
Proletari dia taate firile, uniți-vi 1
nr. 8, august 1986
(anul XCII , nr. 1200)
miORBIRI LITERARE
REVISTA dTERARA FONDATA DE SOCIETATEA «JUNIMEA» DIN IAȘI LA1 MARTIE 1867
EDITATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA
biruitorul
august
Piatră ele hotar în bimilenara noastră istorie, revo-
luția tic eliberare socială și națională antifascistă
ți antiimpcrialistă de la 23 August 1944 a repre-
zentat unul din momentede de răscruce în evoluția civili-
zației românești. Expresie a voinței de libertate și o viață
mai bună a întregului popor, organizat și condus de
partidul comuniștilor români, actul dc acum patruzeci și
doi de ani a deschis calea făuririi unei societăți libere și
prospere, societatea socialistă, pe pămintul patriei stră-
bune.
Jertfa de sînge, uriașele sacrificii materiale pe care le-a
adus poporul nostru pentru eliberarea întregului teritoriu
al patriei, pentru înfringerea fascismului în Europa nu pot
fi uitate. Amintirea ostașilor căzuți în luptele purtate alături
dc armatele aliate din Carpați și piuă în Tatra și la por-
țile Vienei va rămîne nepieritoare în conștiința generațiilor
de azi și de miine. Faptele de vitejie, de abnegație și
eroism ale ostașilor, muncitorilor, țăranilor în acele vremuri
de răscruce stau la temelia înfăptuirilor noastre de azi.
A fost și rămîne meritul istoric al Partidului Comunist
Român ca în acei ani cînd începea o nouă epocă în viața
națiunii noastre să mobilizeze toate energiile creatoare de
la orașe și sate pentru înfăptuirea unei societăți noi, mai
drepte și mai bune. Uriașele transformări ce au avut loc
de la 23 August 1944 și p'nă acum stau mărturie ce poate
înfăptui un popor care, luîndu-și soarta în propriile sale
miini, a pășit ferm pe drumul progresului și civilizației
socialiste.
într-o perioadă istorită scurtă, România a străbătut calea
de la o țară cu o economie înapoiată, distrusă de război,
la o țară industrial-agrară, cu o economie puternică, dina-
mică, în plin proces de modernizare. îndeosebi în anii
ce au trecut de la Congresul al IX-lea al partidului, ani
pe care cu mindrie îi numim EPOCA CEAUȘESCU. țara
noastră a cunoscut cele mai spectaculoase transformări în
industrie și agricultură, în nivelul de trai material și spi-
ritual al milioanelor de cetățeni.
In acești ani dc mari înfăptuiri, oamenii muncii au
construit fabrici și uzine dotate cu utilaje de cel mai înalt
randament, au sporit roadele pămîntului, au schimbat din
temelii înfățișarea orașelor și satelor noastre. Prin acest
efort general de necontenită propășire a patriei s-a trans-
format nu numai peisajul dropiilor, dealurilor și munților
noștri dar, înainte de toate, conștiința milioanelor de cetă-
țeni. Invățămintul, știința, cultura au căpătat în socie-
tatea noastră un rol tot mai însemnat ca factori dinami-
zatori de progres și civilizație.
In procesul complex de făurire a unei conștiințe înaintate,
literaturii și artei i-au revenit și îi revin sarcini de mare
răspundere. în repetate noduri, ilustrul strateg al epocii
noastre, secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae
Ceaușescu a subliniat rolul important pe care literatura
îl are în formarea personalității omului zilelor noastre. De-
. punind mărturie despre munca și viața concetățenilor din
societatea de azi, scriitorul contemporan este chemat să dea
o expresie prin creația sa nobilelor idealuri ce animă mili-
oanele de cititori din țara noastră, să-și cultive înaltele
calități morale și civile, sensibilitatea, dragostea pentru tot
ceea ce este frumos.
Este greu, dacă nu imposibil de evaluat mutațiile pro-
funde petrecute în acești ani în conștiința oamenilor de
toate virstele și profesiile. Democrația noastră socialistă,
bazată pe principiile umanismului revoluționar, a antre-
nat și antrenează necontenit, în înfăptuirea planurilor pe
care ni le-am propus, toți locuitorii pămîntului românesc,
în acest an cînd am sărbătorit 65 de ani de la făurirea
partidului precum și alte evenimente memorabile din istoria
poporului nostru, România se înfățișează întregii lumi ca
o țară liberă și independentă, stăpînă pe destinele sale
militînd ferm pentru pace și înțelegere între toți oamenii
planetei noastre albastre. Sub conducerea înțeleaptă, clar-
văzătoare a Partidului Comunist Român, a secretarului său
general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, patria română pă-
șește ferm spre culmile înalte ale comunismului.
Acum, în primul an al noului cincinal, privim cu jus-
tificată mîndrie la tot ceea ce am realizat dar și cu hotă-
rîrea fermă de a înfăptui ceea ce comuniștii, toți cetă-
țenii patriei ne-am propus la cel de al XlII-lea Congres
al partidului. Este de datoria noastră, a tuturor, de a duce
mai departe cu spirit revoluționar și voință nestrămutată
opera de ridicare a patriei noastre pe noi trepte de civilizație,
progres și bunăstare al cărei început a fost acel glorios
23 August 1944.
înfăptuirea insurecției a marcat începutul unor ample
mișcări sociale ale maselor largi ale poporului, în frunte cu
clasa muncitoare, condusă de partidul comunist, pentru
transformarea revoluționară a societății românești. Declan-
șarea revoluției de eliberare socială și națională din august
1944 a inaugurat o etapă nouă în istoria patriei.
NICOLAE CEAUȘESCU
conștiință și
istorie
George SCUTARU :
„Sărbătoare"
—— slavă lui august —
Explozii de culori, sclipiri de răsărituri
Din vremurile străvechi un gind mă înconjoară.
Izvorul veșniciei ce se numește țară
A revărsat în lume, un august plin de mituri.
T
Noi știm că de acolo credința am pornit.
Ca să purtăm balade, pe inimi scrisă glorie,
Cerul zvîcnește-n tîmple și-n suflet de istorie
Si știm să ne apărăm pămintul îndrăgit.
f
Slavă lui August ! schimbător de sensuri !
Noi stele se aprind, răsună noi chemări,
Chiar luna toarnă-n nopți aromele în versuri.
I
Românii și-au iubit mult florile de tei,
Și-au ridicat pe creste cetăți de temple-n zări,
Să lumineze cerul, azi, August douăzeci și trei!
Constantin MÂNUȚA
Scriitorul contemporan se con-
fruntă cu o experiență social-is-
torică neobișnuită : România zile-
lor noastre s-a prefăcut într-un tărim al
făptuirilor pentru eternitate, în care insul
uman se angajează tot mai plenar. Acum
furtunoasa devenire colectivă nu mai
reprezintă doar cadrul existenței de toa-
te zilele; ci o invitație către conștiințe și
inimi. Se susține cu îndreptățire că des-
fășurarea sintagmatică a evenimentelor a
fost înlocuită cu una paradigmatică, ceea
ce se verifică deopotrivă în viață și în
conștiințe, în realitate și în ficțiunea li-
terară, fără a avea însă o contradicție
între diacronic (istoric) și sincronic. Exem-
plaritatea socială solidarizează „consuma-
torul" Și creatorul în efortul de a în-
țelege, de a semnifica o lume a mutații-
ior fundamentale ; aici scriitorul și citi-
torul trăiesc deopotrivă aventura fascinan-
tă a transformării experiențelor nemij-
locite în fapte de conștiință. De unde
convertirea documentului în concepție, a
participării la evenimente — în opțiu-
ne ideologică, a responsabilității de moment
— în angajarea istorică. Se însumează ast-
fel datele majore ale reflexivității civ.-
ce, adică ale unei conștiințe angajate.
Scriitorul' de astăzi mai mult ca oricînd
altădată, săvârșește împreună cu ai săi dina-
mici contemporani, acte de generoasă im-
plicare politică, adică tot atîtea opțiuni,
înlesnite și influențate de spiritul timpu-
lui și al incului. Poate că nu pentru toii
acțiunea — sub semnul unor comanda-
mente Istorice — se întreprinde în deplină»
cunoștință de cauză, deși se află neîndo-
ielnic în deplin consens cu chemarea că-
tre construcția noii vieți. Dar ceea ce
poate fi numit instinct politic — adică o
intimă și organică disponibilitate față de
solicitările vieții — se conștientizează în-
tr-o neîntreruptă interacțiune cu reali-
tatea. în dialogul atît de fecund cu li-
teratura inspirată de duhul autohton al
vremii. Ceea ce aspirăm cu toții, într-o
grandioasă solidaritate națională. este
să fim de folos revoluției, iar aceasta nu
se poate fără o limpede conștiință de
sine, fără înțelegerea raportului dintre
actual si istoric, deci fără participarea lu-
cidă a scriitorului Ia reconstituirea și lec-
tura documentelor vii, concomitent eu
„istoricizarea" lor.
A fi folositori cauzei înseamnă să dăm
dovadă de conștiință politică, iar pentru
a ne cristaliza o asemenea conștiință în-
seamnă să fim folositori — iată o ecua-
ție deloc simplă, pe care multi dintre
scriitorii actuali au rezolvat-o din mers.
In acest proces năvalnic, pentru unii dra-
matic, putea trece pe primul loc autore-
flexivitatea sau, dimpotrivă, acțiunea. A
fost .acesta, un alt moment al opțiunii,
care a contribuit la diversificarea stilu-
rilor și personalităților creatoare. Au a-
părut scriitori care, așa cum s-a spus, pun
în relație existența cu ideologia, destinul
individului cu experiența gîndirii, sau
care consideră — cum spune romancierul
de azi — că adevărul nu poate fi decit
o interogație asupra adevărului. Miza
inestimabilă a mesajului literaturii renre-
zentative este, în ultimă instanță, o ches-
tiune de confruntare a conștiinței cu is-
toria ; ea se exprimă fără echivoc în
autenticitatea transfigurării artistice a
idealurilor comunise, a personajelor care
s-au dovedit disponibile față de solida-
ditatea lectorului, a conștiințelor capabile
să redimensioneze destine.
Izbînda cea mai nobilă a conștiinței
creatoare, în contextul social-istoric ac-
tual, ar putea fi numită libertatea ca
dreptul de a spune adevărul : ea în-
seamnă șansa de a trăi într-o lume unde
putem crede în dreptate. Fiindcă, așa cum
sugerează același romancier, parabola cea
mai autentică trebuie să ne facă a re-
constitui lumea dorită, pe care de fapt
o avem la îndemînă ca realitate, dar și ca
posibilitate a conștiinței active.
Vlad SORIANU
eliberarea
națională și socială
Iubirea de moșie moștenită din tată în fiu,
hotărirea de a fi singurii ce poruncesc in
ograda proprie, dorința de a fi stăpîni pe
sine, pe faptele lor, de a-și da numai lor soco-
teală pentru tot ceea ce întreprind, într-o am-
bianță de bunăînțelegere și respect mutual cu
celelalte popoare, au constituit întotdeauna o co-
ordonată primordială a existenței românilor,
înainte ca dreptul la independență al popoarelor
să fie teoretizat ca un drept legitim fundamental,
la noi a existat un cod nescris al neatîrnării în
numele căruia strămoșii noștri au luptat, au
căzut, au crezut. Momentele constitutive capitale
ale istoriei noastre naționale au fost urmate de
profunde transformări, de noi impulsuri pe calea
propășirii, căci forțele și idealurile ce se înscriu
în linia progresului îl și potențează totodată. De
altfel, există constatarea generală că revoluțiile
și victoriile social-politice marcînd dezvoltarea
națiunilor și a umanității nu au fost doar con-
secințe ale unor acumulări procesuale, ci și cauze,
la rindul lor, ale unor înaintări încă mai vigu-
roase pe planul reformelor cuprinzătoare. De o-
bicei, elanul înnoitor, energia transformatoare a
maselor este călăuzită și aplicată, după împlini-
rea unor obiective politice, naționale, sociale,
către dezvoltarea în ritm și dimensiuni sporite
a celorlalte domenii esențiale pentru existența
societății : economia, învățămîntul, știința, insti-
tuțiile, filosofia, cultura, artele. Așa au fost la
noi marile evenimente ale Unirii Principatelor,
dobîndirii Independenței, desăvîrșirii formării
Statului unitar. Eliberării naționale și sociale de
sub dominația militaro-fascistă.
încă de la întemeiere, P.C.R. a atras, prin
politica sa științifică, umanistă, clarvăzătoare,
profund revoluționară, masele de oameni ai mun-
cii la făurirea conștientă a propriului lor destin,
la edificarea unei societăți noi, această participare
unanimă la procesul constructiv atingînd, în epoca
actuală, cotele cele mai înalte.
Prin istoricul act revoluționar de la 23 August
1944, condus de partid, poporul român a trecut
cu hotărîre la așezarea pe temelii cu totul noi
a vieții și istoriei sale. în timp ce armata, spri-
jinită de întreaga națiune sub lozinca „Totul pen-
tru front, totul pentru victorie !“ a continuat
lupta, alături de armata sovietică, de partea tu-
turor puterilor aliate, pentru zdrobirea defini-
tiva a nazismului cotropitor și pustiitor, în țară
se desfășurau acțiuni energice de refacere a po-
tențialului economic, de înlăturare a efectelor
devastatoare ale războiului și ale secetei, dar si
prefaceri profunde, eșalonate, menite să înfringă
rezistenta disperată a claselor în agonie, să pună
bazele noii orinduiri ce și-a dobîndit treptat, in-
tr-un scurt interval de timp, prin acțiuni tenace,
temerare și abile ale forțelor înaintate conduse
de comuniști, dreptul de existență generalizată si
deplină. Au fost ani eroici, plini de lipsuri, de
confruntări, dar și de victorii decisive. „Victoria
asupra fascismului, sublinia tovarășul Nicolae
Ceaușescu, în cel de al doilea război mondial
a demonstrat încă o dată, la scara celei mai
ample Încleștări din cîte a cunoscut istoria, forța
cu care popoarele se ridică în apărarea unei cau-
ze drepte, adevărul incontestabil că rolul hotă-
rltor in făurirea istoriei, în apărarea libertății
și independenței naționale îl au masele populare,
milioanele și milioanele de oameni ai muncii de
pretutindeni. Războiul antifascist a relevat că
oricît de mare ar fi potențialul aruncat în luptă
de forțele reacțiunii, oricît de puternice ar fi ar-
matele imperialiste invadatoare, ele nu pot în-
vinge voința de libertate a popoarelor, dorința
acestora de a-și hotărî singure soarta“. Intr-ade-
văr, victoria asupra nazismului a fost obținută
cu prețul unor sacrificii enorme, umane și ma-
teriale, a oamenilor muncii de pretutindeni, fie
pe front, fie in spatele acestuia, prin munca in-
tensă din uzine, pe ogoare, în instituții și în
laboratoare, dar a fost o victorie de dimensiuni
uriașe, determinînd în unele țări instaurarea u-
nor regimuri politice în care drepturile și liber-
tățile democratice au luat avînt și au marcat
începutul prăbușirii sistemului colonial. într-un
șir de alte țări, procesul revoluționar a dus la
răsturnarea claselor exploatatoare si trecerea la
regimul democrațiilor populare, ulterior la in-
staurarea societății socialiste. Făurirea sistemu-
lui mondial socialist a exercitat constant o înrîu-
rire hotărîtoare în evoluția întregii vieți inter-
naționale ulterioare.
Victoria revoluției de eliberare socială și na-
țională antifascistă și antiimperialistă din August
i944 se așează firesc în șirul marilor evenimente
ce au marcat istoria poporului român, ea dato-
rîndu-se afirmării viguroase in viața social-po-
litică a României moderne a mișcării revoluțio-
nare a proletariatului. Elaborarea și înfăptuirea
platformei-program a P.C.R. a dovedit din partea
acestuia aplicarea creatoare la condiții specifice
a socialismului științific. P.C.R. s-a menținut tot
timpul războiului ca o forță politică centralizată
și a condus organizații de masă și grupări pro-
gresiste patriotice pe calea succesului final, a ti-
părit ziare și a difuzat manifeste, a avut legă-
turi cu forțele antifasciste de peste hotare. In
aceste condiții, intelectualitatea, printre care și
un înseninat număr de scriitori, condamna des-
chis războiul, apăra tradițiile progresiste, uma-
niste, ale culturii românești, trecea fățiș de par-
tea mișcării revoluționare. La Iași, din inițiativa
P.C.R., în urma atitudinilor anti-războinice mani-
festate în rîndurile cadrelor didactice și ale stu-
denților almei mater, a apărut la începutul anu-
lui 1944 apelul intitulat „Tineri români, porniți
la luptă !“ Și astfel, în vara aceluiași an, cînd
soarta conflagrației era departe de a se decide,
definitiv, poporul român, armata sa, s-au an-
gajat pe baricadele revoluției de eliberare so.
cială si națională, în conformitate cu aspirațiile
fundamentale ale poporului de progres, libertate
și independență. Modul cum a fost organizată și
dusă lupta antifascistă a constituit un examen
pentru proletariatul fiecărei țări, în primul rînd
cel european. în mai multe țări, printre care
România, partidele comuniste au avut un rol ae
frunte ajungînd să cucerească energic puterea
politică și să determine trecerea la construcția
societății socialiste. în ce ne privește, evenimen-
tele marcînd „începutul unor ample mișcări sociale
ale maselor largi ale poporului, în frunte cu clasa
munctioare, conduse de partidul comunist, pentru
transformarea revoluționară a societății româ-
nești". în perioada, istoricește scurtă, ce a urmat
insurecției generale din 1944, s-a realizat opera
de civilizație multilaterală materială și spiri-
tuală, îndeosebi în ultimele două decenii, ceea
ce înscrie ferm România pe calea edificării so-
cietății noi.
luliu MOLDOVEANU
carnet de scriitor
privesc din doftana...
Cine nu poartă în suflet cîntecul acesta,
al demnității comuniștilor români care în-
cepe cu versurile : „Privesc din Doftana
prin gratii de fier...". Cutremurătoare ver-
suri în simplitatea lor! „Pornirăm noi ti-
neri și plini de avînt!...“
Acum cincizeci de ani un adolescent
intra, împreună cu alți comuniști ș, anti-
fasciști pe porțile Doftanei. Un tînăr care,
cu cîtva timp înainte, înfruntase Ia Bra-
șov, cu demnitatea și mîndria patriotului
și comunistului, într-un proces intrat in
analele istoriei noastre, teroarea organelor
de represiune burgheze, obtuzitatea și ce-
citatea guvernanților de atunci.
în fața pericolului fascist, cu clarviziunea
minții sale, cu înflăcărarea și energia revo-
luționarului de profesie, cu maturitatea
gindirii sale, el, NICOLAE CEAUȘESCU.
avea să fie, împreună cu alți comuniști
întemnițați între zidurile Doftanei, unul
-----------------cin ta rea româniei
sonet moldav
Eu sint bolnav ; sînt bolnav
De-o boală încă de-a cunoaște
Lumina cărui țărm mă naște
Cu sufletul de dac moldav
Mi-e ochiul prins de o furtună
De din apusuri pină-n zori
Trecute păsări în viori
In cintec inima mi-adună
Cu gîndul vreau să scormonesc
Și trupul meu se infioară
Mai am în el un os domnesc
l
Iar timpul, pentru-a cita oară
Mă pregătește : „haide, zboară
Cît spațiile înfloresc!"
Dionisie DUMA
partid
Tînăr. mereu tînăr
înflorit ca un măr
pe rod an de an,
partid-lumină, partid-adevăr,
drum din August
pe care-1 visam —
cu tine-am trecut
prin fulgere și furtuni,
păstrind ce-aveam mai scump
de la marii străbuni.
Și temelii cu tine am pus,
temelii fără apus
Ipe aceste sacre vetre,
din pietre, de suflet pietre
inestimabile ca preț ;
partid al naltelor lumini terestre,
cu tine am deschis și-n rid ferestre
spre viitorul patriei, măreț.
Șuvița de argint de la timplă
nu-i semn că nu ești tînăr, gindești,
și tînăr rămii, mereu tînăr ca soarele ;
el strălucind pc bolțile-i cerești,
tu pe acest renăscător pămînt românesc.
Radu FELECAN
patrie
Mă voi spăla cu iarbă,
ochii îmi sint udați cu atîta departe
Chiar dacă o mină mi-e stropită in moarte
cu cealaltă voi da un semn de patrie
asemeni copilului
ce o clipă-si multiplică înainte
lebădă de geometrie și arc
Eu numai prin lumina Carpaților
respir cîntecul tău Patrie !
Ilie FIȚIGAU
și țara în august
Sublimă ni-i cinstirea și Țara în August
Pe porți triumfale ne intră cintind
Cu bolta visării mai plină de stele
Cu-n freamăt de holde spre tîmple urcind
--------------------------------------------------viața noastră
• La librăria „Mihai Eminescu" din Botoșani,
precum și la casele de cultură din Doroh^i, b.
veni și Liceul „A. T. Laurian" au fost lansate
două noi volume, apărute la Editura „Junimea
din Iași : „Pasărea pre limba ei" de Dorin Baciu
(proză) și „Ecranul de iarbă" de Dumitru Tiga-
niuc (versuri). Despre cele două cărți și autorii
lor au vorbit : Gheorghe Drăgan, Dumitru Ignat și
Emil lordache • în sala „Tricolorul" de la Casa
de cultură a tineretului și studenților a avut loc
o întîlnire a studenților cu actori ai Naționalului
ieșean care, prin intermediul recitărilor, s-au re-
întilnit cu opera poetului național Mihai Em.-
nescu • Spectacolul „Jocul destinului" al eleve-
lor Suzana Păstrăguș, Marilena Bilec și Liliana
Pascaru de la Liceul „M. Eminescu** din Iași s-a
desfășurat sub regia lui Constantin Popa • La
galeria de artă modernă a Muzeului de artă de la
Palatul Culturii, s-a deschis expoziția retrospec-
tivă „Nicolae Grigorescu", eveniment cultural-ar-
tistic de primă importanță. La vernisaj au parti-
cipat oameni de cultură și artă, un numeros pu-
blic. Despre semnificația deosebită a expoziției
-----înalt omagiu
dintre cei care au păstrat nestinsă în
inimi, ducînd prin ani mai departe cre-
dința nestrămutată că libertatea patriei
și a fiecărui cetățean al ei va triumfa.
Istoria a confirmat înțelepciunea, dîrze-
nia, sacrificiul omenesc pe care comuniștii
întemnițați la Doftana l-au adus în acei
ani la creșterea prestigiului națiunii noas-
tre în lume. Istoria a confirmat totodată
că „Școala Doftanei", cum a fost numită,
a călit și mai mult spiritul revoluționar al
sutelor de comuniști care au pregătit și au
înfăptuit insurecția națională antifascistă
și antiimperialistă de la 23 August 1941,
„Școala Doftanei" a confirmat marile
calități de revoluționar și patriot ale celui
care a dat nume istoriei contemporane a
poporului nostru : EPOCA CEAUȘESCU.
Jumătate de secol a trecut din acele zile
de august. Jumătate de secol în care po-
porul nostru, sub conducerea partidului
comunist, prin munca, sacrificiile și jertfa
de singe a ridicat din temelii o patrie
liberă și suverană. O patrie în fruntea că-
reia națiunea a ales bărbatul înțelept si
iubit de noi toți : NICOLAE CEAUȘESCU.
Corneliu STURZU
Răspuns întrebării : gindiri, cutezanțe
Un ev care-și poartă, azi. semnul in zbor
Și dornic d * pace ni-i ncamu-n veghere
Și pururi de aur e-al său viitor.
Dumitru GRIGORAȘ
apartenență
Eu m-am născut în holda aurie
Cu iz amar de izmă și pelin
Albeau în cringuri flori de iasomie
Și roua-n August dăruia rubin.
Crescută-am fost cu glia laolaltă ;
Arzind sub soare, fremătind sub ploi,
Tulburător in piept și azi tresaltă
Talanga veche-a turmelor de oi.
Mă dor, departe, stelele mirate
Din vremi aprinse amintiri revin
Și amețesc cînd vîntul imi abate
Suavul iz de izmă și pelin.
Cum rătăcesc pe străzi în seara calmă
Chcmind in minte satul depărtat
Eu — peste anii care au plecat —
Mai simt arsura secerii în palmă.
Adriana LIȘMAN
dorul nostru
român esc
Cântați cuvîntul dor
spus in graiul tuturor :
n-am găsit la nimenea
dorul ca in țara mea.
Dorul nostru românesc
e mai sincer, mai firesc
e și suflet și pămînt
este sacrul legămînt
este rază de lumină
și durere ce alină
este dragostea de țară
este gindul care zboară.
Dorul este fruct și vis
este cartea ce-am deschis
către marea depărtare
din hotare in hotare
este scut de apărare
pentru tinere vlăstare
este ochiul ce purcede
pe ogorul nostru verde
este griul copt in lan
este jertfă și elan
este plins și bucurie
au vorbit Claudiu Paradais și prof. dr. doc. Const.
Ciopraga • în organizarea Comitetului municipal
lași al U.T.C. șl a Bibliotecii județene „Gh. A-
sachi", la Combinatul de fibre sintetice din Ia«?
a avut loc simpozionul intitulat „Valori ale spi-
ritualității ieșene". Au prezentat comunicări des-
pre dezvoltarea culturală și valorificarea patrimo-
niului județean, in educarea patriotică și revo-
luționară a tineretului, in cei 21 de ani ce au
trecut de la Congresul al IX-lea al P.C.R., Victo-
ria Andrieș, Constantin Parascan și Aurel Leon
• La 18 iulie, la galeriile „Cupola", Ai ocazia
vernisării expoziției de pictură-grafică a membr -
lor cenaclului tineretului „Atelier 35“ de pe lingă
filiala Iași a U.A.P., a vorbit Paul Balahur •
La Muzeul de artă din Iași, în sala „H. Coandă".
s-a desfășurat o nouă ediție a dialogului plasti-
cienilor ieșeni cu publicul ; ediție consacrată pic-
torului Călin Alupi. Au vorbit Grigore llisei și
Claudiu Paradais • în ultimele zile ale lunii iu-
agora
Iți cînt Bărbatul
La ceas tîrziu și-n dimineți de nea,
Fîntîna ochilor de cîntec plină
Te-nalță-n pisc și în ființa mea,
Pămînt al țării. Cetate de lumină!
Ni-i mai înalt c-o pasăre azi cerul ;
înțelepciunea pune plug și ară;
Se deslușesc la orizont noi vise,
Cît piramida dorului de țară!
Se scutură din ’nalturi iasomie ;
ȚAKA-i în gîndul ce crește în goruni;
Mai punem pietre pentru temelie
Si-alegem din sămînță bobii buni...
I
Avem deja în anul 2000 un pas;
I-aud foșnirile de grîne, e-un temei
Că de pe-acum poporul meu viteaz.
Pășește vajnic în mileniul trei...
I
Te cint, mărită țară. îți cînt Bărbatul
Ce ți-a croit drum spre înalt... și zborul
Spre comuniste zări de pace și-omenie
Purtind nestinsa torță — TRICOLORUL !
Constantin CLISU
mingiind această glie.
Dorul nostru este plin
de dorință și suspin
este însăși viața noastră
ciocîrlia-n zare albastră.
Cind am spus ni-i dor de țară
am spus tot ce ne-nconjoară ;
am spus scut și-am spus iubire
am spus lut și zămislire
am spus limba ce vorbim
și-am rostit că ne iubim
și-am jurat să ne legăm
și dor să ne apărăm !
Constantin MATEI
purtînd un singur
nume pe pămînt
Cînd cerul fața și-a scăldat în noi
Și arborii au tremurat sub vînt,
Ăm înțeles că sîntem amindoi
Legați de-același nume pe pămînt.
Cu păsările am pornit în zbor
Să smulg o rază soarelui etern,
Să ți-o transform in trainic viitor,
Covor de vis și zîmbet să-ți aștern.
Ai înverzit sub legănarea mea.
Ai înflorit ca un imens decor,
Te-ai înălțat pe boltă ca o stea
Tot murmurînd cuvîntul tainic-dor.
Pășind pe drumul ce ți l-a deschis
Partidul, sub stindardul tricolor,
Ești, Românie, aripă de vis.
Fereastra noastră către viitor.
Lucian PAL
soldatului necunoscut
ai luptat pentru victorie
și noi toți am ciștigat cîte o fărîmă de viață
s-au cerut multe jertfe
și ai fost primul care n-ai făcut mare caz
din asta
ți s-a spus să dai totul
și ai adăugat pe deasupra ceea ce venea
numai de la tine
te sărbătorim și astăzi eroulc necunoscut
deși numele tău
îl poartă atîtea milioane de prunci cîrlionțați
pe care mamele lor seara îi strigă îndelung
costică, ionică, vasile
doar doar s-or aduna
de pe maidanele unde iau foarte în serios
jocul
de-a viața și de-a războiul.
Ionel DOROFTE
lie, sub egida Consiliului județean al educației po-
litice și culturii socialiste, au fost prezentate în
întreprinderi și instituții simpozioane și expuneri
intitulate „Congresul al IX-lea, piatră de hotar
în istoria socialistă a țării" ; „Epoca Ceaușescu—
ani de mărețe izbînzi și împliniri revoluționare" •
„Nicolae Ceaușescu — viață și neobosită activitate
de promovare a politicii de pace și colaborare a
României socialiste" ș.a., la care au participat și
membri ai Asociației scriitorilor din Iași •
în cadrul „Zilelor culturii la Rădăuți" a avut
loc o reușită șezătoare literară dedicată aniversă-
rii zilei de 23 August. Au participat Comeliu
Sturzu precum și membrii cenaclului „Bogdania" :
Dina Hrenciuc, Vasile Puha. Emil lanuș, George
Onica, Vasile Colibaba, Vasile Ursache, Sandru
Costea, Sinzîiana lanuș, Constantin Arcu și Daniel
Pișcu.
Convorbiri literare — 2
file de istorie
august 1944
La începutul deceniului patru al acestui
secol, cînd norii grei s-au ridicat deasupra
Europei, România a fost printre primele
care au tras semnalul de alarmă asupra peri-
colului pe care il prezintă Germania nazistă.
Italia mussoliniană și Ungaria horthystă
pentru pacea lumii. Din nefericire glasul ra-
țiunii a rămas fără ecou și, ca urmare a po-
liticii marilor puteri europene, România s-a
aflat complet izolată, singura in fața fascis-
mului german și a sprijinitorilor acestuia, a
devenit o victimă a politicii de forță și dic-
tat, de subjugare și asuprire, obligată să re-
nunțe la un vast teritoriu. Aflată la discreția
Germaniei, în România s-a instaurat regimul de
dictatură personală al lui I. Antonescu care
a împins țara, alături de Axă, în vara anului
1941, în războiul împotriva Uniunii Sovietice
și a celorlalte state din coaliția antifascistă,
ignorînd tradiția poporului nostru, care, de-a
lungul istoriei sale, s-a luptat cu înverșuna-
re pentru păstrarea libertății și independenței
sale. Din acest moment rezistența antihitleris-
tă a poporului nostru a devenit o atitudine
de masă care a dus, in august 1944, la întoar-
cerea armelor contra forțelor Axei.
în fața dezastrului în care România era
împinsă, forțele patriotice au răspuns prin
organizarea mișcării de rezistență. în toate
țările ocupate, ca și in cele aliate lui, fas-
cismul german s-a lovit de lupta organizată
a forțelor democratice conduse de partidele
comuniste din țările respective împreună cu
celelalte mișcări democratice. în perioada
grea a anilor de război, Partidul Comunist
Român a mobilizat în jurul său toate for-
țele progresiste, a creat formațiuni patriotice,
înarmate, a luptat pentru ieșirea României
din război, pentru alianța cu Uniunea So
vietică și cu celelalte state din coaliția anti
hitleristă, pentru întoarcerea armelor împo-
triva Germaniei fasciste. Partidul Comunist
Român a fost acela care în fruntea forțelor
progresiste din România s-a ridicat împotri-
va venirii la putere a Gărzii de fier și a
criminalului Dictat de la Viena.
în acele momente deosebit de complexe,
cînd se aflau în cumpănă însăși ființa sta
tului și existența noastră ca națiune liberă
și suverană, s-a realizat, sub conducerea
Partidului Comunist Român, unirea tuturor
forțelor politice, ceea ce a provocat unitatea
de luptă a întregului popor împotriva ocu-
panților. Prin realizarea frontului unic na-
țional, factor determinant în desfășurarea cu
succes a luptei de eliberare. Partidul Comu-
nist Român a oferit un mod original, în teo-
ria și practica revoluționară, de înlăturare a
dominației străine și de promovare a unui
proces social-economic transformator, de mari
dimensiuni, și, în același timp, s-a arătat cel
mai desăvîrșit exponent al intereselor cele
mai vitale ale țării. Una dintre cele mai im-
portante preocupări ale partidului comunist
în anii luptei de rezistență, 1940—1944, a fost
pregătirea politică și militară a revoluției de
eliberare socială și națională, antifascistă și
antiimperialistă. în acest scop a fost realiza(ă
unitatea de acțiune și voință a întregului po-
por, au fost organizate formațiuni de luptă
patriotice, s-au redactat documente funda-
mentale ale revoluției, a fost realizată atrage-
rea armatei naționale în mișcarea de rezis-
tență.
Cind situația revoluționară din țară se
maturizase, cînd mișcarea de rezistență a po
porului român atinsese punctul culminant,
cind pregătirea politico-militară a revoluției
fusese încheiată, iar împrejurările internațio-
nale favorizau desfășurarea luptei de elibe-
rare, Partidul Comunist Român a hotărit de-
clanșarea revoluției conform planului stabilit;
principalii exponenți ai regimului antonescian
au fost arestați, a fost instituit un nou gu-
vern, in care era reprezentat și partidul co-
munist, fapt fără precedent în istoria politică
a țării.
Revoluția de eliberare socială și națio
nală, antifascistă și antiimperialistă din
august 1944, inițiată, organizată și con-
dusă de P.C.R., a deschis poporului român
calea spre realizarea idealurilor sale de in-
dependență, libertate națională și progres.
..Este bine să subliniem acum — spunea se-
cretarul general al Partidului Comunist Ro-
mân, tovarășul Nicolae Ceaușescu — în a-
cest an, cînd sărbătorim trei decenii de la
eliberarea de sub jugul fascist, că actul de
la 23 August nu a venit din cer, ci a fost
rezultatul luptelor îndelungate ale poporului
român, al faptului că partidul comunist, îr.
alianță cu partidul socialist, cu celelalte for-
țe revoluționare și patriotice, s-a aflat tot
timpul in fruntea luptei de apărare a inte
reselor vitale ale întregii națiuni". în con
diții deosebit de grele, întreaga armată ro-
mână, animată de patriotism și de simțul
datoriei față de destinele țării, a răspuns cu
însuflețire chemării Partidului Comunist
Român, adueîndu-și contribuția la răsturnarea
dictaturii antonesciene și alături de masele
populare contribuind în mod hotăritor la în-
făptuirea insurecției armate. Prin întoarcerea
armelor și angajarea României, cu întregul
ei potențial economic și militar, in războiul
antifascist, s-a dat o puternică lovitură pla
nurilor strategice ale Germaniei hitleriste.
Efectul imediat al acestei atitudini a fost pră
bușirea întregului front de sud, deschiderea
unei căi de înaintare rapidă a trupelor so-
vietice, accelerarea zdrobirii dispozitivului
militar al Germaniei în această parte a
Europei.
Revoluția socială și națională, antifascistă
și antiimperialistă din august 1944, a marcat
începutul unei epoci noi, de mari și profunde
transformări revoluționare în România. Ea
a fost actul de voință al întregului popor
român, exprimat prin înfăptuirea unui larg
front patriotic antihitlerist, care a reunit
toate forțele națiunii, mergînd pină la cercu
rile Palatului regal. Ca de fiecare dată în
istoria sa, poporul român a dat dovadă de
unitate, eroism și abnegație în probleme de
interes fundamental pentru soarta țării.
întoarcerea armelor de către România con-
tra germano-maghiarilor la 24 August 1944
a modificat substanțial raportul de forțe din-
tre Germania și Națiunile Unite pe terenul
de operațiuni din sud-est. în acest fel, Ger-
mania pierdea sprijinul a 40 de divizii ro-
mâne din care 23 divizii și 5 comandamente
de valoarea a 5 brigăzi se aflau pe front. în
același timp 24 de divizii germane, angajate
pe frontul român, sub presiunea forțelor so-
vietice și cu liniile de retragere tăiate de
români, au fost rapid scoase din luptă. Mai
mult, efectivele germane capturate sau dis-
truse de către forțele române în primele 8
zile ce au urmat actului de la 23 August s-au
cifrat la 56 455 prizonieri și 5 048 morți, e-
chivalentul a 6 divizii. Conform datelor fur-
nizate de Marele Stat Major, România, prin
acțiunea sa militară, a făcut ca raportul ge-
neral de forțe dintre Germania și Națiunile
Unite să fie modificat cu valoarea a 85 di-
vizii în profilul ultimei tabere. Răsturnarea
aceasta de forțe a fost determinantă în scur-
tarea rezistenței germane, îneît marșul stra-
tegic al armatei sovietice s a executat ne-
stingherit de nimeni pe distanța de 620 km
de la Bîrlad pînă la trecerea Dunării la
Turnu Severin.
Datorită așezării sale geografice, prin re
sursele subsolului, cu deosebire pentru pe-
trolul ei, a comunicațiilor, România consti-
tuia o poziție cheie a edificiului defensiv ger-
man atît pentru stăpinirea Balcanilor cît și
a frontului de Est, și, in general, pentru răz-
boiul contra Națiunilor Unite. România se
afla in spațiul ce excludea posibilitatea de
învăluire a lanțului carpatic, barieră ușor de
apărat, și greu de trecut, teren unde germanii
sperau într-o rezistență fără limită. Stăpini-
rea Peninsulei Balcanice era condiționată de
stăpînirea României, lucru demonstrat de e-
voluția ulterioară zilei de 23 August 1944
a evenimentelor, cînd au avut loc prăbușirea
rezistenței germane din Balcani și împinge-
rea aripei de sud a frontului de est în Cîm-
pia Ungară, într-un număr de zile record. Ea
18 septembrie 1944, comentatorul postului de
radio New York, făcînd o analiză a desfășu
rării ostilităților militare și a contribuției pe
care România o avea la grăbirea sfirșitului
războiului afirma următoarele : „Germania
este grav amenințată din sud-est. Bătălia Bal-
canilor poate fi considerată pe deplin cîști-
gată și o ofensivă puternică din această di-
recție, spre Budapesta, Praga și Viena este
înfăptuirea actului istoric de la 23 August 1944 a deschis o nouă
eră în istoria milenară a poporului nostru. Poporul român și-a afir-
mat astfel glorioasele tradiții de luptă pentru independență și de
sprijin al luptei altor popoare împotriva dominației străine, pentru
libertate și independență .
iminentă. Coloana de bază germană din sud
est a fost cea din România, de sub comanda
mareșalului von Kleist. Dezastrul german din
România a pecetluit soarta Reichului din
Balcani. Prin trecerea României de partea a-
liaților. Germania este amenințată din sud-
est, iar Ungaria se află in pragul prăbușirii.
Drumul din sud-est care duce la Budapesta,
Praga și Viena este deschis, căci germanii
nu mai au in aceste direcții nici o apărare
și nu mai pot concentra noi trupe. Este deci
legitim ca poporul român să aibă în momen-
tul de față un sentiment de satisfacție, căci
România are o contribuție însemnată la gră-
birea sfirșitului Este o contribuție de care
poporul român poate să se felicite".
Participînd cu peste o jumătate de mi-
lion de oameni la războiul împotriva
Germaniei lui Hitler, România a deve
nit a patra mare putere din coaliția antihit-
leristă. Sacrificiul făcut de țara noastră este
cu atît mai mare cu cît efortul poporului
român a fost total, fără rezerve, cu toate
pierderile anterioare si suportind consecințe-
le Dictatului de la Viena. Iar felul in care
angajamentul României s-a materializat pe
cimpul de luptă este edificator dacă vom
aminti că obligația țării noastre prin Conven-
ția de armistițiu era de a participa cu 12 di-
vizii. efectivele totale ale armatei române
fiind în fapt 37 de divizii. Această contribu-
ție a fost imediată si continuu susținută prin
sacrificiul întregului popor sub lozinca „To-
tul pentru front, totul pentru victorie". „în-
frîngerile suferite de nemți pe flancul de sud
și trecerea României de partea aliaților sînt
evenimente de o mare importanță pentru tot
mersul războiului — scria Ia 1 septembrie
1944. revista sovietică „Voina i rabocii klass“.
— Lovitura românească nu va intirzia sâ
aibă o rezonanță politică în celelalte țări sa-
telite ale Germaniei". Aproximativ în aceiași
termeni, comentatorul ziarului francez „Le
Figaro", din 25 august 1944, afirma urmă-
toarele : „Este prea devreme să se estimeze
toate consecințele răsturnării pe care a efec-
tuat o România. Este în orice caz un eveni-
ment de o însemnătate considerabilă si care
a dat o lovitură din cele mai grele celui de al
Hl-lea Reich. întregul bastion german din
Balcani este dezorganizat : România, scăpînd
de sub dominația germană, calea spre Iu-
goslavia si Grecia se deschide larg armatelor
sovietice".
După ce a facilitat joncțiunea armatelor
sovietice cu forțele mareșalului Tito, inter
ceptînd astfel toate liniile de retragere ale
forțelor germane din Grecia și Bulgaria, ar-
mata română a avut o contribuție majoră la
sprijinirea pătrunderii armatelor aliate ’.n
Europa Centrală. După ce a curățit teritoriul
național de armatele străine, armata română
a participat, în continuare, efectiv la marea
ofensivă sovietică executată de Fronturile
2 și 3 ucrainiene pentru pătrunderea în Eu-
ropa Centrală, ofensivă care a avut rezultat
înfrîngerea Ungariei, eliberarea Cehoslova-
ciei și a Austriei. Referindu-se Ia poziția
României după ruperea legăturilor cu Ger-
mania, ziarul sovietic „Pravda" din 15 septem-
brie 1944, scria : „Faptul că România nu nu-
mai că a rupt relațiile cu Germania, dar a
îndreptat armele împotriva ei, este o dovadă
incontestabilă in plus că situația militară și
Liviu SUHAR :
„OMAGIU"
NICOLAE CEAUȘESCU
internațională a Germaniei s-a agravat în
mod catastrofal... România luptă pentru re-
stabilirea independenței și suveranității ei“.
