-- — .^rț^
Proletari dta toate țările, uniți-vi 1
nr. 7» iulie 1986
(anul XCII , nr. 1199)
RB/ISTA LITERARA FONDAIA DE SOCIETATEA «JUNIMEA» DIN l£$l LA1 MARTIE 1867
HDTTATA DE UNIUNE SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA
cultivarea
contemporan
viitorului
Artistul este, fără îndoială, o conștiință
implicată în vremea sa, căreia îi reflec-
tă devenirea și specificul. Acest din
urmă aspect este cel mai important, întrucît
noțiunea de contemporaneitate nu presupune
doar sincronizarea temporală, ci asumarea da-
telor fundamentale ale unui timp, pătrunde-
rea sensurilor de profunzime, a semnificați-
ilor de esență ale devenirii sale.
Calitatea de a fi contemporan nu este de
la sine înțeleasă, pentru că poți scrie într-o
anumită vreme chiar despre faptele acelei
vremi, fiind profund inactual, chiar desuet.
Arta are, în genere, oroare de factologie, ea
operează, sub o formă sau alta, și nu numai
formal, cu simboluri, altfel spus cu embleme
care cristalizează sensuri definitorii și revela-
torii. Noțiunea de actualitate presupune ieși-
rea tocmai din accidentalul cotidian, nu prin
ignorarea acestuia, ci prin epurarea lui de
nesemnificativ. Pentru scriitor, a fi contem-
poran epocii sale înseamnă în primul rînd
a lăsa mărturie asupra relației dintre acea
epocă și oamenii săi, înseamnă a reflecta fe-
lul. a reflecta asupra felului în care oame-
nii aparțin epocii și epoca aparține oamenilor,
în același timp a fi contemporan, înseamnă
si pentru centor, a privi dincolo de epocă,
a vedea în viitor. Marea creație nu a fost
niciodată doar un simplu, exact și cuprinză-
tor proci s-verbal al .faptelor contemporane, ci
a cutezat, de atîtea ori, să vadă, anticipînd,
evenimente, mentalități etc. Prezentul se clă-
dește știm, pe temeliile trecutului, el în-
seamnă tradiție asumată, înseamnă proces de
înnoire, de continuă devenire, dar. în egală
măsură, măreția lui stă în pasul făcut înainte,
în acel gînd care încearcă să-și apropie vi-
itorul. Această tentativă de ieșire din reali-
tatea cunoscută și consacrată, acest spirit de
ambițioasă previziune plasează noțiunea de
actualitate sub semnul cutezanței revoluționa-
re. A fi contemporan epocii tale înseamnă a
vedea spre ceea ce te îndrepți. înseamnă a
configura țeluri noi și a te lupta pentru atin-
gerea lor.
A vorbi în acest spirit — care este spiritul
însăși creației — despre actualitate, despre
contemporaneități', ni se pare cu atît mai fi-
resc acum, cînd la nivelul dezvoltării gene-
rale a țării, de la industrie Ia știință, de la
învățămînt la arta, abordăm, din perspectiva
marilor realizări ale poporului nostru, o nouă
etapă, decisivă, în edificarea socialismului
multilateral dezvoltat, în realizarea Programu-
lui partidului. Pornind de la hotărârile Con-
gresului al XlII-lea. cincinalul 1986—1990 mar-
chează începutul unei noi etape care asigură
trecerea la dezvoltarea intensivă a industriei,
a agriculturii șl a celorlalte ramuri de acti-
vitate, proces care va determina pînă la sfîr-
șitul acestui deceniu trecerea României de la
stadiul de țară în curs de dezvoltare la sta-
diul de țară mediu dezvoltată. O sinteză a
obiectivelor și programelor elaborate o avem
în cuvîntarea de excepțională importanță pe
care tovarășul Nicolae Ceausescu a rostit-o pe
24 iunie, la deschiderea lucrărilor Plenarei
C.C. al P.C.R. Este un document care, por-
nind de la tot ceea ce s-a realizat în Româ-
nia socialistă, stabilește cu claritate ceea ce
se va înfăptui într-o perspectivă imediată și
următoare, în vederea ridicării patriei noastre
la un nivel superior de dezvoltare materială
și spirituală. Această cuvîntare, care situează
activitatea economico-socială a României în
șirul unor transformări profunde, revoluționa-
re, se află în linia tezelor, a documentelor,
a acțiunii și demersurilor practice care poar-
tă pecetea clarviziunii impunătoare a condu-
cătorului partidului și statului nostru, tovară-
șul Nicolae Ceaușescu, eminenta personalitate
politică de care se leagă tot ce am realizat
în ultimii 21 de ani. Congresul al IX-lea al
partidului a fost, fără îndoială, momentul po-
litic crucial din istoria nouă a României, mo-
ment care a decis un viitor de uriașe prefa-
ceri în viața materială și în conștiința popo-
rului nostru. Odată cu Congresul al IX-lea
am înțeles mai bine esența faptelor prezentu-
lui, am înțeles semnificația unui trecut eroic
care a cristalizat și păstrat cu sfințenie ființa
și demnitatea națională. Odată cu Congresul
al IX-lea am deprins să punem în chip rea-
list acest prezent în relație cu perspectiva, să
vedem în timpul nostru timpul care va veni.
A fi contemporan înseamnă a te integra
în efortul uriaș al întregii societăți, a înțe-
lege sensul acestui efort, a-1 pune în relație
cu aspirațiile care-1 animă. E ceea ce se oferă
azi drept sursă de inspirație creației literare,
menită mai mult ca oricînd să contureze ima-
ginea unui timp atît de profund marcat de
devenire și de ideal.
,C L.
testament
De la Burebista in mileniul trei
si, de-acolo, încă mai departe,
Țara e stăpînă în ograda ei
cit va fi Pămîntul ocolit de moarte.
Nimenea nu intră, nimenea nu iese
decit ca prieten din cuprinsul ci,
bun de pus pe rană, florile alese
ale Păcii sfinte cresc Românii mei.
Testament las vouă, mari bărbați de mîine,
care ii veți duce Steagu-n fluturare
cine vrea să aibă vin curat și pîinc
să îmbrace, mîndru, straie de sudoare
Testament las vouă, mamelor de mîine,
mustul cînd va curge-n vii, să vă nuntiți,
Țara-n rădăcina sinului rămîne,
pentru tinerețea-i veșnică, rodiți.
Și, dac-o să fie, printre voi, trădare
pentr-un os de rege, pentr-un pumn de-arginți,
scuturați-o-n vînturi. fără luminare,
și-alungați-i umbra din părinți !
anul 21 '------—-----
România, așa cum este ea azi, poartă
însemnele specifice ale actului creator.
Efortul, truda zămislirii și noblețea as-
pirațiilor se confundă într-un unic gest, sem-
nificativ. Muncă fără preget, curaj lucid în
a ținti tot mai sus — sînt acestea, într-un
fel, realitățile ce rezumă cel mai bine pre-
zentul nostru socialist, tot ceea ce facem zi
de zi. Niciodată pînă în acest timp eroic nu
s-a muncit atît de mult și nu s-a privit atît
de sus, atît de departe către zările unui vi-
itor deopotrivă ideal și concret. Aceasta este
opera pe care o săvîrșește poporul nostru la
chemarea partidului ce-i conduce destinele de
mai bine de patru decenii. Momentul care a
conectat în chip hotărîtor forțele noastre crea-
toare Ia temperatura înaltă a muncii neobo-
site și aspirațiilor fără precedent a fost Con-
gresul al IX-lea, moment istoric în viața parti-
dului, eveniment major al istoriei românești
contemporane. Evenimentul ca atare și tot
ceea ce el a declanșat poartă însemnele ca-
majuscule
Numele Țării, întru veșnicie,
cu litere majuscule se scrie,
căci, orișicind și-n orice-mprejurare,
numai un singur nume Țara are.
Cu el pe gură-arzînd ca un vulcan,
s-a scurs în moarte veșnicul țăran ;
și noi cînd din părinți ieșim în vreme
pe frunți purtăm eternele ei steme.
Chiar dacă nu-i vom scrie toți poeme
literele-i sînt, în nume, diademe,
și trebuie să le-nvățăm prea bine
spre-a Ie\ sculpta în noi cum se cuvine.
Fără de el, n-avem identitate —
și-am fi săraci chiar de-am avea de toate,
căci numai el ne dăruie lumina
și-n veacuri ne hrănește rădăcina !
Ion lancu LEFTER
pacității creatoare, ale energiei și spiritului
înnoitor caracteristice unei personalități poli-
tice de excepție, aceea a secretarului general
al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu.
Este firesc ca, în fiecare miez de vară, să
omagiem marele forum comunist din 1965 și
pe cel care a fost ales atunci secretar gene-
ral al partidului. îi omagiem de la înăți-
mea realizărilor și a proiectelor noastre care
au tradus în fapt hotărîrile Congresului. A-
ceste realizări înseamnă uzine, locuințe, ogoa-
re mănoase, căi de comunicații, școli, bunuri
de larg consum, cărți, soluții tehnice origi-
nale, independență și suveranitate, prestigiu
internațional fără precedent, înseamnă încă
multe, multe lucruri.
Proiectele sînt sintetizate de hotărîrile și
programele adoptate de ultima plenară a C.C.
al partidului ; ele sînt menite să asigure o dez-
(continuare în pag. 2)
Cristian DUMITRESCU
Înțelepciunea neamului nostru ne-a lăsat
multe învățăminte pline de luciditate,
între care acesta s-ar cuveni și mai
mult cultivat : cînd pacea este cu tărie dorită,
ea trebuie întemeiată înainte de-a se ajunge
la război. Geniul poporului român a fost acela
de a crede cu tărie în sfințenia păcii. „Bună-
pacea" pe care o pretindea unui năvălitor
Mircea. cel Mare, adică cel înțelept, însemna
a ne fi respectate demnitatea libertății și dem-
nitatea muncii noastre de păstori și țărani.
Pentru că noi am știut să trăim pașnic, fără
a simți nevoia de împilare a altor popoare.
Românul a evitat, cît de mult i-a stat în
puterea răbdării, să-și dovedească măiestria
armelor. Pe cînd atîtea nații s-au topit în
fața vremii ca ceara la dogoarea focului, și
de atîta spuză a bătăliilor fără rost nu le-a
rămas nici un moment de spiritualitate, iar
trecătoarea lor glorie a războaielor s-a uitat,
românii au țesut harnic la războiul timpului
spre a-și păstra și înveșnici armonia limbii,
datinile pline de omenie, filosofia și morala
lor îndelung plivite, legile întocmite cu chib-
zuință. La un asemenea război (cred, unica
accepțiune în care ar trebui admis un astfel
de cuvînt) românii știau că urzesc ceea ce
este partea de înțelepciune din viitor : se pu-
neau fundații adinei încă de atunci pentru
noi, cei de azi, dar și pentru cei ce ne vor
urma. Această știință a creșterii temeliilor
ființei, a înălțării zidirii noastre de spirit se
cere a fi transmisă înzecit fiecărei generații.
Intre cei dintîi chemați, cărora le revine ca
o misiune de căpătîi a trasa arhitectura su-
perbei construcții naționale de conștiință și
durabilitate se află și scriitorii. S-ar putea
zice că răscrucea la care a ajuns lumea, azi,
ne-ar permite să vedem mai cuprinzător nu
numai ce ar însemna un nou conflict militar,
dar și ce efect au avut inutilele războaie de
pînă acum, și, totdată, ce ar însemna pentru
umanitate instaurarea unei păci eterne. Oa-
menii ca noi, pentru care cuvîntul se naște
spre a rămîne viu cît mai întinsă vreme au
datoria sporirii setei de pace a semenilor, a
conștientizării binefacerilor păcii.
Scriitorul nu poate lupta mai eficient pentru
pace decit creînd opere care să pătrundă în
cît mai multe minți, în primul rînd în ale
contemporanilor săi. Scriind, deci, cu deschi-
dere amplă, adică descoperind viziuni și idei
și rodiri ale păcii, ca argumente ale frumuse-
ții vieții în liniște. (De aici nu rezultă —
iar se înțelege — o propovedanie pentru mi-
nor, pentru supralicitarea elementarului ori
jubilația siropoasă in fața bucolicului), și
scriind cu înțeles adine, îneît să trezească
prin artă, din unitatea pustiitoare, spectrul
catastrofelor. Scriind cu vehemență, spre a
neliniști mereu rațiunea semenilor, atît de
predispusă a alipi. Prin însăsi menirea ei,
arta este îndreptățită să amplifice multiexponen-
țial tragismul condiției umane în ipostaza de sol-
dat. Oamenii scrisului mai au multe de aflat
și de așternut pe hîrtie pentru a face urît
războiul, cea mai degradantă decădere din
demnitatea umană. Cît do mult m-a durut
— pentru ideea de artă — să constat că u-
nele din cele mai zguduitoare pagini despre
ororile războiului (și, ca fiecare din genera-
ția noastră, am citit cîteva sute de astfel de
cărți) le-am descoperit de curînd în aminti-
rile unui țăran de 80 de ani, sclipitor de „mo-
derne" ■; m-a durut tot timpul pierdut de acei
tineri scriitori care s-au înșelat asa de mult
căznindu-se să inventeze fel do fol de orori
care se vedeau cît colo că sînt contrafăcute,
pe cînd cele din realitate sînt pline de o
cruzime si de un absurd mie la sută. Faptul
m-a îndurerat dar m-a și mișcat, pentru că,
iată, un țăran poate să se măsoare un mo-
ment cu orice profesionist al condeiului și
să smulgă din uitarea oarbă crtmpoie de via-
tă ce pot rămîne și după ce va fi răpus de
timo.
Cînd derularea sinistrului spectacol s-a is-
prăvit am simțit încă o dată că vorba se
poate cunrinde de o excepțională energie cînd
se împărtășește de la viața îndurată.
Am credința că scriitorii posedă darul de
a da de gîndit, pentru ample durate, ome-
nirii. Ei pot pune pe gînduri chiar și pe meș-
terii în a aprinde focul războaielor, în sensul
că acei ce primesc armele nu au nicidecum
aceleași interese cu ei, cei ce le distribuie.
Mai cred că scriitorul poate da de gîndit
tineretului prin puterea de a încărca limba
creațiilor sale cu sărbători sufletești, alese
din viața de zi cu zi. Căci chiar viața obiș-
nuită, cu realitățile ei nu o dată aspre, pri-
vită cu ochii celui ce are însușirea de a deo-
sebi puritatea și, lumina vie a existenței, tre-
zește setea de poezie, de meditație, de alti-
tudine. Ba chiar m-aș încumeta să cred că
scriitorii pot nu numai primeni limba dar si
naște noi înțelesuri, mai înalte, și extinde frun-
tariile frumuseții ei.
(continuare în pag. 2)
Ion ȚĂRANU

specificul național și forța
morală a idealului comunist (V)
„zilele culturii
călinesciene46
agora
Perspectiva axiologică situează arta con-
secvent în pt'rimetrul valorilor. In ciu-
da afirmațiilor cîteodată apodictice încă
nu e clar ce se înțelege de obicei prin valoare,
ca valoare estetică. Vechea dispută intre sus-
ținătorii extremiști ai artei pure și ai celei eu
tendință (inevitabilă) încă nu a oferit deplin
acceptabile clarificări. însăși „Convorbiri li-
terare" a găzduit cu un an in urmă o discu-
ție pe tema valorii și a mesajului în care
nimeni dintre participanți, e drept, n-a pledat
pentru o artă desprinsă de realități, de spa-
țiu și timp, indiferentă conținuturilor istorice
și socioumane, ca un joc inutil, opus anga-
jărilor educative, complexe, de la etic pină
la etnic și politic, dar au existat și opinii in
favoarea autonomiei absolute a esteticului (ca
„știință", estetica nu există — scria G. Căli-
nescu în Principii...), propunîndu-se și liste
orgolioase la generații decenale de critici nea-
părat și numai postmaioresciene. Nu mai vor-
bim de acei ce stipulează vehement refugiul
„salvator" în literatura s.f. de sub „presiunea"
socialului. Arta fiind însă un mod specific o-
mului de a se releva pe sine în raport cu
sine și cu umanitatea, nu poate fi „degra-
dată" decît în lipsa valorii — in sensul gr-
neral acceptabil. Nici omul însuși nu poate fi
o subiectivitate pură, iar clipele lui de înăl-
țare impersonală in sfera vrăjită a ficțiuni-
lor ideale nu-s o reducere la elementaritatea
simțirii, refuz al autoexplicației, virtual și mai
intens profitabilă, al modificării predispoziți-
ilor de a reacționa și acționa. Valoarea au-
tentică înflorește în spațiul imens al sensi-
bilității receptive și creează mereu noi stări
de spiritualitate activă, numai aparent devo-
ratoare. O asemenea valoare nu poate, la rîn-
du-i, răsări din neant și încolți decît in solul
fertil al determinărilor socioumane. „Iliada"
este un extraordinar tezaur de observații și
atitudini, ca și „Comedia umană" pe o altă
spirală a devenirii istorice. Ciobanul mioritic
și tractoristul televizat rivnesc a-și regăsi
esența o dată cu aspirațiile proxime/optime
în lumea în care respiră și făgăduiesc. Explo-
rarea artistică temerară a universului contem-
poran nu-i posibilă decît prin folosirea unor
mijloace de exprimare capabile, să sugereze
și să pună tot în valoare, cu personalitate,
măreția unor ani de rodnice împliniri socia-
liste. Prin semnificațiile și valorile ce le con-
ține și le transformă în pulsații spirituale in-
finit individuale, literatura autentică a pre-
zentului devine o literatură umanist revolu-
ționară.
Preocuparea pentru expresie si formă ,ca o
condiție necesară și permanentă, este viabilă
numai în măsura în care conținutul ideatic,
înaintat, original, cere o anume structurări
sau restructurare în pagina concretă a manu-
scrisului. Fără a minimaliza deci inovațiile
viabile, „experimentările" fără sfîrșit. neapărat
„șocant" insurgente, ajunse in contratimp
însăși „moda" comodității preluărilor imitativ*
ori subminînd pînă și legile elementare ale
morfologiei gramaticale și ale decenței actu-
lui public, devin galeșe naivități ori șarlata-
nism zgomotos. E, s-a spus, ca și cum un
pianist ar exersa întîmplător si mereu fără
a intenționa esențialitatea concertului. Cei ?e
fac apologia furibundă a oricărui „inedit",
conștienți uneori de efemeritatea incoerentei
propuse, dar emfatici peste măsură in fața
oricărei extravaganțe posibile, disprețuind
fondul național și universal de valori. degra-
dează în fond noblețea eternă a conceptelor
/stărilor de frumos și adevăr, coloane de re-
zistentă stabile în gîndirea maioresciană, ig-
norînd și hulind cu primitivitate adevăratele
valori ce continuă să se rostească în 'con-
știința generațiilor integre prin forță și per-
suasiune emoțională. Labiș n-a fost și nu va
fi poetul unei singure generații. Unii speră să
fie (măcar oi) al (ai) unui singur deceniu. A' '
fenomenologic controlabil, poezia există ca a-
tare, în lumea spirituală intens activizată a
cititorului de oriunde și de orieînd. mereu
vie, seducătoare neîntrerupt, dezvoltînd ima-
ginația, aprinzînd și întreținind noblețea idea-
lurilor, iar nu sălășluind la purtător, în cap.
în sertar sau între copcrți virgine, uitată a
cultivarea viitorului
(urmare din pag. 1)
In numele și pentru cauza umanului pre-
zentul ne pretinde să cultivăm dorința de a
umple timpul viitor cu creații demne de o-
mul unei ere a rațiunii, ca singura alterna-
tivă asumată. Lecțiile despre timp, oricît de
inspirat le-ar preda un dascăl, sînt pînă la
urmă „lecții".
Scriitorii sînt poate mai în măsură să-și
facă semenii, tinerii în primul rînd, să înțe-
leagă încă de pe băncile școlii că timpul vi-
itor, pentru care se afectează atît de puține
ore la lecțiile de gramatică sau de filoso-
fic, poate avea fel de fel de chipuri. El poate
fi senin și pătruns de omenesc, de optimism
și creație, dacă se instaurează a pace dura-
bilă și încrederea pe planetă. El va putea fi
senin și generator de optimism dacă vom în-
stăpîni ideea pe întreg cuprinsul globului că
sîntem veniți pe pămînt să eliminăm armele
de nimicire a omului de către om. Viitorul
poate fi nesigur și nedemn dacă va fi do-
minat de mașini și roboți care să comandi-
teze omul, dar acest viitor este posibil dacă
omul nu găsește un răspuns real față de pe-
ricolul înstrăinării sale, față de indiferența
semenului de semen.
Dacă, în acest caz, nuanța de condițional mai
face încă loc existenței ființei umane, apare
o categorie de viitor imposibil de admis fie
și în rînd cu acel viitor înlănțuit de barbaria
roboților. Este viitorul ce se prepară în cite-
va mii de capete diabolice ori bolnave.
Am intrat într-o eră ce vrea să renunțe la
întîmplător, iar pentru aceasta trebuie să re-
nunțe la acea gîndire simplistă după care
drumurile de acces spre viitor stau în pute-
rea unei elite de inițiați. Opțiunea pentru
viață este o lege consubstanțială tinereții, o
vocație a tineretului. Acest drum al vieții si
numai acesta trebuie ales și apărat. Scriitorii,
artiștii în general, sînt recunoscuți prin cre-
ditul ce-1 acordă tinereții. Fiecare în forul
său intim și-a înscris în program să se si;
tueze de partea noului, a devenirii ce se află
în tinerețe. Incît misiunea scriitorilor nu poa-
te fi alta decît a semăna în conștiința a mi-
lioane și milioane de tineri ceea ce se cuvine
doua zi după zămisilire și eventual tipărire,
oricît de insolit „dinamitardă" va fi părut
focoșilor prieteni (și ei de o zi și de o com-
panie scurt zăngănitoare). Tineri și mai bătrîni
autori a zeci de volume și plachetuțe, ele-
gante sau „oricum", ce nu sînt împrumutate
intensiv și îndelung din biblioteci (eventualul
succes regizat de librărie, la lansare, este alt-
ceva și oricum ceva foarte puțin), necunoseuți
de toată lumea nici măcar pe strada unde
locuiesc, n-au decît o minimă șansă virtuală,
acel amăgitor „pentru mai tîrziu", dacă nu-i
vorba de frauduloasele „comperaje", să sensi-
bilizeze cîndva adeziunea sinceră a generați-
ilor asemeni unui Labiș. O adeziune și o avi-
ditate generală neimpusă de „critică". Este
vorba, firește, tot de valoare și de ardența
mistuitoare cu care Labiș s-a angajat nu să
lanseze spectaculoase focuri de artificii, diș-
trăgînd atenția de la anteicul pămînt, ci să
descifreze sensurile și perspectivele unei noi
epoci istorice, în perenitatea dominatoare a
neamului, ale unei noi experiențe sociale ro-
mânești și universale. Ciclul „Omul comun",
de pildă, conceput la o virstă a proceselor
de însușire și de conturare a personalității
proprii, trebuia să fie un început. Există în-
trebări și fascinații eterne în fața creatorului
de literatură, există însă și eternitatea popo-
rului tău, destinul și aspirațiile sale caracte-
ristice, realizări și neimpliniri in curgere ne-
întreruptă pe albia fatidică a istoriei, ce se
constituie într-un fond inepuizabil de inedit
și de inspirație pentru toți marii noștri scri-
itori de la Neculce la Marin Preda și de Ia
Petru Maior la Eminescu și urmași.
Exprimînd. in Raportul la Congresul al
XIH-lca, îndemnul : „Literatura, artele... tre-
buie să promoveze cu mai multă îndrăzneală
spiritul revoluționar in noile creații", secre-
tarul general al partidului, tovarășul Nicolae
Ceaușescu, avea in vedere rostul fun-
damental al artei umanismului socialist,
acela de	a fi in	același timp și revo-
luționară. adică, insumind semnificațiile și
valorile ce le poartă in sine și cu sine, să
fie în stare a propaga mesajul vieții și ero-
ismului contemporan prin sine. Plenara C.C.
al P.C.R. din 23—24 iunie 1986 a actualizat
tocmai căile și direcțiile de acțiune pentru
realizarea în cele mai bune condițiuni a ma-
rilor obiective de dezvoltare economico-socială
a României in actualul cincinal și în perspec-
tivă. Acesta este și domeniul prioritar de im-
plicare a muncii scriitorului conștient, a tu-
turor factorilor educaționali ce pun problema
dezvoltării patriei mai presus de oricare alta.
-Noua etapă de dezvoltare economico-socială.
sublinia secretarul general al partidului, im-
pune creșterea și mai mult a rolului științei,
învățămîntului și culturii, a activității politi-
o-educative de formare a omului nou". Și.
examinind critic tendințele existente în unele
sectoare de activitate, secretarul general al
partidului sublinia : „De fapt, vorbind despre
revoluția tehnico-științifică ar trebui să o
completăm cu revoluția în conștiința oameni-
lor. Trebuie să transformăm conștiința cadre-
lor noastre de conducere, să determinăm o
revoluție în felul de a gîndi și de a acționa
ăl conducătorilor din economie, din toate sec-
toarele. Fără această revoluție în conștiința și
gînd'rea oamenilor, nu vom d< termina o re-
voluție tr*>ni »-șt;intif “ » 1*. Drumul străbătut
partidul comuniștilor români n-a fost nici-
ooată ușor : au trebuii învinse multe greutăți,
inaintind pe căi nemaiumblate. Dar. ceea ce
caracterizează întreaga activitate a partidului
din această perioadă, este acțiunea hotărîtă
■ ntru înlăturara tot ceea ce a fost nega-
tiv. pentru depășirea greutăților, a lipsurilor
și a contradicțiilor, pornindu-se .u fermitate
și claritate la înfăptuirea noii etape de dez-
voltare. Totul depinde acum de munca oa-
mc-nilor. de calitatea muncii lor. indiferent
dt funcția avută, de forța cu care știu și vor
s’i să-și valorifice virtuțile creatoare. Și slu-
jitorii condeiului au un prețuit euvint de vpus
în acest mare efort general constructiv de o
nouă calitate.
Itiliu MOLDOVEANA
să facă azi pentru salvarea viitorului. Pentru
ca viitorul să fie limpede, omeniși și demn.
Pentru ca speța umană să se poata apăra de
epidemia gorilizării si să instaureze starea de
securitate și mult visata bună-invoire pe pă-
mînt.
Am intrat într-o eră cînd nu trebuie să fii
mare învățat ca să observi că accesul spn
progres se învecinează extrem de primejdios
cu prăpastia regresului. O eroare a unui ins
ce are în mîinile sale o forță capabilă să
revoluționeze cunoașterea într-un domeniu, din
neglijență sau mărginire, poate dărîma edi-
ficiul civilizației înălțat cu înțelepciune și
atît de grele jertfe umane de-a lungul mile-
niilor. Ar fi o pierdere inimaginabilă și. poa-
te, acest inimaginabil ar trebui sâ-i preocupe
și pe scriitori Un simplu accident (iar noi
avem, deia, din nefericire, în 1986, un pre-
cedent că atomul poate scăpa de sub con-
trol), un simplu și de proporții necunoscut,
accident, poate fi fatal în viitor întregii o-
meniri.
In tradiția învățaților Renașterii, binele,
frumosul si adevărul trebuiau căutate înapoi,
în Antichitate. E vremea ca această triadă
absolută să călăuzească omenirea spre o Re-
naștere a prezentului. Căci viitorul începe din
prezent.
anul 21
(urmare din- pag. 1)
voltare intensivă a vieții economice și so-
ciale. realizarea lor va marca un nou stadiu
de dezvoltare a țării. Toate acestea au ca
bază realistă de plecare ceea ce s-a înfăptuit
în cei douăzeci și unu de ani care au trecut
de la Congresul al IX-lea, ele atestă grija
partidului, a emnientului său conducător, pen-
tru realizarea unui viitor de bunăstare și fe-
ricire poporului român. Anul 21 de la Con-
gresul al IX-lea este anul în care acest vi-
itor a prins conturul ferm al obiectivelor con-
crete. în vara anului 1965 partidul și secretarul
său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu au
sincronizat idealurile noastre cutezătoare, cu
posibilitățile lor de împlinire, au racordat e-
nergia unui popor Ia arzătoarea lui dorință
de propășire, de afirmare demnă a forței sale
creatoare.
Cea de a XVIlI-a ediție a „Zilelor culturii
călinesciene", manifestare cultural-științifică
de recunoscut prestigiu, organizată de Comi-
tetul de cultură și educație socialistă al ju-
dețului Bacău și de Societatea culturală „G.
Călinescu" a oamenilor muncii din municipiul
Gh. Gheorghiu-Dej, a avut loc anul acesta, în
prezența unui public numeros și avizat, în zi-
lele de 9—14 iunie. Cuvîntul de deschidere a
fost prezentat de prof. Constantin Th. Cio-
banu, președintele Societății „G. Călinescu",
după care au rostit alocuțiuni Natalia Jipa,
secretar al Comitetului județean de partid
Bacău, Vasile Săndulache, primar al munici-
piului Gh. Gheorghu-Dej, președinte de onoa-
re al Societății „G. Călinescu", Petru Enă-
șoaie. președinte al Comitetului județean de
cultură și educație socialistă Bacău și Geor-
ge Genoiu, redactor șef al revistei „Ateneu".
Prelecțiunea despre G. Călinescu a fost sus-
ținută de Marin Sorescu și Andrei Pleșu. A
urmat un moment artistic la care și-au dat
concursul soprana Georgeta Stoleriu, pianista
Anna Mania Avram, violonistul Liviu Neagu
și actrița Ioana Crăciunescu.
Sesiunea de comunicări științifice s-a des-
fășurat în zilele de 13 și 14 iunie, în ca-
drul celor cinci secțiuni devenite tradiționale :
secția de Literatură clasică cu tema Momen-
tul G. Ibrăileanu și „Viața românească" in li-
teratură (coordonatori : Mihai Drăgan și Eu-
gen Simion) ; secția G. Călinescu cu tema
Dreptul la universalitate (coordonator f
Al. Piru) ; secția Arte cu tema Modernitate si
receptare (coordonatori : George Genoiu și
Andrei Pleșul : secția Literatură contempora-
nă cu tema Dramaturgia in actualitate (coor-
viata noastră-----------------------
• Cabinetul de științe sociale de la I.M.F. Iași
a organizat, o dezbatere cu tema „Rolul culturii,
al științei și învățămîntului în dezvoltarea multi-
laterală a personalității umane“. Au fost invitați
prozatorul Comeliu Ștefanache și poetul Liviu Pen-
defunda care au susținut un viu tdialog despre
rolul literaturii și artei asupra formării conștiinței
revoluționare a tinerei generații • Pelicula „Glis-
sando”, o realizare a lui Mircea Daneliuc, după
nuvela -Omul din vis** de Cezar Petrescu, a fost
prezentată la Muzeul de literatură al Moldovei,
de către prozatorul Constantin Parascan. S Printre
activitățile organizate la Liceul Național din lași,
la 4 iunie, s-a aflat și evocarea poetului Nicolae
Labiș. fost elev al acestui liceu. Au participat
sora poetului. Margareta Labiș. prozatorul Grigore
HLsei. criticul Virgil Cuțitaru. poetul Vasile Filip.
• Cu ocazia inaugurării Librăriei nr. 4, din car-
tierul Păcurari — Iași, au luat cuvîntul Ilie De-
dea. directorul Centrului de librării, criticul de
artă Aurel Leon și dramaturgul Andi Andrieș. di-
rectorul Editurii -Junimea** care a prezentat vo-
lumul omagial -Un gind pentru partid” • Orga-
nizată de către comitetul de cultură și educație
socialistă al județului lași. Complexul muzeistic și
Muzeul de literatură al Moldovei, „Decada Muzeu-
lui de literatură*’, desfășurată la Iași, Mircești și
Tg. Frumos, i-a avut ca invitați, conferențiari și
recitatori pe scriitorii Constantin Chiriță. Const.
Ciopraga, V. Cuțitaru. Traian Deaconescu, L. Dum-
bravă, Pa vel Florea, G. istrate, A. Leon, Const.
prezențe românești
Recent, in nr. triplu 405—406—44X7 — 19°?. al re-
voci de prestigiu IPIROTIKI ESTIA („Vatra Epi-
rului‘). care apare la Centrul universitar din lan-
nina (Grecia), condusă și editată de distinsul scri-
itor și cărturar Dimosthenis Kokkinos, a fost publi-
cat. studiul prof. univ. dr. doc., membru coresp.
al Academiei R.S.R., Zoe DUMTTRESCU-BUSU-
LENGA. intitulat Arta greacă și rădăcinile spi-
ritului european. în studiul respectiv sint scoase
in evidență caracteristicile esențiale ale artei și
culturii antice elene, marea lor forță de penetrație
și de influență in și asupra culturii mondiale, va-
loarea lor perenă. In ultima parte a lucrării sint
punctate relațiile spirituale și de prietenie care
au legat cele două țări și popoare ale noastre
de-a lungul istoriei lor.
Atit tradjeerea studiului, cit și prezentarea au-
toarei aparține lect. univ. Andreas Rados, șeful
Seminarului de Neogreacă de la Universitatea
„Al. I. Cuza" din Iași.
In același număr al revistei sint publicate tra-
duceri din literatura română : Ha nu Ancuței de
Mihail Sadoveanu. traducere semnată de prof. univ.
Maria Marinescu-Himu și poezii din creația Anei
Blandiana. Nicolae Drăcos. Danielei Crăsnaru, tra-
duceri semnate de Lambros Zogas.
convorbiri 1886
Pînâ la completa, generoasa și comprehensiva
cercetare monografică a lui Liviu Leonte, in-
soțită de restituirea exemplară — ca model de
editare filologică — a operei primului mare pro-
zator român, biografia lui Constantin Negruzzi
nu se poate spune că n-a trezit inte-
resul generaviilor încă in viață fiind, scrii-
torului 1 se ciopleau sau numai i se adunau
pietrele necesare, dacă nu, in primul rînd, tem-
plului valoric intrinsec. in orice caz soclului
statuar statornic de mal tîrziu. O grijă șl o
contribuție apreciabile au avut in această direc-
ție fiul său lacob. După o Însemnată parte a
corespondenței cu I. Heliade Rădulescu, iată
acum, tipărită, o conferință publică ținută la
Craiova. in ziua de 1 Martie 1886 de N. Gr.
Racoviță-, In addenda, un articol al aceluiași
autor, publicată In Albina Carpaților din ia-
nuarie 1878, comunicat din Brașov de Teohar
Alexi.
Istoria literară a reținut doi Racoviță : Raci-
viță D. D. și Racoviță N. D., acum apărind sem-
nătura Racoviță N. Gr., dar neputînd fi vorba,
probabil, decît de cel de al doilea, traducător al
lui Voltalre. privitor cu ochi critic al societății
in care Constantin Negruzzi s-a afirmat („o
epocă cu totul ignorată, plină de eresuri și de
năbișală a inteligenței"' cit și a scrierilor a-
cestuia : „Opera lui Negruzzi fe vorba de nuvela
Alexandru Lăpușneanu], care a inspirat un fru-
mos tablou al iui Teodor Aman, este un mo-
nument al literaturii române,, este un cap de
operă, mai ales cind ne dăm seama in ce timp
fost scrisă. Limba este fermecătoare și A-
lecsandri are mare cuvînt cînd zice că Negruzzi
a fost în capul prosatorilor noștri. S-au mal
făcut și in urmă Încercări de a se produce a-
semenea scrieri, ele au fost mai toate sarbede
și banale. Alexandru Odobescu. singurul... [a-
luzie la Doamna Chiajna și Mihnea cel turcit].
Ca om de litere. Constantin Negruzzi stă în
rangul întii printre autorii români. Scrierile sale
toate sunt insuflate de un spirit adevărat na-
țional. Din poesiile sale. Aprodul Purice va ră-
mtne totdeauna un model de inspirație simnlă.
bine simțită șl de versificare frumoasă... Mai
presus de versuri, Negruzzi se deosebește prin
prosa sa limpede și bogată In închinuire" etc.
Din nou neajunsurile societății contemporane
creatorului sînt invocate In perspectivă polemi-
că și consolatoare totodată (..Lucrările cele mari,
ideile cele nemuritoare, oamenii cel Însemnați,
iar naștere, mai ales, într-o atmosferă de preșe-
donator : Nicolae Manolescu) și secția Socio-
logia literaturii cu tema Contemporaneitate și
utopia valorii (coordonator : Constantin Crișan).
Au prezentat comunicări, au participat la
dezbateri, la realizarea recitalului Poetul in
cetate, precum și la colocviul cu oameni ai
muncii din municipiu pe tema Industrie și
spiritualitate : Dumitru Radu Popescu, pre-
ședintele Uniunii Scriitorilor, loan Adam,
Georgeta Adam, Ion Apetroaie, Sultana Avram,
George Balăiță, Constantin Berdilă, Emilia
Boghiu, Vasile Butan, Al. Călinescu, Constan-
tin Th. Ciobanii, Calistrat Costin, Ioana Cră-
ciunescu, Radu Călin Cristea, Constantin
Crișan, N. Cristodorescu, Gabriel Dimisianu,
Mircea Dinescu, Mihai Drăgan, Dan Dumi-
trescu, Ovidiu Genaru, George Genoiu, Mag-
dalena Ghica, Monica Gorovei, Monica Grigo-
riu, Lucia lachim. Ion Bogdan Lefter, Gabriel
Liiceanu, Liviu Leonte. Nicolae Manolescu,
Mircea Martin, loan Micu, Victor Mitocani,
Florin Muscalii, Cristian Moraru, loan Neacșu,
Al. Piru, Aristotel Pilipăuțeanu, Olimpia Pili-
păuțeanu, Andrei Pleșu. Eugen Pricope, Ana
Radu, Valentin Rădulescu. Eugen Simion, Ma-
rin Sorescu, Dorin Speranția, Liviu loan Stoi-
ciu. M. Tofan, N. Turtureanu, Mihai Zamfir,
Aurelian Zisu, Petru Zugun.
Un juriu format din Al. Piru (președinte),
Al. Călinescu, Constantin Th. Ciobanu, Ga-
briel Dimisianu. Mihai Drăgan, Nicolae Ma-
nolescu, Eugen Simion a acordat premiul So-
cietății „G. Călinescu" pe anul 1985 volumu-
lui Portretul literar (Ed. Univers) de Silviu
Angelescu.
M DR.
Pricop, Constantin Parascan. N. Turtureanu, N.
Țațomir. L. Vasiliu. O Tradiționalul concurs de
creație și interpretare „Vasile Alecsandri” care a
încununat manifestările „Decadei muzeului de li-
teratură-*, având drept juriu al celei de a X-a
ediții format din Andi Andrieș (președinte), loan
Holban, L. Teodosiu, I. Țăranu, Comeliu Sturzu,
Horia Zilieru, a stabilit câștigătorii in domeniul
creației : Ion Conac, Craiova, premiul Concursului
„V. Alecsandri” acordat de Asociația scriitorilor
din lași, pentru poezie : Mona Vălceanu, Pitești,
premiul revistei „Convorbiri literare”, pentru poe-
zie : Florin Dochia. Ploiești, premiul revistei „Cro-
nica- pentru proză : Radu Felecan, Iași, premiul
ziarului „Flacăra lașului-*, pentru poezie ; Ștefan
Izvoranu. Zalău, premiul C.J.C.E.S. pentru dra-
maturgie : ioana Vasilescu. lași, premiul Comite-
tului județean Iași al U.T.C. pentru poezie • La
cea de a XVI-a ediție a „Sărbătorii Teiului — o-
magiu adus lui Eminescu** a vorbit criticul Virgil
Cuțitaru • La școala Horpaz — Iași a avut o
inti’nire a elevilor și cadrelor didactice cu poeții
Paul Balahur și Dorian Obreja care au citit din
creația proprie • în cadrul „Salonului ieșean al
cărții” au avut loc întîlniri cu publicul la care
au participat poeții Comeliu Sturzu și Constantin
Popa, iar prof. univ. dr. doc. Gavril Istrate șl
conf. univ. dr. Al. Husar au realizat un moment
evocator. „Lucian Blaga“ • în parcul de cultură
Copou-Iași pionierii s-au întîlnit cu scriitorul Aurel
Leon într-o manifestare intitulată „Poveștile Te-
iului”.
cenaclul junimea-----------------
• 4 a^Uie 1986 : întilnire a cenacliștilor de la „Ju-
nimea” cu membri ai cenaclului „Numele poetu-
lui-. Invitat de onoare Cezar Ivănescu. • 18 apri-
lie 1986 : au citit poezie Carmen Știmeriu și Ro-
meo Păvăloaia ; au luat cuvîntul : ^uigi Puiu,
Eusebiu Munteanu, Codrin Cuțitaru, Radu Andri-
escu, Lucian Vasiliu. • 9 mai 1986 : a citit proză
Dana Cristian ; au luat cuvîntul : Eusebiu Mun-
teanu, Codrin Cuțitaru, Constantin Parascan, C.
