luționare de tineret, regretă profund că nu
are încă virsta care să-i permită a-și exprima
opțiunile de stînga la alegerile din toamnă
lui patruzeci și șase, scrie articole în redac-
ția unei publicații a elevilor unde este co-
optat, cerîndu-i-se totodată să renunțe la pro-
pria-i viață de elev (o, aceste paradoxuri ale
unei epoci care nu mai are răbdare !) și toc-
mai în acest conglomerat de fapte în care
într-o zi se trăiește cît în șapte și intr-o noapte
cît într-un veac (nopțile fiind cele mai des-
opera lui borges— „acest
labirint absolut nesfîrșit“
Ts'ui Pen ar fi spus odată : Md retrag pentru a
scrie o carte. Si altă dată : Md retrag pentru a
construi un labirint. Toți și-au închipuit două lu-
cruri ; nimeni nu s-a gtzidit că labirintul și cartea
erau un singur obiect.
Las mai multor viitoruri (nu tuturor) grădina
mea cu poteci care se bifu-cd.
Personajul borgesian Ts’ui Pen. „romancier
genial- preocupat de metafizică și mai ales
de „abisala problemă a timpului- își propu-
sese sâ realizeze un „labirint absolut nesfîrșit"
și de aceea scrisese o carte. Scriitorul Borges,
lăsîndu-ne o operă fascinantă, ne conduce pe
„cărările bifurcate" ale unui Univers infinit,
pe care ni-1 prezintă ca o Carte dar și ca
un Labirint Făcind apel la algebră. pentru
a invoca una din dominantele spiritului borge-
sian. deducem că. firește, și Cartea este un
Labirint. Motive >1 simboluri obsedante ale u-
versului borgesian. ilustrînd o cosmoviziune
proprie. Cartea si Labirintul stabilesc, în ele
însele și intre ele, relații de reflectare și in-
cluziune care formează o rețea infinită cînd
se ajunge la „cartea circulară" și „labirintul
circular".
Textul borgesian fiind prin excelență un
metatext un text care se reflectă pe sine,
nu ne poate surprinde faptul că însăși opera
scriitorului argentinian în totalitatea ei noate
fi definită prin simbolul labirintului circular,
această „cheie a metafizicii borgesiene" (Karl
August Horst).
In studiul său despre poezia lui Borges, cri-
ticul venezuelean Guillermo Sucre observase
că : „La Borges labirintul nu domină doar ca
chise și mai propice meditației, reflectării a-
supra acțiunii diurne) se va decide viitorul
adolescentului, un viitor care este desigur și
unul profesional dar, mai cu seamă este un
viitor ai opțiunilor morale : Cosașu va de-
veni scriitor. Va deveni așadar un „inginer
de suflete” cum se spunea în epocă prin sin-
tagma pusă în circulație de un celebru diri-
guitor al lumii de atunci și pentru aceasta
muncește pe rupte căci camil-petrescianui din
el vrea să vadă idei și chiar vede, nu o dată
„ieiele- sale fiind tulburate de ceața unor
concepte pe care istoria le va evita sau chiar
le va condamna la un anume moment. Gata
de orice sacrificiu (va deveni la un moment
dat frezor într-o întreprindere bucureșteană
botezată cu cel mai potrivit titlu, în conso-
nanță deplină cu exigențele noului ev : Tim-
puri noi), dar cu toate aceste intenții remar-
.abil de sincere viața sa ia treptat noi tra-
iectorii prin excluderea din redacția în care
lucrase și chemarea sub arme, la cavalerie,
armă cindva de elită, despre care cineva spu-
nea cu tristețea sa de veteran că „în cutând
va dispărea din arhive și va intra in legen-
dă-. Nu știu dacă în legenda aceasta se va
lăsa cuprins și destinul ostașului (devenit ca-
poral și ulterior — in mod excepțional ser-
genumăjor) R. C., acela care va călări, va
țesăla și va hrăni cu tandrețe iapa Dezde-
mona (chiar așa, cu „z“, nu cu „s”) și care
se va lăsa cuprins de un elan demascator ne-
maiîntilnit la nivelul conștiințelor ostășești ale
lipei date scriind unui cotidian de mare ti-
raj o scrisoare plină de patos în care erau
demascate devierile estetizante ale unei cu-
noscute poete, act de vigilență vecină cu de-
lațiunea dacă ținem seama de rigorile cultu-
rale și juridice ale epocii aceleia in care în
același cotidian Sorin Toma se socotea un nou
Toma din Aquino propovăduind acea soco-
lastica nova pe care comuniștii români aveau
sâ o condamne cu fermitate in necurmata
luptă antidogmatică dusă cu aceia ce se so-
cotiseră pentru un timp alfa și omega con-
științelor civice și artistice ale Revoluției. Ei
bine, caporalul (fost soldat simplu) Radu
Costin iin spatele căruia se as-: undea actualul
prozatori nu va dovedi nici pe departe obiec-
tivitatea pe care un înaintaș onomastic al său,
cronicarul de la Moldova, Miron Costin o va
fi arătat in înfățișarea vremii lui. Demasca-
rea propusă de R. C. avea să stîmească va-
luri puternice în oceanul și așa destul de
tulburat al literaturii acelui moment. Dar —
ceea ce mi se pare foarte important de ară-
tat este azi, cind vigilentului oștean de cînd-
va i se face adeseori jenă la articulațiile con-
științei — foarte important zic mi se pare
faptul că întreprinderea sa din ’51 venea din-
tr-o teribilă sinceritate.
Incapacitatea asumată a ficțiunii îl determi-
nă pe Cosașu să parvină încă din junețea sa
devorată de ideea „adevărului integral" la
ideea autobiografiei ca modalitate suverană în
consemnarea totală a eu-Iui scriitoricesc. Per-
sonajele unei atari scrieri vor deveni așadar
cei ce s-au aflat in zona de incidență a vieții
autorului, cei care pentru o clipă sau un an,
pentru un ceas sau pentru-o viață au izbutit
să marcheze (în bine sau in rău) existența
scriitorului ce-și dobîndește astfel rolul unei
prisme în care se răsfrîng luminile mai puter-
nice ori mai opacizate ale lumii. Unii dintre
acești oameni apar cu identitatea lor civilă
fermă. Cosașu neîncereînd să drapeze nici-
cum realitatea onomastică. Lucian Raicu, vi-
itorul critic și eseist de mai tirziu (celebru
in clipa narațiunii doar ca o inteligență fer-
universalia
temă ; scriitura borgesiană — cu simetriile
ei. cu recurențele ei. cu jocurile ei de oglinzi,
cu vastul ei sistem de corespondențe — este
■a însăși un labirint de scriitură". Structura
labirintică ne pare a fi, intr-adevăr, caracte-
rizarea metaforică cea mai exactă și definitorie
nu numai la nivelul tehnic al scriiturii ci și
in planul mal general, al hermeneuticii borge-
siene, în care se pot distinge trei etape esen-
țiale ale demersului teoretic, asimilabile parcur-
gerii unui labirint : 1) un punct de pornire.
-instituit din existența unui secret, a unei
tnigroe devenite obsedante care provoacă per-
plexitate și se cere descifrată ; 2) parcurgerea
unui traseu, semnificind căutarea, cercetarea,
descifrarea. în condițiile menținerii stării dc
perplexitate; 3) descoperirea, iluminarea, în-
țelegerea. revelația finală care de cele mai
multe ori înseamnă o nouă enigmă, o nouă per-
plexitate.
Enigme inițiale sint scriptura magică a zeu-
lui (Scriptura zeului din voi. EI Aleph), Cu-
vintul din poezia urnilor care odată rostit „e-
vocă totalitatea trăirilor si aventurilor exis-
tențiale" (UNDR din voi. Cartea de nisip), ti-
gru albaștri (Tigrii albaștri din voi. Roză si
azur), riturile ezoterice ale triburilor din a-
pusul Texasului (Etnograful din voi. Elogiul
umbrei), casa cu Zidurile Roșii (There are more
things din voi. Cartea de nisip), Almotasim-ul
(Apropierea de Almotăsim din voi. Grădina
potecilor ce se bifurcă) ș.a.m.d.
Căutarea, leit-motiv al narațiunilor borge-
siene, se realizează pe mai multe căi. Una
dintre acestea constă în parcurgerea efectivă
a unui traseu în spațiu și timp, peregrinare
care implică multiplicarea identității, ca în
povestirea UNDR (islandezul Ulf Sigurd a tre-
buit să fie „mulți" cîtă vreme a colindat lu-
mea de la Constantinopol pînă la malurile A-
zovului și pe țărmurile Mării Negre) sau Ti-
grii albaștri (naratorul se deplasează și rfi-
treieră delta Gangelui). Traseul parcurs poate
fi de natură mentală, un „labirint de gîndire"
cum este „ajustarea și reajustarea" faptelor de
către personajul Unwin din Abenjacan el Bojari,
mort în labirintul său inclus în voi. El Aleph.
Magul Tzinacan din Scriptura zeului își în-
cepe căutarea trudnică de cercetare a forme-
lor „străvechi, incoruptibile și eterne de pe
fața pămîntului" care ar fi putut ascunde sim-
bolul „minții absolute" prin metoda conjectu-
rilor — formă de predilecție a discursului bor-
gesian — pentru ca ulterior să cunoască expe-
riența hotărîtoare a visului, sub forma visului
în vis, a „nesfîrșitului labirint de visuri".
La capătul rătăcirii prin spațiul labirintic,
personajul lui Borges ajunge să afle „centrul",
ceea ce echivalează cu dezlegarea enigmei ini-
țiale, prin revelație. Integrîndu-se unei vi-
ziuni pluriperspectiviste finalurile surprinză-
tilă și ca un formidabil interpret — in voce,
nu în idei — al lui Gogol) este unul dintre
aceștia. Pe alții îi descoperim lejer, autorul
nestrăduindu-se a crea baraje de anagramare.
Pop-prozatorul celebru al momentului literar
evocat, încununat cu premii literare substan-
țiale, trăind o existență cinegetică în munții
Hațegului nu poate fi decît Titus Popovici,
acela in care cititorul va recunoaște nu numai
pe viitorul redactor șef al unei publicații nu-
mită tern Vînătorul și pescarul sportiv ci —
mai ales pe febrilul obsedat de ideile timpului
său și ale tuturor timpurilor, un intelectual
strălucit, cu o formație umanistă capabilă să
înfrîngă rezistențele mecaniciste. O mătușă
delicată și plină de grijă față de soarta in-
grată a nepotului devenit aparent un oblo-
movist fără starea materială a înaintașului
petersburghez (o, cit i-ar repugna această lo-
calizare ce-i va evoca automat termenul... de
burghez '.), oricum un „om de prisos", va pri-
mi numele stendhalian Sanseverina (pe care
desigur, peste ani il va întîlni și într-un film
al divinului Luchino Visconti)... Un geniu mai
degrabă oral, George Porfir ar putea fi iden-
tificat după părerea noastră în persoana în-
zestratului poet G. Mărgărit, deși nu decodă-
rile de acest tip il interesează în primă sau
ultimă instanță pe cititorul avid să recompună
aceste „scene din viața literaturii" — cum ar
spune Raicu, cel evocat cu dragoste și respect
și care devin de fapt puternice scene din viața
societății bucureștene a vremii.
Si mai sint în Logica două personaje aparte.
Unul e Mela, mama care-și părăsește copilul
— ajuns desigur la virsta la care își poate
vedea singur de grijă, deși nimic din ce face
nu atestă eforturile îndreptate în această di-
recție — un mare personaj prezent prin ab-
sență. ca în filmul acela al lui David Lean.
Scurtă intilnire in care presimți că dincolo
de Ea se mai află cineva, un bărbat care-i
tutelează destinul, dar ce importanță mai are
să amintim acest film care venea oricum du-
pă Casablanca, marea dragoste a lui Cosașu,
mărturisită în alte locuri, căci el este un îm-
pătimit cinefil, chiar dacă in Logica vizitea-
ză mai degrabă studiouri cinematografice decit
săli de cinematograf, dar și asta probează că
aceia au fost de fapt cei doi ani petrecuți
pe muntele de gheată al ignoranței și-al ne-
păsării. în schimb, citește enorm și nu numai
ă nu ascunde acest „viciu nepedepsit- pe
are și-I va păstra toată viața dar chiar face
din Lectura aceea ferventă un statornic per-
sonal al autobiografiei sale capitale botezată
nu fără teribilism Supraviețuiri, dar cine știe
mai bine decît cel ce-o străbate dominanta
proprie-i vieți ?
Voi rămine la ideea mea că în toate aceste
volume nu vom citi o existență ci vom vedea
o viață, atit de pregnant vizuale sînt capitolele
care o cuprind, veritabile module de care
filmul modern face azi uz cu eficiență, îneît
îmi permit să salut cu fierbinte dragoste de
cinefil această prezență pe ecranul memoriei
a admirabilelor secvențe care compun un film
seducător în care ne-am dori fiecare să ju-
căm un rol. cît de mic, sub bagheta pricepută
a unui regizor din stirpea aleasă a lui Serghei
Mihailovici Eisenstein, folosind montajul de
atracții cu efecte din cele mai bune. Acesta
este după părerea mea gen(i)ul proxim ai lui
Cosasu : filmul profesat de acela care a adus
unul din cele mai puternice imnuri Revoluției
văzută ca stare firească a omului care-și ia
in mîinile proprii propriul destin, determi-
nînd caracterul conștient și sensibil al pro-
priei sale biografii.
Titus VIJEU
toare pun în evidență interpretări noi ale a-
celorași fapte fie prin „răsturnarea- perspec-
tivei (victima e de fapt criminalul, deduce
personajul Unwin pentru că dă cuvintului la-
birint o altă interpretare: nu o construcție
specială, „i însuși orașul Londra) fie prin „in-
solitarea" ei, sugerînd eventual, contopirea i-
dentităților. printr-o tipic borgesiană unitate
a «mtrariilor (Aureliano si Juan de Panonia,
ortodoxul gi ereticul din Teologii, voi. El A-
lepe formează o singură persoană pentru min-
tea divină).
Adesea personajul borgesian cunoaște o ade-
vărată iluminare ,n acest moment de plenitu-
dine de „înțelegere a infinitului și absolutului
din Univers", simbolizat de imaginea Roții in-
finite (Scriptura zeului) sau a Alephului (El
Aleph). Este evidentă importanța pe care o
conferă Borges actului înțelegerii și verbului
„a înțelege" („O. fericire de a înțelege, mai
mare decit cea de a născoci ori de a simți"—
Scriptura zeului). Avînd satisfacția de a fi a-
juns la înțelegerea semnificațiilor vastei sale
întreprinderi, don Alejandro Glencoe (Congre-
sul) poat ■ sâ declare confraților : „Nu mi-a
mai rămas nici o palmă de pămînt. dar ruina
mea nu mă doare, căci acum înțeleg", iar na-
ratorul din There are more things emite una
din acele formulări memorabile cu care s-ar
putea alcătui o antologie : „Pentru a vedea un
lucru e necesar să-1 înțelegi... Dacă am vedea
cu adevărat universul, l-am înțelege, poate".
Cu recurența și „recursul" la citat, tipice unei
scriituri labirintice ideea apare și în Zahirul
(din voi. El Aleph) : „Tennyson spunea că,
dacă am fi în stare să înțelegem o singură
floare, am ști cine sîntem și ce este lumea.
A vrut să spună, poate, că nu există fapt, ori-
cît de umil, care să nu implice istoria uni-
versală și infinita ei concaternare de efecte și
de cauze. A vrut să spună, poate, că lumea
vizibilă e conținută, întreagă. în fiece subiect."
Ca întrupare a unui microcosmos, „oglindă
simbolică a universului", omul poate deveni el
însuși obiect al revelației. Intr-un moment u-
nic al vieții, fiecare reușește să-și înțeleagă
propriul destin, să „știe cine este", asemeni
personajelor borgesiene Martin Fierro (Biografia
lui Tadeo Isidoro Cruz din voi. El Aleph) care
cunoaște revelația „intimului său destin de lup
și nu de cîine grogar", înțelegînd „că celălalt
era el", sau eroul Francisco de Laprida din
Poema conjectural (1943) care își descoperă, în
momentul limită de dinaintea morții. „cheia
secretă" a anilor săi. „chipul etern nebănuit"
spre care îl condusese „labirintul multiplu al
pașilor" tăcuți încă din copilărie.
In momentul privilegiat al revelației, omul-
personajul borgesian — poate desluși ceva din
sensurile obscure ale existenței sale în Uni-
versul-Labirint. După îndelungate frămîntări,
brize
levitatie
»
N-au dat încă pe gît prima cinzeacă șl Tran-
dafir, băiatul celui din Dochia, se repede
printre mese și le scîncește sub nas ca o miță
udă.
Tata-i pe casă.
Ce-i mă?, se răsucește în scaun cel din Ita-
liană.
Tata-i pe casă, repetă băiatul.
Atît, nu le trebuie mai mult, lasă dracului
totul, păcat de cinzeaca asta, uite, azi, deși
e prima, parcă nu-i așa de leșioasă, păcat,
dar ce sâ facă, pacoste, cel din Scăricica se și
răzvrătește scurt, mă, dar cît o să-1 mai
gidilim pe ăsta?, dar scurt de tot, pentru că
cel din Cerchez i-o și reteză, fără să scoată o
vorbă, n-o mai fă, bă, pe deșteptu !