Operațiunile duse de către forțele române
după ieșirea din teritoriul României, în coo-
perare cu forțele sovietice, s-au dovedit deo-
sebit de grele, atît prin natura misiunilor,
care au presupus atacuri și eforturi perma-
nent susținute, pentru a angaja permanent
pe inamic și a-i smulge mereu posesia unor
importante puncte strategice aflate pe masivi
muntoși, cit și datorită anotimpului, comuni-
cațiilor precare, lipsei echipamentului de
munte și slabei dotări cu mijloace de trans-
port a trupelor noastre. Cu toate acestea
ostașii români și-au făcut exemplar datoria,
„în timpul trecerii riului Tisa— se spune in
jurnalul de operațiuni al Diviziei 343 infan-
terie sovietică — care s-a făcut în condiții
foarte grele, toți ofițerii, subofițerii și os‘a-
șii români au arătat că posedă un curaj su-
praomenesc. Cu toții dau dovadă de o dis-
ciplină și o tactică militară exemplare. Me-
rită atenție deosebită curajul și tactica mi-
litară deosebită a ofițerilor din Divizia 19 in-
fanterie care, disprețuim! moartea, au arătat
soldaților, prin exemplul personal, cum tre-
buie infrint inamicul".
Acțiunea militară a României de după 23
August 1944 s-a produs într-un moment în
care nu se precizase încă înfrîngerea Germa-
niei si a produs o influență politico-militară
determinantă in favoarea Națiunilor L nite.
Astfel, la puțin timp după ce curățirea te-
ritoriului românesc de armate germane fusese
cu succes realizată. Bulgaria rupe relațiile cu
Germania la începutul Iui septembrie, iar
Finlanda încetează ostilitățile împo'riva U-
niunii Sovietice.
La conferința de pace de la Paris, din 13
august 1946, delegatul Uniunii Sovietice, A. I.
Vișinschi, subliniind efortul pe care poporul
român I-a făcut în războiul antihitlerist ară-
ta Că : „Ia 23 August 1944, cînd nu erau încă
evidente perspectivele desfășurării viitoare a
evenimentelor militare și cînd soarta Germa-
niei era departe de a fi clară, politica ex-
ternă a României a luat o întorsătură hotă
rîtoare. România a încetat complet operațiile
militare împotriva Uniunii Sovietice pe toate
teatrele de război, a ieșit din războiul îm-
potriva Națiunilor Unite, a rupt legăturile cu
Germania și sateliții ei, a intrat în război
de partea Națiunilor Unite, împotriva Ger
maniei și Ungariei. Prin aceasta România a
acordat ajutor Națiunilor Unite și în primul
rînd Uniunii Sovietice".
Apreciind rolul armatei române în desfă-
șurarea evenimentelor de pînă la 9 mai 1945
— tovarășul Nicolae Ceaușescu sublinia .
..Paralel cu participarea activă pe front, în
luptele duse cot la cot cu armata sovietică
pentru eliberarea întregului teritoriu al țării
și apoi pentru eliberarea Ungariei și Ceho-
slovaciei pînă la victoria finală asupra Ger
maniei hitleriste, armata română a îndeplinii
o importantă misiune patriotică, revoluționa
ră, acționînd alături de popor, de masele
muncitoare, de forțele democratice ale socie-
tății, pentru înfrîngerea împotrivirii reacțiti-
nii și cucerirea puterii politice de către pro-
letariat în alianță cu țărănimea muncitoare,
cu toate categoriile de oameni ai muncii".
D IVANESCU
3 — Convorbiri literare
pornind de la
o confesiune
। n calitatea mea de cititor fervent de lite-
I raturâ și de diletant in ale criticii mi-am
pus printre altele mai mult poate decît pro-
fesioniștii gravi și calificați (mai siguri de ei) ai
disciplinei problema dreptului la critică (s.n.), a
specificului acestuia, a posibilității erorii, a frec-
venței erorilor, in sfirșit a tipurilor acestora". Cu
această mărturisire începe Alexandru George
un text din volumul Petreceri cu gindul și in-
ducții sentimentale.
Se știe cu cită obstinare își neagă — poate ar
trebui să spun : își refuză — rafinatul scriitor și
intelectual calitatea de critic, afirmîndu-și-o, în
aceiași timp, consecvent, pe aceea de publicist.
Fără îndoială, în fața unei asemenea „despărțiri",
criticii „gravi și calificați" cum îi numește cu
falsă umilință Âl. George, se simt nu atît ddru_
tați, doar sînt „siguri de ei", cit ofensați și chiar
trădați, deși se abțin să o declare deschis. E
drept, unui foarte mare scriitor îi plăcea să fie
considerat, cu modestie orgolioasă, publicist ro-
mân și nimic mai mult. Dar aceasta poate fi
trecută la așa-zicind pasivul cochetăriilor mari-
lor clasici, al spiritelor enorme, care, conștiente
de genialitatea lor, se tem, totodată, cum obser-
va Lucian Raicu, dc genialitate. Deși nu era doar
o cochetărie, ci, mai degrabă, o ironie la adresa
celor fără măsura talentului lor sau a celor pe
care scrisul „nu-i prindea". Și totuși AL George
are o activitate (operă) de critic situată la nivelul
cel mai înalt pe care genul („disciplina") l-a
atins astăzi la noi. Să facă Al. George proză, ai-
doma unui celebru personaj, fără să știe ? Să
facă oare criticii „calificați" publicistică fără să
aibă habar de așa ceva ? Greu de crezut. Dar
cind un lider, e drept fără portofoliu, adică fără
cenaclu, fără „grupare" literară (termenul gru-
pare poate fi citit și ca un eufemism), se retrage
(strategic !?) in domeniul, nu-i așa, marginal al
publicisticii literare, majoritatea criticilor, confrați,
„cită frunză, cită iarbă", au serioase motive de
neliniște. Asta, domnule, ne strică firma !, ar
putea ricana unii dintre ei. La un moment dat,
in Petreceri cu gindul și inducții sentimentale.
Ai. George inserează o povestire pe cit de ade-
vărată, trăită cum se zice indeobște, pe atit de
stranie. O scrie și o publică la îndemnul lui
Radu Petrcscu, Pe parcursul povestirii, in cîteva
tușe, el reconstituie atmosfera Bucurestiului de
acum trei decenii și jumătate, recurgind în des-
crierea străzii Pantelimon de exemplu la ele-
mente și chiar tic-uri ale reportajului gazetăresc.
Fără sfială, fără prejudecăți, și profund adecvat.
Pentru ca numai după cîteva pagini, contemplind
„Comedia erorilor critice" să propună, nici mai
mult, nici mai puțin, întocmirea unei antologii a
acestor erori. Nu pentru a discredita critica, ci
pentru a o tonifia și a-i întări prestigiul, pentru
a oferi — dacă am înțeles bine — un manual
sui generis de docere cum delectare. Dacă toi
s-a vorbit, și nu degeaba, de narcisismul criti-
cii, iată, să recunoaștem și o posibilitate (și o
modalitate) de a face narcisism constructiv. La
prima vedere. Al. George, care nu dă direcții in
critică, care nu lansează in fiecare săptămină noi
talente, neostenindu-se nici măcar să le descopere,
care nu conduce si nu are influență asupra u-
nei reviste, are perfectă dreptate să nu se con-
sidere și să nu fie considerat critic. Scriind insă
Marele Alpha. Semne și repere. Mateiu L Ca-
ragiale, cărți de referință in critica românească
de azi, el este un nume de neinlocuit și de neo-
colit și în acest spațiu aristocratic, ne-marginal.
El rămîne, cu toate acestea, înainte de toate, un
publicist in înțelesul consacrat de cultura euro-
peană, un condei cu resurse și orizonturi infinit
mai bogate și mai largi decit cel al cronicarului
si recenzentului de cărți, un comentator în care
se întilnesc scriitorul de idei, prozatorul, analistul
fin și cărturarul de profesie. A se observa că
am evitat să trec în această înșiruire : criticul
și publicistul.
Stimulat de anecdotica superioară a cărții lui
Al. George, relatez aici o întimplare care nu e
sper, lipsită de o anumită semnificație in ideea
acestor însemnări. Realizind foarte mulți ani o
revistă radiofonică de literatură, am avut nenu-
mărate prilejuri să văd manifeștindu-se, intr-o
mare diversitate de forme, orgolii, vanități, men-
talități, naivități ale unor oameni care, cu o ex-
presie a profesorului Al. Piru, se îndeletnicesc
cu scrisul, cu literatura. Imi amintesc de o su-
părare a unui colaborator, foarte tînăr pe atunci,
de altfel spirit vioi și condei înzestrat, pe care
îl „promovasem" printre cronicarii literari perma.
nenți ai radiorevistei, într-o împărțire ce mi se
pare acum cam arbitrară : pe genuri. La prima
sa colaborare, eu l-am prezentat (ca și pe colegii
săi de rubrică) simplu : comentează... și urma, fi-
rește, numele. După ce a ascultat emisiunea ce
se transmitea sîmbătă seara la o oră de maximă
audiență, a venit la mine si mi_a spus că este
surprins că nu i-am însoțit numele de un alt
anunț : prezintă criticul... sau : la microfon cri-
ticul — lui părindu-i-se minimalizatoare și „ano-
nimă" formula : comentează X. Mărturisesc că,
la rîndul meu, am fost surprins și iritat de o
asemenea „întîmpinare" din partea unui om cul-
tivat și inteligent, care bănuiam că știe exact ce
înseamnă a comenta și, cel puțin în plan ideal,
ce înseamnă un comentator, indiferent de dome-
niul căruia acesta se aplică. I-am satisfăcut însă
dorința, nu fără a-mi da repede seama că, Jntr_
adevăr, amicul meu putea fi considerat (și, în
consecință, anunțat la Radio) critic, fie si în curs
de afirmare aflîndu-se atunci, dar comentator nu.
I-am și declarat-o cu sinceritate făcîndu-mi mea
culpa.' El a zîmbit stingherit și a priceput că era
o maliție. Era, oricum, una la care el s-a expus
singur și nesilit de nimeni. Interesant și îmbu-
curător e faptul că, dispunînd de un remarcabil
talent publicistic, amicul și colegul meu este as-
tăzi, printre puținii critici din generația încă tî-
nără (și) un veritabil comentator. Oare nu el
avansa intr-o discuție (tot radiofonică) insolita o-
pinie că monumentala Istorie călinesciană este o
operă a unui jurnalist de geniu, un jurnal nici-
odată perisabil al literaturii române, un jurnal
imens și bogat ilustrat (Călinescu l-ar fi vrut
feeric) în paginile căruia teribilul său autor avea
intenția să publice și o hartă literară în relief
a României ? Cel puțin două elemente îndreptă-
țesc, am impresia, această părere.
Mai întîi, faptul că în coloanele Istoriei^ Căli-
nescu restituie, relatînd într-o manieră epică, uni-
că, grandiosul spectacol al lumii literaturii ro-
mânești ; evenimente, întîmplări, personaje, au-
tori, precum și prieteni, rude și cunoscuțî ai a-
cestora ; un mare vrăjitor suflă asupra acestei
lumi extraordinare și o însuflețește pentru tot-
(continuare în pag. 11)
Constantin COROIU
sentimentalul
perpessicius
In multe din foiletoanele lui Perpessicius e
implicat poetul. Poet este el, și cînd vorbește
de Farmecul manuscriselor vechi, și cînd se
abandonează amintirilor despre Brăila natală,
cînd trimite la elegiacii Ovidiu, Horațiu și cei-
lalți. Propria-i poezie e, în esență, curată a-
utobiografie, desigur cu transfigurarea de ri-
goare. Traducerile de la Catullus și Marțial
pînă la Baudelaire, Verhaeren și Francis
Jammes, sînt și ele — ca selecție, — compo-
nente ale profilului său de contemplator ra-
finat al timpurilor. O confesiune juvenilă, Ad
provincialcs, meum in Gretehen amorem, sper-
nentes fusese încredințată — după debutul
la Versuri și proză, la Iași — Cronicii lui Ar-
ghezi și Galaction. Era momentul in care,
după interpretări din clasicii Romei, brăilea-
nul D. Panaitescu devenea, in literatură, Per-
pessicius. „în desele mele raite prin coloa-
nele dicționarului meu — declară el, tîrziu —
dădusem peste frecventativul acela derivat din
-perpatior», ca și peste tălmăcirea lui în fran-
țuzește, «endurci ă la souffrance., care-mi pă-
rea mie, anume, sortit și căruia îi anexam,
încă de atunci, ca pe un ecou, românescul
«•tăbăcit de suferințe""... împărțit între cei
vechi și moderni, tentat de Didona, de Pan și
Hecuba. familiar al miturilor antice și des-
chis poeziei moderne, contemporanul lui Ba-
covia și Minulescu, solicitările bipolare sfîr-
șesc prin a se amalgama intr-o notă de senti-
mentalism cenzurat. Clasicistului, „contempo-
ran cu ultimul val al simbolismului", nu-i re-
pugnă masca tragică, dar, printr-o secretă al-
chimie, suferințele războiului, seismele sufle-
tești provocate de acesta, convalescența prin
spitale, își pierd duritățile, dizolvîndu-se în
fantezie. Filozofie stoică față cu destinul!... La
Camil Petrescu înregistrind poetic ziua de atac,
războiul e panică devorantă, dramă — fara ie-
șire — a lucidității ultragiate. Două sînt in
esență, la Perpessicius, modalitățile de eva-
ziune : monologul sentimental și replierea în
imaginar, fuga in lumea cărților. Trei ani du-
pă Ciclul morții al comilitonului Camil Pe-
trescu. în Scut și targa (1926) războiul e pro-
iectat pe ecrane înșelătoare.
Lingă săpătorii de tranșee de pe Muratan
și Calfa-Dere. corturile-ntinse devin „nuferi
mari de lava" ; noaptea, o lună hipnotică : „aș-
terne-n lungul văii, cu razele-i biajine, / Un
patrafir de aur, de tihnă și uitare." Un surîs
ironic punctează descrierea unui campament
pasager: „De două seri într-una, / Prin rare
foi de cort, / îmi vizitează luna / Modestul
meu confort"... Stimulat de pulberi luminiscen-
te, in Popas la Muratan cite-un moment de
acalmie nocturnă dă curs unui neverosimil
program de meditație. Ecouri afective din Bră-
ila natală, brancardieri ducînd răniți, imagi
nare profiluri feminine lunecind printre cor-
turi muiate de ploaie se combină, de regulă,
în viziuni caleidoscopice. Cu oroarea-i funcia-
ră de brutalitate, refractar complexelor tragi-
ce, poetul practică visul treaz opunînd absur-
dului din jur „naiade", fabulînd despre „nere-
ide" și „dansuri de perseide — din Androme-
da-n Scorpion..." Abundă aluziile cărturărești
ca in mai toată poezia criticilor: „Din șanț,
executați!, privesc cu ochiul fix / Spre stelele
sublime ce ard în depărtare, / Și-n recile pu
pile sticlirile stelare / Trezesc reflexe stinse
de dincolo de Styx." Secvențele de front, la
Dunăre, la Ivrinez, la Calfa-Dere, scenele de
spital sau din lunga convalescență (la Galați,
Botoșani, Vutcani, Iași. Vaslui) sînt deposedate
sistematic de nimburile lor negre lăsînd cîmp
liber reveriei retrospective... Se produce o
de-focalizare benefică, instantaneele de front
trec in arriere-plan, temperate, adumbrite. O
„surîzâtoare" imagine feminină (Gravura de pe
calendar) neutralizează — în amintire — ta-
bloul unui sat arzînd. Se știe că poeții obiș-
nuiesc să invoce cîte un personaj feminin con-
vențional : baudelaireana Agathe, eminesciana
Marta, la Blaga o Ana 1... Apelurile lui Per
pessidus se-ndreaptă spre o Mădy, suavă ca
o „fee" spre aerienele Lily și Ingeborg, silu
ete delicios romantice, spre iluzorii „baluri
planetare". Cîteva elegii poartă dedicații : lui
Tudor Arghezi și Gala Galaction, altele lui
Tudor Vianu, lui Dragoș Protopopescu și Scar-
lat Struțeanu.
Multe piese din Itinerar sentimental (1932)
au fost scrise concomitent cu Scut și targa
(sfîrșitul anului 1917 — începutul lui 1918) prin
spitale de campanie din Moldova. Zicindu-și
„amant prin excelență", poetul (acum cu „schi-
lodita-i dreaptă") se complace în reverii gra-
țioase. Romantic-simbolist pe un fond de ar-
monii clasiciste, balansînd intre elegie, medi-
tație și romanță, tentat de tonurile clare de
acuarelă și visînd în lumină molcomă, limba
jul lui Perpessicius are tangențe afective cu
Ștefan Petică și I. M. Rașcu. Mai puține re-
feriri mitice acum, în schimb citatul livresc
actualitatea
trimite la Shakespeare și Voltaire, la Beetho-
ven, Flaubert și la Musset, Ia Anton din Pa-
dova dar și la Paul Fort sau la „firul de iar-
bă" al lui Whitman. Toamna e combinație de
sunet („ecou-Laforque") și culoare („un ton
dintr-o neerlandeză stampă"). Nostalgiile cla-
siciste obsedează. Ovidiu îneîntă, Horațiu e
motiv de odă („Vai! Postume, Postume, cum
mai trec anii !“), sau de Pastel neoclasic („Nu-
mai tu, misterioasă zînă cu priviri haine, /
Nu-nțelegi cit tîlc cuprinde oda IV-a din Ho-
rațiu"). în același timp pagini grupate în Al-
bumuri (Album de juneță, Album transilvan,
Album danubian și celelalte) sau în Amoruri
poartă însemne ale primului deceniu interbelic,
unele fixînd etape din biografia poetului : un
timp coleg de catedră la Arad cu Al. T. Sta-
matiad ; la București, apropiat de Ion Pillat —,
cărora le dedică versuri. Cu un sugestiv Jur-
nal de port (Lui Ion Pillat), Perpessicius rea-
lizează un poem antologic : „Lasă cinemato-
graful azi și vină / Să ne preumblăm pe chei
cît e lumină ; / Vino, și-ai să vezi un film
de artă mare, / Un jurnal bogat cum nici
o casă n-are ; / Vino și-om privi cum arde
stufu-n baltă, / Cum reflexul de pe-un val,
pe altul saltă, / Cum seînteie, slab, în pupă
felinarul / Și Luceafărul cum scapără-n am-
narul / Primului optant de lună argintie..."
Confidentă cu moliciuni orientale, o Fatma
misterioasă de tărim dobrogean, balansează
între tandrețe și regret: „Vezi, Fatma, cînd
abia năștea / Iubirea noastră, orice stea /
Ne-nveseiea, din cer căzînd, , Dar azi, cînd
ne iubim și cînd / De vînt orice copac se
frînge, / De-ar mai cădea o stea, am plin-
ge..." Galanterie, flori presate, omagii truba-
dure.ști, colaborează întru lauda celui din Fru-
galitate și Catrene circumstanțiale, împletire
de candoare și capriciu. In 1928, Perpessicius
anunța ca pregătite pentru tipar două roma-
ne : Fatma — sau focul de paie și Amor aca-
demic. Pînă la urmă, Fatma rămîne fan-
toma din Itinerar sentimental, iar cel de-al
doilea roman se reduce la un poem — Amor
acadcmicus — cu aluzii la Ronsard, la „Her-
miona și Laura și Beatrice"... Neindemînatic
în minuirea săgeții, „scutit de orice ură", po-
etul era destinat litaniilor, șoaptelor catifela-
te, refrenelor patetice traducînd ca în Disti-
huri pentru Ixion — compasiunea pentru un
„biet serenadar". Acesta e flașnetarul invocat
de simboliști. Rostirea sotto-voce și umorul
sentimental fac din alt poem. Turism, una
din piesele tipice. Neadunate in volum, alte
poezii, unele subliniat ocazionale, se succed,
la intervale mari, pină în 1960.
Constantin CIOPRAGA
Ah, această viață ca la Hollywood ! (Edi-
tura Albatros), volumul de debut al Mo-
nicăi Teiușan Zvirjinschi este, avînd în
vedere materialele, ca să spun așa, din care
este constituit, o alcătuire cu două capete.
Aceasta nu vrea să scuze prezența unui ca-
racter hibrid, ci semnalează doar particulari-
tatea că în carte punctul de plecare îl con-
stituie experiența de gazetar a Monicăi Zvir-
jinschi, ziaristă cu destul de numeroși (deja !)
ani de muncă la „Scînteia tineretului", pentru
ca produsul finit să se înscrie — fapt cu atît
mai reperabil cu cît înaintezi în lectura cărții
— în interiorul prozei.
Este limpede deci că, în toate materialele
de aici se pornește de la cazuri concrete, rod
al documentării ziaristei și pe care aceasta le
va fi și tratat în cuprinsul unor articole. In-
teresant este că aceste texte devin niște nu-
vele. S-a produs de fapt o anume inversare :
ceea ce în materialul de gazetă era compri-
mat, dacă nu eliminat — totul fiind aservit
unei anume idei esențiale unei pledoarii, im-
plicit înșiruirii argumentelor acesteia — aici
capătă pondere și semnificație, conferind ast-
fel textelor valoare și interes. Ce vreau să
spun ? Simplu suport articolul de ziar, exem-
plul concret utilizat exclusiv în măsura (fatal
redusă din unghiul pregnanței artistice) în
care e capabil a da seama asupra notei de
fond a unei anume situații pe care și-a pro-
pus să o prezinte ziaristul, constituie acum
crema, dă culoare și consistență paginilor, ple-
doaria propriu-zisă rămînînd cel mai adesea
subînțeleasă( ceea ce nu vrea să spună că îi
scade forța de persuasiune, dimpotrivă, ea
este mai penetrantă în conștiința receptorilor,
argumentelor așa-zicînd teoretice, substituin-
du-li-se viul reprezentărilor încorporate în
narațiuni). Cu alte cuvinte, Monica Zvirjin-
schi are tactul de a evita să reliefeze la tot
pasul, în varii modalități, o anume linie di-
rectoare (cum se procedează' și cum, de alt-
fel,. trebuie procedat într-un articol de gazetă)
acordînd spațiu larg amănuntelor, relevante
și în ordinea seminficațiilor etice, bineînțeles,
dar, în primul rînd, al celor epice :
„Dragostea, gloria, aventura — iată cele trei
motive prin care personajele acestei cărți în-
cearcă să își scuze pașii rătăciți prin New
York sau Cairo, Regina sau Marsilia, Chicago,
sau Beiruth ș.a.m.d. Personajele reale — și
întîmplările adevărate — trăite de ele, uneori
în limita absurdului pun în lumină existența
unei mari și unice iubiri, ascunse pînă și în
sufletele cele mai mărunte ; iubirea omenească,
nestinsă, pentru locul unde te-ai născut...".
Acestea sint cuvintele aflate pe ultima co-
pertă a cărții, prin care autoarea își rezumă
cît se poate de exact materia volumului. O
explicație a aprecierii cuprinse în una din
propozițiile din pasajul citat o consider nece-
sară. Intr-adevăr, pentru toate personajele po-
vestirilor de aici este vorba de niște „pași ră-
călătorii
Un călător „împătimit" — cum singur s-ar
defini —, se dovedește Grigore Ilisei,
scriitor care nu-și uită prima dragoste,
reportajul, întorcindu-se la ea de cîte ori are
prilejul. Și prilejuri, pentru cine este în temă,
se găsesc la fiecare pas, cum se vede în vo-
lumul Fotograme, apărut la Editura Eminescu,
unde Grigore Ilisei își publică însemnări de
călătorie prin țară, evocă Locuri ale amintirii
sau conturează Crochiuri ale celor cunoscuți di-
rect ori numai prin operă. Ocazii mai deosebite
sînt cele din volumul Peisaje (Editura Juni-
mea), călătorii peste hotare, reconstituite cu
același ochi experimentat de reporter care
știe, de la prima vedere, să ia „temperatura
locului", cum spunea G. Călinescu, să selecte-
ze, din masa impresiilor, pe cele incadrabile
în niște dominante spirituale sau morale.
Apar astăzi multe cărți de călătorie, un mic
procent totuși, după cîte am auzit, din ofer-
tele făcute editurilor. Fenomen explicabil prin
nevoia acută de informare a acestor decenii,
prin dorința autorilor de a-și comunica ex-
periențe noi, cu o tentă reală sau împrumu-
tată de exotic. In ceea ce-1 privește pe călăto-
rul român, el prelungește încă, explicit sau
implicit, vocația didactică și comparativă a
neîntrecutului Dinicu Golescu, păstrînd perma-
nent legătura cu solul și cu imaginile de aca-
să. Astfel călătoria pleacă de la o nostalgie
— „O hartă e un motiv de deznădejde ca și
o femeie frumoasă și inaccesibilă", scria Mi-
hai Ralea — și se transformă într-o altă nos-
talgie, aceea a locurilor familiare temporar
părăsite. Era de prevăzut ca ambele tendințe
să se regăsească potențate în însemnările unui
scriitor care nu își ascunde lirismul, așa cum
este Grigore Ilisei.
Se observă de îndată, plecînd de la titluri,
că Peisajele lui Grigore Ilisei sînt scrise sub
impresiile lăsate de succesiunea anotimpurilor.
Peisaje de primăvară la Copenhaga, In martie,
spre Nord, Primăvară-vară la Sofia, Vară neo-
bișnuită în Bretagne, Zi de toamnă la Milano,
Tîrziu, în noiembrie. Iarnă rusă. E și acesta
un mod mai discret de a pleca de la stări și
sentimente încercate și repetate și de a face
prin ele legătura cu necunoscutul. Un alt mod
este trimiterea, în succesiunea caleidoscopică a
imaginilor, la locurile de baștină, cele care
trezesc, prin simpla lor numire rezonanțe a-
fective. Astfel, sentimentalul călător descoperă
înrudirea dintre Weimar și Iași, amîndouă
orașe ale unor mari spirite, aseamănă Domul
din Milano cu ghețarul de la Scărișoara, vede
în Bastionul Pescarilor din Budapesta o pro-
iecție la dimensiuni monumentale a Rîpei Gal-
bene și se trezește, vizitînd un cartier din
Priștina, într-un mediu solidar cu cel al co-
pilăriei lui de fălticenean. Puternica infuzie
sentimentală coexistă cu o receptare rapidă,
tipică pentru ritmul contemporan. Reporterul
călătorește de obicei cu avionul, ca pasager
al unui expres, i se pare că timpul curge prea
lent, are, indiferent de împrejurare, cu sau
fără translator, creionul și carnetul în care
înseamnă tot, de dimineață pînă în seară.
Pentru Paris nu are decît o zi jumătate în
față. „Inspăimîntător de puțin", ne asigură,
convertirea
tăciți" cum se întîmpla mai totdeauna struc-
turilor slabe care nu manevrează ci sînt ma-
nevrate de destin. Căci aceste personaje, preg-
nante altfel în ficțiune dacă le judecăm după
datele oferite de prozatoare, nu au o persona-
litate umană deosebită, ci mai degrabă preten-
ții în acest sens. E vorba, prin urmare, de
niște veleitari : un bărbat cu desăvîrșire oa-
recare, ahtiat după un destin nemaipomenit —
care nu are cum să i se potrivească, aidoma
unei haine largi pe un corp alcătuit meschin !
neremareîndu-se și neavînd cum să se remarce
aici, năzuie să facă o carieră strașnică toc-
mai în Canada, ajungînd (și aceasta în pe-
rioadele fericite ale șederii sale acolo !), să
fie printre aceia care se opintesc să care tra-
verse de cale ferată ; o femeie, de asemenea
cu desăvîrșire ștearsă, își părăsește țara pen.
tru a-i „dovedi" unui iubit ce nu o apreciase,
valoarea ei, făcînd o carieră excepțională aiu-
rea ; la fel se întîmpla,cu o tînără muziciană
care, bineînțeles, e mâi degrabă înclinată a
atribui mediului în care se formase vina pen-
tru eșecurile ei profesionale, decît minusurilor
din propria-i pregătire și înzestrare. Chiar dacă
eroii Monicăi Zvirjinschi nu sînt mediocri prin,
însușiri, au o dominanta în direcția indeci-
ziei, pot fi foarte bine asemănați cu frunzele
luate de vînt și tîrîte, fără voia și fără îm-
potrivirea lor (căci ei nu știu în mod precis
la ce năzuie) și într-o direcție imprevizibilă.
Ei se trezesc (verbul este mai potrivit în con-
text ca oricînd) într-o situație pentru care sînt
fundamental nepregătiti. Meritul tinerei scri-
itoare este acela de a studia cu mijloace ex-
clusiv epice și analitice consecințele inexisten-
ței unui fond moral bine precizat. In unele
cazuri, precum în acela al hazliului șmecher
Costică (protagonist al unei savuroase proze
satirice, nu lipsite totuși pe alocuri de oare-
cari note cam șarjate) efectele sînt comice.
Mai frecvent însă ele se înscriu in registrul
dramaticului. Acesta din urmă se naște din
reliefarea unei fundamentale incompatibilități.
Este vorba de inaderențe funciare de ordin
moral, cultural dar și volitiv, temperamental,
— mă refer, desigur, la personajele cărții —
Ia mediul în care, dintr-o nefericită idee, se
autoplasează, oriunde este momit să se arunce
și cedează amăgirilor, oriunde este, pur și
simplu catapultat, fără a avea, cel puțin ini-
țial, fermitatea de a se opune „brînciului* ce
i se dă. Iată un pasaj în care protagonistul
este un anume Andrei. Despre acesta aflăm
din gindurile ce le voi reproduce cine este și
cine a ajuns, după cum, din același pasaj, ne
elucidăm și asupra posibilităților autoarei de
a portretiza, de a surprinde, de a insinua per-
fect mai bine spus esența unei anume atmos-
fere psihologice, de a culege și a ne pune cu
discreție sub ochi amănuntul revelator, de a
alterna, cu un instinct artistic sigur, replicile
percutante ale dialogului cu observațiile de
amănunt, bine plasate și în dozajul în care
trebuie plasate :
Convorbiri literare — 4
între orfeu si
3
euridice
calul orb
sentimentale
dar își face mai departe datoria și nu pierde
nici schimbarea gărzii la Arcul de Triumf.
Se pune deci Întrebarea cît „adevăr* pot cu-
piinde notele de călătorie cind știut este că
un sejur mai prelungit oferă cu totul altă
imagine decît cea a primelor impresii. Desigur
că notarea imediată implică riscul, imposibil
de evitat, al transferării unor locuri comune
in receptarea care reporterului pare a-i apar-
ține în exclusivitate, rezultînd de aici mai
mult o confirmare decît o descoperire. Ceea
ce salvează textele unui adevărat memorialist
de călătorie este propria sa individualitate,
posibilitatea cititorului de a-1 descoperi pe
autor, prin ceea ce acesta a selectat, prin
însuși modul selecției. Aceasta e „regula jo-
cului", informațiile de substanță asupra unui
mediu și a unui climat cultural urmind a
veni prin alte mijloace, cum erau altădată
scrisorile din Paris ale lui Mihai Ralea sau
cele din Berlin ale lui D. D. Roșea trimise
redacției „Vieții românești** la începutul de-
ceniului al treilea.
Grigore Ilisei descinde în marile orașe du-
pă ce le-a fixat, de la distanță, profilul prin
mijlocirea metaforelor. Poate și sub influen-
ța lui Geo Bogza acestea sînt împrumutate
din domeniul construcțiilor navale, așa îneît
Copenhaga îi apare ca o corabie fabuloasă,
iar casele din Barcelona devin „niște vapoare,
șlepuri, corăbii cu pînze, pîntecoase vase cu
aburi, iole, șalupe și lotci". Altădată imaginea
are un caracter decorativ : Budapesta, ca un
fluture cu aripile larg deschise peste Dunăre,
sau apelează la dimensiuni ciclopice, cum e
tabloul Belgradului transmițînd „sentimentul
urieșescului-’ cînd e privit de pe colina Kale-
megdan. Călătorul . merge Prin orașe visător
și în același timp grijuliu să nu scape ceva
din programul riguros compartimentat. Locu-
rile sînt individualizate, lăsînd impresii apa-
rent paradoxale : Copenhaga este văzut sub
semnul aspirației spre un soare absent, de
unde impresia de „surdinizare", în timp ce
Sofia are ceva neliniștit, frenetic. Grigore Ili-
sei trece cu bine proba dificilă a muzeelor și
cea a întîlnirii cu arhitectura. Aici lucrurile,
dinainte știute nu te ajută, un tablou, un
monument spun altceva decît copiile lor din
albume. In comentarii se simte gustul celui
care a frecventat expozițiile și muzeele, liris-
mul însoțește judecățile de valoare, iar talen
tul scriitorului recompune marile ansambluri
cum sînt Sala Procesiunilor din Babilon in
Muzeul de antichități al Berlinului sau exte-
riorul Domului din Milano. Fără a apela la
termeni de încadrare artistică, jocul analogi-
ilor prezent în fiece propoziție ne dă o idee
exactă de mirificul broderiilor în piatră : „A-
cest unic edificiu, început în 1386 și terminat
în 1815, s-a vrut și uriaș și plin de frumu-
sețea nepereche a lucrului făcut cu migală,
2425 de statuiete împodobesc stîncăria Domu-
lui, broderii din piatră acoperă turnuri, tur-
nulețe, pereți întregi. Toate acestea, la care
au lucrat sute de ani cei mai de seamă meș-
teri pietrari și sculptori, estompează, într-o os
recare măsură imensitatea Domului. Privit din
afară. Domul nu impresionează prin gigantism,
ci prin decorațiile sale exterioare. Broderia
la proză
„Pumnii lui Andrei se albiseră, crispați pe
ornamentul de pe brațul fotoliului. Constată
cu neplăcere că obrajii îi ardeau. «Parcă-aș
fi o domnișoară căreia i se șoptește un banc
fără perdea». Discuțiile cu Domnul F. erau...
caută cuvîntul... penibile, mai mult — dezo-
norante. Afaceristul cu mînuțe grăsulii și o-
chelari cu ramă de sîrmă aborda cele mai
jignitoare subiecte cu atîta franchețe, incît
Andrei rămînea blocat.
— Cred de asemenea că ești mulțumit —
domnul F. rămînea ca întotdeauna străin de
furiile neexprimate ale lui Andrei — de mo-
dul în care mă preocup de forma ta fizică.
Te-am dus la stadion, ți-am aranjat intrarea
liberă să alergi în fiecare dimineață, să faci
cîte ture vrei tu, ți-am cumpărat cîteva rîn-
duri de echipament.
— Dar eu sînt jucător ! nu se mai stăpîni
Andrei. «Să tac, își impusese, să nu mă mai
prind în dialogul lui stupid, să-1 ascult, să
văd pînă unde merge cu obiceiul de a cumpăra
și a vinde în permanență cîte ceva. Toate
gîndurile, toate vorbele se înscriu într-un in-
terminabil tîrg».
— Evident, evident, știu că ești jucător, de-
aia ți-am și asigurat accesul Ia stadion.
— Domnul F„ sînt jucător de națională. In
fine, se bîlbîi surprins de răsturnarea situa-
ției, am fost jucător de națională, oricum asta
e valoarea mea. Am văzut că păstrați ziarele,
doamna F. le arată și prietenelor venite în
vizită.
Domnul F. încuviință din cap. Avea un aer
de școlar conștiincios și curios să urmărească
demonstrația unei teoreme.
— Atunci ați citit ce s-a scris despre mine.
Nu sînt un copilandru care bate mingea, pen-
tru mine rugbi-ul nu este un hobby, e viața
mea. Trebuie să joc, nu să fac ture în jurul
stadionului !
— Te înțeleg, Andrei. Avem și noi o echipă
aici. Le-am vorbit de tine, se vor gîndi și în
cîteva zile îmi vor da un răspuns.
— Ăștia se gîndesc dacă să mă ia pe mine ?!,
izbucni Andrei. Păi, ăștia — aici — sînt în
coada clasamentului, la noi nici n-ar fi existat.
Domnul F. nu se ofensă. Rugbi-ul nu ținea
de afacerile sale și în definitiv poate că băia-
tul avea dreptate, era de meserie, aprecia mai
bine ca el echipa locală. își privi ceasul.
Timpul acordat «logodnicului» se consumase,
il aștepta un dejun de afaceri.
— A doua problemă, Andrei, s-o aud".
Cea mai bună povestire este tocmai aceea
in care amintita incompatibilitate de fond, iar
nu atitudinile propriu-zise ale oamenilor, fac
imposibilă adaptarea celui care vrea să se
de piatră are strălucirea acelor stihare sau
acoperăminte de vase din argint, lucrate zeci
și zeci de ani de domnițele aflate în surghiun,
Prin ceața zilei de septembrie, Domul se în-
fățișează ca o insulă de corali privită din
bati'scaful lui Cousteau. O promoroacă groasă
acoperă mai ales partea superioară, acolo unde
un șirag de arbori din piatră dănțuie în jurul
cupolei centrale, asemenea unui potir sau unei
coroane de rege englez". Cum se vede, nici
in momentele de extaz artistic, reporterul
nu uită să ne dea, pe urmele aceluiași Dinicu
Golescu, date exacte, așa cum nu uită să ne
vorbească de numărul locuitorilor și al apar-
tamentelor din Rari Marx Stadt, de numărul
reprezentațiilor cu „Lacul lebedelor" la Bal-
șoi Teatr, sau de temperatura de —1 grade,
—6 grade C., la Leningrad. El e sensibil la
vestigiile trecutului mai îndepărtat sau mai
apropiat, nu în ultimul rînd la mărturiile des-
pre război, la lecția lor. Prezentul îl solicită
cu un grad superior de atracție, nu numai
prin lucrările de artă, ci și prin cele care re-
feră despre civilizație și modernizare, despre
efortul comun oamenilor de pe diverse meri-
diane. O melancolie, cînd subiacentă, cind de-
clarată cum întîlnim în Iarna rusă, dă o vi-
brație în plus agreabilelor Peisaje semnate de
Grigore Ilisei.
Fotogramele sînt instantanee care surprind
oameni sau evocă locuri declanșatoare ale me-
moriei afective. Crochiurile sînt inspirate de
personalități artistice și de prieteni ai auto-
rului. Tonul lor lirico-admirativ „se potri-
vește" acolo unde materia oferă sursă de me-
ditație asupra sensului artei, asupra unor desti-
ne ieșite din rînd. Grigorescu deschide, într-un
autoportret o fereastră spre întreaga operă,
Luchian a depășit prin miracolul picturii mar-
tiriul vieții, Craiu s-a detașat de mizeriile co-
tidiene, Nichita Stănescu s-a desprins de ca-
tastrofele trupului, Gînju are puterea de a
coborî în abisuri. Nu toate profilurile suportă
încărcătura de afecțiune și de extaz cu care
sînt investite. Cînd obiectul este prea mic. li-
rismul nu poate suplini absența cuvîntului de-
finitor, comentariul se pierde în salvatoarele
generalități. Pentru a regăsi acordul dintre
obiect și ton trebuie să parcurgem secțiunea
a doua din Fotograme unde Grigore Ilisei e-
vocă locuri impregnate de amintirea unor e-
venimente, a unor personalități ca Eminescu,
Sadoveanu, Bacovia, Lovinescu, Arghezi sau
Ion Creangă (Locuri ale amintirii). în prima
parte a volumului iese la lumină reporterul
atras de actualitate așa cum se manifestă ea
în orașele și satele Moldovei și ale Bucovinei,
în noua înfățișare a întregii țări. Peisajul în-
suși îi apare lui Grigore Ilisei ca martor al
transformărilor, purtător al însemnelor dura-
tei și ale unității. O frumoasă pagină fixează
imaginea încremenită a munților de la Macin,
tăcuți ca valea Piramidelor, netulburați decît
de imperceptibila mișcare a turmelor de oi.
Trecînd apoi prin pădurea de la Slăvi, „sub
stăpînirea semințiilor de albine, venite din
toată cuprinderea pămîntuiui românesc", au-
torul Fotogramelor are revelația legăturii între
elementele pînă atunci disparate : „Muntele de
piatră, pădurea, oile, albinele, omul. Dăinuirile
noastre".
Liviu LEONTE
„transplanteze" aiurea. Mă refer la istoria fe-
meii căsătorite cu stomatologul libanez, fost
student în România. Ea încearcă a se stabili
în țara acestuia dar totul. începind de la
vestimentație și tabieturi culinare, îi interzice
aceasta.
Monica Zvirjinschi are toate datele de a
scrie un substanțial roman, al cărui temă fun-
damentală să fie predestinarea, de neeludat de
nimeni, niciodată.
Victor ATANASIU
Legenda spune că Orfeu, cel dinții cin-
târeț de imnuri din Elada, era, și el,
fiul lui Apolo, zeul sub a cărui ocro-
tire se afla cîntecul. De la mama sa — Ca-
liope — zeița poeziei, tînărul aed moștenise
arta de a se exprima în stihuri, vorbele lui
acoperind de vrajă sufletele. în nesfîrșitele-i
peregrinări prin țara lui Eagru, uimind deo-
potrivă, cu lira și cu stihul, Orfeu a întîl-
nit-o pe frumoasă Euridice, de care, îndră-
gostindu-se, a eternizat dorul (poezia), iubi-
rea (drama) și cîntecul (faldul cosmicizat al
tragediei).
Intitulat Orfeu și Euridice (Junimea. 1986)
noul volum de poezii originale al lui George
Popa se cuprinde în spațiul mitic al acestor
două simboluri și postulează ideea că vre-
melnicia biologică a insului ar fi doar o apa-
rență, de vreme ce istoria existenței sale este
implicată dintru inceputuri în sistemul peren
al cîntecului și-al iubirii : „Un zeu a fulgerat
un trup de rouă. / Din ape se înalță voce
nouă j cu tîlc oprit tărîmurilor două. / însă
tăria cea peste măsură / Vreme.ndelungă
lutul n o îndură / și cîntecul arde diafana
zgură". (Lebădă). Versurile (de-o claritate geo-
metrică) ale acestui poem exprimă apodictic
alegoria cărții și relevă înfățișarea dialectică
a raportului dintre forța de transcendere a
eului creator și intoleranța destructivă a „lu-
tului", sub incidența căruia ne aflăm cu toții.
Dacă, în fața veșniciei, trupul dispare aseme-
nea unui strop de rouă, aura neperisabilă, do-
bîndită genetic („Un zeu a fulgerat un trup
de rouă"), a spiritului se topește organic în
circuitul dintotdeauna al materiei. Cartea lui
George Popa este parabolică, tîlcurile ei pri-
vind nu atît obnubilarea implacabilă a fini-
tului, cît mai ales, structurile predicative, a
căror asamblare concentrică prefigurează necu-
prinsul în spațiu și durabilul în timp. „în-
cerci mereu distanță dintre cuvînt și stele. /
La fel e de departe ca -de la verb ia rouă. ’
Dar mult e mai aproape decît de tine însuți. /
Distanța cea mai lungă e-ntre cuvînt și
tine . / Din cînd în cind poetul străbate-aceas-
tă cale / și verbul coincide c-un înțeles: al
său / ori poate chiar al lumii. Dar drumul
este unic : / o fulgerare, — o transă. Nu-1
mai reface nimeni". (Poemul). Versurile a-
cestei poezii nu reconstituie, cum s-ar putea
înțelege la prima vedere, traumele care, o-
bișnuit. preced actul gîndirii receptată optic
— scrisul adică — si nici nu ne propun ars
poetica lui George Popa ; înțelesul lor ultim
eludează locul comun, așezînd în prim-plan
procesul de sinteză superioară prin care lu-
mea obiectivă se reflectă, metamorfozată. în
subiectivitatea eului creator. Este. în fond, o
apercepție, al cărei statut valoric e validat
de suma unor răspunderi grave. între care cu-
noașterea de sine, a propriilor forte creatoare
(„încerci mereu distanța dintre cuvînt si stele")
si conștientizarea rolului demiurgic al poetu-
lui. unicitatea lui în rostogolirea permanentă
a istoriei („Dar drumul este unic... Nu l mai
reface nimeni" — s.n.) sînt absolut obligatorii.