Rusu, N. Strâjer-Netea, Lucian Vasiliu, Dan Flo-
rin, Popescu, Jrina Andone. Invitat de onoare
Corneliu Ștefanache. • 23 mai 1986 : au citit poe-
zie Luigi Putu și Adrian Eremei ; au discutat :
Lucian Vasiliu, George Pruteanu, Radu Felecan,
Eusebiu Munteanu, Constantin Parascan. Invitat de
onoare Constantin Ciopraga. • 30 mai 1986 : întîl-
nire cu poetul Marin Sorescu, invitat de onoare al
cenaclului. • 6 iunie 1986 : au citit poezie Nicolae
Pandelaș și Vasile Topor ; au discutat : Eusebiu
Munteanu, Laura Gîscă, Lucian Vasiliu. • 13 iunie
1986 : Ședința omagială Mihai Eminescu : recital
al membrilor cenaclului. • Ședințele cenaclului au
fost conduse de criticul Constantin Pricop.
siune, de absolutism și ignoranță"), rechizito-
riul întreprins avînd un precedent de maximă
referință, parțial și inspirator, în „Introducțiu-
nea“ lui Vasile Alecsandrl la prima ediție, în
trei volume, a operei negruzzlene : „Servlllta-
tea, ciocoismul, sub mască de ființă diplomatică,
făcuse din Camera deputatilor anticamera Dom-
nului, compusă din reprezentanții devotați or-
bește guvernului. Aleși prin varga magică a
corumperii electorale, ieșiti din urne prin un
nămol, de decretări de boerii și de rînduiri în
slujbe, clociți sub o atmosferă de intrigi, de
promiteri, de amenințări șl de hatîruri, ei de-
veneau umiliții sateliți al tronului și, bun sau
rău, folositor sau păgubitor țării, ei votau cu
entuziasm tot ce li se presenta de sus. Apoi
cuprinși de recunoștință adresau acturi de mul-
țumire părintelui patriei pentru patriotica sa
oblăduire, hărăzîndu-i drent recompensă pe lin-
gă lista civilă și economiile bugetului anual",
constantin Negruzzi însuși, cel ce evitase eve-
nimentele anului 1848, „atit de prilncios liber-
tății popoarelor", fiind deputat prin 1860—62, iar
sub înriurirea lui Anastasie Panu acceptînd pos-
tul de ministru de finanțe de unde s-a retras
repede in viața privată, suportînd cu zimbet
amar și gluma lui Grigore Adexandrescu potri-
vit căreia la acel minister nu era loc și pen-
tru o „liră". Apoi țara șl literatura avură du-
rerea a-1 pierde la anul 1868.
Destinul unic eminescian în aceeași oglindire
subiectivă și sinceră a sensibilității Veronicăi
Mlcle : „Să știi că oriunde m-oiu duce / Cătră
apus sau răsărit, / Va răsuna duios și dulce /
Că-n lumea asta te-am iubit. / / Șl de adinca
mea iubire / Va rămine pe-acest pămînt / Ca
o eternă amintire /Tristul și jalnicul meu cint“
(Să știi) ; „Șl te urăsc cu-nverșunare / Și cu
atita dușmănie / încit eu dac-aș fi în stare /
Nenorocire ți-aș da ție. // Iubire-mi plină de
căldură / S-o pot din calea vremii-ntoarce /
Ar stinge-abia cumplita ură / Ce azi în sufle-
tul meu zace. !f Și cind mi-aduc de tine-amin-
te / Mâ îngrozesc de-a mea simțire... / Poate
chiar sufletu-mi mă minte f și ura-mi nu-i de-
decit iubire !“ (Si te urăsc) ; „Ah 1 fugi și du-te
tu In lume / Căci dacă m-ai Iubi cu foc / Ne-
norociri te vor răpune / Căci eu sînt fără de
noroc (Ah, fugi...).
Lucian DUMBRAVA
Convorbiri literare — 2
radu cosașu
în
eți,
pe',
nuvelistica pe care o scri-
vă întoarceți, obiectiv aproa-
pe „ruinele unei vechi pa-
teră — mi s-a hrănit din acel refuz,
foarte puternic după război, al vieții
burgheze, din elanul incontestabil spre
o viață nouă, spre un om nou — de
ce ne-am feri de această noțiune ?
Nu înțeleg decit ca o jenă freudiană,
reticența unora față de ea. Fiindcă
a fost de atîtea ori compromis ? Dos-
toievski
neînfricoșat de eșecurile
siuni", cum ar spune un om drag
sufletului dvs., Teodor Mazilu. Sîn-
teți în căutarea acelui farmec stă-
ruind ca un abur al amintirii, far-
mecul copilăriei și al adolescen-
ței. Aceste admirabile pagini, cu-
treierate de o tristețe tulburătoa-
re, dulce-amară, tîlmăcesc viața u-
nui erou cu trăiri proustiene și
dickensiene... Cum a ajuns acest
adolescent să scrie ?
B Cum ați spus ? Dickensiene ? E
prima oară cind cineva observă tră-
sături dickensiene in scrisul meu —
in sens favorabil, nu ?, avind in ve-
dere alăturarea uimitoare de Proust,
ceea ce ar da un animal prousto
dickensian care, vorba omului lui
Preda, nu prea a existat. Odată, ca
să mă supere, un prieten feroce, de
care ai nevoie cind scrii,
că o nuvelă dea mea
mi a spus
miroase a
literatura
„Cuore". Spre mirarea lui, nu m-am
enervat, fiindcă eu îmi recunosc o
asemenea vulnerabilitate la puerili-
tăți. Așa că dacă ar fi adevărată ob-
servația asta cu Dickens, nu m-aș
supăra, nu m-aș simți jignit, mai că
aș prelua-o, știind că autorul nu mai
e azi Ia modă, fiind socotit melodra-
matic, naiv, bun pentru copii, raio-
nul „Cuore—Mizerabilii"... pe scurt :
simplist! Ar fi fost însă bine ca a-
titea maniheisme ale mele să fi fost
nuanțate de ceea ce a dezvăluit Dic-
kens în domeniile milei și ferocității
umane. El e dintre cei de care avem
nevoie — oricît de deștepți și mo-
derni am deveni pe zi ce trece — in
consolidarea simțului moral. Prevăd
că se va intîmpla cu el, la cine știe
ce aniversare UNESCO, ce s-a intim-
plat cu Hugo în *85. Subit, rafinații
au ajuns la concluzia că celebrul
„helas" al lui Gide („Victor Hugo,
helas, e cel mai mare poet francez")
e o neghiobie, o nedreptate. Pină la
religiilor și filosofiilor in această di-
recție — ținea la ea și scriind „Idio-
tul" se gîndea la povestea unui om
minunat. A, „Demonii"... Mi-am în-
trebat legătura superioară ce-a făcut
după lectura „Demonilor" ; mi-a răs-
puns că i-a citit în ilegalitate, au dez-
bătut cîteva nopți in „celula" lor de
partid problemele acelea intr-adevăr
înspăimîntătoare, dar care — după
cum hotărîseră — nu aveau să ca-
racterizeze epoca revoluțiilor antiim-
perialiste, necunoscută lui Dostoiev-
ski, >a și lui Marx, de altfel, față de
card'erau deajuns de critici, nu ? „To-
tu-i să gindim cu capul nostru..."
m-a asigurat el și dacă nu elogizăm
mecanic iluzia cu utooia Și amîndouă
cu automistificarea (nimic n-ar mai
fi tragic dacă ele s ar confunda...),
atunci nu văd nici o greșeală in spu-
sa legăturii mele superioare, la ac^a
oră și in acea zi din secolul 20.
Malraux nu a revenit niciodată asu-
pra ideii sale că fără lirismul comu-
nismului, nimeni nu poate înțelege
aventurile secolului nostru. Nu văd
de ce m-aș simți jenat privindu-mi
elanurile adolescenței — pot insă con.
stata că ele erau prea generale, prea
lipsite de concentrarea unei suferinți
personale care să dea idealului meu
politic consistența unei conștiințe nu
doar „înaintate".
și contrariate.
ieșirea lui Dickens din conul său de
” observ că azi
romana
mai presus
de toate...66
Stimate
că v-ați
tuie pur
Radu Cosașu, faptul
născut Ia Bacău consti-
și simplu o intimplare
biografică, să nu-i zic accident.
sau orașul a
Bacovia, un
mele" 1
fost, ca și pentru
.cimitir al tinereții
umbră, îmi place să
David Copperfield e
nui iluzionist englez
nile TV de varietăți !
Dar să încerc a vă
pseudonimul u-
de Ia emisiu-
răspunde la an-
samblul întrebării, oricum stingheri-
toare pentru mine ca tot ce-mi ex-
pune persoana în afara „eu“-ului din
nuvelele mele, unde pot invoca li-
niștit că personajul cu numele meu e
un altul si chiar e...
Am recitit zilele trecute — pentru
a-mi sărbători frumusețea „scenelor
din romanul literaturii" scris de Lu-
cian Raicu — „Copilăria", „Adolescen-
ța" și „Tinerețea" lui Tolstoi, scrie-
rile lui de debut care au născut în-
tre criticii timpului o uimire întru-
totul valabilă, vă asigur, și azi. Ca și
cu Beethoven — căruia lumea îi as-
cultă cu evlavie unilaterală doar sim-
foniile (dar bine și așa), uitînd de
cvartetele și sonatele pentru pian, mai
Prea plinul sufletesc nu intilnise go-
lul care încearcă întotdeauna să-l
absoarbă, ca să mă exprim cu toată
suspiciunea pe care o am față de
antropomorfismt-, și într-o bună zi
vidul acesta față de care natura u.
mană nu are atita oroare pe cit Se
crede filosofic, ia intr-adevăr glas,
chip, cerindu-ți ție, adolescent, să
scrii altceva decit vezi, să nu vezi
ceea ce este, să fii, deci, un minci-
nos conștient, uitind că idealul tău
moral și politic iți interzice să
minți ; golul acela iți poruncește să
înțelegi abominabila absurditate (păs-
trez șocul și limbajul adolescentin !)
că tocmai idealul tău de adevăr al
revoluției ți-ar cere să ucizi cu mina
ta adevărul unei fraze, să trunchieri
alte patru, să adaugi una pe care
n-o crezi necesară, să tai, să taci, să
te prefaci. Minciuna să slujească re-
voluției ? Nu accepți, chiar dacă ești
pedepsit, — în noaptea aceea te ho-
tărăști să nu-ți trădezi niciodată ide-
ile morale. Devii tînăr peste noapte,
așa cum înfloresc nu o dată caișii?
Nu știu — constați intr-o bună zi că
nu mai ești copilul timpit și nici a-
dolescentul naiv care nu știa ce-i
■ia o concesie, o viclenie, o contra-
dicție între tine și cei cu care ai
cîntat „purtăm în inimi alte destine",
o contradicție neantagonică, desigur,
dar nu mai puțin dramatică pe care
n-o mai poți trata cu humor ci cu
acea instinctivă „puțintică răbdare",
îmbinind hotărîrea de a te opune go-
lului (eminescianul „păstrîndu-ți idea-
lurile", ființa noastră este caragialo-
eminescianâ !) cu viclenia absentă pi-
gătura mea superioară a luat-o rău
peste cap?). înghețul acela nu m-a
găsit nici atît de tînăr — în sensul
de mai sus — nici atît de cult, nici
atît de grav ca să-1 resimt sau să
mă laud că l-am resimțit ca pe o
dramatică frustrare, cum ar vrea li-
nele clișee din ’86 ale celor de mult
edificați, vorba Iui Raicu, aplicate ca
abțibilduri pe ’46... Drama — în ca
zul meu concret-istoric — a fost lipsa
de dramă cu care mi-am justificat
cenzurarea acestei f(i)este a lecturi-
lor adolescente ; justificarea unei ac-
ceptări (a-ți băga mințile în cap) e
nu mai puțin interesantă decît justi-
ficarea unui refuz (a-ți lua lumea în
cap). Numai că — drama fiind mai
tare decît clișeul — nu toate min-
țile îți intră în cap. Unele supravie-
țuiesc. Poate că n-am fost chiar o
păpădie — dacă menținem limbajul
topircenist — in acel îngheț. Norocul
meu a fost că în plin stagiu mili-
tar — unde ajunsesem de la uzina
„Timpuri noi", trimis acolo într-o pro-
bă de devotament, nu din cauza ți-
nui unchi, cum „mint" ficțiunile me-
le... — am deschis pentru prima oară
„Război și pace". L-am citit printre
„trageri de noapte" si „schimburi de
grăjdar", îl povesteam celorlalți spă-
mid closete si tăind cartofi, ceva s.a
întîmplat atunci cu mine, vorba so-
listelor de muzică ușoară. Am în-
ceput probabil, să devin tînăr în sens
tolstoian, în timp ce citeam și poves-
team „Război si pace" intr-o armată
a mea de cavalerie. N-am. descris
niciodată bine in „Supraviețuirile"
mele — care-i departe de a fi o car-
te încheiată — acest episod plin de
sevă psihanalitico-Iiterară, cum te
plătești, de pildă, de o frică enormă
in timpul unei trageri cu tunul po-
wstindu-Ie noaptea, a lor tăi din com-
panie, balul Rostovilor si ci, mai
toți de la țară, oameni fără teamă
de cal sau de tun, te laudă ca pe
un brav dacă poți ține minte, pe
atîtea vorbe și persoane care-i
midează...
Ați fost și sînteți gazetar,
place să vi se spună și azi
Ma; mult, nu concepeți să nu
cap.
asa.
res-
pirați un aer care nu miroase a pa-
gină de gazetă. Aici e viața de
fapt. Cum
patimă și
tinără ?
s-a ivit această
ce o întreține
nob’l •
mereu
nu vă
■ In fața acestei întrebări,
ascund că tot ce am discutat pînă
firescicne, care niciodată nu m -
tut citi cronicile sportive : „eș i
gar bătrîn, mai lașa joaca .	-
tunci ca sună așa : cîți copii ști-
ind totul de la televizor — se mai
gindesc azi să devină cronicari spor-
tivi? N-am mai găsit nici un talent
proaspăt, viguros, „sărind din pagi-
nă", de ani si ani de zile. In schimb,
am citit zilele trecute o carte toc-
mai despre un copil care a devenit,
după ce a bătut bine mingea, croni-
car de fotbal și a ajuns să stea de
vorbă cu toți marii și micii lotba-
lului mondial, la care eu unul con-
tinui să mă uit fascinat și îndrăgos-
lit, ca un ține cu gitul
Humis. Cartea se numește
sucit după
.Zile si
nopți pe stadion" și e scrisă de loan
Chirilă cu accente scottfitzgeraldiene,
întrutotul potrivite acestei lumi unde,
mai mult ca oriunde, este evidentă
cealaltă axiomă a lui Scott, prima
frază a „Crăpăturii" : „orice viață e
un proces de demolare". Atît de tare
mi-a plăcut cartea lui Chirilă că
m-am gîndit să
ful pe care mi
primul volum
cînd Preda mă
directorial, de
nii renunț la epita-
I-am redactat de la
de „Supraviețuitori"
lăudase în biroul Iui
eram să mor, după
aceea, pe stradă : „Aici zace... care
de mic a vrut să fie gazetar sportiv
si a fost". Pînă atunci, cea mai mare
bucurie a mea rămîne aceea de a-mi
încurca bine cititorii care nu știu cît
e publicistică și cît e
articol si cît nuvelă în
Din cîte mi-am
ficțiune, cit
scrisul meu.
dat seama.
)
■ Am trăit la Bacău primele patru
lum de viață, o viață suficient de in-
eonștientă ca să pot spune că nu știu
ce-i aia un oraș natal. Scrisul meu se
va resimți — în bine, în rău — din
cauza asta, așa cum se va resimți și
faptul că am cunoscut tîrziu cimiti-
rele orașelor. Am devenit tîrziu min-
dru că-s băcăuan — mîndru ca un
copil prost — după ce l-am citit pe
Bacovia și l-am pus întîiul printre
poeții vieții mele. De 52 de ani sînt
bucureștean — de la Bacău am ple-
cat, tot inconștient, în acel „oraș de
infern" descris genial de Bogza în
„țara sa de pămînt" și am stat 3 ani
acolo pînă am ajuns în aleea Popa
Nan din capitala țării, primul loc de
unde am amintiri coerente, precise,
piatră cu piatră, geam cu geam, de
neșters, cum se zice. De acolo am
plecat pentru prima oară la școala
aflată în capul străzii (școala Tancu-
lui), de acolo am alergat prima oară
după un ziar de sport pînă la Mecet,
acolo l-am avut prieten mai mare pe
Mitică Vasilescu care făcea de zece
ori turul aleii, eu cronometrîndu-i
performanțele, acolo am dat de prima
fetiță de care m-am îndrăgostit, cu
care am crescut și m-am sărutat timp
de zece ani, pînă ne-am despărțit,
la 16 ani (1946), în fața bisericii Sfin.
ților Constantin și Elena, aflată chiar
pe strada Popa Nan, iubita mea spu-
nîndu-mi că mama ei n-o mai lasă cu
mine fiindcă țin cu Stalin... Pot spu-
ne — ca în ultima mea carte .— că
Bucureștiul e spațiul meu mioritic, cu
străzile lui (pe care le socotesc sa-
tele mele dacă un cinema esențial se
numea „Miorița") cu bulevardele,
chioșcurile de ziare, barurile (de zi!),
librăriile, parcurile și autoservirile
Iui, hipodromul, ANEF-UI, redacțiile
si colțurile sale ferite de lume unde
aștepți, o oră, două, pînă va veni,
pe cineva... Nimic nu te leagă de un
loc — gînd de băiat fără oraș natal —
cît femeile lui după care ai întors
capul și ți s.au tăiat picioarele, pe
care le-ai mîngîiat, de care te-ai des-
părțit avînd norocul de a nu Ie mai
vedea. E probabil un criteriu prea
bucureștean. Nu mă pot despărți de
el. De fapt — pentru a fi romanțios
pînă la capăt — iubesc Bucureștiul
i ca Pe o femeie cu care ai făcut și
copii, si politică, și riduri, de care
nu-ți mai pasă că îmbătrînește odată
I cu tine, existînd ceva mai important
între voi, un secret pe carc-1 tăceți.
totul încheindu-se
blic cu a „noua",
teia, de pildă, el
tul opus 127, a
pentru marele pu-
cînd în anul aces-
lucrează la cvarte-
cărui adincime de
nu e de loc „infe-
nă acum din prea plinul tău
tesc ; căci vei descoperi, odată
nerețea,
viclenia, parfumul
trava ei, demnitatea ei care
rește să cadă în șmecherie.
sufle,
cu ti-
l și o-
o fe-
vanită-
chin și întrebare _ .
rioară" vestitei cîntări intrate și în
discoteca patinoarelor (ceea ce iar nu
e o nenorocire...) — tot așa mărețul
public nu prea citește ultimele „so-
nate" ale lui Tolstoi, de la „Kre-
utzer" la „Părintele Serghei" și „Hagi
Murad", ca să nu mai vorbim de
cîți se mai gîndesc la cum or fi a-
rătind primele pagini ale celui care
a scris „Război și pace". Căci a de-
butat. nu-i așa ?, și acela, ca tot o-
mul, a avut și el un izvor, ca tot
Oltul, a trimis și el unei redacții
cîteva pagini, ca tot păgînul. Nu sînt
neînțelegător : Tolstoi dă — chiar ce-
lui mai facil public, dar cît . de cît
avizat, baza tuturor publicurilor —
o asemenea impresie, fie și clișată
(nu-i clișeul cel mai nociv) de veșni-
cie, de autoritate, de natură imensă
si imobilă, îneît muritorului nu-i mai
vine să creadă că a fost și acolo un
început, o copilărie, ba chiar și o
bătrînețc în care, ă propos de „Cu-
ore", plîngea și țipa de dorul mai-
că-sii, la 1906, după ce scrisese „Moar-
tea lui Ivan Ilici".
E poate o „plată" ceva mai umană
pentru nemurirea totdeauna clișată
într-o barbă impunătoare de patriarh
— această neglijare mai cu seamă a
operelor de tinerețe, identică cu cvasi-
ignorarea atîtor variațiuni beethove-
niene pentru pian, niște „copilării"
în fața simfoniilor, o revoluție de
fapt în practica „variațiunilor", în
care Richter ajunge la o intensitate
a interpretării cum, dintre „prietenii
mei, pianiștii" (expresia, la singular,
e a lui Bogza : „prietenul meu, pia-
nistul, al cărui humor straniu...") nu-
mai Raicu o atinge în descifrarea lui
Tolstoi. Nu mă întind chiar degeaba
Ia vorbă despre Tolstoi, în loc să mă
ocup, cum vreți, de mine ; în pri-
mele rîpduri ale „Tinereții" conte-
lui — eroul se numește Nicolenca Ir-
teniev — am găsit această precizare
care m-a lovit în nlin prin simpli-
tatea cu care-mi explica toate cîte
mi s-au întîmplat, mie, adolescentu.
lui de care întrebați, și nu numai
lui, sînt sigur: tinerețea_ i-ar fi în-
ceput în ziua cînd a hotărîț să nu-și
trădeze ideile morale. In ziua — nu
în perioada, nu în anii..., nu în ge-
neral. E o minune de formulare în
care — ca să iau și eu o zi — după
exact 30 de ani de la prima Con-
ferință a tinerilor scriitori (aprilie
1956), mă regăsesc integral. Adoles-
cența — ca spirit și mai ales ca li-
țile și iluziile, decepțiile și primej-
diile, o experiență de intensitatea ce-
lei erotice care atinge tragicomicul
în clipa reintegrării într-o lume ca-
re te compătimește doar pentru „ghi-
nionul de a fi spus cu o zi mai de-
vreme ceea ce azi e întrutotul ac-
ceptat." Dar nu vreau să vă poves-
tesc mai mult din urmarea
mele,
țuiri*
volumul șase din
„Logicii"
.Supravie-
.a șasea", totdeauna pastorala,
idilica, senina, carte care ș-ar numi,
cum o văd azi, „Gărgăunii..."
Elanurile începuturilor sint în-
treținute de combustia spirituală
a marilor cărți. Dar nu are cum
să lipsească în cazul niciunui crea-
tor acel spirit, nu neapărat tute-
lar, care să înflăcăreze sau să
tempereze, după cum e cazul, por-
nirile celui ce a intrat in virtejul
scrisului. Cine a fost
un asemenea spirit ?
pentru
dvs.
| Sper să fiu înțeles in cel
- -----------•-	-> văd pe
bun sens comic cînd îi
mai
toti
cei care mi-au dat grozavul impuls
de a scrie, prinși într-o horă fellini-
ană. într-o nebuloasă, dacă vreți, în-
cîntătoare ca o sarabandă, într-o ha-
rababură nu atît solemnă cît vitală,
ațîțătoare. N-a fost „un spirit", „o
carte", ci un fel de „cîntec general",
în care adolescent — nu chiar tînăr
în sensul tolstoian — mi-a venit poftă
să cînt. Vuiau cu totiî și — doam-
ne !
erau compatibili, cum nici
acum imi apare ca prea complicat,
de nu pretențios. Fiindcă, dacă c
vorba să vă răspund foarte simplu,
eu n-am avut — de cind mă știu —
decît un singur vis, să fiu, „să mă
fac" gazetar și nu orice fel de gaze-
tar, ci gazetar sportiv, de fotbal.
Primul om care a însemnat pentru
mine un idea] inaccesibil a fost Pe-
tre Gațu, celebrul cronicar de fotbal
al „Gazetei sporturilor", tatăl măre,
(ului Cristian Gațu, handbalistul. Vro-
iam să scriu ca Petre Gațu — nu să
devin crainic ca Radu Vasilescu, alt
idol al copilăriei mele, fiindcă știam
că bun de gură nu sînt și îmi era
dintotdeauna frică să apar în fata
lumii, sau în urechile ei, sau in vă-
zul ei. Cu puțină psihanaliză s-ar zice
că acesta a fost primul, cel mai ru-
dimentar instinct al meu spre adevăr.
Nimic mai elementar ca „adevăr" de-
cît scorul unui meci, nu ? Chiar în
adolescență — adică după ce am in-
trat în acel suprarealism al lecturii
de care vă vorbeam mai înainte —
gindul ziaristicii sportive nu m-a pă-
răsit și În 1948, țin minte ca azi,
m-am prezentat in Brezoianu, exact
peste drum de „Informația", la un
concurs de ziariști sportivi, eram
vreo sută și ceva de tineri (parcă și
Tudor Vornicu !?), așezați_ în bănci
de școlari, și ni s-a dat să descriem
si să comentăm cel mai recent meci,
tragicomicul România—Albania, 0—1,
in Giulești. unde văzusem cu ochii
mei 11 jucători masați pe linia por-
ții lor, albanezii care țineau cu din-
ții golul dat pe un contraatac... Nu
voi uita toată viața acel meci din
Campionatul Balcanic (atenție la euro-
penele din '88, să n-am gura pocită!)
dar am uitat cum, de ce, pentru ce,
trecut de proba scrisă, nu m-am ți-
nut de cei de la „Sportul Popular",
ci em intrat redactor ia „Revista E-
levilor", unde am debutat cu un re-
portaj despre expoziția gazetelor de
perete din Rîmnicu Sărat, apoi cu o
recenzie la „Petrolierul Derbent",
pornind pe o cale care nu mai avea
nimic comun cu ofsaiduL cornerul «i
șutul. Mi-ar fi fost mai bine ? Mă
tom să răspund franc ; nu îndrăznesc
să le mulțumesc lui Paul Cornea, lui
Vicu Mindra pentru nopțile pe rare
și le-au pierdut stilizîndu mi prir’o'e
schițe si recenzii; aș păcătui p'-’
prezumțiozitate, păcat coborît din va-
nitate, cea mai nesuferită dintre ca-
iubiți cărțile și scriitorii. Cum ați
izbutit să păstrați neatinsă această
pură și nobilă afecțiune ? V.am a-
uzit vorbind doar de bine și cu
dragoste despre confrați, cu înțe-
legere chiar și pentru risipitorii
breslei. Se poate, deci, și așa. De
fapt, așa ar trebui să și fie.
B M-am format — iată-mă și in
fața acestui verb prea apăsător ca să
nu încerc a-1 imblinzi prin „am cres-
cut" — intr-un cerc de prieteni scri-
itori unde nu prima anecdota, nu se
gusta cancanul, nu Se ținea la mare
preț pamfletul, brutalitățile de ex-
presie și simțire, vulgaritățile de in-
telect producînd o oroare instinctivă.
Legăturile sufletești se bizuiau si se
consolidau pe un cult al valorilor li-
terare fundamentale : Caragiale, Emi-
nescu, Călinescu, Ibrâileanu, Rebrea-
nu, Sadoveanu, la noi — Gogol si
Tolstoi, Shakespeare, apoi Thomas
Mann, Flaubert, Dostoievski, citiți ca
„maitres de conscience", indiferent
că această noțiune putea apare de.
modată unora, subversivă altora. Ru-
perea legăturilor sufletești cu cine-
va căruia nu-i plăcea Baudelaire
(cum S-a întîmplat) intra în logica
unor severități care puteau, pe par-
tea cealaltă, să ia aspectul euforiei
cu care doi dintre noi se împriete-
niseră strașnic numai din rostirea
numelui lui Tolstoi. Incondiționalita-
tea față de acești titani nu avea ni-
mic de religie rece, încruntată, mo-
horîtă — ea ținea de o fervoare exal-
tată, fie și idealizantă, a credinței in
vitalitatea talentului și inteligenței ;
extazul în fața „Nasului" Iui Gogol
asigura o veselie paradisiacă, un hu-
mor care ne-a salvat în zile foarte
negre ; dealtfel, fără humor nimic nu
era considerat serios intre noi ; se
rîdea sănătos, fără trivialități — vă
asigur că e posibil ; desconspirarca
prostiei nu cobora La sim.ntelectua-
litate, la grosolănii, adică nu se in-
tra în provocările prostiei ; Spiritul
critic față de
neizbutite se
producțiunile noastre
manifesta concis, cu o
lităti'e unui scriitor serios
ceea
odată spiritul critic nu-i va mai Lă-
sa : Ladima mergea cu Manifestul
Partidului Comunist, Emincscu cu
Ehrenburg, Jean Christophe cu „Hu-
liganii" (la 16 ani, cum or fi arătînd
acum ?, nimeni nu întoarce capul spre
romanele acelea ale lui Eliade în ca-
re pentru prima oară, țin bine min-
te, răsuna în 1933, în București, si-
rena unei greve, azi toată lumea a
rămas cu gîtul strîmb după fantasti-
cul lui), Caragiale cu Malraux, Fa-
deev — „Infrîngere", o capodoperă ! —
cu „Țările de piatră, pămînt și foc",
Geo Dumitrescu și M.R.P. (gazetarii
poeți) cu Cervantes. Firește, aveam
și refuzuri care mi-au rămas țepene
idiosincrazii : Cezar Petrescu, „Pe a-
ripile vîntului". Pe urmă, peste toa-
tă această magmă — că doar n-o s-o
numesc rigoare — peste acest supra-
rcalism al lecturii a trecut, nu chiar
ca o boare topîrcenistă, înghețul (să-1
numesc cum ? putrefacția poeziei ?
raportul la revistele „Zvezda" și „Le-
ningrad" pentru a cărui sfidare le-
ce, slavă domnului, se știe că nu-s,
din cauza jocurilor mele de cuvinte.
(Veșnică pomenire celei mai „dulci"
scrisori de la aceea a boierului Neac-
su încoace, aceea în care Duiliu Zam-
firescu îi spune lui Maiorescu să-1
sfătuiască pe Caragiale să mai lase
jocurile de cuvinte si să dea ceva
durabil... iată o scrisoare de nepier-
dut ci de ținut icoană în fata fiecă-
rui prozator român, serios sau nese-
rios !). Am însă toată degajarea iz-
gonind orice falsă modestie, pentru
a-i mulțumi lui Emanuel Valeriu ca-
re în ’69, la „Sportul", m-a botezat
Belphegor si mi-a oferit chenarul de
pagină unde mi-am putut realiza vi-
sul cel mare : gazetar sportiv. L-am
cunoscut în dimineața aceea. Ia el în
birou, chiar pe „nea Petrică Gătii",
l-am strins mina intimidat ca în fața
lui D’Amicis, autorul lui „Cuore". Era
prima oară cînd un ideal mi-a deve-
nit tangibil... Dacă îmi iau dreptul
Ia o melancolie — sînt deja măgar
bătrîn, vorba unei mătuși duiliuzam-
discreție din care însă nu lipsea o
răceală care, pe mine, unul, nu mă
lăsa să dorm ; lauda se făcea cu o
plăcere certă, dar sobră, avară în ad-
jectivele de ritual, superlativul iden-
tifieîndu-se cu citirea, în plen, a bu-
cății bune ; invidia n-a funcționat
niciodată în zone joase ; nu ne-am
bîrfit niciodată, nu ne am vorbit u-
rît — „nu ne-ar fi stat bine", vorba
d-lui Ibrâileanu. Nu ne stătea bine
urîtul ; nici gentlemeni, nici fete
mari, nici asceți dar nici nătăfleți.
nici uși de biserică dar nici chiar ne-
duși pe acolo — o, descoperirea ge-
nialului „nici-nici" gogolian, ce zi fe-
ricită de vertij ! — cu precădere mol-
doveni (dacă mă pun și pe mine...)
cu un bucureșetan ca Mazilu și un
ardelean ca Nae Țic de la care am
luat primul Favel Dan si primele
lecții de „cumințenie a pămîntului",
pot spune că ne simțeam cel mai
bine în pateticul exprimat decent,
simțit însă ferm, ca pămîntul sub
tălpi. Niciunul n-a vrut să ajungă
ștab — și n-a ajuns, fiind întrutotul
deposedați de altă vocație a porun-
cirîi decît aceea către ospătari la se-
te și la chef de saramură. Toți am
pus literatura română mai presus de
toate si acolo o ținem și azi. chiar
dacă au trecut peste noi oboseli, ne-
norociri și cîteva inmormîntări al că-
ror înțeles nu-mi voi permite să-I
caut decît în opera fiecăruia. Raicu —
în dimensiunea și autoritatea lui tre-
buind neapărat introduse extraordi-
narele luj prietenii cu Labiș, Mazilu,
Preda și Sorin Titel, talentul lui fi-
ind, după părerea mea, de importan-
ța si puterea lor, precum o vădește,
mai clar ca niciodată, forța lirică,
dramatică și comică a ultimei sale
cărți care, după cum vedeți, mă ob-
sedează — Raicu știa prea bine ce
spirit invocă și revendică atunci cînd
scria în acele bine numite „False a-
mintiri de la Viața Românească" :
„Cred că mulți am fost acolo, în no-
bilul cerc ieșean și că avem amintiri
de la „Viața Românească", chiar da-
că ne-am născut mai tîrziu. Da, și
noi am fost pe acolo..." noi, cei adu-
nați în căsuța unei ulicioare numite
Intre Gîrle, lîngă spitalul Bucur, ca-
(continuare în pag. 14)
Consemnat de Gr. I.
3 — Convorbiri literare
cantonierul
9
lui lucian blaga
£ enomen cvasi-general, operele de sfîrșit.
F cele care încheie o biografie lirică, re-
• petă motive, viziuni și atitudini din vo-
lumele anterioare, de unde impresia de deja
dit. Excepție nu fac nici Arghezi, nici Philip-
pide, in ale căror monologuri finale se re-
varsă automatisme : habitudini ale eului pa-
siv. Blaga se salvează, totuși. Regimul postu-
melor lui (1962), al întoarcerii în lumină, al
miracolului regenerării ciclice din Mirabila
sămînță, e unul al revigorării tentațiilor spre
adine și înalt prin intermediul iubirii. Cel
puțin în parte, marile neliniști existențiale,
strigătele în pustiu, antinomiile multiple, și-au
tocit ascuțișurile ; acționînd din perspective
alternante, realitate întregitoare a Eului și
principiu vital cosmocentric, crosul lui Blaga
imprimă recitalului liric tîrziu o reînnoită
mișcare. Pînă și întrebările încălzesc, erosul
fiind — ca la Eminescu — impuls spre co-
municare cu universul. Paroxisticul expresio-
nist, accentele explozive sfîrșind în tristețe,
au rămas în urmă ; tumulturile s-au depus
ca niște aluviuni în memoria afectivă, pa-
tetice, amalgamate : ecouri, amintind febra
wertherîanâ a juneții, pasiunea exclușivist-
acaparatoare. Incorporate legendei, tresărind
uneori în oglinzi interioare, ele au intrat
într-un atunci aburit —, cu drumuri care .au
murit subt iarbă", cu lespezi frinte și cenușă.
Motive de Arheologie ! In momente în care
memoria re-conștientizează asemenea motive,
se simte fascinația de odinioară a „lunarelor
ținuturi, de sus", acum în retrospecție calmă :
„In ceasul acela înalt, de-alchimie cerească, /
silirăm luna — și alte vreo cîteva astre, /
în jurul inimilor noastre / să se-nvîrtească...".
Exact ca în Legenda noastră — si prin ace-
eași alchimie —. altă dată iubirea face „stea
și stea / din pămînturile noastre". Figurație
de cel mai curat romantism !
Necontenit în așteotare. ochiul tentat de a-
dincuri ontologice întîmpină rezistențe: an-
tenele lui nu pătrund în genurile existenței,
lumea continuîndu-și ritmul. îndrăgostitul e
Cerbul fascinat gonind „prin brume", solitar,
în căutarea „ciutei dispărute", un posedat a-
proape, dus de „sublimul foc (...) spre abisuri"
Culorile din jurul poetului sînt „pentru ce
se vede", nu și pentru esențialul Portret al
iubitei — inepuizabil motiv de mister. Nu
există chei pentru inefabil ; culorile de pe
„paletă" nu declanșează starea de grație. Dar
cuvintele ? Intră în joc sugestii apropiate ve-
getalului și mineralului ; se apelează la o
mie de nume („nume dulci și nume-amare, /
mulcome și sunătoare, / la miresme florale,
la rezonanțe nocturne și diurne, ritualul sfîr-
șind in incantație, contînd pe efecte magice :
„Caut nume — fie-o mie — / să-ți arăt ce-mi
ești tu mie. // (...) Mîngîierea apelor, / slava
nestematelor, // suferința zorilor, / iureșul
culorilor, // bucuria sfîntului, / lamura pă-
mîntului...". Sacralizarea petrarchistă coexistă,
în acest Caut nume, cu sonorități din folclo-
rul magic ; lamura sugerează aici, ca în
Creanga de aur sadoveniană, luminozitatea,
puritatea, înnobilarea prin contaminări de la
incandescența focului. Cu chipurile lor de
„lemn sfînt", asemenea unor „viori aprinse /
in flăcări și fum", femeile suscită mirajul, ele
părînd „vibrații" aeriene, făcind ca nici unul
din numele atribuite lor — „din alean" — să
nu spună-ndeajuns. Sustrăgîndu-se repetat cu-
prinderii integrale, iubita „mereu e alta, alta
e, tot alta, / ca soarele antic, un rod al
fiecărei dimineți" ; făptură „fără ieri, întru-
chipată iar și iar, / în ciclurile arzătoarei, re-
luatei tinereți..." (în lumea lui Hcraclit). Ful-
gurante Intîlniri, în spații și în vis" repetă,
între conștient și inconștient, străvechiul pre-
cedent edenic; mereu aceiași, „partenerii se
regăsesc" mereu sub pomul interzis". Mereu
rostirea e în suferință, lipsită de disponi-
bilități figurative în absolut. Nici trecutele
„întrupări de fum", nici sublimul in lumină
nu durează în cuvinte, acestea propunînd sem-
nificații de gradul al doilea : „Țara-ntre dea-
luri, / satul sub lună, / Bocca-del-Rio / nu
mă adună. // Iți amintești tu / timpul și
locul / prinse-ntre ziduri, / zumzetul, socul...".
Un sat sibian sub lumini selenare. Gura-Rîu-
lui, își mută rezonanțele muzicale în tărîm
iberic, transf«rmîndu-se — prin adaosul fic-
țiunii — în Bocca-del-Kio ! A-ți aminti e, în
acest text, tot una cu a transfigura, căci nici-
odată o amintire nu e aceeași.