Dau de dușcă și ies.
Soarele apune printre salcîmi. Cel din Scă-
ricica, cu ochii în asfalt, încercă s-o dreagă.
Las’că ne-ntoarcem și mai dau eu una. Și,
mai mult ca să spună ceva, să mai scurteze
din drumul mut pe Sărărie, in jos, adaugă :
să vedem intîi ce-i cu...
Ceilalți doi nu spun nimic. In urmă. Tran-
dafir lipăie mărunt pe asfaltul curat.
Și ce face pe casă?, se întoarce spre bă-
iat cel din Cerchez.
Zice că vrea să zboare, scîrțîie Trandafir
din spate.
Mai fac o sută de metri și cel din Scăricică
isi pipăie mustața caraibiană.
Și nu-i săptâmina de cînd l-am scos de-a-
coio. Spuneau că-i bine mersi, gata, n-o să mai
facă urit.
Au ajuns.
In ogradă, lume multă. Ala, intr-adevăr, sus.
pe acoperiș filfîind niște bucăți de carton gu-
dronat, prinse in șipci subțirele. Ce să faci cu
nebunu ?
Mă. ii strigă cel din Italiană și toată lumea
se întoarce spre el. Numai nebunu nu se în-
toarce. El tot bate din aripi, ca o găină bol-
navă gata să sară de pe gard. Mă. îl mai
strigă o dată. Nebunu se-ntoarce și se uită cu
ochi tulburi m jos. Coboară, mă, si hai la cin-
zeaca aia, n-ai spus că dai tu astăzi ?
Cițiva rid. Ride și ăl de sus. dezvelindu-și
gingiile goale. Eu sint Omul Vineri, spune
printre sughițuri, sint Peter O’Toole în Omul
Vineri, habar n-aveți, l-ați văzut pe Peter O’To-
ole in Omul Vineri, nu l-ați văzut, soi stați
doar cu nasurile-n cinzeacă.
Hait, ne-a zis-o, recunoaște cel din Cerchez.
Cițiva rid.
Ia mai zi-i !, il îndemnă cel din Scăricică.
Mă, reia ăl de sus, potrivindu-si cu aripa
dreaptă o șindriluță dc pe stingă, sinteți niș-
te nătărăi, vă tiriți ca tiritoarele, nu cunoașteți
beția înălțării, eu vreau să mă ridic deasu-
pra condiției mele, și cu o scirbă pe care nu
i.o știau, le strigă : pedestrașilor !
Se-noptează și-n curte nu mai rămin decît
cițiva. De după dealurile Șorogarilor iese o
lună galbenă și turtită.
A doua zi, la locantă, cel din Scăricică avea
să le spună ce-a văzut el noaptea. Somnul nu
mai venea și stătea liniștit in cerdac, cău-
tind cloșca cu puii. A auzit din jos zgomot
de mașină și s-a dus la poartă, m-am dus la
poartă și am văzut că din jos venea o mași-
nă, știam că vine de la el. era albă...
Hai, mă, cum albă? îl opri cel din Cerchez.
Lasă asta, i-o taie cel din Scăricică și con-
tinuă, am ieșit pe poartă. Șoferul a văzut că
vreau să-1 întreb ceva și a dat geamul in
jos. LTnde-l duceți?, i-am strigat. Tot acolo,
a zis și a demarat in sus.
Val. GHEORGHIU
naratorul din Ruinurile circulare (voi. Grădina
potecilor ce se bifurcă), ajunge la o concluzie
cutremurătoare : „Cu ușurare, cu umilință, cu
groază, și-a dat seama că el, de asemenea, era
o aparență, pe care altcineva, o visase". O „sche-
mă ontologică" asemănătoare celei propuse de
spaniolul Unamuno în romanul Negura (1914)
sugerează și povestirea, de fapt, poem în pro-
ză. Everything and notihng din volumul El
hacedor (Făuritorul) : creatorul (aici Shakes-
peare) își „visează" personajele, el însuși fiind
„visat" de un Dumnezeu derutant care il
destăinuie : „Nici eu nu sînt ; și eu am visat
lumea așa cum tu ți-ai visat opera, iubite Sha-
kespeare, iar între înfățișările visului meu te
afli tu. care ești ca și mine,, mulți și nimeni."
Pentru scriitor, creatorul de ficțiuni, obiec-
tul căutării este Cuvîntul cu virtutea de a în-
chide în sine esența universului infinit, dar
care este imposibil de atins (v. Parabola pala-
tului din voi. Făuritorul), ceea ce îl determi-
nă pe Borges să constate „mi desesperacion de
de escritor" și să definească însuși faptul es-
tetic ca „iminența unei revelații care însă
nu se produce". Atunci cînd revelația se pro-
duce în textul borgesian, ea nu este niciodată
o explicație, o soluție unică sau definitivă, un
adevărat punct terminus, ci în fond o nouă în-
trebare, o nouă enigmă, care devine punct de
plecare al unui nou circuit labirintic,, Important
și valoros este „drumul înțelegerii", căutarea
si nu soluția, așa cum îi explică Paracelsus
discipolului său nerăbdător de a porni pe
drumul către Piatra Filozofală: „Drumul este
piatra. Piatra este punctul de pornire. Dacă
nu înțelegi acest lucru, n-ai început încă sâ
înțelegi. Căci țelul este în fiecare din pașii
tăi” (Roza lui Paracelsus din voi. Roză și azur).
La o concluzie asemănătoare ajunsese Etnograful
din povestirea cu același titlu : „Secretul, dealt-
minteri, nu prețuiește atît cit prețuiesc toate
cărările ce m-au purtat pînă la el. Iar cără-
rile acelea se voiesc străbătute".
Experiența este individuală și inalienabilă.
Nimeni nu-i poate spune poetului Cuvîntul, el
trebuie să-1 caute singur (UNDR). Căutarea
absolutului și a Cuvintului dă sens vieții și
creației. Esențial este cuvîntul, esențială este
Cartea, lectura și nu autorul ei, care este „mulți
și nimeni", iată o lecție de „orgolioasă modes-
tie" (și nu întîmplător se impune caracteriza-
rea prin oximoron, figura specifică stilului
borgesian) din partea unui mare scriitor al
lumii. Borges rămîne genialul „făuritor al u-
nui univers ficțional labirintic, printr-o scri-
itură ea însăși labirintică, a căror valoare se
împlinește în momentul parcurgerii operei de
către cititor printr-o lectură la rîndul său
labirintică, multiplă.
Dana DIACONU
11 — Convorbiri literare
a dualitatea
„schiță
de autoportret44
■ ngoasa cuminte", astfel aș defini po
f| ezia Marianei Codruț. O poezie clară.
” solară, dar misterul e chiar în lumina
perpendiculară de amiază, în care neliniș-
tea, scutită de umbre, apare în întreaga ei
transparență. Temele din volumul Schiță de
autoportret reiau, din altă perspectivă, ex-
periențele începutului (frumosul volum Mă-
ceșul din magazia de lemne, apărut în 1982
la Editura Junimea). Originalitatea acestei
poezii stă in aerul ei didactic. Poeta lucrea-
ză cu ..exemple intuitive", ca la școală. „A-
ceasta este nefericirea", pare să spună Ma-
riana Codruț, și-n loc să arate cu un băț
pe tablă o insectă din specia ..Nefericitelor",
ne arată o frază-obiect, desenată, în filigran,
ca în hai-ku, un peisaj sufletesc : „Cum să
facă moartea parte / din frumusețea verii- ?
Peisajele din poezia Marianei Codruț sea-
mănă cu plajele pustii, pe care oamenii a-
leargă fantasmatici, ca în tablourile lui De
Chirico : „marea e cruzimea însăși, o pri-
vesc și mi se face rușine de mine însămi,
de întreaga mea viață (o pată de ulei) în-
treaga mea ființă o contemplă înnebuită de
speranță". Tabloul acesta I-am mai văzut
și-ntr-una din nuvelele Katherinei Mansfieid
Pe Mariana Codruț o așez în această zonă
de sensibilitate : de patos feminin și de lu-
ciditate virilă, într-o serie care începe la n -i
cu Ana Blandiana.
Metafora de tip explicativ se hrănește
dintr-o substanță meditativă în atingere cu
panteismul. Cosmosul mic pare populat de
mici zeități nămîntene, cu apariție domesti-
că. Centimetrul este măsura de toate zilele
a infinitului, secunda bate la poarta eter-
nității, în firul de praf se citește praful ga-
lactic. Universul mare se reduce Ia universul
mic dintr-un impuls care nu este unul de
familiaritate, ci care exprimă, mai degrabă,
teroarea în fața fenomenelor mari. Insujx . -
tabile pe bolta cerească, toate constelații!' ,
cu tot răul pe care-1 au scris în ele. pot ri
citite în planetariu! din cochilia unui meh.
Poezia aceasta reduce cosmosul la scară mi-
că, fără a-1 face mai apropiat.
Frica de cosmos naște un cosmos mai m c
și mai puțin agresiv. Luciditatea despre
care am vorbit încetează să fie o formă d
înțelegere și explicare, este o formă de a-
părare. Poeta își explică sieși, pentru a se
teme mai puțin. Cînd explicația nu mai
ajunge, apare implorația : „sufletul său / fe-
recat în tăcere / ca un bulgăr de sare . a-
dulmecat de căprioare // curăță-l tu, lumi-
nă, / cu perii de argint / de moarte, de tea-
mă, / de îndoială, de pămînt" (rugă). Sin:
zeități negative și zeități pozitive în poez.a
Marianei Codruț. Zeitate negativă este nedu-
merirea. Dușman este tot ce nu poate fi
înțeles: „spune-mi ce umbre te încearcă /
făcînd fața ta imperceptibil să tresară / mi-
na să ți se agite fără rost / cu degetele în-
gălbenite de țigară ? 1/ spune-mi și jură, este
posibil / să existăm cu-adevărat în astă-sea-
ră / așa apărați de dragoste pe dinăuntru /
și-așa suflați cu aurul morții pe dinafară ?"
(spune-mi).
Cultura se ascunde în această poezie care
nu parodiază, nu pastișează, nu ironizează.
S-ar zice că poeta, mai înainte de-a scrie,
își ascultă imaginea în toate limbajele pen-
tru a se delimita, fără orgoliu, de ele. Abia
după aceea își formulează „textul", punînd
între paranteze toate celelalte cuvinte. Po-
ezia ei nu este, ca multe din poeziile cole-
gilor ei de generație, cu referință la poezie.
Ea scrie, pur și simplu, ceea ce crede (după
toate lecturile) că mai poate fi scris. In ati-
tudinea aceasta lirică se manifestă, indiscu-
tabil, un orgoliu al naturii la care poezia
modernă a renunțat, poate că înainte de
vreme. Oricum am lua-o, volumul Schiță de
autoportret e o pledoarie în favoarea natu-
rii poetice. Marca acestei naturi o dă, chiar
și în paginile mai puțin relevante, volumul
Marianei Codruț, a cărei cea mai frumoasă
poezie, florile albe, nu e decît o elegie tre-
cută prin filtru personal: „florile lor / s-au
făcut pămînt. / minunate, fermecate au fost /
nu mai sînt. // inimile, sfintele, au ars —/
torță violentă. / mire și mireasă înverzind /
pajiștea de mentă. // vai, cum de n-au
știut / ei veșnici să fie ! / ca trupul păsă-
rii / ascuțit de zbor / sînt viețile lor /
subțiate de veșnicie".
Schiță de autoportret, unul din cele mai
sensibile volume de poezie care au apărut
în ultima vreme, vine în sprijinul ideii că
esența poetică este mai puțin schimbătoare
decît limbajele ei. Fără să facă apel la mo-
tivele caracterizante pentru generația ’80,
Mariana Codruț exprimă cîteva din obse-
siile ei durabile.
Val CONDURACHE
Mariana CODRUȚ : Schiță de auto-
portret, Ed. Junimea, 1986
interpretări
si înțelesuri
s	»
Ce este această Lume a literaturii de Ion
Cristoiu ? O culegere de mici eseuri, re-
flecții, note referitoare la variate aspec-
te ale fenomenului literar, ale prozei îndeo-
sebi, dar și de prezentări ale unor mai vechi
sau mai noi apariții editoriale. Inspirate de
scrierile așa-zicînd clasice, primele măsoară
dispoziția reflexivă a autorului, în vreme ce
ultimele, referitoare la volumele autorilor cu
un statut deocamdată nesigur — posibilități-
le cronicarului literar. Cît de depărtate sînt,
prin scop și mijloace, cele două feluri de
critică se observă și din lectura cărții de fa-
ță. Critica de primă instanță reclamă o ori-
entare rapidă asupra lucrurilor, judecată si-
gură și argumente de domeniul evidenței.
Amănuntele, cînd nu slujesc la susținerea
judecăților de valoare, sînt lăsate deoparte
în favoarea imaginii de ansamblu. Spațiul li-
mitat, ntrnui de apariție și. nu în ultimul
rînd, publicul il obligă pe cronicar să-și li-
miteze considerațiile la strictul necesar, dînd
prioritate aspectelor cu ecou »igur printre
cititori. Simplificator și judecătoresc, manipu-
lînd probe categorice, trecind din raftuni d«.
strategie peste chestiunile susceptibile de
controwrsă. foilet nul ritic este, probabil,
îenul prin care a supraviețuit, vreme de un
’rXOl ii mai bine, critica maioresciană. Xe-
îngridit de atitea exigențe, comentatorul de
literatură are mișcările incomparabil mai
iibere. Spațiul, timpul și publicul nu-1 pre-
sează. înzăduindu-i să se concentreze asupra
straturilor de adîncime ale operei, asupra nu-
anțelor si subtilităților, dînd la iveală ra;»r-
tun ce-i s»ap< regulă celuilalt. In sinea
lui. orice cronicar visează la această liberta-
te pe care foiletonul n-o poate satisface. Stri-
vit de mulțimea cărților de care are a da
seamă, obligat să citească mii de pagini inu-
tile, el tinjește după lectura de plăcere și
critica sprijinită pe afinitate. Culmea e că.
adeseori, și exegeții, geloși probabil pe drep-
tul său de decizie, se arată dornici a-i în-
cerca strimtele haine de lucru, în care se
simt stinjeniți, cu mișcările împiedicate, dar
autoritari.
Alăturînd două perspective atît de diferite,
Lumea literaturii o face în detrimentul u-
nității. Tonul calm al disocierilor și analize-
lor e rupt din cînd în cînd de fervoarea mi-
litantă a recenziilor, cărora nu le lipsește de-
cît răbdarea și relativismul. Oscilînd între
franchețe și eufemism, cronicile, succinte și
vioaie, respiră o permanentă voință de echi-
libru. Cu rare excepții (I. Bălu de pildă) ba-
lanța critică stă dreaptă. Proza recentă a lui
Fănuș Neagu s-ar caracteriza prin conflictul
poeticului cu povestirea, publicistica lui Dan
Zamfirescu ar avea farmecul lipsei de măsu-
ră.Alexandru Paleologu ar fi un moralist ac-
tiv, Mircea Zaciu — un prozator ce se ig-
noră. Problema e însă alta. Risipite printre
lecturile din clasici, aceste texte capătă, în
pofida justeții lor principiale, nebănuite di-
mensiuni. Dacă am întocmi un tablou al re-
ferințelor criticului, diversitatea lui ar avea
de ce să ne tulbure: Gogol, Tolstoi, Dosto-
ievski, Paul Anghel. Stendhal, Kafka. Sartre,
Ion Lăncrănjan, Gide, Holban, Celine, Proust,
Valeriu Râpeanu. în plin dialog cu valorile
sigure, amestecarea lui Dan Zamfirescu, fie
și pentru a-i sublinia gongorismul, e măcar
inoportună, după cum binevoitoarea citare
a lui Paul Anghel capătă o greutate mai mare
decît aprecierea potrivit căreia autorul Zăpezi-
lor de acum un veac ar fi vecinul lui Tolstoi.
Și e de mirare că Ton Cristoiu, în Propu-
neri pentru o istorie a literaturii române
contemporane disociind cu rigoare efectele
nedorite ale conjuncturii, n-a sesizat defor-
mările datorate contextului în propria sa
carte. într-o culegere de foieltoane. puse a-
dică lîngă bunele ei surate, n-ar fi avut a
se teme de ridicul. Așa însă, în companii ilus-
tre, stinghereala le copleșește și n-au cum să
și-o vindece. Cel mult, si-o maschează, nrin-
tr-o purtare fals degajată.