Poetul George Popa nu este un romantic „plo-
tinian" (cum I-ar fi numit G. Călinescu). în
a cărui lirică se profesează, năvălind de pre-
tutindeni, extazul și perplexitatea în fața de-
venirii spiralice a existenței, ci e, mai curînd,
un introspect, lucid pînă la atingerile drama-
tice ale trăirii, stare ce presupune o înțele-
gere intelectuală (exactă) a lumii. în acest
caz, reprezentările afective ale scriitorului se
întocmesc sub forma unei „hieroglife" a spi-
ritului absolut : „In arcuri repetate ' în jocuri
de Narcis. / Mi-e sufletul în rugă. / Mi-e
spiritul închis" — s.n. (Contemplație și extaz).
Iată de ce, probabil, pentru autorul Spațiului
poetic eminescian, tentațiile descifrării spiri-
tului prilejuiesc găsirea unghiului din care
descind razele cardinale ale conștiinței și, tot-
odată, monada convergentă a propensiunilor
către etern ale umanului. Rare sint cărțile
de poezie, în care autorii lor să urmărească
impunerea (cu atita-nverșunare), a ideii că
iubirea, de fapt adînca ei statornicie, se află
sub zodia astralului și, prin facultățile ei în-
noitoare, se opune, escaladînd, orbirea timpu-
lui : „M-am prins și eu în dansul sîngelui /
și arborele roșu l-am aprins / în miezul nop-
ții mele / Și-am aflat că sînt doar țipăt pur
in pragul tainei... / Sau poate moartea ? Moar-
tea nu-i decît / acea extremă a absurdului /
în care explozia-mi de absolut / va inventa
a doua oară timpul ?" (Ruperea peceților).
Structură pozitivă și spirit polivalent, (George
Popa este medic-profesor, critic de artă, eseist
încercat și exeget al creației eminesciene), poe-
tului acestei cărți îi repugnă alchimiile uscate,
verbiajul găunos și falsele tenebre; cuvîntul
său ține să fie operant, urmind cu obstinație
calea de inițiere în straturile cosmice : „Cînd
ușa mută s-a deschis, de spaimă / întregul cer
s-ascunde in odaie, / a-ngenunchiat pe ochii
tăi mîhniți / și-apoi fugi cu stelele sub
pleoape". (Dulcissima mater). Actul liric se
amplifică spațial prin contraste apolinice și,
nu odată, faustiene, menite să încarce simbo-
lic spirala biologică și templul infailibil al
spiritului.
Orfeu și Euridice este o carte în cuprinsul
căreia poetul meditează bîntuit de neliniște
în fața trecerii, dar și de izbînzile eului crea-
tor în perimetrul etern al cunoașterii. Dinco-
lo de această ambianță însă, autorul se gîn-
dește pe sine surprins în încleștările dintre
peren și vremelnic. Zbaterile insului în fața
timpului au în vedere două temeiuri adînci
și cu totul irevocabile : creația și iubirea. Prin
iubire viața se reînnoiește mereu, existînd
obiectiv, iar prin creație rostul omului cată
să escaladeze timpul, triumfînd în fața eter-
nității.
Virgil CUȚITARU
Mănincă amîndoi in tăcere. Fiul își amintește
că așa minca și in copilărie. Vorbele, susținea
mama, nu-și au locul Ia masă, otrăvesc ceea
ce mesteci în gură. Să fi citit ea asta în vreun
almanah cu sfaturi medicale sau moștenise obi-
ceiul dc la mama ei ? se întreba el acum. Ori-
cum, tăcerea la masă e o regulă. El mestecă în-
cet, ca și ea, gîndindu-se Ia cealaltă femeie, la
bunica lui. Nici o deosebire intre ele, bătrine-
țea le-a făcut surori gemene, mama poartă pină
și alunița bunicii pe obrazul sting, mare cit o
măslină, și unda aceea de mindrie in ochi, risi-
pită mereu intr-o altă lume, a amintirilor ei. Dar
iată că tocmai ea încalcă acum regula, așează
furculița lîngă farfurie, intrebîndu-1 : S-a împli-
nit un an de cînd nu ne-am mai văzut ? Venită
pe neașteptate, întrebarea îl înspăimintă. Aceeași
teamă pune stăpînire pe el, ca in urmă, cu două
ore, cînd a intrat în curte și-a constatat ab-
sența cîinelui. Nu moartea cîinelui l-a umplut de
teamă, ci răsputisul ei, că era bătrîn, trebuia
să piară și altul în loc nu mai avea de gind
să țină, nu-și putea permite să irosească o mă-
măligă pe zi. Apoi a mai fost și faptul că a
trebuit să se aplece mai mult ca niciodată, ca ea
Isă-1 poată săruta pe frunte. Nu, nu el crescuse,
la patruzeci de ani nu mai creste nimeni, ci ea
se micșorase. Și asprimea rece a degetelor ei.
pe care și acum le mai simte pe obraji, între-
bindu-se dacă așa, reci, vor rămine pină la
sfirșit?... In loc să-i răspundă, o întrebă : Totuși
nu mi-ai spus clar, cum te simți cu sănătatea?
Ea repetă aceleași vorbe rostite acolo, in curte,
după ce i-a sărutat fruntea și i-a mingiiat obra-
jii cu degetele, privindu-1 cu un fel de lăcomie
blindă, să nu-i scape nimic de pe chipul lui :
despre durerea din picioare și mîini, și din spate,
poate numai capul i-a rămas întreg, dar nici
de asta nu e sigură — și același zimbet nepu-
tincios ii încrețește si mai tare fața. Despre mine
știu tot, mai adaugă ea imediat, si ceea ce știu
nu mă mai interesează, despre tine vreau să
aflu... Și el nu-i mai suportă privirea, este prea
multă disperare in ea. Isi apleacă ochii spre
farfuria in care cartofii prăjiți s-au răcit. Nici
nu-i mai este foame,nu mai are chef să golească
sticla de vin. Acum știe precis de ce mama este
o copie fidelă a bunicii. Amindouă, după ce au
trecut de douăzeci de ani. au rămas văduve,
s-au oprit pe drumul dintre bătăile inimii si
minăstire, intre libertate și închisoare, încăpă-
ținindu-se să trăiască astfel, la mijlocul acelui
drum. Și este gata s-o întrebe, in momentul in
care ea soarbe puțin vin din pahar, dacă a a-
vut măcar o clipă de fericire in viața ei, dacă
își mai amintește de acea clipă. Dar cum ar pu-
tea pune o asemenea întrebare ? Isi aprinde ți-
gara, auzind-o : Gata, te-ai si săturat ? Sau nu
ți-au plăcut bucatele mele ?... Cu cită duioșie a
pronunțat fiecare cuvînt! Totul a fost foarte
bun, mamă. Dar nu-ți mai amintești că eu cind
mă întorc acasă, la prima masă mănînc puțin..
O, cum să nu! zice ca. Toate mi le amintesc. De
fapt amintirile îmi țin capul întreg... Nu, gin-
dește el, nici acum nu poate s-o întrebe desprv
clipa sau clipele ei de fericire. Trăiește o stare
ciudată, ca și cum ar fi venit să-si spioneze ma-
ma. s-o facă să vorbească și, mai tirziu, cele
auzite de la ea să între in născocirile lui. Doar
ea i-a spus odată : O, dragul meu, cred că via-
ța mea a fost o născocire — poate neștiind ce
i-a ieșit din gură, ca, peste ani, el, la o aniver-
sare, într-un scurt interviu, să se trezească re-
petînd aceleași cuvinte despre viața sa... și, oare,
nu cu același sentiment a examinat mai inainte
camera mare, unde va dormi, patul acela enorm
și vechi de un secol, în care cel puțin trei femei
au născut, și toți bătrînii familiei și-au dat ultima
suflare, locul de unde el însuși s-a întîlnit cu lu-
mea?... Simțind mirosul de mentă și flori de tei
uscate în suluri de ziare, n-a pipăit îndelung mar-
ginile bufetului încărcat de sticlărie și faianță
și pe ale mesei, la care s-au consumat micile si
marile sărbători de familie, pe care au stat toate
sicriele celor morți din familia lui, n-a strins
pînă la durere cu mîna colțul acelei mese, cău-
tînd să-și amintească propria Ini istorie, cu raf-
turile de cărți îngălbenite de vreme, cu scaune-
le tari și incomode, cu fotografiile și covoarele
de pe pereți, cu tavanul acoperit de scîndnră
vopsită în albastru ca cerul, exact ca atunci?...
Care atunci? se întrebă acum, cînd mama adu-
nă farfuriile și resturile de mîncare. O întrebare
fără rost, ca și aceasta, pe care o rostește aproape
fără voia lui : Știi că de la gară am venit cu
căruța lui moș Toader ? A fost singura căruță
care aștepta lă gară călătorii. Același cal orb...
Și mama se așeză pe scaun, dueîndu-și mîna ia
gură : Ce spui tu?! Toader e mort de douăzeci de
ani, iar calul lui a murit cu1 un an înainte. îmi
aduc bine aminte, pentru că, era singurul cal
care mai rămăsese în toată comuna noastră... Și
abia acum el își dă seama că neliniștea lui a în-
ceput din gară, din clipa cînd a văzut bătrînui
rezemat de căruța Ia care era înhămat un sin-
gur cal, mai ales din momentul ce a observat
că un ochi al bătrînului era scurs. Apoi neli-
niștea s-a transformat in panică, odată cu vor-
bele bătrînului, a cărui pălărie părea să fume-
ge în apusul soarelui : Știu unde să vă duc, o cu-
nosc pe mama dumneavoastră, și calul meu știe,
deși este orb... orb complet, nu ca mine, cu un
singur ochi... Da, bătrînui nu avea bici, n-avea
ce face cu el, a spus de două ori diiii, frățioare!
și calul a pornit. S-ar fi putut, își zice el acum,
ca nici să nu fi tras măcar o dată de hățuri... In-
tre timp mama a început numărătoarea celor
morți : Vecina, trebuie s-o ții minte. A murit
singură, au găsit-o rece a doua zi. Și bătrînui a-
cela, cu gospodăria lîngă școală, cancer..., și...
Cînd termină, vădit obosită, il întrebă cît va sta.
Nu mai mult decît mîine, îl așteaptă niște tre-
buri urgente, mai multe ședințe... Ochii mamei
se întunecă. Ce-o interesează pe ea urgențele
acele, ale Iui? Ce importanță pot avea ele, în ab-
sența prezenței lui acolo, la masă, în fața ei. Dar
nu se trădează, ca întotdeauna nici o lacrimă nu
i se prelinge pe obraji. Doar privirea-i întune-
cată se îndreaptă iar spre ceva știut numai de ea.
Și, cînd zice : Tu nu știi că uh cal nu trăiește
mai mult de douăzeci de ani, cum ți-ai închipuit
că e calul lui Toader! — zîmbește iar. La fel de
neputincios ca mai înainte. Și acum el știe pre-
cis că nu va putea dormi în camera aceea mare,
prea umplută de amintiri. Va fuma, va citi sau,
pur și simplu, va privi tavanul de seîndură, pînă
ce zorii celeilalte zile îl vor face albastru ca
cerul.
I
Corneliu ȘTEFANACHE
5 — Convorbiri literare
mihai ralea
si critica literară
» <
Mihai Halea este cel care descoperă in
literatura roniânâ, și condamnă, nu mai
puțin ue aoua „crime",
Cuvîntul „crima" nu-mi aparține ; e scris
de fostul student in filosofie șt drept de la
Iași în titlul a două articole : Crima lui Ca-
ragiale, respectiv. Crima d-lui P. Zarifopol.
Primul, deși redus la dimensiunea celorlal.
te Valori (.,.. poate cea mai reprezentativă car-
te a lui Ralea ca moralist și disociator de
idei" — Alexandru Paieologu) e prea impor-
tant ca semnificație și prea consună cu une-
le păreri amestecate astăzi tntr-o polemică
pentru a-1 trata aici in fugă.
Aș spune in doar două cuvinte în ce consta
crima ; prin calitatea artistică a scrierilor
Caragiale a impus citeva din calitățile perso-
najelor sale, „a lăsat intelectualilor și oame-
nilor noștri de spirit o normă de viață, un
criteriu de valorificare" ; lut Caragiale îi da-
torăm „cultul formei", dar tot el a oferit o
scuză (și ce scuză !) unor defecte naturale și
a determinat o îngustare a „măsurilor de a-
preciere și a punctelor de vedere".
Aș zice că observația lui Ralea e una dintre
cele mai pătrunzătoare prilejuite de subiectul
în discuție ; dar n-aș face decit să-1 repet
tot pe Alexandru Paieologu (unul din-
tre puținii fideli ai scrisului Iui Ralea :
autorul Ipotezelor de lucru a scris, dacă nu
mă înșel, de două ori despre cel al Valorilor
și a apreciat nu numai scriitorul ci și mediul
spiritual in care a evoluat și la a cărui în-
chegare a contribuit : „el a avut un rol de
prim plan în orientarea critică a «Vieții Ro-
mânești-, care, orice ar spune unii sau alții,
a fost cea mai importantă revistă din țara
noastră după «Convorbiri literare-"), care, tot
in Mihai Ralea și spiritul critic sublinia : „Cele
trei scurte note despre Caragiale, din Valori,
sînt, alături de studiile lui Zarifojpol și ale lui
Ibrâileanu, texte fundamentale in exegeza au-
torului Scrisorii pierdute".
Sâ trecem și la cealaltă „crimă" — crima
lui Zarifopol; ea stă tot intr-un exemplu rău :
adept convins al autonomiei esteticului, ne
spune Ralea, dar unul dintre adepțn care
pot să-și dovedească prin aplicații pra.: .
ideile teoretice, Zarifopol n-ar fi avut nevoie,
deci, „să strige mereu necesitatea esteticii
pentru ca să zvirle praf în ochii lumii". De-
oarece aici se produce defecțiunea : „Gestui
său justifică atitudinea tuturor neofiților, tu.
turor ignoranților, tuturor netalentaților, tu-
turor celor lipsiți de inteligență !”
★
Mihai Ralea n-a fost admis cu bunăvoință
in rîndul criticilor ; o știa și. ca atare, și-a
precizat opiniile în legătură cu disciplina pe
care, de altfel, a slujit-o de-atitva ori stră-
lucit.
Ideile despre critică decurg din cele despre
operă : „Orice operă cuprinde, mai mult ort
mai puțin, o intenție centrală și □ mulțime
de sensuri inconștiente, de virtualități nepo-
tențiale, dar gata de realizare, poartă . u _ i.
înăbușite ori exprimate numai pe jumătate,
atîtea sensuri care vin din inconștientul artis-
tului, neprecizate și pentru el". Cu a? . . ...
vinte „O operă e totdeauna mult mai bogată
decît crede sau vrea creatorul ei*.
Misiunea criticului (asimilat de Ralea
lorlalți cititori, deosebit numai prin >-
biceiul de a-și „striga tare impresiile tu-
turor", un cititor „care găsește în opera di
artă un sens nou ceva mai generai, menit să
intereseze mai mulți oameni, să le atragă a-
tenția la alte aspecte care se pot dezvolta și
care au fost pînă acum ignorate") este crearea
unor imagini noi ale operei : „Criticul e un
creator de puncte de vedere noi în raport cu
o operă".
♦
Din Valori, la care, recunosc, mă întorc decit.
ori am ocazia (cu plăcerea de a redescoperi, ue
fiecare dată proaspătă, neafectată, deș se nu-
mără între cele „mai bine mobilate" din cîte
am avut, o inteligență fascinantă) aș reproduce
o secvență :
„Spirit analitic și sintetic. Iluzioniștii, idea-
liștii, delicații sînt atenți de obicei la aspectul
sintetic al lucrurilor. Pe ei nu-i interesează
cum e făcut un lucru, care sint elementele
care-1 compun, mecanismul lor.
Spiritele realiste, pesimiste, triviale au. dim-
potrivă, tendința de a descompune in părțile
lui componente orice fenomen. Analiștii au
tendința de a arăta că nimic nu e extraor-
dinar, că totul se explică prin antecedente cu-
noscute, banale, că asocierea, combinația nu e
nimic nou in plus, că vălul de mister și de
prestigiu se reduce la prea puțin. A reduce
un fenomen la elementele care-1 compun în-
seamnă a-1 bagateliza, a-1 trivializa. Analiza
e aproape întotdeauna o operă de înjosire".
Fragmentul e dintre acelea care dau măsura
însușirilor de „disociator de idei- ale iui Mihai
Ralea. Să vedem in distincția intre spiritul a-
nalitic și spiritul sintetic o umbră a distincției
lui Pascal între l’esprit geometrique șil’esprit
de finesse ? Importă mai puțin decît sensul
dihotomiei vizavi de relațiile cititorului cu
„obiectul contemplației estetice" — cum s-ar
spune într-un tratat savant...
*
Am văzut că Ralea îl așează pe critic intre
cititorii obișnuiți ; mai se pare insă că între
diferite tipuri de cititor nu există numai o
diferență de rafinament, de pregătire cultu-
rală etc.
$i scriitorului, și lectorului obișnuit fiecare
nouă carte ii apare ca o experiență unică, ire-
petabilă.
Lectorul obișnuit e atît de captivat de sin-
gularitatea cărții care-1 cucerește incit în
cele mai multe cazuri memorează personajele,
acțiunea, eventual titlul, dar nu și numele
autorului. Intrați în librării și veți auzi în
nouăzeci la sută din cazuri întrebindu-se des-
pre un titlu de volum — de către solicitanții
care habar n-au de numele autorului ; scriito-
rul, la rîndul său — mai trebuie oare să men-
ționez un lucru atît de evident ? — nu și-ar
confunda niciodată, in nici o împrejurare, două
opere diferite.
într-un cuvânt nici pentru unul, nici pentru
celălalt cartea de ficțiune nu e menită înca-
drării în serii de opere, transformării ei în-
tr-un element al unei vaste operații analitice.
Astfel de operații sînt însă îndeletnicirea
principală a criticilor.
Pentru profesionist lectura operei în versuri
sau în proză nu înseamnă un act cu semnifi-
cație unică ; recunoscînd, ca principiu. însuși-
rile irepetabile ale fiecărei scrieri beletristice
(„ce cuvânt urît" — ar spune Al. Paieologu)
el nu poate face ordine, în sute de mii de
unicate, fără să generalizeze.
Procesul receptării nu e niciodată același
pentru critic si pentru cititorul obișnuit ; pri-
mul, e bine știut, e preocupat de înscrierea
ultimei lecturi în seria operelor autorului, a
acestora în cadrul literaturii de care aparține
tendinței ilustrate, procedeelor întrebuințate
etc. etc. etc.
Spațiul în care e proiectată fiecare nouă
scriere e, în spiritul criticului, dilatat secven-
țial, lărgindu-se, treptat, pină cind din operă
nu mai rămîne decît o idee...
Cititorul obișnuit, dimpotrivă, atunci cînd e
cucerit hiperbolizează, își leagă destinul de
destinul cărții, îi amplifică sensurile, face din
personaje modele de urmat...
Criticul, într-un cuvint, e constrîns de con-
diția sa să lucreze cu instrumentul analizei,
cititorul (precum „iluzioniștii, idealiștii, deli-
cații-) este atent mai ales la aspectul sintetic
al lucrurilor.
★
Critica în perspectiva lui Ralea e, de fapt,
un anumit fel de critică ; criticul nu face „a-
nalize-. ci creează noi puncte de vedere ; nu
scormonește și nu cîntârește părțile compo-
nente, ci afirmă, construiește pus in slujba
operei.
Susținîndu-și crezul Ralea susține o critică
fără nimic îri comun cu oficiul judecătoresc ;
nr desface opera in bucăți, nu șicanează pe
autor; nu are .nevoie de vulgare „demonstrații
critice- pentru că a avea un esprit de finesse
înseamnă a distinge dintr-o singură căutătură
ceea ce merită și ceea ce nu merită să se
bucure de considerație. (Oricum, în materie
de critică de artă orice poate fi... „demonstrat").
Un astfel de spirit va recunoaște fără șovă-
ire un spirit congener, chiar dacă acesta pro-
ferează, în lumea ideilor explicitate, păreri
contrare — cum se-ntîmplă, în cazul amintit,
cu Zarifopol partizan al estetismului, repudiat
de Ralea și de cei de la „Viața Românească".
Exemplele oferite de marile spirite pot însă
naște, uneori fără voia acestora, o stare de
confuzie, un amestec de sensuri din care au
a profita alții ; astfel de „garanții- furnizate
de oameni de mare talent celor fără de talent
sînt numite de Mihai Ralea „crime".
In sens figurat, fără îndoială.
Constantin PKICOP
calistraf hogaș —
viziuni alpestre
Pentru critica și istoria literară, atunci
cind începe sâ fie luat in seamă, C. Ho-
ga? este o revelație și, in afara unor
aprecieri ranchiunoase ale lui N. îorga, ni-
mc-ni nu-1 socotește altfel decit un mare pro-
zamr — un „rapsod homerid" (E. Lovinescu).
Treptat, față de acest „Creangă trecut prin
ciutură” (T. Vianu), cu „proza sa genială si
nesigură- (G. Călinescu), acest „clasicist ba-
roc- (Șerban Cioculescu), „beletrist" care face
„băi de primitivism" (VI. Streinu), comentarii-
ie se temperează, privirea devine mai analiti-
că și citeodată circumspectă. „Un minor ma-
re-, fusese formularea lui G. Călinescu. Dar,
de mărimea lui, critica incepe curind să se
■.. m îndoiască. Hogaș mai fiind socotit o vre-
me un autor clasic doar printr-un fel de i-
nerție , operv lui intră într-un con de penum-
etă Insă sici apr- .erea cu asupra de măsură
cui i«d::.-rența nu i se cuvin. Apariția, sub
auspiciile Editurii Minerva, in cadrul seriei
„Scriitori români-, a primului volum dintr-o
excelentă ediție critică de Opere, ediție îngri-
jită de Daciana Vlădoiu, cu un studiu intro-
ductiv și comentarii aparținînd lui Al. Săn-
dules.u (la scurt timp după ediția patronată
dc Junimea, Pe drumuri de munte, cu un
studiu și bibliografie de Valentin Ciucă), ne
prilejuiește aceste cîteva notații.
Un fantezist cu viziuni enorme, incitat de
sublim și de grotesc deopotrivă, cu un elan
baroc al închipuirii, este Hogaș in memoria-
lul său de călătorie (Pe drumuri de munte).
Nomad cu doruri alpestre, amatorul de clasi-
cități se cufundă în natură cu voluptatea re-
găsirii unor stări primordiale, dar mai ales
cu sentimentul exuberant al unei absolute și
reconfortante libertăți, mintuitoare de constrin-
geri („Nu știu cum vor fi alții, cit despre
mine, știu atîta, că pierd măsura timpului,
de indată ce rămîn pe voia slobodă a porni-
rilor mele de sălbatec, cînd, adică, biruit de
dragostea neinfrinată a singurătății, îmi șterg
urma dintre oameni și mă mistui sub imbol-
dirile ei. in necunoscutul larg al naturii, ca
o frunză minată de nestatornicia vânturilor- —
Spre Nichit). Mirajul muntelui, al munților
Neamțului, il ademenște cu „priveliști mărețe"
pe singuraticul călător, care le ia in posesiune
cu un soi de febrilă desfătare ori de _crea>-
că beatitudine”. Insă percepția lui nu e în-
totdeauna spontană, ci copios asociativă și
stăruitor intermediată de lecturi („poate că
Aeneas. mergînd pe calea iadului, tot astfel
de locuri străbătuse"). Contemplația, de o lu-
cidă frenezie, se lasă ispitită de convenția
fastuoasă, transfigurind peisajul, care se popu-
lează cu o „lume de fantasme", intr-o „tăcere
sfintă și neturburată", in imensitatea „singu-
rătății fermecate a pădurilor”. Dar călătorul
nu se pierde cu firea („Și cu toate acestea nu
mă aflam decit in nevoieșa vale a Pipirigu-
lui. lipsită de orice aureolă legendară...”). So-
licitat de „halucinații acustice- sau atras Je
culori și forme. Hogaș are simțul viu, exa-
cerbat chiar, al naturii, însă impresia lui se
codifică adeseori intr-o manieră canonică, du-
pă un tipic analogic, eliberîndu-se într-o ros-
tire retorică abundentă, comic supralicitantă,
persiflată de autorul însuși, care în asemenea
momente nu se mai implică in discurs. Scri-
itura acoperă experiența emoțională. El face
atunci, cu o gesticulație afectată, literatură,
de o suportabilă pedanterie clasicistă. Scrisul
său, cînd fixează o panoramă statică. își dez-
văluie însușiri de opulentă plasticitate. Hogaș
surprinde și cromatica difuză, tremurătoare,
nuanța diafană a unor „închipuiri ușoare de
întuneric și de lumină", însă îl inspiră și il
covârșește mai ales tăcerea augustă a firii. în-
cremenită într-o solemnă și misterioasă aștep-
tare. la fel ca și spectacolul dinamic al sti-
hiilor dezlănțuite — „colosala tragedie a na-
turii". O pagină de virtuozitate orchestrală,
învălmășind savant senzații vizuale și acusti-
ce, este aceea a furtunii (Singur), care îl cu-
cerise și pe Caragiale. Hogaș e, de fapt, un
descriptiv infidel, relatarea luînd-o adesea raz-
na printre coclaurii unei imaginații (aparent)
capricioase. Liniile peisajului se perturbă a-
desea, intr-o neorînduială supravegheată, tin-
zind să-și dilate nemăsurat contururile, și to-
tul capătă dintr-o dată o înfățișare oarecum
fantastică, ușor bizară sau ingenuu terifiantă.
Este, „sub imperiul unei extatice contempla-
țiuni" proiecția intensivă, subminată de o în-
găduitoare ironie (și autoironie : „cît pe ce
să lunec pe povârnișul unei melancolice fan-
tazii"), a unui mit cărturăresc al naturii, cul-
tivat de „amantul nestrămutat" al „homeri-
celor" ei priveliști. Se observă mereu, într-o
mișcare caracteristică, această deviere spre co-
losal, cu un rapel mitologic și folcloric, trans-
gresiunea, filtrată „între vis și aieve", către
fantasmagoric, fabulos sau feeric, ceea ce i-
lustrează structura livrescă a acestei proze
Senzația frustă și obsesia cultă se întilnesc.
absorbite intr-un volubil manierism, dizolvat
pe alocuri de fiorul liric sau de umorul chisno-
vat, dar activ îndeobște sub resortul unui me-
canism asociativ invariabil. Scriitorul stilizea-
ză nu doar în spațiul unei convenții, dar și in
sens parodic, mizînd pe enormitatea contras-
tului comic (de pildă, „lupta uriașă- a Pisi-
cuței cu „o muscă mare cu spetele luminoase
și verzi" e o „epopee măreață și crîncenă").
Aluzia mitologică sau istorică, invocată în îm-
prejurări înadins nepotrivite, relatarea emfa-
tică a unor pățanii mărunte, alăturarea poz-
nașă a unor întîmplări sau eroi de legendă
cu fapte și personaje obișnuite, uneori deri-
zorii, creează situații hazlii, de care drume-
țul se amuză cel dinții, cu un hohot jovial.
Alteori, rostul unei asemenea tehnici (cam me-
canic) hiperbolizante este acela de a supradi-
mensiona admirativ oameni (cum sînt uriașii
ciobani Huțan șl Zgribincea) sau locuri amin-
tind de basme și istorii din vechime. E și o
funcție satirică, declanșînd accente critice. în
paralela ce se face „între măreția legendară
a trecutului și micimea schiloadă a timpului
de față-.
Pentru Hogaș. întoarcerea la natură este și
o revenire la oamenii simpli de la țară, depo-
zitari ai unor virtuți pe care scriitorul nu
pierde nici un prilej să le exalte, așa cum.
glorificînd „icoanele trecutului", are nostalgia
unor vremuri patriarhale (in povestirea Cu-
conul loniță Hrisanti). Natura, la Hogaș, este
propria Iui reprezentare, o imagine somptuos
artificială și ireală, de „priveliște cu adevărat
homerică", dar păstrindu-și totodată prospe-
țimea și puritatea virginală. Sentimental in
fond, călătorul își disimulează emoția sau ex-
tazul prin digresiunea livrescă. Euforia natu-
ristă ar voî să sugereze un soi de trăire „pa-
gină". de comuniune panteistă („Sînt momen-
te, cînd ființa noastră se moaie, se topește,
se împrăștie și se pierde în nemărginitul tot
al lucrurilor"), în care citadinul se simte „trup
din trupul și suflet din sufletul larg al natu-
rii", celebrată imnic sau dezmierdată cu me-
lancolică duioșie, personificată cu tandrețe ori
cu voioșie, într-un animism universal. Intre
tendința poematică (factice adesea) și aceea
umoristică (silnică uneori), scrisul lui Hogaș
își caută continuu un echilibru. Sublimul („po
vara ucigătoare a sublimului") declină în gra
tesc. realul are reverberări fantastice, pate-
tismul se dezice prin gluma hîtră. cu izul e:
didactic. Călătorind „fără de țintă", „la pronia
întimplârii", pe itinerarii carpatine, prin mun-
ții Neamțului, întovărășit sau de unul singur,
doar cu năzdrăvana Pisicuța, pribeagul își cre-
ează sistematic iluzia unei întoarceri în tre
cut. „in niște timpuri vechi, dar vechi de tot",
dar mai ales a unei regresiuni absolute „în
necunoscutul larg al naturii", „iluziunea unei
desăvârșite singurătăți- explorată după „voia
slobodă a pornirilor mele de sălbatec", în rea-
litate după un ritual mai complicat, in care
intră multe reflexe și reminiscențe de lectu-
ră. Relieful cărții se naște din interferarea și
amalgamarea calculată a unor ipostaze con-
trarii. divulgînd dualitatea unei scriituri care
speculează mereu, agasant de ia o vreme, efec-
tele unei optici megaloscopice. La popasuri
(prin schituri, stîne sau mînăstiri), peregrinul,
devorat de o „foame pantagruelică", se dedă
„în mod antic" unor ospețe îmbelșugate, de-
taliate cu mereu aceleași figuri stilistice de
epos comic, care cheamă șarja ori grandi-
locvența. ceea ce duce inevitabil la monoto-
nie discursivă. „Drumeție și ospătare, acesta
e tot cuprinsul operei- (G. Călinescu). O evo-
luție se observă totuși în aceste memoriale de
călătorie ale lui C. Hogaș. Dacă în primul
ciclu din Pe drumuri de munte, intitulat A-
mintiri dintr-o călătorie, rezonanța descripti-
vă precumpănește. în suita In munții Neam-
țului peisajul acceptă și prezența omului, fie
acesta smeritul părinte Ghermănuță (meșter în
gătitul unei fripturi anahoretice din hribi, pă-
șind ușor, ca o „vietate a pădurilor") sau cio-
banii uriași, coboriți parcă din basme și în-
tîlniți prin munții silhui. Hogaș portretizează
așa cum descrie, adică intensificînd și îngro-
șînd trăsăturile fizice șl, în corelație, cele
morale. El vede caricatural (dl. Georges din
episodul Floricica) sau, intr-un desen încă mai
deformant, schițează cîteva apariții ilar mon-
struoase. Călugării, schivnicii sînt priviți cu
un simțămînt de compasiune, dar și de neîn-
credere șugubeață, iscată de moravurile lor
îndoielnice. Doar țăranii, oamenii muntelui, a-
par croiți la dimensiuni legendare, ceea ce
mărturisește, mai mult decît o înclinație sen-
timentală, un ideal de civilizație, în ultimă
instanță o concepție socială. Hogaș e și un
scriitor cu intuiția fină a sufletului feminin
(Floricica), siluetele sale, atunci cînd nu sînt
(ca in Cucoana Marieta) apăsat sau numai in-
sinuant înfățișate, au o anume grație și lumi-
nozitate. In „Viața românească" i s-au mai
publicat, neincluse inițial în însemnările de
călătorie, proze care vădesc un bun exercițiu
portretistic.
Prin memorialul său de călătorie. Hogaș si-a
împlinit gindul acela de a aduce „o notă nouă
în literatura românească".
Florin FAIFEK
cercetări actuale
consacrate
prozodiei
românești
Apariția volumului Versificația româneas-
că (Ed. Junimea, 1974). semnat de Mi-
hai Bordeianu, a însemnat — indiscuta-
bil — abordarea dintr-o perspectivă modernă
a problemelor specifice prozodiei, pe care stu-
diile mai vechi, datorate (printre alții) lui
Mihail Dragomirescu, D. Caracostea, L. Găldi
sau G. I. Tohăneanu nu reușiseră nicidecum
să le rezolve. Noutatea frapantă a cercetării
consta in respingerea categorică a dogmei re-
feritoare la existența unui modul ritmic uni-
tar, comun mai multor versuri sau întregii
poezii, și considerarea cuvîntului ca celulă
ritmică potențială. Susținînd că poetul gindește
„cu cuvinte și grupuri de cuvinte" (p. 104), el
era preocupat să pună bara de măsură numai
după unități semantice bine delimitate ori sin-
tagme care formau, mereu, noi și variate ce-
lule ritmice. De aici și concluzia cercetătoru-
lui ieșean cu privire la poliritmia versului ro-
mânesc, în viziunea sa versul clasic și cel mo-
dern avînd o structură asemănătoare. Cum
realitățile lingvistice se dovedeau extrem de
complexe, autorul punea în circulație, dacă nu
o terminologie prozodică nouă, atunci una ca-
re să denumească structuri ignorate de poeti-
cile mai vechi. Astfel, denumirea de ritm ere-
tic (— v —), specifică versificației latine, apă-
rea aici alături de mesomacru (v v v — v)
și hipermesomacru (v v v v — v) alte două
ritmuri cu statut recent, menite să denumească
picioarele de 5 și 6 silabe.
Dacă metoda lui Mihai Bordeianu contribuie
la diagnozarea exactă a celulelor ritmice exis-
tente in versul modern, aplicarea acesteia la
poezia clasică nu se dovedește totdeauna efi-
cientă. Motivând că „nu are bază lingvistică"
(p. 77), autorul respinge ideea accentului se-
cundar al cuvintelor, chiar împotriva eviden-
ței prozodice. Dificultatea propunerii unui sis-
tem nou sau numai a unei metode constă in
eludarea unor realități prozodice sau în res-
pingerea altora, care nu acceptă patul pro-
custian al normelor stabilite. Dar așa proce-
dează toți metricienii, indiferent dacă și-au
scris cărțile înainte sau după Mihai Bordeianu.
Un exemplu in acest sens va fi, sperăm, edi-
ficator. Atunci cînd este nevoit să facă sche-
ma ritmică a binecunoscutelor versuri semna-
te de G. Topîrceanu : „Mă cuprinde o triste-
țe Iremediabilă", Mihai Bordeianu afirmă
doar că cel de-al doilea (notat : — v v v — v v)
este format dintr-un troheu și un mesomacru
(p. 83). El recunoaște, astfel, indirect, Impasul
demersului său, deoarece cuvîntul, apărînd
fragmentat în schema respectivă, are și dublu
accent ! Totuși, un ciștig pentru cercetarea
prozodică românească era interesul arătat ce-
zurii fixe și mobile, pe linia lui D. Caracostea
și L. Găldi, chiar dacă metricienii ulteriori
aveau să-i nege importanța. Cu toate imper-
fecțiunile ei, metoda lui Mihai Bordeianu în-
semna un pas înainte, dînd un impuls hotărî-
tor abordării curajoase a problemelor speci-
fica prozodiei.
Reacțiile nu s-au lăsat prea mult așteptate.
Prima a venit din partea lui I. Funeriu, care
a publicat o carte avînd, încă din titlu, (Ver-
sificația româneasca, Ed. Facla, 1980), un sub-
strat polemic. Intr-adevăr, I. Funeriu îi repro-
șa lui Mihai Bordeianu că nu distinge între
ritmul poeziei și al prozei, din moment ce
toate cuvintele au o structură ritmică. El vor-
bea, adoptînd conceptul de „substituiri ritmi-
ce", pus în circulație de G. I. Tohăneanu, nu-
mai de existența ritmurilor binare (iambic și
trohaic) și ternare (dactilic, amfibrahic și ana-
pestic). Spondeii (— —) ocupau un loc aparte
in argumentația lui I. Funeriu. vorbindu-se
despre ei mai ales în legătură cu „redresarea
ritmului". In schimb, peonii nu erau acceptați,
întrucît, datorită „substituirilor ritmice", aveau
tendința de a trece în trohei șl iambi. Se afir-
ma chiar că „ritmurile trohaic și iambic pot
încadra în structura lor orice cuvint al lim-
bii române" (p. 28) — ceea ce nu este prea
departe de finalitatea vizată de Mihai Borde-
ianu. Despre ritmurile trisilabice se făceau
adesea aprecieri paradoxale, considerlndu-se că
acestea „sint mai puțin frecvente in poezie —
chiar ocolite — între altele, și din cauza mul-
tiplelor dificultăți întimpinate în realizarea lor"
(p. 32). Se uita, din păcate, că ritmurile res-
pective erau frecvente în poezia unor Bolinti-
neanu sau Grigore Alexandrescu... Afirmații
fanteziste se făceau și în capitolul rezervat
cezurii, ajungindu-se la concluzia eronată că
numai „în unele cazuri particulare cezura nu
este mediană" (p. 89). Cartea se salva, totuși,
prin unele capitole remarcabile : Rima, Sta-
tutul prozodic al numelor proprii și Versifi-
cația — argument filologic in editarea textu-
lui poetic.
O sinteză — dar pe un plan mult superior,
presupunînd și numeroase contribuții — reali-
zează Mihai Dinu, matematician cu temeinice
și profitabile cunoștințe lingvistice. în volu-
mul recent apărut : Ritm și rimă în poezia
românească (Ed. Cartea Românească, 1986).
Cum problema esențială a poeziei (in genere)
se dovedește a fi ritmul, autorul îi consacră
un spațiu adecvat. Existența unor nivele di-
ferite, în analiza structurii versurilor, nu este
nicidecum o idee nouă. încă din deceniul al
tre—ea, Mihail Dragomirescu o aplica stator-
nic, situînd la nivele diferite ritmul mecanic,
ritmul sufletesc și ritmul plastic. Prin unifi-
carea lor se obținea ritmul absolut, in care
o silabă mai puternic accentuată (numită as-
tăzi ictus forte) se afla deopotrivă spre sfir-
șitul emistihului, (deci înaintea cezurii), pre-
cum și în clausulă. Operația întreprinsă de
Mihai Dinu în diagnozarea exactă a ritmului
unei poezii ține cont — mărturisit sau nu —
de unele sugestii dragomiresciene. înarmat cu
mijloace moderne de investigație (calculatorul
electronic), dar avind același scop ca și înain-
tașul sau, Mihai Dinu stabilește existența a
patru nivele, a căror stratificare poate fi ob-
servată în structura oricărui vers. Cercetătorul
constată că primul nivel este specific fiecărui
vers in parte, mai precis că acesta se con-
fundă cu enunțul respectiv. Urmează schema
acelui vers, care corespunde nivelului II, și
care poate fi comună și altor versuri, dar
nu se suprapune ritmului mecanic, care con-
stituie nivelul III al investigației. In sfîrșit,
la nivelul IV se află arhetipul ritmic (binar,
ternar sau cuaternar), cu ajutorul căruia —
afirmă autorul — „se explică natura ritmică
a cezurii, rămasă pină astăzi cu totul nelă-
murită" (p. 53).
Simplificînd realitatea prozodică, mai puțin,
însă, decît I. Funeriu, Mihai Dinu recunoaște
existența ritmurilor binare, ternare și cuater-
nare (respectiv peonii). El se delimitează ast-
fel foarte precis de Mihai Bordeianu, care a-
ducea în discuție și alte ritmuri. Negîndu-le
prezența în vers și ignorînd valoarea cezurii
mobile, dar acceptînd-o pe cea fixă, autorul-ma-
Convorbiri literare — 6
literară
tematician scoate in evidență, de fapt, atit
carențele sistemului său, cit șl pe cele ale
calculatorului electronic, care nu poate impari,
altfel versul decît in părți egale, iar modulul
ritmic trebuie să aibă, in mod obligatoriu, 2,
3 sau 4 silabe, pentru ca diviziunea in vers
să fie posibilă. Atunci cind este vorba de re-
velarea modulului ritmic, autorul nu ține cont
nici de unitatea semantică, nici de sintagma
care, eventual, ar putea forma o celulă rit-
mică. Procedeul ni se pare corect, atîta vreme
cit el evidențiază un anumit tip ritmic, pe
care altfel — adică păstrîndu-se unitatea cu-
v imului — nu l-ar mai putea obține. Așa se
procedează ni versul eminescian : „Părul cel
blond, împletit intr-o coadă ii cade pe spate"
(p. 128). care are, la nivelul III. ritm dactilii
obținut, insă, prin fragmentarea unui cuvin:.
Dar, comenlind versurile : „De-atita sens
și-atîta tilc, tac ziua dens / și noaptea mile",
av ind, toate, aceeași schemă ritmică : v — v —,
autorul afirmă : „Este limpede că asemenea
versuri nu pot fi analizate decît ca unităii
monoaccentuate tetrasilabice, de tip peonie"
(p. 1-11). Mihai Dinu ajunge însă la această
concluzie, împotriva evidenței celor două ac-
cente din fiecare vers, pentru că... nu v rea să
fragmenteze cuvinti le ! Și astfel, cele două u-
nități iambice devin o unitate peonică ! Auto-
rul cărții în discuție îl urmează stricto sensu
pe Mihai Bordeianu, atunci cînd delimitează
celule ritmice în poezia modernă, caracteri-
zată prin numeroase „fracturi ritmice" — ar-
gument in favoarea poliritmiei... Fără să le
numească, autorul recurge la mesomacru și
hipermesomacru (p. 307), iar versul emines-
cian : „Toate bat la poarta vieții" este notat :
— v, — v — v/ — v (p. 298), preferîndu-se un
troheu (— v) și o „anacruză" (—) pentru ceea
ce Mihai Bordeianu numea ritm eretic (— V —).
Impresionante sint schemele, tablourile, sta
tisticile sale și mai ales ecuațiile matematice
la care recurge constant, deși ne îndoim de
marea lor utilitate, din moment ce un eventual
control nu l-ar putea face, cu exactitate, decît
matematicienii înșiși ! In v olumul semnat de
Mihai Dinu se stabilesc diferențele existente
intre ictus și accent lingvistic, se observă cu
justețe cum, în clausulă, cuvîntul monosilabic,
de obicei aton, devine accentuat și se formu-
lează necesare și judicioase opinii în legătură
cu accentul secundar al cuvintelor.
De mai mică întindere, dar soldindu-se cu
bune rezultate este capitolul consacrat rimei.