De revelații mult mai larg-configuratoare e
în stare muzica. Dacă luna creează fantasme
aeriene, „Ofelii, Margarete, Beatrice", Sonata
lunii de Beethoven e „însăși luna pe pă-
rnînt...". Pentru exprimarea a ceea ce Blaga
numește stări de nuanță, cîntul devine elegie
sau romanță („Ne-om aminti cîndva, tîrziu, /
de-această întîmplare simplă, / de această
bancă unde stăm") ; el e, după caz, Madrigal
și Descîntcc („despre tine și otravă, / despre
slavă și albine") ; e sinteză : Cîntecul vîrste-
lor... Principiu de unificare spațio-temporală,
melosul devine exaltare imnică a frumuseții
eterne (Pean pentru o tinără), unic „trimuf
al vieții asupra morții și ceții" (Epitaf pen-
tru Euridike), memorie balansînd între clar
și nebulos (Cîntecul brumelor, urmelor, cu
cadențe amintind Balada morții de G. Topîr-
ceanuj. Un tandru „cuvînt" despre „lucruri" —•
Atotștiutoarele — orientează din nou spre con-
cret, cu trimiteri Ia forțe chtoniene : lucrurile
„împresoară" și „iscodesc", însoțind „viața și
patima" ; iezerul e un imens ochi al lumii,
drumul ne știe scopurile tainice, vîntul și apa
sînt oglinzi ale neliniștii. Privirea scrutează
shakespearean, altă dată. soarta lucrurilor
desfigurate, căzute în ruină ; concomitent, fic-
țiunea re-figurează, întregind : „Un sarcofag
antic, vezi tu, e mult mai plin / de tîlcuri,
de istorie, cînd e deșert. / In gol s-erată un
adaos de destin...". Se vede lesne continuita-
tea de substanță între astfel de reflecții de
ginditor și autorul de aforisme, tentat — la
toate vîrstele — să fabuleze mitic, invocînd
deci firul Ariadnei, chemînd pe Orfeu, luînd
ca martor „lutul" de Tanagra. Luminîndu-se
din sonetele marelui Will, trecut prin roman-
ticii germani și prin expresioniști, el e tot-
odată vizionar și martor al materiei ce-și
schimbă structura moleculară : „Nu pot să
știu ce-a fost prin vremi, odinioară, / știu
doar ce văd : subt pasul tău, pe unde treci /
sau stai, pămîntul înc-odată, pentru-o clipă, /
cu morții săi zîmbind, se face străveziu...".
Durează subconștient urme din ceremonialul
eminescian, visuri, „noian de frunze", un gre-
ier cu „grai de-argint, impulsul evadării" din
„cuviință și din pravili" : pe scurt, un ele-
mentarism conceput ca reinițiere in stadiile
începuturilor lumii. Antologicul Andante (cu
titlul său afiliat muzicii) e o suavă introducere
în spații arhetipale, viziune cu stilizări de
veche tapiserie, implicit orchestrație apropiată
lui Pillat și Fundoianu : „Chemări de corn, și
goane pe la vaduri. / din ceas de zori și
pînâ-n ceasurile lunii, / ne ispitesc mereu,
spre văi. spre culmi, pe unde / asemenea să
devenim sălbătăciunii...".
O anumită demonie erotică îndeamnă Ia în-
trebări în flux, unele din ele învederînd deta-
șarea de mitul eminescian : „Cînd mușchiul
de pădure mult / ne-alină-n vară verde dor /
și glasul picurat ți-ascult — / mai e nevoie
de-un izvor ?...“. Totuși fondul de adîncime al
lui Blaga (vîrstnic) e mai consonant decît
pare cu eminescianul Iar cind voi fi pămint,
deși interogația finală din Strofe de-a lungul
anilor sugerează contrariul : „De-ar fi să dăi-
nuiesc nespus / în gîndul tău. pămînt ce
sînt, / (...) mai e nevoie de-un mormînt ?...“.
Aliate vizibil obsesiilor eminesciene sînt me- -
taforele selenare — cu frecvență sporită în
poezia de sfirșit —, muzica de penumbre, mă-
tăsoasă, arderile declanșate „de-o rază de
lună...". Pasionalitatea lui Blaga exclude mai
totdeauna poemul-conversație, îneît acel „noi
ardem, iubito", „noi ardem, ah cu cruzime-n
văpăi, / mistuindu-ne unul pe altul", încheie
un patetic monolog. Răbufnesc în Cîntecul
focului note solcmn-retorice din poemele de-
butului, semne ale combustiei tîrzii, frapează
un limbaj interjecțional (tincturat cu „ah" și
„o"), cu concluzia că „rareori numai sfîr-
șitul nu e cenușă". Urmează, eminescian, re-
fluxul ; zvîcnirilor de senzualitate, le succede
teama de vid, perspectiva absenței. Timbrul
specific lui Blaga triumfă, totuși. Luate în
ansamblu, stările ondulatorii, „osinda de a
sta-n lumină" paradisiacă și teluricul, sfîr-
șesc într-o mediere a contrariilor ca soluție
aproape mioritică. Senina Vară lingă riu e
concomitent ascensiune în cîntecul pur al
ciocîrliei și coborâre pe pămîntul revigorator
prin iubire, constatare confirmată de emble-
matica Vară de noiembrie (metaforă derivată
din „L’Ete dc la Saint-Martin") si configurînd
sensurile unui splendid ciclu. Sublimul a ceea
ce a fost e repetabil, căci — aflăm din Catre-
nele dragostei — iubirea „poartă-n ea / moar-
tc-ades și-ades un leac...". Arghezi al sfîr-
șitului se simțea intrînd in Noaptea de dinain-
tea creatului. La Blaga, interogația argheziană
Dc ce-aș fi trist ? sună ca împăcare și spe-
ranță : „De ce-aș fi altfel decît soarele ?...
Ajungem la o constatare globală : vechile
anxietăți nu mai sint acaparante, iubirea de-
ține forțe terapeutice neistoivite. viața — cu
„fructe calde și rotunde" —. deși trecere prin
Anotimpuri, nu exclude sublimul. Toate aces-
tea se verifică in repetata invocare a etosu-
lui, mai precis in înțelegerea goetheană a
iubirii ca act de armonizare cu destinul.
„Singurătatea ne omoară", clama anterior
poetul, tinjind după o „patrie siderală" pere-
grinînd solitar pe podișuri metafizice". Fila
se întoarce. La sfirșit, Eul se împlinește prin
aderarea la o inconjurime tonifiantă. Argu-
mentele ? „O fată frumoasă / e o fereastră
deschisă spre paradis. / Mai verosimil decît
adevărul / e cîteodată un vis. / (...) O fată
frumoasă e / lutul ce-și umple tiparele,
dosăvirșindu-se pv-o treaptă / unde poveștile
așteaptă". Și în același sens : „O fată frumoa-
să e / mirajul din zariște, / aurul graiului, '
lacrima raiului...". In nopți de legendă, „trep-
tele, frunțile", se fac de argint — „martore
pure izvoadelor din univers..." (Catrenele fe-
tei frumoase). Participind la un proces de
coalescențâ, basmul, visul, magnetismul as-
tral. misterul adincurilor. ispita mitizării își
combină insidios farmecele pentru a orienta
spre „legea pămintului". Erosul, „un păcat
pe care-1 arde / pe la miezul nopții luna"
(Catrenele fetei frumoase), devine „patimă
fără păcate" (Primăvară) —, alean rezolvat
prin înscrierea in omenescul prefigurator de
etern : „A cunoaște. A iubi. / Înc-odată, Iar
și iară, / a cunoaște-nseamnă, iarnă, / a iubi
e primăvară...". Memorabila pagină finală a
ciclului Vară de noiembrie, împreună cu
alte poeme, se situează la nivelul cel mai
înalt al liricii noastre de dragoste.
Constantin CIOPRAGA
*
funcția critică
9
a textului epic
Primele două cărți ale Gabrielei Adameș-
teanu — Drumul egal al fiecărei zile
(1975) și Dăruiește-ți o zi de vacanță
(1979) — se circumscriu unei formule epice in-
tens folosite mai ales de prozatoarele contem-
porane, pe linia unui orizont deschis în peri-
oada interbelică de Hortensia Papadat-Benges-
cu (în primele volume), Ticu Archip (în nu-
vele), Ioana Postelnicu, Cella Serghi, Lucia
Demetrius ; lirismul, investigarea „sufletului
feminin", visarea, personajele bovarice mistui-
te de dorințe fără contur — acestea sînt ca-
racteristicile generale ale literaturii „femi-
nine" care însumează, iată, o experiență bo-
gată și destul de mult întinsă in timp. Letiția
Branea din primul roman al Gabrielei Ada-
meșteanu este un personaj care se situează
cu mare exactitate în tradiția tipului de pro-
ză amintit, mai întîi, trăirile sale se produc
în perspectiva unui model care cuprinde atît
„scenariul" cît și „rolul" unei piese binecu-
noscute, unde se vorbește despre speranțe
înșelate, suferințe și singurătate : „l-am văzut
prima dată privirea nesigură și, sub ochii ușu-
rați și compătimitori ai fetelor, m-am des-
prins de mine și am urcat în rolul așteptat,
cu bănuiala sau începutul unei dureri pe ca-
re mi-o urmăream singură, silindu-mă s-o
duc așa cum trebuie ,cum citisem și cum vă-
zusem la cinema" : cartea și filmul reprezintă
elementele modelatoare ale fiecărei experien-
țe pe care o parcurge adolescența Gabrielei
Âdameșteanu, începînd cu urcarea în acest
„rol așteptat" de pe prima pagină a roma-
nului : citind din plăcere în vremea liceului
sau din ambiție în timpul studenției, Letiția
Branea nu află nicicînd „ce să spere și pînă
unde", strivindu-și între cărți ființa fragilă
mistuită de dorințe vagi, fără putința de a-și
părăsi scenariul și de a-și depăși rolul. Sufle-
tul protagonistei se compune dintr-un aliaj
complicat pe care îl numim îndeobște „bova-
ric" ; intră aici o „infirmitate" socială care
este efectul unor nesigure vini anterioare, ca
și chemarea spre o lume bănuită, abia întreză-
rită, dar chinuitoare prin persistența și agre-
sivitatea himerei sale ; relația cu Petru Ar-
can și munca pe manuscrisul unchiului Ion
sînt schițe (ale erosului și profesiei) pentru
o tintă unică : „între lumea lui și a mea bă-
nuisem întotdeauna un vid prin care, incon-
știentă, sperasem să urc, fără să mă gîndesc exact
cum, așteptînd ca totul să vină așa, de la sine,
ca și cînd cineva trebuia să aibă grijă de
asta" ; distanța „umană" dintre Petru Arcan
și Letitia Branea este, în fapt, o distanță so-
cială, femeia dorindu-și accesul într-o lume
de dincolo de anonimat și de dincoace de
structura sa interioară : în aceste dorințe fă-
ră contur ale protagonistei nu se pot recu-
noaște speranțele arivistului, ci doar inadecva-
rea, tragică e drept, dintre vis și realitate. Cu
zilele „înecate în obișnuință", purtînd semne-
le nereușitei, primind suferințe ale altora si
repetîndu-le ratarea, Letiția Branea se mișcă
într-un decor care închide, în fiecare ele-
ment al său, aceeași istorie cenușie și aceeași
linsă de strălucire oe care studenta încearcă
să le înlăture iubind și muncind haotic : casa,
mobilele vechi. Telefuhkenul, căminul studen-
țesc, patul, nerna ori fotografiile îngălbenite
din vitrina de De corso-ul orașului de provin-
cie „emit" particulele fine ale unei atmosfere
anăsătoare în care „manechinele" zîmbesc silit
și ațintesc cu priviri „oarbe" străzile pustii.
Cel'' trei texte din Dăruicste-ți o zi de
vacantă sînt variatiuni pe aceleași teme ; ob-
sesia evadării în altă lume si inadecvarea ce-
lor două „tipare" (ale visului și structurii in-
terioare a personajului) marchează „viața ne-
clară" a lui Cristian Călin din proza care ofe-
ră titlul volumului. Intre Cristian Călin și Le-
titia Branea este însă o deosebire oe care o
produce natura diferită a celor doi protago-
niști : dacă existența femeii se supune unui
scenariu ne care l-a scris lectura, destinul băr-
batului fdesi cu același finali evoluează p»
coordonate1» trăitului : de aici, atentia mai
mare acorda’ă în cea de-a doua carte texturii
relațiilor socialo si ordonarea vieții nerso-
nani'iii central în torul unui cnmolex al cul-
nabilității • redactat ’n două variante asemă-
nătoare („Nu. nu-si dusese cum trebuie viata"
și „ăsta era. probabil, cel mai mare defect
al lui. că nu putea să *acă ce trebuie"), amin-
titul comnlex este unul impus de norma pri-
virii si ooiniei celor din jur în ai căror ochi
Cristian Călin îsi citește eșecul. Deși bine
scrise, o rimele cărți ale nrozatoaroi nu ies
din media romanului de analiză, substanța si
formula lor epică constituind ipostaze comune
ale unor invariante tematice si stilistico care
au produs ci ten-a sute de texte asemănătoare
In proza noastră contemporană.
Dimineață nîerdută H9R3) este însă marea
surpriză oe caro a nrodns-o Gabrio’a Adames-
toanu. la fel 'iun altădată au surprins Gale-
ria cu riță sălbaRcă a lui Constantin Toiu.
Lumea în două rile a lui Georee Bâlăitâ sau
Absentii lui Aurustin Buzura ; această din ur-
mă carte a prozatoarei nu nare a avea nimic
comun cu precedentele două, saltul calitativ
fiind la fel de spectaculos ca ri cel al Hor-
tensiei Paoadat-Bengescu de la Romanță pro-
vînrialâ 1a Concert rlin mnzică de Bach. In
Dimineață pierdută. Gabriela Adamestoanu se
folosește de instrumentele prozei „obiective",
croind cîteva personale memorabile, conturînd
profilul unei epoci și. mai ales, punînd în va-
loare ceea ce aș numi funcția critică a dis-
cursului narativ. Primul semn al obiectivării
este structurarea textului prin alternarea a
cel puțin trei unghiuri de vedere : al Vicăi
Delcă, al aristocratei Yvonne Scarlat și al na-
ratorului omniscient. Funcția critică devine
eseu
astfel activă, producînd o realitate nouă pe
care jocul monologului interior o potențează,
o pune în valoare, acordîndu-i pondere, tra-
sînd spațiul romanesc în detaliile și cadrul său
general. Iată modul în care se constituie mai
întîi realitatea psihologică a protagoniștilor:
monologul Vicăi Delcă, comentat de narator,
definește calitatea personajului „opozant", a-
ceea a lui Yvonne Scarlat, dezvăluind însă și
caracteristicile tipului pe care îl re-prezintă ea
însăși în roman : „Ivona ! Cu cipilica ei gri,
cu paltonu verde, cu vulpea la gît, vulpea
aia argintie de năpîrlește, d-a tot vrut să o
vîndă la Consignația și nu i-a primit-o ăia...
Ea știe de ce n-a vîndut-o pin’ la ormă, că
ce spune ea n-ai cum să crezi, minte de stin-
ge. Ivona, cu nasu ei lung și cu botu de vul-
pe, care încuie casa ! Uite-o cum încuie, de
două ori, ușa din față. Și p-ormă adulmecă.
Uite-așa se uită, și-n dreapta, și-n stingă, par-
că-i o’ vulpe care adulmecă. Și-odatâ-i scapă
ochii la ușa din dos, și-odată o vezi că că-
mine și eă, încremenită. A rămas încremeni-
tă c-o vede. Ei, am io ac de cojocu tău, am
io ac de cojocu tău (...). Nici nu-i zice nimic,
nici nu se uită chiorîș, se face c-o crede. Știe
ea ce merită alde Ivona : pup-o în bot și ia-i
banu tot" ; monologul lui Yvonne Scarlat are
aceeași dublă deschidere spre destinatar (chi-
riașii de aceeași condiție cu Vica Delcă) și
emițător, pe care o asigură amintita funcție
critică a ochiului personajului : „este o naivi-
tate să îți închipui că poți schimba ceva în
psihologia unor asemenea oameni, dacă îi
tratezi de Ia egal la egal. Sau dacă le faci
mărturisiri adevărate, dacă te umilești, in fața
lor, să le faci. E o naivitate să îți închipui
că ai putea să le cîștigi încrederea, sau cel
puțin bunăvoința. Nu, ei sînt mai șireți de-
cît tine, iar de crezut tot n-au să te creadă,
pentru că tocmai de aceea au ajuns unde au
ajuns : pentru că ei cred mai puțin decît ori-
cine. Ei sînt convinși că totul e o minciună,
că toată lumea minte. Ei sînt cei care nu își
fac despre nimic iluzii".
Personajele Gabrielei Âdameșteanu au un
ochi foarte critic — cum spune Yvonne —,
„criticînd împrejur tot ceea ce văd" ; dar „tex-
tul- acesta deosebit de activ al privirii cri-
tice este, în același timp, oglinda personalită-
ții celui care îl produce : criticînd, personajul
ajunge la „autocritică". Un asemenea text pre-
supune un dublu registru al lecturii, cititorul
luînd act într-o primă instanță de rezultatul
criticii, pentru ca apoi, interpretînd, să poată
vedea natura complementară a celui criticat :
Vica Delcă și Yvonne Scarlat sau profesorul
Ștefan Miroriescu și Titi lalomițeanu sînt, pe
rînd, „critici" și „criticați", naratorul consem-
nînd cu grijă monologul fiecăruia și realizînd
un montaj inteligent al segmentelor critice și
autocritice ale acestora : vorbind, protagonistul
produce un text critic pe care naratorul, prin
plasarea unor anumiți indici îl face accesibil
analizei cititorului care construiește un profil
al personajului-critic din datele pe care acesta
i Ie furnizează despre personajul-criticat.
Această dublă mișcare a textului, care an-
trenează în aceeași măsură personajul, nara-
torul și cititorul, fiecare creînd cîte un nivel
al narațiunii, reprezintă mecanismul esențial
al cărții Gabrielei Âdameșteanu, perimțînd
prozatoarei abordarea unei zone foarte largi,
de la particula unei structuri psihologice la
conturul epocii istorice ; prin funcția critică
a monologului personajului se povestește isto-
ria unei familii în confruntare cu evoluția
atit de contorsionată a primei jumătăți dia a-
cest secol și se stabilesc tipologiile romanu-
lui, în timp ce prin funcția de reflectare tex-
tul oferă o imagine cuprinzătoare a situației
politice și sociale din România anilor primului
război mondial. Iată un exemplu: compromi-
sul formulat de Titi lalomițeanu („a fi bine
cu toată lumea") îl caracterizează ca personaj
în limitele relațiilor cu Sophie și Ștefan Mi-
ronescu și, totodată, același „principiu" este al
unei întregi categorii sociale și al grupării
politice a „filogermanilor". Prozatoarea do-
vedește o perfectă cunoaștere a epocii, cee» ce
i-a permis crearea unor tipologii care, deși
structurează un text de ficțiune, păstrează in-
tacte atributele autenticității, dezvăluind toc-
mai de aceea un adevăr istoric ; în planul in-
tern ai textului, personajul-critic și cel cri-
ticat formează cuplul naturilor complementare,
stabilesc ceea ce se numește o pereche de
caractere : arivistul Titi lalomițeanu, cu ifo-
sele și neascunsa ambiție de a fi „altui" și
profesorul Ștefan Mironescu, visînd la intangi-
bila „sophrosyne", alcătuiesc perechea de ca-
ractere din „trecutul" romanului, în vreme ce
Vica Delcă, urmărind să cîștige cincizeci de
lei (leitmotivul monologului său este acesta:
„Păi, două suflete, șase sute cincizeci de 1«, și
chiria, și lumina, și televizorul ? ...") și aris-
tocrata Yvonne Scarlat, încereînd s-o păcă-
lească pe Vica Delcă, pentru a economisi ace-
eași sumă de bani, formează perechea din
„prezentul" textului : funcția critică jalonează
distanța socială între protagoniști („plebeul"
și „aristocratul"), în timp ce funcția de reflec-
tare nivelează caracterele reducîndu-le la cî-
teva invariante : această dublă deschidere a
textului creează materialul epic, constituie ro-
manul și, în aceeași măsură, analizează mate-
ria, înfățișează adică epoca.
Impecabil construite sînt scenele „crude"
ale cărții, aducînd, în bună tradiție benges-
ciană, necesarele elemente naturaliste unui
text care mizează mult pe finețea analizei
psihologice (secvența bombardării unui depozit
de lemne, de pildă) : pe fragmente și în în-
tregul său. Dimineață pierdută este unul din-
tre cele mai importante romane apărute după
1980 și, totodată, posibila carte-efigie a Gabrie-
lei Âdameșteanu : în aceste condiții. Drumul
egal al fiecărei zile și Dăruiește-ți o zi de
vacanță, constituie azi o etapă depășită despre
care se va vorbi, probabil, astfel : înainte de
romanul Dimineață pierdută, Gabriela Adameș-
teanu a mai scris ...
loan HOLBAN
Convorbiri literare — 4
contexte
eseu
verosimil și literatură
g nainte de a se confrunta cu societatea
I și cultura, romanul e chemat să se mă-
* soare cu literatura. Nu că arest ultim
raport ar fi intrinsec, esențial diferit de pri-
mtele două — extrinseci. Opera literară este
ea însăși un sistem și relația ei cu seria În-
vecinată — literatura — nu-i o trecere de ia
fragment la întreg.
Ba chiar, în limitele domeniului care ne in-
teresează, al verosimilului, opera e mai în-
datorată textului cultural, căci autorul mai
curînd se gîndește să încalce o lege literară
decît, să spunem, o constantă psihică. E su-
ficient să ne amintim, în acest context, că
numărul celor care înțeleg veridicitatea ca
deformare a canoanelor artistice date este la
fel de mare cu al celor ce caută veridicitatea
înscriindu-se într-o anumită tradiție. Un re-
alist pretinde că romanul lui este verosimil
și crede că are dreptul să-1 ironizeze pe ro-
mantic ; acesta din urmă, la rîndu-i, îl flage-
lase pe clasic ; realistul insuși e declarat ne-
realist (= neverosimil) de naturalist; natu-
ralistul va fi atacat de expresionist, și tot așa.
In interiorul fiecărui curent, de asemenea, cu-
tare scriitor își va proclama privilegiul de a
fi acces, el singur, la adevăr.
Totuși, o anume operă literară trebuie să
suporte comparația cu întreaga operă a auto-
rului respectiv. Iar aici părerile sînt împăr-
țite. Un scriitor ține să se înnoiască de la
roman la roman, un altul țintește spre Operă
și ca atare cată a fi consecvent eu sine. Ori-
cum însă, există anumite limite, așa că mar-
ca autorului este în general recognoscibilă —
eroul lui Euripide n-ar renunța la coroană
pentru sihăstrie; dorința aceasta este însă
perfect verosimilă cînd vine de la eroul shakes-
perean. Nu numaidecît stilul care, într-ade-
văr, este personal în destule cazuri — o pa-
gină de Sadoveanu, de exemplu, îi va suna
familiar și unui începător —, ci și anumite
convenții fac inconfundabilâ amprenta creato-
rului. Romanele lui Camil Petrescu, bunăoară,
n-ar exista în forma în care sînt scrise dacă
n-am accepta convenția că oamenii pot vibra
la modulațiile extrem de fine ale relațiilor
umane ; că obțin prin aceasta o fericire secre-
ta ; că, în cele din urmă, se feresc să o des-
trame prin gesturi „bărbate”. Romanele iui
George Călinescu se bazează pe două axio-
■n: «ă universul e determinist și deci toate
aizțiunile umane pot fi explicate dacă re-
aurgem la diverse tipuri de modele ; că forța
motrice a societății este energia vitală a in-
^vidnlni.
ta acest nivel al verosimilului se eere o
•nmpetență sporită a cititorului. Apropierea
de *n poem presupune cunoștințe prealabile
despre poezia autorului, nu numaidecît o lec-
tură integrală, ci atît cit să ne fi format o
ide» despre universul ei specific. Informațiile
teiografii-e nu-s nelacolul lor. Dacă facem psi-
hoeritică ele sînt chiar de neînlocuit, îndeo-
sebi atunci cînd ne ridicăm la imaginea unui
„mit personal" punînd alături „eul creator"
si ,eul social".
Cînd verosimilul privește literatura, așadar,
lectora aplicată se pune cu mai multă acui-
tate decît oricînd. „Oricine s-a ocupat cu se-
riozitate de studiul literaturii, afirmă Northrop
Frya (Anatomia criticii), știe că aici intelectul
este angajat într-o activitate la fel de siste
matică și coerentă ca în oricare altă știin-
ță. Acest studiu prilejuiește un exercițiu min-
tal similar, în cursul căruia se dezvoltă
aceeași conștiință a unității subiectului", cu
Înțelegerea unei poezii pregătim terenul pen-
tru interpretarea următoarei. Descoperim
puncte comune și, mai important încă, ne
însușim un simț al criticii. Acumulăm un
chestionar pe care experiența l-a testat deja,
ne însușim criterii care spun dacă grila poa-
te fi productivă și altundeva. Și deducem,
în final, că o operă poate avea mai multe,
dar nu orice înțeles sau că, eventual, un în-
țeles este mai verosimil decît altele. Aici in-
tervine amintita competență sau, cum mai
puțin pretențios se exprimă Tudor Vianu,
„concentrarea unui lector activ". „Căci, cine
se situează în fața poeziei lui Barbu cu ar-
mătura psihologică obișnuită, folosind numai
ideile latente banale ale limbajului, este fi-
resc să o găsească obscură și pecetluită. Iată
de pildă In poezia Grup versul ; „Atitea elăile
den fire stingi ! Cuvîntul stingi este atribu-
tul care în geometrie desemnează curbele
spațiale spre deosebire de cele plane. Aceste
clăi den fire stingi sînt razele soarelui". Nu
orice vorbitor de limba română, deci, își poa-
te naturaliza această sintagmă. Ea nu capătă
sens atîta vreme cît cititorul nu este în stare
să decodifice asociațiile științifice, „mai cu
seamă din matematică și astronomie". Versu-
rile sînt altiminteri imposibil de înțeles — ele
devin coerente și limpezi numai după ce „lec-
torul activ" completează elipsele.
Dar, ne întoarcem puțin, cititorul nu s-ar
încumeta să stabilească asemenea corelații
dacă n-ar ști, din biografia poetului, că ve-
ridicitatea lor e certificată de realitate — poe-
tul este și matematician. „Postulăm anume,
ca o convenție formativă a instituției litera-
turii, că textul stă într-o anumită relație cu
autorul său și poate fi naturalizat sau făcut
inteligibil în condițiile în care racordăm ele-
mentele lui la o veridicitate psihologică dată"
(J. Culler, Structuralist Poetics).
Intruziunea biografiei va fi contestată ve-
hement pentru bunul motiv că ieșim astfel
din perimetrul literaturii. Nu-i putem însă
nega foloasele, ca practică literară, dacă țin-
tim spre competență. Să ne gîndim cît a pro-
fitat eomparatismul de pe urma certitudinii,
verificată biografic, că Eminescu era un cu.
noscător profund al filosofici indice sau al
celei germane...
Obiecțiile devin de tot sporadice dacă vine
vorba de verosimilul unei opere față de ge-
nul care o circumscrie. De la Aristotel încoa-
ce ne-am obișnuit să vedem o piesă ca tra-
gică sau comică, în raport cu specia care
îi dă reguli; tot de la Aristotel știm că fie-
care specie admite un anume fel de acțiuni
și le exclude pe celelalte; tragedia îi pre-
zintă pe oameni mai buni iar comedia mai
răi decît in realitate, fără ca verosimilul să
fie afectat, pentru că fiecare gen își constru-
iește o veridicitate proprie. Altfel spus, ceea
ce este plauzibil într-o comedie poate să nu
fie plauzibil într-o tragedie.
Revenim iarăși la problema coerenței, cu
adaosul că fidelitatea operei față de gen o
face să fie ceea ce este. Dacă convenim că
un text este odă, atunci toate mijloacele ar-
tistice converg înspre această concluzie. _A-
tunci cind cîteva membre ale întregului sînt
date, spune N. Hartman (Estetica), celelalte
sint și ele deja determinate și nu mai pot
veni la întîmplare. Mai exact : nici atunci nu
este totul determinat; totuși, ceva foarte e-
sențial". Cînd avem în vedere opera ca gen,
verosimilul privește, în primul rînd, latura
formală. Dacă o cronică sportivă din ziarul
de specialitate este așezată în pagină ca o
poezie și, încă, dacă ea apare într-o revistă de
poezie vom citi-o ca atare — sintem doar pre-
gătiți să citim poezie. Considerațiile de con-
ținut vor răsturna, probabil, prima impresie,
dar sîntem departe de certitudine. Există po-
sibilitatea, de exemplu, ca autorul să-și de-
finească propria idee de poezie prin contrast
cu tradiția. El își face un criteriu de veridi-
citate din chiar devierea de la norma literară
și încalcă de aceea convențiile genului pentru
a produce o schimbare în modul de a citi,
eventual o modelare a gustului in favoarea
tezei sale. Este astăzi. în vogă romanul des-
pre roman, metaromanuL.. Ne așteptăm de«.i
ca numita cronică să găzduiască și niște re-
flecții despre poezie. Ne-am surprinde atunci
așezind-o în cîmpiile elizee...
Contribuie sensibil la disponibilitatea noas.
tră „viața dublă" a verosimilului în această
a treia etapă a metamorfozei sale. Știm, din ex-
plorarea stilizării și a parodiei, că trebuie să
facem față la două ordini diferite : ordinea
originală și ordinea autorului implicat, care
se suprapune peste prima, în acord sau de-
zacord eu ea. In stilizare planul îndepărtat
primează, în parodie (la fel ca în ironie, un-
de, efectele sînt de fapt semantice și nu
formale) planul secund, al autorului impli-
cat, ajunge să capteze întreaga noastră aten-
ție. Fără ca planul prim să iasă complet din
orbită, verosimilul autorului implicit capătă
deci ascendență, dar numai în dialog cu ve-
rosimilul inițial. Mai mult totuși decît stili-
zarea, care caută să-și înăbușe vocea personală,
parodia — negativă —• rămîne o specie mar-
ginală. Dar am menționat-o din două motive:
ea joacă un rol deosebit în nașterea roma-
nului modern (e destul să amintim de Don
Quijote și Tom Jones) și ilustrează fără pu-
tință de tăgadă o teză atinsă de noi mai sus,
anume că textul literar trebuie să aibe co-
erență : o singură lege, un singur verosimil.
£»orin PARVU
CALIN ALUPI:	..Fată cosind"
note la „adela“
Nu s-a întrebat nimeni de ce alege Emil
' Codrescu Bălțăteștii pentru petrecerea va-
canței. Și. totuși, întrebarea nu e chiar lip-
sită de miez. La un om de lume, preferința ar
fi întru totul justificată. Insă personajul lui I-
brăileanu tocmai om de lume nu este. Dimpo-
trivă, s-ar putea spune că. departe de a căuta
societatea, el o ocolește sistematic. Bălțăteștii
ar fi, prin urmare, un fel de refugiu, locul ca-
re-1 scutește de prezența celorlalți. Insă ce re-
fugiu! Protipendada Și-a mutat aici, pe durata
sezonului estival, reședința, viața modernă e în
floare, iar aglomerația nu e departe de aceea
urbană. E o forfotă la Bălțătești în deplină opo-
ziție cu firea Codrescului, incit ai tot dreptul
să te întrebi dacă nu cumva alegerea a fost fă-
cută în necunoștință de cauză. Pentru a fi in-
tr-adevăr singur, el e nevoit să se încuie în ca-
să, să evite parcul, să meargă pe uliță cu pri-
virea îngropată în jurnal. Ceea ce, să recu-
noaștem, putea face foarte bine și la oraș. Un
mizantrop pînă în virful unghiilor ar fi renun-
țat probabil să se mai deplaseze. Sub acest
unghi, eroul unui Traian Demetrescu e. la o
primă vedere, mai convingător. Satul în care sc
retrage are toate datele unui refugiu. Singură-
tatea îi e, acolo, garantată, n-are nevoie d°
eforturi speciale pentru a și-o ciștiga. Nevoia
de singurătate a lui Codrescu e, în schimb, pa-
radoxală. El o caută în locurile cele mai popu-
late, parcă spre a confirma teza existențialistă
a singurătății individului în mulțime. Dar, incă
dată, pentru asta nu era necesară părăsirea ora-
șului. Afară doar dacă luăm in considerare a-
mănuntul că, urbea golindu-se pe timpul verii,
singurătatea i-ar fi fost acolo periclitată.
De fapt, nu mizantropia domină în alcătuirea
Codrescului. Ea e numai armura in care se îm-
bracă sufletul terorizat de gîndul unei eventua-
le noi răniri. Dar îndărătul pevezei, la adăpostul
ei. nevoia de ceilalți rămîne intactă. Cele cîte-
va încercări anterioare de apropiere au fost ti
atitea eșecuri. Pricinile sînt mai puțin impor-
tante decît rezultatele. Experiența, invariabil ne-
gativă. l-a făcut pe doctor circumspect, retrac-
til încurajîndu-1 să înalțe in juru-i un perete de
reticență. Raporturile personajului cu exteriorul
suferă, datorită acestuia, o continuă deformare.
Sentimentele sale, ci te izbutesc să străbată zi-
dul, nu mai au nici forța, nici limpezimea de
la început. Abia dacă sint palidele, tremurătoa-
rele lor umbre. Nu alta e soarta sentimentelor
al căror obiect este doctorul însuși, supuse unor
interminabile verificări, filtrate, sterilizate pînă
la nerecunoaștere. O susceptibilitate paroxistică il
„ajută" să vadă in fiecare gest ori cuvînt (ea și
în absența lor) primejdii ascunse. Fireasca re-
zervă ia în ochii lui aspect de ostilitate. O pro-
poziție nevinovată îl chinuie zile la rînd și o in-
toaree pe toate fețele spre a-i pătrunde înțele-
sul presupus ostil Chiar atitudinile vădit cor-
diale îl pon pe gînduri. Prima intilnire co fa-
milia Timotin e relatată cu evidentă dispjăeere :
„Timotin... Nu l-am mai văzut din Universitate.
M-a recunoscut și a oprit trăsura. Se dtfcea la
Mănăstirea Neamțului Avee lingă el o femeie
și patru fete. Oricît ai fi de spiritual și demo
nic. ceea ce nu-i cazul cu Timotin. nu poți fi
decît ridicul înghesuit, într-o trăsură închiriată,
de o consoartă și patru reproduceri în minia-
tură ale figurii doamnei și domnului, combinate
discret. Cloșca asta slabă și măruntă stătea îm-
bufnată și ostilă, parcă ar fi simțit o amenin-
țare pentru numeroasa ei progenitură. Timotin
m-a invitat la el, la mănăstire. Doamna a tăcut
ca un mormint" Bănuita ostilitate a femeii, în
fond — rezervă explicabilă față de un străin
are asupra doctorului efecte hiperbolice. Doam-
na Timotin nu e o cunoștință oarecare, a cărei
lipsă de cordialitate poate fi trecută cu vederea,
ci reprezentanta unui gen recunoscut a provoca
numai suferință. Prezența ei stimulează memo-
ria afectivă a Codrescului, oricum fabuloasă, de.
clanșînd reacția de apărare. El se „răzbună" in
jurnal, unde încearcă în ridicul imaginea bur-
ghezei familii.
Femeile din biografia doctorului sînt de două
feluri : unele i-au provocat iubirea, celelalte nu-
mai dorința. Primele manifestă predilecție pen-
tru îmbrăcămintea în culorile „reci" ale spec-
trului, celelalte aleg de regulă veșminte ma:
„calde". Codrescu știe că gustul culorilor nu
inocent, depinzînd, între altele, de temperamen-
tul si conformația fizică ale fiecăruia. într-o ce-
lebră lucrare. Structurile antropologice ale in"
ginarului, Gilbert Durând pretinde că, în deo-
sebire de acelea .calde" culorile „reci" acțio-
nează în sensul unei -îndepărtări a excitației
creind favorabile condiții pentru repaos și re-
culegere". Iubitele personajului ar fi. așadar,
înzestrate cu puteri de respingere, de îndepărta-
re, în vreme ce partenerele sale erotice ar vă-
di mari posibilități de atracție. „Adela are sinul
mic și predilecție pentru haine cenușii, albas-
tre. liliachii, ca toate femeile care mi-au atins
sufletul". In realitate, tendința de îndepărtare,
așa de limpede în raporturile cu Adela, îi apar-
ține în exclusivitate lui Codrescu. El are gus-
tul albastrului și liliachiului, pe care le distri-
buie cu dărnicie femeilor ce i-ar putea pericli-
ta liniștea sufletească, rezervînd roșul și gal-
benul acelora așa-zicînd indiferente.
Codrescu și Flaubert! Ce deosebire între. absti-
nența unuia, în numele unui ideal de artă, și a
celuilalt, dictată de teamă și neputință! Flau-
bert n-are timp pentru Louise, ipentru că
timpul său e dedicat în exclusivitate literaturii.
Codrescu, în schimb, e prea scrupulos ca să
meargă pînă la capăt. El face ceea ce, în relațiile
amoroase, Flaubert pretinde că refuză, anume
să gindească. A gîndi. îi scria romancierul priete-
nei sale, iată mijlocul de a suferi. Și el nu vrea
să sufere. Vrea ca lucrurile să curgă _ de la
sine, să nu le complice inutil. Sigur că soția
profesorului de muzică nu e de acord, ea vrea
să-1 acapareze, să-1 domine, să reprezinte totul
pentru bărbat. De aceea îl pisează cu întrebări-
și implorări, solicită dovezi, declanșează certuri.
Insă Codrescu tocmai pentru complicații are
vreme. înlăuntrul său există și Flaubert și Lou-
îse Colet, fiecare cerîndu-și partea, întrebîn-
du-se asupra șanselor și perspectivelor iubirii, ne-
gînd și afirmind în aceeași clipă, împiedicîndu-
se reciproc. Inacțiunea e urmarea egalității for-
țelor de semn contrar. Suspendat între poli, doc-
torul se zbate inutil, amăgindu-se cu gîndul po-
sibilității de a alege. Cînd tocmai alegerea îi e
din capul locului refuzată...
Adrian OPRINA
meridiane
literare
1.	Mai înainte mult ca teoreticienii și cri-
ticii literari să vadă pretutindeni numai texte
care, firește, sînt sau așteaptă să fie citite,
descifrate,’ incît s-a vorbit și se vorbește de
lumea ca text, de univers ca text, de călă-
torie ca text etc., Eminescu, într-un tulbură-
tor dialog cu Shakespeare — „prieten bun al
sufletului meu* — se adresează astfel conge-
nialului dintr-un veac apus : „De-aș fi trăit
cind tu trăiai, pe tine, / Te-aș fi iubit, atit —
cit te iubesc ? / Căci tot ce simt, de este rău
sau bine, / — Destul că simt — tot ție-ți mul-
țumesc. / Tu rni-ai deschis a ochilor lumine,
/ M-ai învățat ca lumea s-o citesc. (S.n.1 /
Greșind cu tine chiar, iubesc greșeala : / S-aduc
cu tine mi-este toată fala". Lumea ca text
datează, deci, așa-zicînd, cel puțin de ne
vremea marelui Will. Ca să rămînem în uni-
versul eminescian : Toate-s vechi și nouă toate...
2.	Nu am timp să caut acum pentru a cita
exact, dar știu că Napoleon credea că poli-
tica unei țâri arată aidoma geografiei ei.
Prelungind ideea, s-ar putea spune că geogra-
fia unei țâri începe să semene, prin vreme,
cu istoria acelei țări.
Mulți d.ntre noi am avut această revelație
încă de la o vîrstă fragedă, atunci cînd am
citit, să zicem, acel poem măreț și grav care
este descrierea Ardealului din Românii sunt
Mihai Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu,
carte tn care Eminescu vedea „evanghelia nea-
mului" și tacire o considera un monument
de lir..... ••.■astă Și uiți mari maiori
ți ginditori al noștri au descoperit (iar poeții
au intuit) pe calpul fizic al patriei urmele,
wnwlc adfncPalc unui destin istoric zbuciu-
mat ți eroic, ca, de altfel, și ale unui sufle:,
unic și inconfundabil. Căci dacă e un ade-
văr de necontestat faptul că peisajul, spațiul
modelează sufletul unei ooteetivllăți. al unui
popor, tot atît de adevărat este că. de ia un
punct încolo, în proiecția acestui suflet, spa-
țiul însuși, geografia țării poartă pecetea per-
sonalității celor oe au locuit-o, .iu apărat-o, au
insufle.țit-o și au transformat-o de-a lungul
mileniilor. Dar, revenind și la relația istorie-
geografie, ce altceva mai revelator poate li
decît această cugetare-metaforă a lui Lucian
Blaga : „Munții Apuseni au împietrit în ati-
tudinea eroică de la '«8" ?