Ponderea o dețin în Lumea literaturii, pre-
cum spuneam, reflecțiile libere în marginea
scrierilor maeștrilor prozei. Cum Ton Cris-
toiu este și un prozator cu resurse, le pu-
tem considera însemnările unui autor preo-
cupat să-și însușească secretele meseriei de
la înaintași. Citite din acest unghi, ele aruncă
o altă lumină asunra scriitorului, nu numai
conștient de dificultățile profesiunii, dar con-
vins. din frecventarea atentă a capodoperelor,
că proza fără poveste si fără personale este
un pur exercițiu intelectual, nu o lume vie.
cu legi proprii. Fără doar și poate că expe-
riențele textualiste își au partea lor de inte-
res, ca orice încercare de înnoire. Dar pre-
lungite și, deopotrivă, generalizate, ele n-au
făcut decît să-și pună mai repede în valoare
cusururile, deloc minore. Căci, dincolo de
iluzoria originalitate a perspectivei, cunoscută
și pusă la lucru de un întreg șir de autori,
ilustrind toate vîrstele literaturii, ea abia da-
că reușete să înlocuiască o serie de clișee
cu altele. Textualismul, cu care proza lui Ion
Cristoiu părea să cocheteze la un moment
dat, este expresia inteligenței critice și, urmat
cu fidelitate, semnul flagrantului deficit al
puterii de creație. Cînd nu sîntem pregătiți
să punem pe picioare o umanitate validă, glo-
săm subtil asupra mărunțișurilor și pretindem
că acesta e singurul mod autentic de a fi
al literaturii. E, de altfel, semnificativ că
„părintele tînăr" (cu formularea lui Ion Cris-
toiu) al „noului val", Mircea Nedelciu, a re-
nunțat destul de repede la riguroasele pres-
cripții ale programului textualist, păstrînd in
Zmeura de cîmpie, roman ce vădește și ap-
titudinea de a construi pe largi suprafețe,
și puterea de a crea personaje complexe,
doar cîteva „efecte de ecou întîrziat".
Ce-1 interesează pe Ion Cristoiu în roma-
nele și piesele la care se referă? Oricît de
variate la prima vedere, temele însemnărilor
converg într-una singură — mecanismele li-
teraturii. Cum poate începe un roman și cum
sfîrșeste el, cum intră un personaj în scenă
și cum iese, în ce raporturi se poate găsi
cu ceilalți eroi, care sînt motoarele mi rării
epice, care sînt criteriile verosimilității lite-
rare, care e granița dintre literatură șl reali-
tate — iată întrebările la care caută
răspuns. Inaugurarea romanului e ilustrată
cu prima frază din Oblomov, despre care ci-
tim următoarele rinduri, în tradiția lui Lu-
cian Raicu : „Printr-un simplu gest, scurt și
hotărît, ca o misterioasă deplasare a brațu-
lui, scriitorul ne atrage atenția, făcîndu-ne
să uităm de tot ce e în jurul nostru, asupra
patului din strada Gorohovaia, în care șade
culcat Ilia Ilici Oblomov. Brusc, tăind curge-
rea timpului de azi. Goncearov pune în miș-
care mașinăria timpului romanesc. Și, tot-
odată, prin același gest energic, Ilia Ilici O-
blomov, un modest locuitor al Rusiei țariste,
devine eroul unui roman celebru. Căci Ilia
Ilici Oblomov va mai fi stat, asa. întins in
pat, ciondănindu-se cu Zahar, ș> în alte di-
mineți. Dar dimineața binecuvîntată, unică
în eternitate, e numai aceasta, în care mina
genială a prozatorului se întinde peste uria-
șul timp care separă lumea reală de ea din
cărți și ne face cunoștință cu Ilia ’bci O-
blomov din strada Gorohovaia- Ap t:= în
scenă a eroului e studiată în Rudin de Tur-
gheniev. instaurarea tragRu’u; — in RicbarJ
al IH-lea, „cruzimea" naratorului — în Calul
și Amiaza de vară de Marin Preda, dialecti-
ca retrospecției — în O moarte care nu do-
vedește nimic, pasiunea ca sursă a epicului
— în romanele lui Balzac, calmul relatării
— în Război și pace etc. etc. Cu totul re-
marcabile mi se par eseurile Complexatul
Othello și O femeie de treabă : Adela, ulti-
mul acreditînd ideea deplinei normalități a
eroinei lui Ibrăileanu. Altele mi-au părut, în
schimb, mai puțin convingătoare. Criteriul
lui: îl prinde, spre exemplu, discută, între
altele, statutul personajului principal din
îngerul de gips, a cărui dramă e socotită ar-
tificială pe motiv că „societatea bucureșteană
de azi, în care se mișcă personajul, nu e
împărțită rigid într-o lume de sus și una
de jos". Insă „căderea" doctorului Minda nu
e atît socială, cît interioară, ca să nu mai
spun că „aristocratismul" nu e neapărat în-
temeiat pe distanțe obiective, ci subiective.
Analitice și, în același timp, năzuind către
o imagine cuprinzătoare, alăturînd observa-
ția de finețe cu aceea de bun simț.sugerînd
mai mult decit trăgînd concluzii utile pentru
orice practicant al scrisului beletristic. Lu-
mea literaturii este un consistent și instructiv
jurnal de lector. Dacă de pe urma lui proza-
torul Ion Cristoiu va trage cel dintîi foloasele
rămîne de văzut.
După ce, acum un deceniu, Al. Hanță ur-
mărise manifestarea ideii de patrie în
beletristica națională, operațiune între-
prinsă după principiul inventarului, de un-
de și utilitatea ei precumpănitor didactică, cer-
cetătorul ieșean Ștefan Lemny ne propune un
studiu asupra nașterii și conturării concep-
tului de patrie în cultura românească (Ori-
ginea și cristalizarea ideii de patrie în cul-
tura română). întreprindere nenîdoielnic u-
tilă, căci, pe de o parte, subliniază o perma-
nență a spiritualității noastre, înregistrînd,
pe de altă parte, progresiva îmbogățire a
sferei semantice a cuvîntului. Atestat încă
din secolul al XVI-lea, el cunoaște o circu-
lație intensă abia în cel următor și devine
un concept bine articulat pentru generația de
la 1848. Autorul examinează cu răbdare fac-
torii socio-politici determinanți în precizarea
ideii de patrie, ca și rolul manualelor, al pe-
riodicelor și al instituțiilor în răspîndirea și
clarificarea ei. Sînt capitolele cele mai sub-
stanțiale ale cărții, bogăția informațiilor și
a citatelor avînd greutatea argumentelor. De
altminteri, cercetarea'meticuloasă a surselor,
riguroasa ordonare a materialului, cernerea
nuanțelor termenului în diverse contexte sînt
însușiri ce recomandă lucrarea lui Ștefan
Lemny, spirit metodic și aplicat, informat și
prudent.
Personal, așteptam mai mult de la o aseme-
nea cercetare. Pentru că ideea de patrie nu
este una „rece-, pe care simpla trecere în re-
vistă a accepțiilor istorice să o epuizeze, ci
„fierbinte-, molipsind de căldura ei pînă și
firile cele mai calme, alimentînd dispute în
care, nu doar rațiunea,dar și inima a fost
mereu amestecată. Implicațiile ei sociale și
politice fac bună casă cu acelea psihologice
și morale. Ideea de patrie se găsește nu nu-
mai în stare pură, așa figurează în scrierile
teoreticienilor, dezbrăcată de contingențe, ci
și incorporată în act. Mi se pare chiar că
manifestările ei înlăuntrul realități istorice
sînt mai importante decît tentativele de de-
finire a conceptului. Or, zbuciumata istorie
a secolelor al XVI-lea și al XVII-lea oferă
destule împrejurări și fapte ce meritau a fi
disecate spre a da la iveală înțelesul real,
concret dat patriei de autorii lor. Confrunta-
rea ideii cu manifestările ei sensibile, stabi-
lind. în ce măsură ultimele o confirmă sau
o contrazic, ar fi fost nu doar o palpitantă
investigație, dar și o mai serioasă apropiere
de miezul lucrurilor. Cu ajutorul ei, ar fi
fost operate o serie de corecturi, pe care
simpla analiză a textelor n-are cum le pre-
tinde. Așa, de pildă, penultima secțiune a
cărții se ocupă fugitiv, pe abia zece pagini,
de contribuția generației pașoptiste, dînd de
înțeles că avem a face cu un concept de
patrie relativ unitar și necontradictoriu. Insă
Băkescu și Eliade, spre a aminti figurile
cele mai proeminente, sînt, în pofida idea-
lului comun, departe de a ilustra una și a-
ceeași poziție. Patria unuia este și a celui-
lalt în absolut; practic, fiecare și-o închipuie
altfel. Distanța dintre ei, accentuată în anii
exilului, n-a ieșit din interese exclusiv per-
sonale, ci din (radicalizarea convingerilor. Cum
revoluția de la 1848 fusese pregătită și de-
clanșată în numele patriei, al viitorului aces-
teia, o stoarcere de semnificații a evenimen-
telor și a atitudinelor combatanților n-ar fi
fost deloc prisositoare. Dimpotrivă, locul ei
era în acest studiu, cum și acela al retori-
cii patriei. Vehicularea cuvîntului gol de
conținut, „formă fără fond" — ca să folo-
sesc expresia lui Maiorescu, își are originile
tot în perioada cu a cărei cuprindere s-a în-
sărcinat Ștefan Lemny. Volumul său, inven-
tariind uzanțele scriptice ale termenului,
este primul pas către interpretările de mîine.
Al. DOBRESCU
Ion CRISTOIU, Lumea literaturii. Editura
Eminescu, 1986.
Ștefan LEMNY, Originea și cristaliza-
rea ideii de patrie în cultura română, E-
ditura Minerva, 1986.
Cristoiu
Lumea ■
literatorii
. Editura Etuine*. c
Convorbiri literare — 12
editorială
„strigătele inimii
nu se explică"
Aceste cuvinte ale lui Panait Istrati,
reproduse in Spre alt Istrati, de Mir-
cea lorgulescu, conțin un adevăr de
care istoria, istoria literară în speță, n-a știut
să țină seama; dacă ne-am lua după prima
impresie produsă de modul in care a fost
prezentat pînă acum autorul \ ieții lui A-
drian Zografi am putea spune că de la în-
ceputurile sale scriitorul a fost neîncetat
„explicat" ; explicat însă într-un anumit
fel; pentru că nu de explicații, de „analize"
e vorba, ci de justificări.
Mereu au fost oferite justificări : margi-
nalizării lui Istrati în cultura română ;
salturilor de popularitate în cea franceză ;
schimbărilor sale spectaculoase de ati-
tudine. Dar tot ce are nevoie de justifi-
cări presupune vinovăție, sau „măcar- gre-
șeală ; o lege psihologică simplă și eficientă
introduce în „problema" Istrati, odată cu a-
cest joc al dezvinovățirilor, obsesia vinei.
Istrati trebuie să fi fost vinovat de ceva,
trebuie să fi greșit cu ceva, fie și „fără vo-
ința lui", din impulsivitate, din instabilitate
temperamentală, dacă are nevoie de prop-
teaua disculpărilor — au gîndit mulți dintre
cititorii săi, mai gîndesc încă și astăzi, pro-
babil, unii dintre ei.
Există mecanisme ale psihicului uman pe
care se poate miza în deplină siguranță ; ci-
ne îndemna la calomnie, pentru că întot-
deauna va rămine ceva, pătrunsese ceva din
alcătuirea mentalității comune ; dacă un in-
divid se apără de o învinuire, sau este apă-
rat (calomniatul nu poate, pe de altă parte,
păstra tăcerea : ea e interpretată de obicei
ca o consimțire tacită a acuzațiilor) intro-
duce singur, prin chiar motivările sale, bă-
nuiala vinovăției ; relația cauză-efect („nu
iese fum fără foc"...) e întipărită adine si
interpretată mecanic.
Din Panait Istrati s-a făcut un caz ; ideea
era ca el să apară ca un caz. în des-
tinul povestitorului de întîmplări „pi-
torești", cu haiduci și hoți, se ascunde o ma-
șinărie complicată. Dar, ca mai întotdea-
una în istorie, astfel de mecanisme, oricît de
complicate, își dezvăluie, în cele din urmă,
secretul ; a venit așadar timpul (cel puțin
așa speră admiratorii lui Istrati) ca în spa-
tele „cazului Istrati" să apară nu decorul,
cîrpit cu grijă, ci, atît cît e omenește po-
sibil, adevărul. A venit timpul să se poată
spune, așa cum face Mircea lorgulescu în
această carte, că „Panait Istrati nu trebuie
«reabilitat", ci explicat și înțeles. în tot și
în toate."
Iată rațiunile pentru care Spre alt Istrati
deschide, ca un prim volum, referitor Ja
tinerețea prozatorului, calea unei noi resti-
tuiri. Cu ce poate fi inaugurată o asemenea
inițiativă dacă nu cu reexaminarea. în de-
taliu, a „evidențelor" ? Observînd, întîmplă-
tor, după ce scrisese deja jumătate dintr-o
interpretare a operei istratiene, că într-o mo-
nografie fusese confundată „ziua înregistră-
rii [actului de naștere] cu ziua nașterii vi-
itorului scriitor" autorul cărții de față de-
vine dintr-o dată circumspect ; începe „să
verifice prin sondaj și alte informații : data
debutului, colaborarea la publicațiile socia-
liste în epoca anterioară primului război
mondial..." Verificările sînt urmate de tot
atîtea surprize ; interpretul operei se trans-
formă în istoric literar ; Spre alt Istrati
este în primul rînd rodul unei munci de do-
cumentare amănunțită ; se pun la punct da-
tele inexacte, dar sint făcute și descoperiri
a căror semnificație poate contribui la res-
tituirea unui intr-adevăr „alt" Istrati.
Autorul Chirei Chiralina a debutat mai
devreme decît se admitea de către istoricii
literari de pînă acum ; primul articol îi a-
pare, după Mircea lorgulescu, la 22 de ani.
în noiembrie 1906, în Romania muncitoare,
sub semnătura P. Istrate ; articolul se inti-
tulează Regina-Hotel. Colaborarea la publi-
cațiile socialiste nu e deloc întîmplătoare sau
sporadică. Istrati cunoștea foarte bine efec-
tele publicisticii militante ; în 1910 scria, tot
în România muncitoare, făcînd o comparație
între slaba difuzare a ziarului și ecoul pu-
blicațiilor lui Miile, Adevărul și Dimineața :
„Cînd am scris în Adevărul sau Dimineața,
foile erau smulse din mîna vînzătorilor și
deși exemplarele veneau cu tiraj îndoit, nu
maj rămînea nici un număr nevîndut."
Activitatea de ziarist dinaintea plecării m
1916 în Occident e de-a dreptul impozantă ;
între 1906 și 1916, deci într-un deceniu, Is-
trati „publicase un număr impresionant de
articole, reportaje, schițe literare, pamflete
etc., totul putînd alcătui un volum de 300—
400 de pagini."
în două secțiuni ale cărții, Fiul cărții și
Fratele sărac, sînt prezentate date necunos-
cute sau foarte puțin cunoscute din viața
si activitatea lui Istrati; revelații posibile,
după atîtea decenii de cercetare a „proble-
mei Istrati", mulțumită surselor din care au
fost preluate informațiile ; cele mai multe
studii biografice preluaseră elementele ofe-
rite de scriitor în operă — puse, acolo, în
seama unor personaje fictive. Dar re-
ferințele oferite de autor sînt incomplete,
„literatura sa cu substrat autobiografic se
referă doar la copilărie, adolescentă și ti-
nerețe, oprindu-se în general la anii 1910—
1912. Din acest motiv nu alta este perioada
socotită a fi cea mai cunoscută a biografiei
lui de pînă la debutul în literatura france-
ză. în realitate, este cea mai obscură din
punct de vedere documentar, cea mai nebu-
loasă și mai incertă."
Renunțînd la metoda predecesorilor, spri-
jinindu-se în primul rînd pe documente.
Mircea lorgulescu nu face, însă, o seacă o-
perație de inventariere. Secțiunile amintite
se organizează în jurul unor „tipare" în ca-
re e cuprinsă condiția scriitorului.
Fiul cărții are în centru o intîmplare po-
vestită de Istrati in „Căpitan" Mavromati:
intrat la stăpîn, în crîșma unui Kir Leo-
nida, se împrietenește cu unul dintre muș-
teriii cei mai nenorociți, batjocorit de clienți
și de ceilalți slujitori ai patronului. învață
grecește cu „căpitanul" și, lucru care-1 va
marca pe viață, primește de la acesta, în
dar ,o carte : Dicționarul universal al lim-
bii române de Lazăr Șăineanu.
Capitolul este structurat în jurul asimi-
lării dicționarului cu lumea. Prin darul său
„căpitanul" „e, în realitate, un veritabil i-
nițiator, un mediator, cel dinții dintr-o se-
rie în care Romain Rolland (și el un ini-
țiator) a avut mai mulți precursori", darul
este „Un dar vrăjitoresc", „iar adolescentul
Istrati pătrunde, ca trecind un prag sim-
bolic, într-o lume fermecată, amețitoare și
captivantă."
Apropierea de biblioteca borgesiană, fă-
cută de autorul studiului, nu e gratuită. Sem-
nificativ, pentru autorul Neranțulei, două
planuri se vor contamina de-aici îna-
inte : „toate rătăcirile lui prin lume seamănă
cu o rătăcire in labirintul mirific și cap’i-
vant al Dicționarului."
Ideea capitolului mi se pare dintre cele
mai ingenioase ; cum se putea replica mai
bine imaginii consacrate a „vagabondului",
a geniului nativ, lipsit de orice instrucție,
devenit peste noapte, printr-o intîmplare,
scriitor ?