In lumina concepției generative unele proble-
me referitoare la rimă își găsesc răspuns, a-
jungîndu-se la concluzii interesante, cum ar
fi cea referitoare la raportul dintre ictusul
forte și rimă. Nedumeresc, însă, interpretările
de la paginile 240—243, în care discuția vizează
rimele „bogate" și „sărace". Intre perechile de
rime vălurile-malurile și legaliză-egaliză, a-
v ind aceeași adincime, (7), calculatorul le con-
sideră „bogate" doar pe cele din urmă. In mod
cert preferința lingvistului s-ar îndrepta spre
cealaltă pereche, deoarece rimele hiperdacti-
lice, (chiar sincategorialc!), sînt mult mai ra-
re în limba română, decît acelea în care ic-
tusul forte cade pe ultima silabă.
Deși studiile din ultima vreme, consacrate
prozodiei românești sînt remarcabile, numeroa-
se probleme (cum ar fi : cezura, specificul rit-
mului în poezia modernă) rămîn încă neelu-
cidate, așteptîndu-și, în continuare, cercetă-
torii.
Adrian VOICA
un „viețist":
g. bărgăuanu
Fiu înzestrat al unor „clăcași", — tatăl
viitorului scriitor se numește Grigore,
iar mama Domnica, — poetul se năștea
la 4 august 1896, în Lunca, satul „umil și să-
rac" din comuna Filipeni. în ținutul Bacău-
lui. Aici avea să urmeze și primele clase, du-
pă care învățătorul Gheorghe Postoi îl îndru-
ma, în 1908, spre susținerea unuia dintre con-
cursurile de bursă ale Liceului Internat „C.
Negruzzi" din Iași. In strai țărănesc și cu 20
lei de cheltuială primiți în dar de la „dom-
nul" în punguța de piele ce-o poartă „ca flă-
căuașii", la brîu, călătorea trei zile cu trenul,
descinde în lumea orașului, apoi a liceenilor,
și se înfățișează examinatorilor cu sfială, ne-
îndrăznind să întrevadă măcar că ar putea cu-
ceri atunci, printre atîția (va fi însă întîiul
clasificat între bursieri), locul rîvnit. In 1916,
convorbiri 1886---------------
Ocupîndu-sc de „noțiunea valorii" economi-
ce și respingind pe aceea numită „valoare
de întrebuințare", P. Th. Missir nu poate ig-
nora ori evita evidența unor succese funda-
mentale repurtate de noua teorie doctrinară și
revoluționară, în însuși felul de a fi puse pro-
blemele specifice, încă la jumătatea secolului
trecut, intrînd într-o polemică ambițioasă, pe
alocuri însă concesivă cu „Revista socială" de
la Iași, polemică apoi abandonată unilateral.
Astfel, Missir recunoscuse că principiul valorii
ce intervine în cele mai variate combinații și
în toate fenomenele economice trebuie privit
critic, în interpretarea oricărui economist, ca
factor de conștiință, iar intre două cantități
de muncă sau două „privațiuni" se pot efectua
diferențierile valorice după calitatea lor spe-
cifică, după timpul și intensitatea muncii în-
sumate. Celelalte aserțiuni ale junimistului par
să prezinte interes documentarist datorită ori-
ginalității nu tocmai riguros științifice prin
care dezvoltă sistemul Duhring—Fouillee, com-
bătut, cum se știe, de către Engels. După cîte
ne dăm scama, Missir recunoaște, totuși va-
loarea de schimb : „Munca omenească apare
în toată importanța ei economică în aprecia-
ția oamenilor numai după ce încep să schimbe
bunurile între dinșii și, după ce, prin aceasta,
munca unora servește ca mijloc pentru a pro-
cura bunuri altora, m limitele echivalentelor
date în schimb" etc. Considerînd că „mintea
omului este isvorul din care purcede apre-
cierea valorii ce o au lucrurile" și conside-
va absolvi liceul primul în serie, păstrînd și
pe mai departe, între „internatiști", acei lauri
ui istețimii sale „iscoditoare", cum de aseme-
nea, si pentru restul vieții, o faimă comple-
mentară, de generozitate și modestie, iar între
cîteva prietenii sigure, pe cele a doi dintre
coleg'i de clasă, ulterior și de scris : Ionel
Teodoreanu și Stejar lonescu. De pe băncile
scolii va trece direct în tranșee, chemat în
1916, toamna, la Școala Militară, trimis apoi
ca subofițer de rezervă, telegrafist, pe fron-
tul Oituz' — Tg. Ocna — Cașin. Veghind te- '
lefonul, „unică meserie", la Onești, de unde
își preciza odată coordonatele „transmisiunii"
în stihuri cu înrîuriri candide din G. Topir-
ceanu („Tovarăș am pe fratele Beșleagă / Iar
chiriaș sint Ia Sfârlog Ilie"), adolescent încă,
își află totuși naiv răgaz a scrie sonete, ală-
turi doar c-b „pisicuță”, care „toarce-n sobă"
sau dormitîndu-i — pe masă — „înainte".
Anticipind sfîrșitul războiului, și înainte ca
marea conflagrație să și înceteze de fapt, a-
junge a-si vedea tipărită în ziarul „România"
condus încă, la vremea respectivă, de Mihail
Sadoveanu. cea dintîi poezie (Țara mea), in
februarie 1918. Demobilizat și înscris la Facul-
tatea de Drept a Universității din Iași, obți-
ne licența numai după un an, in iunie 1919.
Poate fi consemnat nu peste mult. în 1920. si
adevăratul debut al poetului, în „Viața româ-
nească" reapărută după război, in a cărei re-
dacție va și lucra de aici înainte, corector
o vreme, alături de nedespărțitul amic Ste-
jărel, cu aceeași fidelitate apoi, pînă la mu-
tarea revist i la București. își ciștigă exis-
tența ca avocat, pînă în 1930, cînd va intra
în magistratură. în 1923 se căsătorea cu Ma-
ria. fiica lui G. Ibrăileanu, mariaj ce se des-
face după un timp, atunci insă, „la nunta
fetei sale", criticul însuși cu faimă de „Da-
niel Sihastru" dansa melancolic cu „nașa" —
Ștefana Velisar 3’eodoreanu, delicată și per-
suasivă — sub ochii „increduli- ai asisten-
ței înmărmurite de spectacolul insolit.
K un caracter, si recunoscut ca atare, in-
transigența sa manifestîndu-se de timpuriu și
răsfrîngîndu-se ulterior de-a lungul întregii ca
riere publice pe ale cărei trepte superioare
accede; judecător de ședință inamovibil la Tri-
bunalul Iași, consilier la Curtea de Apel, trans-
ferat la Curtea de Apel din București în 1041;
secretar general la Ministerul Justiției în If îl.
colaborator apropiat al ministrului Lucrețiu
Pătrășcanu.
In literatură, la fel și în publicistică,
Bărgăuanu se manifestă obișnuit cu parcimo-
nie, cu timpul vocea poetului fiind anihilată
întrucîtva si de glasul responsabilităților ci-
vice. El e marcat din junețe de o mentalitate
de „viețist", ce s-ar tălmăci nu doar ca
scrupul, în „mistica" paginii scrise, dar si
într-o anume strunire și „răcire", prin artă,
a datelor de temperament, mai toți poeții
statornic grupați în jurul echilibratei publi-
cații ieșene aderînd mai curînd, și în fapt, la
un „mic clasicism". In plus, poetul e un sen-
sioil, timid structural și, în unele laturi inac-
cesibil, închis, în viața intimă. Pămînt si
soare, volumul din 1927. rămas și unicul ti-
părit în timpul vieții, cu care totuși la vreme
va izbuti a se impune între contempo-
rani. include semnificativ toate poeziile pn-
blicate pînă la data apariției cărții în „Viat ■
românească" la care continuă a publica oină
prin 1929 (revenind, sporadic. în 1945. apoi,
în „seria nouă", în 1960), ca si în „Adevărul
literar și artistic" (pînă în 1931). Dar abia
anii colaborării la „însemnări ieșene" (1937—
1940), din care parvin și unele fragmente in
proză, note, rememorări publicistice, par să
constituie, în adevăr, pentru scriitor un r»-
viriment. De aici înainte, se manifestă mai
rar. Prin 1949—1950, mai intervenea în su-
mare dezbateri, atent îndeobște la unele asnecte
vizînd mijloacele de cultivare a limbii (poate și
la sugestia lui Mihail Sadoveanu, si sub pseudo-
nimul Grigore Filip), în „Cum vorbim".
Ulterior, versuri date la iveală după moartea
poetului, editate în culegerea Anotimpuri, din
1980. vor revela, dincolo de aparenta „absen-
ță" îndelungată, un Bărgăuanu capabil de a
capta încă sonuri pure, vădind și o sigură ca-
pacitate de înnoire, adîncă autenticitate-n
simțire și unele fine schimbări de accent de
lirism.Poet într-un anume grad reprezenta-
tiv, nu e omis, ci integrat pe parcursul de-
ceniilor contextului liric, valorilor certe, în
florilegii consacrate autorilor de „poezii (se-
lectat de Ion Pillat. în Poezia toamnei, în 1921,
ori Zaharia bumeu, în 1934. in Antologia poe-
ților tineri, iar mai de curînd — în 1971 —
de Petre Stoica și Mircea TomUș. în Antolo-
gia pastelului românesc).
Cu volumul din 1927, circumscris unei sfere
mai mult tradiționale de inspirație, peisajul
bucolic își mai trimite o vreme discrete sem-
nale. pînă la margini obscure, „viclene", ha-
lucinante de tîrg. la pragul în care se „potic-
nesc" ulița, drumul („Cu zdruncin greu răz-
bat din zid în zid ’ Obloanele și ușile de le
deschid") și mai departe de care se răsfrîng
doar „priveliștea neagră", neliniștea, „noap-
rînd, la rindu-nc, că șirurile lui apăreau in
urmă cu un secol iar sfera valorii, în orice
domeniu a avut și are ispitele sale, să-i mai
dăm cuvîntul ce ne pare (numai aparent !),
astăzi, foarte romantic : „...toate lucrurile, ce
ne stau la dispoziție în cantitate limitată, pre-
cum este aerul, lumina etc., nu au nici o
valoare, că chiar aceste bunuri încetează să
mai fie gratuitor îndată că Ie putem avea nu-
mai în pozițiuni restrînse. Astfel, de exemplu,
apa nu are nici o valoare pentru locuitorii
unui sat, cînd o au în abundență lingă locuin-
țele lor. Dacă însă izvoarele ei sunt înde-
părtate...".
Din traducerea lui D. Boghean a fragmen-
tului „Cum se descoperă un val roman" de
K. Schuchardt : „Dădui deci drumul trăsurei
să se întoarcă înapoi la Tecuci și eu rămăsei
singur în acea societate pestriță. Chiar în acea
după-amiază mă duse noul meu purtător în-
tr-o căruță țărănească cale de o oră pînă la
marginea unei păduri ; acolo sării deodată
de pe capră strigînd : „Iată aici este valul" !
Deodată, eram în nedumerire, căci ceea ce
vedeam înaintea ochilor nu prea corespundea
cu ideile ce le adunasem în Dobrogea despre
valurile romane. Și după ce m-am uitat la
pămîntul pe care crescuse pădurea deasă, vă-
zui, îndată o ridicătură mare de pămînt înalt...
valul".
Sub raportul beletristicii, număr de vacanță,
adică sărac.
Lucian DUMBRAVĂ
tea surdă". Senzația ce stăruie de acum e
de claustrare, de înlănțuire in „piatră" sau
in „dugheni îngenuncheate" umil, așteptind ca
dinspre un alt orizont, transcendent, „darul
pîinii". „Străzile și sufletele-s de asfalt", e--
rul mai ivește un „petec", „cît o fereastră",
felinare, „străjer! greoi", „pindesc- la colțuri,
alteori, sufletul ca „o pradă", gata de fugă ;
in fine, și locul comun în poezia provinciei
survine — căci, „mai înainte de-a muri", oa-
menii „s-au îngropat" in oraș „ca-ntr-un ca-
vou". Poetul apare a celebra astfel, și el, o
neîntinată încă de agresivitățile epocii inocen-
ță a satului, in opoziție cu citadinul anost,
cenușiu, anihilant al elanului pur, primitiv ;
deși drama înstrăinării se modeleză într-un
registru mai auster, iar dezrădăcinatul
refuza aici a se lamenta. Inadaptarea secre-
tă acum o poezie mai aspră, cu nostalgii pro-
funde, dar reținute, „obiectivate" întrucîtva
in tonul epic, voit nesentimental și in cu-
lori mai ales lipsite de echivocul nuanței,
tranșante, rezonind adeseori expresionist in
cvasi modernitatea acestui limbaj. Titlul în-
suși al cărții învedera aspirația, corespon-
dența duraoilă, afinitatea și. deopotrivă, ten-
siunea. distanța în contrapunerea termeni-
lor : pămînt și soare, teluric — uranic, pri-
veliștea legănind la capătul „scării", „deasu-
pra satului uitat", in văzduh, soarele („fra-
tele meu", invocat în altă parte familiar),
ca pe un zeu tutelar. Singurătatea „fluieru-
lui" se proiecta asemănător, între „pămînt si
cer", respirația, existența par a se conecta
încă, șovăitor, la ritmuri cosmice — o lirică
evitînd sistematic cadrele de interior. „Dea-
supra morții a crescut / Ca o ciupercă tir-
gul Cu viziuni de piatră și de lut", cu un
presentiment al înfringerii. Dar cercul ră-
mîne inchis. se reia doar parabola drumului,
îndrăgostit de lumină, călătorind „spre zarea
fără margini", prin anotimpuri, străjuit rînd
pe rind și vremelnic de mintă și nalbă, ro-
maniță. fragi, mure — figurind fragilitatea,
sănătatea morală, seninătate, dulceață ; la ca-
păt, încununat cu flori „di mătrăgună" ; sau
eșuat „la rohatcă". Vîrsta de aur („Cind ce-
rul de pămînt era aproape") s-a Îndepărtat
și, ca pretutindeni, survine deteriorarea idi-
licului, din falsul pastel („Prin cuiburi și prin
frunza codrului Nu-i glas de pasăre, nici
freamăt nu-i"). Un basm alungește umbre
dinspre trec it, resuscitind „blestemul părin-
ților". survolind „trupuri istovite" sufletei.
peregrinează intr-un cuprins arhaic, iluzo-
riu, „in vremea primăverilor dintâi". Timpul
insă nu se destramă in reverie, fluid, și nu
se dilată, ca in suspectul, morbid, oraș (sim-
bolic) bacovian. nici indolent, uneori decrepit,
ca în patriarhalele lui Demostene Botez, ci
se precipită spre a se materializa in roduri
și se filtrează in almabicuri ; iar în ruralul
firav, încleștat, prin jocul destinului, în „pri-
măvara" searbădă „cu scrișm-t sec din osii
de oțel" al tramvaiului doar violentind amor-
țeala tîrgului, se deșteaptă mai curind ener-
gii de Verhaeren moldav, amintind mai puțin
poate pe cîntărețul metropolei din Les- Vil-
les tentaculaires, cit mai ales de autorul Fla-
mandelor glorificînd adăpătoarea și laptele,
pcrcii, aluatul și caltaboșii, poamele atîrnînd
la uscat in poduri, pe „spaliere", Escaut-ul.
„fir argintii.", și „văcuța" minată prin ceată
la abator. Poloboace, căpițe, cîrciumi, piețe
de pește, „cară" cu grîu si cu fin determină
spațiul sau invadează, ca mesageri ai verii,
ai cîmpului liber, ai soarelui, în universul
acestei poezii. Orașul, „bătrîn", se animă de
o continuă, aproape subtilă, împresurate a sa-
tului, absorbind pină în „miez de noapte",
„însetat", darurile : aromele, „susurul", ca un
plămîn. Poetul e neîntrecut în a detalia —
in culori vii, mai adeseori sumbre— perpetua
desfășurare de forțe, ciocniri, așteptări, mici
scene „de gen- ridicate ici, cînd la dimen-
siuni mitice — un „ton olandez" cu care po-
ezia il cucerise cîndva pe G. Călinescu : cîr-
ciumi, cu ochi ce „rid" la răspîntii, sau tră-
gind, „sleite", să moară ; gloată „posomorită" a
poloboacelor pribegind spre „altă-mpărăție",
ori convoaie „de cară" avansînd „poticnit",
spre „temnița" tîrgului si vărsînd, ironic, sub
„felinarele-ostenite" belșugul „de lumină" al
gliei ; „putini cu scrumbii" aruncând „zimbe
te" îmbietoare și efemere „gunoiului", la mar-
ginea tîrgului , „cirduri" grațioase de sănii,
lingă „ochiul de luminare", pervers, plimbat
de „piticul vrăjitor" și cheia „năzdrăvană" lă-
sind să cadă, „cu vuiet", zăvoarele pivnițelor ;
eliberind pentru un ceas sau pentru o noap-
te „străinul grai", povestea captivă a „strugu-
rilor aurii", din „țări cu toamne calde" ; ori
femeia cu glas „răgușit", ca odinioară o alta,
in cafeneaua bacoviană, ce umple gărăfile cu
„vin stricat și cu rachiu" la circiuma din me-
dean. In piața tîrgului meschin, derizoriu și
căpcăun („In tîrg e cerul strimt".:.) inunda,
ca un prinos al vieții, jertfa de roade, motiv
fecund, din frecventarea cu piedil cție a
căruia poetul avea a scoate însă și un efect
mai aparte. Vara, exuberanța coacerii, „pirga"
rămîn propriu-zis, la el, în afară di cadru,
unde ideea de fast al descrierii o imprimă
mai curind substituții solari, produsele arde-
rilor — finul, griul sau vinul, devenite în-
tr-o măsură simboluri — miresme, arome, e-
sențele, filtrul ; restituite în alt anotimp, al
penumbrei, al ploilor dezolante, provinciale,
într-un tirg-relicvariu, și aducînd unda abia
perceptibilă de melancolie, ce spiritualizează
decorul. Care cu boi domina apoi întunericul
in piețe, ca niște menhire, ori fac să coboa-
re spre ziuă ca o lumină de reavăn și pui
pe oraș. Emblematici intr-un anume sens, ca
și la B. Fundoianu, cu chipul lor „blînd și
amărît", boii par să inspire constant o a-
ceeași imagine sacră, zeități protectoare ale
copilăriei, reînnodînd, cu inocență, firul în
spațiu și timp, într-un memento etern suav,
însemne grotești alternează cu privirea pa-
tetică asupra lumii.
In parte, Anotimpuri ar sugera matca în
care poetul, cel din Pămînt și soare, a e-
voluat. Mai încăpător, dar eterogen, volumul
postum din 1980 realiza și o imagine inedită
a tuturor vîrstelor poeziei : strofe de început
(ciclul de pe front, încă de o anume prospe-
țime, cu îndrăzneli juvenile), versuri rămase
în afara culegerii din 1927 sau publicate ul-
terior, cîteva poeme, notabile, din ultima par-
te a vieții dezvăluie laolaltă un Bărgăuanu mai
eliberat de constrîngeriț mai puțin cenzurat,
mai spontan și mai „vulnerabil". Lirismul e
pe alocuri difuz, sau evanescent, versul lăsat
să vibreze adesea elegiac, pe coarde intime.
Acum poetul poate transcrie și Strofe pentru
iubire, în care confesia tandră pune surdină,
expresia distanțează cu artă, stilul e contem-
plativ, aluziv' („Ești simplă ca floarea de
cîmp / In lujerul tău, veșnicia / A stat un
răstimp"...). Iarnă, noapte și pace, suspine
„lingă candela iubirii", pustiul cu „grieri in
ogradă", „focul din sobă" fac semnele unui li-
rism vaporos și desemnau un climat. Alte poe-
me, evocatoare, readuc însă notația crudă,
realistă, sumară (Mama, Lumea spune c-ai
murit, Cîntec pentru tata), individualizînd, in
elanul pios, drama comună și contrapunetind,
cu reflecții lucide, vizionarismul ce însuflețea
altădată in planuri mai vaste imagini de grup
- „talazuri", „mulțimi înfiorate" (ca în Răz-
vrătire, Cea din urmă jertfă, La jud cată
ș.a.). Viața e „drum", traversînd „ape-n pu-
hoi", istorii și, deopotrivă, v irste interioare
„ferecate" în „propria soartă", la confluența
unor motive mai vechi, Drum in țară e o
versiune superioară artisticește variantelor
din Ulița sau Un drum, eu secvențe dinamice
și ritmuri alerte, în care poetul insinuează
acum un sens mai complex al alegoriei. între-
bările (deșertăciunea, moartea, rostul existen-
ței și al creației) conduc meditația, elasicizind
substanța lirismului, în poeme intitulate Des-
tinul, Nimic, ori Rugăciune, în tonalitate ar-
gheziană („Așa sîntem noi, copiii tăi Vier-
mii tăi rai") sau mai tîrziile Ce vuiet mare...,
Mărită-te cu vîntul, Cei de demult, Cineva
spune..., antologică, din 1962. Popas de închi-
nare omagiază pe Mihail Sadoveanu, o elegie
primea un motto din N. Labiș, probabil nu
intimplător. Refrene cantabile descoperă si-
militudini, în Cîntec, Chemare sau Noapte,
cu lirismul concis și discret al unor Otilia Ca-
zimir, Magda Isanos sau Demostene Botez.
Timpul „împuținat" de clipe-„coșmare", dis-
tanța (auto)impusă o vreme în raporturile cu
li mea comună, nu însă și cu „sîngele versu-
lui" său. „tropotul smintit al calului împie-
dicat" il surprind — în ultimul cadru — cir-
cumspect. dar nu părăsit de iluzie. Altfel,
poetul cămine deplin ancorat în context.
R dica ȘUIU
amintirea
unui scriitor:
lazăr-leon asachi
N găsim in fața unei cărți care aduce
contribuții valoroase la cunoașterea în-
ceputurilor noastre culturale in Moldo-
va. Este vorba de volumul: Lazăr-Leon Asachi
in cultura română de Antonie Plămădeală (Si-
biu, 1985, 524 pagini). Lazăr Asachi (tatăl lui
Gheorghe Asachi) a fost sprijinitorul inițiati-
velor culturale din vremea sa. S-a născut în
anul 1757 și a trâit pînă la 18 octombrie 1825.
In istoria culturii românești, Lazăr-Leon
Asachi a rămas ca un traducător de literatu-
ră foarte variată. înainte de moarte a încre-
dințat lui Conon Aramescu-Donici. manuscri-
sele sale, care, in anii noștri au ajuns la cu-
noștința omului de cultură Antonie Plămădea-
lă. Materialele din acest pachet, precum și al-
tele despre care va veni vorba, constituie sub-
stanța cărții la care ne referim:
1.	Logica lui Condillac, in traducerea lui
Lazăr-Leon Asachi. Partea I. (La Academia
Română se află și partea a 2-a, în aceeași tra-
ducere din 1818 în limba română). 2. Tra-
ducerea operei lui Epictet, datata înainte de
1820. 3. Pentru (Despre) Filosofia Chinejilor.
4. Istoria biblioticeștii biserici (adică Istoria
biblică a bisericii). 5. Tîlcuirea Sfintei Litur-
ghii. 6. Dogmele de biserica răsăritului păzi
te. 7. Basme (cu înțeles de fabule). 8. Povești
învățătoare la bunele moravuri luminoase. 9.
Frații cei fără simțire, povestire neterminată.
10. Oarecari socotințe luate din alcătuirile scri-
itorilor celor vechi. 11. Pentru liniștirea și
mulțămirea omului de loan Adolf Gotman (ms).
Scrisul este cu siguranță al lui Lazăr-Leon
Asachi. Sînt inegale în conținut, dar de mare
importanță pentru reconsiderarea locului său
în literatura și cultura română. Intre ele sînt
opere filosofice, beletristice, traduceri și pre-
lucrări, care pot să spună mult istoricilor lite-
rari. Lazăr-Leon. Asachi trebuie văzut ca o ve-
rigă de legătură între cronicari, Varlaam. Do-
softei, Dimitrie Cantemir, N. Milescu și intra-
rea noastră în modernitate.
Sint menționate 52 de titluri de predici
împărțite în cinci categorii. Iată aprecierea a-
supra acestor materiale : „Textele existente a-
rată că, in adevăr, vorbitorul putea înduioșa
pînă la lacrimi pe ascultători, atît Prin stilul
cuvîntărilor, cît și prin conținutul plin de idei
al lor. Se vede că îi mersese vestea de mare
predicator de vreme ce era solicitat să vor-
bească la înmormîntarea unor mari personali-
tăți din viața publică a Moldovei"... Cunoscu.
te Ja vreme, aceste manuscrise, am fi avut
de a face cu un alt Antim Ivireanu. Acesta er.i
Lazăr-Leon Asachi.
In capitolul ultim al monografiei de față
se trag unele concluzii, în legătură cu „locul
lui Lazâr-Leon Asachi în cultura româneas-
că". Succint, iatâ-le : „O privire asupra nou-
lui catalog al operelor lui Lazăr-Leon Asachi
arată că 46 dintre ele sînt originale și una e
prelucrare. Opera originală constă din: pre-
dici. cuvîntări ocazionale, prefețe, introduceri,
note, comentarii însumînd peste 700 de pagini.
Nicolae lorga l-a apreciat ca : „Cel mai însem-
nat dintre traducătorii moldoveni", iar Gh.
Bogdan Duică și Popa Lisseanu îl numeau :
„Marele traducător al Moldovei". Antonie Plă-
mădeala adaugă : „După descoperirile mențio-
nate, el a fost și «scriitor» prin predicile și
cuvîntările descoperite în vremea noastră". în
„Adenda" sînt menționate toate manuscrisele.
Prin cartea publicată acum, Antonie Plămă-
deală a redat culturii române un scriitor ade-
vărat al vremii respective. în decursul timpu-
lui, opera sa a fost privită cu atenție de că-
tre personalități ale culturii noastre. Eugen Lo-
vinescu, în 1921, în monografia despre Gheor-
ghe Asachi, apreciază traducerile tatălui : Bor-
deiul indienesc, Jucăria norocului. Plîngerile lui
Joung, ș.a. Gh. Ghibănescu reținea Cuvîntul
de mulțumire pentru facerea cișmelelor rostit
de Ia 30 noiembrie 1803 ; Simion Reli ii apre-
ciază Pastorala dată la Hotin, în 1803 : G. Că-
linescu îi menționează în Istoria literaturii ro-
mâne traducerile : Bianu — Simonescu îl
menționează în Bibliografia românească ve-
che (1944) ; D. Popovici. G. Ivascu. I. Rotaru.
Al. Dima. I. C. Chițimia, Al. Piru îl mențio-
nează în Istoriile literare respective. De ase-
menea, G. Sorescu. N. A. Ursul, unul dintre cei
mai avizați specialiști în domeniu, în Dicțio-
narul literaturii române de la origini pînă
la 1900, îi acordă locul cuvenit.
Omul de cultură, cercetătorul și istoriogra-
ful Antonie Plămădeală redă contemporaneită-
ții. într-o excelentă monografie, opera unui
scriitor luminat de la începutul veacului al
XlX-lea scos din ceata uitării.
I. D. LĂUDAT
7 — Convorbiri literare
emil ian marcu
mircea
poem dramatic
horia hulban
„caligrafii pe
frunzele de laur66
★
★ ★
Aburul privirii eroilor tineri
învăluie cerul primenit al patriei.
Cumpănă, sîngele,
între lumina și întuneric
e cîntec și zbor de lebădă fulgerată.
Apa cea roșic-mbracă
trupurile mereu calde
yle eroilor tineri,
fire de iarbă le-acoperă fața
fire de iarbă le-acoperă ochii.
Aburul privirii
învăluie întru primenire
cerul patriei învelindu-1 cu o năframă
de rouă.
★
★ ★
In lumina dimineții el intră
ca intr-o cetate eternă
cu patria trasă pe trup și pe față.
Kiuri de rouă îi joacă-n priviri,
bruma îl încinge în splendorile ei.
I
In lumina dimineții el intră,
în sămința patriei să se însămințeze
ca griul, ca iarba, ca veșnicia lui
și își trage această cămașă de mire
de brumă brodată și fulger
peste trup, peste miini, peste față.
In lumina dimineții el intră
ca griul in pămintul patriei să rodească.
Fără de moarte trupul lui în cimpie
an de an dă-n colț cu sămința
adine incrustată in rănile lui.
I
Fără de moarte-n cimpie
el intră desculț in patul de rouă,
rod tinăr e trupul lui
de ierbi oblojit si de melancolie.
I
Rănile deschise primesc întîile brume
cu o imensă bucurie,
cu un imens sentiment de melancolie
fără de moarte ca pe-o cămașă de forță.
(
Greierii in aceste fintini,
in fintinile trupului eroului tinăr
iși înnobilează cintecul
zidind atîta speranță spre mîine.
★ ★
In trupul lui tinăr ca intr-o casă
greierul intră și cîntă spre ziuă.
Luminile ochilor incă pilpiind in eter
îi învăluie cîntecul.
In trupul lui tinăr el intră,
cămările inimii se deschid și-l primesc
și-I arată curat intru priveghere.
Greierul orb duce cimpia pe aripi,
duce sufletul lui primenit spre lumină.
In trupul lui tinăr e greierul orb.
1
In templul acesta răcoros
îsi zidește statuie de cîntec.
i
Eroul cel tînăr din moarte-1 ascultă
și nimeni nu știe că e viu,
că respiră cu semințele deodată
Greierul orb își zidește în trupul lui
platoșă uriașă de cîntec
curat să-1 poarte prin patria liberă.
★
★ ★
Hubloane cerești stelele în cădere
pest" pleoapele tale pe cîmp
cosmică și grea și albă zăpadă
în cer te-nvelește.
Ploi ireale, catedrala surpată, cenuși
sub stelele în cădere te-arată
Eroule tinăr desferecat de lumină
in bobul de grîu inima ta începe să bată.
i
Hubloane cerești peste tinerii plopi,
peste toate stelele în cădere
ninsoare stelară, ireale călătorii
și această cosmică intrare in lume.
Eroule tînăr cum plopii cei tineri
în această ninsoare stelară
prin hubloanele cerești
in bobul de grîu inima ta începe să bată.
INTERMEZZO I
In avanscenă intră un cintăreț bătrin. îmbră-
cat în costum popular muntenesc, care se acom-
paniază Ia cobză.
CINTAREȚUL: In prima zi din anul șase mii
opt sute nouăzeci și patru De Sfintul Vasile, la
ora patru din zi fost-a semn ceresc, / Vechile cro-
nici istorisesc. Soarele pe cer s-a-ntunecat / Și
Domnul lumina soarelui a legat. / Lumina stelelor
a slobozit , Cum n-a mai fost vreodată ceva
asemuit. / Laptele vacilor, oilor și caprelor a
secat Și turlele bisericilor s-au cocîrjat. Pen-
tru păcatele noastre ne-a dat o vedenie de foc
și sînge / Muierile și pruncii, bătrinii și bărba-
ții de-o seamă-or plînge : / Turcii prigonitori
Veni-vor peste noi, cotropitori.
SCENA I
I
Intră un grămătic, care înfige intr-un suport
din stingă avanscenei o tăbliță pe care e înscris
cu cifre mari anul 6894, iar dedesubt, in paran-
teze, 1386. Iese.
Intră Mircea, sprijinind un țăran de vreo 50
de ani, ai cărui ițari sint tăiați și plini de sînge.
incepînd din dreptul pulpei piciorului drept. Mir-
cea e îmbrăcat intr-un costum de vinătoare du-
pă moda țărilor apusene. Duce in spinare două
arcuri si două tolbe cu săgeți, una aparținind
celui rănit. Mircea e bărbat înalt și svclt, cu
plete și barbă rotundă, cu nasul drept și sub-
țire, avind ținuta unui cavaler.
MIRCEA : Dacă nu mai poți, e mai bine să
ne așezăm pentru o clipă să te odihnești.
ȚARANUL : Mai bine să mă lase domnia ta
aici și să se întoarcă la Argeș. In părțile astea
e brâniștean Toma, pe care eu ii cunosc din ti-
nerețe și casa lui e pe-aicea, aproape.
MIRCEA : Cum să te las singur ? De cît sînge
ai pierdut, ți s-o întuneca privirea și cînd va
cădea noaptea ai să cazi și tu pradă fiarelor.
Se așează amindoi.
I
MIRCEA : Hai să-ți strîng mai tare legătura
la picior, deasupra rănii. Crezi că poți să rabzi?
ȚARANUL : Am să pot, domnia ta, dacă așa-i
porunca.
MIRCEA : Să vedem ce putem face atunci.
I
împreună trag in sus cracul piciorului rănit.
I
MIRCEA : Tane te-a mai vătămat. . Aici ar
trebui să fii cusut cu sfoară nemțească. Dar
doctorul e departe, la Argeș. Ce se poate face
oare în pustietatea asta ?
ȚARANUL : Sfoara nemțească e pentru ju-
pani, nu pentru mine, domnia ta. Pentru mine
e bună și aia a noastră, a valahilor și niscavai
ierburi de leac. De-aș da de Toma, ar ști el ce
să facă. Pe mulți i-a săgetat el in războaiele ta-
tălui domniei tale. Radu Vodă, ca pe nist • ji-
vine, da’ pe mulți i-a și vindecat, din cei ce-au
fost răniți de dușmanii lui Vodă. Și eu am la
umăr semn al unei săgeți pe care mi-a scos-o
în tinerețe și-a cărei gaură mi-a curățat-o cu
fierul înroșit.
MIRCEA : (care a dat drumul puțin la strin-
soarea curelei ce leagă piciorul care singera) A-
cuma să te ții tare, că am să strîng cît pot.
ȚARANUL : Strînge. domnia ta, strîng?. că de
data asta nu mi-a părea rău că sint strins așa.
(Mircea strînge cit poate si el icnește).
MIRCEA : Te doare.
ȚARANUL : Nu doare așa tare, numai trupul
ăsta e păcătos. Și-a pierdut vina pe care o a-
vea pe vremuri.
MIRCEA : Piciorul s-a umflat mai jos di le
gătură... Dacă nu dăm de brănișteanul nostru
nu știu ce pot să fac cu tine... Caii s-au spe-
riat de mistreț și i-am pierdut in pădure. (Iși
jurnal
cit e dc greu să scrii despre fericire
mi-am propus s-o construiesc,
plec in explorarea stelelor ce pot s-o
închipuie.
calc zgura peste care n-am putut sări
și-mi iau ocheanul copiilor,
...în sufletul gol de lume uneori doamne
din te miri ce aștepți să răsară speranța!
scoate cornul de vinătoare de la git și sună
lansînd semnal de ajutor). Poate de aici o auzi
cineva chemarea noastră de ajutor.
ȚARANUL : Ii mulțumesc domniei tale că are
atîta grijă de un nevrednic ca mine.
MIRCEA : Lasă că te faci bine și vom mer-
ge din nou împreună la vinătoare... Dacă întin-
deam mai bine arcul, omoram din prima lovitu-
ră jivina.
ȚARANUL : Domnia ta n-ai nici o vină. De la
distanța aia nici cel mai bun dintre tătari n-ar
fi putut face nimic.
MIRCEA : l-om mînca împreună fuduliile cînd
oamenii ni l-or aduce. De mult n-am văzut asa
o jivină mare. Colții lui te-au tăiat ca briciul.
ȚARANUL : Nu mi se cade mie să mănînc fu-
duliile împreună cu domnia ta... A fost o fiară
măreață. Avea sufletul pădurii in ea și nu voia
să moară. Am avut ce alegra după ea pînă am
regăsit-o.
MIRCEA : Vierul ăsta mi-a sfirtecat patru
cîini, înainte de a ajunge noi la el.
ȚARANUL : Mistrețul rănit e mai sălbatic ca
măria sa ursul. Dar tot l-ați biruit.
MIRCEA : Nu-1 biruiam dacă nu erai tu, că
nu-i mai dădeam fără cîini de urmă.
ȚARANUL : Cînd nu mai sîngerează, nu-i chip
să dai de el prin tufele prin care aleargă, dacă
nu-1 învingi cu mintea.
I
Mircea sună din nou din cornul dc vinătoare.
MIRCEA : Dar cînd ai învățat toate tainele
astea ?
ȚARANUL : Am crescut pe braniștea unchiului
domniei tale, Vlad Vodă, și apoi a tatălui mă-
riei tale, Radu Vodă, de-i ziceau în popor Negru,
că tare sever era, da’ drept. Pe vremea aceea a
fost foam'te mare și dacă nu mergeai să vînezi
pe braniștea lui Vodă, punîndu-ți viața în joc,
mureai de foame cu toți ai tăi. Trei ani la rînd
meiul nu s-a făcut, de nu mai era din ce face
mălai și mămăligă, și nici din Ardeal nu mai
veneau carele pline ale negustorilor brașoveni și
sibieni, că nu mai aveam ce le da în schimb. Vi-
tele mureau, albinele mureau și ele. iar oamenii
se duceau după ele. in speranța că vor găsi a-
colo ceva de mîncare... Așa că tata m-a luat
cu el la vinătoare pe braniștea lui Vodă și no-
rocul a fost cu noi, așa că domnia ta poate a-
vea în mine un supus slujitor. în anii ăia trei
m-a învățat tata tainele vînătorii.
MIRCEA : Și ce te-a învățat?
ȚARANUL : Am fost odată cu el la vinătoare
de mistreț. Săgeata lui nu era ca săgețile brașo-
vene de acum, ci făcută de fierarii noștri din
fier sfărim-cios. Fra mare curaj să te apropii
de o așa jivină cu astfel de săgeți... Dar foamea
dă curaj... Mistrețul ăla a scăpat și noi ne-am
luat după el... Se supără domnia ta dacă rog să
mai sune o dată din corn semnalul domnesc?
MIRCEA : M-ai prins cu povestea ta. (Sună
din nou). Să răsune toată pădurea.
ȚARANUL : Și cînd mistrețul s-a oprit din
sîngerat, i-am pierdut și noi urma... Da’ tata a
zis să mergem la rîu. că acolo trage fiara rănită
să-și astîmpere pojarul dinăuntru și la rîu ne-am
dus... și cum a băut mistrețul apă /i început din
nou să sîngereze și așa i-am găsit urma.
MIRCEA : De aia m-ai dus spre rîu și de da-
ta asta !
ȚARANUL : Și am făcut rău, domnia ta ?
MIRCEA : Mai bine scăpăm mistrețul decît să
te văd rănit așa.
ȚARANUL : Așa-mi trebuie dacă n-am învățat
tot ce trebui? de la tata. Da’ am să mă pot
lăuda și eu la nepoți c-am călărit odată un
mistreț.
MIRCEA : Dar cind l-ai văzut, de ce nu te-ai
tras la o parte?
ȚARANUL : Da’ nu '-am văzut, ci numai el
m-a văzut pe mine. Cind m-am plecat să mă
uit pritre tufe, pină să apuc să-1 văd. el s-a și
repezit la mine. De abia am apucat să-1 salt în
sus cînd a ajuns între picioarele mele și m-a
sfișiat cu colții... Bine că nu m-a tăiat mai sus,
că mă făcea de rușine față de femeia mea... Dacă
domnia ta nu erai așa de iute cu arcul, se în-
torcea și nu mai lăsa nimic din mine.
MIRCEA : Și zici că te făcea de rușine altfel
față de femeie ?
ȚARANUL : Da. domnia ta. că noi ăștia proști
ne mîndrim cu asta. Da’ acum cind o să se vin-
dece tăietura asta care mi-a făcut-o la pulpă, o
să am din nou trei picioare, cît a avut el cînd
s-a repezit la mine să mă taie. (Face cu ochiul
șiret și se preface că rîde).
Mircea rîde cu poftă. Țăranul rîde și el, un
rîs din ce in ce mai tare, un rîs care ar trebui
să fie un plins de durere, dar care e menit să
o mascheze. Mircea îl observă. îsi dă seama, dar
nu spune nimic si mai sună o dată din corn.
Din pădure apare o fată frumoasă, îmbrăcată
in straie țărănești.
MIRCEA : Da tu de unde ai apărut? Ești vreo
zină a pădurii ?
FATA : Eu sînt fata brănișteanului Toma. Am
auzit un sunet de corn, cu semnalul de chemare
a domniei sale Vodă și m-am grăbit să vin. Dar
domnia ta cine ești, de il folosești, că Vodă nu
ești.
ȚARANUL : Ia seama cum vorbești cu domnia
sa...
MIRCEA : (îsi duce degetul Ia gură) Nu vrei
să mă lași pe mine să răspund acestei sălbăti-
ciuni frumoase? (Fetei) Eu sînt un vînător. Cum
tovarășul meu de vinătoare e rănit, am folosit
chemarea lui Vodă, ca să vină mai repede a-
jutor... Dar de unde îl cunoști pe Vodă ?
FATA : Păi Dan Vodă a fost la vinătoare aici
pe braniștea sa «i a poposit și la casa noastră
din pădure... Da' v-ați făcut mare păcat sunînd
asa din corn, căci nimănui nu-i iertat să sune
asa, decît lui Vodă si familiei sale.
MIRCEA : Uite că n-am știut asta.
FATA : (țăranului) Dar ce-ai pătit, unchesule?
ȚARANUL : Iaca, m-a umplut o jivină de sînge.
tratatul de pace
cu cît vorbesc mai limpede
cu atit lumina poemului
mă orbește ;
hainele strălucitoare
nu ajută în tratatul de pace,
in clipele care se scurg
cheltuiala sufletelor
in scoica care se închide
nu trebuie hrănită cu ură !
intransigenții să-și dea mîna
altfel, lumina poemului...
Bianca MARCOVIC1
FATA : îmi pare tare rău pentru tine. Cînd are
să vină tata are să te îngrijească, dar apoi o
să te dea și pe tine și pe domnia sa oamenilor lui
Vodă, că aici nu-i voie să vînezi așa de capul
tău.
ȚARANUL : Să ne dea, dacă c așa. Nu vrem
să încălcăm legea.
• FATA : Legea deja ați încălcat-o șl asta se pe ■
depsește... V-ați dat la mistreți...
MIRCEA : De unde știi ?
FATA : Cînd crești într-un codru ca ăsta,‘ vezi
multe și știi că numai mistrețul face așa răni.
MIRCEA : Și nu ți-e frică să umbli așa in
pădure ?
FATA : Nu mi-e frică. Pe mine mă cunosc toa-
te jivinele pădurii și aici am numai prieteni.
MIRCEA : Cum poți să-ți faci prieteni printre
jivinele pădurii! Nu ți-e frică de mistreț sau
de urs ?
FATA : De ce să-mi fie frică? Nu le dau eu
scroafelor cu pui ghindă în Iernile grele? Și a-
poi, măria sa ursul, regele codrului ăsta, mi-e
prieten. Cel mai mare din pădure a fost și ei
un pui, pe care eu l-am hrănit cu lapte de vacă
cu mîna mea, deși eram mai mică decît el... Nu
văd eu om sau fiară să vrea să se atingă de
prietena ursului și a mistreților.
MIRCEA : Uite, eu m-aș atinge de tine.