3.	La un sfert de veac de la moarte, poste-
niatea lut Hemingway se dovedește a fi foarte
agitată. Se s.-mnalcază o vogă Hemingway, insu
cuvîntul mi se pare de toi frivol într-o naltei
de alăturare. Se descoperă și apar di v ore
«aderi ale sale — au fost editate pînă acum
zece opere postume, cea mai recentă Ițind
u« roman autobiografic neterminal — TA»
Garden of Eden —, despre care comentatorii
spun că a fost reconstitui! de experții unei
-cfîtun americane și tipărit abuziv. Se publică
însă și mărturii nu doar cu totul irelevante,
lipsite de importantă, ci aproape jenante. Nn
demult, citeam o convorbire colegială, lejeră,
cam prea lejeră, u lui Maximilian SchcU eu
Marlene Dtetrich, prietena, cum sc știe, a lui
Hemingway, una dintre prezențele strălucitoa-
re în casa și la ferma acestuia de la Sau
Francisco de Paula, în apropiere dc Havnna.
Intr-un context cu totul altul decît cel literar,
cultural, — interviul era dintre cele d.'viiii.d.
publicațiilor gen magazin duminical — Măr-
ime Dîetrîch mărturisește . „Vedeți, oamenii
cred că eu și cu Hemingway... dar nu-i ade-
vărat. Niciodată, niciodată. L-am iubit. Și el
m-a iubit. Am toate scrisorile lui și le ți»
pe toate închise intr-un seif la o bancă din
New York. Iubirea dintre el și mine, nu știu
cum s-o numesc, dar n-avra iitmic de a face
cu erotismul, sau cu... ah, cum se cheamă
asta, cu sexualitatea, nu. Nici o clipă".
La prima vedere — e omenește, nu I — ori-
c>w se poate arăta interesat de o asemenea
mărturisire. Imediat iți dai seama Insă de
inoportunitatea ei, în mai multe sensuri. Pen-
tru cititorii, ca ți pentru unii biografi ai Ini
Hemingway, iubirea dintre cele două perso-
naje celebre n-ar 11 avut nevoie de asemenea
dezvăluiri, ar trebui să rămînă, cred, un
mister. Un mister necesar...
4.	...Și fiindcă a venit vorba de scrisori, au-
torul Sărbătorii de neuitat a precizat în tes-
tamentul său : „Dorința mea expresă este ca
nici una din scrisorile mele să nu fie dată
publicității". Totuși, văduva scriitorului, Mary
Hemingway, a autorizat, după două decenii
de la moartea ilustrului ei soț, lectura, stu-
dierea, citarea și chiar reproducerea în între-
gime a scrisorilor. Această nesocotire a unei
prevederi testamentare a dus — se spune •—
și ia ceva profitabil : scriitorul austriac
Gerhard Roth a alcătuit o carte intitulată
Ea. ErneU Hemingway și subintitulată, cam
nefericit. Autoportretul unui scriitor decedat,
in paginile căreia, afirmă criticii, evocîndu-se
pe teza scrisorilor — momente semnifica-
tive din viața lui Hemingway, ni se restituie
o figură cu adevărat monumentală.
Jiu am știință însă dacă între multele cărți
de și despre Hemingway apărute în America
și în Europa în ultimul sfert de veac se află
si cea a ziaristului cubanez Norberto Fuentes
Gabriel Garcia Marquez relatează că la vestea
ce a căzut ca un trăsnet că Hemingway s-a
sinucis, Norberto a fost trimis de șeful redac-
ției sale la San Francisco de Paula pentru
a realiza un reportaj despre universul în care
marele om trăise și scrisese o bună parte din
opera sa. timp de 22 de ani. Dar ceea ce
trebuia să fie doar o documentare pentru un
reportaj — e drept, cu un subiect excepțional
— a constituit, de fapt, începutul unor amă-
nunțite și pasionante investigații care aveau să
se întindă pe durata a două decenii și ale
căror rezultate aveau să fie sintetizate. în 700
de pagini de manuscris. Lectura, lor, în 1981,
l-a captivat pe autorul Veacului de singură-
tate. Judecind după aprecierile lui Marquez,
n-ar fi exclus ca opera de 20 de ani a Iui
Norberto Fuentes să fie cea mai importantă
carte care s-a scris vreodată despre Heming-
way. Dacă a fost tipărită o vom citi vreo-
dată ? La această întrebare nu pot răspunde,
desigur, decît editorii și excelenții noștri
hispaniști...
Constantin COROIU
5 — Convorbiri literare
Dac din forul Iui Traian
geto-dacii
și „istoria
românilor din dacia
traiană44
a lui a. d. xenopol
Plină de efervescență creatoare pe cele
mai diverse planuri pentru întreaga so-
cietate românească, epoca post-pașoptis-
tă a însemnat și pentru istoriografia noastră
națională ani de formare și afirmare a unor
personalități de frunte. Drumul nostru spre
independență, ca și spre înfăptuirea și desa-
vîrșirea unității naționale a constituit și pen-
tru tînăra intelectualitate românească prilejul
unei încordări a forțelor într-un vast, profund
si ieșit din comun efort creator, destinat să
fundamenteze științific, dar să alcătuiască și
suportul ideologic necesar realizării marilor
idealuri dragi tuturor românilor. De aceea,
începind cu N. Bălcescu sau Al. Odobescu șt
încheind cu B. P. Hașdeu sau N. lor ga, toți
oamenii de cultură au crezut și au simțit ca
este de datoria lor ca, indiferent de forma-
ția universitară sau preocupările de bază, să-și
dedice o parte — dacă nu chiar în întregime
— a muncii lor pentru elucidarea diferitelor
aspecte ale istoriei noastre naționale sau, mai
.mult, chiar să pășească la elaborarea unc*
atotcuprinzătoare sinteze ale trecutului nostru.
Din acest punct de vedere, poate cel mai ca-
racteristic exemplu l-a dat chiar Alexandru
D Xenopol, care după ce și-a susținut în anul
1871 doctoratele în drept, ia Berlin și în filo-
zofie, la Giessen, încă din același an începe a
preda istoria la Institutul Academic din Iași,
pentru ca din anul 1883 să devină titular al
catedrei de istoria românilor a universității
ieșene. Mai mult, chiar din primii ani ai cari-
erei sale didactice, Xenopol inițiază cercetări
personale în domeniul istoriei noastre care-1 vor
conduce de-a lungul mai multor etape spre
acea istorie a românilor din Dacia Traiană,
apărută între 1888 și 1893, sinteză cuprinzînd
aproximativ 4 000 de pagini și care a depășit
prin amploare, metodă modernă de investiga-
re, rigurozitate a logicii istorice și perspicaci-
tate în descifrarea liniilor esențiale, tot ceea
ce realizase pînă atunci istoriografia noastră.
De altfel, în chip semnificativ, încă de la
început, Xenopol era pe deplin conștient că.
lucrarea sa reprezenta o necesitate istorică re-
simțită cu acuitate de către întreaga nație :
„Nevoia unei istorii a românilor era simțită
de toată lumea și cartea mea venise la timp,
tocmai în momentul, cînd înălțarea prezentului
trebuia să caute în trecut rădăcinile pe care,
crescuse". In acest context, amintim —> strîns
legat cauzal de obiectul analizei de față —,
că istoricul ieșean, chiar din primele sale stu-
dii referitoare la istoria veche — dintre care
cele mai cunoscute sînt Teoria lui RUsler, Stu-
dii asupra stăruinței românilor în Dacia Tra-
îană. Iași, 1884 (cu o versiune în limba fran-
ceză) și Les guerres daciques de l’empereur
Trajnn, în Revue historique, XI. 1886, t. 31
(republicat și în limba germană în anul 1890),
a abordat istoria noastră pornind de la „ches-
tiunea dacică". Consecvent în cercetare, ca și
în idealuri, cea mai mare parte din ideile sa-
le, enunțate numai sau dezvoltate într-o mai
mică măsură anterior, vor putea fi reîntîlnite
în Istoria românilor, însoțite — de această da-
tă —, și de o foarte limpede viziune de an-
samblu, care a stat la baza sintezei și numai
în urma căreia a putut fi alcătuită o istorie
națională unitară, ca un tot bine articulat, un-
de cauzalitatea și desprinderea adevărului ști-
ințific constituie două adevărate pietre de te-
melie. „Lucrarea ce o înfățișez nației mele,
spunea A. D. Xenopol, este un sistem întreg
(s.n.) care caută să-și deie seamă de succesi-
unea tuturor împrejurărilor prin care ea a
trecut. Acest sistem însă nu este impus de o
concepție aprioristică a faptelor istorice, ci es-
te rezultatul firesc al înlănțuirei lor". De fapt,
ceea ce atrage atenția de la început este ordo-
narea coerentă a principalelor evenimente ale
Istoriei României într-un ansamblu bine siste-
matizat. în care diferitele capitole și paragrafe
își găsesc un loc atît de firesc, îneît, aproape
în totalitate au rămas neschimbate în toate
sintezele similiare întocmite pînă astăzi. în
afară de cele de mai sus, tot pentru prima oa-
ră, Istoria românilor din Dacia Traiană este
larg conexată la cea universală — cu toate li-
mitele concepției lui Ranke —, deoarece „isto-
ria românilor nu putea fi concepută și cerce-
tată decît dacă se aveau în vedere strînsele
și permanentele legături cu populațiile .și sta-
tele din jur ; pe de altă parte, diferite mo-
mente și direcții ale evoluției ei puteau fi
mai ușor înțelese, dacă erau raportate la fe-
nomene și tendințe cu caracter general. „Con-
siderăm necesare aceste cîteva considerații
preliminare, atît pentru a explica alegerea sin-
tezei xenopoliene, ca fiind cea mai completă
imagine despre daci pe care o avea marele
nostru istoric, cît și pentru a înțelege mai bine
de ce istoria dacilor — potrivit opiniei justi-
ficate a lui Xenopol —, trebuie înțeleasă ca
un element dintr-un ansamblu mai vast.
Astăzi, apiecîndu-se asupra Istoriei româ-
nilor, cititorul bine informat se va întreba,
totuși, de ce Xenopol a ales ca punct de ple-
care primele mențiuni despre geto-daci. Așa
cum s-a mai arătat, credem că nu ne înșelăm,
dacă atribuim aceasta situației arheologiei ae
atunci, aflată, de altfel, „pretutindeni la pri-
mele dibuiri". Mai mult ca sigur în cazul
cind cercetarea arheologiei ar fi fost destul
de avansată, Xenopol ar fi utilizat și rezul-
tatele acesteia, împingînd începuturile istoriei
sale pînă în pragul umanității, întrucît el în-
suși — urmîndu-1 probabil pe Herder —, so-
cotea că istoria omenirii „este o continuare a
istoriei naturii". în acest caz, probabil — dacă
ne putem permite o asemenea supoziție — mo-
dificarea structurii operei sale s-ar fi întîm-
plat după apariția unei alte cărți de căpatîi a
istoriei și culturii noastre — Getica lui Vasile
Pârvan —, cînd ar fi avut posibilitatea să îm-
pingă începuturile Istoriei chiar în epoca bron-
zului. în legătură cu aceasta, sînlem convinși
că și în acest caz titlul ar fi rămas neschim-
bat, deoarece, potrivit opiniei sale, întreaga e-
voluție a istoriei noastre a condus spre acel
moment crucial, al apariției daco-romanilor,
iar întregul său mers de mai tîrziu nu a fă-
cut altceva decît ca, indiferent de vicisitudi-
nile vremurilor, să consolideze poporul nou
format și să pregătească apariția națiunii ro-
mâne. „Istoria veche a poporului român, sco-
tea în evidență marele istoric, începe la pri-
mele cunoștinți ce le avem asupra țărilor
noastre și la primele neamuri ce le-au locuit,
spre a se opri la descălecarea principatelor în
secolul al XlII-lea (n.n. — secolul al IX-lea,
în ediția a Il-a). Ea cuprinde tot acel complex
de împrejurări (s.n.) care contribui la făurirea
naționalității române". De aceea, socotim de
cuviință să amintim aici că, și în cazul celor
mai noi sinteze publicate pînă acum, istoria
noastră veche începe cu cele mai îndepărtate
urme de activitate umană (paleolitic) și durea-
ză pînă în secolul al IX-lea sau, după opinii
.și mai noi, pînă la sfîrșitul secolului al VII-
iea. Identitatea — care se poate ușor admite
•chiar și în ceea ce privește ultimul caz —,
conferă și din acest punct de vedere o altă
trăsătură viabilă lucrării Iui Xenopol.
De asemenea, înainte de a aborda în chip
concret subiectul pe care ni l-am propus, so-
cotim necesar să atragem atenția asupra unei
alte chestiuni importante — care a atras aten-
-ția și altora — și anume, cea a fondului in-
formațional, care a stat la baza Istoriei româ-
nilor din Eacia Traiană. Infirmînd părerile
contemporanilor, care nu socoteau oportună o
asemenea sinteză, datorită penuriei izvoarelor,
Xenopol era ferm convins că „istoria unui
timp se clădește întotdeauna cu materialul a-
•dunat pînă atunci. Dacă ar fi să așteptam ca
tot materialul istoric al unui popor sâ fie
descoperit, n-am mai ajunge niciodată să ex-
punem cursul vieței sale (s.n.) ; căci descope-
ririle se fac neîncetat ; cunoștințele se întind
și se adîncesc, mărind fără încetare orizontul
istoriei". După cum s-a mai scos în evidență,
referitor la partea veche a istoriei xenopolie-
ne„ în pofida mai multor ediții, „informația
autorului se limitează in mare parte tot la
bibliografia din 1888". Și aceasta, adăugăm
noi, întrucît însuși savantul considera că „toa-
tă această mare bogăție (de informații, n.n.)
nu schimba decît foarte puțin liniile funda-
mentale ale înjghebării mele și slujea numai
cît spre a îmbogăți materialul pe care se în-
temeia expunerea (s.n.)". Multe din informați-
ile folosite de către Xenopol, în primul volum
al sintezei sale, au la bază, cercetările între-
prinse de către B. P. Hașdeu și Gr. Tocilescu,
însă acestea au fost filtrate cu prudență și
legate în înlănțuiri logice originale, care poar-
tă amprenta personalității autorului. De altfel,
chiar Xenopol s-a aplecat, cînd a fost cazul,
prin studii speciale, asupra surselor care pu-
teau folosi operei (de exemplu, articolul Stră-
bun în raport cu istoria noastră, în Convorbiri
literare, X, 1876, 10). In cea mai mare parte,
după cum o putem remarca, izvoarele antice
menționate în istoria sa au rămas pînă astăzi
referiri fundamentale, fapt care trebuie expli-
cat pe de-o parte, atît prin solida sa forma-
ție științifică, cît și prin extinsele investigații
ale predecesorilor —■ dintre care evidențiem
din nou pe cei pomeniți mai înainte —, pe
de altă parte.
I*4 n economia Istoriei românilor din Dacia
Traiană, care tratează epoca antică, lo-
cul ocupat de geto-daci — subliniem
încă o dată — este de prim ordin și înglo-
bează o multitudine de aspecte, unde se exa-
minează sub diverse unghiuri de cercetare e-
conomia, cultura, viața socială, evenimentele
politice, religia etc. De aceea, nu credem a
fi de prisos — pentru a ilustra mai bine afir-
mațiile noastre — să amintim cele mai im-
portante capitole care fac referiri directe la
geto-daci. Astfel, în cadrul Cărții I, după
menționarea Sciților și agatirșilor — care-i
prilejuiesc autorului primele observații despre
apariția geto-dacilor pe scena istoriei —, ur-
mează alte trei mari capitole, cu numeroase
subcapitole și subîmprățiri : Geții și dacii, cu
cele două părți, Așezările geților și ale daci-
lor (Geto-dacii la sudul Dunării ; Dacii) și
Naționalitatea geților și a dacilor (Rasa ge-
ților si a dacilor ; Geto-dacii sunt traci), apoi
Organizarea geților si a dacilor, cu alte trei
părți, Viața materială (Agricultori și păstori ;
îmbrăcămintea ; Comerțul), Religia și mora-
vurile (Religia lui Zamolxis ; Moravurile) și
Organizarea statului (Prcdomnirea dacilor ;
Pregătirea militară a dacilor) și, în sfîrșit,
Luptele dacilor cu romanii, cu alte trei părți,
înainte de Traian (Dacii în dezbinare ; Dacii
uniți). Intîia expediție a lui Traian (Intîiul an
al luptei ; A1 doilea an al luptei) și A doua
expediție a lui Traian (Podul de peste Dună-
re ; Calea lui Traian în a doua expediție).
încă de la primele pagini ale Istoriei sa-
le — cele dedicate sciților și agatirșilor —,
după ce face largi referiri la primele surse
istorice care amintesc pe geto-daci, în contex-
tul expediției persane a lui Darius I contra
sciților, din anii 514—512 î.e.n., Xenopol dă
dovadă de o deosebită prudență științifică,
însoțită de bun simț și logică istorică, care-1
arata, de altfel, și ca un adversar hotărît al
oricărui fel de exclusivism sau extremism.
Astfel, chiar în acest prim capitol, luind ati-
tudine împotriva diferitelor exagerări — în
cea mai mare parte nefundamentate științific
— și care din păcate, cel puțin ciudat, încă și
astăzi își mai află locul în paginile unor pu-
blicații, Xenopol condamnă cu fermitate ase-
menea manifestări paraistorice.
Deși lipsit de o serie de date pe care doar
astăzi’ a ajuns știința istorică românească să
le dețină, marele istoric folosește în cea mai
mare măsură izvoarele antice și ajunge sâ
prezinte și să demonstreze convingător stadiul
avansat de civilizație atins de societatea geto-
dacă. Metoda riguros științifică folosită, ca și
cunoașterea aprofundată a surselor, i-au dat
prilejul lui A. D. Xenopol să ajungă la unele
concluzii, care au devenit bunuri definitiv in-
trate în patrimoniul științei istorice românești,
cum ar fi : originea tracică a daco-geților ;
civilizația înaltă la care au ajuns aceștia in
preajma cuceririi romane ; persistența popu-
lației dacice în Provincia Dacia, demonstrîn-
du-se netemeinicia tezei „exterminării" dacilor;
rolul esențial jucat de daci în formarea po-
porului român ; rapida romanizare a dacilor
din provincie și atragerea dacilor liberi în acest
proces ; menținerea stăpinirii romane la nord
de Dunăre pină în perioada Gallienus
— Aurelianus ; continuitatea populației au-
tohtone daco-romane la nord de Du-
năre și după anul 275 e.n. ; menținerea au-
torității și influenței Imperiului Roman și. a-
poi. a celui Bizantin, sub diferite forme și în
diferite perioade, la nord de Dunăre, și după
retragerea aureliană ; rolul economic scăzut
jucat de primele populații migratoare și adap-
tarea localnicilor la noile condiții ; caracterul
latin originar al creștinismului daco-roman și
impunerea mai tirzie a celui de tip slavon ;
importanța folosirii datelor lingvistice, mai
ales cele ale hidronimiei și toponimiei, în sus-
ținerea continuității ; asimilarea slavilor și e-
xistența unor împrumuturi reciproce ; anterio-
ritatea daco-romanilor și apoi a românilor îna-
intea stabilirii unor populații migratoare ca :
slavii, bulgarii si ungurii ; vechimea primelor
formațiuni statale românești și originea lo-
cală a diferențierilor sociale de tip feudal la
români ; sublinierea	continuității populației
autohtone românești	extracarpatice ș.a.m.d.
Deși spațiul nu ne îngăduie, în rîndurile ca-
re urmează vom încerca să ilustrăm, prin cî-
teva pasaje caracteristice, cele de mai sus re-
feritoare la daci.
în primul rind, după cum au dovedit pe
deplin și cercetările ulterioare, Xenopol se
pronunță în favoarea apartenenței la un sin-
gur etnic, atît a geților, cît și a dacilor :
„Cu toate că dacii și geții au putut fi două
triburi deosebite, ele erau atît de asemănă-
toare, îneît erau îndecomun amestecate unul
cu celalalt" Apoi, marele nostru istoric res-
pinge diferite ipoteze exclusiviste si străine
de o demonstrație științifică, care încercau să
acrediteze diverse origini ale geto-dacilor,
căci „Toate aceste încercări de a grupa pe
poporul geto-dac în una din cele trei mari ra-
se ale germanilor, slavilor și celților, nu au
condus la nici un rezultat științific mulțumi-
tor. Cauza acestei împrejurări trebuie căutată
mai ales în faptul că nu interesul curat ști-
ințific a împins pe susinătorii acestor teorii a
le da ființă, ci că poate, chiar fără voia lor,
s-au amestecat în cercetările lor și preocupări
de altă natură : dorința de a da rasei din care
făceau parte cercetătorii, întinderea cea mai
mare. Așa învățații slavi susțin originea slavă
a vechilor popoare dunărene ; acei germani
sprijinesc pe acea germană și în sfîrșit acei
francezi, în genere, pe acea celtică. Noi cre-
dem că adevărul stă aiurea : că geto-dacii nu
erau nici slavi, nici germani, nici celți, ci
popoare de rasă tracică (s.n.), grupă deose-
bită de popoare arice care ocupară colțul su-
dic — răsăritean al Europei.........Mărturisirile
unanime ale scriitorilor vechi sunt sprijinul
cel mai puternic al acestei păreri. Toți măr-
turisesc într-un glas că geto-dacii ar fi traci".
Argumente istorice, lingvistice, onomastice și
de altă natură sînt folosite pe larg de către
Xenopol pentru demonstrarea acestui adevăr,
astăzi acceptat de întreaga lume științifică.
Folosind doar mijloacele restrânse, care
i-au stat la îndemînă pe vremea sa,
A. D. Xenopol, de asemenea, sublinia-
ză de-a lungul a numeroase pagini standardul
atins pe multiple planuri de către societatea
geto-dacică din preajma cuceririi romane :
„Starea materială a poporului geto-dac ne a-
rată deci numai începuturi de dezvoltare. In
o țară însă bogată, precum era Dacia, aceste
începuturi chiar trebuiau să pună pe popor
în o poziție materială îndestul de favorabilă,
cauză pentru care și vedem în Dacia stîm-
părîndu-se mai curînd decît aiurea viața no-
madă și alipindu-se omul de pămîntul rodi-
tor, precum, cu multe veacuri înainte, dar-
nica vale a Nilului oprise pentru prima oară
(h)oardele vagaboande ale omenirii, împingîn-
du-le către pîrgihile civilizației".
Uneori entuziasmat, alteori dezaprobator,
autorul Istoriei încearcă să vadă pe geto-daci
numai și numai prin prisma adevărului isto-
ric, chiar daca acesta nu totdeauna este de
natură favorabilă. Astfel, prezentînd religia
geto-dacilor, admiră curajul și disprețul față
de moarte, dovedit de la începuturi și pînă in
ultimele zile ale statului dac, căci „De aceea
ei singuri din toți tracii îndrăznesc a se opu-
istorie
ne (h)oardelor nenumărate aduse de Darius
cu sine în Europa... Cine nu se teme de moar-
te n-are nevoie să sufere înjosirile vieței. De
aceea, dacii cind văd patria lor căzută, sta-
tul lor nimicit, dau foc ei singuri capitalei
lor și, la lumina flăcărilor mistuitoare, se în-
grămădesc pe lingă vasul cu otravă, își îm-
plîntă pumnalele în inimi sau roagă pe prie-
tenii lor să le facă această de pe urmă în-
datorire ; iar regele lor, după ce a mai în-
cercat încă o dată soarta armelor, tot fără
noroc, își curmă și el viața fizică, ale cărei
legături morale le' desprinsese sabia romană.
Un popor ce știe astfel să moară, merită res-
pectul posterității și acest respect nu le-a fost
tăgăduit nici chiar de dușmanii care i-au bi-
riut". Iar mai departe, d’eplîngînd întrerupe-
rea mersului evolutiv al societății geto-dace,
Xenopol nu alunecă într-un exclusivism de alt
gen, desuet, ci — deși cu anumite limite —,
socoate că dispariția dacilor de pe scena is-
toriei a fost numai aparentă : „Ce s-ar fi
putut naște, — se întreabă marele savant cu
oarecare melancolie, dar nelipsit de lucidi-
tate —, dacă dacii ar fi trăit și ar fi fost
civilizați prin romani, cine ar putea-o spune ?
Ce fel de producte erau să iasă din agera
lor minte ? Cu ce poezie, cu ce artă, cu ce
filozofie erau să îmbogățească ei tezaurul gîn-
dirii omenești ? Dar istoria nu se îndeletniceș-
te — subliniază autorul legitatea istorică —
cu ceea ce ar fi putut fi ; ea studiază numai
ceea ce a fost și ceea ce a fost a trebuit să
fie (s.n.). Așa era scris în „cartea oarbelor
destine", ca dacii, popor tînăr și vînjos, să fie
răsturnat și copleșit de romani, popor bătrîn
și, in mare parte, istovit. Totuși neamul daci-
lor nu pieri în totalitatea ființei lui , numai
coroana arborelui fu retezată ; trunchiul ră-
mase plin de o hrănitoare sevă, și pe el, alto-
indu-se elementul roman, se puse temelia ace-
lui popor care astăzi poartă, pe un corp și o
energie dacă, predispoziția spre civilizație
moștenită de la romani".
Una din tezele consecvent susținute de că-
tre Xenopol a fost și cea a continuității da-
cice sub o nouă haină după cucerire, cea ro-
mană, fapt pe deplin demonstrat astăzi. Ma-
rele nostru istoric ia o atitudine hotărîtă, lip-
sită de orice echivoc, împotriva acelor care
susțineau teoria „exterminării" dacilor în ur-
ma războaielor cu romanii, aducînd argumen-
te indubitabile, dintre care multe îi aparțin,
în sprijinul persistenței dacice și în timpul
Imperiului : „Istoriografia noastră mai veche
se silește a dovedi din răsputeri stingerea de-
săvârșită a nației dace, în urma crîncenului
război și a emigrărei dacilor, după ce roma-
nii luară țara lor în stăpînire. Această părere
sprijinită la început de istoricii români, în in-
teresul păstrărei curățeniei sîngelui roman din
care ne tragem, a fost adoptată și de scriito-
rii străini, însă cu o țintă în totul deosebită.
Susțin și ei asemenea teorie, însă cu scopul
de a putea mai ușor îndepărta pe coloniștii
romani din Dacia, la retragerea lui Aureli-
an...“.
Bineînțeles, Xenopol recunoaște valoarea și
permanent scoate în evidență nivelul civiliza-
ției romane, ca și caracterul neolatin, etnic și
lingvistic, al poporului nostru. Insă, nu este
acum nici locul și nici momentul să stăruim
asupra acestui fapt. Socotim însă necesar să
subliniem aceasta pentru a nu lăsa loc vreu-
nui dubiu asupra atitudinii sau al caracterului
științific al operei sale. Amintim în acest
sens, doar descrierea episodului capturării lui
Longinus de către Decebal, încheiat, după cum
se știe, cu sinuciderea romanului, căci „Asa
știau romanii, chiar în timpul decadentei lor,
să-și îndeplinească datoria !“.
Revenind la cele menționate anterior, prin
care arătam respingerea de către Xenopol a
oricărei atitudini absolutizante, trebuie să mai
punem în fața cititorului și un alt pasaj din
Istoria românilor din Dacia Traiană, care cu-
prinde în mod succint întreaga concepție a
autorului despre formarea poporului nostru.
Este vorba de capitolul în care descrie Colo-
nizarea Daciei, unde Serbările de la Roma în-
cep cu acest paragraf : „Statul dac pierise și
pe ruinele lui era să se înalte unul roman.
Dacă însă elementul nou ce venea să se al-
toiască pe vechea stirpe tracică din poalele
munților Carpați, era superior acesteia în cul-
tură și inteligență, în caracter nu putea să
o întreacă, îneît rădăcina poporului român e
prinsă în păturile istorice prin două vițe tot
atît de energice, de trainice și de pline de
virtute. Să nu ne fie deci silă, dacă și sîn-
gele dacilor se va găsi amestecat în naționa-
litatea noastră ; căci dacă dacii nu au ajuns
și ei un popor mare și însemnat, aceasta fu
datorit numai oarbei fatalități, care îi aduse
în lovire cu romanii care erau mai puternici
decît ei". De altfel, tocmai în această osmoză
etnică și lingvistică găsește Xenopol și ex-
plicația nemaipomenitei noastre statornicii și
continuități, deoarece „In cucerirea lui Traian
stă zămislirea naționalității noastre ; tot in ea
stă și principiul progresului împlîntat și ne-
despărțit de a noastră făptură. Cînd, mâi tîr-
ziu, vom întîlni în poporul român acea pu-
ternică năzuință către cultură și civilizație, să
nu uităm niciodată că originea și începătura
acestei tendinți stă în perioada vieței romane.
E drept însă că această viață, care tocmai pe
cînd se împlinta în Dacia, ajunsese pe po-
vîrnișul decădere!, nu ar fi putut da o odras-
lă atît de roditoare, dacă nu s-an fi altoit pe
vița cea plină de vînjă a rasei tracice din
poalele Carpaților.
Aceste două împrejurări să fie pururea pre-
zente minței noastre, dacă voim să înțelegem
lupta cea încordată, dusă în timp de veacuri
pentru păstrarea naționalităței noastre, precum
și strălucita înflorire a minței românești în
vremurile din urmă :
„Căci Roma mi-i patrona, iar Dacia ni-i
muma*
cum spune o mare poetă.
Astfel se leagă începutul istoriei poporului
nostru cu zilele în care trăim" . Nu credem
că am mai putea adăuga ceva cuvintelor ma-
relui istoric ieșean, imensitatea celorlalte pro-
bleme puse în cartea sa necesitînd, poate, cu
alte ocazii, de asemenea, reveniri mai stărui-
toare.
Virgil MIHAiLESCU-VÎRLIBA
Convorbiri literare — 6
vitrina editorului
literară
ediții, editori și „antume66
biruința
3
lui arghezi
• ntr-un text din Respirări (1982), Nichita
I Stănescu, prezentîndu-și profesiunea de
■ credință, opina că există trei nivele
poetice : fonetic, morfologic și sintactic, remi-
niscență probabilă a modei semiotico-structu-
raliste aflată de mai mulți ani într-o roman-
tică agonie. Părere înșelătoare căci Nichita
Stănescu e decretat de critica mai nouă un
post-modcrnist, formulă voalată de parfumuri
critice amețitoare. Poezia primului nivel ar
paria pe funcția incantatorie a procedeelor
fonetice ,fiind ,inevitabil, inferioară. Exemplul
cel mai la îndemină — poezia lui George
Coșbuc, plus toate formele prozodice tradițio-
nale (rima, poeziile cu formă fixă etc.). Nive-
lul morfologic e cel ce „poate da lustru șl
luciu unei poezii de tip arghezian", bazindu-se
pe vedere și purtînd in spate, „ca o droma-
deră", „frumos împodobită cocoașa poeziei fo-
netice". In fine, poezia superioară aparține ni-
velului sintactic și expresia cea mai desăvir-
șită o găsim la Ion Barbu. Ea este metaling-
vistică, e a necuvintelor, în ultimă instanță.
Unele semne s-ar găsi și la Arghezi. dar po-
trivitorul de cuvinte rămîne la nivelul morfo-
logic. O clasificare inteligentă, neîndoielnic,
dar fragilă ca orice compartimentare, fie și
numai din pricină că s-ar putea deduce ju-
decăți estetice precare sau tranșante relativ
la anumiți poeți care, în realitate, nu pot fi
evaluați prin astfel de criterii. Totuși ceva
rămîne grăitor in ierarhia lui Nichita Stănes-
cu, faptul că există loc de opoziție între ar-
ghezianism și barbianism și că, într-un fel,
vechea dispută Barbu—Arghezi are un tîlc
mai adine, nefiind un simplu incident de via-
ță literară cum i-a plăcut criticii s-o consi-
dere. Să ne reamintim că poezia „morfologi-
că" își are izvorul în vedere, adăugîndu-și
„cocoașa poeziei fonetice". Insă, dacă ne gîn-
dim bine. Ion Barbu însuși este un mare poet
al vederii (ca și Arghezi) și, totodată, se la-
să prins de vraja jocului eufonic în Domni-
șoara Hus, de exemplu. Ceea ce merită să
ne dea de gîndit. Totul depipde de ceea ce
vede fiecare și de intensitatea acestei vederi.
E greu de susținut — dacă nu chiar eronat
— că Ion Barbu ar vedea mai intens decît
Arghezi. Doar că divinul matematician își im-
plînta acul privirii direct în idee, în vidul
oglinzii, căci avea avantajul de a fi în lumea lu-
crurilor — nu numai ca om de știință ce se
afla — și-și putea îngădui privilegiul de a le
ignora. în numele formelor pure pe care o-
chiul său știa a le prinde într-o fascinație o-
limpiană. Nimic dureros în ochiul lui Ion Bar-
bu, totul e de o limpezime desăvîrșită, „act
clar de narcisism", maximă purificare. Prizo-
nier al acestui spațiu al perfecțiunii, el nu
s-a îndoit, aidoma lui Platan — cel din ul-
tima fază a teoriei Ideilor — că intermedia-
rele matematice sînt suficiente spre a acoperi
golul dintre Idei și lucruri. De aici credința
lui că există o sferă înaltă unde geometria se
întîlneste cu poezia. între poezie și geome-
trie el nu vede nici o incompatibilitate, nici
o discrepanță, în ultimă instanță. De unde și
originalitatea poeziei lui Ion Barbu.. La el,
poezia și geometria se constituie în axis mun-
di, acea față imperturbabilă a lui Shiva în
actul complex al dansului cosmic. Dar . Ion
Barbu nu e scutit de primejdii. Suprapuînînd
perfect poezia peste geometrie el a crezut că
poate merge pînă acolo îneît să nu le mai
distingă, conchizînd, în mod surprinzător, că
(Poezia e numai „joc secund" și că. prin ur-
mare, ea poate fi abandonată pentru ca geo-
metria să nu aibă a suferi. De aceea s-a și
considerat toată viața în primul rînd un geo-
metru, ascultînd de porunca de la intrarea
Academiei lui Platan. De aceea a și încercat
să se dezică de „viitoarea dionisiacă" a pri-
melor poeme — ca un Shiva lepădîndu-și, în
dansul cosmic, brațele, picioarele, pletele și
trupul spre a rămîne numai cu seninătatea pu-
ră a feței. Gest de ascet hindus mascat de
geometru. Poate și de asta a părăsit Ion Bar-
bu, în cele din urmă, poezia. Fiindcă geniul
său nu putea să nu presimtă că totuși nu e
de închipuit un Shiva dansînd fără brațe și
fără trup. El s-a putut mulțumi cu perfec-
țiunea intermediarelor matematice contempla-
te ca Idei — de unde credeți ? — tocmai din
viitoarea dionisiacă a vieții. Corespondența,
viața lui dezvăluie această realitate care ar
putea să intrige la un poet al formelor pure,
dar care atestă complexitatea personalității
sale. Raportîndu-se, ca poet, la vremea sa, lo-
vitura de teatru se produce inevitabil — Ion
Barbu declanșează teribilul atac împotriva lui
Arghezi. E o întîmplare învăluită în mister
pe care literatura noastră a avut șansa de a
o trăi și de a o produce. Simplă rivalitate ba-
nală minată de meschinărie ? Greu de zis des-
pre un spirit care descindea direct dintr-o sfe-
ră atît de înaltă. Ion Barbu a încercat — pro-
babil inconștient, pînă la un punct — să se
elibereze de propria eroare existențială lo-
vind un confrate de același calibru, revoltat
— în străfunduri — nu pe Arghezi. ei pe si-
ne însuși. Altfel Ion Barbu n-ar fi atît de
mare. Recunoaștere ă rebours a geniului ce-
luilalt. El se pretindea venind direct din Idee
și-l acuza pe confratele său că e respins de
idee („Reflexiunea va indispune totdeauna pe
acest primar". — v. Ion Barbu, Poetica dom-
nului Arghezi). Este cît se poate de ciudat,
însă lucrurile stăteau exact invers. Nu în sen-
sul că am putea răsturna acuzația. Cel ce ve-
nea dinspre Idee era Arghezi. Arghezi venea
direct din Absolut. Ion Barbu privea din lumea
lucrurilor în ogradă (intimplare fericită !) și
vedea Ideea. Arghezi se afla de cealaltă parte
a oglinzii și privea de acolo lumea lucrurilor.
Cum o fi arătînd lumea privită din ne-lume ?
Nu este oare o experiență extraordinară ? Nu
este oare ceva de invidiat ? De ce s-ar fi tul-
burat un zeu ca Ion Barbu capabil a con-
templa perfecțiunea ? Ce amenințare întreve-
dea ilustrul geometru ? Una fundamentală, pe
care a intuit-o foarte bine și Platan și care
l-a determinat pe filosof, toată viața, să cau-
te neîmpăcat marea soluție a intermediarelor
matematice, spre a ține piept celui mai redu-
tabil dintre rivali — Anstatel, înclinat să ri-
diculizeze fisura căscată între Idei și lucruri,
ceea ce atesta — după Stagirit — incapacita-
te de a explica felul cum participă Ideile la
lucruri. Așa se explică de ce Aristatel nu s-a
lăsat convins de matematica lui Platan, ata-
cîndu-i spuma de fragilitate. O astfel de pri-
mejdie a presimțit și Ion Barbu în poezia ar-
gheziană. Ea viza, probabil, intangibilitatea
Ideii privită dinspre geometrie. Și „catastro-
fa". într-adevâr, nu putea fi evitată. Din o-
glindă. adică direct din Ideej lumea se vede
în negativ. In toată mizeria ei „materială",
s-ar spune. Privită din inima Ideii, lumea e o
Idoe pe dos. Dar Arghezi a fost un
geniu, anume avea, simultan, un simț
profund filosofic. Extremelor opuse iremedia-
bil el le-a preferat îndoiala, bîntuit de vidul
care le desparte încredințat că ar trebui să
le și unească. Arghezi se îndoiește de atotpu-
ternicia oricărui intermediar dintre Idei și lu-
cruri. Nici credința și nici știința nu i se par
suficiente pentru a ne motiva existența. El
face sforțări supraomenești de a converti ne-
gativul lumii in Idee, fără punerea lucrurilor
între paranteze, și se simte singur pină la ul-
timele consecințe ori de cite ori eșuează („Ta-
re sînt singur, Doamne, și pieziș !"). Arghezi
nu vede Idei, ci bube, mucigaiuri și noroi, o
mizerie lumească fără limite. Cea dintîi reac-
ție a lui în fața spectacolului lumii ține de
negativ. Nimic purificat, nimic incoruptibil. Ca
și lui Pascal, eul i se pare vrednic de ură.