Ideea are desigur și alte rezonante ; mă
voi opri la una singură : în lumea cărților
există o puritate a sentimentelor (în sensul
purității culorilor fundamentale), o elabo-
rare a caracterelor, o esențializare a trăi-
rilor pe care o regăsim la Istrati, în toate
acțiunile sale.
Universul cărții e o chintesență, o purifi-
care ; în Carte mîlul de-atitea ori nesemni-
ficativ al existenței își găsește forme, con-
tururi, semnificații ; viața autorului nostru
a fost o astfel de viață a chintesențelor, a
gesturilor întregi, a respingerii compromisu-
rilor — o viață ridicată după un tipar spi-
ritual. Acest cult al cărții, întilnit la toii
oamenii care nu-și pot imagina lumea alcă-
tuită numai din părțile ei rele, e exemplar.
Revolta și lectura sînt „coordonatele vieții
lui Istrati", amîndouă legînd un același
sens pe care scriitorul și omul le-au ilustrat
în egală măsură.
Intr-un articol despre Istrati, citam o ob-
servație a lui Ibrăiileanu : „Istrati, biogra-
ficește, n-a ieșit din viață. E în viața reală
de toate zilele ; e întîi, un om si apoi un
scriitor." Toată tinerețea militantului socia-
list o dovedește ; înainte de a fi ajuns hoi-
narul, vagabondul hărțuit de poliție in Vest,
ca orice dezmoștenit al soartei, Istrati par-
ticipase cu pasiune, dăruindu-se, implicîn-
du-se, la mișcarea muncitorească din Româ-
nia.
Prieten cu Ștefan Gheorghiu. cu Cristian
Racovski (întîlnit în țară, apoi în ultimii săi
ani, la Arhangelsk), cu Alecu Constantines -
cu, N. D. Cocea și alții, Istrati nu este un
simplu simpatizant. Ocupă funcția de secre-
tar al sindicatului din Brăila, este secretar
al Cercului de Editură socialistă, lucrează
în redacția României muncitoare...
Un deceniul și jumătate de implicare poli-
tică „viața lui Panait Istrati este intim le-
gată de mișcarea socialistă românească a
epocii." Mircea lorgulescu interpretează a-
ceastă fază a vieții scriitorului în cheie
freudiană : „Se revoltă împotriva autorității
constituție «paternale-, iși caută «frații» u-
miliți, alungați, nemulțumiți, se solidarizea-
ză cu ei în vederea înlăturării sistemului o-
presiv." în această interpretare sînt alătu-
rate două motive: acela al „căutării tată-
lui" („răsturnarea tatălui" e tema reală) si
acela al „fraților uniți".
Probabil că s-a recurs la o astfel de solu-
ție hermeneutică (discutabilă, într-o anumită
măsură) pentru că o explicare lipsită de
nuanțe ar fi falsificat profund chiar mărtu-
risirile lui Istrati ; într-un articol din Monde,
din 1928, mărturisește a fi mereu înafam
programelor, înafara teoriilor înțepenite, a
sistemelor rigide : „Nevoia mea de-a iubi
viața — de a rîde, de a mă înfuria — mi-a
tulburat totdeauna echilibrul militantului re-
voluționar, al cărui piedestal este ura veș-
nică. [...] Soclul meu este sentimentalismul.
[...] ...mi-e groază de repetarea neobosită a
acelorași argumente, așa cum este în orice
propagandă."
Excursul biografic înfățișat cu-atîta acri-
bie de Mircea lorgulescu ne pune în față o
serie întreagă de neconcordanțe cu imaginea
standardizată a autorului lui Codin. „Geniu
spontan", „lipsit de educație", un autor ca-
re a scris zeci sau poate sute de articole,
care a jucat un oarecare rol politic în țara
sa înainte de a se exila ? Un scriitor pentru
care Dicționarul, Cartea, devine orizontul în
care își desfășoară existența poate fi
un „spontan", un „..exclus de la celebră-
rile spiritului" ? Poate fi un „izolat", un „va-
gabond* oarecare militantul care aproape
cincisprezece ani se leagă de o mișcare po-
litică cu profunde rezonanțe sociale ?
Imaginea convențională a lui Istrati e re-
zultatul unui scenariu ; cu multă perspica-
citate M. lorgulescu ii descîlcește firele in
interesantul capitol „Cazul" Istrati. Istrati
devine un caz — devine, mereu, alt caz ;
Romain Rolland vrea să-și prezinte „într-un
anumit fel" descoperirea ; de fapt vrea să-1
creeze, să-1 aducă la dimensiunile pe care
i le dă înainte de a-1 cunoaște cu adevă-
rat : Istrati se supune, pînă la un punct;
ii datorează scriitorului francez celebrita-
tea — îi datorează, poate, viața ; dar adevă ■
râtul Istrati nu este autorul de „istorii exo-
tice".
Un „caz" și mai grav apare după Con-
fessions pour vaincus ; o întreagă campanie
se declanșează împotriva sa : „Desfășurată in
două mari etape (1929—1930 și 1935), des-
părțite de o perioadă de tăcere în cursul
căreia Istrati a fost marginalizat prin con-
testarea talentului său literar și prin limi-
tarea drastică a posibilităților de a se ex-
prima în presă, această campanie țintea e-
liminarea integrală — artistică, etică, pol’-
tică — a autorului Confesiunii pentru îu-
vinși, în conformitate cu o -strategie a min-
ciunii- bine pusă la punct."
Cu cîteva luni înaiute de moartea lui
Istrati, Henri Barbusse. autor ai cărui nu-
me e amintit astăzi mai mult pentru rolul
jucat în „eliminarea" scriitorului nostru,
semnează în Monde celebrul articol Le
Haidouc de la Siguranza. Procedeul e cla-
sic ; face parte din înverșunata campanie
care ar fi trebuit să-i reducă pentru tot-
deauna la tăcere pe Istrati.
Astăzi, opera celui care a creat Prezentarea
haiducilor cunoaște o nouă viață ; era firesc
ca un critic român să fie interesat să lim-
pezească. și pentru cititorii noștri, și pentru
cititorii de pretutindeni ai prozatorului, ce
„s-a întimplat" în realitate. Volumele urmă-
toare. prefațate de acest Spre alt Istrati,
vor spori, fără îndoială, interesul față de
adevăratul destin al acestui scriitor român,
celebru în lumea întreagă.
Constantin PRICOP
Mircea IORGULESCU, Spre alt Istrati,
Ed. Minerva, 1986
umorul
făcut de rîs
(mai mult sau mai puțin)
Am citit cinci cărți de umor care, în
măsura în care orice text e și test,
pot da seamă despre starea umoru-
lui la 1986. Desigur, autorii trecuți în re-
vistă nu sunt „vârfurile" ci, mai curînd,
„plutonul", dar, in definitiv, cine sunt vir-
furile ? Aici ești tentat să parafrazezi bu-
tada și să zici că I. L. Caragiale a murit,
Gh. Brăescu a murit, T. Mazilu a murit si
nici Ion Băieșu nu prea dă semne de viață
după convertirea sa întru neorealismul dur
și vitriolant. Lui Mircea Horia Simionescu
i s-a uscat demult mustoasa pastă a Inge-
niosului bine temperat (carte-pisc a umo-
rului nostru rafinat-cărturăresc). Valentin
Silvestru, care rămîne unul din marii cro-
nicari munteni de la Moldova, și care este
și maiorescul unui cenaclu al zîmbetului, nu
și-a luat, pare-se, cu totul în serios înzes-
trarea comică, producînd doar sporadic. St.
M. Găbrian e oscilant și melancolic. Dumi-
tru Dinulescu, care știa să vază enorm ri-
zibilul din derizoriul cotidian, a trecut la
fantasmagicării.
Așa îneît ne vom întoarce la șes, la cvin-
tetul ad-hoc format din Cornel Udrea (Du-
minică la iarbă verde, Dacia, 1985), Dumi-
tru Badea (Șalupa, Albatros, 1985), Tudor lo-
nescu (Ținuta obligatorie. Dacia 1986), Dan
Cojocaru (Hidro-tele-bicicleta, Albatros, 1985)
și Emil Șain (Relaxare, Eminescu, 1986).
Principala modalitate a Iui Cornel Udrea
de a încerca provocarea rîsului este substi-
tuția de limbaje, cu alte cuvinte : înlocui-
rea stilului adecvat unei narațiuni cu unul
complet nepotrivit. Astfel, Cornel Udrea
trimite o adresă însoțită de anexe lui Cer-
vantes, în care se cer „măsuri urgente și
concrete împotriva numiților Don Quijote"
etc., „rescrie" balada meșterului Manole în
termenii unui reportaj despre un șantier
modern, transformă Scufița Roșie într-un fel
de referat („Scufița Roșie o luă pe DN 23
și curînd ajunse într-o pădure, parchetul fo-
restier A-14, unde se întîlni, la un fost
punct de lucru, stație de asfalturi calde, cu
Lupu’“ etc.). Trucul, cum se vede, e simplu
și poate smulge un anume fel de rîs ; să ne
închipuim, pe aceeași linie, că un avocat ar
veni la proces în pantaloni scurți, că o
stewardesă s-ar îmbrăca în ținută de bu-
cătar, că milițienii de la intersecții ar pur-
ta veston de uniformă și pantaloni bufanți
de alpinist ș.a.m.d. întrebarea dacă opera-
ția cu pricina zămislește și tîlc.
Cornel Udrea mai cheamă hazul și prin
răstălmăcirea zicalelor, luate, îndeobște, ad
litteram, â la Păcală: trage ușa după tine
(pagini lungi, pe exact același procedeu, dar
mai puțin spumoase, vom întîlni și la Tu-
dor lonescu), prin născocirea de scrisori de
un semidoctism literarizant după patentul
lui Tudor Mușatescu, prin garnisirea texte-
lor cu nume caraghioase (Ahile Bilă, Veni-
amin Kărămidă, tov. Pruncuțiu, Augustin
Cremalieră, Micșunel Arătosu, Euforiu Bra-
gă, Loredana Vermorel ș.a.), ceea ce ne cam
întoarce la Alecsandri. Cu toate acestea, Cor-
nel Udrea, stăpîn pe mai multe tonalități
și registre, cu un repertoriu mai larg, cu o
bună priză la realul comic, fie el situație,
fiel el limbaj, are vervă, inventivitate în
frazare. în fine, facondă și e, categoric, cel
mai proeminent din cei cinci autori. Dacă
trecem peste păcatul diluției și peste nasa-
jele de pălăvrăgeală nostim-gratuită, putem
recunoaște că harul hazului nu-i lipsește lui
Comei Udrea (de n-ar fi să amintesc decît
ideea de a obține electricitate din pisici).
Tudor lonescu e mai „tradiționalist". Surd
la ispita intertextualității ludice, el „merge
pe epic". Are o fantezie întortocheată ca și
numele pe care le inventează (Spartacus
Clonda. Coriolan Răfăilă, Polichron Petoacă,
•Sofronie Chichinzoi), istorioarele sale, înda-
torate pînă peste cap lui Bacalbașa, Mazilu,
M. H. Simionescu, fiind compuse din prolixe
dialoguri paiațerești. într-un argou de cabi-
net : („— Băi, Popoceo, tu ai vreo schinteie
în cap, băi ? — Sufletu'! Mi-s creierii ma-
giun. Mi s-au bulit contactele. Sînt orbete
la pricepere și mă ia cu leșin"), din scă-
limbăirea limbajului („așa m-am mîniat că
m-am făcut alter ego de tăt șî chiar am pus
mina pe mixerul de fag pentru mămăligă")
sau din tăierea firului în patru cu un bis-
turiu bont („Pe cearșaful gălbui din stingă
mea se ungea cu cremă o reprezentantă fe-
minină a sexului frumos /.../ în timp ce
alături, pe același cearșaf gălbui, arendașul
arătării împungea spre soare cu un nas bor-
cănat și păros de ziceai că i s-a așezat un
popîndău pe mutră"). Tudor lonescu e un
vajnic reprezentant al umorului forțat.
Dumitru Badea, recomandat cu simpatie
de Valentin Silvestru, are o situație aparte.
Volumul său păstrează de la prima la ultima
pagină o desăvîrșită unitate de ton. Con-
ține o suită de momente și portrete, extrase
parcă dintr-un continuum fluid, în care a-
utorul, om citit, fără doar și poate, a topit,
într-o formulă relativ originală, cîte ceva
din Mrozek (dialogurile), Arghezi (Tablete
din Țara de Kuty) șî Urmuz. De exemplu :
„Șnaga e un om corpolent, despuiat are a-
proape o sută cincizeci de kilograme. E fie-
rar beton ist, dar în viață a încercat și me-
seriile de gropar și sifonar. Fața lui e un
patrulater cu laturile" etc.), Dumitru Badea
izvodește astfel un sui-generis umor rece,
sec, straniu, deseori chiar negru, cu infle-
xiuni macabre. Absurdul interferează cu fe-
lia-de-viață în „insectarul de buzunar" al ciu-
datului catagraf și e de bănuit că în ma-
nuscrisele acestui medic din Ploiești, pentru
care compoziția amar-umoristică e un vio-
loncel „d’Ingres" cu o singură strună, gra-
vă, dospesc surprize plăcute.
La un nivel foarte jos stau volumele sem-
nate de Dan Cojocaru și Emil Șain. Primul
a beneficiat de o recenzie îngăduitoare din
partea lui Alex. Ștefănescu, care m-a mi-
rat, întrucît textele din Hidro-tele-bicicletă
nu-s altceva decît niște scheciuri din cale-
afară de banale, pe teme răs-călcate și de
o întristătoare sărăcie a imaginației.
Recordul însă în aceste direcții îl deține
Emil Șain, despre care tot ce se poate spune
e că mai are drum, nu glumă, pînă la sta-
diul amatorismului onorabil. Iată ce publică
Emil Șain drept umor (risum teneatis, a-
mici) : „CARNAVAL. — Cum de nu ai venit
aseară la carnaval ? — Pentru ca să nu fiu
nevoit să-mi dau jos... masca" & „CHEF-
LIUL. — Dumneata, tovarășe Costică, în loc
să fii în secție, să lucrezi, pierzi vremea la
bufetul întreprinderii ? — Păi dacă nu-mi
dă voie portarul să ies Ia bufetul din o-
raș ..“ & „PREVĂZĂTOR. — De ce ai dez-
legat cîinele, dragă ? — Poate vin Georgeș-
tii la noi în vizită..."
George PRUTEANU
Cornel UDREA, Duminică la iarbă ver-
de, Dacia, 1985
Tudor IONESCU, Ținuta obligatorie,
Dacia, 1986
Dumitru BADEA, Șalupa, Albatros,
1985
Dan COJOCARU, Hidro-tele-bicicleta,
Albatros, 1985
Emil ȘAIN, Relaxare, Eminescu, 1986
13 — Convorbiri literare
microinterviu cu
ioanid
romanescu
..NUMĂRUL PROIECTELOR MELE - ÎN
LOC SA SE REDUCĂ — SE AMPLIFICA-.
— Stimate Ioanid Romanescu, care sint
criteriile după care vă alegeți titlurile căr-
ților? Cum ați ajuns să o denumiți pe
ultima „Orpheus” ?
a). Titlurile publicitare imi repugnă ; am in
vedere numai titluri care să reprezinte ideile
de bază ale cărților. Dealtfel, după incheierea
perioadei experimentelor (1977 . caracterul - •-
temic al poeziei mele a fost divulgat de către
critici (Nicolae Manolescu a dat semnalul», a-
jungîndu-se chiar pînă la descoperirea pri
cipalelor surse de investigație (nu de mult.
Cristian Livescu — analizind structurile con-
glomeratului din .Magie" — a argumentai
paralelismele : pentru Antares, filozofia ț; mi-
tologia indiană ; pentru Demonul, elemente din
culturile egipteană și palestiniană , pentru Re-
surecția, lumea ebraică și cea a Eladei). Nu-mi
rămine decit să recunosc în public : titlurile
aparițiilor mele editoriale sint impuse c
biecfiele care mă preocupă.
b). Prin „Orpheus", am executat o trecere
din lumea Greciei antice în spațiul D ■ i pr —
romane. Desigur, unele interferențe de ide-
unele schimbări de unghiuri aparțin vțiwmi
poetice. Spre exemplu : cele nouă trepte miș-
carea ciclică la care am recurs in frag;
tul XLV, derivă din hinduism ; dar. ;n c fi-
nitiv, și cele zece numere ale c.-rsileî li
considerate nouă — pentru că al reveiei armo-
nizează primele nouă principii. Sau : d-^t dua-
lismul Ohrmazd — Ahriman din atn'MMn i-a
determinat pe mulți istorici să *	de
o influență asupra dualismului Zamolxis — Gr
beleizis (la noi, Xenopol a observat mai înții
această similitudine), eu am acceptat punctul
de vedere al lui Coman, optind pentru iw.-
teism și atribuind (cu de la mine liber' .
Gebeleizis rolul de intermediar Hi re
și Zamolxis. Remarcabil e faptul că — dt-,
am întreprins cu maximă prudență mutația la
care m-am referit (Adrian Marino afirmă că
numai poet---------------------------
Cînd am început să știu cîte ceva din viața
literară a lașului, despre poeți am aflat mai
întîi. Ei erau — și în mare măsură mai sint
— cei mai mulți și cei mai buni dintre scriitori.