FATA : Domnia ta fii cuminte și să te rușinezi
de ceea ce ai spus. Asta nu e o ocupație de om
în toată firea.
MIRCEA : Uite că e... Asta e singura mea ocu-
pație : vânătoarea de fiare, vânătoarea de căprio-
re ca tine și vînătoarea cu ochii si cu urechile.
FATA : Dacă pe toate le vînezi fără permisiu-
ne, ca pe fiare, ai să sfîrșeștl tare rău.
MIRCEA : Ei, atunci să mă ierți că m-am bu-
curat de gîndul la ce mi-ai putea da.
FATA : Eu nu știu ce aș putea da domniei tale,
dar domnia ta ar face bine să mai sune din cor-
nul ăla. dar nu chemarea lui Vodă. Tata trebuie
să se întoarcă de acum acasă și poate ne-a auzi,
i
Mircea sună din nou același semnal.
I
FATA : Da’ domnia ta ești tare îndărătnic.
MIRCEA : Așa sint eu. In toate... Spune-mi,
ai bărbat ?
FATA : Cine să ia o jivină ca mine? Nu se
abat prea mulți flăcăi prin codrul ăsta si cei
ce vin la vânătoare cu Vodă nu pot avea ochi
pentru o brănișteancă proastă ca mine.
MIRCEA : Proști sînt cei care nu au ochi pen-
tru tine... Aia nu știu ce-i bun pe lumea asta.
FATA : Mie nu mi-a vorbit nimeni, niciodată,
așa și spun drept că nu știu dacă trebuie să mă
supăr sau să-mj placă.
MIRCEA : Spune-mi drept atuncea, îți place?
FATA : Mi-e teamă că-mi place ce n-ar tre-
bui să-mi placă. Domnia ta ai face bine să nu
mai vii pe aici. Astea nu-s vorbe pentru astfel
de locuri.
MIRCEA : Ba să știi că m-oi întoarce.
FATA : Mi-e teamă că oamenii lui Vodă n-au
să-ți dea așa ușor drumul. Asta nu-i un păcat
ușor, să omori mistreții lui Vodă.
I '
Intră Toma brănișteanul. E și el un țăran, dar
în îmbrăcămintea sa trebuie să fie cîteva semne
distinctive care să-i indice funcția de mai mare
peste pădurile lui Vodă. Poartă arc si tolbă cu
săgeți.
I
TOMA : Cine îndrăznește să omoare mistreții
lui Vodă ?
MIRCEA : (îi iese înainte) Eu. Mâ cunoști?
TOMA : (se înclină în fața lui) Te cunosc,
domnia ta. Ești fratele lui Dan Vodă și fiul lui
Radu Vodă, sub care am slujit cînd domnia ta
erai de-o șchioapă.
MIRCEA : Eu sînt. De ce n-ai venit imediat
cînd ai auzit semnalul meu de vânătoare ?
TOMA : Ba am alergat într-un suflet, domnia
ta. la auzul lui, numai că l-am auzit doar acum
cînd mă întorceam spre casă.
MIRCEA : (arătîndu-1 pe țăran) Acesta este
omul meu. A fost rănit de un vier mare pe care
l-am răpus... Poți face ceva pentru el ?
TOMA : Să văd, domnia ta. (Se uita la rană)
Da, este cam demult legat. Nu mai putem aștep-
ta, că altfel pierde piciorul... (De abia acum a-
rată că l-a recunoscut pe om.) Ce făcuși, Dinu-
le? Nu ți-a ajuns că te-am ars odată cînd ți-am
scos săgeata din umăr?
DINU : Așa-s eu. Nu pot să mă astîmpăr.
TOMA : Domnia ta... Nu mai încape amînare.
Trebuie să-1 ard cu fierul roșu, chiar acum și
să-1 cos imediat. Fata asta a mea are să mă a-
jute, dar ar putea domnia ta să-1 țină cînd îl
ard ?
I
Ileana pregătește găteje după niște pietre.
I
DINU : Nu-i nevoie să mă țină domnia sa, că
mă țin eu singur.
MIRCEA : Voi face tot cc zici. Dar asta nu-i
treabă de fete.
TOMA : Ileana mea a văzut lucruri și mai
crunte în viața ei, așa că dacă domnia ta nu po-
runcește altfel, are să mă ajute, căci sînt lu-
cruri pe care nu le pot face singur.
MIRCEA : Ai o fata vrednică, brăniștene... Văd
că Io Dan Vodă se poate bizui pe oameni destoi-
nici în apărarea moșiei sale. Ce facem?
TOMA : (scoate din tașca de piele de pe umă-
rul său niște instrumente metalice) Trebuie sa
le ardem pe astea întîi în foc.
MIRCEA : Ce-s astea?
TOMA : Niște unelte de care un brăniștean nu
trebuie să se despartă în locurile astea unde ră-
nile sînt dese și nu-i altul care să le vindece.
(Se duce și aprinde focul cu un amnar. Suflă
în el ca să se aprindă și cînd a început să ardă
mai pune cioate din pădure). Îndată o să-1 pu-
tem arde. (Lui Dinu). Am să te cos cu sfoară
făcută de Ileana și cu ac din os de pește.
DINU : După cîți pești am mîncat eu în via-
ța mea, a venit acum timpul ca și el să se răz-
bune.
Ileana ia instrumentele și le așează pe foc. Se
vede că nu e pentru prima dată că face astfel
de lucruri și nimeni nu trebuie să-i dea povețe.
Toma taie o creangă nu prea groasă din copac
și o curăță cu cuțitul de coajă. Nimeni nu spune
nimic, dar toți îl urmăresc ce face.
TOMA : Uite, să-ți pui asta în gură și cînd te
doare, mușcă cu sete. E lemn moale și n-ai să-ți
rupi dinții, cți îi mai ai... Și cînd nu mai poți,
urlă, că nu-i rușine. Și măria sa ursul face așa
cînd nu mai poate răbda... Ne-am înțeles?
DINU : Ne-am înțeles...
TOMA : Atunci hai să mergem mai aproape de
foc, să ne apucăm de treabă. (II ajută să mear-
gă). Uite, întinde-te aici, așa. Acum o să-1 ru-
găm pe domnia sa să te țină bine de piciorul
ăsta și ai grijă să nu dai din el să o lovești p-î
domnia sa.
In timp ce vorbește, lumina scade treptat. Mir-
cea îl apucă pe țăran de picior, ajutat de Ileana.
Cînd Toma scoate fierul din foc, nu se vede de-
cît lumina lui. Apoi, deodată, se aude un gea-
măt și un strigăt profund, pătrunzător.
Convorbiri literare — 8
florin
pietreanu
două vizite...
neplanificate
— Nu ! Nu încă ! îi astupă gura cu palma
Violeta. Stai un pic, să mă pregătesc sufle-
tește... Gata !
— Preparatul e nemaipomenit. George își re-
dobîndește complet memoria faptelor...
— Ah ! Așteptam rezultatele ca pe-o sentin-
ță. Imi permiteți să mă bucur și eu, nu ?
— E dreptul tău. Și sper să nu-mi refuzi
noua rugăminte.
— In legătură tot... cu... George ?
— M-da 1
— Să n-o rostești... Presimțeam că la mine
vei apela, ca să-i cruți timpul de lucru ami-
cului Adrian. Ți-am anticipat rugămintea. Așa
cred. Să ne convingem...
II conduse în camera ei.
— Formidabil ! Ți-ai înjghebat si tu labora-
tor la... domiciliu.
Violeta rămase în espectativă. Conta pe cu-
riozitatea și perspicacitatea lui Mihai. Ii ur-
mări mai întîi direcția privirii pînă ce i se
fixă pe cele două alambice. îl văzu cum se
apleacă ascuțindu-și mirosul.
— Preparatul acela cu miros de trandafir !
strigă Mihai.
— Și... dincoace... antidotul...
Mihai sări de gîtul ei, o sărută pe obraji,
o-mbrățișă, o-nvîrti prin cameră ca într-un
dans anapoda, pînă ameți. Se trinti pe dor-
meză.
— Ești grozavă ! Ești nemaipomenită... Ești...
Ce să mai discutăm ? 1 Așa-ceva nu se ex-
primă niciodată prin cuvinte... Hai să le-ncer-
căm pe pielea mea ! Ai curaj ?
— Fie ! Intinde-te pe divan !
Cu o eprubetă în mină, ținînd-o cu gura-n
jos, Violeta scoase pentru o clipită dopul unuia
dintre alambice, îl puse la loc, se apropie de
Mihai, întoarse eprubetă în poziție normală,
sub năsucul băiatului și-l adormi. Peste un
minut, repetă aceeași experiență, firește, cu
antidotul. Mihai își reveni. Cu un gest reflex,
el se frecă la ochi și se uită în jur.
— Dar pe tine nu te-a ațipit... ?
— O vezi ? îi arătă ea limba, cu un gest
amintind de copiii în vîrstă de numai cîțiva
ani. Am reușit să prepar antidotul și sub for-
mă de tablete. E mult mai practic așa.
— Bineînțeles... Cine poate umbla cu alam-
bice și eprubete la el ? O să ajungi un mare
biochimist, Violeto ! Ia seama că eu dau pro-
nosticuri absolut exacte !
— Dureri de cap ai ?
— Deloc.
— însemnează că au provenit de la prepa-
ratul pe care i l-au dat lui George să uite
cele petrecute în timpul captivității. De altfel,
e singurul preparat cu efecte nocive, pe care
i l-au administrat.
Mihai începu să se plimbe prin cameră, vi-
zibil preocupat.
— Ești nemaipomenită ! Hm ! Am ce am cu
„nemaipomenit" și „nemaipomenită"... Degeaba
am învățat gradul superlativ, că nu mă des-
curc... Merit notă rea... Violeto. îți dai seama
cit de mare ești ? Avem dovada că prietenul
Georgică nu aiurează. Te rog din rărunchi să
pregătești pentru tot grupul tablete de anti-
să vedem
Harpe de nisip cîntă
Corpului salvat
Din ghearele Somnului
Iar memoria suride
De pe marginea inocenței
Piramide dc himere șușotesc
La urechea cerului
Imposibilul nu se poate traduce
Nici măcar lașitatea norilor
și a celor iubiți cîndva
In fiecare zi triumfă
Căldura așteptării
O mască omenească plînge
Pe chipul țarinii
Ca să vedem ce dorim mai mult
Să-nchidem deci ochii.
ultima neliniște
Aștept
Vocile vîntului și ale memoriei
Oaselor
Aburul oglinzilor
Din toamna ce va începe
Cu primul zîmbet ofilit
Aștept
Albele corăbii
Ale respirației
Poate că-n umbra catargelor
devenite lanțuri
dot... Cu Victor și cu gemenii Daniela și Ma-
rius, ne-am făcut unsprezece.
— Nu e legal, Mihai !
— O să facă demersuri mama colegei mele
Nicoleta și vei căpăta și brevet de invenție,
sau cum s-o fi numind la voi... Cînd aperi
viata oamenilor, ce mai este ilegal ? Nu ești
de acord? Ei bine, atunci ascultă benzile as-
tea și pe urmă iei hotărîrea... Trimit pe Ionică,
sau vin personal după benzi... Pa ! Pa ! Vio-
leto !
— Mi-a spus mama Ioana că seară de seara,
tu și Ionică dispăreți de-acasă și vă-ntoarceți
tîrziu. Mare curaj !
— Trebuie să risc... Dar îți promit să fiu
prevăzător... Am întins-o la George... Salut '
Pe drum, își mai făcu o dată socotelile.
Ajunse iarăși la concluzia că nu există va-
riantă la soluția adoptată.
La George, un bilet prins în ușă cu o pioneză
informa : „Sint la croitoreasă". Dedesubt, alt
bilețel : „Sînt la Dan". Mihai era gata să facă
stinga-mprejur. Sună totuși. Cum pe scări dom-
nea liniștea, i se păru că distinge pași ca de
pisică apropiindu-se de intrare.
— Hai, George, deschide, nu te mai juca !
— Vino, Mihai ! Am bănuit că...
— Ți-e teamă ziua, in amiaza mare, cu ușa
zăvorită ?
— E altceva... Mi-e rușine să...
— Ai, mă, ce naiba...
— Ii tot dă un bărbat tircoale mamei. De
aceea, poate mai ales de aceea, n-am vrut să
le mărturisesc ce mi s-a-ntimplat...
— Și... cum ți-ai dat seama că o curtează
un bărbat ?
— Ii telefonează : „— Cu tovarășa Gabriela.
dacă nu deranjez...-. „— Da, imediat-. Iar
mama il tutuiește : „— Nu te supăra, dragă,
insă...“. Cutare și cutare, motivează ea.
— L-ai văzut ? Ai discutat cu el ? Și, in pri-
mul rînd, cu mama ta ai stat de vorbă ?
— Mihai. nu mă lua drept un dovleac sec...
Am urmărit-o pe mama într-o duminică. S-a
dus la cimitir, la mormîntul lui tata. Sint ani
de-atunci... Dacă se despărțeau, tata nu răbda
să nu mă vadă. Așa că am priceput ceea ce
mama și bunica îmi tăinuiau. Tăcerea lor m-a
pregătit încetul cu încetul pentru a descoperi
adevărul. Recunosc : dacă mi-ar fi spus in
momentul acela, n-aș fi suportat... Dar nici să
mă lase atîta vreme sa mă perpelesc zi și
noapte, să mă retrag in mine...
— S-au temut să-ți spună. Ești convins de
asta. Nu le mai acuza. Dar vezi ? Intervine
gelozia, amice ! O să-ți împrumut o carte des-
pre așa-ceva.. Neapărat.
— Zău... ? ! „— Nu te refuz, dragă Picule... !",
se scălămbăi George.
— Poftim ?
— Picu... Adică, mine-poimiine, tatăl meu
vitreg, Picu...
— Asa-i zic cei apropiati. Ia ghicește : cui ?
— ? !
— Profesorului de fizică Petru Coman.
George rămase cu gura căscată.
— De la el am făcut rost de aparate emi-
sie-recepție. Mi le-a dat pe răspunderea lui,
cu toate că nu lucrează cu noi la clasă. Mai
bine amînăm pe altădată chestia asta...
— Uită-te și tu I Mama a-ntors casa pe dos.
Face o curățenie ca-n farmacie... Ia tu pa-
chetul ăsta cu îmbrăcăminte murdară... Știi...?
N-am vrut să rămină atunci... la Violeta. Și
eu, în loc să-1 arunc...
— Și de ce, omule, n-ai ciripit ? Hanțele pot
fi de folos... Dă-mi-le I
George nu mai așteaptă să i le ceară a doua
oară. Ba încă se simți mai în largul său. eli-
berat de pachetul de bulendre și, totodată, de
grijă să nu fie descoperite.
— Să nu dea peste noi mama sau bunica
ta... Hai să ducem pachetul la mine !
Puseră în locul biletului vechi unul scris
cu majuscule : „Sînt la Mihai", apoi își luară
tălpășița.
— Ei, nu-ți dezlegi muzicuța ? îl îndemnă
Mihai.
— Păi...
— Fapt obișnuit : doi băieți merg pe stradă
și sporovăiesc verzi și uscate. Mai povestește-mi
o dată vizita Angelei.
Intr-un fel, George se bucură că nu-i cere
să repete chinurile prin care trecuse pentru
a ieși din cușcă... El o descria pe Angela in
culori și mai atrăgătoare decît mama Ioana,
incît fata incepu să-i fie și lui Mihai simpa-
tică. El nu-i întrerupse povestea prietenului
său, dimpotrivă, îi îngădui să se desfășoare in
voie, cu tot felul de paranteze și comentarii.
Din cînd în cînd, Mihai se oprea locului, să-i
vadă lui George chipul ușor împurpurai și
iluminat de admirația pentru Angela. Nu era
prima oară cind Mihai trăia o stare aparte,
izvorîtă din bucuria altcuiva, dar acum o în-
țelese mai adine, așezind-o la temelia apropie-
rii durabile de cei din jur.
Cind pătrunseră pe aleea din fața blocului,
de sus. din balcon, pus la cămașă albă, apre-
tată. Ionică le făcu semn să-ntindă vina. Cei
doi se grăbiră.
Îmi voi aminti
De lumina invizibilă
Din pupilele tale ca niște grote
Aștept
Zborul păsării de lut
Spre ultima neliniște.
umbre
Pe scări de umbră cobor
în cercul timpului
Sînt singur
Cîte poeme pentru o viață ?
Cîți oameni pentru un poem
De ce mîinile rămîn singure
In spuma neîncrederii
Cine ne mai spune pe nume?
Cine ?
Dar ce-a rămas din mine ?
Aș vrea să strig
Ar trebui însă ca ecoul
Să fie precum un tunel
Ca o veste de naștere ori moarte
Cenușă, sînge, ploile viselor.
Oare a visa este ca și cum ai vedea
O pasăre cu mai multe aripi ?
Dar eu,
Eu cine sînt ?
Cînd pe scările de umbră
Trupul îmi cade
In cuțitul de umbră.
Ion DEACONESCU
— Merg în oraș cu mama Ioana ! se mindri
băiatul.
— Abăteți-vă și pe la Violeta, să-mi înapo-
ieze prin tine ce i-am lăsat eu mai devreme,
ii șopti Mihai, retrăgîndu-se în camera sa,
împreună cu George.
— Amice, ia privește fotografiile-astea !
— zXăă ! E Angela, Doar pieptănătura... E
profesoară ?
— Capitolul Angela pare încheiat. Ai recu-
noscut-o și tu la fel ca bunica. Și tu, aceeași
remarcă : numai coafura e alta... Ce naiba o
fi apucat-o să meargă ea tocmai la Troianul ?
Adică... e de mirare ? Știi ce-a făcut odată ?
S-a dus în județul Vrancea. In plină iarnă
A citit in ziar că părinții unei fetițe vor să
se despartă. De aceea, și-au schimbat locul de
muncă, fiecare plecînd cit mai departe de ce-
lălalt. Fata se ducea ba după mamă, ba după
tată, lăsind baltă învățătura. Și fusese și ea
intre primii cinci din clasă ! Ce i-o fi spus
Angela, ce nu i-o fi spus, că a-mbarcat fetița în
mașină, a transferat-o la școala unde este ea
profesoară, lingă Hîrșova, iar pînă la urmă,
părinții n-au rezistat fără copilul lor și s-au
împăcat.
— Și te mai întrebi ce-a căutat la Troianul..?
Imi pare foarte rău. Mihai, că ți-am între-
rupt vacanța... Era grozav acolo, nu ?
— De ce să mint ? Era.
— De chestia aia cu puiu și cloșca mi-am
amintit deunăzi. Hazlie treabă. Numiai că mie,
iată, mi-a picat fisa cam tîrziu... Și-am rîs,
mâi frate, de unul singur... !
— Aaa I Să-ți spun una și mai și... în prima
zi, la un moment dat, se deschide portița de
la curtea din spate. Intră un băiat. Pe lingă el,
țîști I o capră cu doi iezi. Puștiul, cum dă cu
ochii de mine, o ia la sănătoasa. Asta era Io-
nică.
— Ionică ?
— Da. Pe urmă ne-am împrietenii... Capra,
fuga la jgheab. Iezii, cu un salt, aterizează pe
briul casei, lat de vreo două-trei degete și
destul de inalL Iedul din urmă îl împunge
un răstimp, in joacă, pe geamănul său, după
asta, ii trage un cap și-l trintește de pe briu.
Numai că tărcatul — avea o blană albă cu pe-
tece negre ■— cade elegant în patru picioare.
Apoi, se azvîrle exact in locul unde fusese,
dar cu fața spre geamănul său. încep să se
joace pe fișioara aceea îngustă de zid. Mamăă !
Un veritabil număr de circ. Își ridicau picioa-
rele dinainte, se loveau in capete, și cu toate
astea nu-și pierdeau echilibrul. Nu se mai
săturau hirjonindu-se ! Eu. tentat să-i mingii
pe blana lucioasă, mă duc lingă ei. Și ei se
lăsau pe rind alintați. Deodată, mă pomenesc
proiectat in aer și cad cit colo, pe iarba ver-
de. moale. Norocul meu cu iarba... Totuși mi-am
simțit creierii clătinindu-se. Cind să mă ri-
dic. capra mă ia din nou in primire și mă tri-
mite ca pe-o minge de cirpă drept in perete.
De data asta, chiar am văzut stele de toate
culorile... Și scena s-ar fi repetat, dacă iedul
tărcat n-avea chef de zbenguială, dacă n-ar
fi țopăit în jurul meu ca și cînd m-ar fi pro-
vocat la un duel de-mpunsături. „— Stai,
drace ! se ivește străbunicul, țipînd la cornu-
tă". „— M-a făcut rachetă, fir-ar a naibii!“
mă pling eu. încă buimăcit și verde-n coate,
în turul pantalonilor... „— Așa merge, țățico?-
apare din casă și mamaia. Prinde capra de
barbă și-o duce-n țarc. Singur cu iezii, mă joc
eu cu ei. in răzbunare... Să-i fi văzut cum
aleargă și cum se cațără după mine pe scara
proptită de nucul uriaș, cum îți molfăie de-
getele. urechile și cum te gîdilă teribil, de te
umflă de ris... Cu ăștia n-o să termini
cu una cu două. Atîta le-a fost, pînă și-au gă-
sit tovarăș de zbînțuială. Ăștia nu obosesc nici-
odată. Pe lingă ei, maimuțele sînt îngeri...",
zice tataia. Așa că am pățit-o, amice 1 Rîdeau
de mine și curcile prin ogradă...
— Păi., in trei zile, tot felul de peripeții... !
Mai spune...
— Altădată. O să-ți povestesc cum am băut
lapte de vacă nefiert. abia muls... Sau ce colți
are dulăul de Paulică... Ehe! Acuma... cu han-
țele tale... Trebuie să le găsesc un loc...
Apelul telefonic răzbătu pînă la el. Mihai
alergă și răspunse.
— Alo ! Bună ziua, Mihai !
— Sărut mina, tanti !
— George e la tine ?
— Spune-i c-am plecat ! ii șopti George.
— E-n drum spre casă.
— De cînd cu nevralgia lui la stomac, ne-am
cam speriat. Cind a lipsit de-acasă, dacă nu
telefona domnișoara Violeta... Bine. Mihai ! La
revedere !
— Am șters-o... urgent... Salut, Mihai !
Se auzi ușa de la intrare.
— L’nde ești, amice ? răsună vocea Iui A-
drian. care năvăli in sufragerie, cit pe ce să
dea nas in nas cu băiatul. Ești îmbrăcat ?
Mașina e jos ! il trase chimistul după el pe
Mihai. Vrea să te cunoască ! il zori pe băiat,
fără să precizeze cine anume.
La volanul mașinii, Mihai il recunoscu pe
nea Marin, șoferul directorului de Ia „Energia".
Ii conveni că stă singur pe bancheta din spate,
iar cei doi se întrețin pe diverse teme.
Ajunși la „Energia-, Adrian anunță că se
repede pină-n laborator și sări îndată din ma-
șină. iuțind pașii. Nea Marin și Mihai străbă-
tură platforma din curtea întreprinderii, apoi
suiră niște scări largi. Băiatul resimți fiorul
emoției care nu avu timp să se amplifice,
pentru că nea Marin părăsi culoarul într-o
anticameră. Secretara nu-și săltă capul, era
concentrată asupra unui dosar voluminos.
Directorul Toma ii aștepta. El îi întinse bă-
iatului mina și-l pofti să ia loc, pe cind șoferul
se retrăgea discret.
— Ia spune, dragul meu, ce este cu „mine-
reul- din care și-a extras amicul dumitale
„substanța" pentru experiența făcută împreu-
nă la „aragaz" ? Ușa e capitonată, dar, te rog,
mai in șoaptă...
Mihai reproduse întocmai cele împărtășite
lui Adrian.
— In caz de forță majoră, ne-ai putea adu-
ce o nouă mostră de „minereu" ? Desigur, în
aceleași condiții de protecție ca data trecută.
— Cum să nu ?
— E limpede. Mergem...
Mihai se-ndreptă spre ieșire.
— O clipă ! îl reținu directorul, făcindu-și
ordine pe birou și învîrtind o, cheie în broască.
In anticameră, aceeași secretară aplecată asu-
pra burduhănosului dosar.
— Vă reîntoarceți ? îl întrebă ea pe direc-
tor, cînd Toma se afla chiar în ușă, îneît
Mihai, întoreîndu-și capul, îi zări numai cocul,
din profil.
— Nu cred. E ora paisprezece și un sfert.
,Ehe ! Ca să iei o mostră de „minereu", du-
rează cîteva ceasuri...", fuse tentat Mihai să-1
avertizeze pe directorul Toma.
Parcurseră în tăcere drumul pînă la ieși-
rea din clădire. Șoferul, cu Adrian lingă el,
era pregătit să calce pe accelerator. O și făcu
peste cîteva secunde.
zăpezile furate
Nainte dc a fi pe manuscris,
nainte de-a înscrie
aripa-n cădere,
mîna-nsîngerată a tăietorului
smulge cuvîntul nicicînd interzis
însumînd copacul încă viu
cu semnul lui drept
și care de demult mă cere ;
și iată, cînd încep să scriu,
eu vînd aripi în marele oraș
și-ascund zăpezi în grădinile nimănui
pentru cealaltă iarnă din care
semnul copacului căzut pe cărare
arde-n litera poemului tîrziu !
alfabetul
din palmă
Recitind alfabetul din palmă
în casa mincată de molii
s-aud soldați! cei morți
după alte șiruri
dansind cu femei care mint —
La miezul nopții
mă-ntreb, cu singele cui
scrie luna direct pe cioburile
de cristal,
urma dansului
aburind în ferestre ?
Recitind alfabetul din palmă
cărări subțiri, fosforescente,
nc leagă de steaua zăpezii
asurzind casa cea dulce cu molii.
alt semn
Femeile din Atlantida
le-am uitat cum au fost
să-ntreb, adio, n-am pe cine
decît arborele cu spini și flori
cel dintîi ce sparge
somnul casei fără rost ;
Uitat a rămas parcă să poarte
aburul tămăduitor al Iui april
șerpuind în întunecimea cărnii
în care ne tîrîm
prin unduirea mîinii
bătrinului orb
numărind iarba
dintre pietrele orașului
și respirația copiilor.
floare-a florii
Coborînd scările grădinii
demult îngropate în nisip
către rîul care-a fost,
căutam cu disperare
plînsul dinții să-nfirip ;
dintr-o floare-a florii
plînsul fără-asemănarc
să rămină pin’ tîrziu
colo-n miezul pietrei care
înmulțește sunetu-i
cu litera din carte.
cît o virgulă
La o singură bătaie de aripă,
in strimtul parc municipal
copiii rămîn cu gura căscată
privind la pasărea cea mică, aproape
cît o virgulă pe coala zăpezii;
ea, pasărea soarelui
ce sulița griului ridică
cu aripile-n cer,
orbită de oraș și poate prea bătrînă,
ea, ciocirlia care, adio,
tristețea ne-o amină.
9 — Convorbiri literare
II. seara fîntînilor
— balada —
(Interiorul unui bar. Pereți tapetați
cu ziare vechi, îngălbenite. Măsuțe
joase, negre, lucioase. Muzică dc
jazz, fum de țigară. Balada va fi cîn-
tată de un bărbat de 25—28 de ani,
înalt, cu ochelari fumurii și pârul tuns
foarte scurt. Tobele se vor auzi din
fundal; la început stins, apoi repede
din ce în ce mai repede, obsedant,
halucinatoriu. în final, un cal alb
va traversa scena și se va pierde
în stradă. Corul de femei, în rochii
albe, se va desluși în umbră și va
crește în amploare, odată cu ritmul
tobelor).
Tînărul :
— Ulcioraș de lut
lutul mi-e trecut
ochiul mi-e senin
Ulcioraș cu vin
Ulcioraș de fum
cum am să apun
cum am să m-aștren
pulbere pe drum
beznă in etern ?
(Astăzi urlă pentru cine
pasărea cu bot de cîine ?
Pe sub cerul ca un zar
pasărea cu cap de var
Pe sub cerul ca un nour
pasărea cu cap de bour
Pe sub cerul ca un cort
pasăre cu cap de mort ?!)
Tînărul:
— Strugurii se coc
pe araci de foc
Ulcioraș de lut
lutul m>-e trecut
Ulcioraș dc fum
cum am să apun
cum am să m-aștern
pulbere pe drum
beznă în etern ?
I. țărm
>
Un curcubeu de clopote : seara
își spală rănile-n rîu,
curge o roșie apă,
curge o roșie apă
dinspre Am fost
spre Am Să Fiu.
Un curcubeu de clopote : seara
iți picură dangăte reci pe obraz,
curge o limpede apă,
curge o limpede apă
dinspre Ieri spre Azi.
Pregătește-te, suflete,
ah, tîrziu, e tîrziu !
Curcubeul de clopote,
curcubeul de clopote
a băut tot sîngele nostru,
toată liniștea noastră din Rîu.
Un curcubeu de clopote : scara
își lipește tălpile albe de g 'am,
curge o tulbure apă,
curge o tulbure apă,
dinspre Am Fost spre Eram...
Corul de femei :
— Clopotele bat
Fecioraș curat
prin amurg te cheamă
prin amurg se stinge
dangătul de-aramă
clopotul de sînge
...Ochii ți se scurg
umbre prin amurg
clopotele-apun
pe sicriu de-alun
dangătele cad
pe sicriu de brad
(Bate-o toacă dulce
bate prin senin
în cur:nd o să te culce
tămîiat cu vin
Ia și îți îmbracă
fața ta posacă
în veșmint de in
în veșmint bogat
trupul fără chin
lutul vinovat
Ia și-ți înfășoară
in veșmint subțire
carnea-ți de fecioară
trupul tău de mire
In veșmînt curat
trupul străveziu
lutul vinovat !)
.. Trupul să ți-I scalzi
în ciorchinii calzi
viața să-ți îneci
în ciorchinii reci
umbra să-ți usuci
pe araci de nuci
pieptul să-ți crestezi
poartă spre amiezi
să te-așterni pe drum
pulbere și fum
Corul de femei :
— Vremea ți-a sosit
Fecioraș iubit
vremea ți-a trecut
Fecioraș de lut
ceasul ți-a sunat
Fecioraș curat
...Brațul (i-e de plumb
Feciorașe scump
ochiul ți-e pribeag
Feciorașe drag
prin amurg s-a scurs
vlaga ta de urs
Clopotele-apun
Fecioraș nebun
dangătele cad
pe sicriu de-alun
pe sicriu de brad
Tînărul :
— Ulciorașe drag
nu pot să mai tac
Ulciorașe sfînt
umple-mă cu vînt
Ulcioraș divin
umple-mă cu vin
ca să nu mai vin
și să nu suspin
Corul de femei :
— Fecioraș supus
lutul ți-e apus
clopotele bat
Fecioraș curat
prin amurg te cheamă
prin amurg se stinge
clopotul de-aramă
dangătul de sînge
(Picură spre-adinc
ochiul tău cel sting
dreptul către cer
Fecioraș stingher
Te așează-n prag
Feciorașe drag
și așează-n ușă
pîinea de cenușă !)
Tînărul:
— Ulcioraș adine
mi s-a scurs spre-adinc
ochiul meu cel sting
dreptul către cer
Ulcioraș stingher
pîinea de cenușă
te așteaptă-n ușă
Ce vrei să mai fac
Ulciorașe drag?
ce vrei să-mi mai ceri
Ulcioraș stingher ?
Corul de femei :
— Nu-ți mai cer nimic
plin ești azi de frig
nu-ți mai spun deloc
lutul ți-e zălog
nu mi ridic vreun glas
lutul ți-e popas
glasu-mi este mut
Fecioraș de lut !
x înărul :
— Clopotele bat
Ulcioraș curat
prin amurg mă cheamă
prin amurg se stinge
dangătul de-aramă
clopotul de sînge !
Corul de femei :
— Fecioraș iubit
vr. mea ți-a sosit
ceasul ți-a sunat
Fecioraș curat
te voi umple deci
cu vîrtejuri reci
te voi umple-acum
cu vîrtej de fum
Tînărul:
— Ulciorașe ars
cît mi-a mai rămas ?
Ulcioraș de lut
lutul mi-e trecut
ceasul mi-a sunat
Ulcioraș curat
Ulcioraș divin
umple-mă cu vin
ca să nu suspin
și să pot să plec
Ulciorașe sec
Corul de femei :
— Piară pentru veci
ducă-se-n pustii
piară nevăzute
dangătele zeci
dangătele mii
dangătele sute
Piară în deșert
piară fără urmă
clopotul inert
dangătul din urmă
Piară în eter
și să nu mai latre
dangătul de fier
clopotul de piatră
Piară fără urme
și să nu mai urle
clopotul de bronz
inima din turle !
Tînărul :
— Toarnă-mi vin sfințit
căci am asfințit
toarnă-mi vin pe piept
ca să nu m-aștept
toarnă-mi vin pe suflet
să nu am răsuflet
toarnă-mi vin pe trup
să-ncap dedesubt
din potire foc
și din cupe jar
să-mi găsesc un Ioc
si să nu tresar !
Toarnă-mi în orbite
fire de nisip
să scap de ispite
și de orice chip
iar pe cap drept mitră
pune-mi o clepsidră
și pe piept
drept sceptru
buciumul de cedru
și în mîini drept spadă
cruc.a de zăpadă
1.................... . . . ]
Corul de femei :
•— Pune-mi zloți în gură
pune-mț între dinți
să nu am făptură
și nici suferinți
Pune-mi zloți în mînă
pune-mi pe pleoape
ca să-mi iau țărînă-n
care să mă-ngroape
Seamănă-mi în urmă
boabe din ulcior
ca să nu am umbră
și să pot să mor
Seamănă-mi în față
boabe verzi de mac
ca să nu am față
și să pot să tac
Si aruncă-n stînga
ace de molid
ca să nu mă plîngă
piatra de pe zid
si aruncă-n drepta
boabe verzi de soc
să am cale dreaptă
și să nu mă-ntorc !
Tînărul :
— Strugurii se coc
pe araci de foc
Ulcioraș de lut
lutul mi-e trecut
clopotele bat
Ulcioraș curat
dangătele-apun
dangătele cad
pe sicriu de-alun
pe sicriu de brad
prin amurg mă cheamă
prin amurg se stinge
clopotul de-aramă
dangătul de sînge !
CORTINA
tineri poeți
pămintul moldovei
Uite, pămintul Moldovei
îl simt cum se prelinge-n tăcere
cu aripi de ape-n chimir răzășesc
aducind jeratic pe brazdă
cailor ce-i scormone lumina
alburie-a adîncurilor !...
Dormim, cînd se naște tăcerea
și-nvie în flori de sînziene
pe brazde cosite de taine stelare...
Spun nepoților și celor ai mei,
că Moldova-i o apă
cc n-are limanuri in facerea-i
și totuși iată,
cîteodată,
rădăcini de izvoare curg
pc de-alături
și-nvie un cîntec
pe care ni l-a cîntat
voevod lunecînd cu un cal
brăzdînd jeratec pe brazdă
pentru-a tulbura lumina
cîndva alburie-a adîncurilor...
cînd arde în jar
pădurea
Cînd arde-n jar pădurea și lemnul pentru
grindă
își cere împlinirea cădelnițînd frunzare,
Trec foșnete de aripi pe-un piîns duios
de ghindă
Și zvonuri de poveste se despletesc din zare...
Plecată se rotește într-un picior fintîna
Și zarea o scrutează cu-n ochi pierdut de apă;
Zadarnic își întinde nemilostivă mina
La noaptea care vine cu sîngeriu pe pleoapă...
Cind arde-n jar pădurea alunecînd în sînge
Și drumurile toate se-ascund printre frunzare.
Mireasa își îmbracă o rochie ce plînge;
Apoi își despletește din păr bucăți de soare
Și-un voal de frunze, norii, în treacăt o atinge,
Lăsînd în urmă zborul tăcerilor polare...
Constantin RADU
albastru
albastrul cafeniu al serii topind u-se în părul
unei femei —
în vînt
joaca unui suflet de-a viața
o pată de soare rătăcită în înserare nu mai
întinsă
decît o frunză de vie
dă foc la toate și
șterge conturul realității și
scrierea minții care o vreme a înlocuit-o
un incendiu solar
abia îngrădit
de zăpezi si, ghețuri
I
o pată de lumină care pe-ncetul se face
mai mică și va dispărea
Ion Tudor IOVIAN
faust interogînd
nu distinge văzduhul
stricta silabă
fi-vom liniștirea pietrei
încercănate
firul de aur conducător
fi-vom traseul tulburat al săgeții
in marea noapte
greu trebuie să fie
cum celui întristat fără
nici un motiv
.
cu spaimă fără spaimă
într-un unghi al bolilor certe
minunea se va divide
spațiul are să fie liber
și fals
o, infamie te rog
mîine lasă-mă
în babilonul adevărat.
la 25 ele ani
deasupra cuvintelor
otrăvitorul titlu
săgețile odihnindu-se-n calcare
fac mult mai larg locul acesta
de pază
întotdeauna din partea opusă
cineva le schimbă înfățișarea
scurtă amintire
stinca in care izbea valul
iat-o plutind
o farsă e mărăcinul de aer
atît cit se poate
i
o galerie prin care trece in fugă
victima
nemaiștiindu-se pe sine
apoi se așează la picioarele tale
refuzînd să se roage.
loan VIERU
cîntec
fata dc dincolo de perete cîntă
la flaut cealaltă spală tăceri iar
a treia nu mai știu ce gîndește dincolo
de perete.
crinul de dincolo de mal dă
din aripi nu vede albeața miresmei
nufărului în timp ce își ia
zborul răsare o altă curată plecare.
verbul de dincolo de verb rămurind
aude-ntr-0 noapte eresuri
și crede că nu va mai putea ierta
așteptarea cu miez fraged.
loan SUCIU-BRAȘOV
la timpul lor
Toate asfințiturile
trec prin dreptul tîmplelor
probabil pentru memorie —
și toate tîmplele
își fac din aceasta
o glorie.
de la mugure
la asfințit
Cu frunzele noastre
călătoresc niște stele
în formă de inimă
care știu o limbă
ce-o pot înțelege toate cele din jur.
Uneori clatină sarea din oglindă
și aerul se umple de muzica mării
numai privirile rămîn
între stîlpî de poartă.
Și de la mugure Ia asfințit
stelele numai contenesc
să trecem împreună —
singura noastră mirare
cînd frunzele se scutură.
Lucreția ANDRONIC
în august
E iarăși vară pe acest pămînt
Pe care îl străbat neîncetat cu gindul
Văd holde-ntinse fremătînd in vînt
Ștafete aurii purtînd cu rîndul
Văd în grădinile din veac un nuc bătrîn
Spre care duce-a timpului cărare
Purtînd cu el, din cîmp, miros de fîn.
Și umblet legănat de căprioare
De-aici porni legenda-n patru zări
Cu chip de soare, trup de curcubee
Viu zămislită din asalturi și chemări
Inveșmîntată-n mantie plebee
Carpați și Dunăre, păduri și ape
Ii poartă pasul peste dor rodit
In August visul este mai aproape
Din tîmpla țării — spre nemărginit,
manifest
Există adevăruri, dimineți și viață
Să ocrotim toate acestea
Acum
Cît încă se mai rotește
Ca o sfioasă fecioară
i lancta albastră
In jurul soarelui — mire.
Există trufie, groază și moarte
Să medităm Ia toate acestea
Acum
Cît încă mai împodobesc, superb, cerul
Stele inofensive
Contemplîndu-ne din înaltul
Trăirilor noastre,
Destinul.
Există speranțe, viitor și istorie
Să unim toate acestea înr-un singur gînd
Acum
Cît încă mai putem abate
Din calea neantului
Bucuria de neprețuit a zorilor
Strălucind, ca o supremă chemare.
In ochii copiilor noștri
Și-ai lumii !
AI. I. FRIDUȘ
Convorbiri literare — 10
dialogul artelor
angela popa brădean
și universul picturii sale
o mare artistă
Chiar dacă n-a apărut încă la rampă, dacă
vocea ei răzbate de undeva de după ar-
lechini, în scenă se simte prevestire de
furtună. Vine cu fulgere despicind cerul și cu
tunete asurzind pămintul. Așa., ți se pare și
sub lumina voltaică pârul ei are incandescența
magneziului arzind, iar trupul cărbunos îm-
prăștie o luminiscență de jăratec. Nici nu prea
poți să distingi mare lucru pentru început.
Vocea tunătoare, rostind cuvintele, rupe parcă
niște așchii de piatră, este subjugâtoare din
prima clipă. Treptat, treptat, copleșitoarea ei
forță, transmisă aproape cu brutalitate, iți în-
găduie să pătrunzi dincolo de aparențe, să
descoperi subtilitățile, nuanțele mai tainice ale
unui mare profesor al scenei. Pentru dînsa arta
scenică nu mai are secrete. Nu-i aici nici o
exagerare. Dacă predominantă și frapantă este
tăria acestei voci răscolind viscerele și totoda-
tă tenebrele sufletului, după cîteva frînturi
incepi să distingi nu doar intensitatea ci și
armonia ei. Acest glas este capabil să exprime
tct ceea ce este omenesc pentru că el nu face
decît să exteriorizeze trăiri lăuntrice. Pustii
toar. a ei forță, măturînd totul în cale, ducin-
du-te cu gîndul la surparea unei avalanșe iar-
na în munți nu poate înlătura înfiorările, cli-
pele de lirism, sau de slăbiciune omenească,
de păcătoșenie, adică de bunătate, cum spun
moldovenii.
Aceste treceri de la un registru la altul se
petrec în cel mai natural chip cu putință și
tocmai in asta constă marea iscusință a artis-
tei. Nu e nimic căutat, forțat. Dar pînă a
a; unge la această fluență, la un asemenea fi-
resc a fost nevoie de un sisific efort interior,
la care artista a aderat cu o indîrjire proprie
marilor creatori. Mobilitatea vocii și a expre-
siei. stăpinirea cu dezinvoltură a întregului
arsenal actoricesc au venit prin angajarea nu
numai la un intens și dificil program intelec-
tual ci și la unul fizic, care nu se deosebește
in privința eforturilor la care este supus or-
ganismul de cel al unui sportiv de performan-
ță. Iubind cu patimă teatrul, nimic din ceea
ce ar putea duce la strălucirea acestuia nu i
se pare imposibil de surmontat. Nici un preț
nu-i mare în cazul acesta. Privirea ei. arzătoa-
rea și răscolitoarea privire, nu caută doar în
prezent. Ochiul mereu neadormit vede mai de-
parte in viitor. Teatrul va trebui jucat și mii-
ne cit mai aproape de viață, dezgolit de zor-
zoanele ce l-au înecat la un moment dat. a-
proape. Această grijă, statornica preocupare
pentru viitorul teatrului, nu reprezintă așa o
vorbă in pustie. Ea adună în juru-i pe cei mai
tineri actori, pe studenții săi de la Institutul de
teatru și le oferă șansa să joace alături de din-
sa. să-și ia zborul sub ochii ei, sub privirile-i
vulturești. Așa ceva înseamnă să-ți slujești cu
adevărat menirea. Mă gîndeam la toate aces-
tea intr-o seară de vară, ieșind de la Naționa-
lul din Iași, pe scena căruia ea jucase în „Flu-
turi, fluturi". La sfirșitul spectacolului publi-
cul nu mai ostenea să o cheme la rampă, să i
dăruiască aplauze. Prosternată în fața acestuia
părea o zeitate înaintea căreia publicul se
înfiora.