Declară textual că face parte dintre acei care
nu-și iubesc fotografia, cu atît mai puțin
chipul din oglindă. Ceva la antipodul narci-
sismului barbian. Dar e o atitudine pornind
dintr-un rigorism nu mai puțin extrem : _M-am
eliminat sută la sută din mine, lăsînd să se
vadă numai părticica lui Dumnezeu". (Dintr-un
foișor). „Un portret bun — zice el — e fără
elogii". Și să ne gindim la geniul lui de por-
tretist în culori negative. Arghezi ar fi fost un
artist modest sau, cel mult, un mare polemist,
sau și mai rău — așa cum a încercat să-l va-
dă Ion Barbu, dacă ar fi înghețat existentul
în negativ și n-ar fi distins în mucigai floa-
rea — izomorfie a Ideei. E aici, într-adevăr.
un miracol al privirii geniului și G. Călinescu
nu se înșela afirmind că Arghezi atinge cul-
mea originalității sale tocmai în Flori de mu-
cigai. El a trecut, astfel, în felul său. peste
schisma dintre Idei și lume, dovedind o pro-
fundă atitudine filosofică fără filosofie, chiar
respins de ea. De aceea, nici nu credem că
se află în primejdie locul pe carc-1 ocupă Ar-
ghezi în poezia românească și universală, du-
pă cum încearcă uneori a sugera cîte o voce
mai semeață a criticii. Este drept că se află
si „zgură" în scrisul arghezian, dar asta pare
să fie o farsă a Ideei. Să nu uităm că și-a in-
titulat cel dintîi volum Cuvinte potrivite. Ve-
nea, adică, dintr-o idee a lui despre poezie și
cită vreme nu și-a realizat-o treeînd-o, mai
întîi, prin proba de foc a negativului, el a
coborît la nivelul „morfologic" al esteticii, ca
să reluăm vorba lui Nichita Stănescu.
In rest, Arghezi este un biruitor.
Theodor CODREANU
Stadiul actual al muncii, totdeauna difi-
cile, niciodată încheiate, de restituire a
textelor reprezentative din literatura ro-
mână permite judecarea unor rezultate care
conduc la un bilanț fundamental pozitiv. Ne
aflăm în fața unui fenomen nou în cultura ro-
mână, preconizat de Russo în 1912, rămas în
faza de proiect mai bine de patru decenii,
astfel că, în prefața la Istoria literaturii ro-
mane de la origini pină in prezent, G. Căli-
ncscu deplîngea, paradoxal, absența instru-
mentelor de lucru, de vreme ce cartea sa, ab-
solut unică, se putuse dispensa de ele. Edi-
tarea științifică a început, poate pentru unii
tot paradoxal, pe la mijlocul deceniului al șa-
selea, cind au apărut citeva volume in con-
formitate cu criterii foarte riguroase de edi-
tare. Nu intimplător însă cele mai valoroase
restituie texte mai depărtate in timp aparți-
nînd lui Grigore Ureche, Ion Neculce sau Mi-
ron Costin. As menționa o curiozitate in
plus, apariția în 1957 a volumului I de Opere
de Gr. Alexandrescu. după care nu a urmat
nimic.
Condițiile nu erau favorabile pe atunci pu-
blicării prea multor texte, iar cele care apă-
reau purtau „semnele tăcerii". Chiar și in a-
ceste împrejurări au apărut numeroase ediții,
selective in exces sau abreviate, care au pus
la îndemină cititorilor opere transcrise atent
filologic, ceea ce nu se intimpla decît cu totul
excepțional în trecut. Foarte important a fost
faptul că, in aceeași etapă inițială, și-au fă-
cut mina de editor un număr de. pe atunci,
tineri veniți dinspre lingvistică sau dinspre
istoria literară, care au trecut ulterior la în-
treprinderea de restituire științifică și cvasi-
integrală a textelor. Operația a început pe
la mijlocul deceniului următor. < ind inițiati-
velor anterioare li s-a creat un cadru priel-
nic desfășurării activității editoriale ca parte
a unei politici culturale. Sînt peste douăzeci
de ani de atunci, majoritatea editorilor se
află acum, ca virstă biologică, tot în al șa-
selea deceniu. Nu este în intenția mea de a
contura aici un tablou de ansamblu cu men-
ționarea numeroaselor succese obținute și nici
de a enumera tipurile de ediții, specificul fie-
căruia. A făcut-o cu perfectă competență și
constantă obiectivitate, inclusiv în observațiile
critice. Ion Roman în studiul său. Ediții ști-
ințifice de opere , volumul Istoriografia lite-
rară românească, 1944—1985, Editura Minerva,
1984). Păcat numai că o serie de lucruri ciș-
tigate în plan teoretic sau practic nu intră in
categoria adevărurilor recunoscute, deși sînt
lipsite de orice ambiguitate. Iată, de pildă,
noțiunea de ediție critică. „In expresia -eoiție
critică-, scrie Ion Roman la p. 19, determina-
tivul -critic- se referă intr-adevăr la text : o
ediție critică se obține prin stabilirea textu-
lui original, definitiv, corespunzător ultimei
voințe a autorului (un text letzter Iland, cum
spun germanii), la care se ajunge prin ana-
liza critică și colaționarea tuturor versiunilor
manuscrise (cînd există) sau tipărite ale unei
lucrări". Și. mai departe, la p. 20 : „Un text
stabilit astfel cu minuție poate fi numit și
definitiv (ne varietur), dar o ediție definitivă
sau de referință, deși a fost obținută prin-
tr-o critică de text, nu este și o ediție cri-
tică. dacă nu e însoțită de aparatul critic, a-
dică, dacă lipsesc variantele și celelalte preci-
zări. De asemenea, un -aparat- alcătuit din-
tr-un studiu introductiv cît de savant, pre-
cum și din alte materiale anexe (comentarii și
note istorico-literare, bibliografie etc.) nu con-
feră unei ediții calitatea de ediție critică".
Am dat aceste două citate pentru a se înțele-
ge totuși de ce nu avem voie să punem pe
supracoperta unei colecții din Editura Univers,
care publică sau republică traduceri din autori
străini însoțite de cîteva note cu caracter in-
formativ de istorie literară, denumirea de „e-
diție critică". Ce termen să mai folosim atunci
pentru a numi aparatul de variante, indici și
comentarii din Opere de Mihail Sadoveanu, ce
cuvînt sau ce sintagmă trebuie să inventăm
pentru a defini rezultatul muncii de reconsti-
tuire a textelor (multe manuscrise) din autori
români mai vechi sau moderni ? Aceasta nu
vrea să spună că unele apariții din Editura
Univers, integrate nepotrivit la „ediții critice"
nu sint remarcabile, un exemplu concludent
<onstituindu-l Opere volumul 1, de Goethe.
Practic, toți scriitorii noștri pot fi citiți în
edițiL-parțiale sau aproape de integralitate in
privința textelor. Greu de înțeles, în unele ca-
zuri. este extrema limitare a muncii semnate
de editor, altfel zis pauperitatea aproape de ab-
sență a comentariilor. Situația se întîlnește
prin cîte un volum din ediția academică de
Opere ale lui Mihail Kogâlniceanu și dă to-
nul in cea pretențios intitulată Opere comple-
te de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Ea nu
aduce nimic pentru cunoașterea criticului Ghe-
rea, firavele și puținele adnotări finale fiind
foarte departe și de ceea ce se cere în co-
lecția „Lyceum". Și cînd te gîndești că Demos-
tene Russo asemăna aparatul critic cu fața ne-
văzută a Parthenonului și-i cerea să răspun-
dă cititorului : „iată-mă, iată întreaga tradi-
ție !".
Cu sau fără explicitate, se tinde către opera
otnnia. Cu toate multele posibilități de care
dispunem, o asemenea nobilă intenție nu este
totuși realizabilă, cel puțin în modurile pînă
acum cunoscute. Totuși, fiecare mare scriitor
are dreptul la ediții de această formulă, fie-
care editor trebuie să aibă condițiile de a le
elabora. Altfel, vom rămîne mereu în zona
provizoratului și ne vom gîndi la un viitor
cînd golurile dintre parantezele drepte vor fi
umplute. Sînt și aspecte anecdotice, texte apă-
rute abreviat în colecții ca „Opere" sau „Scri-
itori români, integrale apoi în „Biblioteca
școlarului" sau „Arcade", dar nu ele dau tonul.
Situațiile determinante sînt cele care au dus
la „sărirea" unui volum din seria de Opere
ale lui Gib I. Mihăescu și ele depășesc sfera
culturalului. La volumul al doilea de Opere
de Constantin Negruzzi, au intervenit alte ra-
țiuni. Din Parte întâi, traducere prescurtată
după versiunea franceză, Memoires de Fanny
Hill, femmc de plaisir, a unui roman de John
Cleland. am eliminat, liber și nesilit de ni-
meni, două lungi pasaje cu cuvinte și expre-
sii licențioase pe care nu le-am văzut pînă
acum tipărite în românește. Am regretat pen-
tru savoarea de arhaitate pierdută a textului.
Ca să pun punct unei lungi discuții, revin cu
o mai veche propunere : în cazurile compli-
cate, paralel cu volumul care apare in libră-
rii, să se producă un tiraj de uz intern, adică
pentru principalele biblioteci și specialiști, cu
textul integral și comentariile de rigoare. Este
și singurul mod de a se pune tineretul stu-
dios în fața unor opere de relativă dificul-
tate, comentate din perspectiva epocii noastre.
Textele se găsesc oricum în biblioteci, în edi-
ții fără sau cu comentarii făcute din altă
perspectivă.
Auzim adesea voci care dramatizează sau
fac bancuri pe seama ritmului lent al unor
ediții. Nu ar strica un mic test recenzenților
prea dezinvolți, înainte de a se pronunța : des-
cifrarea unui manuscris chirilic, ales printre
cele mai clare, fără ștersături sau adausuri.
Cine îl trece, poate să spună și cum devine
cazul cu edițiile. Astfel se va înțelege poate
că textele de pînă la mijlocul secolului al
XlX-lea comportă un plus de dificultate (și,
cîteodată, ce plus'.), așa incit nu trebuie ju-
decate cu aceeași măsură ca textele din seco-
lul nostru, pe care orice dactilografă cu cu-
noștința normelor ortografice actuale le poate
trece din carte în pagină. Nu uit că și ma-
nuscrisele scriitorilor mai apropiați de noi în
timp sînt capabile să complice munca edito-
rială. Intervine apoi însuși statutul editorului.
Există destule motive de satisfacție, în pri-
mul rînd premiile : mai vechiul premiu „Per-
pessicius", premiul Uniunii Scriitorilor care
are calitatea de a fi și de oarecare substanță,
nu numai de onoare. Reviste precum „Româ-
nia literară", sau „Luceafărul" găzduiesc pe-
riodic cronici ale edițiilor, găsind măcar aici
un teren al concordanței, dacă nu al concor-
diei. Păcat că „Manuscriptum" a renunțat la
cronica edițiilor, mai ales că instituția care o
patronează acordă premiul „Perpessicius". Aș
vrea să se ia observația mea ca un „reproche
d'amour". O ediție, fie ea critică, fie ea în
oricîte volume, nu acordă, totuși, calitatea de
scriitor nici măcar cît o piesă jucată la tea-
trul de păpuși. Așa că, pentru a fi luat în
seamă, editorul trebuie să se afirme în alte
domenii decît cel de frontieră pe care-I slu-
jește : critică, istorie literară, filologie, ling-
vistică. istorie. Iarăși un motiv de a lăsa edi-
țiile să aștepte. Noroc că editurile sînt răb-
dătoare, colaborează direct, prin redactorii de
specialitate, la punerea la punct a manuscri-
selor. Din orice unghi am privi, Editura Mi-
nerva ocupă un loc eminent în munca de
concepție și în rezultatele practice de editare.
Alte edituri nu-și fac prea multe probleme în
această privință. în 1983, Editura Ion Crean-
gă a publicat Fragmente istorice de C. Ne-
gruzzi. „ediție alcătuită în redacția pentru co-
pii", cum se specifică în foaia de titlu. Am
avut plăcerea să citesc în această „ediție al-
cătuită in redacția pentru copii" nu numai un
text identic cu cel stabilit de mine anterior,
dar și aceleași cuvinte la fel explicate, ace-
leași note, fără ca măcar o virgulă să fie
schimbată. în pofida întrevederii avute cu re-
dactorul sef al Editurii la scurt timp după
apariția Fragmentelor istorice, nu s-a întîm-
plat nimic ulterior, deși am fost asigurat că,
în conformitate cu legile în vigoare privind
drepturile de autor (editor) etc., etc.
Cînd mi-am început munca de editor, cu
vreun sfert de secol în urmă, am încercat să
mă pun la punct cu terminologia de speciali-
tate. Nu aș putea spune exact cînd mi-am dat
seama că un termen era într-o glorioasă as-
censiune : antum. Eforturile de a-1 descoperi
în dicționarele românești au fost zadarnice.
Căutînd mai departe în dicționare și enciclo-
pedii străine, am descoperit într-un Larrusse
du XX-eme siecle (citez după ediția din 1969):
„anthume, adj. Mot forge plaisamment par
Alphonse Allais comme contraire de posthu-
me“. Vasăzică, un comediograf francez din a
doua jumătate a secolului al XlX-lea își dă
seama despre ce este vorba. Cuvîntul cîștigă
mai departe teren, pătrunde în Dicționarul
explicativ al limbii române, unde, în loc de
etimologie, se scrie : „Cf. lat. ante". Așa că,
o nedumerire firească mă face să închei cu
umilință : „Pardon, să iertați că întreb : an-
tum... ce-i aia antum ?“ ').
Liviu LEONTE
1) Academicianul Al. Graur, care a condus
dezbaterea Probleme ale editării textelor lite-
rare din secolele XIX—XX, organizată de Sec-
ția de științe filologice și arte a Academiei
R.S.R. (7 iunie 1985) unde am prezentat o co-
municare ceva mai amplă decît textul acum
publicat, a dat un răspuns foarte clar : „Este
un cuvînt greșit". Domnia sa a trimis la ex-
plicații pe care le-a dat anterior pe această
temă. Cine vrea să se convingă cum s-a pe-
trecut fenomenul să citească paragraful 36 de
la p. 18 din „Capcanele" limbii române. Edi-
tura Științifică și Enciclopedică, București,
1976, cu încheierea : „Este limpede că un ro-
man n-ar fi înțeles nimic din acest cuvînt la-
tinesc". între timp, cuvîntul a început să de-
vină productiv, s-a ajuns la antumitate. Cu-
coana Chirița „parlait comme l’eau" numai fa-
ță de monsiu Șarlă, nu se dădea în stambă în
fața unei întregi culturi.
7 — Convorbiri literare
ioanid romanescu
zamolxis
— fragmente —
★
„După mii de ani clanul scribilor
nu a obosit fantazind —
cînd sclav, cind rege numindu-mă
dar care adevărat rege nu acceptă
să fie sclav pentru poporul său ?
in loc deschis și marmora Învechindu-Se
devine piatră obișnuită"
Alexandr-a, cea în ardere fiind a Egiptului,
în zadar imperii au revendicat-o
ce așezare ar fi rezistat
mai mult prin altceva decit prin dezastru ?
iar dacă rezistă încă, nu e dovada
că spiritul ei e pururi prezent ?
capete iluminind au luat-o razna,
tezaure de-nțelepciune s-au prefăcut in scrum,
o încropire a vântului mai dăinuie prin
catacombe,
dar lumea continuă a se uimi
la gindul că după atita timp
nicăieri un depozit al spiritului
nu e mai viu decît în Alexandria

„Prea des mi s-a-ntimplat :
în ceea ce pe alții îi inițiasem
să f.u numit novice
știri din Crotona si Metapont
nu mai aștept — întirzie pe mări —
deopotrivă departe îmi sînt
Fluviul Soarelui și mintea scăpărătoare
a barbarului Pythagoras
ce ar mai fi decît să-i înalț
pe-ai Thracicî barbari in cercul
cunoașterii de sine ?“
★
„Din lumina fulgerelor tuturor lăncilor
și din noaptea munților ce incruntindu.se
pe deasupra norilor
pină departe leagănă deșertul,
din furia de a vă naște, din blestemul
dc a lupta
și din norocul care vă înalță pururi
in împărăția sclavului Zamolxis,
timpul vostru altfel se măsoară
spre oriunde lumea se închide sau se deschide,
voi sinteți poarta izbită
în capetele cînd ale unora cind ale altora"
★
Mult înainte îmi apărură
toate cele pe care destinul
avea să le amine cu îndîrjire :
lumina oraculară din ochii Mamei
cînd mă purta în pintec, liniștea
celui intimpinind voința zeului,
muțenia ca un adăpost al ideii
și vorbirea în sine asurzitoare
atît mai disting :
înțelepciunea înseamnă memorie —
dacă-n vreun timp aceasta o veți pierde,
cerul infinit cuprinzător
se va închide pentru totdeauna
oricare altul nu ar fi fost
aparte în locu-mi. tot ce urmează
e măsura-n care-ați ascultat —
cît despre mine, redați-mă zeului
în felul vostru : văd lăncile pregătite
ritual (trimiterea
mesagerului)
Inalță-te jertfă spre a ueschide
gurile noastre in cer. fie cuvântul
mai puternic decît orice tunet !
।	•	- a- .	- .
mergi la Zamolxis, incredințeaza-te
zeului tuturor thracilor, în lumina
eternă de deasupra noastră !
în pacea desăvârșită prin însetatii de moarte
ai neamului răscolit în fiecare clipă
ca focul de furtună !
i
acolo unde nemuritori sînt
cei dinaintea noastră și unde numai
prin jertfă devenim nemuritori !
I
corpul desprins acum de iarba-nfiorată
și de aerul ce l-a înconjurat cu sfială
pornește in necunoscut !
ca o mireasmă divină spiritul
pe calea sunetului secret al credinței
se-ndreaptă Celui Drept !
astfel du, mesager al nostru, cuvântul —
Thracia și Zamolxis una fiind :
baza și virful celei mai nalte piramide !
Gebeleizis te aibă in pază și te conducă
prin toate fulgerele pînă la tronul
de piatră stelară!
primcște-I, Zamolxis, pe barbarul
care a călcat numai pămintul patriei sale
și pentru acesta Jertfindu-se urcă in glorie !
★
Toate sint bune. Stăpine, chiar moartea
fericiți o intimpină
ei de nimic nu duc lipsă decit
de înțelepciune in fața a ceea ce
numai in parte li se arată
„Pentru a Ie răspunde, nu altfel
se vor mișca în ceruri astre,
ci doar pe unul dintre ei — acolo —
il voi numi să vorbească
si cum a spiritului coborire
mai grea d^cit orice miracol apare,
astepte-1 pină cind se va naște
nu doar in a mamei sale suferință"

„Ce să aflu despre adevăr
mai mult decit însuși adevărul îmi spune?
I
pentru ceea ce s-a petrecut întocmai
de-a lungul unui sir de lumi,
o lume singură mi-i de-ajuns
a începutului fiece parte
sfirșește-n fărime
pe care nici le gindise întregul
știu totul despre ei,
cum despre viața ta îmi spune clipa"
„Păstrați in voi secretul! despre inițiații
aduși spre sacrificiu-n hieropolă
nu afle prea mulți — gindiți-vă la neamuri
ce s-ar încumeta zadarnic să imite
chiar dacă moartea il așteaptă,
altfel o primește înțeleptul
știind că sensul morții sale
un dar imens e adevărului
a-l sacrifica pe ințelept
e o libertate a celor deopotrivă lui"
novissima verba
Sancta Regina
Sarmizegctusa,
Imago astrorum.
Lux caelo diffusa,
memento mei,
Te oro, fortunate,
in nomine Deorum,
sub clara potestate :
servus fidelis,
humilis regnator
alter tam fuit
morțiș amator ?
Mundus Mundorum,
Deae Horarum,
cui prodest frângere
gloriae ramum ?
Magnificentiae gentis,
sum vestrum idem—
Dii me ament :
moveo ignem!
aiexei rudeanu
---- gustul ------
ierbii în aprilie
---------- explicație ------------------
...și n-am mai fost niciodată în satul
bunicilor mei pentru simplul motiv că, ime-
diat după război, cind aveam vreo cinci
ani. niște drumuri ale vieții nu s-au mai
refăcut îndelungă vreme, era greu de a-
juns la Oraș după de-ale gurii, și ai mei
au părăsit satul, stabilindu-se altundeva.
N-a rămas nimeni acolo din neamul nos-
tru, iar bucata de vie, livada, grădina și
casa bunicilor au încăput pe mîinile unor
străini, și cu ei n-am avut nici o legătură.
Și nici nu am vrut să am...
Le țineam, minte ca prin fum, iar ai
mei, pe măsufă ce imbătrîneau. la multele
mele întrebări abia reușeau, și tot mai
rar, să iasă din ceața uitării. Cînd insă
ieșeau, era groaznic să le suporți glasul
spart și privirile visătoare, ațintite spre
adîncimile aburite ale acelei livezi aban-
donate, unde „nucile se băteau direct în
căruță, și dintr-un singur nuc se umplea
o căruță întreagă, ca să nu mai vorbim
de parfumul merelor și culoarea mierii,
pe care le mîncai tu fără să știi cum se
cheamă"..
I
Pesemne că așa s-a născut, în mintea
mea, satul închipuit Ciutacu, undeva, pe
Valea Bistriței Aurii, în Bucovina, ca o
palidă compensație a pierderii adevărate
și irecuperabile ; iar neamul candrenilor.
cu toate tntîmplările lui extraordinare, nu-i
altfel alcătuit decit din „fantomele" alor
mei, de demult, cărora nu le-am văzut
niciodată aievea nici chipul, și nici mor-
mintul...
autorul
Casa semeață de sub pădure a candrenilor
se afla Ia altitudinea de o mie si un metru,
nici un centimetru mai puțin sau mai
mult. Faptul îl stabilise Malvina, cu ajutorul
unui altimetru miniaturizat, de mină, în ge-
nul ceasornicelor-brățară. asemănător aparate-
lor pe care și le fixează scafandrii cînd co-
boară în adîncimile mării, și în care Hariton
nu avea nici o încredere, cu tot prestigiul
mărcii de fabricație, gravată savant pe ca-
dran. Presupunind totuși că înălțimea era
reală, prezența bătrînului nuc în ogradă de-
venea un mister, cu nimic mai prejos decît
enigma ursului ucis, pus pc seama lui Nicanor
Candrea. întrucît toată lumea știe că nucii se
avîntâ rareori la asemenea altitudine. Hari-
ton reținuse amănuntul demult, în școală, ne-
dumerindu-și profesorul de botanică și zăpă-
cindu-1 cu atîtea insistențe pe bietul om, incit
acesta întreprinsese-o întreagă cercetare a fa-
miliei nucilor — Juglans regia —, pentru a
conchide că nucul din ograda candrenilor este
un fenomen demn de comunicat la Academie.
Așa sau altfel, bătrînii se pierdeau în expli-
cații prea lungi și prea confuze cînd îi între-
bai despre originea nucului, din care pînă Ia
urmă reieșea că nici ei nu cunosc exact cine
și cînd l-a sădit și de cînd scîrțîie el din
răsucitele sale ramuri, în nopțile vijelioase
de toamnă și în iernile cu ger aspru, uscat.
Lisaura iubea nucul. După Nicanor și după
copii, nucul ocupa în sufletul ei locul al trei-
lea, datorită însușirii speciale de a-i vesti,
totdeauna, fără greș, sfîrșitul iernii și începu-
tul călătoriilor în care porneau candrenii, pri-
măvară de primăvară. 11 socotea un sfetnic
și un oracol.
Primăvară de primăvară, asemenea sevei
care pornea dinspre rădăcini către coroanele
arborilor, în candreni se iscau niște doruri
nelămurite de ducă spre alte zări. înainte de
a li se închega în minte vreun plan cețos
sau vreun scop precis, nevoia de a porni la
drum le apărea în tot trupul, ca o senzație
mai degrabă, ceva asemănător foamei ori ne-
voii de a deschide fereastra pentru aerisirea
casei... Pe uriașa fotografie aeriană a satului,
lipită pe tot peretele mare din camera dinspre
soare-răsare, Hariton scrisese cu tuș, în col-
țul din dreapta-sus, într-un chenar ce părea,
de departe, „legenda" unei hărți :
„Cred că dorința cea mei aprigă, cea
mai adincă și străveche nevoie este în-
demnul, setea neostoită de a fi in altă
parte".
(Steinbeck)
Lisaura citise o singură data citatul și, o-
bișnuită cu aiurelile mezinului, nici nu-1 în-
trebase nimic. Singură după plecarea _ copiilor
spre casele lor, care-i lăsaseră gospodăria cu-
rată-lună și îndestulată cu de toate, ieșea
totuși de două ori, trei ori în ogradă, cău-
tindii-și vreo treabă sub nucul incă uscat, po-
sac și nesimțitor, care nu se grăbea să dea
semne de viață. Știa, după ce-1 verificase atî-
ț.a ani de-a rîndul, că nucul „își dădea dru-
mul" ultimul dintre toți copacii din preajma
casei. Nu se grăbea. Nu făcea greșeala sâ dea
frunză, dacă nu trecuseră toate primejdiile
pentru el. Alteori se întimpla să dea merii
sălbatici in floare, să vină din vale, din sat,
mirosul tufelor de liliac înflorit, și oamenii
să aducă de pe la oraș vișine și cireșe, iar
nucul rămînea închis in înțelepciunea lui, cu
mugurii groși, umflați („de bună seamă că-1
dor", gîndea Lisaura, „ca bubele coapte !"),
negrăbindu-se să înverzească. Pentru ca, pe
nepusă masă, într-o noapte să dea înghețul,
și florile merilor sălbatici să cadă eu toatele,
și tutele de liliac înflorit din sat să se înne-
grească, și sătenii să nu mai aducă, o vreme,
poame de la oraș ; abia după astfel de in-
tîmplări, îndrăznea să se deștepte la viață
și el. Ieșind în pridvor, dimineață, Lisaura îl
descoperea mirată, ca și cind s-ar fi îndoit
de puterea lui. înverzit peste noapte, trufaș,
dominînd ograda. Atunci își dădea seama, fără
nici o legătură cu înverzirea nucului, că nu
mai are un fir de sare în bucătărie. II putea
trimite, la o adică pe Areadie pînă la „Co-
operativă", dar de ce să-1 stingherească din
treburile lui, din șură, bunăoară, unde poate
cioplea ceva, ori din spatele casei, unde era
atîta pămînt de săpat ? Se îmbrăca pe înde-
lete, își încălța vechile ghete cu toc gros,
lustruite ca oglinda, își punea năframa și
pornea la vale, în sat. Cam așa i se potri-
veau, totdeauna, primele ieșiri din ogradă, ori
poate nucului îi suna ceasul să înfrunzească
întîmplător, chiar în ziua în care bătrînei i
se isprăvea din cămară sarea ori altceva, cu
neputință de luat de altundeva decît din sat-
in primăvara aceasta tîrzie, însă, „ceva nu
se potrivea cu ceva", cum ar fi zis Hariton :
ori mai era destulă sare grunjoasă în putinica
din cămară, ori mai avea să cadă, din senin,
un îngheț, așa că degeaba își căuta Lisaurti
de lucru pe sub nucul bătrîn, cercetîndu-1...
Pesemne că pomii înfloriseră totuși pe alte
coclauri, pentru că în după-amiaza acelei zile
își făcu apariția Hariton. Gălăgios și dezor-
donat, umplu pe dată bucătăria cu fum și
scrum de țigară, povestindu-i bătrînei, pe ne-
răsuflate, noutăți de tot felul, fără să Ie alea-
gă. Le alegea Lisaura singură, stind cu spa-
tele la Hariton și învîrtind oalele pe- plită
în timp ce mezinul îi povestea generalități, și
întoreîndu-se cu fața la el cînd auzea cîte
o veste pentru ea, cum se întoarse și la
aceasta :
— Vine și Malvina, diseară.
— La ce ?, se miră bătrîna. Abia a plecat.
— Nu știu, se codi Hariton. aprinzîndu-și
altă țigară, mi-a dat telefon la redacție, să-i
ies înainte dacă am prilejul. Vedem noi,
Bătrîna se întoarse la oalele ei, neștiind cît
să se bucure și cît să se întristeze. Sigur că
doi copii, concomitent în trecere pe acasă, o
bucurau ! Malvina însă o mîhnea mereu. Ce
se va alege de ea ? De vri-o (iouăzeci de ani,
Malvina nu se mai îndura să scoată din inima
Lisaurei cuiul pe care i-1 înfipsese cîndva...
își aminti deodată că. în noaptea priveghiu-
lui, frații pălăvrăgiseră ceva despre însemnă-
tatea — sau lipsa de însemnătate — pe care
o poate avea un biet cui, și parcă nu deslu-
șiseră, pîna la capăt. întrebarea asta. Acum
înțelegea. Un cui de felul celui balul în inima
ei de către Malvina putea să aibă, într-adevăr,
cea mai mare însemnătate !
Nu încape, nici o îndoială că, dacă ar fi
vrut, numai să-și fi mișcat sprinceana că
vrea !. Malvina și-a fi găsit un bărbat pe mă-
sura’ei, cu care să-și întemeieze și ea o fa-
milie. Asta era toată nedumerirea bătrînei :
de ce nu vrea ? „Că slută nu este", își zicea
Lisaura, „și chiar dacă ar avea numai iumă-
tate din ce i-a dat Dumnezeu, tot ar găsi ea
sacul pe care să-1 peticească !" Nu formula
zicala în ordinea cunoscută — fiecare sac își
găsește peticul —, pentru că nu ar fi fost
în spiritul de mîndrie al clanului ; de aceea
punea termenii ecuației exact invers... Acum
vreo douăzeci de ani, o purtase pe bătrîna
cu vorba. îndrugîndu-i verzi și uscate des-
pre un oarecare tovarăș de muncă de-al ei,
geolog și el, prieten de tabără — unul Emil,
pe care nu-1 adusese însă niciodată acasă, să
i-1 arate ; mai tîrziu, cînd o întreba despre
el, Malvina făcea pe un vede-n-aude, se în-
chidea în ea, lua toporul de după ușa bucă-
tăriei și pleca în ogradă să taie lemne ; tăia
pină nu venea bătrîna afară, s-o ia de acolo
cu binișorul... Lisaura își zicea că de, se în-
tîmplă. i-o fi luat Emil ăla caimacul, și ce
dacă, s-o mulțumi celălalt și cu restul. Numai
că, trecînd anii, celălalt. închipuit în mintea
ei, se prefăcuse, pe nesimțite, în destui „c£i-
lalți", feluriți alți tovarăși de muncă de-ai
Malvinei, geologi și ei, prieteni de tabără,
care de care mai tînăr, și despre care Mal-
vina, adueîndu-i cu nerușinare în casa se-
meață de sub pădure, sub ochii bîrfitori ai
consătenilor din Ciutacu, pretindea că îi sînt
colegi și nimic altceva... Pînă cînd o va face
de rîs cu purtările astea nerușinate ? Numai
privind-o, mlădioasă și înăltuță, toată numai
putere și sănătate, cum se apropie Malvina
cu mers apăsat de casă, cu părul lung flu-
turîndu-i în vînt, ca și cum ar fi purtat-o
în goană un cal, bătrîna simțea totdeauna o
împunsătură în inimă, fără nici o pricină par-
că, și cu atît mai usturătoare. Nu știuse să-și
numească durerea pînă acum ; acum, amintin-
du-și vorbele băieților despre însemnătatea
acelui prăpădit cui, zîmbi cu amărăciune la
gindul că-i va fi mai ușor să-și întîmpine
fiica nemăritată, dacă își cunoaște clar nume-
le acelei dureri.
Convorbiri literare — 8
Neavînd-o însă „la-ndemină“ pe Malvina.
foătrîna începu să-și descarce sufletul asupra
lui Hariton :
— Cîte zile stai? l-a întrebat brusc, privin-
du-1, de lingă plită, cum înghite hămesit pa-
para cu șuncă.
Apoi a ridicat mirată sprîncenele -auzind că
mezinul are un concediu de-o săptămînă în-
treagă. Avea toate motivele să se mire. Ha-
riton n-a mai stat acasă atîta de pe vremea
vacanțelor lui de licean, să tot fie douăzeci
de ani de atunci, de cînd își petrecerea va-
canțele de școlar la Ciutacu.
— Dacă nu-mi ascunzi nimic și ai venit nu-
mai ca să te odihnești, înseamnă că imbă-
trînești și tu, Hariton ! Unde dormi ? Treci și
te culcă, să nu te mai văd chior de somn !
Hariton nu înghițea de obicei poveștile si-
ropoase, liricoide, dar acum trebuie să r- cu-
noască și să numească, în sinea lui, efectul
-cuvintelor mamei : a fost ca și cum l-ar fi
mîngiiat cu palma pe fruntea înfierbîntată,
ca odinioară.
Se înșela că va putea dormi fără probleme
în camera mare dinspre soare-răsare. Nu reu-
șea să adoarmă în odaia în care, în noaptea
de 5 spre 6 aprilie 1975, participase, alături
de toți ceilalți, la priveghiul lui Nicanor Can-
-drea. In lumina palidă a înserării, i se pă-
rea că mai plutește în aer fumul candelei și
mirosul luminării de-un stat de om, al toia-
gului, ce arsese la căpătiiul bătrinului. Um-
brele mișcătoare ale fraților i se năzăreau
jucînd pe pereți, apropiindu-și capetele, b’
despărțite, ba suprapuse, apărindu-i in chip
de bicefali autentici, și cu atît mai autentici,
cu cît nu se auzea nici un foșnet în toata
casa. Pesemne, bătrîna se lungise și ea pe
patul din bucătărie, ocrotindu-i somnul în care
îl presupunea cufundat. Cumnată-sa, Aspazia,
era plecată la un control obișnuit după naș-
tere, împreună cu Arcadie, la dispensarul de
la Panaciu, și-1 luaseră cu ei și pe Nicanor
cel mic. După cîteva minute de perpeleală,
aprinse lumina, cu gîndul să găsească ceva
de citit. Dar n-avea ce alege de pe raftul
prins in perete deasupra patului larg. Erau
cărțile și caietele copilăriei lor, cîte sc mai
păstraseră, pe care le știa din scoarță în
.scoarță...
Așa îl găsi, către ceasurile șapte, Malvina.
De data asta purta un hanorac în pete ca-
fenii-verzi, ca o haină militară de camuflaj
(„probabil că nici nu mai știe cum se îmbrăcă
o rochie !“, gîndi întristat Hariton) și niște
pantaloni de schi mai subțiri, dintr-un mate-
rial supraelastic, tot cafeniu, iar bocancii de
munte grei făceau să tremure dușumeaua, ca
în urma unei companii întregi. Malvina făcu
trei gesturi deodată : își lăsă lingă ușă ruc-
k sacul greu, cu mîna stîngă își luă de pe cap
căciulită de lină, împletită de Lisaura din
lina oilor lor, din cele cafenii, iar cu dreapta
își răsfiră părul lung, adunîndu-și-1 pe umă-
rul drept, ceea ce o făcea să arate, oricum,
mai femeie. Porni vijelios spre Hariton, il
privi duios și, eveniment rar !, îl sărută pe
obraz. Pe urmă, fără nici o pauză, examina
cu o privire circulară odaia și nu se opri pi-
nă-n dreptul fotografiei de pe perete, mijin-
du-și ochii la „legenda" lui Hariton, înca-
drată în chenarul negru. Repeta cu voce tare
cuvintele, provocator, maimuțărindu-se, ca
pentru a provoca mezinul :
— ......setea neostoită de a fi in altă parte !"
In ce te privește, frățior scump, nu îmi fac
griji. Tu ești tot timpul acolo, niciodată aici 1
— Adică ? Unde, acolo ?
— In iad, unde credeai ? Printre diavolii
tăi, prietenii tăi de-o viață, că în rai nu te
văd intrat, Hariton, cum nu te văd cățărat
vreodată pe acoperișul pămîntuiui, în Hima-
laia !
— Așa e surioară, recunosc că acolo îmi duc
veacul. Iți pregătesc toate condițiile pentru
găzduire, cînd va fi să sosești și tu.
Se tachinau dintr-o adîncă și reciprocă a-
fecțiune, poate și datorită intuiției vagi că
sînt amindoi oropsiți de soartă în planul vie-
ții sentimentale. Nu aveau încă, nici unul,
uii cămin, o familie, un port în care să an-
coreze după lungile drumuri pe valurile vie-
ții, pe care pluteau, fiecare în felul lui, cam
fără busolă și cu pînzele atîrnînd jalnice, ne-
umflate de vînt. Poate erau cei mai solidari
dintre frați, înțelegîndu-și perfect sentimentul
de „ascendentă ratare", cum îl numise tot
Hariton, fără însă să le mărturisească vreo-
dată celorlalți acest adevăr, închiși într-un
bastion izolat al cetății candrenilor, unde nici
măcar străjile nu izbuteau să intre — cum
ar fi vrut s-o facă Lisaura de atîtea ori...
Eram într-o livadă cu pomi fructiferi,
niște fructe ciudate creșteau acolo, nici
mere, nici pere, mirosul în orice caz
era de gutui, și eu trebuia să culeg, eram
angajată acolo de cineva foarte sever, cu nor-
mă de lucru în toată regula ; dar lipseau scă-
rile, și pomii erau foarte înalți, nu ajungeai
la fructe. Părea că livada toată se împotri-
vește de fapt culegătorilor, și sevele se au-
zeau curgînd prin fibrele pomilor cu un su-
net subțire, ca un țiuit de avertizare, cam
cum începe să țiuie filamentul vreunui bec
cu cîteva clipe înainte de a se arde ; mă
jignea și mă și durea respingerea asta, întru-
cît, fără să știu de ce, livada aceea îmi era
dragă, o simțeam apropiată mie ca pe o veche
cunoștință, la revederea căreia te bucuri atît
de mult, că-i ierți pe dată orice greșeli tre-
cute ; în cazul meu, livada nu-mi pricinuise
nici un rău, eu eram vinovata, eu greșisem
venind aici, eu îmi alesesem cazna de-a fi
culegătoare — fiindcă există oare lucrare mai
trudnică decît de a sta, ore în șir, cu mîi-
nile avîntate în sus ? Cînd săream să ajung
cîte-o creangă mai plină de rod, trăgînd-o
spre mine să-i apuc poamele, simțeam că o
doare, efectiv simțeam între degete un fel
de încrîncenare, cum se percepe pulsul ome-
nesc la încheietura mîinii ilar fructele, cînd
izbuteam să le rup, îmi pulsau în palmă ca
niște „organe" (ochi, glande, urechi etc.) ale
unei uriașe făpturi, care nu era alta decît li-
\ ada ; probabil, din cauza căldurii lor le per-
cepeam astfel, toate erau foarte calde, încălzite
de soare și de boarea fierbinte... Era neo-
bișnuită această contopire a mea cu livada, de
parcă m-aș fi apropiat de o ființă din regnul
nostru, ca și cum mi-aș fi pus obrazul pe
grumazul calului nostru de-acasă, ori m-aș fi
lipit întîmplător de cineva pe o plajă...
Eram exact a șaptezecea culegătoare, ultima
de pe lista de apel, și de ce ?, m-am revol-
tat în fața administratorului livezii, doar mă
cheamă Candrea ! N-ar trebui să fiu mai pe
la-nceputul listei?! (Și revolta asta avea un
sens foarte logic, întrucît primelor li se dă-
deau cele mai bune scărițe și cele mai ușoare
coșuri de răchită, pe cită vreme cele din
coadă, pînă le venea rindul, erau puse la alte
corvezi — la căratul lădițelor, mult mai grele,
la adus apă etc.). «Ar trebui să taci !•■, m-a
fulgerat el cu ochi pofticioși, despuindu-mă cu
privirea, era un bărbat urît. cu negi foarte
mulți pe obraz. întocmai ca un castravete.
•Las’ că-ți vin eu de hac !-.
Mă chinuiam deci să scutur pomii, dar e-
ram prea slabă, ori poate ei se propteau a-
tunci mai adine in pămînt. și-mi era milă
de ei fiindcă știam că îi doare, cind am înțe-
les că singura soluție era să mă cațăr in
pomi. îmi aruncam deci încălțămintea in
iarba înaltă a livezii, dar se mai petrecea
acolo ceva, mai era o acțiune în care știam
că voi fi implicată, și asta nu din pricina
certurilor permanente cu administratorul. și
nici din cauza respingerii livezii, in sine...