Dacă în privința succesului la public șansele
prozatorilor sînt cu mult mai mari, iar printre
intelectuali criticii și eseiștii par a avea intiie-
tate, poeții rămin simbolul literaturii pure
către care aspiră, tot simbolic, ta t sau ex-
plicit, cei ce cred in scris. Ioanid Romanescu
este unul dintre acei (puțini; po<- ai lașu-
lui care au rămas mereu numai poeți, o voce
distinctă și distinsă, cum se spune adesea des-
pre ei, voce de tribun ce predică metafizica
poeziei, pe cît de sigur de sine și uneori chiar
amenințător în vers, pe atît de dis -ret în co-
tidian — pină la retragerea din viața lite-
rară, care obișnuiește să-și prețuiască In pri-
mul rînd absenții. Pină și hobby-urile poetu-
lui, ce i-au atras și ele in cercurile vieții
sus-numite o faimă comparabilă numai cu a-
ceea a poeziei însăși, nu sint și ele decit niște
practici — e drept, sportive — ale recluziunii,
moduri de socializare a singurătății, versiuni
poate ceva mai banalizate ale artei de a fi
de unul singur. Singurătatea e în ea însăsi o
formă de existență literară, dacă nu chiar li-
vrescă : a trăi în armonie (adesea insă și în
---------convorbiri — 1886'
De data asta ne întimpină un lingvist mai puțin
cunoscut. Se numește Aureliu Sterca-Șuluțiu și-i
elev declarat al lui Maiorescu și Hașdeu in ch-s-
tiunea mereu discutată a neologismelor. El o nu-
mește chiar o problemă „intractabilă- din moment
ce cuvintele noi nu se pot impune ; ele se primesc
pe nesimțite fără ca majoritatea vorbitorilor să se
întrebe care le este originea șl de unde necesi-
tatea asimilării. Sterca-Șuluțiu încearcă chiar, pe-
netrant, o motivație psihologică in insuși actul
de creație literară : „E greu, fără indoială, scrie
el, pentru scriitor a cugeta la admisibilitatea ling-
uistică a cuvintelor, cind torentul ideilor ce se
agită in mintea lui incordază reclamă o expresiu-
ne imediată. Nimeni, cred, nu va sacrifica expre-
siunea cuvintului, precum ideea nu se sacrifică
expreslunei". Vorbește, avizat, despre unitatea lim-
bii ca principiu vital. împrumuturile în limba ro-
mână pe baza prioritară a „fondului neolatin-
(limbile surori), despre exagerările unor repre-
zentanți ai școlii ardelene și consideră a exista
numai patru cazuri cind acceptarea de cuvinte
noi (din fondul latin) se justifică : cuvinte prove-
nind din rădăcini „neaflătoare" în limba româ-
nă, dar de trebuință necondiționată și în concor-
danță obligatorie cu structurile morfologice ale ce-
lorlalte limbi neolatine : cuvinte provenind din
rădăcini „aflătoare" în limba română dar imno-’
de înlocuit printr-o altă formațiune pronrie Urr-
bii române ; cuvinte compuse cind o altă agluti-
nare (nesnecifieăt ar fi imposibilă : termeni teh-
nici ai vocabularului variabil dar sancționați de
uzul general al limbilor culte.
Petru Maior atrăsese atentia incă în prefața
Lexiconului de la Buda că „Românii din veacurile
dinainte nici o împărtășire n-au avut cu Româ-
am dus rafinamentul „spre subtilitate-, reali
zînd o „intertextualitate de gradul doi") — cri-
tica a acționat prompt și de această dată, ofe-
rind secțiuni transversale pentru majoritatea
cititorilor.
— Ce elemente de noutate pentru lirica
dv. considerați că aduce acest ultim volum ?
a). Noutatea cărții o constituie faptul că
— după actul dramatic al cunoașterii — Or-
pheus al meu nu mai cîntă : face semne în
piatră, adică scrie ; la un moment dat, el însuși
devine de piatră — însă continuă să scrie
pînă cînd mîna friabilă i se roade „pînă la
umăr- (fragmentul XLVIII).
b). Din această optică rezultă principala
notă aparte pentru lirica mea : o mai mare
încredere (poate, chiar, exagerată) în desti-
nul artistic; ideea că artistul autentic își
realizează opera oricînd și oriunde, indife-
rent de datum, că pentru nimic în lume nu
abdică de la menirea sa ; ba, mai mult : că
existența sa exemplară față de semeni (risi-
pirea de sine în planul strict biologic) e o
constantă ce determină rezistența în timp a
operei sale.
— Ce se află pe masa de lucru a poe-
tului Ioanid Romanescu ? Așadar, ce ne
va oferi pentru lectură in viitorul apro-
piat sau îndepărtat ?
a—b). Lucrări de istorie, de mitologie și de
literatură comparată, ce mi-au folosit (și încă
le mai consult) la structurarea poemului „Za-
molxis“. Opere ale unor autori străini (de la :
Homer, Herodot, Euripide, Strabon, Seneca,
pină la : Winckelmann, Mommsen, Bonnard
ș.a. care se referă la spațiul în care trăim
noi), precum și ale autorilor români : Can-
temir. Bălcescu, Hașdeu. Xenopol, lorga, Pâr-
xan, Daicoviciu. Vulpe, Giurescu, Eliade, Bu-
suioceanu. Coman, Russu. Crișan, Simenschy
s.a. De asemenea : reviste de istorie, sinteze
de arheologie, atlasuri și dicționare geogra-
Le. „Zamolxis- încheie seria începută cu poe-
mul Antares. Atracția pentru acest subiect
m-a obsedat de mult, pentru că e vorba de
un zeu provenit dintre oameni, străin de pe-
deapsă și de toate doctrinele eschatologiee ve-
hiculate pină acum (in poemul meu, Zamol-
xis — deși dh initate celestă — continuă să su-
fere pentru nefericirea oamenilor). Volumul
a apărea la Editura Cartea Românească. Tot
în iitorul apropiat ar fi posibil să apară vo-
lumul închinat lui Eminescu. Pentru viitorul
îndepărtat, aș vrea să-mi exploatez exnerien-
ta de pină acum in sensul de a aduce în
prim-plan măcar o infimă parte din poezia
pe care oamenii o trăiesc. Am în lucru —
încă de anul trecut — manuscrisul intitulat
„Pnrme de-a gata". Reluînd pe alte cordonate
programul din „Lavă*, intenționez să ofer o
po«ie care iese cu forța de sub text; o poe-
•ie care, folosindu-se de limbaj ca de sttatul
vei mai vulnerabil, îl înlătură imediat (sau
• hiar ii distruge), pentru a lăsa in lumină
messjul pur. Numai o asemenea modalitate,
prin care se renunță la orice frumusețe ex-
terioară (fie ea de tip folcloric sau burghez)
poate servi — consider eu — caracterului pro-
fund democratic al poeziei. In timp ce —
dintre celelalte arte — sculptura a operat de
mult în această direcție, distrugînd forma (u-
neori strălucitoare) în avantajul ideii pe care
reprezintă, in poezie se mai aleargă după
ritmuri anacronice și după zorzoane. Dar, să
;»s teoretizările deoparte ; numai cărțile mele
■r decide. Cînd aveam douăzeci de ani. Oti-
iia Cazimir mă prezenta unor oameni de li-
tere : „un fanatic al poeziei-. Abia acum,
după aproape trei decenii, imi dau seama cită
ar^ptate a avut ; numărul proiectelor mele —
in loc să se reducă — se amplifică.
Consemnat de Dragoș VALEANU
contradicție) cu propriul tău nume, care este
si singurul tău titlu, singura proprietate la
care te poți retrage in cele din urmă și de
care nu poți fi despărțit nici măcar „odată
cu viața”. A fi mereu „poetul Ioanid Roma-
nescu” înseamnă a-ți purta numele peste tot
ca pe o haină de lucru de care nu ai voie
să te desparți, căci despărțirea ar fi de data
asta și o abdicare, neexistînd nicicînd pentru
poeți „timp liber”, ei nefiind de întilnit „după
program”, „după orele de lucru". A fi în per-
manență „tu însuți”, adică a avea o identi-
tate inconfundabilă în oricare din activitățile
tale, orice ai face, chiar și cele mai obișnuite
și umile dintre lucruri. A fi același, adică
în același timp „mare" prin numele tău care
se leagă pe veci de toate cuvintele tale (a
face poezie așa cum vorbești și așa cum ești),
pe care nimeni altul nu-1 poate avea decit co-
mitînd păcatul de moarte al plagiatului (de-
lictul scriitoricesc maxim, un fel de antropo-
fagie scripturală) — în aceasta stă marea di-
ficultate de a fi poet, de a rămîne numai
poet. Iar Ioanid Romanescu a reușit să o în-
vingă. păstrindu-șj mereu numele de poet ca
preț si totodată răsplată a luptei cu sine însuși.
Mihai Dinu GHEORGHIU
rai. nici n-au învățat limba latină, cea gramati-
cească pină mai in zilele noastre. Pentru a-
ceea in limba lor nu se află alte cuvinte latine,
fără acele cu care veniră strămoșii noștri de la
Roma in Dacia, adică acele ce erau ale limb i
poporului roman mai de demult*-, așa incit și o
justificare istorică sporește motivele penetrației
supravegheate a neologismelor. Ca și Maiorescu.
din a cărui mai veche listă de „barbarisme- lim-
ba română n-a respins pe absolut nici unul, Sterca-
Șuluțiu iși face necazuri gratuite cind discută
cazuri concrete ale unor cuvinte noi. Cînd face
corect încadrarea morfologică și referirile Ia ele-
mente de gramatică istorică, dreptatea Ii aparține:
-Tot așa e și cu privire la cuvîntul direntiune.
Sufixul latin .tio- a împrumutat cuvintului un
sens la care formațiunea românească nu se poate
raporta, din simpla cauză că cuvîntul -drerr
este într-o Legătură atît de strînsă cu noțiunea
lui primitivă incit nu se mal poate despărți- Prin
urmare, direpțiune sau mai bine zis direpci
(dacă s-a romanizat prima parte a cuvintului est/*
neapărat de trebuințâ să fie și partea lui a doua
căci în caz contrar am avea un cuvint arlechin •
cu căciula românească pe cap și toga romană
pe umere', dacă ar însemna ceva, ar trebui ’
sinonim cu dreptate și nicicum cu latinescul di-
rect io“.
Asupra scrierilor acestui cunoscător ai lui Say-
ce, Burgay, Fuchs, Diez, I. Grimm, pe care-i ci-
tează cu preferințe, vom mai avea ocazia să re-
venim.
Lucian DUMBRAVA
urme pe zăpadă
mai sînt speranțe...
Indiferent de cuvintele folosite, întreba-
rea rămîne invariabil aceeași : Mai sînt
speranțe ? — și marea majoritate a fe-
meilor, uneori chiar și bărbații, o rostesc aici
plîngind. I-a pus-o și femeia asta, din fața
lui, dar n-a observat pînă acum la ea nici
măcar o tresărire a buzelor. O repetă iar, cu
aceeași dicție enervant de perfectă. Totuși re-
cunoaște că e drăguță, are ceva inefabil, gîn-
dește el, ceva In plus, care o scoate din se-
rie. Nu știu, răspunde sec, dorind sâ fie cît
mai oficial. Este mult prea devreme să dau
un pronostic — și-i surprinde privirea pe tnîi-
nile hti .așezate pe birou, între ei. N-are de-
cît să le examineze, își zice, să-și aducă amin-
te de mîinile păroase ale nu știu cărui mă-
celar, el de mult nu se mai rușinează de ele.
Abia acum își dă seama că ea, din clipa cînd
a intrat în cabinetul său, La împins dintr-o-
dată în urmă zeci de ani, pe aleea unui parc
aproape sălbăticit, din tirgușorul acela amă-
rit. unde fusese repartizat după absolvire, sâ
se plimbe la braț cu Nina... Da. da, aceiași
ochi albaștri, același păr roșcat, pină și felul
cum privește... Brusc îi vine in minte imagi-
nea soției sale — o femeie grasă și brunetă,
rizind vulgar — imagine ce o acoperă repede
pe cealaltă. Probabil așa s-a întîmplat și a-
tunci, cind s-a căsătorit cu Lili. fața ei rotun-
dă și trupul greoi au acoperit chipul celeilal-
te, ca o maree, ca lava unui vulcan... Nu, con-
chide el. nu mîinile lui oribile l-au despăr-
țit de Nina, și se trezește vorbind cu un alt
glas, exagerat de politicos : De fapt, v-am che-
mat să ascultăm împreună o bandă de mag-
netofon. Ce bandă ? întreabă ea fără să-și ri-
dice privirea. Examinează-le, fetițo, își zice
doctorul, fă-ți singură greață, uitindu-te la
ele !... El însă nici nu bănuiește că ochii ei
aproape n-au înregistrat pînă acum nimic din
tot cabinetul său și din întreaga sa înfățișa-
re, că au văzut doar fața lui pătrată, cu pri-
vire posomorită, cu sprîncenele sure și zburli-
te, cu nasul cărnos, mare, și gura tăiată ne-
sigur între buzele-i groase, flegmatice, că ea
s-a agățat mai ales de gura aceasta, de la
care a așteptat o speranță. O mai așteaptă și
acum, cînd, în sfîrșit, i se uită în ochi - Ce
bandă ?... Discuția cu soțul dumneavoastră,
spune el. Poate îmi veți putea da lămuriri su-
plimentare .orice amănunt... înțelegeți ? Ea dă
din cap afirmativ și iși aprinde a doua țigară.
Aruncă bățul de chibrit într-o scrumieră gro-
solană, din bronz înnegrit, în care, puțin mai
înainte, doctorul a strivit cu degetele lui boan-
te țigara sa fumată pe jumătate. în cabinetul
obositor de alb răsună un pocnet sec. urmat
de fîșîituri de hîrtie. Doctorul mai rămîne un
moment aplecat asupra magnetofonului, apoi
se îndreaptă în scaun și atunci ea aude vocea
lui Alex : Nu-mi explic... n-aș putea să rela-
tez exact ce... Pauză, sfîrșită cu vocea răgu-
șită a doctorului : Să încercăm, avem timp. O
altă pauză, un scîrțîit și din nou Alex, pre-
cipitat acum : Doctore..., ah, iertați-mă, am de-
venit nepoliticos, intre noi sînt cel puțin zece
ani. Dă-o dracului de politețe, replică docto-
rul, să ne închipuim că sîntem prieteni, că nu
ne-am văzut de un car de ani și acum fiecare
își deșartă sacul... O. exclamă Alex, sînteți
prea drăguț... Ce să zic ? Cred că duc o viață
normală, în sensul că repet gesturile imensei
majorități a oamenilor. E drept, mai presar
eu ceva piper, sare, ha, ha..., să pot înghiți...
Anume ? întreabă doctorul și Alex : Mă scol
la cinci, ies pe terasă, fac gimnastică, am a-
colo greutăți, extensoare... Cobor apoi patru
etaie, pas-alergâtor..., la fel alte două sute
de metri, pînă la magazinul alimentar, să cum-
păr lapte. La șase laptele e fiert, eu, bărbie-
rit, îmbrăcat... La sase și jumătate o trezesc
pe Mariana, soția mea... La șapte sînt la in-
stitut. opt ore de muncă, apoi întoarcerea, mai
întotdeauna prin piață, pe la alte magazine a.
limentare... Uneori ajung acasă pe la șapte-
sprezece. Deci, ziua s-a cam terminat. O carte,
inscripții
geometrice
— Nu pare convingătoare concluzia la ca-
re au ajuns adepții algebrei misterului că
psihologia barocă are ca dimensiuni numai
sentimentele de mister universal și de teroa-
re cosmică. în parametru acestora intră mai
ales tensiunea telurică provocată de senzația de
„strivire" a efemerului sub strania povară a
„eternului" proiectat de geniul uman și ela-
borat de însuși „homo faber". Odată cu adec-
varea teluricului la psihic se înlătură de la
sine imperfecțiunea operei create, integrînd-o
astfel în necesitatea organică a structurii Fru-
mosului...
— Mai simplu zis. îl întrerupsei aproape
brutal pe Marele Melancolic, dincolo de ba-
roc — ca un stadiu de evoluție a psihologiei
umane — confluența clasicismului cu roman-
tismul relevă perpetuarea dihotomiei cer-pă-
mînt, cu întreaga ei suită de contradicții și
compromisuri, de aglutinări șî respingeri de
mare rezonanță. Dar de ce „teroare cosmică" ?
îmi înfruntai prietenul, luîndu-1 prin surprin-
dere.
— Nu lăsa ochii în jos. porunci tutelar
Marele Melancolic. Ai să înțelegi numaidecît,
dacă...