Olga Tudorache se putea întoarce acasă cu
inima mulțumită. Izbîndise din nou intr-ur
chip sublim așa cum sufletul ei dorește întot-
deauna.
Grigore ILISEI
Pictura, această „bucurie a privirii" așa
cum a definit-o metaforic Delacroix, prin
personalitatea slujitorilor săi aleși oferă
existenței și sensibilității interesante deschi-
deri.
Universul picturii Angelei Popa Brădean se
înscrie pe dificila linie a picturii românești
tradiționale de tortură postimpresionistă. Su-
biectele sale sint abordate in spiritul acestui
echilibru între forma fizică a obiectelor, lim-
bajul plastic și sentiment, toate purtînd am-
prenta personalității artistului.
O parte din creația artistei a fost reunită
în cadrul recentei expoziții de la Galeria de
Artă a Municipiului București.
Lucrările expoziției, uleiuri și pasteluri o
prezintă pe Angela Popa Brădean ca pe o de-
senatoare viguroasă in aceeași măsură în ca-
re este o subtilă coloristă.
In încercarea firească de a te apropia de
creația artistei se pot intui o parte din elemen-
tele intime ale creației. Intr-o serie de lucrări
pensula artistei așterne culoarea urmind con-
tururile unui desen a cărui „arhitectură" este
rodul unor meditații și studii de laborator in
care creația este cenzurată cu severitate. In
acest sens se remarcă lucrările : „Maria Tâ-
nase". „Mihai Eminescu" și „Vioară" în care
culoarea vine să susțină ideea lucrării deja
exprimată prin desen.
In lucrări realizate mai recent, posibil sub
impresia vernisajului, „coloristul" domină „de-
senatorul" realizind pînze „a la prima" : „Gisca
polară". „Ulcele cu flori", etc.
Dominant este sentimentul unei gravități, ce
se degajă din fiecare lucrare.
In „Autoportret" impresia devim- certitudi-
ne prin dramatismul realizat. Mina resemnată
de soție, mamă și fiică, oe cuprinde tija plă-
pândelor lăcrămioare, contrastează cu privirea
dramatică, obsedantă a reatorului conștient de
sacrificiul și valoarea travaliului său. Impre-
sionante sint compozițiile „Dorință" si „Cîntec
de dor" în care construcția solidă este susți-
Natură statică
Autoportr<-t
nută de o cromatică distinsă. Pictura Angelei
Popa Brădean se lasă cu greu descifrată în
complexitatea ei. Volumele armonioase sint
conturate, viguros — bărbătește, echilibrate <>-
riginal. evocînd filonul „ciucurentist- al for-
mației. Sinceritatea picturii sale este dublată
de un mare rafinament cromatic.
Frumusețea cromaticii cerebrale, rod al unei
educații care a cizelat „simțul ancestral al cu-
lorii" de descendență moldavă, sine să sub-
linieze personalitatea picturii Angelei Popa
Brădean.
Hortensiu ALDEA
universalia
proză lituaniană contemporană
Relatările presei sovietice despre confe
rința traducătorilor și editorilor de lite-
ratură lituaniană, manifestare internațio-
nală, organizată prin tradiție din cinci in cinci
ani, ne relevau faptul că această literatură este
cunoscută astăzi în 36 de limbi ale popoare-
lor Uniunii Sovietice și în alte 27 de limbi
ale lumii.
Care este cauza acestui evident interes ?
Chiar și în cel mai succint cu putință compen-
diu, literatura contemporană a „țării chihlim-
barului" ne apare demnă de toată atenția. O-
prindu-ne în acest articol numai asupra prozei,
vom remarca autentica „explozie" înregistrată
in deceniul șapte, cînd s-au impus pe loc de
frunte în ansamblul literelor sovietice scriitori
ca Belauskas, Avijius și Sluțkis, determinind
critica să introducă în lexiconul exegetic no-
țiunea de „roman lituanian". Un cunoscut teo-
retician, Mihail Hrapcenko, compara de pildă,
„specificitatea școlii romanicești lituaniene" cu
cinematografia postbelică poloneză, tratind am-
bele fenomene drept deschizătoare de noi pers-
pective.
Prozatorii lituanieni aparțin unor generații
diferite. Activ în viața literară și culturală
este decanul de vîrstă al literaturii lituanie-
ne, Juozas Grușas (n. 1901), o reputație bine
consolidată și-a dobindit Juozas Baltusys (n.
1904) prin romanul Povestea lui Juzas. instau-
rind într-o „șagă" a băiatului de la țară venit
să-și caute norocul la oraș o tulburătoare
perspectivă gravă, vizînd tragicul și care a
anulat astfel o mai veche tratare exterioară a
t< mei avansului social-istoric. „Formula" lan-
sată de Baltusys a fost reluată de scriitori năs-
cuți în perioada interbelică, care au plasat
tema menționată în nucleul epic și mai ales
analitico-moral al operelor lor. O autentică vo-
cație a problematizării vădesc în acest sens
romanele Iui Mikolas Sluțkis, Patimi străine
sau Neliniștitul meu țărm,trilogia lui Vytautas
Bubnys, Pămînt avid. Sub cer de vară. Dă-n
pirg secara nesemănată sau romanul lui Jonas
Avijius, Ceasul ogrăzilor părăsite, în care dez-
baterea etică de nivel dilematic se poartă în-
tr-un context al responsabilității general umăne
și de sporită cuprindere social-istorică. Titluri-
le menționate (apariții ale deceniului șapte) dau
conținut unui semnificativ efort întreprins de
romanul lituanian în denunțarea unor palea-
tive privind soarta țărănimii în epoca moder-
nă, punînd în lumină procesul de asumare con-
știentă a timpului istoric.
Romane de investigație și analiză sprijinite
pe datele ixistenței fenomenologice a intelec-
tualității contemporane au publicat A. Belaus-
kas, intitulindu-și opera, cu ironie vădită,
Timpuri calme sau M. Sluțkis, care a oferit
cititorilor o semnificativă istorie a „iluziilor
pierdute" — Plecare și întoarcere din munți.
In ultimii ani mai ales, romanul de factură
intelectualizantă a devenit foarte popular in
literele lituaniene. Menționăm în acest sens
La capătul zilei de M. Sluțkis, Cameleonul dc
J. Avijius, Vinătoarea de rezervații de V. Mar-
tinkus ș.a.
Generația aceasta, deja consacrată, înregis-
trează si creatori de talia unui Sukșin, cum ar
fi Vytautas Jalakevicius, care apare în tripla
ipostază de prozator-dramaturg-regizor de film.
A debutat in 1955 cu filmul de autor Adam
vrea să devină om.
Luînd în considerație tehnică literară, în ma-
nifestările sale validate artistic, romanul litu-
anian obligă la atente și multiple disocieri. A-
numite constante ne îndreptățesc însă să vor-
bim de preferință pentru narația condusă la
persoana I, subiectul literar acționînd și re-
acționind puternic dominat de percepția dra-
matică a vieții. însăși modalitățile analitice și
lirice se constituie datorită procesului de ex-
pansiune ale filonului menționat. Fluxul me-
moriei urcă în valuri la suprafață, ca un cu-
rent de conștiință aflat într-o infinită gamă
dc reflectări și stratificări, declanșate de di-
hotomia individ uman — proces istoric gene-
ral. Drept maestru al monologului interior se
detașează, după opinia noastră, A. Belauskas,
prin exploatarea unor stări subtile ale ființei
umane, intr-o scriitură ce sincronizează im-
pulsurile năseînde cu exprimarea lor spontană.
Cît privește proza-document al unor evenimen-
te istorice de răsunet (cazul Centaurilor), na-
rațiunea se construiește „mozaical", montind e-
pisoade și momente de importanță în destinul
personajelor — reale și 'devenind fictive, și
devenind reale — într-o scriitură de un laco-
nism modern, operînd dezinvolt cu int-rospec-
ția și „flash-back“-ul narativ, cu suspens-ul și
ritmul sincopat de momente lirice sau comice.
Proza reprezentată de autori mai tineri, cum
ar fi Leonidas Jacinevicius (n. 1944) sau Vy-
tautas Martinkus (n. 1943), se întoarce constant
la situația „podului" între epoca istorică a con-
temporaneității și cea imediat postbelică, mar-
cînd p ntru Lituania abolirea vechii orînduiri
și trecerea la edificarea societății socialiste.
Epicul acestor autori rămîne subordonat tragi-
cului evenimențial — războiul civil, emigrația,
dezmembrarea familiilor — exprimînd astfel
problematica unei generații a cărei tinerețe a
fost devastată de război, care își reface viața
și își rememorează experiențele.
In ascensiune rapidă pe firmamentul literat
se află concomitent și scriitori a căror tinerețe
s-a desfășurat in decenii postbelice. Printre a-
ceștia se detașează Rajmondas Kasankas, al
cărui volum de Nuvele ne-a impus prin relie-
ful caracterelor, adesea paradoxale, prin al-
ternanța ritmurilor interioare contrastante, prin
darul de a scoate la lumină zonele primar-au-
tentice ale existenței umane. S-au sugerat de-
ja, in critică, modelele tutelare : Dostoievski
și Faulkner.
Interesant este aportul adus de reprezentan-
ții celei mai noi generații de prozatori litua-
nieni in domeniul romanului istoric de poten-
țare a documentului prin elemente mitice sau
imaginare. Vom remarca in acest sens pe To-
mas Saulis Kondratos, autorul romanului
Privirea șarpelui (1981), o frescă a destinelor
unei familii de țărani pe parcursul unui se-
col și totodată sinteză parabolico-simbolică de
iradiație mitică. Cumulul de detalii realiste,
extrase, din arhivele istoriei, se int- grează li-
nei „mitologii", in interiorul căreia forme dc
manifestare ale fantasticului mențin o perma-
nentă stare de tensiune, devenirea umană fiind
permanent plasată la interferența dintre reali-
tate și oniric, utopie și analiză de factură gro-
tescă. Maniera romanului a incitat critica să
emită posibile corelații cu formula romanului
gotic din secolul trecut sau cu „realismul ma-
gic" latino-american.
Cei mai tineri prozatori lituanieni se doresc
însă, mai presus de orice, cronicari fideli ai
destinelor propriei generații, în dificila ei a-
cumulare de experiențe spirituale. Așa numita
„proză lituaniană în blue-jens" este' marcată de
opoziția „apriori" față de tot ce este vetust,
ipocrit, fals, observînd cu aparentă răceală re-
alitatea și conflictele morale ale omului con-
temporan, sugerînd prin ironie romantică po-
sibila armonie a vieții.
O mențiune se cuvine și autorilor lituanieni
bilingvi (litauniană-rusă), dintre care se reco-
mandă Grigorî Konovici (n. 1929), al cărui ul
tim roman, Luminări in vînt, explorează sa-
vuros pitorescul folcloric. Precizia portretiză-
rii sociale și ambientale, psihologismul plin de
finețe, un captivant limbaj aforistic prezidează
cu suverană siguranță interioară demersul ar-
tistic al prozatorului.
Proza lituaniană contemporană impune așa-
dar prin dinamismul căutărilor creatoare, con-
stituind în concertul literaturilor sovietice unul
dintre fenomenele cele mai ambițioase și so-
licitîndu-ne simpatii estetice, implicate sim-
bolistic si în acest sumar portret.
1
Natalia CANTEMIR
brize
blondă pe puncte
O văzusem ziua, pe terasă. Rochia, mov
mat, distant, îi accentua gingășia. Părul, fa-
ța, mîinile, așteptarea ei calmă în soarele
de munte, între frunzele roșii, căzute pe
masă, pe bancă, pe dalele de gresie, totul
era de o distincție...
Noaptea, ajungînd-o din urmă, cînd în-
cerca să treacă puntea cufundată in întu-
nericul rece și umed, am vrut s-o sperii și
i-am spus cu voce străină, subțire : bună
seara. Și, ca să-mi motivez cît de cît in-
solitul purtării, daca mai era nevoie, am a-
dăugat imediat, cu oarecare galanterie : am
vrut să vă sperii.
Mi-a răspuns din mers, cu voce groasă :
nu m-am speriat.
Val GHEORGHIU
pornind de la o conf esiune
(urmare din pag. 4)
deauna. Dc la speculația metafizică cea mai înaltă
pînă la cancan nimic nu lipsește. Scriitorii din
veacul trecut vin, fără complexe, în timpul nos-
tru, învăluindu-ne într-un aer romantic care nici-
odată nu ne va prisosi, iar noi, seara tîrziu, in-
trăm firesc în chilia cutărui cronicar, cu Senti-
mentul că pășim pragul biroului de lucru al unui
scriitor contemporan. Privim peste umărul său,
înfiorați de scrișnetul surd cu care pana lui în-
fruntă vremea, călăuziți mereu de comentariul
care subjugă și animă totul al lui Călinescu.
Apoi, concepția tipografică și iconografică a
Istoriei, arhitectura ei, grija permanentă a auto-
rului de a face din obiectul însuși al cărții un
spectacol grandios cu o scenografie și o regie pe
măsură, care să ilustreze și să contureze ființa
spirituală a unui popor în ipostaza ei literară.
Nimeni și nimic din ceea ce formează universul
fascinant al scrisului în limba română nu va mai
putea fi de-acum uitat, încremenit într-un veac
revolut și în istoriile literare. Celelalte. Narato-
rul (comcntator'il) aduce o întreagă lume într-o
contemporaneitate perpetuă. Jurnalul său va fi de
aceea mereu proaspăt ; miracolul noutății lui va
rămîne neștirbit. Pentru că totul este uimitor de
viu și „pe viu".
11 — Convorbiri literare
a dualitatea
literatură si istorie
istoria ca ochean
către noi
Meritele Editurii Eminescu în promovarea
dramaturgiei române contemporane sînt
in afară de orice îndoială, după cum, tot
în afară de orice îndoială, interesul, ca și di-
recția gustului în alegerea textelor („comen-
tate" sau nu) îl reprezintă pe directorul ei
în a cărui persoană va trebui să recunoaștem
peste ani, pe unul dintre acei puțini care au
încercat să se opună sciziunii dintre drama-
turgie și teatru. Probabil că tot lui ii vom
reproșa promovarea unor autori și ignorarea
altora, cum și eclectismul din cale afară de
încăpător al opțiunilor editurii. Fapt este că
editura se încăpățînează nu numai să perse
vereze în tipărirea operelor alese ale drama-
turgilor de azi, dar să și publice antologii te
matice, cum este și aceasta în discuție — O
antologie a dramei istorice românești (Peri-
oada contemporană). Antologia de față apar-
ține, însă, unui colaborator apropiat al editu
rii și unuia dintre cei mai consecvenți citi-
tori ' ai istoriei teatrului nostru, profesorul Ion
Zamfirescu, poate cel mai indicat să o facă,
fiind străin de modă, indiferent la evoluția
literaturii și ca atare detașat de curentele ei,
acostat într-un pacific țărm al contemplării.
Istoria se poate, într-adevăr, scrie numai pur-
tat de curent, pe o bărcuță oricît de șubre-
dă, gata oricînd să se scufunde, fie de pe mal,
de unde, chiar dacă nu se văd curenții, se
văd bărcile și catargele lor. In ce mă pri-
vește, nu pot să ascund faptul că il prefer
pe istoricul suit pe ambarcație, fie și legat de
catarg. De pe mal se vede tot ce plutește, din
larg poți mai degrabă să-1 admiri pe corâbi-
erul care se scufundă încercînd să traverse-
ze oceanul într-o coajă de nucă, decit pe ma-
rinarul de ocazie, care se salvează de la na-
ufragiu agățat de un trunchi de copac. Acela
nu e, sigur, navigator.
Antologia lui Ion Zamfirescu, ați înțeles!,
e una scrisă de pe mal. încap în ea Paul
Anghel, Horia Lovinescu, D. R. Popescu, Ma-
rin Sorescu, dar și Mircea Bradu, L D. Sirbu,
Dan Tărchilă, Al. Voitin. Lipsește (ca și in
Antologia dramaturgiei române, publicată cu
șase ani în urmă) Teodor Mazilu, a cărui Săr-
bătoare princiară se numără între capodope-
rei dramaturgiei de azi. Nu și-a găsit loc in
această antologie nici piesa lui Al. T. Popescu,
Croitorii cei mari din Valahia. Nici Paul Cor-
nel Chitic nu e prezent, cu toate că Europa,
aporte, viu sau mort face dovada literaturii
dramatice. Să nu mai spun că, scrisă fără
meșteșugul scenei (dar oare Hotărirea are meș-
teșugul acesta ?), Martin Bormann de Marin
Preda are, cel puțin, arta prozatorului. Fără
să fie, propriu-zis, o piesă de teatru, și Noaptea
lui M. R. lacoban e o întreprindere lirică pe
care nu putem s-o neglijăm. N-am stat să cer-
cetez cu amănuntul prezenții și absenții (nici
Drumuri și răscruci nu mi se pare cea mai
bună piesă istorică de Paul Everac) antologiei
lui Ion Zamfirescu. Ce se vede de departe
e lipsa de criteriu de valoare și lipsa de cri-
teriu tematic. Ion Zamfirescu nu a ales nici
cele mai reprezentative texte, nici cei mai
reprezentativi autori. Criteriul istoric e și el
arbitrar: dacă și-ar fi propus să urmeze fi-
rul destinului național, de la primii domni-
tori și pînă la Marea Unire, Ion Zamfirescu
n-ar fi ales, cu siguranță, două texte cu. Miron
Costin ca personaj contradictoriu. Asta este, se
pare, soarta antologiilor : să displacă, atunci
cînd apar, să lipsească, atunci cînd se tergi-
versează apariția lor din motive subiective
și obiective.
Cum nici una din piese nu este inedită, voi
încerca să recomand cîteva dintre cele mai
puțin cunoscute. Steaua zimbrului de Valeriu
Anania mi se pare egală cu Miorița și cu
Greul pămîntului, de același autor. Formula
aceasta de teatru poetic are darul nu numai
de-a reabilita teatrul în versuri (să recunoaș-
tem : un lucru foarte greu după atîtea ilustre
experiențe de cabinet din veacul acesta), ci
de a face să consune istoria și mitul. Valeriu
Anania nu face apel la nici una din metodele
consacrate de teatrul poetic și mitic, nici la
noi, nici în dramaturgia universală. Secre-
tul farmecului literar pe care îl degajă piesa
lui stă în afara limbajului, care versifică du-
pă modele clasice ale liricii noastre. Steaua
zimbrului ne scufundă într-o spiritualitate pe
jumătate sacră, pe jumătate profană : reinven-
tează Geneza, prin chiar confuzia începuturi-
lor. Sentimentul acesta, derivat din Blaga, dar
altfel așezat în latură păgînă (s-ar putea face
o comparație profitabilă între Zamolxe și
Steaua zimbrului), își găsește aici cea mai tul-
burătoare expresie. Ceea ce impresionează, mai
mult decît în Greul pămîntului, e febra căută-
rii obîrșiei. Versurile din Steaua zimbrului,
prelucrînd elemente și forme de poezie popu-
lară, captează, de la sursă, ceva din metafi-
zica ei.
Despre Muntele și despre A treia țeapă am
mai vorbit. Piesele lui D. R. Popescu și Ma-
rin Sorescu revoluționează, prin formulă, dra-
maturgia istorică de azi. Critica literară se
vede obligata să-1 întoarcă și pe dramaturg
la limba literară. Divorțul pe care il plinge
istoria literaturii, între scenă și carte, își are
temeiul in indiferența unor dramaturgi față
de literatura producțiilor lor dramatice. Ca să
dau un singur exemplu : D. R. Popescu e unul
dintre cei mai puțin înzestrați scriitori cu
„simțul teatrului" : faptul acesta nu-1 împiedică
să fie unul dintre cei mai importanți drama-
turgi de azi. Antologia lui Ion Zamfirescu e
plină de experiențe dramatice : mai nimeni nu
se încumetă să scrie, pur și simplu, o piesă.
Viteazul e un „basorelief dramatic pe șapte
fundaluri" ; Zodia taurului e „reportaj drama-
tic in trei părți" ; A treia țeapă — tragedie
populară in cinci acte — se înscrie, cu iro-
nie, în convenția clasică : „Dimineața, la prînz
și seara" ; Dan Tărchilă scrie „Scene din viața
lui Vasile Lucaciu" ; Al. Voitin scrie „procese
istorice", folosindu-se de experiența de jurist.
Unde e teatrul? Și care e teatrul?
Nu îndrăznesc să spun că teatrul e in toate
acestea sau că teatrul consistă în toate aces-
tea. Nu sint de acord nici că romanul, genul
proteic al secolului XX, se întrupează in toate
reprezentările lui. Cine mai crede, după Borges,
in genuri literare, cade in plasa unui stomac
uriaș care se pregătește să devore toată lite-
ratura : eseul. Trei sferturi dintre piesele cu-
prinse în antologia Iui Ion Zamfirescu sînt
piese-eseu. Nu sint încredințat că lucrurile
stau întocmai așa. Mai cred in vitalitatea (nu
a genurilor, stabilite in mod arbitrar) creației
pentru a ridica eseul mai sus de încercarea
timidă.
Lecția de istorie pe care o conține O anto-
logie a dramei istorice românești scoate în
evidență importanța lecturii. Documentele e-
xistă pentru toți. Nici documentele nu sînt,
întotdeauna, inocente. Și nici lectura lor nu
este inocentă. Cel ce citește se face „vino-
vat" de propria lectură. Iată, de pildă : chiar
din această „Antologie..." cititorul se vede pus
in fața a doi Miron Costin. Unul închipuit de
către Paul Everac (Drumuri și răscruci), mai
aproape de sensul istoriei, altul, închipuit de
un dramaturg mai lucid și mai logic, in alte
ocazii. Alexandru Sever, teribil de convențio-
nal și de idealist în lectura hrisoavelor, de
astă dată. Oricum se proiectează sensurile,
dinspre trecut spre prezent ori dinspre pre-
zent spre trecut, istoria apare, din această an-
tologie. ca și din întreaga dramaturgie isto-
rică de azi, ca un ochean întors către noi.
Dacă ar fi să găsesc un punct de legătură
intre toate textele cuprinse de antologia lui
Ion Zamfirescu, acel punct înnoadă istoria
tării de relația cu marile puteri ale Europei.
Din punctul acesta, însă, discuțiile ar ieși din
cadrul nostru literar, și-ar cere competența
uaui istoric.
Fără structură dramatică, piesa luj Paul
Anghel, Viteazul, se impune ca poezie dra-
matică. Alături de Steaua zimbrului, de Mun-
tele, de A treia țeapă, piesa lui Paul Anghel
este, la rindul ei. operă de literatură. Și nu
prin atmosfera istorică, și nici prin pătrun-
derea psihologică (nici măcar prin corespon-
dențele pe care le stabilim, mental, între vea-
l nl XVII și veacul XX), ci prin acel simț care
nu este nici măcar al limbii, ci al artei scri-
sului. ceva mai complexă decît stilul. Poate
teatrele vor da dreptate citorva dintre a-
utorii antologați în volumul acesta și vor ține
in umbră pe cîțiva dintre scritorii antologați.
La intilnirea a două arte, teatrul nu optează,
întotdeauna. pentru cea mai nobilă dintre ele.
Ar mai fi de spus citeva cuvinte despre
evoluția dramei istorice la noi. O periodizare
este greu de făcut. De la Despot vodă și Răz-
van și Vidra și pînă la Apus de soare și
Vlaicu vodă nu e o punte retorică de trecut.
Primul text înnoitor, trecut neobservat (dar
si greu de reprezentat în scenă), e Letopiseți
de M. SorbuL Autorul piesei va rămîne cu-
noscut, insă, prin opera sa literară : Patima
roșie. Celălalt text novator, Bălcescu de Ca-
mil Petrescu, va vedea lumina rampei o jumă-
tate de veac mai tîrziu. Dar și Camil Petrescu
va rămîne prin romane și prin cele citeva
piese „de salon”, pre-existențialiste. Dacă fa-
cem sinteza dramei istorice românești în „pe
rioada contemporană", constatăm că unele tex-
te de rezistență au fost scrise în regim irc
nic. Noutatea pe care o aduce teatrul istoric
de azi este risuL D. R. Popescu și Marin So
rescu au izbindit acolo unde era mai puțin dc
așteptat: in genul comic. Aceasta nu pentru
că istoria e comică sau pentru că așa ar ve
dea-o autorii de istorii dramatice. Ci pentn.
că tragicul, în zodia grotescului, se manifesta
prin comic.
Interesul pentru istorie este mereu viu. în
cercăm, cu puterile noastre, să descifrăm sen
sul evenimentelor de azi, prin sensul eveni
mentelor trecute. Ficțiunea își poate permite
să privească trecutul prin lentila prezentului
Deosebirea nu este fundamentală. M-am în-
trebat adeseori dacă este utilă o antologie te
matică și am ajuns la concluzia că este. Chia:
și aceasta, dictată de criterii pe care nu le-am
înțeles pină la capăt. Chiar dacă nu ne obliga
la răspunsuri interioare categorice, chiar dacă
nu ne „explică" istoria, ne pune în stare de
alarmă: istoria există, ea trece pe lîngă noi.
Val CONDURACHE
I
Ion Zamfirescu, O antologie a dramei is-
torice românești, ed. Eminescu, 1986.
sensul
clasicismului
Pînă la inaugurarea ediției critice a operelor
lui G. Călinescu, eveniment pe care îl nă-
dăjduim cît mai apropiat, Geo Șerban ne
propune o scurtă antologie de texte, inedite
și nu tocmai, trase din manuscrisele cu a că-
ror cercetare s-a îndeletnicit în vremea din
urmă. Este vorba de opt conferințe ale criti-
cului, ținute în deceniul al cincilea, la care se
adaugă o serie de însemnări de lectură și no-
tații fugare, toate grupate sub incitantul titlu
Aproape de Elada. Ar fi exagerat să pretindem
că ele schimbă în vreun fel imaginea pe care
ne-am format-o citindu-i cărțile. Călinescu este
și aici același spirit incitant, paradoxal din prea
mult bun simț, o inteligență vie, capabilă să
trateze orice subiect, să dea formulări preg-
nante locurilor comune. Conferințele n-au de-
sigur, adîncimea paginilor din Istoria litera-
turii, nici strălucirea asociativă din Domina
bona. Dar, în limitele genului, sint cu siguran-
ță, printre cele mai bune din cîte au produs
elocința națională. Stimulată in a doua jumăta-
te a secolului trecut de libertățile regimului
parlamentar oratoria românească a fost la
începuturi precumpănitor politică. Abia în pe-
rioada interbelică ea a reușit să se impună
abordind și subiecte culturale. Ralea, Comar-
nescu, Suchianu, Cioculescu sînt numai cîteva
dintre numele ce au dat prestigiu genului,
acum supraviețuind doar grație unui Alexan-
dru Paleologu. Destinate să desfete și să in-
struiască, discursurile au contribuit in mod
substanțial la menținerea publicului într-o at-
mosferă de igienă culturală, deprinzîndu-l nu
numai a recunoaște valorile intelectului, dar
și a le trata cu respectul cuvenit. Acest me-
rit. deloc neglijabil mai cu seamă in epocile
confuze, cînd spiritul e constrins la o existen-
ță subalternă, l-au avut la vremea rostirii lor
și conferințele călinesciene. Citite acum, con-
statăm că nu și-au pierdut menirea educativă.
Distingerile din Civilizație și cultură, bunăoară,
s-ar cădea să fie evocate periodic: „Nu
este un adevăr stabilit că civilizație premer-
ge culturii, ba mai degrabă invers, că foarte
adesea cultura premerge civilizației. Popoarele
au întîi religii, eroi, poeți, și mult mai tîrziu
tractoare. Așa se explică de ce popoarele vechi,
cu o cultură constituită, simt mai înapoiate sub
raportul civilizației. Europa în întregul ei stă
mai prejos decît America de Nord din punct
de vedere al economiei materiale. Acolo ță-
ranii se duc la cîmp cu automobilul, comuni-
că prin telefon, se odihnesc în fotolii, cum ne
arată fotografiile, în vreme ce în Europa, cu
oarecari variații, țăranul se trudește, trăiește
mereu «rustic»." Și undeva mai departe : „...iin
popor care n-are monumente, nu are nici spi-
rit. pentru că spiritul e o forță prin definiție
expresivă și un spirit care nu se materiali-
e în stare de vegetare și de inew^t en-
țâ. Italianul care pășește prin Fior* țâ si
vede monumentele arhîtecților. sculptorilor,
pictorilor ei și aude poemele poeților, știe că
e un italian. Citind pe Ariosto și pe Machiavel
italianul își pricepe propria fantezie și gîndire.
Insă cine ar trăi pe Bărăgan, fără a-i aduce
nici o modificare, lipsit de monumente, acela
ar cădea într-un fel de dormitate. Bărăganul
fără monumente e ceea ce noi numim natură.
Atunci e cazul a ne întreba : un om care se
mulțumește numai cu natura poate avea cul-
tură ? Răspunsul e negativ. Chiar literatura
care exaltă prea mult și cu exclusivitate na-
tura fizică, deși ea însăși e o expresie a su-
fletului nostru, devine stupefiantă pentru spi-
rit." Numeroase sînt considerațiile ce ar tre-
bui transcrise ori măcar amintite : cele despre
raporturile omului cu cărțile, despre apropie-
rile și distanțele dintre literatura italiană și
aceea română, despre universitate, despre func-
țiunea catalizatoare a provinciei. Două citate
voi mai produce, totuși, o paralelă între Pan-
zini. France și Hogaș ’ (Discriminați!) și o spi-
rituală denunțare a pericolului documentării in-
finitezimale în receptarea critică a literaturii
(Universitate—Universalitate) : „Cîteși trei sunt
niște scriitori livrești, italianul și românul
profesori secundari. Anatole France, repetînd
intr-un chip mai sarcastic cariera lui Voltaire,
refuză prezentul în numele unui viitor mai li-
bertar. El nu poate locui decît Ia Paris, într-o
metropolă. Ceilalți doi sînt niște provinciali.
Amîndoi. speriați de prezent, evadează, unul
pe bicicletă, altul pe jos ; Panzini simte groa-
ză la orice idee de viață modernă și femeia
contemporană, nu mai frivolă decit aceea din
timpul lui Boccaccio, îl îngrozește. El e ob-
sedat de figuri clasice, de o civilizație ne
varietur, ieșită din orice mișcare a timpului.
Toată literatura lui constă dintr-o evocare a
trecutului cu prilejul vizitării monumentelor
Italiei. Hogaș e înspăimîntat de civilizația ci-
tadină a lașului, unde pe strada Toma Cosma
se pot prinde vrăbiile cu mîna și nu se sem-
nalează trecători decît la cîteva zile, peste va-
ră. El fuge, îmbrăcat extravagant, jumătate
orășenește, jumătate țărănește, în munții Mol-
dovei, pe care-i vede sălbatici ca Himalaya
sau CordilierL" ; „Un arhivist se plîngea în-
tr-o publicație că dosare foarte importante au
fost descărcate cu furca și astfel risipite. Ce
fericire pentru știință. «Din codru rupi o ră-
murea, / Ce-i pasă codrului de ea». Unde am
ajunge dacă arhivele s-ar păstra? Tot pămîn-
tul s-ar preface în hîrtie. Spiritul uman uitin-
du-și funcțiunea directă și-ar lua funcția de
arhivar, anulîndu-se pe sine."
Antologia lui Geo Șerban readuce însă în
actualitate și o problemă de mai larg inte-
res, aceea a raporturilor lui Călinescu cu E-
lada. E bine cunoscut faptul că eladismul re-
prezintă una dintre marotele călinesciene. In
repetate ocazii, el și-a exprimat admirația
pentru elenism, cu care și-a susținut înrudi-
rea. S-a vrut elin, pentru că s-a vrut clasic.
Celebra formulare : „Eu sunt un clasic, dom-
nule, profesez idei eline", citată cu îneîntare
de Geo Șerban, pare a tranșa chestiunea în
favoarea clasicismului. (Deși, n-ar fi fost chiar
fără rost să citeze și o alta: „Helenul, nu
grecul — eu sunt grec 1 — e în primul rînd
arhitect", acreditînd tocmai contrariul). E la
îndemîna oricui să confrunte manifestările
scriitorului Călinescu și definițiile criticului
din, în principal, Clasicism, romantism, baroc
și Sensul clasicismului, pentru a trage înche-
ierea că autorul lui Șun a fost un clasic. Lu-
crurile nu sint, din păcate, atît de simple, în-
săși această extraordinară coincidență punînd
pe gjnduri. Cele două texte par redactate spre
a justifica fizionomia semnatarului lor. Ai zice
că sint mai degrabă opera autocontemplației,
decît a contemplării pur și simplu. In cu-
prinsul lor, Călinescu și-a făcut publice as-
pirațiile, iluziile despre sine, s-a autointer-
pretat meliorist mai mult decît a furnizat o
interpretare a realului. Amîndouă sînt confe-
siuni deghizate, mărturii ale conștiinței sale
scindate, ale tensiunilor lăuntrice, ale năzu-
ințelor ce-i puneau la încercare alcătuirea. A
le citi la propriu și, mai ales, a conchide, ple-
cînd de la formulările din ele, structura cla-
sica a Călinescului, mi se pare curată neîn-
țelegere. Discriminările criticului, neîndoielnic
fermecătoare în lapidaritatea lor, au de fapt
rostul unui program al personalității, spre a
cărui realizare a făcut considerabile, neînce-
tate eforturi, dar pe care l-a și contrazis in
permanență. Nu din capriciu, nil din plăcerea
de a contraria, deși nici ele nu i-au fost
străine, ci pentru că, oricît de bine supra-
vegheat, eul intim își cere drepturile. Ar fi,
evident, interesantă o punere față în față a
spiritului călinescian cu spiritul elenistic, mai
ales că beneficiem, prin forța lucrurilor, de o
perspectivă mai largă decît aceea de acum o
Jumătate de veac. Azi știm că armonia for-
melor și raționalismul, sînt dacă nu simple
aparențe, în orice caz doar trăsăturile imediat
izibile ale acestuia,. la adăpostul lor sălășlu-
ind o lume infinit mai complexă, fascinată de
hăurile necunoscutului. Seninătatea pe care s-a
bătut atita monedă e numai fața publică a
geniului elenistic, o jumătate de realitate și
poate că nu cea mai consistentă. Construcțiile
durabile și armonioase, invocate ca probe ale
unui echilibru structural, au izvorît din magma
colcăitoare și dizarmonică a unor suflete tor-
turate de propria lor adîncime, tot așa cum
deasupra mlaștinilor izbucnesc flori de o in-
credibilă puritate. Clasicismul grec, ce a fas-
cinat două milenii de cultură, nu e expresia
nemijlocită a unei fizionomii clasice. E refu-
giul pe care și l-a proiectat neliniștitul om al
Eladei, dornic de o oază de tihnă și frumu-
sețe. Maiestatea calmă a coloanelor, liniștea
ce se degajă din statui, muzica blîndă a suc-
cesiunilor ritmice, pîna și acea plăcere a dia-
logului, sporovăială pe teme libere, eterne,
continua întoarcere pe toate părțile a ideilor
generale (binele, adevărul, frumosul, drepta-
tea) sint compensații. De ce alerga grecul în
agora, unde îl așteptau alți greci, cu care
purta interminabile discuții, deloc îndatorate
simțului practic ? De ce viața lui publică pre-
umpănea asupra celei particulare ? Să fie
umva o simplă întimplare că arta conduitei
publice era esențială în formarea tînărului e-
lenistic? Dacă preferă singurătății zgomotoasa
agoră, dacă are gustul tovărășiei gureșe, e și
pentru că, astfel, grecul scapă temporar de
sine. Marea lui obsesie, spaimă, teroare e să
rămină între patru ochi cu el însuși, nevoit a
se cufunda în adîncimile fascinante ale fiin-
ței. Arta greacă este răspunsul spiritului la
întrebarea dacă există salvare de la înec. Că-
linescu n-a fost sensibil la motivările ei as-
cunse, mulțumit să-și facă un ideal din ima-
ginea ei imediat vizibilă. Lucru oarecum de
mirare dacă avem in vedere că propensiunea
Iui spre clasicism are o rațiune înrudită cu
aceea a vechii Elade. Nicăieri nu e Călinescu
mai aproape de spiritul grec decît în cre-
dința că formele clasice pot constitui o sal-
vare a omului. Clasicismul e, și pentru el, un
refugiu, o pavăză dinaintea necunoscutului din
noi. Oroarea sa de confesiune, refuzul anali-
zei in favoarea epicului, chiar și neînțelegerea
arătată lui Dostoievski aici își au obirșia. El
respinge in fond la marele rus sinceritatea
dusă la ultimele consecințe, etalarea impudică
a sufletului individual pe taraba publică. Dos-
toievski e un grec dispus a-și recunoaște spai-
mele și neputința, în loc să le prefacă în fru-
musețe rece, așadar o contradicție de termeni.
Nu-1 admiră tocmai pentru că e o oglindă
fidelă, dureros de fidelă a intimității. Cine
vrea să-și cunoască lăuntrul n-are decît să
citească Idiotul, Frații Karamazov și Amintirile
din subterană. Dar cine, dimpotrivă, vrea să
uite, fie și pentru o clipă, grozăviile ce-i ma-
cină interiorul, acela să se adreseze artei gre-
cești, excelent vehicul al îndepărtării de sine.
Ea cere contemplație, ridicare în tării, unde
ideile sînt pure, nedureroase. Catarsis-ul aris-
totelic rezumă tocmai această funcțiune profi-
lactică a ceea ce ne-am deprins a numi cla-
sicismul grecesc. întoarcerea la clasicism, re-
clamată cu regularitate în decursul ultimelor
secole, avertizează că, deocamdată, soluția o-
mului elenistic este cea mai bună. Redeve-
nim clasici ori de cîte ori bucuria romantică
a sondării tenebrelor amenință să ne absoarbă
cu totul.
,A1 DOBRESCU
G. Călinescu, Aproape de Elada (Repere
pentru o posibilă axiologie), selecție și co-
mentarii de Geo Șerban, Colecția „Capri-
corn", supliment al Revistei de istorie și
teorie literară, nr. 2, 1985.
Convorbiri literare — 12
editorială
breviar
Poate fi poezia învățată, poate fi pracț
ticată ca o „meserie", poate fi însușită
ca o limbă străină sau ca un exercițiu
de gimnastică ? Mulți, desigur, se vor mira de
asemenea întrebare „absurdă” : pentru ei arta
nu poate fi decît binefăcătoare învestire, un
dar mai presus de voința celui căruia i-a fost
dăruit...
Nu m-aș amesteca într-o asemenea dispută,
care nu poate oferi decît răspunsuri amen-
dabile, dacă un număr tot mai mare din vo-
lumele poeților mai noi n-ar da impresia că
latura meșteșugărească a poeziei (strădania,
tehnica etc.) ’ a început să fie ținută la mai
mare preț decît „calitățile omenești" detecta-
bile, pe vremuri, in orice bucată literară. Prea
mulți dintre acești autori „scriu bine" fără a
fi totuși... poeți ; prea puțini reușesc să te
convingă că în spatele textelor se află ființe
vii, cu particularitățile, cu calitățile și ciu-
dățeniile lor, într-un cuvînt cu o personali-
tate...
Din nefericire mecanica placată asupra poe-
ziei duce nu la comic, ci la iluzia că poezia
se află la îndemîna oricui, că ea poate fi,
în cele din urmă, convenabil confecționată,
că prin devotament și prin persverență pot
fi urcate, chiar în lipsă vocației, treptele artei ..
Din aceste motive prefer poezia nereușită
a unui poet autentic textului bine
executat al unui fabricant de versuri; pentru
că (o știe toată lumea și tocmai de aceea tre-
buie să repetăm neobosit un astfel de adevăr)
„simțul" poeziei, asemeni „urechii muzicale",
este înnăscut ; că el trebuie cultivat și am-
plificat, că „ureche muzicală" are și compo-
zitorul genial dar și cîntărețul din frunză sau
melomanul „de rînd" — asta e altă poveste ;
că există chiar critici literari care nu au un
astfel de simț (Călinescu avea dreptate : „pro-
ba" hotărîtoare a criticului e critica poeziei),
că sînt chiar poeți de o anumită notorietate
lipsiți de... simțul poeziei — e încă o... altă
poveste. Oricum, criticul de astăzi trebuie să
facă față, din cînd în cînd, unei situații pa-
radoxale ; uneori e nevoit să recunoască rea-
lizarea unor texte, dar să nege talentul auto-
rului ; alteori să semnaleze deficiențele pie-
selor și să salute prezența vocației...
*
Versurile lui Cătălin Bordeianu se înscriu
fără nici o dificultate pe linia tradiției.
Avînd în față un model sintem tentați
să facem comparații, să urmărim în ce mă-
sură „modelul" e respectat ș.a.m.d. (sînt dator
totuși cu o precizare ; nu la un model anume,
la un mare poet mă gindesc atunci cînd ur-
măresc ascendența poeziei lui Cătălin Borde-
ianu, ci la formula generală prin care e de-
semnată poezia tradițională ; o formulă care
presupune explicitul, continuitatea firului „lo-
gic" al poemului, descrieri răbdătoare „după
natură", conturare exactă a „personajului" li-
ric etc.). In limitele pe care de altfel le cu.
noaste bine autorul se arată cît se poate de
întreprinzfSor : adaptează restrîngerile formu-
lei la propriile sale interese : clarifică vagul
poetic, îl transformă într-un desen al cărui
conținut anecdotic n-are nevoie de comenta-
rii : „Poezia aceasta nu este făcută / Pentru
fete bătrine cu perucă / Nici pentru fetițe
școlărițe. / / Poezia este astfel : / Iluzia că
în fiecare zi	Lupta cu leul sfios poate
porni. // Așa : brațul meu îl încolăcește /
Leul se zbate să muște prostește. / Da, în
fiecare zi, leul, sfiosul, poate muri. / / Pînă
într-o dimineață cînd ! Privindu-mă cu tea-
mă / Simt trupul tot o rană ! / / Brațul,
singurul martor al luptei / E lațul / Iar leul
ia forma umbrei care / / De sub un scut iese
din arenă agale". Am reprodus în întregime
textul deoarece mi se pare că ar putea re-
prezenta un fel de, cum se spune, artă poe-
tică ; în leu , trebuie să vedem, probabil, un
simbol al poeziei, pentru a o putea urmări
apoi cum „ia forma umbrei care / / De sub
scut iese în arenă agale". Pentru Cătălin Bor-
deianu poezie înseamnă postură solemnă, ce-
remonial (de unde simbolul faimoasei feline) ;
ceremonia nu-i procură însă dezinvoltura ce-
lui obișnuit cu întruniri de personaje scrobite,
ci mai degrabă rigiditatea specifică noului ve-
nit căruia i se pare că e cu atît mai în rol
cu cît va sta mai țeapăn...