Această acțiune secundară (sau paralelă ?) mă
împiedica pentru moment să mă cațăr pentru
a culege fructele, așa că nu reușeam să-i ex-
plic administratorului de ce nu lucrez... Vo-
cea lui o auzeam foarte bine, dar pe el nu-1
vedeam. Deodată s-a supărat foarte rău —
«ai să-i dai socoteală șefului ! Bîlbîiam ceva,
și el m-a înghiontit violent — -nu ți-e rușine
să-1 întîmpini cu spatele ?, întoarce-te ime-
diat !, uite, vine șeful !■>. Și am reușit să
mă răsucesc, ca să-1 văd, pe cine credeți ?,
pe idolul meu de celuloid, Henrv Fonda, pă-
șind calm și senin pe alee, îngindurat. și cu-
tele acelea adinei din jurul gurii lui păreau
să trădeze o marr tensiune interioară...
Și tocmai mă întindeam să apuc cu mina
un fruct frumos, strălucitor de răscopt, cu
coaia imperceptibil crăpată, cînd am înlemnit
iarăși : fructul acela, cu inima bătînd nebu-
nește, eram chiar eu ! Eram pe punctul să
«mă culeg- cu propria mea mină, adică fruc-
tul rămînea fruct, se balansa pe ram în fața
ochilor mei. totuși știam de undeva că cu sînt
aceea și mă apucase o frică teribilă, pe di-
năuntru și ne dinafară, dacă se poate spune
așa ; adică îmi era teamă și din punctul de
vedere al fructului, si din perspectiva cule-
gătoarei ! îmi închipui că. prin forța acelui
mecanism deocamdată puțin explicat, pur și
simplu mă dedublasem : jumătate din mine
a rămas în culegătoare, și jumătate s-a con-
topit cu fructul, în clipa în care îi atinsesem
coaja ! Cu partea respectivă din fruct sim-
țeam apropiindu-se primejdioasă, mîna cule-
gătoarei, pentru a mă rupe de pe creangă,
curmîndu-mi astfel viața, iar cu -jumătatea
culegătoarei percepeam spaima de a nu-i pri-
cinui vreun rău fructului... Amîndouă am ți-
pat concomitent, ca de spaima morții (în a-
celași timp auzindu-ne țipătul, reciproc), și
din cauza țipătului am făcut probabil o miș-
care bruscă, și creanga de sub mine s-a
frînt ; cădeam din pom, stîrnind în căderea
mea o ploaie de frunze...
M-am trezit însă liniștită, cu presimțirea u-
nei bucurii, ca-n ajunul sărbătorilor copilăriei,
și-am înțeles că, în sfîrșit, sînt coaptă pen-
tru ceva și eu. M-am simțit coaptă și bună
de cules, de făcut ceva cu mine și din mine,
din plămada mea, și asta nu numai din prici-
na visului...
— Despre ce vorbești tu acolo ? se hlizi Ha-
riton. Vreun anunț publicitar., matrimonial ?
— Asta-i altă giscă, frățioare. Nu te băga
unde nu-ți fierbe oala. Altă gîscă, în altă
traistă...
— Bine, bine, nu te înfierbînta ca pisicile,
primăvara. înțeleg, vorba ta. că ,.te-ai copt"
și că ți s-a urît cu sihăstria. Poate ai și pus
ochii pe cineva ? Cum e tipul ?
— N-am pus ochii pe nimeni, frate dragă.
Pentru chestia asta trebuie mai întîi să-mi
șterg din memorie pe cineva. Nu fi măgar
și înțelege-mă, Hariton. Plec din nou pe tra-
seul pe care s-a presupus că ar fi „dispărut"
Emil. S-a topit zăpada, sper, și spre izvoa-
rele Bistriței. Poate aflu totuși ceva. Dar.
înainte de a pleca, spune-mi dacă-i adevărată
povestea cu fotografiile : tu chiar nu ai nici
o fotografie, de atunci, de acolo, de la locul
„accidentului" ?
— N-am.
— Minți. Știu sigur că ai. Nu scăpai tu
din mîna ocazia să-ți îmbogățești albumul cu
niște poze senzaționale ca alea. De ce mă
fierbi ?
— Nu te fierb și nu te mint. N-am absolut
nimic nou să-ți spun. Cel mult îti pot repeta,
cuvînt cu cuvînt, ce ți-am povestit și prima
oară.
— Mulțumesc, făcu acru Malvina. Iți mul-
țumesc foarte mult, dar nu te osteni. Știu
că ai memorie excelentă și ai fi în stare,
într-adevăr, să-mi reproduci cu exactitate
toate minciunile...
— Voi ce-aveți ? intră peste ei Lisaura,
scrutîndu-i bănuitoare. Vi s-a urît cu binele,
ai ? Ia mai tăceți și haideți la masă 1
Cinară aproape fără să-și mai vorbească,
Hariton — cu nasul în farfurie, Malvina —
mestecînd absentă și neștiind nici măcar ce
mănîncă, iar Lisaura — ciugulind cu grijă,
ca o pasăre care-și îndeamnă puii.
Fragmente din romanul „CANDRENII"
somn înțepat
de ostie
Departe de virtej. in nămol.
Lumina Se filtra greu.
Piuă la solzii lui grași.
Ca o țiglă veche, de pe care-au alunecat îngeri.
Visa la rădăcina valurilor.
Pe sub râgălii.
Că e tatăl peștilor.
Visa cu un ochi deschis că e tatăl peștilor.
Deasupra a zvicnit un pescăruș,
Venea des prin preajmă
Să se sperie de gura-i de peșteră
Și să ia aminte : cerul din adine
li poate fringe zborul.
Namila s-a săltat puțin
Cu un oftat, intr-o doară,
Vrînd să măsoare o umbră neagră.
Pescărușul era de data aceasta o barcă.
Și ostia aruncată cu sete
I S-a înfipt in spinare.
A tresărit, s-a întors intr.o rină.
S-a smuncit smulgindu-și săgeata,
Kăstnrnind cu coada, barca cea iute.
Singele a inroșit locul — valurile
Parcă sint linile întinse pe gard
La o boiangerie.
Nu știe : a murit ?
Ce-i această holbare.
Această prebușire neîntreruptă?
Fluviul i se pan* tot mai greu,
Cînd îi oblojește rana cu ierburi amare.
Kana, nufăr roșu.
A rupt setei, a rupt prostovolul
De atîtea ori.
Numai o ostie întîmplătoar
I s a înfipt in plusta grăsimii.
își aduce aminte și de un otgon sfîșiat
Cind au tras la pripon.
N-au putut priponi somnul
Tatăl peștilor — scufundat in mîlul
Gustos, adunat cu grijă dintr-un întreg
continent !
Spuma pămîntuiui — mîlul.
El ocrotește sămința și somnul.
Acum simte Dunărea deasupra ca pe o
lung-prelungă
Și încolăcită durere.
El geme, ea cîntă.
Poate în cintecul ci stă și leacul.
gaia-mațul
Cuvîntul înnebunit de un sens.
Ce se ținea de el scai.
Ce ținea aprig de el, strins il ținea.
Ca gaia-mațul e puțin spus.
Și cuvîntul se perpelea
In ghiarcle lui,
Atingind in zbatere sensuri piedrute,
Care-1 făceau să tresară si să-i lase gura apă.
Ah. aceste izvoare scurse din el.
Intrate pe sub pielea pămintului,
Ducind în adine la oase, la rădăcini.
Toată dulceața, tot mustul,
Toată seva cuvîntului ’
alb
Gerul iar trage cu tunul,
Dîrdîie-al pămîntuiui cățel.
Adevărul se împarte la unu
Și rămîne la el.
Mișună albul pe cîmp.
Furnicarul acesta de fulgi !
Saltul iepurelui plăpind
Cu un țipăt îl fringi.
sfaturi
Să mergi cu grijă prin Grecia,
Să nu spargi ceva, zice Athena (soția mea),
Ai grijă pe unde calci.
Peste tot sînt vase grecești,
Cu acele desene care cred în Homer și fac
mitologia atît de plastică.
Incalță niște sandale, sînt mai ușoare.
Și ori de ce te împiedici, ciob, pietricică,
Bagă în buzunare !
Nici British Muzeum n-a procedat altfel, —
Poți cîștîga o avere,
Nu-i rău să refaci din ciobiri, acasă.
Sub privirea înțeleaptă a soției tale (Athena)
O civilizație fără egal.
înainte de a pleca pregătește nișe pentru un
Fidias,
Un suport pentru Praxitele
Nu știi de unde sare iepurele,
Sub peplosul lor corele sînt reci,
Nu rămîne împietrit în fața cariatidelor !
Urcînd spre Acropole, vezi să nu aluneci,
Acropolis înseamnă „la marginea cetății".
Mi se pare că totul e pe o stincă,
Grecii s-au dovedit întotdeauna maeștri în a
construi
Pe marginea prăpastiei...
In teatrul lui Dionisos s-au pierdut multe
bijuterii
In antichitate — nu se poate să se fi găsit
toate —
Aș vrea si eu măcar masca de aur a Iui
Agamemnon...
Si nu înfuria zeii, îmi mai spune...
Și nu umbla după vreo Kore, sau cap de Kore
nr. 643...
Acestea si bucăți sint primejdioase.
Aduc ghinion celor care le privesc prea mult.
Mai rău deci gorgonele —
Și fă in așa fel incit să nu înfurii zeii,
Și să n-o înfurii pe soția ta, Athena.
gonind
Drumul arc un semnal de alarmă
Intr-Un copac undeva, sigilat cu plumb.
Poți să te spinzuri de el. va goni mai departe.
Biciuind valuri de griu. de porumb.
N-are răgaz, orice ți se intimplă,
Parc-ar duce-o ștafetă in stele.
Multe pingele de fier am rupt
La intrecere cu drumurile mele.
Cîte odată mă-nvinge spaima
Viteza la cotituri mă amețește
Mă agăț de un fluier de fag
„Hei, oprește !“ țip și cînt „Hei oprește !“
Drumul are un semnal de alarmă,
Intr-un copac undeva, cu plumb sigilat,
M am întins să-1 trag haț, de cînd —
Și de-atunci alerg de cer atîrnat.
secetă
Arde pădurea.
A luat foc de la un ciob.
O oglindă a făcut insolație.
Arde pădurea...
Troznesc stejarii bătrîni,
Fug animalele îngrozite,
Vîntul poartă mănunchiuri de flăcări.
Ah, stingeți'mai întîi oglinda...
Oglinda este o fîntină.
Fîntînile de cînd iau foc ?
Cu țipăt de păsări acoperiți fîntîna
Din pămînt izvorăsc limbi de flăcări.
Arde pădurea.
calul alb fără splină
Viteza se fugărește pe sine
Rămîne pe loc un cal alb.
El aleargă totuși din răsputeri
Căci calul alb n-are splină.
Dar viteza, ea însăși n-are splină
Și luînd-o înaintea tuturor alergătorilor.
Aceștia in același timp fug și stau pe loc.
alt cal alb fără splină
Sint cîmp pentru viteză maximă,
Teren pentru antrenament.
Mă ajunge săgeata, mă străpunge,
Aleargă mai departe,
Fug după ca, o prind,
Alerg un timp cu ea în mînă,
Ii dau drumul, o întrec.
Mă ajunge din urmă.
Mă străpunge...
Și iar o arunc...
Sînt arcul și totodată ținta, vai.
Centaur într-o lume fără cai.
Totuși un cal alături paște iarbă verde,
Un cal alb, alb.
veteranul
Precum prigoria răbdînd de sete,
Btnd apă doar din stropii rari de ploaie,
Săpind fintini în ochii triști, să-nmoaie
Cu lacrima o brazdă cu pecete.
Și inscălindu-se pe cît-o foaie
In codru... foaie verde cetini, cete...
In vîrful gîndului ce se îndoaie,
Urcînd un cuib de barză ori sticlete...
Iar din război s-a-ntors sădit cu schije
Și trupul le-a-nfiat, nebiruit.
Cînd limba bătea-n clopotul de Spijă,
El tresărea, în bronzul său lovit.
EI zace-aici, redat agriculturii.
Un fir de iarbă-i rîde-n colțul gurii...
9 — Convorbiri literare
petru cimpoeșu
carp
Carp este un nume de familie destul de
frecvent întîlnit. Totuși, nu prea frec-
vent. De exemplu. Carp Vasile. Ar fi
interesant să știm de unde provine. Din pă-
cate, dicționarul onomastic al lui lorgu Iordan
ne spune doar atît : nume calendaristic slav.
In vreme ce dicționarul numelor proprii, al-
cătuit de N. A. Constantinescu, ne spune ceva
mai mult, dar nu destul : Karpos — fruct, u-
neori și ca prescurtare de la Policarp. Mai
e și mica enciclopedie onomastică a lui Chris-
tian lonescu, care intr-adevăr nici nu-1 pome-
nește. După primul, ueci, numele Carp ar fi
de origine slavă, iar după celălalt, de origine
grecească. Ia să vedem : în rusește, carp în-
seamnă ceea ce în românește numim crap. In
românește, substantivul comun carp indică, la
singular, un grup de opt oase mici care alcă-
tuiesc încheitura mîinii, iar la plural, sub for-
ma carpi, populația dacilor care au trăit cind-
va pe actualul teritoriu al Moldovei. Denumi-
rea CARP se mai dă și unei combine de recol-
tat și înseamnă, evident. Combina Autopro-
pulsată de Recoltat Păioase. Sau poate că gre-
șesc ?
Dar în afară de toate acestea, CARP mai
înseamnă și altceva, și de fapt aici am vrut să
ajung, ceva neconsemnat deocamdată în nici
un dicționar. Scris astfel : C.A.R.P., înseamnă
Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor. Este
o instituție respectabilă, ca oricare alta, totuși
se deosebește de toate celelalte prin amănuntul
că deține în inventarul său și un dric, ce poa-
te fi văzut uneori pe stradă, gol sau încăr-
cat, după împrejurări, tras de o pereche de
cai sau motorizat, în funcție de orașul in care
te afli și de posibilitățile materiale ale CARP-
ului din respectiva localitate. Asociația mai
asigură și alte servicii, atît membrilor în via-
ță cît și celorlalți, cum ar fi : udarea perio-
dică a stratului de flori și plivirea acestuia,
repararea gărduțului. comemorări la anumite
date, scutind astfel numeroase familii de chel-
tuieli inutile și griji care, după cum se știe,
provoacă stress. Nu e lipsit de semnificație fap-
tul că, de exemplu, C.A.R.P. din Vaslui n-a
înregistrat, de la înființarea sa și pînă în
prezent, nici măcar o singură reclamație a
vreunui membru cotizant, în privința modului
cum se achită de obligațiile ce îi revin, iar
acesta este doar unul din motivele pentru ca-
re CARP-unle se bucură de încredere, popu-
laritatc și simpatie în rîndurile unor largi ca-
tegorii de cetățeni.
Unul dintre aceștia este chiar tatăl meu.
Probabil că nici n-aș fi știut, decît cu mulți
ani mai tîrziu, de existența CARP-urilor, da-
că nu mi-ar fi spus el. A fost o ocazie de a-1
cunoaște mai bine. Trebuie să mărturisesc că
nu l-am cunoscut prea bine pe acest om, de-
cit acum, în vremea din urmă. Deși, slavă
domnului, am trăit sub același acoperiș cam
douăzeci si cinci de ani, adică din ziua cînd
m-am născut și pînă în ziua cînd statul mi-a
repartizat si mie un apartament la ultimul
etaj al urnii bloc de pe strada Tipografilor.
Mie si noii mele familii, se înțelege. Din ziua
aceea am început să ne vedem din ce în ce
mai rar. De fapt, nici în anii cît stătusem îm-
preună nu ne văzusem prea des. Mai exact,
eu nu-1 văzusem. Tata avea, și are, această
însușire, proprie mai degrabă lucrurilor inu-
tile, de a nu fi băgat în seamă decît atunci
cînd te încurcă. In copilărie am auzit adesea
reproșurile pe care mama i le făcea din acest
motivă Nu era descurcăreț, nu știa să se bage
în față, să se afirme și el cu ceva. într-o a-
dunare, nimeni nu ținea cont de părerile lui,
nimeni nu auzea ce spune, fiindcă vorbea în-
totdeauna prea încet. Era luat în seamă une-
ori numai pentru a se glumi pe seama lui.
Asta se întîmpla mai ales la circiumă — deși
nu trebuie să se înțeleagă de aici că i-ar fi
plăcut în mod deosebit la circiumă și ar fi
frecventat-o sistematic — cînd se întilnea cu
niscai cunoscuți. Le plăcea să-l ia peste picior.
Știau că el nu se supără niciodată. Numai
zîmbea persistent și, ca să fiu drept, nițel
timp, dar asta probabil din cauza alcoolului.
Așa previzibil și neînsemnat cum era, a
avut cîteva, să le zicem, peripeții in viață.
Uneori mama i le amintește, cînd e nevoie să
fie pus la punct sau cînd ii pricinuiește vreun
nou necaz. Astfel, timp de cițiva ani, a fost
casier al cooperativelor sătești, aduna banii
încasați de la magazinele din cele patru sate
ale comunei și ii depunea la bancă. O treabă
relativ simplă, dar de care el nu s-a învred-
nicit, după cît se pare, căci la un control de
rutină a fost găsit cu o lipsă de aproape o
mie de lei. Atunci a aranjat el un mic scena-
riu cu unchiul Dinu, adică tata să vină peste
deal cu geanta subsuoară, și să-1 atace hoții,
adică unchiul Dinu, și tata să strige hoții '.
ajutor ! hoții ! și unchiul Dinu să-i dea cîteva,
să-i facă vinătăi, să-1 zgirie pe ici-colo și să-i
rupă hainele, apoi să fugă cu geantă cu tot,
iar tata să strige după ajutor pînă cînd l-o au-
zi cineva și îi va putea explica aceluia cum
fusese prădat. Numai că mama a aflat la timp
de nefericitul proiect și s-a opus cu înverșuna-
re ; mai bine, altfel cine știe ce tărășenie ie-
șea din toate astea. Așadar, tata s-a prezentat
la tribunal, în calitate de inculpat, judecăto-
rii au fost bineînțeles cît se poate de drepți
si l-au condamnat la doi ani de închisoare, dar
intimplarea a făcut că tocmai atunci s-a dat
o grațiere, de care a beneficiat și bietul tata,
Pe urmă, un timp, a făcut pe croitorul. Lucra
ieftin, ca să aibă clientelă, dar tocmai fiind-
că lucra atit de ieftin n-o mai scoteam nici-
odată la capăt cu banii. Ar merita să vă arăt
odată o pereche de pantaloni făcuți de el.
căii așa v-ați putea da seama de ce lucra
ieftin. Eu eram atunci de vreo zece ani, dar
judecind după acești pantaloni, s-ar fi putut,
la fel de bine, să am și cinci, și treizeci. Tata
greșea uneori, cu cițiva centimetri, măsură-
torile, sau poate numai le încurca. Așa cred,
că la acești pantaloni a pus în loc de lun-
gime grosimea, și invers. In loc de prohab e
o învălmășeală exasperantă de tigheluri, cu-
te, cheutori, în care, ca să găsești un nasture
și să-1 mai și desfaci, îți trebuie pe puțin un
sfert de oră. Singurul element cu adevărat
spectaculos, și care m-a și impresionat pro-
fund din prima clipă, este vipușca roșie ce a-
coperă cusătura exterioară, demnă de o glori-
oasă carieră. Ea mi-a adus, printre copiii de
pe ulița mea, porecla de „generalul lui Stîrlic",
ceea ce, veți recunoaște, e numai pe jumăta-
te neplăcut Stîrlic, se înțelege, era porecla lui
taică-meu. Cum, necum, această ocupație a
contat enorm în momentul cînd s-a înființat
fabrica de confecții din Vaslui, unde tatăl meu
a fost angajat pe baza cunoștințelor dovedite
in fața unei comisii deosebit de severe. Aud
că acum această fabrică lucrează o mulțime
de haine pentru italieni, iar aceasta probează,
printre altele, și frumoasa evoluție a tatălui
meu într-o meserie dificilă, dar care oferă și
mari satisfacții. Trebuie să vă mai spun că
italienii sînt foarte pretențioși, cînd e vorba
de îmbrăcăminte.
Dar să revenim la CARP. Ultima oară cînd
am fost acasă, mă aflam în concediu și am
putut rămîne mai multe zile. După-amiezile
stăteam pe prispa din dosul casei și lăsam soa-
rele să mă bată cît vrea ; era spre sfîrșitul
verii și căldura soarelui avea acea dulceață,
cam romanțioasă, e drept, din zilele cînd nu
e nici vară și nici toamnă. în jurul meu, în
curte, foiau o mulțime de orătănii ; găini care
scormoneau preocupate în vreo gropiță tot de
ele făcută sau pe grămada de pietriș, oprin-
du-se preț de cîteva clipe, cu un aer savant
în priviri, înainte de a-și repezi ciocul du-
pă vietățile minuscule descoperite acolo ; rațe
luptîndu-se înverșunate cu smocuri de iarbă și
mișcînd nervos din coada lor scurtă ori de cî-
te ori nu izbuteau să smulgă nici un fir ; un
curcan ce se plimba autoritar, dar și cam bla-
zat, încolo și încoace, privind dojenitor la
neastimpărații pui tirzii care i se încurcau,
piuind, printre picioare ; din coteț răzbătea,
la intervale aproape regulate, guițatul unui
purcel care, în acele momente, pur și simplu
n-avea ce face... Aproape nimic nu s-a schim-
bat, după atîția ani, deși intre timp părinții
mei au vîndut casa din sat și și-au cumpărat
această cocioabă în marginea de sus a tirgu-
lui. Mi-a părut tare rău la început, țineam
mult la casa aceea, de care mă leagă atîtea
amintiri și care îmi revine mereu în toate vi-
sele. Tot ce s-ar putea petrece intr-o casă,
se petrece in casa natală ; ideea noastră de
curte, ați observat, este direct determinată de
curtea in care am copilărit, spuneți poartă,
sau gard, sau uliță, și veți avea în minte ima-
.ginile lucrurilor care au fost primele denu-
mite astfel, imagini care s-au asociat defini-
tiv acestor denumiri. De fapt, despre toate a-
cestea au scris cu mai multă pricepere alții,
nu văd de ce mă mai bag și eu. Este vorba
despre așa-zisul efect „imprinting" : bobocul
de rață se atașează in primele ore de viețuire
de orice formă în mișcare, considerînd-o ma-
ma sa.
Cum stăteam pe prispă, am auzit portița de
la grădină, apoi, de după colțul șandramalei
de seînduri care acoperă beciul a apărut
tata și m-am mirat, din mai multe motive.
Mi s-a părut ciudat că trebuie să apară așa.
de după un colț, ca și cum pînă în momentul
acela ar fi stat ascuns, și mi s-a părut nefi-
resc ca el să fi trebăluit pînă atunci prin
grădină, deși, dacă aș fi analizat mai atent
această atitudine a mea, aș fi găsit-o neînte-
meiată. Intr-adevăr, și dacă ar fi venit din
casă, sau de pe stradă, sau din oricare alt loc.
probabil aș fi găsit că e la fel de nefiresc și
caraghios să vină de acolo. Nu știu de ce.
Mi-era rușine și ciudă că se apropia de mine
în acele momente, presimțind că îmi va cere
sau îmi va spune ceva neplăcut. Se așeză
lingă mine pe prispă și își puse mîinile pe ge-
nunchi. Aștepta poate să încep eu în vreun
fel, dar mă încăpățînam să privesc înainte, ca
și cum nici n-aș fi știut că era acolo.
— Mă-ta ce face ?
— Cred că s-a culcat, răspunsei închizînd
ochii și lăsînd capul mult pe spate, spriji-
nindu-mi-1 de perete, căci îmi plăcea să simt
dogoarea soarelui pe gît.
•— Doarme ?
— Nu știu... Așa cred.
— Vrei să-ți aduc oleacă de vin din beci ?
Eram cu ochii închiși, dar nu știu cum,
cînd mi-a pus această întrebare, i-am văzut
în priviri umilința aceea a omului care vrea
să-ți intre în voie.
— Nu mi-e gete.
— E rece, stărui el. Am deschis ochii și
l-am privit. în clipa aceea mi-am dat sea-
ma, pentru întîia oară, că semăn foarte mult
cu el. De cînd mă știu, toți cei care îmi cu-
nosc părinții, au apreciat că semăn cu mama.
Eu însumi nu m-am îndoit niciodată de a-
ceastă asemănare și nici nu ascund că-mi con-
venea să fie așa. Mi-am dat seama, atunci, că
semăn cu el, sau cel puțin și cu el, și lucrul
acesta mi s-a părut nițel caraghios.
— Mă rog, dacă ții neapărat...
Plecă și se întoarse după un timp cu o
sticlă aburită, cu vin roșu, și două pahare.
Turnă și mă îmbie să iau. Nu prea aveam
chef, ăsta e adevărul. Mi-era necaz că fu-
sesem tulburat din leneveala mea. Am băut
amîndoi, fără sâ ne facem vreo urare. Nici
nu prea eram obișnuiți cu așa ceva. După
ce lăsă paharul jos, tata mă privi neliniștit,
freeîndu-și cu amîndouă mîinile genunchii.
— Vreau să-ți cer un sfat, zise în cele din
urmă. Numai de sfaturi nu-mi ardea la ora
aceea, dar a trebuit să-1 ascult. Ai auzit de
Carp ? mă întrebă și nu mai schiță nici o
mișcare pînă cînd nu-i răspunsei. De fapt,
tot o întrebare.
— Ce-i asta ?
— Au și dric, preciză. Cred că m-am uitat
la el profund dezaprobator, căci adăugă ime-
diat : ziceam și eu așa... Mai am două luni
și ies la pensie.
— înțeleg, zisei indiferent. Dacă nu mi-ar
fi fost atit de lene, ar fi trebuit să izbucnesc
in hohote de rîs.
El se întoarse brusc spre mine, mă apucă
de braț și mă strîngea tare.
— înțelegi ? Plătesc o cotizație mică, o su-
tă de lei lunar, dar îmi asigură totul ! Vocea
i se schimbase, răgușise, iar bărbia îi tre-
mura. Ochii lui mă priveau hotărîți totuși ne-
putincioși. A început să-mi fie frică, șopti.
Mi-a trecut prin cap că-și alesese cel mai
nepotrivit moment pentru o astfel de confe-
siune, dar l-am ascultat, oarecum enervat
de frenezia cu care vorbea. Mai am două luni
și gata. înțelegi ? Toată viața m-am gîndit la
asta, la pensie, iar acum m-a ajuns frica. Une-
ori nu pot dormi de frică ce mi-e ! Nu su-
port nici gîndul... Seara, înainte de a adormi,
mă înăbuș numai gîndindu-mă la asta... Dacă
aș fi sau aș fi fost bolnav, aș suporta poate
mai ușor. Dar sînt sănătos ! Perfect sănătos,
nu mă doare nimic, și de aceea mi-e frică,
tremur de frică... De ce ? De ce a trebuit să
fie așa ? Habar n-am cum se va întîmpla, dar
dacă ies la pensie, înseamnă că nu mai am
mult de așteptat... Cițiva ani doar... Ce dra-
cu, nu mă'doare nimic! Și atunci, cum?
Cu mîna rămasă liberă i-am desprins mina
încleștată pe brațul meu și i-am dat-o deo-
parte. Tăcu brusc, parcă rușinat, așteptînd să-1
cert pentru toate prostiile acelea, sau poate
să-1 contrazic, să-1 încurajez.
— într-o zi, te va durea ceva, zisei. O du-
rere la început slabă.
— Crezi ?
— Da.
A doua zi ,în zori, m-a condus la gară. Ca
de obicei, îmi umpluse valiza cu alimente.
Autobuzele nu circulau, am făcut cei aproape
doi kilometri pe jos, și in tot acest timp n-am
zis nici unul nimic. Abia cînd am ajuns la
pod, aproape de gară, el a remarcat :
— Miroase a cînepă. Au pus cînepă Ia to-
pit
Ar fi trebuit să-i răspund, dar de atîta
tăcut gura îmi înțepenise.
brize
oniul din gard
Bătuserăm amîndoi toate grădinile, in cău-
tarea unui pahar de bere. Atît voiam ; un
simplu pahar de bere, proaspătă și rece. Mai
rămăsese o terasă. La Belvedere, spuse Olga
și viră spre zona paradisiacă, unde orașul se
îneca în verdeață.
Lume puțină, mese curate, bere la halbă.
Fie și la halbă.
Sorbeam rar și urmăream tăcuți ce se în-
tîmplă la celelalte mese, la bar. Din spatele
terasei, apăru un ins mărunțel, precedat de
un cockher cam jerpelit, dar nostim, ca toți
cockerii. Olga s-a aplecat să mingiie clinele
de culoarea iodului, iar stăpinul a venit direct
la masa noastră și s-a așezat, chemîndu-1 pe
ospătar. L-am acceptat fără complicații, ocu-
pîndu-ne mai mult de ciine care avea de-a-
cum și nume : de cîteva ori, omul îl liniștise
scurt, ca la ora de dicție : Costache, down !
Costache se supunea doar două, trei secunde,
după care, cu ochii lui galeși, peste care că-
deau clapele de aramă ale urechilor, se pu-
nea iar în mișcare.
— Niște farsori, des fumistes, spuse omul
cu lavalieră în buline, părînd a continua o
diatribă declanșată înaintea venirii la masa
noastră. Ne urmări cînd pe unul, cînd pe
celălalt.
N-am spus nimic. Nu știam cum să răspun-
dem acestei descărcări. L-am lăsat pe stăpî-
nul lui Costache să lămurească singur lucru-
rile. Dacă era ceva de lămurit. Cele două epi-
tete păreau mai mult un tic, decît o revoltă,
un of continuu, cu care omul se obișnuise și
căruia nu știa, sau nu voia, a-i pune frînă. își
ceru scuze și sorbi. își tampona apoi cu dis-
tincție mustața Ion Barbu.
— Priviți, ce-au făcut din oraș, întinse mi-
na unde ar fi trebuit să fie orașul care de-
aici, din cauza desișului, nu se vedea.
Ce-au făcut din oraș ?, cine ? Nu l-am în-
trebat. Cockerul, după ce făcuse noi incursi-
uni pe la mese ,mirosea acum zgomotos pan-
tofii Olgăi. Costache, down!, îl plesni omul
și reveni la ce-1 rodea.
— Cetatea ideală, mă măsură atroce, ce-
tatea ideală nu-i o vorbă aruncată așa, în
ochii lumii, de vreun pîrlit din trecento, ea
e rodul unor principii de organizare spațială,
afirmate ca urmare a cristalizării la nivel teo-
retic a unei anume viziuni asupra rolului și
funcțiilor organismului urban. Costache, down!
Noutatea acestor principii, reveni el după li-
niștirea lui Costache, și importanța lor pe
planul ideilor...
N-am mai simțit nevoia să mă interesez
cine era comeseanul nostru, care era motivul
perorației lui, atît de firească mi se părea pa-
siunea lui demonstrativă : parcă am fi ieșit
atunci dintr-un seminar și, pe culoarul înțe-
sat, mentorul mai punea un apendice oratoric
temei. Păru că vrea să părăsească pista ab-
stractă. ca și cum și-ar fi dat seama că ab-
stracțiunea ne-ar fi putut îndepărta, caz în
care decepția și dezgustul său ar fi atins cote
maxime, greu de remediat. Și, totuși, continuă.
— E vorba de a da unui ansamblu acea
coerență formală, acel tezaur de cunoștințe și
idei pe baza cărora s-au construit eșafodaje
ulterioare ce s-au străduit să confere actului
edificării sensul unei intervenții structuratoa-
re în raport atit cu mediul înconjurător cît
și cu însăși natura umană. Down ! și îl prin-
se pe Costache de-o ureche. Să coborîm nițel
pe pămînt, să privim orașul, nu vi se pare
că haosul a fost conduita tutelară a acestor
fumiști ? Unde e necesara dispunere radială,
unde sînt zonele purificatoare ?
Chiar unde ? Era cazul să ne întrebăm și
noi. Olga scoase din geantă un biscuit pentru
Costache. Stâpînul lui Costache, după ce-mi
strînse tare mina în care țineam țigara, se
întinse să-mi mărturisească numai mie.
— Unde sînt mințile briante 1
— Unde ?
— Unde sînt mințile briante care să așeze
totul într-o structură magistral gîndită ?, și
după o pauză șuierătoare, phii, de-aș avea
mînă liberă, ce schiță magnifică le-âș oferi,
ce bulevarde, ce metrou, ce navigație pe Bah-
lui...
Se însera și Olga îmi făcu semn să ple-
căm. Nu m-aș fi desprins de omul ăsta, care
cu toate exaltările lui violent romantice, era
de ascultat
Ne-o luă înainte. Chemă ospătarul, așa cum
era chemat chelnerul pe terasa Oteteleșanu,
plăti și ne adresă cel mai. reverențios salut
interbelic. își potrivi lavaliera, se întoarse
brusc și o luă spre gardul năpădit de tufe.
Costache i se strecură printre picioare și tre-
cu prlntr-o spărtură a gardului. Down dispăru
și el tot pe-acolo. Printre copacii bătrîni, se
zăreau cornișele unor pavilioane.
— Ce-i dincolo ?, l-am întrebat pe ospătar.
A zîmbit și și-a înșurubat degetul afumat in
tîmplă.
Val GHEORGHIU
arpegii --------
trofee de pace
Tîrziu prin cotloanele cerului
vultur stingher cu sitnburi
de brad
in adierile nopții
și noi după semnele ierbii
deslușim
aisberguri în frac liniștit
cintărind
piine.a cernută cu moarte
valuri de prunci nenăscuți bat glezna
pămîntului
într-o singură amforă
catargele singelui
fumegă
și curge rășina prin inimi nevrotic
aprinsă
moara adulmecă
stoluri
muguri zeiești
forfotind
oarbe aisberguri aruncă pe ceruri
scutul
de abur
leș
înstelat
al fratelui meu — VuIturuL
patria
Patria — pururea sîngele
nostru luminînd prin lăcașe,
dulce povară
aburoaselor stele,
tăcere-nfrunzită
adiimbrindu-le semnul
heraldic ;
I
și-n piscul furtunii lotca ci sfîntă,
daurita
speranță prin luturi pogoară,
cînd nimeni
n-o vede,
fragedă-n inemi
răsare ;
l
Patria — pururi mireasmă
de pîine,
vorba dintîi și somnul
vîrstele
din urmă
albe
neauzit aprinzîndu-i
în matcă
sînzienele, făcliile ierbii.
Elena ZARESCU
prietena mea iulie
Aproape-i bolnavă prietena mea
de tăcerea nătîngă a dealului — frate
tot mai departe aleargă, mă strigă
deplîng trandafiri, și miriștea
după care-am zburat uneori
E noaptea un ceas nepereche — colindă
umbrarul melcilor de peste rîu !
Sînt fericită dacă-și întoarce fața la mine
mama sătulă de cintec și moarte
geografia pădurii s-o împartă în verde —
tîrziu ;
Acum, pînă și masa deprinsă cu frunza
cireșului
prind s_o asemui IULIE
cu carnea împietrită și dulce
din fruntea lățoasă a universului
cum crește parșivă... ajunge !
Vai, lucruri dinafară, pădure a mea
prietena-mi suferă cuprinsă pînă la brîu
creasta fierbinte a dealului să apuce
Și căprioara Moldovei bea la izvor
într-o mie de clipe roșieticl fiori !
steaua bună
Ca să ajung frumoasa
întoarsa din tîrzii
eu trebuie cu păsări
să-mi dăltuiesc o casă
din noapte să prind
Steaua bună, hei
cîte vieți freamătă-n mine
lasă
n-am să mai chem
ascunsă și cu teamă
frați rătăciți
ori prea.ngropați în ramă
cînd frutnea ta
invingătoare-i ca o lavă
din grinda universului jilavă
clipa înflăcărării
Kalima Kalima
cum stau în groapa cu lei
îmi par dc o mie de ori indecentă
Kalima Kalima
dacă-ai vedva și uneltele
cu care forez existenței
clipa înflăcărării
o Noapte ai trece Kalima și-apoi
din solzii inocenței
m-ai strămuta dincoace
și cîtă pulbere de aur
în oasele mele
atîta orizonturi am străbate Kalima
pe calea existenței...
Viorica Ana COZAN
Convorbiri literare — 10
note de drum
dialogul artelor
din r. p. d. coreeană
Destinul lui Călin Alupi nu i-a
fost prea binevoitor. Realizările lui
creatoare, chiar atunci cînd acestea
S-au apropiat la o înaltă cotă valori-
că, nu întotdeauna s-au bucurat de
o justă și unanimă apreciere, atît din
din partea celor în drept să-și spună
cuvîntul autorizat in materie de va-
loare și artă, cît și din partea ma-
relui public.
Această lipsă de apreciere față de
valoarea lucrărilor sale, în multe
cazuri a fost determinată și de fap-
tul că față de forța sa creatoare de
care beneficiază din plin, Alupi este
lipsit de anumite însușiri de a se a-
dapta și a face față, cu mai mult cu-
raj și perseverență, unor realități
potrivnice.
Călin Alupi și-a încetinit ayintul
și drumul ascensiunii sale, datorită u-
nei excesive timidități și a unei prea
exagerate modestii, care i-a știrbit
încrederea in realele posibilități ale
talentului său, de mare colorist și
desenator.
Alupi, lipsit de dîrzenia și de pri-
ceperea de a sti să se descurce in
păienjenișul atit de încurcat al vieții
sale, s-a lăsat copleșit și înfrint sub
presiunea dură a multor suferinți_ fi-
zice și psihice, care mereu l-au făcut
să abandoneze pensulele și paleta.
Visător, Călin Alupi totuși nu este un
învins. încă mai dispunînd de energie
creatoare, el continuă să meargă pe
drumul său propriu, păstrîndu-și per-
sonalitatea, fără să se abată pe
căile atît de sofisticate ale artei mo-
derne.
Călin Alupi rămine iară șovăire fi-
del unei credințe și concepții des-
pre pictură și despre puterea drama-
tică a propriului său simț coloristic,
pus în slujba unei idei. Multe din
lucrările sale, mai devreme sau mai
tîrziu, își vor avea locul cuvenit prin-
tre marile valori ale picturii româ-
nești, iar numele lui Călin Alupi va
sta alături de cel al lui Nicolae Po-
pa și Corneliu Baba, care (în tinerețe)
înflăcărați de aceleași visuri și idea-
luri, au pornit împreună la drum,
fiecare cu talentul și destinul său.
Ion IRIMESCU
literatura română
mai presus de toate
(urmare din pag. 3)
pabili să stăm și noi „ceasuri în-
tregi de, petrecere intelectuală avînd
drept ferment de excitație colocvială
„Război și pace"... dornici de a fi
împreună „ceasuri și zile și nopți în-
tregi spre a discuta despre literatură,
pusă pe o treaptă înaltă a valorilor
vieții". După cum e într-o ordine a-
proape freudiană a memoriei ca
Raicu să-și aducă aminte că „la «Via-
ța Românească- în acel cerc select
nu s-a văzut vreodată o prietenie care
să degenereze în plictiseală, în sasti-
sire, ca să nu mai vorbim de repulsie
sau ură. Prietenia nici nu era de
conceput în afara stimei literare, de
aceea era durabilă...", O îndelungă
■experiență personală m-a convins să
pun în 1 gătură — nu dogmatică, dar
sistematică —- opera scriitorului na
numai cu biografia clasică (mama,
tata, iubitele, copiii) ci și cu prie-
tenii lui. Nu oricine poate fi prie-
ten — in literatură — cu oricine. E-
xistă aici o selecție naturală cu con-
secinț — chiar asupra operei — la
fel de dure ca acelea propuse de
darwinism. Exagerez? Verificați-mă !