— Ba n-am să ridic ochii, pentru că nu am
ce înțelege. Materie și spirit fiind, am fra-
ternizat încă din adolescență cu Universul
Am îndrăznit aooi ca poet, să mă idenUR.
cu el", substituindu-mă simfoniei cosm -
„Punînd Pămintul intre paranteze, ' Pe mari
eliose-mi duc — festina lente — / Gala-
mea frază... Antonimele / Lovind planeta-n
vers sunt metereze De taină-n verb. Meta-
fore latente / Nasc strofa. Pulsul stelei — rit-
mul. rimele...
— Și astfel Universul a devenit Eponimul
tuturor poemelor tale, mă ironizâ Marele Me-
lancolic. Dar ce ne facem atunci cu Misterul
universal ?
— El își continuă veșnicia în misterul in-
dividual, în infinita și sempiterna simbioză a
foarte rar ceva la televizor, în unele seri îmi
ajut soția, la bucătărie, la spălat rufe... A,
uitam, cam la aceeași oră se întoarce și ea
acasă. îl aduce pe băiețelul nostru de la gră-
diniță. Cam atît.. Un spectacol, un film ? zice
doctorul. E greu, răspunde Alex, cu cine să
lăsâm copilul ?... Da, asta-i tot... De un dece-
niu, de cînd am absolvit facultatea și ne-am
căsătorit. M-ați întrebat de ce nu ne luăm o
femeie in casă. Unde s-o ții și cu ce ?... Dar
nu..., nu mă plîng, sînt un om norocos, ma-
joritatea foștilor colegi fac navete ori... Noi,
nu... Sînt niște merite, care..., și doctorul nu
reușește să-și termine vorba pentru că Alex
protestează : Mai nimic, cîteva amărite de in-
venții. niște lucrări ce... Ce să mai vorbim ?
Șeful de promoție se pare că decepționează
lumea. Dar n-am ce face... Dumneavoastră pro-
babil v-ați informat de la colegii mei. Tip
strălucit, nu ? Ahaaaa... Știindu-mă aici, ce-i
costă să mă ridice în slăvi ?... O. glumesc, sînt
oameni minunați, apoi profesorul, directorul
nostru... Să încerc eu să-i sparg Iui capul ?
Invenție, născociri... Pauză. De aslâdatâ mai
lungă, inert femeia își aprinde a treia țigară
și doctorul observă. în sfîrșit. primul semn,
ochii parcă îi strălucesc altfel, parcă e gata
sa plingă. mai ales cînd Alex. de pe bandă,
șoptește : Coșmarul... Ciudat, continuă el, de
cînd mă știu, dorm tun, doctore. Soția mai vi-
sează. se întîlnește cu mătuși decedate de zeci
de ani. se ceartă cu vreo colegă de la școală
unde e profesoară, uneori îmi mărturisește că
survolează munți, ca un avion, trece prin mlaș-
tini pline de șerpi sau scapă de urmăriri ban-
ditești. într-un cuvint, dimineața se trezește
epuizată... Eu însă, nu... Dar în noaptea aceea
intru la institut .adică în vis. La prima o-
ră... La intrare se instalaseră niște seifuri
r um sînt cele din marile gări, pentru bagaje,
numai că aici trebuia să-ți depui propriul tău
cap..., poate, bagaj și ăsta, adevăratul nostru
bagaj... Am rămas înmărmurit văzînd cum co-
legii. într-o adevărată veselie. își depuneau
tărtăcuțele acolo și plecau la lucru. Am pro-
testat, am strigat pînă ce a apărut directo-
rul, poruncindu„mi : Popescule, lasă mofturi-
le. pentru institutul ăsta e deajuns capul meu,
ați trebui să-mi mulțumiți că mă sacrific...
Bineînțeles, n-am cedat și m-am trezit. Apoi,
o dimineață obișnuită, cum v-am spus... A, în
tramvai, am văzut un camion cu vite duse
la abator. Ochii lor triști, printre scindurile
verzui... Nu, nu, nici o legătură... în rest in-
venții, născociri. Cum să arunc eu. la ședin-
ță. scrumiera, să-i sparg capul profesorului? ...
Sînt convins, zice doctorul. Dar cu viața se-
xuală cum stai ? Normal, se aude vocea lui
Alex, acum prăbușită... Și nici un antecedent
în familie... Ca să nu mai întrebați... Poate
un unchi, care și-a făcut casa la un kilo-
metru de sat ,dar nu era nebun, avea el mo-
tivele lui... Și de ce mă privești așa ? Ia mai
du-te dracului, nu mai pot, nu mai vreau să
pot... Din nou pocnetul sec, doctorul a oprit
magnetofonul și spune : Prima discuție, vor
mai fi și altele. N-am ce adăuga, zice feme-
ia. ridieîndu-se de pe scaun. în familia noas-
tră totul a fost perfect... Să n-o mai chinui,
gindește doctorul. Se ridică și el, spunînd :
Să mi disperăm, pînă la urmă... Nu găsește
cuvîntul dorit, se bîlbîie, îi sărută mîna. Fe-
meia pleacă, repetînd de cîteva ori că va mai
veni, că se va gîndi și ea, să descopere acel
amănunt din comportarea soțului ei, care ar
putea fi cauza nenorocirii lui. Intr-un tîrziu,
doctorul o urmărește prin fereastră pînă la
capătu] aleei, unde se află poarta. Apoi te-
lefonează acasă. Să nu fie așteptat cu masa,
are mult de lucru și va mînca la cantina spi-
talului. La protestele soției, aruncă recepto-
rul în furcă, și începe să-și citească notele fă-
cute în ajun pe agenda de pe birou. Da, as-
tăzi va trebui să discute cu Nero cel care a
dat foc la chioșcul de legume și fructe, unde
era vînzător. Prea mult a amînat această dis-
cuție.
Corneliu ȘTEFANACHE
uranicului și teluricului. Pe pămînt, de la ho-
mo agilis la homo sapiens, o burniță măruntă
de mituri și legende aburește limpezimea azu-
rului. îți amintești de Bacchante. în orgiile
lor, răul și binele, exaltarea și fără-de-legea
se contopesc parcă în retorta vieții și a morții.
O abreviere parcă a simbolurilor universale,
o sinteză a energiei și extincției. Este și a
fost, a fost și este, nu sunt simple jocuri de
cuvinte. Ele, bacchantele, / Idilice, sapa /
In stînci ca-n destin / Cu tirsul scot apă, /
Cu narthexul — vin, / Cu unghia — lapte /
Din lut... Dionys — / Jos, crimă și noapte, /
Sus, calp paradis...
— Prea tai firul în patru, mă dojeni ami-
cal Marele Melancolic.
— Nu-1 tai de loc, dacă a tăia presupune
numai un act mecanic. Crezi că Vrăjitorul din
Oz se preocupă numai de gestică și mimare?
Nicidecum. Nu taie firu-n patru, ci-adaugă la
firul albastru, alte patru, alb. negru, gal-
ben, roz. / Pe-ai Basmului calzi umeri le
împletește-n cozi, / Legîndu-și cocul magic c-un
fir de cer în mirul / înțelepciunii mute, el,
Vrăjitor din Oz.
— Poate ai dreptate. Nu există basm fără
mister, nici mister fără filigranul basmului,
al mitului sau al legendei. Proiectarea în timp
si spațiu duce nu la algebra, ci la geometria
misterului. Dacă nu mă înșel. Esculap... și Ma-
rele Melancolic se opri brusc, profund întris-
tat,
— Și Esculap a fost un geometru sui gene-
ric in domeniul tainelor biologice. Apropo, un
Vraci misterios mi-a dat cindva o rețetă pen-
tru terapia Melanholieî. Ți-ar prinde bine
ol» recomandate... Auzi-o. dacă vrei. Poso-
logie : bobul de Rouă adjuvant / Se ia în
zorii zilei pe inimile goale, / Efecte secunda-
re : vertigii vesperale ; / Intoleranță numai la
veșnicul neant...
— Vai mie. pelerinului îndrăgostit de amur-
guri ! oftă Marele Melancolic. Vindecă-mă de
neant și voi sorbi cu sete, fără spaimă, su-
perbul bob de Rouă...
Nicolae ȚATOMIR
Convorbiri literare — 14
pro Joventuie
,,convorbiri literare44 prin corespondență
â Decebal ALEXANDRU-SEUL — Izvoarele
Sucevei (Suceava). In Țipătul, faimosul con-
flict dintre dragoste și datorie este tratat sim-
plist și, fără voia dv.', chiar umoristic.
9 I. D. ANDREI — Brașov. Am reținut Răs-
punsul, Burg. Margini, Fructul.
•	Viorel ANGHELESCU — Constanța. Corec-
titudine, dar și inconsistență.
•	Sinziana B. — București. O tonalitab- i-
rată în „nu simți florile...- în rest. nimk.
•	Mihai BAZGAN — București. Nec -
gător. Cînd dramatizați e și mai rău. e sinis-
tru : „naufragiați ai lumii noi sîntem / si a-
lunecăm prin valuri in derivă. ’ tăișul oasei
adulmecind prin iarbă așteptăm, / să ne tri-
mită-n noaptea cea definitivă".
•	Laurențiu BALALCA — Botoșani. Proza
e infantilă, neeonvingătoare.
•	Mariana BODOLICA — Iași. S • unele
secvențe remarcabile in Haide, Eu sint. Loc,
Amintirile, însingurare. Din celelalte nu se
poate reține mai nimic, parcă ar fi scrise dv
altcineva. Aceeași inconstanță apare și intr-un
al doilea plic. încercați să fiți mai exigentă
cu dv.. cred că merită...
0 Marynia BONIM — București. Spuneți
„Ochii adînci și senin ca azurul curat al v -
rului de vară, dezmierdați de umbrisul des
al genelor" etc. E aici o încărcare a frazei . i
pleonasme (azur, cer și senin înseamnă ace-
lași lucru). In poezie se întîmplă la fel.
•	Sorin BRADEAN — Arad. Aveți un perso-
naj interesant (există probabil un model) p<
care însă nu-1 implicați în ficțiune. De altfel,
proza e un fel de reportaj cuplat cu un in-
terviu. faptele neavînd proeminență artistică.
* Daniela BUNEA — Sibiu. Cred că lim-
bajul despodobit, cu prospețimea lui e mai
convenabil : „Timpul tinerețea, cu pas desculț/
Imi alunecă printre degete. Poate sint prua
copilă, / Sau poate nu mai sînt deloc". în
schimb, cînd ii spui, lui Dragoș, că-1 cauți _ia
răspîntii de viscol / Pline de tăcere" imaginea
e căutată, deci inautentică. Cu răbdare >i mul-
tă muncă pe text s-ar putea să ieșim din ano-
nimat.
•	Nicolae CARVNTL — Darabani. Am re-
ținut Aici.
•	Luminița COJOCARI— IRBACZEK —
Piatra Neamț. Puțintică răbdare și totul va ii
bine.
•	Gabriel CORNEA — Baia Mare. Sint lu-
cruri bune, chiar foarte bune. Nu aveți nevoie
de sfaturile mele. Am reținut Periplu i Seri
la Adincații din Vale. Mai trimiteți, pentru
un grupaj mai consistent. încercați să dactilo-
grafiați pe o singură pagină.
•	Luminița DUMITRII' — Galați. Repet, for-
țați vocabularul : „O rodie înțepată La ace-
eași rază de dor. / Și totuși e mort fluturele
neasfaltat de gînduri" etc.
•	Daniela DORIN — Iași. Prefer poezia de no-
tație, a gestului simplu și a verbului nesofisticat-.
„Salcimul și șoapta / plopul cu galbeni. in
tot mai departe de dincolo / își leapădă moar-
tea // adio în plopi! / surîsul trece în arbori,
/ spinul galben al rozei / se-nsămînță în noi".
•	Romulus ELTESCU — Roman. N-am nou-
tăți.
•	Simona FOTIU — Cluj-Napoca. Sincerita-
tea directă din Neliniște, Chemarea pămîntii-
lui și Gînduri in noua primăvară sună poetic.
Aștept în continuare. Vezi, întotdeauna, ce poți
simplifica, ce poți elimina dintr-un text.
® Constantin GHERGHINOIL — Brăila, li-
nele accente de originalitate — în stare brută,
însă — nu lipsesc.
•	Dan P. MANOLE — Galați. Maniera tris-
teții ironice nu are haz : „Și un carusel flămind
a zeci de nări / Lipite de ventricule, să-ngaimo
/ Tămîi de catedrale, fum de gări In haite
de-amintiri și găști de spaime". Practicați su-
prarealismul în vers clasic ceea ce se cheamă
suprarealism la pătrat. Aveți ușurința împere-
cherilor bizare, ceea ce nu-i decit manierism
sadea.
•	Dinu MATEI — Sîntana (Arad). Compart-
rativ cu începutul corespondenței noastre a-
cum, se pare, v-ați apropiat ceva mai mult
de poezie. Retorica rămine însă grandilocven-
tă, temele mari sînt, deocamdată, peste pute-
rile dv.
® Iulian McNUȚA — București. Singurul
lucru deosebit din cele trimise este pseudoni-
mul dv. britanic.
•	Ion MIHALCA — Lipova (Arad). Poeziile
dedicație sînt ratate. In celelalte se disting
cîteva semne încurajatoare.
neapărat de aur și cu monogramă
(urmare din pag. 9)
tofi lucrați în Germania, vreau tot ce e mai
bun în viață. Vorbind se gîndea că biata Mar-
go nu știe să se aranjeze. Părul negru îi ac-
centuează ridurile, o face cu cîțiva ani mai
bătrînă. Și hainele astea stau pe dînsa ca pe
un umerar fără a treia dimensiune.
Tocmai atunci intră fetița casei, cu gîndul
la cele citite. își uimi ochii de tandrețea gru-
pului desprins parcă dintr-un roman sentimen-
tal, ceea ce îl obligă pe profesor să-și retra-
gă mîna de pe umărul celei pe care căuta s-o
împace, simțindu-se caraghios de vinovat. Ce
ochi verzi are fetișcana asta se miră în sine,
trec prin om ! O privi cu amănuntul și i se
făcu milă de acest boboc de floare gingașă
camuflat într-o rochie confecționată sigur din
două piese dăruite de Margo, ca un ghiocel
în frunze putrede. Avea gît puternic și umeri
rotunzi. Se gîndi, parcă neîndrăznind să se
gîndească, ce va deveni peste cîțiva ani, doar
peste cîțiva ani, fetița aceasta cu privire atît
de insinuant-provocatoare și simți că-i tremură
mîna rămasă pe spătarul jlțului prințesei. Fata
luă ceva de pe scrin și se prelinse afară, lăsînd
în urmă o tăcere vinovată, nejustificată. Prin-
țesa percepu fiorul care-1 încercase pe profe-
•	I. V. MOCANII — București. Concentrarea
e strict lingvistică, nu și lirică. Despre poet
spuneți : ..Străbate / Adîncul mării, înălți-
mea munților, // Expune / Dulcele și amarul
Versului", ceea ce e pur enunț. Dimensiunile
vă obligă la o maximă intensitate a emoției.
© Nicolae MORUN — Galați, poeziile sint
diluate.
•	Maria-Ana PLEȘCAN —Pașcani. Să mai
vedem.
•	Sauvage — Iași. Nimic nou sub soarele
poeziei. Egal e remarcabilă, mai puțin fi-
nalul. Treceți pe la redacție.
0 Cătălin SEREDIVC — Suceava. Ceva, ceva
în Scrisoare dezgropată (groaznic titlu!)
•	I. D. SICORE — Bumbești (Gorj). Nu e
rău. mai ales Simț, Lemnul cuvîntului, Ritual.
Cina cea de taină. Vreau să văd cum vă
descurcați pe spații mai mari.
pe arma
unui soldat
căzut...
Eu
Am iubit totul
Mai puțin
Cimitirul
î nde mereu era
Vn colțișor
Pustiu.
Iulian MOCANL
aici
Legănat și dulce
este glasul
privighetorii
spune iarba înaltă
mingiiată de vint...
Frați sînt oamenii
de-Aici
răsună
cintecul fermecat
al păsării — frați —
intru ginduri și fapte
și-n sărbătorirea / luminii /
acestui pămînt
dinspre naștere
și-n rămînerea
definitivă Aici !
Nicolae CARUNTU
și timpul
se despică în două
La poartă stă ziua : raze în rouă ; copacul
deschide un. ochi verde yși proaspăt ;
fluturii se întorc pictați de nădejdi ;
la poartă stă noaptea : pietre fierbinți
postamentele ei ; o clipă, un ceas,
privirile ațintite in sus ;
exact intre umbre luminile,
si iată din plin
un aer călduț amestecat peste lucruri ;
orizontul inalt, lucios, neîntinat,
nu amăgește : închide ochii, deschide-i dacă vrei
imaginea e o constelație de sînge,
urme se pot cerceta : în palme, în ierburi ;
în solul dur drumul deschide pasul
și timpul se despică in două.
sor și parcă înțelese ceva. îi și fulgeră un
gînd răzbunător : o va lua pe jeanette la ea,
să-și termine ultima clasă de liceu la Bîrlad,
tîrg cu școli vestite, iar dumnealui, „tăbăca-
rul", să se lingă pe bot. încrîncenată de ceea
ce doar presupuse, se ridică solemnă și îl mă-
sură centimetru cu centimetru pe „bătrînul ne-
rușinat" din fața ei, uns cu toate urdorile, în
pofida parfumului Coty.