Temele din cartea pe care o am în față
sînt asortate cu preocupările filosofice ale a-
utorului; dacă ar fi să descoperim o idee
dominantă ar trebui să vorbim poate de un
panlogism inatacabil ; elementele naturii con-
sună cu raționamentul autorului : „Să ne plim-
băm iubito acum prin viața noastră / Incer-
cuind cu gindul tot ce nu am făcut / Să
învățăm din golurile memoriei și-n. glastră /
Să punem flori cu un miros necunoscut / /
Noi nu mai semănăm cu noi ; acesta-i adevă-
rul / Pe care-1 poartă-n pîntec aleile vibrîndl/
de greutatea pașilor ce-au încă rolul / De-a
ne-ncerca pe sentimente visele arzînd...". (Gră-
dina ginditoare). Mirosul florilor din glastră
nu ne e însă defel necunoscut...
Versurile din prima secțiune a cărții, in-
titulată Cămașa patriei, sînt înnobilate de te-
matica lor generoasă.
*
Dintre poeții pe care ii recenzez aici.
Constantin Dracsin mi se pare cel mai
îndeaproape înrudit cu reprezentanții li-
ricii moderne ; modernismul său vine nu din-
tr-o opțiune deliberată pentru o formulă —
cel puțin aceasta e impresia cu care rămîne
cititorul — ci dintr-o dezinvoltură înnăscută.
o capacitate naturală de a trata cu nonșalan-
ță elementele discursului : „Mai mult nu se
poate ; goneau casele — / n-am avut timp
să le aștept ; / mă vor fi văzînd ele bine? //
Da. Și cum de jur-împrejur / mi-am deschis
ochiul / din stingă — / nu mai există loc /
între disperare și frică. // N-au ajuns cu de-a
sila / în capătul uliței". Imagini surprinzătoa-
re izbucnesc ici și colo, în desfășurarea unei
alocuțiuni poetice dovedind talent. Folosind la
rîndul meu imaginea aș spune că autorul im-
plantează ici și colo electrozi, ascunzîndu-i
sub materia poemelor sale și declanșează, a-
tunci cînd toate pregătirile sînt puse la punct,
curentul care produce, pe durata unui fulger,
descărcări electrice spectaculoase : „Cu vio-
lență / mi s-a închis ochiul — / adevărată
nerușinare. / / I-au crescut cîntecele / într-atît
incit / dacă le-atingi / te înfiori pe dinlăun-
tru ' ca o femeie albă. / Nu știe cînd mi-e
foame; duce faima la pas ' ca-n luciul vîrfului
de lance—// la stînga, / la dreapta/ și-n colțul
iernii". Această simplitate a notației, plină de ra-
finament, precum și ingenuitatea savantă re-
ieșind dintr-o surprinzătoare siguranță a dic-
ției sint, fără doar și poate, puncte definitiv
cîștigate în „întîlnirea" autorului cu poezia ;
tocmai de aceea miră naivități de soiul: „Alt-
fel. ar plînge / pe crugul stelelor corni-
țele meilor / pe care ii pasc" sau schițe prea
puțin aprofundate precum : „Tocmai venisem
dintr-o plimbare / cînd eu / — cel plecat —■ /
îmi povesteam	cum ar fi pe pămînt / și-n
pămînt ; / cînd colo, / era doar un vis /
pe care-1 lăsasem în urmă". Oricum, ceea ce
se poate spune despre Constantin Dracsin sînt
in primul rînd lucrurile bune ; îl pot com-
para cu un cintăreț sau cu un actor în mo-
mentul în care trebuie să-și susțină partitura
sau monologul : colegii lui încearcă o senza-
ție de amețeală sau de moleșeală, ezită ; au-
torul nostru se dovedește cit se poate de sigur
pe picioarele sale...
Ion Dumbravă a ales și el o „ținută- și,
ca atare, e ușor de recunoscut ; din
cartea sa nu lipsește nimic din ceea ce
l-ar putea apropia de autorii care au debutat
Ia începutul deceniului : procedee, atitudinea
față de lumea din jur, „tratamentul" propriei
sensibilități — totul e asimilat, refuperat, reu-
tilizat ; uneori ai vaga impresie că te afli la
o oră de recapitulare... Precum poezia autori-
lor amintiți, cea scrisă de Ion Dumbravă este
un produs livresc ; deși (voi reveni) el are un
cert simț de observație, în spatele compoziți-
ilor ghicești schema, spontaneitatea învățată,
îndelung exersată : „trecătorul pleoștit ca
după un pariu pierdut / suflete îmbrăcate In
dragoste / ca în niște haine prea scurte /
diavoli roșii se strîmbă în paharul cu vin /
încercînd să înveselească / regi palizi si
triști / ' întîmplător trece o pasăre albă /
intîmplător privirea statuii / cade în inima
mea // cineva vorbește despre întîlnirile lui
cu dragostea / dragostea întîlnită în case /
în tramvai / în dragostea femeii iubite / în
fratele său / în sine...".
Dincolo de monotonia pe care o bănuiesc
deliberată, care ține de moda poetică, se des-
chide intermitent, ochiul unui observator atent
la detaliu, pătrunzînd realitatea în ce are ea
mai., real. Acest talent mi se pare a ține mai
degrabă de vocația prozatorului ; destule din
reușitele sale pot fi puse în contul acestei
calități : „mă gindesc în timp ce mănînc se-
mințe prăjite / la femeia care nu poate să
nu mă iubească / deși a încercat tot posibi-
lul / mănînc semințe prăjite în timp ce ea
scrie procesul verbal / la ședința lunară /
închis în camera unei ferme / dincolo de care
iarna își face de cap / dincolo de care ză-
pada crește văzînd cu ochii...". Cîteodată au-
torul ne apare în postura, rar întîlnită Ia
contemporani, de fabulist : „mă acuzi pentru
importanța / ce o atribui lucrurilor mărunte /
dar gindește-te ce imens este ochiul / pe lingă
firul de pulbere / cum îl doare acesta și-l
lăcrimează". Nu remarc talentul de prozator
al lui Ion Dumbravă pentru a i-1 nega pe
acela de poet. In Argument pentru ziua ce
vine există calități lirice neîndoielnice : „pă-
rul mamei luminat de părul tatălui meu /
stele tîrzii în fereastra acelui vagon / focuri
albe în gara albită de treceri // viața lor
despre care știu și viața lor despre care nu
știu aproape nimic...".
♦
Poezia din Despre dragoste, despre singu-
rătate, carte semnată de Dorian Obreja,
arată un progres față de volumul de de-
but al autorului ; în primul rînd se întîlnesc
aici mai puține naivități, piesele sînt lucrate
cu mai multă grijă aspirînd, destule dintre ele,
la corectitudinea producțiilor poetice curente.
Căutate, efectele pe care se mizează (un exem-
plu: titlurile secțiunilor: 1. „poeme eretice"; 2.
„poeme erotice" ; 3, „poeme eretice") decurg
dintr-o anumită concepere a poeziei ; certitudi-
nea că aceasta poate eclata dintr-un raționa-
ment, dintr-un calcul... greșit, refăcut cu obsti-
nație, nu lipsește din această concepere. Auto-
rul nu e, de altfel, primul care să gîndească
astfel poezia ; în ce-1 privește de aici decurge
o cenzurare a impulsurilor care, mi se pare,
ar sta în mod natural la temelia activității sale ;
sentimentalismul și o anume înclinație către de-
clamație ; camuflarea lor în spatele unor pro-
cedee care se bucură, pe moment, de mai mult
credit, mi se pare a fi o urmare ușor de ,ob-
servat. Atunci cind, de pildă, scrie „pro-
ză" pentru că proza ar trebui să aibă, în poe-
zie, efecte... poetice, proza lui Dorian Obreja
rămine curată proză : „Adună-mi gîndurile —
fă din ele ghem rotund (sic !) cu care te voi
călăuzi în densul labirint acolo unde, în aștep-
tarea ta. o să m-ascund sub o pecete de sma-
rald și alta de argint". Dar n-aș vrea să fiu
nedrept ; autorul e în general prudent, nu se
avîntă prea departe pe terenul împrumuturilor.
Din acest punct de vedere cartea e unitară. A-
tunci cînd știe să-și reprime verbozitatea Do-
rian Obreja ne oferă piese care ne luminează
asupra însușirilor sale poetice ; am ales două
scurte texte pe care le socotesc semnificative :
„Niciodată / deasupra mea / nu va fi / întu-
neric. / Fluturi arzînd / vor dansa / luminîn-
du-mi / nesomnul. / Niciodată / sițb mine /
nu va fi lumină. / Voi călca / pe un covor /
de cenușă / de fluturi". Sau : „Deasupra noas-
tră / tavanul / pe care este zugrăvită / Steaua
Bunei Speranțe, // de jur împrejur / panoplii
cu arme tocite / în bătălii inutile. / La mi-
jloc, / asemeni unui eșafod. / patul, încon-
jurat / de garoafe arzînd. / Im- ridic cagula /
de pe față și te privesc, / mîinile îmi tre-
mură / și, asemeni unui călău laș, / nu-mi
rămine / decît să te îmbrățișez / în tăcere...".
Constantin PRICOP
Cătălin Bordeianu. Grădina ginditoare, ed.
Junimea, 1986.
Constantin Dracsin, Lacul Septentrion,
ed. Cartea românească. 1985.
Ion Dumbravă. Argument pentru ziua ce
vine, ed. Albatros, 1986.
Dorian Obreja, Despre dragoste, despre
singurătate, ed. Junimea, 1985.
e ticul și epicul
Proza mai recentă a lui Dinu Săraru
este rodul unui program. El a declarat
in repetate rinduri că personajul repre-
zentativ, chiar emblematic, al epocii pe care
o străbatem, este activistul de partid. Con-
structor de istorie — dar și posibilă victimă
a ei — ilegalistul de ieri, demnitarul de azi
oferă, in concepția lui Dinu Săraru. cheia de
pătrundere in miezul evului aprins. Cei care
plătesc cu viața se subintitulează cel de-al
doilea volum al romanului Dragostea si revo-
luția și, urmind tot sugestia labișiană. nu-i
greu de văzut în acest subtitlu prelungirea
clocotitorului îndemn : să-i dăm a-nsuflețirii
noastre vamă ! Personajele romanului lui Dinu
Săraru „plătesc cu viața" în două înțelesuri :
cel propriu, în cazul activiștilor din ilegali-
tate, care cad victimă represiunii ; cel figurat,
în cazul activiștilor de azi. a căror muncă aca-
parantă Ie restrînge sub minimum posibilită-
țile „vieții personale".
Compus, pe verticală, prin întrepătrunderea
succesivă a acestor două planuri, al trecu-
tului si al prezentului, etape, dă de înțeles
autorul, ale uneia și aceleiași revoluții, roma-
nul lui Dinu Săraru se alcătuiește, pe orizon-
tală. în principal, din dezbaterea în jurul
a două „dosare" : cel al Alexandrei Terenția
Rudeanu, mai exact al tatălui ei, asupra me-
moriei căruia planează bănuiala de trădare,
și cel al inginerului Tudor Cernat. fostul di-
rector general al Grupului, abuziv — pa-
re-se — înlăturat din funcție. Este deci cartea
a două „anchete".
Mihnea Teodosie Rudeanu (tatăl Alexandrei),
tînăr ilegalist, rezistă cu eroism torturilor Si-
guranței. este condamnat la moarte și. in
trenul care-1 transportă spre locul execuției,
este ajutat să. evadeze de un grup de deținuți
de drept comun, impresionați, pînă și ei. de
puternica structură morală a comunistului de
21 de ani. După patru decenii însă, acele îm-
prejurări sînt desigur incerte, greu de recon-
stituit și verificat.
Figura Iui Tudor Cernat este întrucîtva idea-
lizată. El este un necruțător, cu alții ca și cu
sine, promotor fervent al noului, adversar al
închistării și șablonismului, al dogmei și de-
magogiei, energic și inconcesiv. „Să se ter-
mine o dată cu toată mizeria asta, zicea ! Cum
își permite cineva un punct de vedere, o opi-
nie. o altă părere, imediat trebuie să fie taxat
drept indisciplina!, recalcitrant, dizident, in-
stigator, adică nesupus ! Vrem neapărat numai
supuși ! Pentru ce dracu’ am mai făcut so-
cialismul dacă refuzăm dialogul?" (p. 249).
O astfel de fire, cu astfel de exprimări, „ne-
diplomatice", tranșante, creează animozități te-
nace, și e nevoie de multă desfășurare de for-
țe spre a rupe păienjenișul de blamuri ce-1
înconjoară — rolul director revenind primului
secretar Dumitru Dumitru, inamic și el al
servilismului gregar (-In poziție de drepți nu
so gindește și nu se poate înțelege nimic.
Ascultă-mă pc mine" — p. 376).
Preluînd un topos vechi al prozei noastre re-
feritoare la anii luptei în ilegalitate a Parti-
dului Comunist, acela al celor doi tineri, el
și ea, care, datorită misiunii primite, trebuie
să trăiască împreună pentru că un cuplu amo-
ros atrage mai puțin atenția decît un om
singur. Dinu Săraru scrie pagini bune și pla-
uzibile despre Mihnea Teodosie Rudeanu și
Ludovica. Secvența în care, sub pretextul să-
rutărilor sub clar de lună, ei aruncă în curțile
unui întreg cartier manifeste, are căldură și
un farmec, dacă mi se-ngăduie sâ spun așa,
raducosașian. Este momentul care ilustrează
cel mai direct titlul : dragostea și revoluția.
dragostea în slujba revoluției. Reversul aces-
tui cadru îl aflăm în scena, petrecută, de data
aceasta, în anii noștri, a infinitelor precauțiuni
pe care le desfășoară Anghel Tocsobie pentru a
se întilni cu „suspecta" Alexandra Terenția Ru-
deanu, pe care totuși o iubește sincer ; nu vrea
însă să-și „strice dosarul". Este un alt mod de
a pune în ecuație, sub semnul oportunismului
de tip, aș zice, mazilian, cele două entități gene-
ratoare: dragoste și revoluție. Monologul interior
al raisonneur-ului care este Alexandra Teren-
ția Rudeanu rezumă drastic situația : „E posibil
ca acești oameni să fie atît de robiți treptei lor
ierarhice, ierarhiei lor, convenției protocolare
îneît să nu mai fie în stare să fie ei înșiși cu
sentimentul că greșesc, că păcătuiesc, că abdică
de la principii, de Ia rigori, că încalcă precepte,
reguli cumplite, decaloage ale unei religii neier-
tătoare ?“ (p. 193).
Cartea e scrisă cu patos ideologic și pune în
lumină cîteva teze de indiscutabilă noblețe :
revoluția nu e o acțiune pe care o închei la
un moment dat așezîndu-te apoi tihnit să-i
guști efectele ; omul e mai important decît do-
sarul său ; rivna și devotamentul nu suplinesc
competența. In afara acestor puncte valide ale
supra-structurii romanului, relev, din unghi
narativ, episodul agapei tovărășești de la în-
ceputul cărții, precum și pe cel al acțiunilor
lui Mihnea Teodosie Rudeanu, dur, tensio-
nat. veridic, cum e, în linii mari, și perso-
najul însuși ; nu pot spune însă același lucru
despre celelalte personaje. Controlul estetic
scoate la iveală carențe care, sub aspect ro-
manesc. șubrezesc lucrarea lui Dinu Săraru.
I-aș reproșa mai întîi o anume teamă de epic.
Invenția, cu puține excepții, e săracă, eveni-
mentele în jurul cărora se perorează sunt nu-
mai vag sugerate, agasant de discret, incit
cititorului îi tot vine să exclame cu năduf :
Despre ce e vorba ? Ce-a făcut omul acela ?
Proza, oricît de psihologică, politică, proble-
matizantă, trăiește din fapte și dacă acestea
sunt artificial, avocațial eludate, estompate, e-
fectul e diluția, apa în vin. Eticul nu ține
loc de epic. Supărătoare sunt și schematismul
anumitor personaje și „înghețarea" lor. Dis-
tingem cu nefastă claritate în roman pe cei
buni, pe cei miești, pe cei răi. Trisț e că,
de-a lungul celor 400 de pagini, prea puține
făpturi evoluează — ceea ce mi se pare o
condiție sine qua non a modului romanesc.
Un personaj trebuie să fie o traiectorie, or,
la Dinu Săraru avem de-a face cu un mon-
taj de stop-cadre. Bun dialectician în ordine
ideatică, Dinu Săraru nu face, în această carte,
dovada unui eficace simț al devenirilor umane
O dată introdus în soenă, cu caracterizările de
rigoare, un personaj, nu vom mai afla nimic
in plus despre el pînă la capăt. Din punct
de vedere compozițional, deși unele racursiuri
sunt iscusite, deși alternanța acum-atunci func-
ționează cînd și cînd expresiv, pe ansamblu
■volumul lasă impresia de conglomerat de frag-
mente. Crimpeiele nu se sudează, romanul nu
„crește", nu „curge", ci se „adună", sincopat
și poticnit, din bucăți care nu fac priză, nici
contrapunct. E, de altfel, și prea multă fărî-
mițare epică, modernizare forțată a unei scri-
ituri ce contravine naturii tumultuoase a Iui
Dinu Săraru. In fine, â propos de scriitură,
nu pot să nu deplîng o necontrolată redon-
danță stilistică (s-a văzut și-ntr-un citat de
mai sus), din care prezint încă o mostră :
„ce îl izbise fusese faptul că era atît de pis-
truiată, niciodată nu mai văzuse pe cineva a-
tit de pistruiat, nu neapărat o fată, dar pe
nimeni, niște țărani de la Cireșu sălbatic mai
erau poate la fel de pistruiați, dar Ida i se
părea îngrozitor de pistruiată și la început
nici nu se putea concentra la ce spunea ea,
uimit de ploaia de pistrui" etc. (s. G.P., p. 206).
Analiza psihologică primește, în prea multe
locuri, turnurile unui limbaj rigid, rebarbativ,
didactic, ședințos, pe care autorul însuși, teo-
retic, îl condamnă ; iată un exemplu (e vorba
de Anghel Tocsobie) : „Și totuși te iubesc,
izbuti el să treacă, în sfîrșit, dincolo de ba-
rierele chinutoare ale condiției Iui ipocrit apă-
rate, luni în șir, cu argumentele unei la fel
de ipocrite distanțări de viață și de adevărul
ei cel mai curat și mai omenesc în numele
unor comandamente altfel nicăieri statuate dar
prin consens acceptate, cu frică, nu cu con-
vingere, nu cu credință, iar viața falsificată
chinuitor și mizer pentru a fi, apoi, scăldată
în apa de trandafiri a principiilor" (p. 96).
In asemenea termeni, personajul rămîne o ca-
ricatură, iar investigația psihologică o scrije-
lire vană pe suprafața unei statui de tablă.
Generos și incitant prin premisele sale so-
ciale și politice, prin programul teoretic și te-
zele înglobate, ultimul roman al lui Dinu Să-
raru, datorită neîmplinirilor compoziționale, a-
nalitice, stilistice, semnalate succint aici, este
o carte care se citește, totuși, cu interes.
George PRUTEANU
Dinu Săraru, Dragostea și revoluția, II —
Cei care plătesc cu viața, ed. Eminescu, 1986.
13 — Convorbiri literare
dialog
ana blandiana ----
„...atîta vreme cît
meditez asupra
cuvintelor, nu
pot ii înfrintă
de ele“„.
— Stimată ANA BLANDIANA, înțeleg
revolta eului liric din : „Nici după cele
ce spun / Nu știți cine sînt ?". Dar expre-
sia inconfundabilă care-1 singularizează pe
un poet în fronturile generației sale (ori.
dacă e mare, și in cele ale generațiilor
următoare) nu vine și din cum spune ?
■ Intr-adevăr, istoria poeziei nu este decit
istoria luptei dintre ce și cum, o istorie cu
atît mai fericită cu cit rezultatul luptei est»
mai nedecis, cu cît raportul de forțe este mai
apropiat de egalitate. De la facerea lumii, poe-
ții sînt impărțiți în două aripi, revendicindu-Sc
de Ia unul sau de la altul din cei doi ter.
meni, această apartenență neinsemnind pro-
priu-zis o opțiune, ci o prioritate. Există poeți
pentru care cum se cuprinde in ce, decurge
din el, așa cum forma și culoarea fructului
decurg din necesitatea aducerii pe lume a
simburelui ; după cum există poeți pentru
care arta nu e decit „o căutare și o experiență
de limbaj", „o anumită ordine a cuvintelor"
(G Picon) și în ochii acestora, firesc, ce nu
este decit o neglijabilă cantitate cuprinsă in
larga sferă inventată de cum. (De fapt, iată
chiar un verb pe care l-am putea folosi ca
pe o hîrtie de turnesol : in timp ce primii
nu inventează, ci caută și extrag, ca pe un
rău necesar, ca pe un fatal compromis cu ma-
teria, expresia materială a stării, de neexpri-
mat — frumusețea nefiind decit nesigurul ra-
port între spus și nespus — pentru ceilalți
arta este continuă invenție de ingenioase
jocuri, dibace artificii. A inventa este pentru
unii păcat de moarte, iar pentru alții orgoliu
creator... In sfișietorul strigăt eminescian
„Unde vei găsi cuvintul ce exprimă adevă-
rul ?“ cele două noțiuni — cuvîntul (cum) și
adevărul (ce) — se află într-un raport de
strictă egalitate tocmai pentru că poetul nu
are de ales, obligat, în același timp, să ex-
prime adevărul pe care îl are de exprimat
și să o facă, în mod fatal, prin cuvînt.
Desigur, toate acestea sint valabile in ca-
drul discuției despre o poezie „figurativă", o
poezie în care cuvintele continuă încă să o-
glindească idei, așa cum in pictura cu ace-
lași atribut imaginile continuă să oglindească
lucruri. Nu e cazul poeziei ultimei jumătăți
de secol, a poeziei de după declanșarea crizei
limbajului, a poeziei scrise de poeți care „nn
mai recunosc cuvintele decît pe jumătate", cum
spune Bergson ; nu e cazul poeziei în care
cuvintele nu mai oglindesc obiecte, ci sînt
ele însele obiecte, cărămizi așezate unele lin-
gă altele, tencuite între ele și formind nu
semnificații, ci realități.
— Și în ce vă privește ?
B In ceea ce mă privește, născută la ju-
mătatea secolului, nu pot spera să mă sustrag
acestei disoluții — dealtfel strălucitoare si fe-
ricite — a raporturilor dintre lume și pagină.
Dar ceea ce mă încăpățînez să visez este ca
oglinzile moi și curgătoare ale cuvintelor să
sugereze totuși — oricît de îndepărtat, de de-
format, de anamorfic — ideile, așa cum cea-
surile moi ale lui Dali sugerează totuși —
chiar dacă nu sînt în stare să indice o oră
exactă — timpul. Din încăpățînarea acestui
vis, ceea ce mă va obseda mereu (în timp ce
toată lumea va privi oglinda versului ca pe
un minunat obiect suficient sieși, miraculos
întrucîtva ; în timp ce propriul meu efort
chiar va fi absorbit în cea mai mare măgură
dc șlefuirea apelor de argint ale oglinzii),
ceea ce mă va hăitui fără milă va fi între-
barea tremurind de curiozitate : ce se vede —
reverberat, desigur, de nerecunoscut... — dar
ce se vede în oglindă ?
— Zice Butler că în zilele noastre nici
unui poet mare nu i-ar trece prin minte
să scrie versuri. Ingenios paradox ! Atunci
e adevărat (și mă refer din nou la el) că
„a face versuri" înseamnă „să cultivi forma
cea mai plată de poezie" ? Adică, dacă
faci versuri riști să nu mai fii ?
■ Dacă admitem că poezia este puterea de
sugestie, atunci a spune puțin pentru a su-
gera mult este legea de bază ; a spune și
mai puțin pentru a sugera și mai mult este
tendința ideală, iar a nu mai spune nimic
pentru a sugera totul este visul firesc. Por-
nind de la acest eșafodaj logic — pe care eu
il simt, dealtfel, cum nu se poate mai ade-
vărat —, trebuie să admitem că poetul cel
mai mare va fi cel instalat în centrul acestui
tis, adică in inima inexistenței, in timp ce
orice răminere în cuvînt va fi o lașitate, un
compromis. Ceea ce pare un paradox modern
este- o veche obsesie a poeților : „Oh, de ce
n-o fi putînd sufletul să vorbească altui su-
flet în mod direct ?“ exclamă Schiller, ulti-
mul dintre poeții pe care l-ai fi putut bănui
că se simte apăsat de intermedierea cuvin-
telor. Și exemplele s-ar putea înmulți ]a mai
vechi si la mai noi decît el, la toți cei ce
— poeți adevărați- — au intuit substanța poe-
ziei ca deosebită și, uneori, chiar opusă celei
a versurilor, au simțit convenția (prozodia o-
bligatorie sau numai obligator sistem de elu-
dări și selecții deformatoare) ca pe o umilință,
ca pe o degradare. Faptul că acceptarea aces-
tei degradări intră în chiar regula jocului,
faptul că, în mod fatal, istoria literaturii nu
înregistrează decit pe cei ce au acceptat pac-
tul cu diavolul-cuvint si niciodată pe cei ce
l-au refuzat, sînt elemente care au transformat
imaginea poetului semizeu, încununat cu lauri,
îi tr-una mult mai modestă, dar mai esențială :
a rătăcitorului — pe care numai prejudecata
nemuririi il impiedică să fie tragic — ce poate
auzi cîntecul sirenelor, dar nu-1 poate urma,
că e legat dc catarg.
— Romantismul a fost „revolta cuvinte-
lor fără lucru-. Poetul de azi ar putea fi
confruntat cu un fenomen identic ? Sau.
poate, nu mai există cuvinte fără lucru, ci
toate nu-și văd capul de treburi ?
■ Există nu numai cuvinte fără lucru, ci
si cuvinte care se fac că muncesc și altele
care iși inventează ocupații. Dealtfel, de cele
mai multe ori acestea par mai simpatice de-
cit cele ocupate, responsabile, care, cu cit au
mai multe griji, cu atit au mai puțin haz.
Nu e singurul domeniu in care cuvintele sint
tratate asemenea oamenilor, după cum nici
singurul plan pe care lipsa de rost este con-
fundată cu lipsa de îngrădire. Observ însă
că obsesia cuvintelor devine in discuția noas-
tră redundantă si nu mă mir. Obsedante, cu-
vintele sint o închisoare, in afara căreia —
e drept — nu ar putea să existe, dar inlăun-
trul căreia nu este captivă, atîta timp cit nu
se simte bine acolo. Atîta vreme cît meditez
asupra cuvintelor, nu pot fi înfrintă de ele.
îmi dau seama că ceea ce spun poate fi con-
siderat cu ușurință blasfemie, cuvintul — lo-
gosul — fiind chiar marca ieșirii din animali-
tate, semnul sigur al legăturii cu divinitatea.
A nu se mulțumi cu acest interpus palpabil,
care poate fi simțit cu auzul și disecat cu
gindul, este, fără îndoială, o trufie, într-o or-
dine in care sufletul nu poate exista decit
întrupat. Și totuși, ce este poezia decit pu-
terea de a visa ceea ce se ascunde in spa-
tele silabelor ?
— Cînd scrieți : ..treceau clipe mari zdren-
țuite pe cer..." mă duce-un gînd la locu-
ințele lacustre ale metaforei. Oare încotro
merge metafora ? Va fi posibil să i se e-
puizeze posibilitățile latente ?
■ Dacă piere, metafora nu piere prin epu-
izarea posibilităților ei latente, ci prin exa-
cerbarea lor. Vreau să spun că fiind (potri-
vit definiției din manuale) o comparație care
a renunțat la un termen, tot ce poate să i
se intimple, in viitor, dată fiind evoluția ei
de pină acum, este ca, prea sigură de posi-
bilitățile sale de expresie, să renunțe și la
ultimul termen rămas ! Ceea ce spun este,
desigur, un paradox și chiar o glumă, dar
nu se îndepărtează totuși prea mult de reali-
tate. Nimic nu s-a schimbat de-a lungul mi-
leniilor de poezie mai mult decît psihologia
metaforei. Din ce în ce mai complicată, in-
cifrată pină la ermetism, epatantă pină Ia
exhibiție, ea a fost, din tot ce pare a fi poe-
zia, partea cea mai plastică, cea mai dispusă
să se modeleze după spiritul vremurilor. De-
sigur, poezia este din ce în ce mai de neîn-
țeles ; dar vremurile nu sint și ele tot mai
incomprehensibile ? Evident, metaforele seco-
lului 20 sint mult mai absurde, mai iraționale,
decit cele ale secolelor anterioare, dar lumea
pe care o oglindesc nu e șî ea infinit mai
greu de înțeles decît cea veche ? Nu e mai
irațional să călărești o motocicletă decit un
cal ? Nu era mai logic să te îmbraci in lină
decît in petrol? Dar totul se leagă si totul
sc transformă, in acest univers în care me-
taforele nu sint nici ele decît un fel de o.
chelari nentru a putea vedea ceea ce poetul
consideră că trebuie văzut, niște ochelari care,
ca orice ochelari, sînt construiți în funcție de
defectele ochiului chemat să vadă.
— Cum conciliază poetul rațiunea cu re-
veria inspirației ? Sint înțelepte sfaturile
rațiunii sau rigidifică pină la urmă inspi-
rația ?
■ Pentru mine „reveria inspirației" nu ex-
clude rațiunea, ci o intensifică, o aduce in
stare de incandescență și, in cazurile fericite,
o face să iradieze. Dealtfel, reveria nu e un
nume potrivit pentru acea stare de intensi-
ficare a tuturor forțelor spiritului, pentru acea
efervescență sufletească și intelectual in care
limitele universului propriu par să se dea
nspectuoase la o parte din fața unei puteri
tare le depășește prin tensiune. Am socotit
întotdeauna inspirația o stare misterioasă, dar
nu incontrolabilă. Ea e o puternică lumină,
care, atîta timp cît luminează, face întregul
univers mai limpede, cu liniile mai nete, cu-
lorile mai strălucitoare și umbrele mai hotă-
rite. E un foc pe care nu eu îl aprind, dar
căruia cu timpul, i-am învățat condițiile, știu
ec-i întreține arderea și ce-1 poate stinge.
Revin rar si oarecum contre-coeur asupra
manuscriselor așternute în asemenea clipe fe-
ricite, pentru că mă îndoiesc că judecata rece
dt după atingerea luminii poate fi superioară
gindurilor încărcate cu electricitatea de atunci.
Tot ce m> se intîmplă să fac — fără să fiu
convinsă dacă e bine sau nu — este o oare-
care ordonare a imaginilor sau ideilor care
prea bogate în acele clipe, fac virtejuri si
sar peste etape .Mina care corectează se simte
insă, de fiecare dată, rușinată ca de o imper-
tinență, jenată ca de o masochinărie.
— O zicere din folclor sună : pasărea
flămîndă cîntă frumos. Oare chiar s-ar
potrivi poetului ? Dar dacă e un om fericit ?
p Am vorbit de fericire referindu-stă Ia
clipele de inspirație și nu cred că am exa-
gerat în orice caz, nu cunosc o stare de bea-
titudine superioară acestei intensități spiri-
tuale, care nu mi s-a părut niciodată nesă-
nătoasă, ci dimpotrivă, miraculoasă ca o a-
tingere a unei perfecte, uimitoare sănătăți, ca
o trezire (la adevărata viață, la viața tuturor
resurselor vitale) din somnul obișnuit și ge-
neral, ca o vedere bruscă, extraordinar de
limpede, a unei priveliști abia deslușite de
obicei. Cred că nu greșesc susținînd că numai
faptul de a beneficia de această unică feri-
cire, dc a se simți aproape vinovați că se
bucură, spre deosebire de majoritatea oame-
nilor, de ea, îi poate face pe poeți să-si asu-
me — intr-un elan compensator — tot restul
de suferință al lumii. Pentru că, iată, unul
dintre marile paradoxuri ale creației este a-
cela că, hrănindu-se numai din durere, ea
reușește, totuși, să-I facă pe cel ce suferă
fericit. De unde rezultă, ciudat, că pot exista
poeți fericiți, dar nu și oameni in stare să
devină poeți cînd sînt fericiți.
— Cinstit vorbind, ați scrie pe ?apacul
pudrierei cuvintele lui Juan Ramon Jime-
nez : „încrederea in tine însuți și în opera
ta trebuie să fie atît de puternică, incît
părerea altora, oricît ar fi de exagerată in
orice sens — afirmativ, neutru sau negativ
— să nu te poată opri sau abate din
drum" ?
■ Habar n-am ce-aș scrie pe capacul pu-
drierei in caz că aș avea vreodată una. (Iar
această eventualitate este atit de puțin pro-
babilă incit nu cred că merită să-mi bat
capul). Dealtfel, nu sint o mare adeptă a fra-
zelor directoare, indiferent unde sînt scrise.
Îmi amintesc totuși că atunci cind am împli-
nit cincisprezece ani (și cînd, dacă țin bine
minte, am trăit cea mai conștientă aniversare
a vieții mele, trecerea solemnă a unui prag,
pe care singură l-am stabilit, de intrare in
destin) mi-am agățat pe pereți un decalog din
care îmi mai aduc aminte o singură poruncă :
„Să preferi o nefericire, care dă roade unei
fericiri care trece fără urmă". După cum se
poate presupune, n-am avut nevoie de prea
mult efort ca s-o respect : viața însăși s-a în-
grijit să nu duc lipsă de condițiile îndepli-
nirii ei. Poate de aceea mi-a și rămas in me-
morie. Dar, ca să revin la fraza lui Jimenez,
trebuie să mărturisesc că nu mi-e deloc ușor
să o comentez. Sint sigură că nu fac parte
dintre acei artiști — spre norocul lor, destul
de mulți — care se consideră geniali, premisă
in virtutea căreia socotesc că îsi pot îngădui
o mulțime de lucruri ce nu Ie_ar fi permise
altfel ; după cum știu — și am verificat-o de
nenumărate ori — că sint lipsită de orice ur-
mă de vanitate. Ar fi insă o mare greșeală să
interpretez cele două adevăruri, de care nu
mă îndoiesc. ca semne ale unei exagerate mo-
destii sau ale îndoielii in propriile mele forțe.
Doar că mă simt atit de în interiorul litera-
turii, incit nu pot avea ambiții, complexe si
invidii literare, paradoxal, lipsa de vanitate
izvorăște din înălțimea reperelor și dintr-un
fel de certitudine — si chiar orgoliu — că
totul depinde de mine. De aici nu rezultă insă
sentimentul puterii, ci al nemulțumirii, con-
tinua remuscare că n-am făcut cit si cum as
f: putut face, că n-am evitat tot ce era de
evitat. Este o hăituire aproape dușmănoasă, o
neodihnă care poate atinge uneori descuraja-
rea si criza. Dar, bine sau rău, nu exist com-
parativ, ci în sine. Nu de părerea altora, ci
de propria mea judecată mă tem, iar punctul
spre care tind nu-mi asigură drepturi, ci obli-
gații. încrederea în mine și în opera mea, ca
să ingin întrebarea, nu este izvorul unor bucu-
rii noi, ci al unor noi tensiuni. Avantajul care
decurge din această viziune continuu gene-
ratoare de suferință este indiferența binevoi-
toare, dacă se poate spune așa, față de reac-
țiile din afară, față de atacuri, laude, ierar-
hii : o mare, atoateînțelegătoare singurătate.
— Poate fi interpretată această singură,
tate in fața creației și într-un sens mal
restrîns. ca un sentiment trăit în mijlocul
lumii literare ?
■ Da, cred că, intr-adevăr, singurătatea este
noțiunea cea mai definitorie pentru raportu-
rile mele cu lumea literară. De cînd mă știu,
m-am simțit stingheră și neconformă cu ea.
La inceput credeam că acest sentiment vine
din faptul că locuiam la Cluj, că eram, decî,
departe de centrul de patimi și — în plus,
extrem de tînără — intimidată de tot ce re-
prezenta viața literară. Apoi am bănuit că
faptul de a nu fi lucrat niciodată în marile
redacții literare (dar, la urma urmei, chiar a-
cest fapt nu e lipsit de semnificație) mă ți.
nea de o parte și mă priva de intimitatea cu
lumea scriitoricească. Mai tîrziu am înțeles că
însingurarea mea nu scade o dată cu înainta-
rea în timp și în literatură, ci aproape dim-
potrivă. De vină e, desigur, firea mea, viata
retrasă pe care o duc, faptul că o bună parte
din an nu stau in București, faptul că nu sint
o obișnuită a Casei Scriitorilor, fantul că de
cind mă știu am obsesia pierderii timpului si.
deci, nu sînt niciodată suficient de destinsă
si de lipsită de griji pentru a fi un plăcut
interlocutor de colț de masă sau de colț de
stradă. Dincolo de aceste date obiective insă,
există în relațiile dintre mine și colegii mei,
scriitorii, ceva greu de definit și înrudit cu
o senzație pe care o știu din copilărie, sen-
zația pe care mi-o dădea obiceiul oamenilor
mari de a vorbi si de a face semne pe la
spatele meu, cu grija ca eu să nu înțeleg.
Țin minte șî acum tristețea acută care punea
stăpînîre pe mine in acele momente, violen-
tul sentiment de excludere și părăsire care
mă cuprindea, o dată cu intuiția că ceea ce
mi se ascunde nu este superior, ci străin în-
țelegerii mele. Cam același lucru mi se pare
că simt și în mijlocul vieții scriitoricești, cam
aceeași nedreptate a îndepărtării de lumea a-
dulților, lume pe care o simt, cu infinit re-
gret, structural diferită. N-aș vrea să pară însă
că mă pling : la urma urmei, singurătatea este
chiar materia primă a paginilor mele.
— Posteritatea se vede adesea obligată să
eternizeze memoria unui om. Ce anume o
obligă în cazul unui poet ?
■ Capacitatea poetului de a fi fost în stare
iă sugereze realități de nespus.
— In vremea noastră mai poate viețui
mitul poetului genial pedepsit pentru mă-
reția sa ?
| Mitul n-are decît să supraviețuiască. Pro-
blema e să nu supraviețuiască realitatea din
care s-a putut naște.
— Antonio Machado îi spune tînârului
poet : „Iți dau un sfat de bătrin : nu-mi
urma sfatul”. Ce să înțelegem prin asta ?
Ați dat vreodată sfaturi ?
B Pe la sfirșitul deceniului șapte am sem-
nat timp de vreun an în Contemporanul un
tel de poștă a redacției, o rubrică pe care o
botezasem „Corespondențe" și în care păream
a răspunde scrisorilor cu versuri trimise Ia
redacție. Spun păream, deși răspundeam in-
tr-adevăr, pentru că din zecile de plicuri so-
site săptăminal alegeam ca si răspund numai
pe acelea din rezolvarea cărora învățam eu
însămi ceva. Aveam mai puțin de treizeci de
ani și meditația aceea pe marginea versuri-
lor candidaților la debut (dintre care unii au
devenit capetele de afiș ale generației poetice
imediat următoare) a fost pentru mine prilejul
cristalizării propriilor mele referințe estetice,
momentul articulării unei viziuni poetice co-
erente, definitorii. Sfaturile pe care am putut
părea că le dau îmi erau adresate aproape în
exclusivitate și mă îndoiesc că, în afară dc
mine, le-a urmat cineva. Dealtfel este atît de
dificil să-ți urmezi propriile precepte, incit
cine mai poate fi în stare să le urmeze —
chiar dacă ar fi bine s-o facă — și pe ale
altora ?...
— Venus s-a născut din spuma mării,
Athena din capul lui Jupiter, Făt-Frumos
— dintr-o lacrimă. Dar un poet cum se
naște ?
| Din mult mai multe lacrimi.
— Apariția in 1964 a primului dv. volum,
„Persoana întîia plural", a trezit un ade-
vărat freamăt de bucurie între studenții
din Iași, printre care mă aflam și eu, de-
oarece am simțit cu toții că evenimentul
era o primă și originală manifestare a spi-
ritului generației noastre... După mai puțin
de douăzeci de ani, în 1982. vi se decerna
Premiul Herder. încercați să puneți într-o
ecuație sentimentală cele două date și măr-
turisiți-ne, dacă vă amintiți, sentimentele
pe cara vi le-au insuflat.
B Nu m-am numărat niciodată printre acei
tineri poeți, invidiați ironic de Arghezi, care
ies fericiți din librărie cu noua carte flutu-
rată triumfător, ca neîndoielnică biruință a-
supra lumii. Aproape dimpotrivă, aș zice. A-
pariția primului volum a marcat pentru mine
nu numai bucuria pășirii pe scena puternic
luminată a paginei tipărite, ci și tristețea
descoperirii forței deformatoare a acelei scene.
Oricum, cînd a apărut primul volum cu se-
mănăm de mult cu al doilea, iar sentimentul
meu a fost asemănător cu acela pe care mi i
trezeau in copliărie mînecile veșnic rămase
scurte : de jenă și de iritare. In ceea ce pri-
vește premiul Herder, știu și eu ? Nu mă gin-
disem niciodată că mi s-ar putea da, deci l-am
primit cu un sentiment de surpriză. N-aș
vrea însă să înțelegeți prin asta cine știe ce
existențială uimire. Nu mă gîndisem niciodată
că mi s-ar putea da Herder-ul, printre altele
și pentru că nu mă gîndisem la Herder in
nici un fel. Ideea de premiu nu mi se pare
înrudită prea mult cu cea de literatură și nu
m-a preocupat niciodată în mod deosebit. Am
luat cu atîta ușurință coronițe în clasele pri-
mare, îneît am rămas pentru tot restul vieții
cu o imagine oarecum derizorie a acestui fel
de victorii. Un premiu este întotdeauna mai
important, pentru cei ce nu l-au luat decît
pentru cei ce l-au luat, pentru că nu există
împlinire, oricît de mare, care să poată atinge
în sufletul nostru intensitatea unei frustrări.
Dar adevărul e că detașarea mea de atunci
scade, paradoxal, o dată cu trecerea timpului.
Asa cum îmi place să privesc fotografii vechi,
îmi place să deschid uneori diploma legată
în piele de căprioară, care explică „prețuirea
față de opera poetică și estetică ce reprezintă
o meditație profundă asupra creației și asupra
ființei omenești și care refuzînd atît biogra-
fismul cit și artificialitatea, consacră poezia
ca mit creator" sau subliniază „dimensiunea
supratemporală pe care o conferă poeziei mo-
derne a poctei teme ca puritatea și căderea în
păcat, moartea și supraviețuirea, dragostea ca
năzuință spre absolut și evadare din materia-
litate". Despre cine e vorba ? Ca și în cazul
fotografiilor, uit că e vorba de mine, dar to-
tul îmi pare tulburător de cunoscut.
— Dacă țintești o stea, te alegi cu o
floare. Ce stea ai țintit după aceea ?