Mai toți scriitorii adevărați au creat
operă si chiar capodoperă în dome-
niul prieteniei, iar calitatea, înălți-
mea de spirit și de caracter, destinul
prieteniilor legate s-au răsfrînt sau
au iradiat in opera propriu-zisă. In
psihanaliza talentelor literare, pulsa-
țiile prieteniei n-ar mai trebui ne-
glijat? cu atîta ușurință. (Au și duș-
măniile, desigur — calitatea lor, înăl-
țimea lor de spirit și mai ales re-
sorturile lor...). Așadar, am crescut
ântr-o atmosferă literară al cărui
sens principal l-am găsit cel mai bine
formulat într-o scrisoare a cuiva re-
linii la un portret
al artistului
Nu are ceea ce se obișnuiește a se numi o
fire de artist. Nu-i place boema, nu
crede că lumea, lumea artei, evident,
începe și se termină cu dînsul, nu bravează,
nu e uh risipitor cu orgoliile, nu face zgo-
mot, e tăcut, cînd se cuvine. De vorbit vor-
bește, și încă cu mult patos, numai cînd e ca-
zul. Și-a păstrat acea curățenie sufletească ce
a fost și este proprie țăranilor bucovineni, în
rîndul cărora își are obîrșia. Mai tot timpul-
îți lasă impresia ca e însăși cumințenia pămîn-
tului. întruchipează străvechiul nostru bun
simț, dar e viforos, vulcanic, scăpărînd de o
mînie, de care nu l-ai credea în stare, cînd
vine vorba de apărarea dreptății și adevăru-
lui. Iubește cu împătimire tot ceea ce este
frumos pe fata pâmîntului, însă nu se împa-
că deloc cu răul și urîtul. Firea lui, deși nu
pare de artist, într-o accepțiune răspîndită azi
tot mai mult, este artistică pînă în cea mai
tainică fibră din alcătuirea sa. Din acea lume
fabuloasă a satului natal Călin Alupi s-a în-
cărcat cu poverile simțirii cu care a străbă-
tut drumurile vieții, cunoașterii, artei, spo-
nndu-le cu fiecare zi ce i-a fost dat s-o tră-
iască. întîmplarea a făcut să îmbrățișeze pic-
tura. Ar fi putut la fel de bine să fie scrii-
tor, sau muzician. Dascălul său de la Școala
normală din Șendriceni, pictorul Gheorghe Po-
povici Lespezi, a descoperit dintr-o ochire în-
zestrarea deosebită a elevului său, care deși
nu știa ce înseamnă cuvîntul desen a zugrăvit
cu atîta har din prima oră de clasă de parcă
s-ar fi născut cu un creion în mînă. Ceea ce
a sădit întîiul său profesor au cultivat și șle-
fuit mari artiști ca Ștefan Dimitrescu, Nicolae
Tonitza, pentru care Călin Alupi a fost o mîn-
drie și o speranță. Fostul lor elev le-a devenit
mai tînărul lor prieten, căruia, cu o dragoste
părintească, i-au întins o generoasă mînă de
ajutor. Știindu-1 sărac, i-au încredințat slujba
de custode la Pinacotecă. Călin Alupi s-a stră-
duit o viață întreagă să nu-i dezamăgească
și credem că a reușit acest lucru;
*
Furtunile vieții nu l-au ocolit. Dimpotrivă,
au dat mereu năvală peste dînsul. Viața lui a
cunoscut pentru vigilența Iui la tot
ce-i umflat și retoric, pentru răceala
și umorile lui permanent dezgustate,
dar capabil să se angajeze într-o a-
semenea declarație patetică : „Am o
înclinație spre venerație și-mi place
sâ iubesc ceea ce admir". Flaubert —
cel care auzea tot timpul cum „in
meterezele turnului său de fildeș bat
valurile unei maree de rahat". (Cioran
susține în ultimele sale „exerciții de
admirație", tocmai de admirație !, că
a scrie și a venera nu merg împre-
ună. Ce facem între Cioran și Flau-
bert? Plictisul declarat a. lui Cio-
ran la Balzac mă îndeamnă să-1 cred
pe Flaubert... sau pe Faulkner care,
cam ignorîndu-și contemporanii, citea
în permanență „Comedia umană").
La observația d-voastră că nu m-ați
auzit decît vorbindu-mi de bine con-
frații, v-aș mai răspunde că
aici apar și cîteva insuficiențe ale
mele, in afara vulnerabilității la pu-
erilitate de care am mai amintit și
din care se trage, de bună seamă,
și înclinația asta spre venerație, i-
dealizare și — să nu spun vorbă ma-
re, dar alta n-am, oricît e de necla-
rificată — bunătate : e insuficiența
cronică a capacității mele de ură ;
e evidenta mea incapacitate de a
jigni, de a-1 umili pe celălalt, chiar
dacă el mă jignește. Prost lucru —
cum ar spune Caragiale despre ne-
norocire, dar asta e. Știu să dispre-
țuiesc, insă și disprețul ăsta e ca vai
de capul lui, fiind taciturn, temător
să nu jignească printr-o expresie ne-
fericită, poate chiar nedreaptă. In
sfîrșit, mai intervine și mila care
complică și ea reacțiile mele, deseori
humoristice, căci nu știu cîtă forță
ironică e în ea sau cîtă ipocrizie și
tot analizind-o mila se evaporă, tre-
ce în iertare iar iertarea, în loc să
dea in lacrimă, moare într-un hohot
de rîs la adresa mea.
— Vă mulțumesc !

atîrnat adeseori de un fir de ață subțire, sub-
țire de tot. Bisturiurile chirurgilor au tăiat a-
dînc în carnea trupului său. Furii războiului
sau cei ai artei l-au jefuit de multe din cele
mai izbutite lucrări ale sale. El a reușit să
se ridice de fiecare dată așa cum soarele se
ridică deasupra pămîntului. Explicațiile pot fi
numeroase, dar nouă una ni se pare a fi ca-
pitală. Contactul anteic cu arta, întoarcerea
permanentă la unelte, i-au dăruit tinerețe fă-
ră bătrînețe. Este cel mai fericit om din lu-
me cînd poate ieși în natură, la peisaj, cînd
poate picta. Toată lumea este atunci a _ lui.
Cînd nu poate lucra, e mohorît, îi plouă, îi
tună, îi fulgeră în suflet.
&
Ca orice artist adevărat Călin Alupi este
convins de imperfecțiunile artei sale. Această
convingere, semn al răzvrătirii împotriva su-
ficinței, demonstrează permanenta sa nemul-
țumire în fața propriei creații. De aici frec-
ventele sale reveniri și reluări, de aici dis-
trugerea unor lucrări ce i se par a nu-1 ex-
prima cu adevărat. Spontaneitatea, ce-i defi-
nește pictura, manifestă mai ales în pasteluri,
gen în care excelează, este dublată adesea de
o trudă sisifică. In fața pînzei el uită de cele
ale vieții, este în stare să întîrzie ceasuri în
șir pentru a găsi nuanța, expresia cea mai
potrivită viziunii sale artistice. Aceasta, deși
constituită pe temeiuri solide, pe o cunoaștere
profundă a evoluției artei, este de o mare
simplitate. Pictura, ca oricare altă artă, crede
Călin Alupi, trebuie în primul rînd să emo-
ționeze, să ajungă la inima omului. Căile prin
care se poate atinge acest țel pot fi diferite.
Finalitatea însă e una singură.
*
Cîteva împrejurări au tulburat drumul ar-
tistic a lui Călin Alupi. A fost întîi și întii
războiul. El începuse tocmai să lucreze cu en-
tuziasm și cu o originală inspirație. Imagina-
ția sa era descătușată, mîna puternică, iar su-
fletul flămînd de pictură. Războiul a frînt ari-
pile acestui zbor, în care el se lansase atît de
frumos și cutezător. Cînd s-a întors la Iași a
constatat că i se furaseră lucrările lăsate în
grija cuiva. A reînceput să lucreze. Anevoie
și-a regăsit însă ritmul și tensiunea cu care
pornise la drum. Și cînd lucrurile păreau să
s» așeze în albia lor a intervenit perioada
„figurativismului". I se cerea nu să picteze, ci
să fotografieze realitatea. Făcuse portretul lui
Achim Stoia și-I conturase printr-o interpre-
tare mai originală, ce rezulta tocmai din liber-
tatea și simplificarea tușelor. Un teoretician și
critic, astăzi nonconformist notoriu, l-a între-
bat atunci candid, dacă ceea ce a realizat este
doar o eboșă și l-a sfătuit părintește să se
apuce de adevărata pictură.
*
Conștient de valoarea artei sale, Călin A-
lupi știe că nu e singur, că propunerea sa de
reflectare a lumii înconjurătoare nu este uni-
ca viabilă. Trăiește bucuria de a descoperi
frumuseți pretutindeni unde acestea există, în
pînzele înaintașilor, dar și cele ale contempo-
ranilor săi. Solidaritatea sa de breaslă este
una lăuntrică, de neclintit pentru că se ba-
zează pe iubirea de adevăr și frumos. Cînd
prețuiește pe cineva, Călin Alupi nu o face
cu jumătate de măsură. El își dăruiește afec-
țiunea celor care o merită.
*
Sînt acestea cîteva linii ale unui posibil
portret al artistului în acest anotimp al tîrziei
toamne a vieții sale, cînd Călin Alupi împli-
nește 80 de ani, vîrstă care îl găsește la lu-
cru, în fața șevaletului, dornic să-.și desăvîr-
șească opera pe care o va lăsa urmașilor.
Griogre ILISEI
ion alexandru angheluș
Ion Alexandru Angheluș era unul din acei
cărturari care se ivesc în climatul prielnic de
liniște, de meditație și de temeinicie din orașe-
le mici, hărăzite cu acel geniu a] locului. Figu-
ra Iui de om împătimit de carte și de cărți,
pe care le știa citi și înțelege in adîncimea lor,
de dascăl de vocație, de iubitor și creator de
frumos îmi aduce aminte întotdeauna de pro-
fesorul meu Aurel George Stino de la Fălti-
ceni. Existau deosebiri între cei doi, îi des-
părțeau nu doar anii; Angheluș era mai vifo-
ros, mai om de lume, dar descopeream și multe
similitudini. Ceea ce a fost Aurel George Sti-
no pentru Fălticeni, o personalitate proteică, la
fel a însemnat Ion Alexandru Angheluș pentru
orașul Huși. Nu era originar din aceste locuri,
venea aici din Muntenia, dar se identificase,
cu ele, le înnobila prin truda lui spirituală ca
profesor de limba și literatura română, ca poet
și eseist. A viețuit și s-a stins înainte de vre-
me în discreția ce făcea parte din structura lui
sufletească. Amintirea lui va reverbera atît pe
acest meleag, ce l-a adoptat, socotindu-1 unu]
dintre fii lui aleși, dar și în lumina scrisului,
unde legase multe și durabile prietenii, clădite
pe o comunitate de aspirații, pe credința în
frumos, în bine și adevăr.
G I.
peisaje spirituale
pe „colina
frumosului66
Fără îndoială, cartea este principalul etalon
după care poți judeca orizonturile spirituale ale
unei țări, ale unui popor. Apetitul pentru carte,
pasiunea cărții, obsesia cărții își dau în cel mai
înalt grad măsura dimensiunilor universului lă-
untric al oamenilor în viața lor de fiecare zi.
Este, deci, perfect explicabil de ce pelerinajul
nostru în acel colț din Phenian care poartă nu-
mele Mansude și este supranumit „colina frumo-
sului" a început cu acea clădire monumentală
pe care mulți, pe drept cuvînt, o consideră un
adevărat simbol al noii Coree : Palatul Studiilor
Poporului, inaugurat în aprilie 1982, cu prilejul
aniversării vîrstei de 70 de ani a președintelui
țării, tovarășul Kim Ir Sen.
Suprafața construită : 1100 000 de metri pătrați.
Timpul în care s-a realizat edificiul : numai un
an și nouă luni. Peste 600 de săli magnifice de
studiu, dintre care zece săli de lectură de dife-
rite proporții și 17 săli de cursuri prin mijlo-
cirea magnetofoanelor și casetofoanelor, săli unde
cititorii pot asculta înregistrări ale unor cărți
străine. Mecanisme speciale — un angrenaj de
benzi rulante cu o lungime de cîțiva kilometri
— asigură, precum m-am convins personal, pri-
mirea oricărei cărți, comandate prin sisteme com-
puterizate, în circa 3—4 minute. Am zis „m-am
convins personal" cu un sens precis ; am co-
mandat să-mi fie înminate toate volumele pe
care le-am scris, pe parcursul a peste trei de-
cenii, despre țara-gazdă și, într-adevăr, in nu
mai mult decît patru minute, le-am primit pe
toate, inclusiv unul despre care eu însumi aproa-
pe uitasem, fiind editat pe la începutul anilor
’50, în timpul războiului coreean.
Omul și cartea, omul cu cartea — iată, însă,
imagini mai grăitoare decît chiar cifrele impre-
sionante citate adineauri. Ore de-a rindul am
străbătut acest nu numai monumental, ci și
multifuncțional edificiu (care e, concomitent, bi-
bliotecă națională, o uriașă universitate populară,
un forum cuprinzător pentru studii prin cores-
pondență pentru întreaga țară etc.) și ceea ce
m-a emoționat pur și simplu a fost fluxul nesfîr-
șit de cititori, de ia pionieri din primele clase
elementare, veniți cu diriginta să audieze lecții
în sălile dotate cu aparatură audio-vîzuală, pînă
la renumiți oameni de știință cu părul albit,
care se înfruptau și ei din sățioasa hrană spiri-
tuală a celor aproape 30 de milioane de volume
aflate în depozitele clădirii.
Greu poți găsi imagine mai încîntătoarc pentru
un om al scrisului decît aceea a omului cu car-
tea, a omului cu rodul strădaniilor tale, imagine
multiplicată la ordinul miilor și zecilor de mii,
în fond, la scara unei întregi națiuni ! E o ima-
gine care iți întărește simțămîntul stenic al fer-
tilității zilelor și nopților poposite asupra hîrtici
de scris...
Dar „colina frumosului" nu înseamnă doar a-
ccst impunător colos al cunoașterii. între toate
edificiile din această zonă a capitalei coreene —
care nu sînt numai consacrate frumosului, dar
și expresii, elocvente ale frumosului arhitectonic
— una mi se pare cu deosebire reprezentativă
pentru geniul artistic al poporului coreean : e
vorba de renumitul Teatru Mansude. La dept
vorbind, nu e numai un teatru oarecare, este
un complex spectacular uluitor.
Urcînd colina ce a conferit numele ei celebru-
lui teatru, sîntem întîmpinați de fascinante jocuri
de fîntîni arteziene, care reflectă mirifice scli-
piri curcubeice, punînd în valoare, ca un fundal
dinamic, contururile unor sugestive grupuri sta-
tuare inspirate din mișcările dc ansamblu ale
corpului dc balot ce evoluează sub luminile ram-
pei în acest edificiu.
Intri sub vastele colonade și arcade, ca în.
tr-un lăcaș de lumină și frumusețe. Foaierul tea-
trului îți lasă o impresie pe care cel mai bine
a exprimat-o un ziarist occidental care venise la
spectacol în aceeași scară : „is like a dream" (e
ca un vis). Saloanele scăldate într-o lumină odih-
nitoare, scările în spirală pe care urci nu numai
spre sălile de sus, ci și — datorită peisajului
derulat panoramic ne pereții ce te înconjoară —
spre una dintre cele mai frumoase cascade din
Asia de nord-est, căderea do apă Kuriong din
Munții de Diamant, cele două coloane formate
dintr-o structură complexă de cristale și pietre
semiprețioase ce irizează luminile prelinse din
tăinuite surse de iluminat — toate îți dau sen-
zația de feerie, de bruscă și magică plonjare pe
un tărîm de basm oriental.
Ce poate oare evoca mai puternic calitatea u-
nui teatru — dincolo de dimensiunile copleșitoa-
re : o scenă cu o suprafață de 2 000 metri pă-
trați și o înălțime de 40 dc metri, ale cărei me-
canisme ultrasofisticate sînt acționate de peste
1 000 de electromotoare și 500 macarale de felu-
rite puteri, pe care pot lua loc simultan peste
1 000 de persoane — decît nivelul artistic al spec-
tacolelor ?!? Iar spectacolul pe care l-am vizionat
în seara aceea — „feeria realistă" inititulată
„Cîntecele paradisului" — întruchipa la modul cel
mai reprezentativ multitudinea de talente și hăr-
nicii reunite țsub emblema „Mansude".
...Trecerea timpului redimensionează și clari-
fică imaginile, pune totul la locul său firesc. Și,
totuși, deși a trecut aproape un an de Ia cea
mai recentă călătorie pe tărimurile îndepărtate
ale Țării Dimineților Liniștite, dimensiunile mă-
rețelor edificii închinate frumosului — frumosului
exterior șl interior — din preajma și de pe em-
blematicul deal Mansude nu-și pierd deloc, în
amintire, din strălucirea și grandoarea lor ini-
țială. Este o colină nu numai a frumosului, ci
și a spiritului în toată felurimea și complexi-
tatea sa. E un loc binecuvîntaf de sîrguința și
inteligența creatoare a celor nenumărați care
dăltuiesc noul chip al Coreei socialiste.
Victor BÂRLĂDEANU
11 — Convorbiri literare
lecția lui n. iorga
Au fost retipărite, după aproape o jumă-
tate de veac de la ‘
raturii românești
apariție. Istoria lite-
N. Iorga și Introducerea
ultima mai norocoasă de
între timp, și o ediție
Arcade. Se încheie astfel
contemporane de
sintetică a aceluiași,
vreme ce a cunoscut,
populară în colecția
acțiunea de reeditare
a principalelor scrieri de istorie literară ale
ilustrului poligraf. Cititorul de azi are acum
la îndemînă întreaga sinteză, ce nu-și află ter-
men de comparație decît în Istoria literaturii
române de la origini pînă în prezent de
G. Călinescu, singurele care acoperă evoluția
literaturii noastre de la începuturile ei reli-
gioase și pînă în preajma războiului al doilea
mondial. El poate, în sfirșit, să le pună față
în față, constatînd pe cont propriu ce le unește
si ce le desparte, convingîndu-se de izbînzile
și limitele fiecăreia, după cum poate lua act
de marile datorii pe care autorul Vieții lui
M. Eminescu le-a contractat față de înaintaș
și pe care le-a plătit prin memorabilul por-
tret din Istorie. Fără intenția de a-i retrage
lui Călinescu meritul înțelegerii și practicării
istoriei literaturii ca „sinteză epică", e drept a
turale și literare. Toate publicațiile, începind
cu acelea prestigioase și sfîrșind cu fițuicile
născute moarte, își găsesc locul în ea. O ase-
menea optică putea fi, la urma urmelor, fruc-
tuoasă, căci ar fi reconstituit mișcarea vie a
literaturii, atmosfera în care au apărut și au
circulat valorile beletristice. însă Iorga e pre-
ponderent consemnativ, mulțumindu-se a în-
tocmi lungi și neîmbietoare dări de seamă a-
supra fiecărei publicații, cu semnalarea cohor-
telor de colaboratori și a contribuțiilor lor
literare. Și apoi literatura din coloanele pre-
sei, singura de care dă seamă, nu reprezintă
decît o parte a literaturii române, uneori nu
cea mai consistentă. Refacerea ambianței pu-
tea fi, în cel mai bun caz, punctul de plecare,
nu țelul ultim al întreprinderii. Dacă, totuși,
autorul a optat pentru această	—11
soluție, moti-
vul nu e greu de întrevăzut: numai într-o
istorie a revuisticii se justifica
detaliata pre-
actualitatea
alte glasuri,
alte încăperi
rațiune decît pe spații mici. Romanul în dls
cuție este superior ultimelor cărți din ciclul F.
și celor două volume din Viața și opera lui
recunoaște că Iorga îi premerge strălucit pe
această cale, retopind — nu continuu, nici la
aceeași temperatură — fastuoasa informație,
alcătuind tablouri de epocă de o complexitate
si o vigoare pînă la el neîntîlnite, creionînd
portrete în care pătrunderea psihologică e doar
calitatea cea mai evidentă. în cele mai bune
pagini ale sale, de căutat în volumele dedi-
cate secolului al XVIII-lea, istoricul literar lor-
ga stoarce toate urmele de viață din biblio-
grafie și le subordonează unor intuiții funda-
mentale, trezind la o altă existență, epică, pre-
decesorii. Dacă nu e încă un roman, cum ca-
podopera călinesciană, sinteza lui Iorga se do-
vedește, măcar în prima ei parte, o consistentă
galerie de portrete, care de care mai expre-
siv, probind talentul pictorului, aptitudinea lui
de a însufleți litera moartă. Nu e cazul să ne
temem că precizarea meritelor unuia ar di-
minua proporțiile celuilalt, devenite prin ido-
latrie astronomice. Istoria lui Călinescu e sufi-
cient de robustă ca să suporte o apreciere ne-
părtinitoare, dispusă adică a vedea, deopotrivă,
însemnele originalității, numeroase și de prim
rang, dar si influențele — declarate ori ui-
tate — ce s-au împletit în fundații și zidărie.
E timpul să-i acordăm fiecăruia numai ce i
se cuvine, convenind că, de n-ar fi beneficiat
de experiența unui Iorga sau Lovinescu, însă
și a altora de mai mică anvergură, marea is-
forie călinesciană ar fi arătat cu siguranță alt-
fel. Ori poate n-ar fi arătat deloc. A cuprinde
într-o viziune relativ unitară o întreagă lite-
ratură și a-i scrie romanul de o pregnantă ori-
ginalitate stilistică mi se par îndestulătoare
•emeiuri pentru ca locul lui G. Călinescu în
istoria criticii române să fie dincolo de con-
troversă. însă, oricît am prețui acest fără egal
triumf al talentului literar și critic, nimic nu
ne îndreptățește a sugera măcar, cu atit mai
mult a pretinde negru pe alo, că ea a apă-
rut pe un teren virgin. Sinteză a literaturii
naționale, ea este în egală măsură și o sinteză
a tot ceea ce critica și istoria noastră literară
eîștigaseră în scurta lor existență.
Dacă se poate stabili o înrudire metodologică
între cele două monumente, dacă pot fi de-
tectate chiar tratamente similare aplicate u-
uora și acelorași momente, nu e totuși mai
puțin adevărat că distanța dintre ele rămîne
enormă. Dacă Iorga examinează literatura cu
ochii mereu la cronologie, pentru Călinescu
istoria literaturii este un muzeu imaginar, un-
de scrierile, indiferent de timpul ce le-a pro-
dus, sînt supuse unei singure probe, a rezis-
tenței estetice. Contextul istoric e, dacă nu
indiferent, oricum secundar, aducînd o notă
de culoare în domeniul rarefiat al valorilor
de artă. Timpul istoriei sale este prezentul
continuu, singurul în care Dosoftei poate dia-
loga cu Eminescu. Călinescu judecă în absolut,
Iorga în relativitatea momentului. Valorile ul-
timului sînt contextuale, de unde și numeroa-
sele contradicții la nivelul ansamblului. Unui
cultural oarecare i se consacră spații ample,
justificate de situația din epocă, dar fără aco-
perire în opera propriu-zis literară a acestuia.
Iorga e concesiv cu obscurii întrucît gîndește
diacronic. Sincronicul Călinescu refuză orice
îngăduință, eventualele spații atribuite pe ne-
merit justificîndu-se prin pictura de carac-
tere.
Diferite sînt și intențiile ce stau la baza
celor două istorii. Iorga vrea să dovedească
îndreptățirea propriei acțiuni culturale, drept
care trece în revistă întreaga literatură, „des-
coperindu-și" o tradiție convenabilă. El scrie
o carte programatică nu o relatare senină. .
un luptător pentru o cauză, nu un spectator
lucid. Iar cauza lui nu e înainte de toate li-
terară, ei larg culturală. De aceea, istoria de-
vine, începînd cu secolul al XlX-lea, apăsat
culturală, nu critică, insistînd asupra mulți-
mii de evenimente, nesemnificative sub ra-
port artistic, doar pentru că îi slujește de-
monstrația. Primatul esteticului îi asigură lui
Călinescu distanța. Chiar atunci cînd vede
strimb, nu spiritul partizan e de vină, ci gus-
tul propriu, funcționînd între limite omenești.
Nedreptățile călinesciene decurg dintr-o accep-
ție istoncă a esteticului, nu dintr-o substi-
tuire a acestuia prin alte criterii. Exclusivis-
mul lui Iorga este consecința atașamentului ne-
condiționat față de un program cultural ex-
clusivist, de al cărui anacronism refuză să ia
cunoștință, încăpățînîndu-se să-1 creadă de ac-
tualitate ; al lui Călinescu este exclusivismul
firesc al opiniei critice. Primul e dogmatic din
inflexibilitate ideologică, ultimul din imposi-
bilitatea punerii gustului propriu între paran-
teze. Subiectivi sînt amîndoi. Dar ce deose-
bire intre subiectivitatea temperamentului cri-
tic și aceea a dogmei în acțiune, luptînd să
prefacă literatura după nepotrivitele-i măsuri.
Iorga își pledează în istorie cauza de îndrumă-
tor. Călinescu — pe a valorilor eterne.
Propunîndu-și să cuprindă șapte decenii de
creație literară (1867—1934), înltîmplător și cele
mai rodnice, Istoria literaturii românești con-
temporane este mai ales o istorie a presei cul-
zentare a Sămănătorului, ale cărui apariție
și existență dobîndesc proporțiile marilor e-
venimente istorice. O jumătate din volumul
al doilea e afectată publicației conduse de
Iorga, care, fapt remarcabil, pierde aici orice
măsură, neistovind să se autoslăvească pentru
că a fost inițiatorul și îndrumătorul revistei,
teoreticianul mișcării, scriitorul multilateral si
neînțeles. In căutarea fondului, unde figurează
și majoritatea celebrelor injustiții ale istori-
cului literar, reține atenția tocmai prin fabu-
loasa imagine de apostol și salvator al cultu-
rii naționale pe care autorul se străduiește
din răsputeri să o acrediteze despre sine. Da-
că nu ne-a propus un tablou cît de cit just
al valorilor din perioada marilor clasici, cel
puțin ne-a furnizat o exaltată autobiografie,
unde iluziile țin locul realităților, iar umorile
scăpate de sub control pe acela al judecăți-
lor de valoare. Numai o personalitate de felul
lui Iorga, pătimașă, vindicativă, orbită de in-
tensitatea propriei lumini, era în stare să al-
cătuiască o istorie a literaturii, a culturii mai
bine spus, în care să-și rezerve partea leului,
consacrîndu-și pagini mai numeroase decît po-
etului național. Numai el, vizibil nemulțumit
de tratamentul ce i l-au aplicat contemporanii,
putea să-și asume riscul de a minimaliza cu
atîta ușurință operele lui Maioresicu, Caragiale,
Arghezi, Rebreanu, Bacovia, Ion Barbu și Că-
rnii Petrescu, greu de înghesuit în strimta o-
gradă a „sănătoasei" literaturi sămănătoriste,
și de a eloria nemăsurat, in compensație, su-
medenia de Goruni, Vâlsani, Popi sau Adami,
intr-adevăr reprezentativi pentru nivelul lite-
raturii promovate de revista și mișcarea in
fruntea cărora a stat neclintit Iorga.
Intîmpinată la apariție cu unanimă dezapro-
bare. despre ale cărei proporții extrasele ce
completează actuala ediție dau numai o pali-
dă imagine, Istoria literaturii românești con-
t ■mporane a avut după aceea soarta tuturor
erorilor critice : uitarea. Spectaculoasa răstur-
nare a ierarhiilor literare, niciodată în favoa-
rea valorilor, mereu în beneficiul mediocrită-
ții, nu făcea decît să întrețină confuzia, dînd
nechemaților iluzia că au dreptul la existență
literară. întreaga noastră critică a făcut, spre
lauda ei, front comun împotriva acestui a-
tentat la valoare. Puține cărți au solidarizat în
asemenea grad spiritele critice, conștiente de
nefastele consecințe ale Istoriei lui Iorga in
rîndurile publicului larg. întrebarea legitimă
eslte ce rămîne azi dintr-o carte ce consfin-
țea triumful caracudei asupra talentelor veri-
tabile. Timpul micșorează proporțiile lucruri-
lor. atenuează gravitatea faptelor. Ceea ce ieri
era intolerabil, ni se pare acum o simplă cu-
riozitate între altele. Sîntem mai îngăduitori,
ba chiar dispuși a căuta în însăși inima ero-
rii motive de admirație. Scotocim atunci Isto-
ria literaturii românești contemporane și des-
coperim, printre atitea afirmații contrariante,
pasaje demne de a fi dezgropate din uitare.
Orice judecată cît de cît dreaptă, fie și re-
feritoare la cheriiuni secundare, ne bucură și
ne grăbim să o opunem prea severilor con-
temporani ai savantului, dovedind că e întot-
deauna loc pentru nuanță. Iar bucuria noastră
nu mai are hotar cînd citim capitolele despre
Eminescu, unde intențiile noastre recuperatoa-
re întîlnesc adevărate comorț Cine scrie ast-
fel despre Eminescu îsi s:uză, nu-i așa, toate
celelalte nedreptăți! Parcă, totuși, acceptabi-
lele consideratii asupra scrisului eminescian
sînt insuficiente pentru a hotărî locul unei lu-
crări de întinderea acesteia, _ bizuită pe o
pulverizantă viziune cronologică, excesiv cul-
turală si arareori literară, punînd în circulație
judecăți ciudate (ca să folosesc un eufemism'.
Cît despre meritul de a fi făcut dreptate cul-
turalilor. el îsi pierde orice semnificație cîtă
vreme datorită lui suferă expresiile cele mai
înalte ale spiritului creator național. Călinescu
nu greșea considerînd că singurul mod de a
citi fără indignare această voluminoasă scriere
este ca jurnal interior al autorului ei. Să a-
dăugăm și că reeditarea ei are evidente im-
plicații pedagogice. Orice eroare e fertilă dacă
știm să tragem din ea cuvenitele învățăminte.
Or. azi. cînd discuțiile despre posibilitatea u-
nei istorii a literaturii contemporane nu mai
contenesc, amenințînd să plictisească prin in-
eficacitate, Istoria lui Iorga este pilda vie a
riscurilor ce pîndesc o asemenea sinteză. Ne-
fiind ceea ce titlul o arată, nici istorie, nici
Ultimul roman al lui Dumitru Radu Po-
pescu, Orașul îngerilor, se situează la
confluența mai multor „stiluri", prac-
ticate cu toate de autor în ultimul deceniu.
Recunoaștem în această ultimă întreprindere
epică ceva din ambiguitatea și din relativis-
mul viziunii narative din F și din Vînătoarea
regală, un interes documentar pentru istorie,
mai pregnant în cele două volume din Viața
și opera lui Tiron B„ un vizionarism gro-
tesc și poetic, dominant în teatrul lui D. R.
Popescu și-n mod special în piesele din ulti-
mul volum : Ca frunza dudului din rai. Re-
zervația de pelicani, Paznicul de la depozitul
de nisip. Ca și în ultimele piese, în Orașul
îngerilor dispare aproape cu totul interesul
pentru construcția epică. Nu mai există o mo-
tivație strictă a convențiilor narative, pe care
Tiron B în sensul
reorienta producția
cidența unui ciclu
este și el notabil.
construcției. Efortul de a
epică, scoțînd-o de sub in-
care-și epuizase resursele
Primele o sută de pagini
— odiseea Esterei — promiteau chiar mai mult
decît atît, fără ca
urmărirea unei singure
piste să scadă din forța poetică a limbajului
și a imaginilor. D. R. Popescu e o „natură"
în proza română de azi și e de așteptat ca
scriitorul să regăsească gustul meșteșugului
artistic. La oricîte descoperiri îl poate duce
intuiția artistică, oricît de adînc poate săpa
forța lui epică, fără
artei, D. R. Popescu
nătoarea regală.
acea umilă disciplină a
nu va reedita F. sau Vî-
ciclului Vladia întreprin-
a literaturi, cartea lui Iorga e
o necesară lecție. Ști-vom oare
șim?
pentru urmași
să ne-o însu-

Al
DOBRESCU
N. Iorga, Istoria literaturii
românești, In-
romancierul, mai
losește, dacă nu
din unghiul unei
creația lirică. Mă
nuvelist ca niciodată, le fo-
ia întîmplare, în orice caz
subiectivități care ține de
întreb ce s-ar întîmpla dacă
O„istorizicare“ a
de și Eugen Uricaru în romanul Stăpi-
nlrea de sine, in direcția, deja abor-
troducere sintetică (după note stenografice
ale unui curs). Ediție îngrijită, note și in-
dici de Rodica Rotaru, Prefață de Ion Ro-
taru, Editura Minerva, 1985.
N. Iorga, Istoria literaturii românești con-
temporane, I. Crearea formei (1867—1890),
II. în căutarea fondului (1890—1934), Edi-
ție îngrijită, note și indici de Rodica Ro-
taru, Editura Minerva, 1985.
am verifica cronologia acestui roman și dacă
am căuta rațiunea pentru care un episod este
narat de un personaj și nu de un altul, ori
chiar de naratorul implicit. Observații de fe-
lul acesta i s-au mai făcut autorului și refu-
zul lui D. R. Popescu de a supune materia alt-
fel pare a fi cedat oarecare teren în acest
roman unde, cel puțin, există două vieți pa-
ralele care-și răspund de la distanță. în altă
ordine de idei, voi recunoaște că autorul are
instinctul sigur al unei vocații ce ține de o
poezie grotescâ. vizionară, la margine de ab-
surd, parabolică în sens originar și care se
exercită cu o forță de transfigurare extraordi-
nară pe spații mici, în tablouri care surprind
devălmășia, teroarea, deșertăciunea. Duritatea
imaginilor, ca și suferința morală tare du-
blează cu un comentariu în felul corului an-
tic narațiunea, e comparabilă cu apocalipsele
argheziene. Personaje nu sînt figurile, „desti-
nele" prezentate în carte, el bestialitatea, pros-
tia și ura, violența, candoarea și frumusețea.
Nu Estera, evreica scăpată ca prin minune
de trenurile morții care urmau s-o poarte de
la Oradea într-un lagăr din centrul Europe’
și nici Valeria, colega ei de bancă și confiden-
ta ei sînt eroinele acestei epopei grotești (ca-
re-a păstrat din lliada doar episodul
niei lui Ajax). Personaj e războiul, car
toate existențele în planul categoriil
rale.
Tehnica am întîlnit-o și-n cîteva
sele lui D. R. Popescu, în Omul de
în Mormîntul călărețului avar, unde 1
de mase, curgerea istoriei se produc, ca în
Crucișătorul Potemkin, în teribila scenă a ma-
sacrului pe scări, într-o mișcare accelerată,
care accentuează devălmășia. Orașul îngerilor
are ceva de scenariu, pînă și episoadele sînt
decupate, în pofida prezenței, în discurs, a
unui „unghi subiectiv", după modelul monta-
jului cinematografic. Dezavantajul acestei teh-
nici, în roman, este că nu vizualizează cu
pregnanță figurile din planul al doilea.
dată in romanul Memorii. Epuizînd perioada,
ca să zic așa, „contemporană", prozatorul fa
ce „arheologia" ținutului, fie și cu riscul de a
demitiza imaginea prințului Pangratty și-a
domnișoarei K.F. Nici tonul „sadovenian" de
poezie a misterului vegetal, nici lentoarea epi-
că, nici estetismul discret al relatărilor nu
s-a schimbat, dacă e să ne raportăm atit la
scrierile de început ale lui Eugen Uricaru —
Despre purpură. Antonia — cît si la romanele
de mai tîrziu, conectate la același izvor —
Vladia, Memorii. Ambiția de-a pune sub a-
ceeași acoladă istoria unui ținut imaginar și
imaginația istoriei e, pină acum, productivă,
chiar dacă ne răpește orice surpriză în di-
recția creației epice. Dacă ne ferește de sur-
prize, proza lui Eugen Uricaru ne ferește și
de deziluzii. Fiecare carte se adaugă la un
edificiu — piatră pe piatră — la care arhi-
tectul lucrează imperturbabil, indiferent la
cepția critică, la creșterea ori la scăderea
teresului față de creația sa.
Stăpînirea de sine repetă experiența
re-
in-
din
Vladia, dovadă că scriitorul are știința con-
strucției (are, acum și experiența ei), și pe-
dalează, nu mai mult decît e necesar, pe „in-
geniozități", care să scoată narațiunea din lo-
cul comun. Păstrînd echilibrul între realitate
și iluzie, aducîndu-i Înțelesurile prin cîteva
alegorii. Eugen Uricaru extrage esențe sim-
bolice din incidența
buie să avem grijă
„altfel orice poveste
Dacă nu este spusă
celor două planuri : „tre-
de viitor", spune prințul,
termină prin a fi uitată,
la timp copiilor, cu vre-
mea dispare. Asta este o formă a stăpînirii
de sine11. Teoretizind asupra realității și ilu-
ziei, Eugen Uricaru a știut de fiecare dată
a
că
te
găsească un personaj în stare să-și trăias-
ideea.
în Stăpînirea de sine personajul acesta es-
prințul Pangratty, estet al unei lumi ce-și
de
la
te,
„Substanțialitatea" personajelor create de
R. Popescu este incontestabilă .Piesele sale
teatru o demonstrează cu prisosință. Dacă,
lectură, cititorul fără experiență se loveș-
ca și-n roman, de structura opacă, labirin-
tică, a narațiunii, în reprezentația teatrală (și
majoritatea montărilor din ultima vreme cu
piese de D .R. Popescu nu au fost doar suc-
cese de stimă, ci și spectacole cu
marele public) lectura interpusă a
lui dă corporalitate personajelor și
rență „scenariului". S-ar spune că
priză la
regizoru-
transpa-
scrii torul
se mulțumește să extragă minereul prețios și
să-1 separe de impurități: pentru confecționa-
rea podoabelor de lux este chemat bijutierul.
Se poete trage concluzia provizorie că arta
construcției îi pare romancierului o chestiu-
ne de meșteșug, corvoadă Ia care i se pare
ridicul să se supună. Scriitorul forează mai
departe, cu încăpăținarea și cu credința cău-
tătorilor de aur. Din punctul acesta de ve-
dere, D. R. Popescu e un explorator norocos :
nu există carte pe care-o semnează care să
nu conțină cîteva pepite de aur, unele — cît
un ou de găină. Este, din punctul meu de ve-
dere, chiar și un act de bravură în această
nepăsare a „aventurierului" care, cu tolba pli-
nă de pepite, își permite să dea cu piciorul
permitea (avea „stăpînirea de sine“!) să tră-
iască în planul iluziei. Tocmai pentru că nu
trăiește realitatea în structurile ei cotidiene,
prințul își permite să simpatizeze cu mișcarea
socialistă, ba, la un moment dat, să i se in-
tegreze (episodul de la Viena, în finalul că-
ruia, însă, de sub masca socialistului activ
să reapară „estetul"). Urmărit cu discreție pînă
și-n Vladia (în Vladia, care nu este dincolo
de bine și de rău, ci în afară de bine și de
rău), unde atît adjutantul Popianu, cît și Leo-
nard Bîlbîie au misiunea secretă de-a rapor-
ta toate mișcările sale și, la nevoie, de a-1
îndepărta de Vladia, Pangratty acceptă să
joace „Loteria vieții", joc de imaginație cu
reguli de poker. Jucătorii aleg un an la în-
timplare și-o zi din el (aici cad de acord să
aleagă chiar ziua în care se află) și pariază
pe „speranța de viață". „Diabolic", jocul are
ceva din pariurile gogoliene ale lui Antipa din
Lumea în două zile. Rămași singuri în joc,
Pangratty și adjutantul Popianu cad de acord
ca cel care pierde să părăsească Vladia. Nu-
mai că, iată, răsfoind filele registrului de sta-
re civilă din Vladia, constată că personajele
„reale", pe destinele cărora au pariat, sînt
amîndouă în viață : dacă
ta“, Popianu și Pangratty
biteze în Vladia. Jocul
nelor debutează demonic,
comic.