— Toate bune domnule Epicur, cu gregarul
dumitale „cârpe diem", îi răspunse ea la ulti-
ma declarație, de la care se așternuse tăce-
rea aceea încordată, dar dacă intr-o bună zi
totul o să devină un bluf ?
— Cum adică ?
— Cum se cam vede. Doar nu trăiești în
lună, ci în Europa. Ce se petrece în răsărit
știi, situația din Germania o cunoști mai bine
ca mine. Noi sîntem... „Au carrefour des em-
pires morts", e titlul unei cărți scrisă de un
franțuz despre Moldova.
— Nu se va ajunge chiar acolo, știu sigur.
— Și dacă, totuși ? insistă ea din cruzime,
ca să-1 vadă îngenuncheat.
— Atunci îl am pe cel mai fidel prieten și
totul se rezolvă. Vorbind, scoase din buzunar
un revolver mic, alb și îl jucă în lumina gea-
mului. Gestul nu făcu nici o impresie asupra
•	Călin SORAN — Galați. Stilul e încărcat
și lipsit de proprietate.
•	Dan STARCU — București. Cum vine „Și
de atunci rătăcesc / Cu pași' de aromă"? Ve-
hiculați imaginea de dragul unor asociații de
efect. Instinctul poetic, cînd există, este acela
care veghează ca insolitul să nu se confunde
cu arbitrarul.
a Vsevolod TOPOR — București. Faptul că
ați „trădat- poezia de multă vreme se vede.
Modalitățile de exprimare, chiar și sensibili-
tatea poetică s-au schimbat între timp.
•	Max VLADESCU — Bîrlad. Imaginile au
forță și această forță vă scapă uneori de sub
contorol. Pe spații mici totul merge bine : „în-
tunericul îngheboșat sub fereastră / își frâ-
mîntă uriașul trup de balaur / Pe pervazul
luminii / Cu labele groase se prinde Și a-
dinc în odaie pătrunde. Patul alunecă în su-
doare și somn". Reveniți.
• Mona Mariana ZAMFIRESCU — Poarta
Albă (Constanța). Proza povestește naiv o întim-
plare banală. Nu aveți ureche la dialog, con-
duita personajelor e insuficient motivată. Poe-
zia e și ea „subțire", în multe rînduri e proză
versificată: „Pătrunsesei în sufletul meu și ai
reușit să-1 cucerești, / Dar nu! Eu te declar
învingător. Te iubesc... Și de aceea coarda
mea sensibilă s-a mlădiat sub dumnezeirea ta“.
Daniel DIMITRIU
uneori
Fluturii albi înfloresc în tranșee
unul după altul ; uneori,
poetului care vine să-și caute drum ;
despletite sălcii oferă sinii lor goi
dincolo, dincoace de casa de-alături,
ziua, mare vas de lumină ;
frumusețea vie, verzuie si adincă
pe umerii mei nesfirșind.
Vasile GRĂMĂTICI
un fel de primăvară
Pumnal de fum in miini tremurătoare
Dă zbenghi în crengi cu vuiet de altoi
Din cicatrici se umflă muguri noi
Și nu-nțeleg de unde-atita soare
Seve albastre umplu păsăretul
Gonindu-1 dirt roșcatul dulce sud
Spre fumuri limpezi care se aud
Învăluind pe Bosfor minaretul
Mai sus curgind către ghiaurii care
Se umplu toți de bucurii amare.
Ni se presimte rod și frunză gura !
Iubirea vine ca o bere tare !
De unde în imagine arsura
Beției calde pe cîmpii și mare ?
Dan P MANOLE
era o f urtună
Era o furtună acolo simțită chiar și de lebăda
albă a viselor mele învăluite de frunze
o sărbătoare în care barca legănată de șoapte
avea limpezimea primei promisiuni făcută
iubitei
spre seară cînd din tropotul de cai
nu auzeam decit oftatul dureros al podului
si praștia intinsă de-un băiat lovea
in mine poate ori in nimenea.
Era o furtună acolo și o ghiceau
furnicile mergînd anapoda_n călcîie
iară poetul dezlegînd un nod
lumina toată-n vale o scăpa șiroaie
furtună era acolo
si aici
melcii în coate ieșiseră ca după ploaie
cătind mirati la vremea schimbătoare
încotro nestiind s-o iee pe cărare.
Constantin SĂRACU
prințesei. Mai trăise cîndva o scenă a sinu-
ciderii din disperare, pe cînd era o gîsculîță.
— M-aș mira să nu fie de argint, rîse ea,
snobul rămine snob.
— Așa e, ce vrei, îmi place eleganța. Poate
că și glonțul o să fie de aur. Merită, ricana
dînsul schițînd gestul ducerii jucăriei la tîm-
plă.
— Și neapărat cu monogramă. Cristea, nu
uita monograma prețiosule ! Știa că profesorul
avea mania monogramei. Pe toate mărunțișurile
existenței lui se afla gravat un C.V.Z. înlănțuit
în diferite feluri, desenate chiar de el.
— Imaginează-ți ce înghesuială o să fie la
autopsie, fiecare dorind să pună mîna pe o-
biect ? continuă el în glumă, apropiindu.se de
prințesă parcă spre a ocroti la pieptul său pu-
ternic. Dar, tot atunci Jeanette trecu prin lu-
mina geamului, rămînînd în ușa pridvorului ca
o perdea care se împotrivește soarelui. Se ghi-
cea că poartă o cămășuță de pînză cu bretele
scurte, ridicată pînă sub gît să-i acopere cît
mai mult decolteul. Doamne, ce blăstămăție !
gîndi profesorul și fără să înțeleagă de ce în
loc să se apropie ,se retrase și puse repede re-
volverul în buzunar.
Prințesa era cu spatele la geam, nu surprin-
se scena, dar simți schimbarea de atitudine.
O puse pe socoteala emoției, omul trăise pro-
priul său eșec și într-un fel fu mulțumită.
Drept care, îl concedie demnă, întinzîndu-i
mîna rece, în mitene de fină dantelă albă, re-
petind astfel gestul altor Ghyculese din por-
tretele de familie adunate în tainica vilă a lui
oncle Jan.
schiță de portret
Frunza care se ridică de sub piciorul tău nepă-
sător și adînc călcînd pentru a-ți înverzi privirea.
Iarna străzilor întinată și obosită.
Fluturarea mîinii de copil ce-ți albește fereas-
tra pe drumul dintre două gări.
Ochii străpunși de pomii desfrunziți.
Sihastrul care te dăruiește cu plinea lui mirosind
a fin cosit a izvor întîlnit in amiaza zilei și-a
mentă și-a cetină și-a zmeuriș.
Periferia orașului ca o boală de existență.
Bulgărele de pămînt mustos si-nmiresmat pe care
îl sfarmi in palmă. •
Casa cu scară de lemn în care ai fi vrut să te
naști.
Mirarea copilului sfidînd răspunsul.
Amurgul ce nu mai sfîrseștc a te ucide cu
măreția.i.
Sărutul desenat pe colțul gurii.
Duminicile pe care nu știi cum să le mai
trăiești.
Colindul ca o chemare de clopot pentru copiii
prin lume rătăcitori.
Cuvintul care taie lacrimi în teama ta de
lumină.
Nepriețuitul colier din scoici ciobite.
Arpegiile frunzelor muribunde.
Creanga de liliac ruptă pe furiș.
Femeia cu trup ponosit învcșmîntat în pene.
Bătrînul care scormonește în gunoi.
Nebunul care ți surîde.
Tristețea ursită la naștere, bucuria fără de pri-
cină, singurătatea fără drept de apel și blestemul
de a nu-ți putea desprinde 'talpa de țarină și
dorul.
Treptele urcate cu fruntea.
demnitate
Necunoscutul are miini prelungi ce încă se mai
zbat a zbor. Ochii lui s-au încăpățînat să ră-
mină albaștri deși privirea i se va toci de gratii.
El nu cerșește, ci există. Te rușinezi să-1 milosti-
vești din prag și-1 așezi în fața ta la masă. Și-i
așterni dinainte pîinea și toate semnele de în-
trebare cu care te-ai născut. Dar el nu poate
sau nu vrea să-ți răspundă. Ești uimit, e fără
grai. De fiece dată cînd îți bate la ușă îl în-
timpini cu aceeași neștiință, iți răspunde cu ace-
eași tăcere. Mănîncă puțin, te privește mult. Sub
mmeca hainei ghicești încheieturile roase. Dar
: e frumos și drept ca o pădure de mesteacăn
arămită de toamnă. Ce vierme ascuns ar putea
zace sub scoarță fără s-o fi măcinat ?...
Necunoscutul vine pentru ultima oară si îți
bate la usă și te privește albastru si își închide
palma în fata pîinii întinse și își desface pumnul
pentru a te binecuvinta.
Pleacă...
poetul
Vino, i-a spus, fii cintecul meu. Iar ea fugit
de teamă că el i-ar ucide glasul cu un singur
cuvînt.
Vino, i-a spus, fii lacrima mea. Iar ea fugi de
teamă că el i-at răpi plînsul.
Vino, i-a spus, fii mîna mea dreaptă. Iar ea
fugi de teamă că el i-ar frînge aripa.
Vino, i-a spus, fii lumina mea. Iar ea fugi de
teama întunericului în care el i-ar îneca surîsul.
Vino, i-a spus, te voi ascunde, păsările-n zbor
pot fi rănite. Iar ea fugi de teamă că el ar
ascunde-o într-atit, incit ea insăsi nu s-ar mai
găsi.
Vino, i-a spus, uită tot ce ți-am cerut. Pentru
tine voi închipui globuri mari roșii pe cer, să
te oglindești în ele. Iar ea a fugit departe, surî-
zînd mulțumită. Și își prinde flori în păr, po„
trivindu-le în iubirea lui ca într-o oglindă.
Carmen BENDOVSKI
dragoste
Iubiți țara și nu uitați :
Are nevoie de munții
Și de apele ei.
De cîntecele în care nu rămîne
Tăcerea de dincolo de noi.
Iubiți țara dar nu uitați :
Zidiți cîntece.
Zidiți flori
Peste sufletele eroilor.
Iubiți țara
Dar mai ales nu uitați :
Țara vine din' fiecare din noi !
legă mint
Mă simt legat de carpatine plaiuri
Printr-un cuvînt de cîntec legendar
Din demult destinul meu hoinar
a înflorit în fermecate naiuri...
Sînt poate pasulj ciutei, poate saltul
Acelor zimbri care urcă-n steme ;
De prea frumos în crîncene poeme
Sînt cu prezentul clipei mai înaltul !
cuvintele nesupuse
Poetul a zis Poetului :
să inventăm
nesupusele cuvinte !
(îndoiala e totdeauna
în miez).
Pădurea începe
cu creanga de aur
din mîna mea...
în singurătate
—■ în memoria lui Serghei Esenin —
Am zburat
adine,
adine printre oameni
și mi-au rămas aripile
pe buzele lor.
Iată aștept de tinerețea
vindecată ca o rană
să-mi desfaceți cercurile
din copaci
să mă înalț către Timp.
Legenda ta, Serghei, mă apără :
în singurătate
desenez o lume
si peste tot
îmi văd frații...
Mihail I. VLAD
15 — Convorbiri literare
nikolai zidar o v
La 28 septembrie a.c. scriitorul bul-
gar NIKOLAI IVANOV ZIDAROV Îm-
plinește 65 de ani. Provine dintr-o fa-
milie numeroasă, de țărani săract
După terminarea liceului în orașele
Șumen și Tîrgoviște, absolvă Institu-
tul Politehnic din Sofia. încă de pe
băncile liceului, editează reviste și
foi volante, e membru al Partidului
Comunist Bulgar din ilegalitate, cu-
noscînd tortura în închisorile fasciste.
După eliberare, se dedică slujirii noii
literaturi din patria sa, devenind unul
dintre cei mai prolifici scriitori con-
temporani. Este autor a 50 de volume
de lirică (a debutat editorial cu
Drumuri și intîlniri, 1951). Amintim
selectiv : Soare de duminică (1960),
Fresce fără aureolă (1969). Sd păstrezi ,
aceste clipe (1971). Zăpezi de cerbi
(1974), Increde-te vintulut cald (1977). |
Durere șt amintire pentru iubire i
(1979), Ne vom vedea pe deal (19&4), i
inelul cu picătură din ochii tăi ।
(1985) ; pentru copii : Flacără cu trei |
virfuri și Nu mă uita (1982), Noi ne
trezim zimbind (1963). Cîntecul mă ।
poartă de mină (1969), Zi sub curcubeu
(1978), Care cum călătorește prin
lume (1985). Traduceri : Tudor Ar-
ghezi (De ce-aș fi trist, 1965). Mana
Banuș (Vint de martie, 1967), Victor
Tulbure (Hanul Ancuței. 1968). Ion I
Brad (Fintini șt stele, 1969), Lucian
Blaga (Nebănuitele trepte — în cola-
borare. 1985). în prezent, definitivează
o Antologie a poeziei românești.
Pentru meritele deosebite pe târimul ’
culturii i-a fost decernat titlul de Scri-
itor al poporului. Din numeroase
aprecieri critice asupra creației sale, 1
extragem două scurte opinii : -în !
credo-ul creator al lui Nikolai Zida-
rov poezia se transformă in .dum-
nezeu”, în ideal, intr-un piedestal su- .
perior, iar versurile propriu-zise in-
tr-o rugăciune- (prof. Ivan Popiva-
nov) ; .Poezia lui Nikolai Zidarov
este pătrunsă de dragostea față de
lume, de ho rărirea eroului liric de a
înțelege că trebuie să adăpostească
în sine bucuria, durerea, suferința,
raza de soare șl norul întunecat. “
(Ivan Spasov). Ospitalitatea sa este
binecunoscută atit scriitorilor romăni
din toate generațiile cu care s-a in-
tilnit șl s a împrietenit. Semnele prie-
teniei și ale aprecierii confra terne
sînt păstrate cu grijă In biblioteca
poetului, în care sectorul românesc
cuprinde sute de cărți, unele cu de-
dicații dintre cele mai relevante. Iată
cîteva motive care ne-au determinat
să-i solicităm acest interviu pe care
ni l-a acordat cu o expresă modestie
(poetul resimțindu-se. și de pe urma
unei recente intervenții chirurgicale),
mărturisindu-ne că publicitatea nu ba
preocupat niciodată. în cei 25 de
ani de cînd ne vizitează țara și tra-
duce din literatura noastră, acesta
este primul interviu acordat presei
literare românești.
G. C.
l_____________	_____________
„răspunderea
fata de
verbul
rostit"
— Cine sinteți, de fapt, Dumnea-
voastră, Nikolai Zidarov ?
9 Doriți să știți dacă mă cunosc
bine ? încă de la mama, din copilărie,
din tinerețea mea de remsist (organizația
bulgară ilegală de tineret — n.n.). eu
știu — și nu voi uita cit voi trăi —
prețul valorilor trainice care compun
viața noastră. Mi-amintesc cîntecul de
leagăn, dar țin bine minte și spînzură-
torile și gloanțele care au dus spre ne-
murire oameni dragi sufletului meu. Nici
pînă astăzi, în versurile mele, nu pot
uita acea lumină care m-a .orbit" pen-
tru totdeauna, redîndu-mi vederea inte-
rioară spre a putea deosebi cînd este
vorba de iubire și de ură, de dăruire
de sine și de credință, de răspundere față
de verbul rostit. Pentru mine, sensul vie-
ții este reprezentat de un sentiment a-
cut al responsabilității. în acest răstimp,
novator și dinamic, dar și zbuciumat,
plin de amenințări cumplite la adresa
omului, nu este loc pentru indiferență.
pentru inactivitate ; nu poate exista li-
niște pentru cei neliniștiți. Viața m-a în-
vățat de toate, dar nu m-a învățat cum
să devin egoist, un simplu consumator
și, slavă domnului !, că a reușit acest
lucru. Altfel, m-aș fi simțit un om-mic,
lipsit de demnitate. Permite-mi, deci, să
lărgesc puțin întrebarea în sensul urmă-
tor : ce curaj îmi dă poezia pentru a nu
mă îmbătrini din punct de vedere spiri-
tual ?! Poezia mă salvează de inerția
vieții, de groaza .comodității" închise
in care să nu te apese durerile lumii.
Poezia mă face să fiu un vajnic apă-
rător inspirat al frumosului.
— Sintefi poet, scriitor pentru co-
pii, traducător fi, nu în ultimul rînd,
activist pe tărîm cultural fi obștesc.
Care dintre aceste componente poate
dobindi un loc mai aproape de ini-
ma dumneavoastră ?
O Cînd a sosit la noi dramaticul dez-
nodămint și pe scena politică a apărut
Ziua de 9 Septembrie, a fost o explozie
dc bucurie generală. Revoluția, la care
visasem și pentru care suferisem zile și
nopți insingerate, nu numai că ne-a a-
dus libertatea, nu numai că ne-a îna-
ripat creația, dar ne-a impus obligații
noi in sfera creației și în muncă. Cu
această bucurie și încredere în clasa
noastră mi-am petrecut adolescența ; cu
această bucurie și încredere m-am matu-
rizat. Ele au devenit pentru totdeauna
coordonatele sigure ale destinului meu.