■ Singurele lucruri pe care le-am țintit
vreodată (le-am ațintit, cred că ar fi mai a-
proape de realitate) au fost paginile, albe sau
scrise. Pot să vă mărturisesc, adăugind astfel
o precizare răspunsului precedent, că anul
1982 a fost pentru mine nu atît anul premiu-
lui Herder cit anul apariției volumului „Pro-
iecte de trecut", care marchează o dată im-
portantă in evoluția mea sufletească și artis-
tică. Ceea ce țintesc în continuare este scrie-
rea unei cărți în stare să rezume timpul pe
care il străbat, in stare să reflecte asemenea
unei oglinzi ondulate, cind mărit, cind sinte-
tic, imaginea anamorfică a ceea ce cu toții
trăim ; o carte care să aibă caracteristicile
romanului și forța poemului, o carte a cărei
proză să nu fie decît travestiul care face poe-
zia posibilă.
Consemnat de Mircea FILIP
Convorbiri literare — 14
„Hamlet este ca un bure-
te", scria Jan Kott într-o
carte despre marele Wl)l de-
venită demult celebră. De la
el s-a lăsat absorbită și una
din fantomele lusitanului Fer-
nando Pessoa, adică acel care
în familia heteronlmă s-a
numit Alvaro de Campos, fe-
ricită ficțiune onomastică me-
nită să Înfieze, între altele,
și acest mare poem — Tu-
tungeria. Locuind intr-o man-
sardă a Lisabonei, pe la în-
ceputul veacului, noul Ham-
let nu este mai puțin nefe-
ricit cînd reintrepretează „A
fi sau a nu fit, cu ochii a-
țintlțl la viața străzii. își
ia Tutungeria (scrisă cu nea-
bătută majusculă) drept punct
de reper, tot așa cum filo-
soful Kant (pomenit in trea-
căt) se agăța cu privirea de
un copac oprit în zarea fe-
restrei sale. Observă mișcă-
rile semenilor, cu umor și
secretă ironie, dar, mai cu
seamă, se observă pe sine.
cit se poate de nemultur
Tot ceea ce poate întemeia
rămine, pină la urmă, doar
o sfîșiere. Fernando-Hamlet
închis in Danemarka mansar-
dei sale, iar dincolo Esteves
„cel fără metafizică", omul
comun și, poate, fericit... Se
vor saluta, iar la sfirșit un
suris enigmatic va porni di
ușa Tutungeriei ! Conciliere ?
Mai degrabă mister, „misterul
profund tot atit de cert cît
e somnul misterului de la
suprafață". Acestei „multi-
tudini" de personalități, care
a fost teribilul Femando Pes-
soa, nu-i este propriu să o-
fere o soluție. Nu te poți opri
din uimire la gindul că cel
ce se numea „persoană" *
( = Pessoa) a lăsat o uriașă
operă ce-și caută în perma-
nență autorul. Așa cum mul-
tipla persoană hamletiană nu
a încetat să-și caute perso-
nalitatea.
D. F.
Nu sînt nimic.
Niciodată nu voi fi nimic.
Nu pot să vreau să fiu nimic.
Dincolo de astea, am strins în mine toate visele lumii.
»
Ferestre de la odaia mea,
una din odăile milioanelor de inși din această lume despre
care nimeni nu știe cine sînt
(și dacă s-ar ști cine sînt, ce anume s-ar ști ?),
dau spre misterul unei străzi cu un du-te-vino de oameni,
spre o stradă inaccesibilă tuturor gîndurilor,
reală, imposibil de reală, precisă, de-ne-eunoscut-de-precisă,
cu misterul lucrurilor strivit sub pietre și cu ființele.
cu moartea care întinde umiditate pe ziduri și păr alb
pe capetele oamenilor,
cu Destinul mînînd carul totului pe strada nimicului.
Mă simt azi învins, ca și cum aș cunoaște adevărul.
Mă simt azi lucid, ca și cum m-aș desnădi spre moarte,
și de acum înainte nu aș mai înnădi cu lucrurile altă
fraternitate
decît o despărțire, iar casa și partea asta a străzii
ar deveni șirul de vagoane al unui tren, și ca semnal
de plecare
un fluierat din lăuntru țestei mele,
și un zvîcnet al nervilor, iar la pornire un scrîșnet de oase.
Azi sint perplex, asemeni celui care a meditat și a găsit
și apoi a uitat.
Azi sînt scindat între fidelitatea datorată Tutungeriei
de pe cealaltă parte a străzii, ca lucru real văzut din afară,
și senzația că totul nu e altceva decît somn, ca lucru real
văzut din lăuntru.
Am ratat în toate.
Cum nu am avut vreodată ambiții, poate aceste toate erau
nimic.
De la educația pe care mi-o dădeau
am fugit prin fereastra din spatele casei.
M-am dus la țară, cu mari proiecte,
insă acolo am găsit doar iarbă și copaci,
iar atunci cînd întîlneam oameni, erau și ei la fel ca toți
ceilalți.
Plec de la fereastră, mă așez pe scaun. Oare acum la ce
ar trebui să mă mai gindesc?
Ce știu eu despre ceea ce voi fi, eu care nu știu ce anume sint?
Să fiu oare cel la care mă gindesc? Dar mă gindesc să fiu
atitea lucruri !
Și mai există atîția alții care se cred același lucru, incit
ar fi imposibil să existe cu toții !
Geniu ? In această clipă
o sută de mii de creiere se cred genii în somn, ca și mine,
iar istoria nu-1 va înregistra, cine știe ?, pe niciunul,
și-o să rămină doar fum din atitea cuceriri viitoare.
Nu, nu cred în mine...
In toate epocile există numeroși nebuni stăpiniți dc atitea
certitudini !
Eu, care nu am nici o certitudine, sînt eu oare mai cert
sau mai puțin cert ?
Nu, nici măcar in mine...
In cite mansarde și ne-mansarde din lume
nu visează în această clipă atitea genii-de-sine-îns -le ?
Cîte aspirații înalte și nobile și lucide —,
da, intr-adevăr inalte și nobile și lucide —,
și cine să știe dacă realizabile,
nu vor mai vedea lumina soarelui real și nici nu vor mai
găsi la cineva ascultare ?
Lumea aparține acelora născuți să o cucerească
și nu acelora ce visează că pot să o cucerească, fie că
au sau nu dreptate.
Am visat mai mult decît Napoleon a visat.
La pieptul meu ipotetic am strins mai multă omenire decît
Hristos.
am filosofat în secret ceea ce nici un Kant nu a scris.
Dar sint, și probabil așa voi rămine, unul de la mansardă,
chiar dacă nu locuiesc in ea;
voi fi doar cel care nu s-a născut pentru așa ceva ;
voi fi doar cel plin de calități ;
voi fi doar cel care aștepta să i se deschidă ușa dinaintea
unui perete fără ușă
și a cintat cintecul infinitului intr-un coteț,
și a auzit vocea Domnului dintr-un puț astupat.
Să cred în mine? Nicidecum, și în nimic altceva.
Natura să-și reverse peste țeasta-mi înfierbîntată
soarele ei, ploaia și vîntul ce-mi răvășesc părul,
în rest, fie ce-o fi, dacă-o fi să fie, sau să nu fie.
Sclavi cardiaci ai stelelor,
am cucerit lumea înainte de a ne sălta din așternut;
însă ne trezim si iată că ea este opacă.
ne sculăm și iată că ea e străină.
ieșim din casă și iată că este întreg pămîntul.
iar mai departe sistemul solar și Calea Lactee și Indefinitul.
I
(Mănincă ciocolată, puștoaico ;
mănincă ciocolată!
Ia seama că in lume nu există altă metafizică decit
cea a ciocolatei.
Ia seama că toate religiile nu te învață mai mult decit
probleme de cofetărie.
Mănincă, puștoaică murdară, mănincă !
As putea să mestec eu ciocolata cu adeverirea cu care
o mesteci tu !
Dar eu gindesc și, dînd la o parte hirtia, cred că-i făcută
din foiță de staniol,
așa că arunc totul jos, cum mi-ai aruncat viața.
I
Cel puțin îmi rămine, din amărăciunea unui destin nerealizat.
rapida caligrafie a ăstor versuri,
portic ruinat peste Imposibil.
Insă cel puțin îmi consacru mie însumi un dispreț fără lacrimi,
nobil, cel puțin, prin gestul larg cu care arunc
murdara lenjerie care sint eu. absentă de pe listă, pe cursul
lucrurilor,
și rămîn în casă fără cămașă.
(Tu, consolatoare, inexistentă și tocmai prin asta consolatoare,
zeiță grecească, pe vremuri concepută ca o statuie vie,
sau patriciană romană, nespus de nobilă și nefastă,
sau prințesă a trubadurilor, gentîlissimă și strălucitoare,
sau marchiză din veacul al optsprezecelea, distantă și larg
decoltată,
sau cochetă celebră pe vremea taților noștri,
sau nu mai știu ce modern — nu-mi imaginez bine ce anume
inspiră-mi, oricare din ele ai fi. dacă poți inspira ce?a ce
inspiri !
Sufletul meu e o găleată vărsată.
Precum invocatorii de spirite invocatorii de spirite mă invoc
pe mine însumi și nu aflu pe nimeni.
Mă lipesc de fereastră și privesc într-o claritate absolută
strada.
Zăresc magazinele, trotuarele, vehiculele care trec,
văd ființele vii si îmbrăcate cum forfotesc,
văd clinii care și ei există,
și toate astea mă apasă precum o condamnare la exil,
și toate astea îmi sînt străine, ca totul, de altfel).
Am trăit, studiat, iubit și pînă la urmă am dobîndit credința,
iar astăzi nu există cerșetor pe care să nu-1 invidiez că
el nu sînt eu.
Ii privesc fiecăruia zdrențele și plăgile și minciuna,
și gindesc : poate niciodată nu am trăit, nici studiat,
nici iubit, nici nu am dobîndit credința
(fiindcă e posibil să faci realitate din toate astea fără să
faci niciuna din ele);
poate nu am făcut nimic altceva decit să exist, ca o șopîrlă
căreia i s-a tăiat coada,
iar coada tăiată continuă să se zbată incă.
Am făcut din mine ceea ce nu aș fi știut să fac.
iar ceea ce puteam să fac din mine nu am făcut.
Dominoul îmbrăcat de mine nu era însă cel potrivit.
Repede am fost considerat cel care nu eram și nu am
dezmințit și m-am pierdut.
Cînd am vrut să-mi scot masca,
era de-acum lipită de obraz.
Cind am smuls-o și m-am zărit în oglindă,
eram de-acum bătrin.
Eram beat, nu știam cum să-mi mai îmbrac travestiul pe care-1
dezbrăcasem.
Am aruncat masca și m-am culcat la vestiar
ca un ciine tolerat de direcțiune
pentru firea lui inofensivă
și vreau să scriu această poveste pentru a dovedi
cit sint de sublim.
Esență muzicală a versurilor mele inutile,
cel puțin să-mi fie dat să te aflu ca pe un lucru făcut de mine,
și nu doar să mă prosternez în fața Tutungeriei de peste drum
încălțindu-mi conștiința de a fi existent,
asemeni unui covor de care se poticnește un bețiv
sau ca o rogojină furată de țigani și care nici nu face
două parale.
Insă Patronul Tutungeriei ieșise în pragul ușii și se rezema
de canat.
II cercetez cu disconfortul gitului meu înțepenit
și cu disconfortul sufletului meu care înțelege cu greu.
Și el va muri, și eu voi muri.
El va lăsa-n urmă-i o firmă, eu versuri.
Vor dispărea cîndva și firma, și de asemeni versurile.
Mult mai apoi o să dispară și strada cu firma,
si limba în care au fost scrise versurile.
După aceea va muri și planeta rotitoare pe care toate
acestea se-ntimplă.
In alți sateliți din alte sisteme ceva asemănător oamenilor
va continua să producă lucruri precum sint versurile
și să trăiască sub lucruri precum sînt firmele,
mereu un lucru peste drum de celălalt,
mereu un lucru la fel de inutil cum e celălalt,
mereu imposibilul în egală măsură de stupid ca și realitatea,
mereu misterul profund tot atît de cert cît e somnul
misterului de la suprafață,
mereu asta sau altceva sau nici un lucru nici celălalt.
I
Insă a intrat un bărbat în Tutungerie (să cumpere tutun?),
și realitatea plauzibilă se surpă deodată peste mine.
Mă ridic un pic, energic, convins, uman,
și am de gînd să scriu aceste versuri în care afirm contrariul.
Aprind o țigară gindindu-mă la ce scriu,
savurez din țigară eliberarea de toate gîndurile.
Urmăresc fumul ca pe o roată rostogolindu-se de capul ei,
și gust, într-o clipă de sensibilitate și competență,
eliberarea de toate speculațiile
și conștiința că metafizica este doar consecvența unor
momente de proastă dispoziție.
I
Din nou mă așez pe scaun,
continui să fumez.
Cită vreme Destinul o să-mi îngăduie, voi continua să fumez.
(Dacă m-aș însura cu fata spălătoresei mele,
poate aș găsi fericirea).
Astea fiind zise, iar mă ridic de pe scaun. Merg la fereastră.
Bărbatul a ieșit din Tutungerie (oare și-a vîrît restul banilor
în buzunarele pantalonilor?).
Ah, îl cunosc : este Esteves cel fără metafizică.
(Patronul Tutungeriei a revenit în ușă).
Ca dintr-un instinct divinatoriu, Esteves a întors spre mine
capul și m-a zărit.
Mi-a făcut un semn de recunoaștere, i-am strigat :
Salut Esteves!, iar universul
s-a realcătuit pentru mine fără ideal și fără speranță,
iar Patronul Tutungeriei a suris.
(15.1.1928) sub pseudonimul Alvaro de Campos
In românește de Dinu FLĂMÂND
pro juventute-
convorbiri literare prin corespondentă
• Cezar ANTON — Iași. Meditații
simpluțe în versuri așișderea : „E viața
o joacă tirzie 1 între extaz și melan-
colie / Azi trăiești, mîine putrezești, /
Azi iubești, mîine nu mai ești". Asta-i
situația.
• Lanrențiu bAlAUCA — Botoșani.
Cuvintele dispuse în versuri și rostite
cu gravitate nu înseamnă rvumaidecît
poezie, lucru dovedit o dată în plus
de dv.
• Vasile BIRO — Sf. Gheorghe. in-
consistența persistă. Uneori i se adaugă
umorul involuntar : „animalele într-un
/ oraș / sînt fără rațiune / numai cîm-
piile au un colorit frumos cu ele". Pre-
ferați animalele cu rațiune ? Eu nu.
• Victor BLANARU — Suceava. Rima
vă încurcă. Alături de banalități, nume-
roase, cîte o portiță deschisă spre in-
solit: ..După ce s-au schimbat anotimpu-
rile / [...] simți cum prin degetul mare,
picătură cu picătură / se scurge solsti-
țiul degetului mic".
• Mariana BODOLICA — Iași.
apar unele naivități. încercați să vedeți
textul cu ochi „nemuritor și rece“.
• Laurențiu BUDAU — Galați. Te'd'
de toată mîna. Copacii mei e accepta-
bil, ca și „Păsărarul..." ; „Mărul meu“ e
remarcabil în primele două strofe. In
rest, nimic demn de atenție.
• Luminița COJOCARU — Piatra
Neamț. încă puțină răbdare.
• N. CIUTACU — Pielești (Dolj). Aco-
lo unde vă jucați (Aripi vizibile) ar fi
ceva vizibil, cu adevărat.
• Luminița DUMITRIU — Galați. U-
nele promisiuni în Glas de-ndrăgostit :
-Apa curge pînă umple toate stelele. /
Iar iarba, jilavă de-atîta ploaie ' se
stnnge în pilcuri — norii, / pîlpîind un
vis rarisim". Mult prea puțin.
• C laud ia-Gabriela ENACHE — Iași.
Povestirile au ceea ce se cheamă simțul
autenticului. între poezii. Metamorfoză
merită atenție. Trimiteți-mi texte scrise
mai citeț.
• Sabin GHERMAN — Tg. Mureș. Ar-
ticolul e de nivelul fazei județene a se-
siunii de referate. în poezii sînteți ine-
gal. Să mai vedem.
• Mihai M. HURGOI — Sibiu. Se dis-
tinge o tonalitate personală care rever-
berează agreabil. Există însă și multă
banalitate (..Sint spiritul inimii, / spi-
ritul pe care tu nu-1 cunoști / film,
tu nu iubești")' ce va fi, probabil, evi-
tată in viitor. Reveniți.
• Luminița IORGA — București. Nu
m-ați convins nici de astă dată.
• Romulus LEFTER — Roman. Ma-
teria epică e tratată simplist și conv
ț ian al.
• loan LENGHEL — Ungheni (Mureș),
îmi scrieți : „Poezia care urmează re-
prezintă simbolic apariția dragostei și
urmările tragice ce le poate avea". Iau
și un fragment din poezia care urmează •
„Sub albastrul cer senin / A-nflorit o
plantă mindră, / Cu petalele subțiri. /
Și cu talia plăpîndă, // Și pe marginea
de drum. / Unde se-nalță sub soare, /
A venit un fluturaș, / Ce-a-ncetat, ușor,
să zboare. // (...) într-o zi nefericită /
Visul blînd s-a risipit / Căci o aprigă
copită / Mindra floare a zdrobit. / Flu-
turașul a văzut-o / Și, la culme-ndu-
rerat, / Cu aceeași grea copită / Firul
vieții și-a curmat". Nu vă pot da nici
un sfat. Ideea dv. despre poezie e ceva
greu de combătut cu argumente din lo-
gica poeziei.
• l. MOCANU — București. Plicul e
subțire.
• Valeriu OCRAIN — Ploiești. Deo-
camdată, neconcludent Mai trimiteți.
• Zaharia PLAlANU — Gura Humo-
rului. Un singur text e insuficient.
• Marius POPESCU — Stonici—Slatina.
Un început de poezie bună ar putea fi
Ciorna. în rest, forțați insolitul.
• E. R. — Mehedinți. Originalitatea e.
uneori, contrafăcută, alteori, pe par-
cursul aceluiași text, capătă spontanei-
tate: „arhivarii scriu tomuri — / ne-
cuprinse fărîme de viață / scot labele /
Pălăriile noastre provoacă incendii /
apoi vin pompierii / oazele liniștite
pasc inspirate / turme de miei". Spe-
ranța e remarcabilă în întregime.
• Ana RADU — Iași. Aștept o dis-
cuție la redacție.
• Dan Emilian ROȘCA — Am re-
ținut O aniversare, mai puțin e emisti-
hul final.
• C. ROZENTZWEIG — lași. Aveți
obiceiul de a explicita banalitățile :
„Toate drumurile sînt curmate de șo-
văială / Și totuși calc pe ele, / Fără
nici o sfială" etc. Supărător șl mime-
tismul Nichita Stănescu : „între aripă
și zbor / Este pasărea / Dulce și pravă
și tristă / Și suavă / In mișcările ei
fără odihnă / Pasărea, locuind în sta-
rea / De-a face seninului, / Pare lu-
mina ce asemeni / Unui far, pătrunde
Spațiul dintre aripi".
• SAUVEGE — Iași. Promisiuni în
Cenușă, A te iubi și în Egal (finalul
e ratat). Treceți pe la redacție.
Marius Sârbu — Lugoj. Păcatul cel
mare al poeziei dv. este confecționarea
imaginilor, „potrivirea" lor ostentativă
Vorbiți despre „pivnița cerului", despre
„greața clipei" etc. Unor asemenea n
turări de cuvinte li se văd „cusururi
articulația nu are suplețe. Am impre-
sia că vă entuziasmați prea mult de
propriile cuvinte. încercați să le priviți
cu mai multă neîncredere, cu oști1 -
chiar și s-ar putea ca tot ceea ce e
contrafăcut sâ vă sară în ochi. Se în-
țelege că dintr-o cantitate atît de mare
de texte (fiți, vă rog, mai riguros în
selecția poeziilor pe care ml le trir-
teți !) se pot detașa secvențe sau r»
piese întregi onorabile. Dar asta în-
seamnă prea puțin.
• Constantin SÎRGHI — București.
Versurile originale sînt in continuare
modeste. Traducerea dezvăluie multe
incoerențe. Nu ne putem face nici mă-
car o idee asupra calităților originalu-
lui.
• Rose TALL — Tg. Jiu. Am reținui,
Fără să știe. Călătorie prin scorbura
nopții, Sfîrșitul iernii, Zid cu vizor,
în general e bine.
• Gabriel TANUC — Ploiești. Flash-ul
liric convinge parțial, oricît de inteli-
gent, de izbutit ar fi. Trimiteți texte
mai ample.
• Gh. TATĂRU — București. Răzleț,
struna sună poetic : „biblioteca rece /
în care vîntul a intrat să-și citească
copilăria". Insuficient.
• Mihaela VOICU — Constanța. O
„idilă de stațiune", în care logica fap-
telor este în marea măsură impusă J
autor, mai ales în final.
• Xenia — Suceava. în ce privește
înțelegerea poeziei dicționarele nu folo-
sesc la nimic. Fiecare poet are „dicțio-
narul" său, toate sensurile se află în
text, nu in afara lui. Te vei putea con-
vinge de aceste adevăruri citindu-i cu
asiduitate pe marii poeți vechi și no4
E singurul sfat pe care ți-1 pot da acum.
Daniel DIMITRIU
poșta argonaut
• Felicia Tania BEȚIEANU — Dorohoi.
Prin titlul prozei, Supraviețuitoarea, tră-
dați finalul. Scenele schițate pe linia
urmăririi dezastrului ecologic dovedesc
un simț acut al narațiunii, dar miza
ideii este destul de scăzută — analiza
consecințelor catastrofale decurge de la
sine. Am vrea un text de altă factură.
• Alexandru COMARNESCU — Arad.
Povestirea nu este SF. ci are doar cîteva
elemente de recuzită SF; iar dacă o
plasăm pe palierul polițist, cutia cu
bomboane otrăvite care se întoarce îm-
potriva asasinului e deja un clișeu.
• Costel RADU — Bacău. Jocuri psi-
hologice poate deveni un text remar-
cabil. Povestirea ar fi mai de efect în
cazul cînd călătoria s-ar desfășura nu
în timpul subiectiv, ci în cel obiectiv.
Deici nu : senzori, căști, droguri, ci ur-
care și coborîre din modulul temporal.
Reflectați asupra ultimelor două para-
grafe și retrimiteți textul dactilografiat
în celelalte texte (care nu coboară sub
o medie), fluența narațiunii lasă dc
dorit.
• Ștefan SGANDÂR — București. Ce-
le patru povestiri conțin idei interasa-
cu o fundamentare științifică în cart
își găsesc loc elemente de fizică, exobi-
ologie, .cosmologie, însă frecventele gre-
șeli (de dactilografiere ?) ne pun pe
gînduri. V-am ruga să ne retrimiteți
Cîntecul stelelor și Sfîrșitul Marelui
Ciclu cu toate corecturile necesare.
• Răzvan SORESCU — București. Po-
vestirea are un aer de naivitate. Poatt
cu altceva, mai puțin facil, veți fi
primit între argonauți.
• Grigore TOLOACA — Alba lulia.
Așteptarea nu este un text SF, dar nu
ăsta ar fi „baiul"; e bine că povestirea
urmărește înlănțuirea evenimentelor. în-
să conține o mult prea mare încărr
tură de banalitate. Prozatorul modern
are la dispoziție un timp subiectiv, care
nu trebuie lăsat să se scurgă decît a-
tunci cînd „picătura" e densă, semnifi-
cativă în context. Altfel textul devine un
fel de pr^ces-verbal asupra stării de
fapt — lung $i plictisitor.
• Dan STARCU — București. Temeri-
le dumneavoastră în privința continui-
tății de apariție a Suplimentului nu
sînt ne deplin întemeiate.
• Viorel ȚIȚEI — Buzău. Articolul
de enciclopedie despre Lino Aldant l-am
solicitat Doinei Opriță. Viața nu-i decit
o plăsmuire ! este un text cu idei in-
teresante, enunțate însă pe un tnn —
— nu (Confundăm firescul cu platitudi-
nea. Așteptăm un nou text.
George CEAUȘU
15 — Convorbiri literare
repere latino -americane
JOSESARNEY
APELE
DE
MLVZWWIE
jose sarney
Avînd o situație singulară pe continentul sud-american — sin-
gura țară de expresie portugheză, cu particularități distincte
în procesul de etnogeneză și de evoluție social-istorică —
Brazilia a stabilit raporturi complexe, de apropiere și respingere,
de identificare și diversificare, pe de o parte cu metropola pe-
ninsulară și pe de altă parte, cu comunitatea țărilor hispano-ame-
ricane. în spațiul cultural lusitan și sud-american, literatura luso-
braziliană și-a afirmat autonomia și individualitatea estetică pro-
prie prin cultivarea unor teme și forme expresive specifice.
O concludentă imagine a acestei „brazilianități" la nivel te-
matic si stilistic se desprinde din lectura volumului de proză scur,
tă, Apele de miazănoapte (Traducere, note și glosar de Micaela
Ghițescu, introducere de Luci Teixeira. Editura Univers, Bucu-
rești, 1986), apărut în original în 1970 sub semnătura lui Jose Sar-
ney, reprezentant de seamă al literaturii braziliene contemporane
și președinte al Republicii Federative a Braziliei.
Opțiunea lui Jose Sarney pentru povestire se înscrie în linia
unei tradiționale predilecții a literaturii naționale pentru această
specie de largă audiență și în celelalte țări ale Americii Latine,
spre deosebire, după cum remarca Julio Cortăzar, de alte țări din
Europa, ca Franța sau Spania. Fără legături evidente între ele,
povestirile incluse în Apele de miazănoapte compun un tablou u-
nitar și complex al unei lumi specifice, localizate concret în statul
Maranhao, din nord-estul țării. De aici, încadrarea acestor proze
în sfera literaturii regionaliste, cu precizarea, făcută de Luci Tei-
xeira în cuvîntul introductiv, că este cazul unui regionalism de
cea mai bună calitate, de tipul celui „redimensionat de marele
prozator contemporan Guimaraes Rosa~.
Fapte, isprăvi și întîmplări din tîrguri, așezări, ferme, avînd
drept protagoniști tipuri umane și sociale din cele mai variate și
reprezentative, sînt relatate uneori într-un flux narativ continuu,
tensionat și cu marcată amprentă de oralitate, iar alteori doar su-
gerate prin juxtapunerea și consemnarea, în manieră concisă, chiar
telegrafică, a scenelor și dialogurilor. Se recompune astfel ambianța
locală, geografică și umană, cu problemele specifice legate de traiul
zilnic, muncă, petrecere, relații social-umane, mentalitate, viață po-
litică etc Apare cu insistență o temă agrară inspirată dintr-o rea.
litate comună mai multor țări sud-americane : acumularea și con-
centrarea proprietății asupra unor întinse terenuri în mina unor
latifundiari despotici, abuzivi, care, prin sistemul impozitelor și pre-
siunile de tot felul, perpetuează starea de pauperitate a maselor ță-
rănești (v. povestirea Joaquim, Jose, Margarido, fiii bătrinului
Antao).
Tragismul situațiilor nu exclude prezentarea ironică sau satiri-
că, mai ales a momentelor de luptă pentru dominația politică (v.
Prcacucernicul), culminînd cu alegerile electorale. O izbutită abor-
dare parodică a temei electorale se întreprinde în nuvela Brejal
dos guajas ; ambițiile politice, vanitățile ridicole ale celor doi
rivali politici din tîrg, Francelino Mistrețul și Ne Ghionoaie, și tot
tacîmul farsei politice : intrigi, șantaje, amenințări, scrisori ticlu-
ite de la centru, discursuri sforăitoare în favoarea progresului cu
orice preț, pînă la sărbătorirea finală „cu mîncare și băutură pe
săturate", într-o precară concordie tip pupat piața Independenței,
amintesc de atmosfera și personajele caragialești (inclusiv coana
Joițica în varianta tropicală a energicei și autoritarei coane Matil-
des).
Dar dincolo de reflectarea conflictelor și mentalității tipice
unei colectivități dintr-un spațiu geografic cu particularități de cli-
mă, floră, faună etc. (de unde și prezența vocabulelor dialectale),
cartea lui Jose Sarney conține un filon subteran izvorit dintr-un
fond mitic al formelor arhetipale. O permanentă legătură cu Epo-
peea și Mitul este sugerată de violența pasiunilor, proeminența ac-
țiunii, intransigența codului de legi nescrise ale locului, afirma-
rea individualității în forme categorice și extreme, capacitatea de
fabulație și poetizare, permeabilitatea la fantastic și poetic expli-
cabile nu atît printr-o primitivistă ingenuitate cît printr-o ances-
trală acceptare a conviețuirii cu miraculosul și poeticul.
Triada povestirilor Cei trei Searăbună, Cei trei Ziuăbună, Cei
trei Noaptebună, a căror fabulă se constituie din fapte de cru-
zime, violență sau ciudățenie, relatate cu accente epopeice și lirico-
folclorice, acoperă semnificații mai adînci derivînd din tratarea
unor motive universal-umane într-o succesiune care conturează o
paradigmă a destinelor individuale și a devenirilor istorice consu-
mate în amplul spațiu brazilian. Fiecare din cele trei povestiri
este o variantă a traiectoriei vitale parcurse de cîte trei protago-
niști, ale cărei puncte cruciale ar putea fi denumite : singurătate,
inițială, întîlnirea, fastă, stabilirea legăturii între indivizi-elemen-
te eterogene, constituirea unității — omogenizarea, indestructibila
coeziune, asemănătoare „frăției" din basmele populare, asumarea
destinului comun, de obicei „colindatul" lumii și dispariția finală,
fie prin contopire cu natura și legenda, fie prin distrugerea, ani-
hilarea indivizilor (să amintim că „distrugerea" fusese considerată
una din „cheile" literaturii latino-americane).
De remarcat, adecvarea expresiei artistice la specificul tema-
tic, sesizabilă și în versiunea românească grație calităților tradu-
cerii, într-un stil particular, caracterizat prin naturalețe, oralitate,
concizie și o frază evocatoare, nu lipsită de ironie, umor și accente
poetice, subliniate și de frecventa inserare a textelor poetice de
factură folclorică.
-------jorge luis borges ■
odă compusă în 1960
Simplul hazard sau legile secrete
Stăpîne pe-acest vis, destinul meu,
Voiesc, oh necesară și dulce patrie
Ce nu fără de glorie și fără de osindă
Cuprinzi o sută și cincizeci de trudnici ani,
Să pot eu, picătura, cu line, rîul, să vorbesc,
Să pot eu, clipa, cu tine, timpul, să vorbesc
în intim dialog înfiripat, cum este
obiceiul, din rituri și din umbra
cea dragă zeilor și dintr-a versului pudoare.
Patrie eu te-am simțit în tristele
Amurguri din mahalalele întinse
Și-n floarea de scaiete adusă-n tindă
De vîntul pampasului și în stăruitoarea ploaie
Și-n mersul lent al aștrilor pe cer
Și-n mina petrecută pe strunele chitarei
Și-n forța de atracție a cîmpiei pe care
Sîngele nostru o simte de departe
Precum englezul marea și în pioasele
Simboluri și în urcioarele de pe sub bolți
Și in copleșitoarea iubire a iasomiei
Și in argintul ramei și in suava
Atingere a taciturnului mahon
Și in savoarea cărnii și a fructei
Și-n steagul alb și aproape albastru
De la cazarmă și in istoriile fioroase
Despre cuțite și vreun colț de stradă și in mereu
Aceleași înserări care stingîndu se ne părăsesc
Și-n vaga amintire înduioșată
A curților cu sclavi care purtau
Același nume ca stăpînul și-n filele
Amare din cărțile acelea pentru orbi
Pe care focul le-a risipit și în obișnuitele
Ploi epice dezlănțuite in septembrie
Pe care nimeni nu are să le uite, dar toate acestea
Sînt simple forme, simboluri ale tale
Tu ești mai mult decît întinsu-ți teritoriu
Și decit zilele îndelungatului tău timp,
Ești mai mult decit suma de neconceput
A generațiilor tale. Nu știm
Cum ești în dumnezeiasca lume
A veșnicelor arhetipuri
Dar noi, pentru chipul tău întrezărit
Trăim și murim și dorim.
Oh patrie inseparabilă și plină de mister.
o istorie a literaturii braziliene
0 densă și valoroasă lucrare de
istorie literară, tradusă de cu-
rind în românește, scrie Lucia-
na Stegnano Picchio pentru a oferi
unui public european, in speță ita-
lian, o viziune de ansamblu asupra
unei literaturi de excepție cum este
cea braziliană, configurată ca un
continuu proces de autodefinire „prin
diferențiere", specific unei spirituali-
tăți în căutarea propriei esențe.
Pornind de la premisa existenței
indubitabile a unei „tradiții stilistice
braziliene autonome" instituite în
planul conținutului și al expresiei,
cercetătoarea italiană își organizează
demersul interpretativ pe baza unui
deliberat și mărturisit „eclectism me-
todologic" adecvat scopului propus :
evidențierea „stilului brazilian" ca
„numitor comun al unor genuri li-
terare și al unor realizări individua-
le" și a „modalității braziliene" a
opțiunii estetice în’ planul „distribu-
ției tipologice... în categorii stilistice
precum Barocul, Romantismul, Sim-
bolismul".
De-a lungul a cincisprezece capi-
tole. însoțite de minuțioase biblio-
grafii. se urmărește „procesul forma-
tiv al acestei tradiții", de la momen-
tul inițial (sec. XVI), cînd teritoriul
luso-brazilian este „obiect" al unei
literaturi memorialistice, cu caracter
local, „indienistic", trecînd prin faze
intermediare pînă în contemporanei-
tate, cînd Brazilia se afirmă ca
„subiect" de literatură autonomă, cu
caractere proprii. Prezentarea gene-
rală a marilor curente și școli lite-
rare este urmată de studii monogra-
fice ale reprezentanților, punctîndu-se
astfel marile momente din evoluția
literelor braziliene și individualită-
țile marcante. După reliefarea carac-
terelor specifice Barocului, sub al
cărui semn se află întreaga literatu-
ră braziliană, întrucît „estetica baro-
că se adaptează perfect la o țară care
își creează propria fizionomie și cul-
tură sub forma opoziției și întâlnirii
de contrarii, a metisatului" (pag. 71),
se întreprinde analiza separată a scri-
itorilor de valoare printre care poe-
tul Gregorio de Matos (1633—1696) și
prozatorul Antonio Vieira (1608—1697).
Din Romantism sînt reținute numele
importante ale Iui Domingos Josd
Goneaives de Magalhaes (1811—1882),
Jose de Alencar (1824—1877), autor al
capodoperei literaturii indianiste ro-
mantice, O. Guarani, unde apare fi-
gura indio-ului răzvrătit, apoi Castro
Alves (1847—1871) și extravagantul
Sousândrade-Joaquim de Sousa An-
drade (1833—1902) — un „miracol de
modernitate", neînțeles de contempo-
rani și „recuperat" abia în 1964 de
noile avangarde. După capitolele de-
dicate Parnasianismului și Simbolis-
mului, acesta din urmă ilustrat în
mod strălucit de fiul de sclavi negri
Joao de Cruz e Sousa (1861—1898),
comparat cu Baudelaire, urmează pre.
zentarea „la diverse nivele informa-
tive" a Modernismului cu „caracter
compozit și atipic". Dintre reprezen-
tanți, „binomul" Andrade, Oswald de
Andrade (1890—1954) și Mario de An.
drade (1893—1945) exemplifică „diver-
gențele și convergențele ideologice și
stilistice ale Modernismului brazilian"
Problemele specifice, tendințele șl
perspectivele momentului literar ac-
tual formează obiectul interesantului
capitol final.
Discursul critic al Lucianei Stega.
gno Picchio adoptă și alte „criterii",
ca de pildă cel tematic (în clasifica-
rea prozei narative moderniste în
varianta regionalistă a lui Jose Luis de
Rego, Graciliano Ramos și Jorge
Amado, psihologică a lui Erico Verîs-
simo, intimistă, de moravuri, etc.),
generațional (în paginile dedicate ge-
nerației din ’45), stilistic și mono-
grafic (în subcapitolele despre mari-
le figuri Machado de Assis (1839—
1908), „cel mai mare scriitor al Bra-
ziliei [...] din toate timpurile", Carlos
Drummond de Andrade (1902), Murilo
Mendes (1901), Jorge de Lima (1895—
1953), Guimaraes Roșa (1908—1967)
„cel mai mare prozator modern". Au-
toarea recurge în mod oportun și
echilibrat la datele de informare so-
cial-politică și culturală (v. cap. V
sau cap. XIV) și la exemplificările
cu texte originale. în special pentru
poezie, insistînd asupra relațiilor po-
sibile cu fenomene culturale europe-
ne (futurismul italian, proza fran-
ceză sau nord-americană).
Volumul de istorie (critică) a lite-
raturii braziliene este absolut remar-
cabil prin bogăția și noutatea infor-
mației într-o formă agreabilă și in-
citantă pentru specialiști și nespecia-
liști, ca și prin eficiența cu care de-
mersul critic, modern, original, ade-
sea polemic, revelă esențialitatea,
trăsăturile specifice ale unui corpus
literar mai puțin cunoscut dar com-
parabil cu valorile europene și mon-
diale. pe care uneori le-a anticipat.
Traducerea și prezentarea acestui
volum de către Marian Papahagi. cu
seriozitatea și competenta dintotdea-
una. pot constitui un stimulent pen-
tru viitoare tălmăciri din literatura
braziliană.
antologia
criticii literare
hispano-
americane
Precedată de traducerile celor mai
importante opere din literatura latino-
americană precum și de interpretă-
rile critice prin care hispanistica româneas-
că s-a afirmat cu valoroase contribuții ori-
ginale (v. Paul Alexandru Georgescu, Lite-
ratura hispano-amcricană in lumină siste-
mică. Scrisul Românesc, Craiova, 1979), pu-
blicarea unei antologii a criticii literare
hispano-americane corespunde unui real și
viu interes pentru literaturile țărilor Ame-
ricii Latine, satisfăcînd o legitimă curiozi-
tate a publicului larg și a specialiștilor
în legătură cu receptarea celei mai intere-
sante literaturi a ultimelor decenii în te-
ritoriul propriu.
Excelent concepută de Paul Alexandru
Georgescu. hispanist de binecunoscută com-
petență și finețe în analiza fenomenului
literar lalino-american, antologia ^traduce-
rea de Ruxandra Maria Georgescu și Paul
Alexandru Georgescu, cuvint înainte de
German Areiniegas), oferă un ansamblu ca
leidoseopic și bine închegat al punctelor
de vedere și problemelor, împlinind cu suc-
ces intenția declarată a antologatorului de
a păstra și reliefa „atributele definitorii
ale criticii latino-americane : varietatea și
specificitatea" (pag. 16). Sînt judicios selec-
tate articole sau studii apărute în perioada
anilor 60 și 70 în reviste de prestigiu ca
L'Herne, Casa de las Americas etc. sau
în volume avînd o tematică cu caracter ge-
neral cum sînt La novela hispanoamericana
(Romanul hispano-american), selecție de
texte critice efectuată de John Loveluck,
Santiago, Ed. Universitară, 1966, Novelistas
hispanoamericanos dc hoy (Romancieri hi-
spano-americani de astăzi), sub îngrijirea
lu Juan Loveluck, Ed. Taurus, Madrid,
1976, La nueva novela hispanoamericana
(Noul roman hispano-american), ed. Joaquin
Mortiz, Mexico, 1972. Semnatarii sînt cri-
tici reputați (Jorge Campos, Angel Rama)
dar de cele mai multe ori chiar scriitori
de primă mărime : Julio Cortăzar, Alejo
Carpentier, Ernesto Săbato, Carlos Fuentes,
Augusto Roa Bastos etc., pe care cititorul
îi descoperă acum ca subtili comentatori ai
textului literar (v. Carlos Fuentes, Gabriel
Garcia Marquez la a doua lectură, Ernesto
Săbato, Cei doi Borges) ori străluciți teore-
ticieni (V. Julio Cortăzar, Unele aspecte ale
povestirii).
Printr-o inspirată ordonare a materialu-
lui în cele patru capitole : Marii creatori,
Probleme specifice, Limbajul, Teoria lite-
raturii, perspectiva critică își lărgește trep-
tat aria, de la conturarea unei personali-
tăți unice (Borges, Neruda, Marquez) sau
a două individualități prin analiză contra-
stivă, reciproc revelatoare (Joyce șl Cor-
tăzar în Ulysscs versus Rayuela, Arreola
și Rulfo, Vallejo și Dario, în studiile cu
aceleași titluri) pînă la viziunea panora-
mică, de ansamblu asupra narativei latino-
americane (v. Contextele romanului hispa-
no-american, Imaginea și perspectivele na-
rațiunii latino-americane actuale) și în fine,
într-un plan mai general, teoretizările, cu
pronunțată notă personală, din capitolul fi-
nal (considerațiile critice la adresa struc-
turalismului din studiul lui Lupe Rumazo,
Ambiguitatea planului structural și în spe-
cial captivanta poetică a povestirii reali-
zată de genialul ei „practician" : Julio
Cortăzar). Structurată astfel, antologia ne
conduce de la critica în exercițiul func-
țiunii la critica-meditație asupra ei înseși
și face posibilă, pe lingă completarea in-
formației asupra marilor creatori evidenlip-
rea stadiului, evoluției, trăsăturilor specifi-
ce și îndeosebi a problemelor criticii lite-
rare hispano-americane. Dintre acestea din
urmă, nu puține și nici simple, rețin a-
tenția : dobîndirea unui statut propriu și
a dublului caracter de critică științifică si
autonomă, corectarea unor exagerări sau
schematisme dintr-o primă perioadă de
constituire, definirea esenței și americani-
tății literaturii latino-americane create în
circumstanțe specifice, de mari sinteze ale
culturilor, de integrarea elementelor ete-
rogene, de metisaj etc., rezolvarea „dato-
riei" literaturii Americii Latine față de tra-
diția spaniolă din peninsulă, aflarea solu-
ției juste în problema limbii („limbai
străin, academic sau un dialect popular",
p. 205).
Aspectele esențiale si specifice din cri-
tica latino-americană sînt sintetizate în stu-
diul introductiv, Prolegomene la critica
hispano-americană care completează acest
volum antologic întocmit cu clarviziune
critică, orientare sigură într-un vast ma-
terial bibliografic si originalitate interpre-
tativă. Este o certă realizare pe care hi-
spanistica noastră o datorează distinsului
profesor Paul Alexandru Georgescu, specia-
list cu solide contribuții științifice, recu-
noscute în țară și peste hotare (printre al-
tele, este membru corespondent al Acade-
miei de Limbă a Columbiei).
Comentarii și traducere de
Dana DIACONU
Redacția: Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1,
telefon (981) 16242 • Administrația:
București, Calea Victoriei nr. 115, teL
(90)506618.
Colegiul de redacție :
Redactor șef : Cornelii! StllTZU
Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU
Audi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu
• Prețul unui exemplar : lei 5.
Abonamente : 6 luni, 30 lei ; 1 an. 60 lei
Pentru străinătate abonamentele prin TL.BX i M —
departamentul export-import presă, București, str. 13
Decembrie nr. 3.
P. O. BOX 136—137, telex 23226.
54737
I. P. Iași, cd. 1023