Tradițiile revoluției, care continuă și a-
cum, sint vii ; legile ei sînt sfinte —
constituind norme întru dezvoltarea ar-
tei. Ele sint credo-ul meu ca poet, scrii-
tor pentru copii și tineret, traducător și,
așa cum ai spus, activist pe tărîm cul-
tural și obștesc.
— Impărtășiți-ne cîteva fapte
care s-au constituit în trainice a-
mintiri din România.
9 E>, drumuri, intîlniri, amintiri !
Prima dată am sosit in România la in-
vitația poetului Mihai Beniuc, la un co-
locviu organizat la București. Dacă me-
moria nu mă j^seală. am fost intimpinat
Ia aeroport de Zaharia Stancu, Mihu
Drag, mir și Victor Tulbure. Ce decep-
ții ver fi încercat cind au văzut un
simpla tinăr bulgar ! Aceasta, deoarece
la c- iocviu participau academicieni, scri-
itori de seamă. Parcă văd în fața ochi-
lor s-rauneie înalte și toată lumea in
ținută o fie ale. în afară de mine și poe-
tu» turc Nazim H’ikmet. Printre cei pre-
zenți se aflau marele G. Călinescu, poe-
tul francez Guillevic, poetul italian Ma-
no Luzzi, poetul belgian Maurice Ca-
reme. poetul grec lannis Ritsos. poeta
iugoslasm Desanka Maksimovici și alții.
Peste cîteva le. am participat în satul
lui George Coșbuc la un spectacol ex-
cepț'zaat. mic aș putea spune. ;n na-
tură. ca .Nunta Zamfirei". Și astăzi, in
memoria mea. apare acea colorată .in-
vazie* de călăreți care coborau pe po-
tecile șerpuitoare ale celor două dealuri.
După această amintire atît de dragă,
iată că își fac loc altele dintre care mai
aleg una : am petrecut o vară la Sinaia ;
era o vreme fără vînt. soare, aer proas-
păt. iar Carpații aveau în vîrf o dîră
de zăpadă inurziară Sufletul meu de-
venise dornic de poezie, dar, plecat în
grabă de la Sofia, uitasem să-mi iau
cărți pentru lectură. Tînărul poet Ni-
culae Stoian m-a condus la o librărie
și mi-a cumpărat o carte de Tudor Ar-
ghezi. Pe tot drumul către fostul palat
regal, mi-a vorbit cu emoție, cind in
limba română, cind in limba rusă, des-
pre stihul arghezian. în aceeași zi, am
tradus (împreună) poemul De ce-aș fi
trist * Așa am făcut cunoștință, aș pu-
tea spune la -fără frecvență", cu poezia
lui Tudor Arghezi. După cîțiva ani, îm-
preună cu marea noastră poetă Elisa-
veta Bagreana aveam să fim oaspeții
lui Tudor Arghezi. ;n casa sa care se
afla aproape de Lacul Herăstrău. La
intrare ne-au intmpinat în gardă de
onoare — castanii și teii — iar la um-
bra - 'toanelor familia poetului. I-am
inminat	volumul care abia ieșise din
tea- ' p>.ur!-:i:J ia Sofia. Arghezi,
care nu -c simțea bint. se ridicase to-
tu> <!'■ par pentru a—i intimpina ..fra-
ți: bulgari*. Pentru început, discuția în
imba La:	intre cei doi poeți — cla-
sici de-acum •—	înnoda cu greu. Dar
genialul poet. ccm bolnav, dintr-o dată
dever vio: -i începu să întrebe despre
«ate ■'■așe, despre munții și riurile
Bulgar:.;. Apoi, pe nesimțite, au intrat
:n pc ; franceză și rusă, o temă iu-
bită de ammdși. Eu ascultam atent și
simțeam . um Bagreana și Arghezi, citin-
du-se reciproc unul pe celălalt — erau
deja traduși in limba franceză —, se
descopereau, apoi izbucneau într-un ris
molipsitor, bucurindu-se ca niște copii.
La urmă am făcut cîteva fotografii ca
amintire. Poate că Mitzura mai păstrea-
ză acele fotografii (din care aș dori și
eu una).
— Știu că de România sintefi le-
gat printr-o veche afecțiune; aveți,
aici, nenumărafi prieteni și chiar o
parte din familia Dumneavoastră. La
centenarul Independenței noastre de
dialogul literaturilor
Stat, „Scînteia" vă găzduia poezia:
Gornistul român. Să ne-o amintim:
„Se-aude dorobanțul român in veac
de slavă / La Grivița șl Plevna su-
mnd din goarna-i bravă, / / Și sună,
lung răsună, dind veste că e soare
J In inime române și-n inime bul-
gare. / / Al bucuriei ospăț de aur
trece pragul / Suindu-i României ne-
atîrnate steagul ! / / Și cum pe bolți
răsare la Plevna și străluce, / Rîv-
nită libertate Bulgariei i-aduce ! / /
La Grivița, la Plevna. sunînd din
goarna-i bravă / Se-aude dorobanțul
român, în veac de slavă !“ Iar la
centenarul nașterii lui Tudor Arghezi,
numele V-a fost din nou evocat, de
data aceasta, ca traducător al ma-
relui nostru poet...
• Permite-mi să nu mai aștept con-
tinuarea frazei. Noi, bulgarii, nu vom
uita niciodată că poporul dumneavoastră
i-a primit pe meleagurile sale pe
marii noștri revoluționari Gheorghi Sava
Racovski, Hristo Botev și Ivan Vazov,
care s-au inspirat din opera creatorilor
români ai vremii respective — Cezar
Bolliac, Grigore Alexandrescu și Alec-
sandri, dindu-le. în același timp, posibi-
litatea să-și desfășoare propriu lor talent.
Noi nu vom uita niciodată că poporul
român a scos din mîinile jandarmilor pe
marele fiu al Bulgariei, Gheorghi Dimi-
trov, care, pornind spre Odesa, a fost
aruncat de furtună pe malul românesc al
Dunării. Noi nu-i vom uita pe Coșbuc,
pe pictorii Theodor Aman și Nicolae
Grigorescu, in ale căror inimi au vibrat
duioase strune față de suferințele poporu-
lui bulgar și care și-au găsit ecou în
poezia „Pe deal la Plevna", în inegala-
bilele tablouri : „Bulgari masacrați de
turci", „La Grivița", „Atacul de la Smîr-
dan". Ca un „cîntec de lebădă" (al meu,
dacă pot spune așa), în scurtă vreme
voi oferi cititorilor bulgari o Antologie
a poeziei românești, care va cuprinde
creația poeților români de la Tudor Ar-
ghezi pînă la tînărul Traian T. Coșovei.
— Știu că în afara faptului că
sintefi un traducător asiduu din lite-
ratura română și un „propagandist"
avizat al acesteia, Dumneavoastră în-
șivă afi fost tălmăcit în limba noastră.
E vorba de volumul Versuri. Editura
Univers, 1971. Cuprinde el piesele
cele mai importante ale Dumneavoas-
tră pînă la acea dată ?
• Da. Faptul acesta m-a bucurat
foarte mult, deoarece a coincis cu îm-
plinirea a 50 de ani. Folosesc acest pri-
lej pentru a-mi exprima, deși cu mare
întîrziere. recunoștința față de poeții
Ion Brad. Ion Horea și Alexandru An-
drițoiu. Pentru vremea cind a apărut,
această carte înmănunchia partea repre-
zentativă a creației mele poetice, chiar
dacă unele dintre acele poezii astăzi nu
mă mai reprezintă.
— .4ri manifestat o predilecție pen-
tru traducerile din limba română. .4r>
tradus și din alte limbi. Putem vorbi,
în cazul Dumneavoastră, de o „spe-
cializare* privind o anume literatură?
9 Am tradus din opera unor autori
ruși, francezi și belgieni, dar poezia mea
preferată a rămas poezia românească,
\ i i * I <t <i t re i îi
.Vtațai nimic, dar in afara ei nu mai există
nimic altceva"
(MALRAVX)
După nimicul care-i viața, nimic nu mai este.
Bătrinețea o-ntimpini cu flori, deși ești conda’mnat.
Cedezi unei doamne locul în tramvai. Ca o veste
larna-ți presară lumină în sînge, neîncetat.
Ei și ! Mergi drept ! Șoseaua e spălată, nu-i pustie.
Numai de tine depinde s-o pornești pe noi rute.
Viața-i frumoasă... Șoferu-n taxi te îmbie.
Copiii din poarta școlii se-opresc să te salute.
in laude si-n gesturi personale nu-i salvare !
Nu poți zile bune avea de n-ai și buni tovarăși.
Stăpîn fii pe tine, puțin subiectiv, cum e oricare,
O nouă viață cată ți în frumsețe, creînd iarăși.
Virstei a treia dîndu-i un sens, prin beznă poți
străbate,
Poți opri cai sălbatici, poți mîngîia chiar himere.
Poți face să revină zilele fericite, cu trenul plecate...
Poți numai pentru alții, dar ție nu-ți poți cere !
Fii neelegant, înțelept Ia sfîrșit de poveste /
Pelinul și mierea gustă-Ie demn, fără vreo frică.
După nimicul care-i viața, nimic nu mai este
Și, slavă domnului, viața e superbă, unică.
liricul greier nu mui există
Liricul greier nu mai există
Și totuși cintul său nu-mi dă pace.
Timpul fuge, bolid, pe o pistă
Zburind pină durere se face.
pe care (sper că) o cunosc destul de
bine. Nu se poate vorbi de o speciali-
zare, dar marea mea bucurie ca poet o
trăiesc și atunci cînd traduc din poezia
dumneavoastră.
— Sintefi un neobosit călător. In
afară de România, în care vă veți
afla ca oaspete și în acest an, ce
alte țări ați mai vizitat ? Cine are
mai mult de ciștigat, de pe urma
acestor călătorii: omul sau poetul ?
• Mă faceți să-mi răsfoiesc bloc
notes-ul. Am vizitat de mai multe ori
Uniunea Sovietică. Am fost in Ungaria,
Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Cuba,
Austria. Dar cel mai des am fost oas-
petele României, țară de care mă lea-
gă nu numai relații de rudenie, ci și
căldura unor creatori care-mi sînt prie-
teni sinceri și adevărați. Cu mici excep-
ții, din fiecare țară, m-am întors cu
cicluri de poezii, așa că din aceste că-
lătorii au ciștigat omul și poetul —
acești frați dioscuri.
— Sînteți cunoscut și ca scriitor
pentru copii și tineret. Ne-ar inte-
resa o opinie referitoare la statutul
acestui gen distinct de literatură. A-
mintiți-vă, că în vara anului 1979,
la noi a avut loc un colocviu dedicat
acestei literaturi.
O Regret că nu am participat. Pe
planeta literaturii pentru copii eu am
apărut cu totul întîmplător. Dar îi sînt
recunoscător, deoarece ea mi-a încruci-
șat cele mai frumoase zile din viață cu
marii noștri clasici : Elin Pelin, Anghel
Karaliicev, Asen Razțvetnikov, Dora
Gabe, Ran Bosilek, Nikola Fumadjiev
cu care m-am împrietenit și am lucrat
pină la sfîrșitul vieții lor. Vă mărturi-
sesc in mod sincer că datorită spiritului
înnoitor întronat Ia noi la Plenara din
aprilie 1956 și în domeniul literaturii
pentru copii s-a simțit o adevărată re-
naștere. O adevărată ardere creatoare
i-a cuprins pe toți cei care scriu pentru
copii, iar tinerii scriitori au înregistrat
ei înșiși serioase îzbînzi.
— Cunoașteți destul de bine limba
română și ați tradus, fără întreru-
pere, de-a lungul multor ani. Care
ar fi, după părerea Dumneavoastră,
„secretul" unei traduceri pe cît po-
sibil aproape de original ?
O In domeniul artei traducerii exis-
tă varii teorii. Și privesc cu destul scep-
ticism traducerile dintr-o limbă în alta.
Cred că lucrul cel mai important (pen-
tru mine) rămîne să poți traduce LIMBA
poeziei românești în LIMBA poeziei bul-
gare. Nu sînt un susținător al tălmăcirii
tale quale. Uneori, îmi permit unele ieșiri
din text, îmi iau unele libertăți, urmă-
rind să aduc în fața cititorului bulgar
ceea ce poeții români au avut în ve-
dere, ceea ce am înțeles eu din creația
lor. Traducerea trebuie să fie convin-
gătoare. muzicală, înaripată și, in acest
fel, să-i acopăr unele „pierderi* din
text. Acesta este... „secretul* meu de
traducător.
— Care sînt în momentul de față
cei mai citiți poeți din Bulgaria ?
O Evident, clasicii : lavorov. Dim-
cio Debeleanov, Dimităr Boiadjiev, Ni-
3 poeme inedite
Subțiat îi e inimii glasul,
Noaptea cînd stă cu trecutul la sfat.
E rău cînd se apropie ceasul
De nimic rău să mai fii așteptat.
lubirea-i răcoare pe-arșița-n toi!
Vara se-ntunecă cerul ușor.
Nu mai există întoarceri ’napoi,
Căile au doar un sens unic, al lor.
Să fiu cineva sau fără de drum
Singur rămas, nu mi-aș dori de fel.
Socoteala nu mă găsească-oricum,
Ci alături de tovarășii-ntru țel.
Ei să-mi suporte slava umilă,
Chiar și c-o tristețe oareșicare.
Sau să mă condamne fără milă
La o soartă mai grea : la uitare.
lacrima christi
N-aș vrea să părăsesc această lume
Făr’ să-i mîngîi frumoasele femei.
Cred într-un zeu, dar altul vreau anume
Stăpîn pe adevăruri și idei.
Nici soarele parcă nu vrea s-apună
Pe dealuri, făcînd loc la licurici,
Pîn’ nu-nveșmîntă cu privirea bună
Frumoasele ce ne-neîntă, aici.
Ah, inimă ! vrei altă frumusețe ?
Pleoapa se închide la apus.
Soarele-i liber noaptea, dar binețe
Ne dă din nou cînd e pe boltă, sus.
Mai zvelte umbre, raze mai curate,
Pe Lacrima Christi iată că jur.
Doar în lumina femeii-adorate
Se află, pe lume, nu în azur !
(adaptarea autorului)
kola Liliev, Elisaveta Bagreana (în via-
ță incaj, Nikola Furnadjiev, Nikola
lonkov Vapțarov, iar dintre contempo-
rani : Gheorghi Djagarov, Liubomir Lev-
cev, Mladen Isaev, Dimităr Metodiev,
Blaga Dimitrova, Pavel Matev, Ivan
Davidkov, Vladimir Golev, Bojidar Bo-
jilov. Eftim Eftimov, Lăcezar Elenkov,
Matei Șopkin, Mihail Berberov.
— Ce ecouri a stîrnit în țara dum-
neavoastră receptarea lui Eminescu,.
Arghezi, Blaga ?
• In presa noastră au apărut apre-
cieri deosebite privind creația marilor
poeți pe care i-ați menționat, cît și referiri
pertinente în ce privește munca tra-
ducătorilor. Și aș fi nedrept dacă m-aș
opri aici : o serie de critici bulgari des-
coperă, cind și cind, la unii dintre poe-
ții noștri influențe creatoare in sensul
cel mai bun al cuvîntului. Nu-i puțin
lucru, nu ?
— Care este întrebarea Ia care ați
meditat pe parcursul acestui interviu
așteptind să V-o adresăm ?
S Ar fi o întrebare referitoare la
modul în care poeții români pe care
i-am tradus au apreciat munca mea.
N-am primit nici o scrisoare, nici un
cuvînt de îndemn. Am fost mîhnit. Să
numesc aceasta indiferență, tăcere ?
Poteca mea literară începută înainte
de cel de al doilea război mondial a
trecut prin arestări și închisori, prin
perioada întunecată și apăsătoare a cul-
tului personalității, prin perioada de des-
cătușare a energiilor care i-au urmat,
iar acum. în pragul vîrstei a treia, s-a
îndreptat spre zarea luminoasă a de-
venirii creatoare fericite. Anul acesta
urmează să-mi apară o nouă carte : Tai-
nele toamnei; iar în anul 1987, în li-
brăriile țării mele, se va afla Antologia
poeziei românești.
Permiteți-mi, să-i salut din toată ini-
ma pe colegii mei, poeții români, —
moștenitori ai spiritului tutelar : Mihai
Eminescu. Să salut minunatul dumnea-
voastră popor. Și mulțămesc (mulțumesc
cu ă, ca în spațiul Moldovei) pentru
atenția pe care mi-ați arătat-o în acest
anotimp aniversar.
Sofia, 23 august ’86
Consemnat de George CORBII
Redacția : Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1,
telefon (981) 16242 • Administrația :
București, Calea Victoriei nr. 115, tel.
(90)506618.
Colegiul de redacție :
Redactor șef : Cornelii! StuPZU
Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU
Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu
• Prețul unui exemplar : lei 5.
Abonamente : 6 luni, 30 lei ; 1 an, 60 lei
Pentru strâlnâtate abonamentele prin ILKXIM —
departamentul export-impori presă, București, atr. U
Decembrie nr. 3.
P. O. BOX 136—137. telflx 23226.
54737
I P lași, cd. 1023