Eugen Uricaru a scris
așa a hotărît „soar-
vor continua să coa-
„pre-scrierii" desti-
sfîrșind în rizibil și
cu inteligență și u-
intr-un grăunte pentru care un
sită nisipul unui rîu.
Orașul îngerilor,
nilor", acest tablou
doilea război privit
lective și ilustrat
acest „bîlci
bruegelian
altul cerne în
al deșertăciu-
al celui de-al
prin prisma existenței co-
cu cîteva destine tragice
(Estera. Valeria, Eldar, Elvira, Rilă, Melentie
Oneață) e o eboșă cu intuiții excepționale de
personaje și de situații, dar în care numai
suflul poetic se citește cu claritate, ca într-o
operă finită. De la împăratul norilor la Viața
și opera lui Tiron B proza lui D. R. Popescu
fără să-și piardă calitățile fundamentale, a
renunțat la orice fel de compoziție, livrîn-
du-se unei intuiții care nu poate ține loc de
mor un nou capitol din istoria Vladiei. Tul-
burător, în proza lui, e sentimentul descope-
ririi arheologice. Jocul iluziei nu face decît
să proiecteze pe zidurile dezgropate de sub
pămînt biografii imaginare ale unor persona-
je care vor fi trăit în Vladia. Povestirile lui
sint reconstituiri imaginare, așa cum le-am
face probabil pășind prin Pompei, încercînd
să populăm străzile, locuințele, piețele, cu fi-
ințele și vocile lor de atunci.
Val CONDURACHE
Dumitru Radu Popescu, Orașul îngerilor,
Ed. Cartea Românească, 1986.
Eugen Uricaru, Stăpînirea de sine, Ed. Car-
tea Românească, 1986.
Convorbiri literare — 12
editorială
auroportret în ulei și în apă tare
poezie, proză
De la apariția Terase-lor Florenței Albu au
trecut mai multe luni. Publicistica noastră
literară, atit de promptă, după cîte se
spune, in semnalarea reușitelor artistice, n-a
dat năvală să admire volumul ; fac această
observație pentru că mi se pare că Terase
este, o spun de la început, una dintre cele mai
bune cărți de poezie apărute in ultimul
an. De altfel de la Poem în Utopia — obser-
vația am mai făcut-o și altădată — destinul
literar al autoarei a intrat in vîrsta celei
mai fertile maturități.
Fiecare poet peregrinează un timp pînă-si
află un loc al său — uneori un loc mult mai
modest decît ii va fi apărut în visele incan-
descente ale adolescenței, dar căutarea poate fi
cu atit mai plină de tensiune, de adevărată ten-
siune a trăitului: ..E-un loc al scenei / și fulgii
artificiali uită că cadă / și deodată prea bezme-
tic cad. 1/ Și e un gol acolo / un con uitat de
reflectoare de ninsori / și de actorii principali
— // regizorul îl izolează-n scenă / în un-
ghiul mort al perspectivei scenei. / / Acolo
joc de unul singur / recit dansez fac tumbe
închipui oameni de zăpadă / republici exem-
plare utopii / / acolo nevăzut / cu fața-nfăi-
nată / cu dîre lungi de lacrimi / de prea
adevărate lacrimi / îmi joc iarna". (Spectacol
hibernal).
Am reprodus acest poem pentru că ilus-
trează nu numai o stare de spirit, ci și o
artă poetică. Un loc discret pe scenă, o joa-
că de unul singur te scutesc de mare parte
din recuzita necesară celui aflat chiar in lu-
mina reflectoarelor : declamației îi ia loc
șoapta, urmăririi „efectelor" confesiunea gra-
vă, plină de propria-ți viață.
Poezia Florenței Albu e notație nepreten-
țioasă, bucurîndu-se de o binechibzuită eco-
nomie de cuvinte : „E frig e tîrziu. / Intrăm
în matca mării negind / trufiile vechi — /
dorință istorie melancolie / destin... / / Eu
eu eu / țipă vocile amestecate / cu păsările
/ în aceeași dezaripare. / / Un rest de aur
la orizont / leii soarelui cu botul însîngerat
/ în poala mării / atotiertătoare". (Herb)
„Un rest de aur" — imaginile poetice con-
vertite atîta vreme la o „utilitate" avangar-
distă, puse să șocheze, să tulbure liniștea ci-
titorului pot din nou să emoționeze. „Mâ-m-
bolnăvesc de tăcere / cuvintele / / scapătă-n
cer / munții și sentimentele / am rămas p>
o pajiște stinsă / pe o pagină moartă / gîn-
găniile intră-n pâmînt / apele trec". (Cere-
monialul de seară).
Poezia modernă devenise, la un moment
dat, o fugă continuă din fața sentimentelor ,
tot ce atingea intimitatea poetului, bucuria,
tristețea, micile, inevitabilele melancolii care
ne țin din cind în cînd captivi, trebuiau tre
cute sub tăcere, izgonite ; orice sentiment măr
turisit devenea sentimentalism, iar senti-
mentalismul păcatul capital al poeziei.
Ca urmare s-au înmulțit volumele de
versuri abstracte, lucrate în laborator precum
orice produs artificial, au proliferat textele
reci, mărturie nu a unei esențializări radicale
ci, dimpotrivă, a descriptivismului, a „descrie-
rii" poetice. Erau descrise întîmplări care nu
s-au intîmplat, invocate tensiuni existențiale
care n-au existat niciodată. Se pare însă că
poezia nu se poate lipsi de „banalele" înfăți-
șări sensibile, de vibrațiile fiecărei clipe în-
suflețite de încărcătura vieții. Prețul acestei
încărcături se desprinde din aproape fiecare
vers al Florenței Albu : „Mierla de seara / în
pauza ploii. /, Ai zece degete și nu ai / ce
face cu ele / zece cîntecele / cu numeh
mierlă / zece unghiuțe sonore / inconștien-
te / ascultîndu-se însele". (Intermezzo).
E drept că autoarea ajunge uneori să creadă
că orice apare in jurul nostru trebuie nea
parat să ne uimească, să ne trezească sim-
țămîntul poetic ; or, cum bine se știe, subi
mul obosește mai repede decît orice ; e de-a-
juns o simplă alunecare mai accentuată spre
concret sau, în sens contrar, spre imagini abstrac-
tizate, pentru a strica acest echilibru instabil,
starea ideală a fiecărei poezii bune. Ca atare
mi se pare că n-ar fi trebuit incluse în volum
versuri de genul „cu o mie de guri pline .'
de spumă de nisip / imagini tixind realul
împrejmuitor / gata să ne trădeze / / Li-
niște / friabilă / trezie de cuvinte / de nervi
și sînge — durere!" (Somnie) — frizînd
banalitatea, prea plate, prea explicite. Sau :
„Porumbul sălbatic / și o spaimă necunoscu-
tă / și un cîntec duios / și un dor aiurind
/ într-o toamnă de vînt / sălcioară argint
i sălcioară argint..." (Cîntec) — din aceleași
motive.
Piesele cele mai reușite din Terase lasă să
se întrevadă consumarea unor experiențe per-
sonale; de obicei nu e bine, se spune, ca poetul
să se „mărturisească" în versurile sale, con-
strucția literară e altceva decît — cum se ce-
rea în vechi poetici — „redare" a trăirilor au-
torului ; la Florența Albu însă tocmai această
implicare aduce obiectivarea necesară ; poe-
mele sale devin atunci mărturia simțăminte-
lor tuturor : „Vară ! Pune-mi pe pleoape /
maci pietricele sărate / numele pe care le-am
mai avut / vreodată / pietricele și nume /
și greieri ciocnind la porțile mării / voci mici
aiurite vrăjite..." (Grădini marine).
După nenumăratele experimente care au
brăzdat fața încercată a poeziei simplitatea
se dovedește a fi, și astăzi, principalul ei atu.
Majoritatea scriitorilor noștri contemporani
sînt implicați într-o formă sau al-
ta de publicistică ; în cotidiene. în
săptămînale sau lunarele culturale și literare,
la radio sau la televiziune își fac simțită pre-
zența poeți, prozatori, dramaturgi, critici...
Literatura și publicistica n-au fost nicioda-
tă categoric* despărțite una de alta ; majoritatea
celor care o practică socotesc însă publicistica
mai degrabă un fel de activitate ocazională, o
anexă a adevăratei lor vocații — creația ar-
tistică. Doar o mică parte dintre ei sînt dă-
ruiți cu trup și suflet presei vorbite sau_ scri-
se ; printre aceștia trebuie să-1 numărăm și
pe criticul și eseistul ieșean Constantin Co-
roiu.
Spre deosebire de colegii săi care ridică
nehotărit din umeri atunci cînd vine vorba despre
publicistica pe care o fac, Constantin Coroiu
iși afirmă și își argumentează, de cîte ori are
ocazia, opțiunea : ea nu e un hobby, ci o în-
treprindere serioasă, căreia îi incumbă o mul-
țime de îndatoriri și de merite. Publicisitica
este aceea care decantează valorile, care lim-
pezește problemele de ideologie, care impu-
ne un autor sau marginalizează un altul...
Alcătuit din texte variate, Dialog în ac-
tualitate se remarcă în primul rînd prin aceas-
tă ancorare în... actualitate, bineînțeles ; în-
semnările poartă amprenta prezentului, sur-
prind ceea ce crede autorul că ar fi o pro-
blemă arzătoare a momentului. Multe dintre
articole au apărut chiar în coloanele „Convor-
birilor literare", în care Constantin Coroiu e
prezent cu regularitate de ani de zile.
Nu trebuie să trecem cu vederea un amă-
nunt : deși în presă se ilustrează cu hărnicie
mulți autori, puțini au stofă de autentici pu-
bliciști ; „profesia" cere pasiune și convingere,
talentul de a fi mereu pe creasta valului,
sacrificînd o investigație cuprinzătoare a fe-
nomenelor pentru a releva, în schimb, tre-
sărirea nervoasă a realității ; stilul are el în-
suși rigorile lui, pe care nu oricine le poate
respecta.
„Noi nu am avut — se știe — critici de
cabinet; marii și importanții critici români,
de la Maiorescu la Manolescu, au fost (și) ga-
zetari". Și, cu mai multă nătrundere analitciă:
_A scrie înseamnă a opta, a participa. Fie și
numai a-i citi pe contemporani, și nu doar pe
contemporani, e un act de participare, de im-
plicare. Criticul izolat — iată o imposibilitate
funciară, o contradicție în termeni. Dintre toți
scriitorii, criticul este cel mai -lipit» de pre-
zent, «răstignit» în epocă. Așa stînd lucrurile,
in ceea ce-1 privește nimic nu poate suplini
publicistica. Nici cliiar cărțile sale".
Profesiune de credință formulată, cum
se poate observa, în termeni categorici. Alte
articole aduc argumente suplimentare ; lite-
ratura în general, și cu atit mai mult critica,
nu pot fi despărțite de spiritul vremii : „Li-
teratura fiind opțiune, atitudine, nu poate de-
zerta, si nici nu văd de ce ar face-o, din vre-
me. Parafrazîndu-1 pe bătrînul nostru croni-
car, aș zice că literatura, ca și omul, stă sub
vremi. Și nu cred că produc lin paradox facil
spunînd că numai supunîndu-se vremii opera
literară poate devansa și poate dăinui prin
vremuri".
Constantin Coroiu și-a făcut o adevărată
meserie din descoperirea punctelor fierbinți
ale contemporaneității ; atenția sa e distribu-
tivă, dorința de a cuprinde cît mai multe deo-
dată e dublată de teama de a nu trece fără
să vadă pe lîngă ceva ce ar putea fi esen-
țial : ca atare sumarul volumului e deosebit
de divers ; este întîmpinată o carte socotită
importantă, se face loc unei idei care plutește
în aer, care ar putea fi socotită semnificativă,
sînt puse în evidență meritele unor autori con-
temporani ș.a.m.d.
Obsesia descoperirii esențialului, a spiritu-
lui vremilor sub care stau și omul și cărțile
lui are însă și un revers : străduindu-se să
nu-i scape nimic autorul supralicitează, uneori
amplificînd meritele subiectelor investigate
pină la a le ridica la măsura ideală cu care
operează : „strălucitele Ipoteze dc lucru ale
lui Alexandru Paleologu" ; „Eugen Simion ilus-
trează, cred, cu strălucire ținuta criticului u-
niversitar modern"; „Al. Oprea, eminent slu-
jitor al ediției Eminescu" ; „excelentul biograf
si bibliograf al lui Călinescu — Ion Bălu" etc.
Nu mă îndoiesc că maxima citată de Al. Pa-
leologu, potrivit căreia atunci cînd admirăm
devenim egalii a ceea ce admirăm conține o
mare doză de adevăr (C. Coroiu își însușește
aforismul ; el apare la pag. 77. în citatul din
Al. Paleologu, și încă o dată, la pag. 96) ;
exercițiile de admirație dovedesc nu numai ca-
pacitatea de înțelegere a celui care admiră,
dar și însușirea sa de a se dărui, de „a ieși"
din el însuși, contopindu-se cu ceea ce admi-
ră. Generozitatea nu poate fi despărțită de ta-
lent și de inteligență : s-a spus, pe bună drep-
tate, că a admira e „mai greu" decît a dis-
credita ; mai știu că există, așa cum ni se
amintește în altă oarte în acest Dialog... critici
care nu-și pot părăsi nici o clipă superioara
suficiență, care „secretă venin" de-ndată ce
dau cu ochii de-o carte, cum, pe de altă par-
te, sînt cusurgii care descoperă peste tot de-
fecte, inadvertențe, imperfecțiuni — și mai
știu că deseori astfel de critici cîștigă mai
ușor aplauzele galeriei decît cercetătorii atenți
și serioși ai cărților. Dar, pe de altă parte, o
profesionalizare a admirației mi se pare la
fel de riscantă ; elogiind cu egal entuziasm
personalități atît de diferite ca Eugen Simion,
Nicolae Manolescu, Al. Paleologu, Octavian
Paler etc., apare riscul să nu mai
fie sesizat specificul fiecăruia. De a-
ceea prefer portretelor unor critici și recen-
ziilor de carte însemnările despre probleme
generale ale vieții literaturii ; de pildă, repli-
ca dată unui tînăr poet pe care succesul pre-
timpuriu îl face să creadă că rostul criticii ar
fi să se transforme în propria sa „agenție de
publicitate" ; Plăcerea lecturii, cu utilele in-
cursiuni printre afirmațiile unor scriitori im-
portanți este un eseu interesant, de asemenea.
Deși angajat cu toate forțele în acțiunea de sta-
bilire a valorilor contemporane Constantin Go-
roiu mi se pare a avea mai degrabă stofă
de moralist.
Intr-un cuvînt, Dialog în actualitate conso-
lidează imaginea autorului dăruit cu pasiune
publicisticii literare.
Constantin PRICOP
Florența Albu, Terase, Ed. Cartea Româ-
nească, 1985.
Constantin Coroiu, Dialog în actualitate, Ed.
Junimea, 1985.
PICTURA, „ANCILLA PHILOSOPHIAE". Oc-
tav Șuluțiu făcea, dacă nu mă înșel, (într-o
cronică la Mihail Sebastian), distincția între o
carte frumoasă și o carte bună. Un muzeu în
labirint este precumpănitor o carte frumoasă.
Maestru ai unui stil înalt și grav, în care
alămurile maiestuoase consună cu meditativul
violoncel, Octavian Paler închipuie, între co-
perțile acestei Istorii subiective a autoportre-
tului, un univers luminos și torid, avînd cîte
ceva din ardența morală a lui Malraux și din
febricitanța, inculcată de razele sfredelitoare
ale sudului, a lui Camus. Om de munte, Pa-
ler vădește, în tot ce scrie, o nepotolită foame
de mare^ o funciară nostalgie a Mediteranei.
Și această carte, adică primul ei volum, Spre
centrul labirintului, este brăzdat(ă) de obse-
sia spiritului grec. Rîurile mănoase ale mito-
logiei Eladei curg amplu prin textul lui Pa-
ler, irigînd (chiar și dincolo ae saturație)
totul. O mitologie, se-nțelege, subiectivată, a-
dică, devenită pirtie a propriului spirit, altera
natura.
Dar despre ce e vorba ? Ce-i această carte ?
Solemn pînă la sacerdotal, Octavian Paler in-
tră, flancat, in stingă, de zei și cortegiul lor
de basme etern tîlcuitoare, în dreapta, de um-
brele tutelare ale lui Malraux și Camus, în-
tr-o lungă galerie de pictură, conținind în
special (nu exclusiv) autoportrete, de la „pri-
mul" ins care s-a zărit pe sine în luciul apei
și pină la artiști deunăzi încă în viață. Cri-
tica plastică ? Nicidecum. Istoria artei ? Foar-
te puțin. Cele mai bune — mai substanțiale
— capitole ale cărții (Rembrandt, El Greco,
Gauguin, Da Vinci. Michelangelo) probează
că Paler joacă rolul unui Diogene căutînd O-
mul pe pereții muzeelor și în adîncul și lu-
necosul ulei al pînzelor. Trecerea in revistă
a autoportretelor este, in cele mai reușite ca-
zuri, un studiu al naturilor creatoare — dar
și al naturilor umane, pur și deloc simplu. în
miezul său valid, opul lui Paler (acest prim
volum) este, din acest punct de privire, un
tratat de morală, egalmente metafizică și
practică. întrebările la care răspunde el sunt
de genul : ce fel de om e un artist ? ce tem-
perament are ? cum trece temperamentul în
linie și culoare ? cum se înțelege cu ceilalți
oameni ? ce soi de destin îsi croiește ? ce aș-
teaptă de la viață ? ce-i zmulge ? cum și de
ce suferă ? de ce creează ? de ce trăiește ? cum
își privește și primește moartea ?
Tablourile sunt, ca atare, de cele mai mul-
te ori, doar sesamul de intrare în biografia
artifex-ilor. Octavian Paler vrînd să afle ce-i
mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel popor,
de ce fugeau pînă în Tahiti cînd se poate
picta foarte bine la Batignolles iar Pascal ne-a
avertizat că nenorocirile ne parvin fiindcă nu
stăm locului in camera noastră...
Rege Midas al reflexivității, tot ce atinge
Paler se face eseu, și mai ales confesiune.
Autorul rostește ades cuvîntul „eu" și totuși
aflăm derutant de puțin despre omul Paler.
Tendinței de a se mărturisi i se opune, în
scrisul lui Octavian Paler, cea a ridicării la
concept, la arhetip sau. cel puțin, de a se
drapa în parabolă. Ar fi ieftin să spun că a-
ceastă carte nu scapă de a fi autoportret,
dar corect e să observ că Paler se încăpă-
țînează să deslușească, și în autoportretul său,
contururile generice ale umanei condițiuni.
Mereu vocabule ca destin, fericire, tandrețe,
singurătate, speranță, iubire împanașează fra-
za care (ca să pastișez maniera autorului), are
îngîndurarea lui Pascal, grandoarea pro-
gramatică a lui Malraux, incandescenta
interogativă a Iui Camus. (îmi iau mă-
sura de precauție, avertizînd că ar fi abu-
ziv a se vedea o judecată de valoare în aceste
— prin pastișă — voit îngroșate constatări sti-
listice). Un „eu", nici odios, nici amabil, ci
mai degrabă diluat cu prudență pînă la a nu
mai fi decît un rictus tolerant, vorbește, în
cartea lui Paler, cu o eleganță aprigă.
Există, totuși, în acest stilist de clasă, o
coastă de retor. Discursul se impurifică sau
se îndoiește uneori cu paradoxe comode „dis-
perarea nu poate fi aici decît celălalt nume al
speranței", p. 15 ; „totul este în artă autopor-
tret. cu excepție, poate, a autoportretului",
p. 33 ; „s-a dus la tropice pentru a fi cît mai
aproape de noi", p. 241 ș.a.) ori cu enunțuri
a căror rotunjime fastuoasă e inefabil vacuu-
matică („prețul vieții este moartea", p. 284 ;
„Modigliani a trăit pentru a muri și a pictat
pentru a trăi", p. 271 ș.c.l.), dacă nu cu re-
flecții moraliste de genul „a învinge singură-
tatea prin tandrețe, e o soluție" (p. 219). al
căror adevăr stă sub sastisitorul semn al gra-
tuității combinatorii. Vreau să spun, fără în-
conjur, că în atari pasaje, ideea, concretul,
informația, substanța pierd teren în favoarea
sonorității mecanic somptuoase a vorbelor.
Dar acestea, nota bene, sunt defectele unui
scriitor de mare seriozitate, exploatator de-
lectabil al faptului de cultură. Sexagenar în
acest iulie, ne aplecăm ceremonios la aniversară.
DIN „LIBRĂRIE" PE „CAIMATA". „...Te
așteptai să dai peste un autor și regăsești un
om", citează Alexandru George din Montaigne,
în ultima bucată din recenta sa carte, Petre-
ceri cu gindul și inducții sentimentale.
Perfect adecvat sieși — nu degeaba e pla-
sat pour la bonne bouche — citatul ne ghidea-
ză gindul către omul care a scris aceste pe-
treceri. Cum apare el din filele cărții ?
Natură acidă, pregnantă, bine întărită de
cultură, Alexandru George de aici e o făp-
tură înrudită cu naratorul din Bubico a lui
Caragiale. O candoare morocănoasă și cordia-
lă, o seriozitate fals pedantă în care mustesc
ironia și autoironia, o franchețe orgolioasă a
dezvăluirii de sine, fără a fi chiar ca în marele
predecesor (el însuși aluatul tomului său,
totuși cu pofta psihotomică de a se explica)
— sunt notele generale ale celui-ce-vorbeste
în cartea de față. Ziceam de naratorul din
Bubico ; iată-1 : asistînd la o scenă de mahala
autorul Petrecerilor... zice : „M-am simțit în
acel moment descătușat de orice opreliște mo-
rală și mi-a venit să mă întorc pentru a a-
pliaa o lovitură de picior în locul pe care
cititorul îl bănuiește (...) și apoi să dispar ca un
demon în noaptea adîncă" (P. 17). Celor cu
memorie mai slabă, le reamintesc cum se ter-
mină Bubico : „...Eu m-apropiu de urechea ei
și, c-un rînjet diabolic, îi șoptesc răspicat:
— Cocoană ! eu l-am aruncat, mînca-i-ai coa-
da ! Ea leșină iar... Eu trec ca un demon
prin mulțime si dispar în noaptea neagră"
(Opere, 2, ESPLĂ, 1960, p. 223).
Dar Alexandru George vine și din celălalt
Caragiale. O piesă ca Numai ficțiunea ar
confirma misterul, cu straniile „apeluri obscu-
re" de pe strada Caimata, pe care se poate
„doar hălădui" și în care „fantasticul reali-
tății", ba chiar „Misterul" sunt la ele acasă,
e cu totul în gustul rătăcitorului fiu, căruia,
de altminteri, Alexandru George i-a consa-
crat o bună monografie.
Dar ce mai aflăm despre autor din propria-i
gură ? Fratele său i-a spus recent : „Nu ai fi
făcut atîtea lucruri în viață dacă n-ai fi fost
așa de dezordonat ! (p. 233) și, demonstrind
„avantajele rătăcirii", scriitorul ne arată că
„tocmai datorită acestor defecte am putut des-
fășura o activitate relativ amplă de prozator,
eseist, traducător și aduce unele contribuții
in domenii profesionalizate de mult, cum sunt
critica, istoria literară, editarea unor scriitori
uitați" (p. 234), ceea ce nu se opune mărturi-
sirii anterioare : „m-am lăsat dus de apele
criticii literare și am cultivat-o intermitent,
dar nu totdeauna doar pe teme alese de mine"
(p. 165). Nu se jenează să-și dea singur note
bune și foarte bune : „Spiritul liber in care
judecam eu lucrurile era de fapt acela al
maximei responsabilități" (p. 239) — și le me-
rită. Pe vremuri era „un comentator mult mai
crud și mai lipsit de menajamente a tot ce
vedeam („.) ; felul meu obișnuit de a vorbi
(era) sarcastic și fără reținere" (p. 226) ; „ve-
derea mea (era) nemiloasă pe atunci [1953 sau
1954, n. GP] și foarte lucidă, incapabilă de
iluzii, nu se lăsa înșelată" (p. 227).
Autoportretele nu și-au pierdut veracitatea.
„Lipsa de menajamente" a rămas ca o trăsă-
tură distinctivă a comentatorului Alexandru
George. Propun cîteva exemple. Mai mult de-
cit alții. Constantin Noica este tratat cu as-
prime : cu ani în urmă „era mult departe de
pedagogul încruntat și exclusivist de azi" (p.
238) ; ideea „omului deplin" al unei culturi „e
o aberație" (p. 69) ; în altă parte se vorbește
de „fantezismele" lui C. Noica (p. 203), iar des-
pre „impasul în care e intrată etninescologia".
Alexandru George crede că nu va putea fi bi-
ruit „prin studii de felul celor ale lui Ed-
gar Papu sau Constantin Noica, pe care le-am
criticat cu toată consternarea la momentul a-
parițici lor" (p. 253). Colegul de generație al
filosofului de la Păltiniș, E. M. Cioran, nu e
nici el prea „prizat" : în materie de gîndire
aforistică, acesta i-a produs lui Alexandru
George „decepția cea mai mare" (p. 114). Pe
Adrian Marino, eseistul îl taxează răspicat
drept „criticul care nu mai urmărește litera-
tura română și cred că de prea multă vreme
nici nu o mai citește" (p. 242). Nu sunt scu-
tiți de „vederea nemiloasă" nici clasicii mari.
Alexandru George consideră Sărmanul Dionis
al lui Eminescu „o piesă de imaturitate", „o
piesă de importanță exclusiv istorică" (p. 251).
A nu se crede că relev toate acestea ca pe
niște delicte de les-majestate; dimpotrivă
deși nu le-aș subscrie pe toate — găsesc că
atari inconformisme, avînd o „coerență perso-
nală" sînt interesante. Fără sclipirile tăioase
ale spiritului critic, exegeza leșină în mormă-
ială.
Spirit montaignean, prin voluptatea confe-
siunii intelectualizante, Alexandru George este
nu mai puțin un „clrtltor" de stirpe zarifopo-
liană, mereu stînjenit, pînă la indignare, de
prejudecăți și clișee (nu e bine să te cunoști
pe tine însuți; snobismul e trebuincios, de-
zordonatul face mai multe ; ș.a.) și obsedat
de probolemele prostiei și ale inteligenței.
Subiectele sale sunt de o varietate caleidosco-
pică, trei cronici ar trebui pentru a le lua pe
rînd. De la pocirea limbii române la polua-
rea folclorului, de la cărțile siameze din libră-
rii la morala ministrului fascist Speer, de la
impresionismul în pictură la părerea cățeilor
despre om, de la Jules Verne la Tonegaru,
de la reciprocitatea în iubire la degradarea
meseriașilor... în toate aceste nu-cu-totul-eseuri,
nu-cu-totul-confesiuni, nu-cu-totul-dizertații,
nu-cu-totul-cozerii, scrise într-un bogat stil
academic, niciodată rece ori sec, pentru că e
impregnat de freatice umori fie sardonice, fie
doar ironice, fie pur comice, fie obstinat pole-
mice, fie, în fine, melancolic evocate, Alexandru
George induce o încordată nemulțumire erudită
și colorată. Cînd scriu colorată, mă gîndesc la
dialogurile și portretele, schițe în apă tare, dar
și Ia feblețea autorului pentru vocabulele ro-
mane trecute eventual prin Galia sau măcar
Lutetia, și-l voi tachina înșiruindu-i cîteva
mai pempante, fără nici o maliție din parte-mi,
care le gust superlativ, ci cu năzuința unor
tușe suplimentare (Buffon !) la portretul căr-
turarului filolog : „omul se distanțează de ceea
ce ia în deriziune pentru a-și afirma o su-
perioritate falace" (p. 15), adică înșelătoare ;
niște fete de liceu erau „strenue și străluci-
toare" (p. 20), adică zeloase, dar cîtâ dulce 4-
ronie în acest latinism. (De altfel, umorul „de-
monic" și mordant al lui Alexandru George
ar merita un comentariu aparte ; ca și vir-
tuțile epice ale cîtorva texte din volum). „A«
dresa" de la p. 35 este „îndemînarea", „pri-
ceperea" ; cutare amintire dă autorului „niște
transporturi" indescriptibile (p. 76), recte e-
moții ; „munificența ducelui de Vendome" (p.
144) traduce larghețea, dărnicia aceluia ; o
doamnă etala „acutramentele cele mai studia-
te" (p. 173), deci toaletele ; niscai cîrciuml pă-
reau o imagine a „Bucureștilor turpizi și bal-
canici" (p. 226 ; josnici) ; o grațioasă frondeu-
ră nu era totuși „vreo folatră" (p. 227 ; nebu-
natică) et caetera. Acest langaj precis și san-
castic-sorbonard vine să picure un „grano sa-
lis" în plus unei cărți pe care n-o pot socoti
altfel decît, alături de N. Manolescu, „îneîn-
tătoare" și, alături de Al. Călinescu, „pasio-
nantă".
George PRUTEANU
Octavian Paler, Un muzeu în labirint. Isto-
rie subiectivă a autoportretului. Spre centrul
labirintului, Ed. Cartea Românească. 1986..
Alexandru George, Petreceri cu gindul și in-
ducții sentimentale, Ed. Cartea Românească,
1986.
13 — Convorbiri literare
urme pe zăpadă
banalele noastre
cuvinte
t i zăresc de departe. Stau amîndoi pe o
I bancă și, la picioarele lor, cîteva sticle
* de bere. Sînt doi bătrîni. Probabil, gîn-
desc eu, au venit la mormîntul unui fost prie-
ten și, în amintirea unor chefuri făcute îm-
preună, au adus cu ei sticlele de bere, să
le bea aici. Dar, cu cît mă apropiu de ei, îmi
dau seama că nici în spate, nici în fața lor
nu se află nici un mormînt mai modest, ci
adevărate monumente funerare, toate foarte
vechi. Vezi, îmi spun, și aici, în cimitir, orgo-
liile oamenilor și starea lor materială sint
izbitoare. Unii, statui, risipă de marmură, de
feronerie, alții, doar brazde de iarbă și lemn
sortit putrezirii. Altfel cum ar arăta cimi-
tirul, care nu-i decît o prelungire a ceea ce
sîntem în viață ? Oricum, monoton, urît, ca
un prefabricat, ca o mulțime îmbrăcată într-o
singură uniformă. Și viața însăși, supusă ni-
velării, ar fi lipsită de frumusețea și dul-
ceața ei... Trecînd prin dreptul celor doi bă-
trîni, îi salut. Unul, deșirat, numai piele șl
os, îmbrăcat într-un costum negru, cam po-
nosit, își leagănă ușurel spre mine capul aco-
perit de-o pălărie, a cărui bor lat îi umbrește
fața încremenită parcă într-o totală nepăsare,
iar celălalt, scund, gras, într-o haină de doc,
prin care transpirația s-a și lățit in pete mari,
îmi răspunde ducînd două degete la cozo-
rocul șepcii lăsată spre ceafă, gest însoțit de
un fel de rînjet prostesc. Asta o fi fost mi-
litar, îmi zic, i-a rămas în reflex salutul,
într-o mînă, ține sticla golită pe jumătate și
în cealaltă tot scutură scrumul unei țigări
aprinse, în timp ce ochii lui, lucind cenușiu
între zbîrcituri cărnoase, mă urmăresc atenti,
ca într-un fel de pîndă răutăcioasă. Cald,
zice cel cu pălărie, foarte cald, și tovarășul
lui îi răspunde printr-un hohot de rîs gros,
hîrîit, înecat repede de tușă. De ce o fi ri-
zînd ? mă întreb eu, dar nu mă opresc și
nici nu-mi întorc privirea spre ei. După vreo
douăzeci de metri, văd mica bancă, metalică,
de lîngă îngerul de marmură neagră, și ci-
tesc numele acelei fete, din veacul trecut,
care a fost secerată în plină adolescență, și
nu mă mai întreb, ca deobicei ce vor fi fost
părinții ei, de și-au permis să-i ridice un a-
semenea monument, ci ocolesc în grabă acest
mormînt. în spatele îngerului complet mascat
de el, se află mormîntul fostului meu prie-
ten, fără grilaj, fără beton ci marcat doar
de iarbă și cîțiva trandafiri sălbatici, ce a-
proape i-au acoperit crucea. Pun florile pe
mormînt, așa cum fac de mai multi ani, în
ziua dispariției lui. Era în plină vară ,1a fel
de cald, cu aerul parcă îngreuiat de parfu-
mul teilor, cînd prima lopată de pămînt a
fost aruncată peste sicriul lui... Ca și atunci,
ca întotdeauna, cînd mă aflu aici, îmi vin în
minte cuvintele sale aproape silabisite, ulti-
mele pe care i le-am mai auzit : Cei învinși
se hrănesc doar cu speranța, pentru mine
s-au sfîrșit și speranțele... Repetîndu-le acum
aproape fără să vreau, mă las încet pe banca
mieă, a doua cea din spatele îngerului, spri-
jin±ndu-mă mai întîi cu mîinile, ca și cînd
mi-ar fi teamă să nu fac vreun zgomot îmi
aprind o țigară și atunci aud glasul bătrî-
nuliii cu șapcă, la fel de hîrîit, cum rîsese
mai înainte : Ai făcut rău că ți-ai ales locul
ai«L„ De ce ? întrebă cel cu pălărie. Cum de
ce ? continuă celălalt, nu vezi ce înghesuială e
aici, claie peste grămadă, ca la bloc... Nu.
domTe, acolo, la mine, e mai lejer... Pe naiba, zice
cel cu pălărie. în douăzeci de ani va fi la fel si a-
colo... Și-apoi să te care dintr-un capăt în celălalt
al orașului... încurci circulația, te Înjură oa-
menii... Și cine știe, dac-o fi și vreo zloată
sau vreun ger... Cine să te mai însoțească
pe-atîta drum ?... Cum cine ? se miră cel cu
șapcă și eu mă răsucesc spre ei. între faldu-
rile îngerului și un boschet îi văd pe-amîn-
doi. Și-au aprins țigările și țin fiecare cîte
o sticlă pe genunchi. Cel cu șapcă soarbe o
înghițitură din sticlă și se miră iar : Cum
cine ? Familia. îsi răspunde tot el, băieții, fe-
tele, ginerii, nurorile, nepoții... prietenii, he,
he... Ai văzut ce cavou mi-am trîntit acolo...
Cred că te-a costat o groază de bani, zice cel
cu pălărie. Mai bine îi împărțeai la nepoți...
Prostii, replică enervat cel cu șapcă. Fiecare
cu ale lui. La urma urmelor, este și asta o
moștenire, tot lor le va rămîne... Ai văzut,
nu ?... Șase cripte, lucru serios, să țină sute
de ani... Auzi ? I-am chemat pe toți, le-am
arătat cavoul și le-am spus care e locul
meu Pe dreapta, ultimul, cel de la fund...
la pămînt... Auzi ? Scriu în testament, toți
morții din familie, care vor veni după mine,
pot să fie deshumați la sorocul respectiv...
Așa-i regula, alții noi să vină lingă ei... Dar
eu las prin testament... auzi ?... eu să rămîn
neclintit... Auzi ?... Cel cu pălărie nu-i răs-
punde, pare adormit, și tovarășul lui con-
tinuă : Așa cum am fost în viață, așa rămîn
și dincolo, neclintit, he-he... Auzi ? Tu știi
cum am fost, nimeni nu mi-a suflat în bor-
șul meu, he, he... Nu-i just ? E just, frățioa-
re, he, he... Cînd m-am însurat cu nevastă-
mea, i-am adus la cunoștință, pe puncte, tot
programul vieții noastre... Unu, la mine nu
va cînta găina, he, he... Doi... și se îneacă
în tușă, hîrîie, scuipă, duce iar sticla la gură...
Și eu mă ridic scîrbit, îi ocolesc pe altă alee
și nu-mi dau seama de unde vine greața asta,
care mi se ridică la gît. Pentru că nu mă
scîrbesc de cei doi bătrîni, nici măcar de vor-
bele celui cu șapcă, cel care dorește să-și facă
din egoismul și orgoliile sale inutile un cul-
cuș pentru secole... Atunci ce este ? Ceva ve-
nit parcă de nicăieri, fără o anume cauză
și de aceea mai greu de suportat... Abia în
stradă, în mirosul asfaltului încins și a dî-
relor de gaze lăsate de mașini, mă întreb
dacă nu cumva de vină sînt teii, florile lor.
Dar asta înseamnă că ne-am condiționat la
alte mirosuri, decît la cele care... Oare pînă
și asta, mirosul, este pe cale să ni-1 pier-
dem ?... Și deodată îmi vin în minte cuvin-
tele fostului meu prieten. Banale, la înde-
mîna oricui, dar cît de profunde...
Corneliu STEFANACHE
♦ *
memento: petru comarnescu
„un richard wagner
al teatrului66
entru poezia dramatică, Eugene O’Neill
M înseamnă același lucru ca pentru muzică
W" Richard Wagner : o forță care a prefă-
cut fundamental tiparele și mijloacele de ex-
presie ale unei arte și i-a dezvoltat semnifi-
cațiile, construind un' univers propriu, menit
să înfrunte vremurile cu o desăvârșită reali-
tate estetică și spirituală". Aceasta este una
dintre definițiile „de dicționar" ale dramatur-
gului american Eugene O’Neill, la care Petru
Comarnescu ajunge în amplele studii reunite,
la exact șaisprezece ani de la moartea sa,
într-un volum purtînd titlul O’Neill și re-
nașterea tragediei. Petru Comarnescu este,
primul cunoscător avizat al civilizației ameri-
cane, care a și dovedit acest fapt prin cărți
de substanță, precum Zgirie-norii New-York-
ului (1933), Homo americanus. Tipuri repre-
zentative ale vieții americane (1933), America
văzută de un tînăr de azi (1934), Chipurile
și priveliștile Americii (1940), America. Lume
nouă — viață nouă (1947), Benjamin Franklin
(1957).
Volumul recent apărut adaugă un spațiu nou
investigațiilor cunoscute ale esteticianului ;
contemporanii pot astfel cunoaște, fie și doar
prin cîteva laturi ale lor, modul de abordare
a dramaturgiei și concepția lui Petru Comar-
nescu asupra literaturii scrise pentru scenă.
Studiile din acest volum datează dintr-o e-
pocă în care opera lui O’Neill era încă destul
de puțin cunoscută în Europa. Dan Grigorescu
remarcă în subtitlul său Cuvint înainte că
analizele lui Petru Comarnescu erau atunci,
în 1937, printre cele mai importante și mai
substanțiale din întreaga critică europeană :
Petru Comarnescu participa activ la efortul
de sincronizare a literaturii noastre cu fe-
nomenul cultural occidental, nu doar prin pu-
blicarea studiilor dar și prin traduceri și
oferte făcute teatrelor de atunci care au și
montat cîteva texte ale lui O’Neill. Activita-
tea de traducător și exeget este cu atît mai
remarcabilă cu cît ea se desfășura în condi-
țiile întreruperii, din cauza războiului, a cir-
culației valorilor și ideilor culturale. Ca mod
de interpretare. Petru Comarnescu vizează
relația dintre destinul tragic și formula dra-
maturgică. analizind în profunzime impactul
teatrului lui O’Neill cu spiritul contemporan
care refuză tragedia și care accentuează a-
supra imanentismului si a pozitivării vitaliste,
datorate biologiei și filosofiei vitaliste. Refe-
rindu-se la această relație, Petru Comarnescu
determină atît de specific americana „voință
de a crede" drept „invarianta" teatrului lui
O’Neill. atitudinea acestuia față de sensul e-
voluției filosofiei. eticii și literaturii vremii :
„relevată" de William James și „poetizată" de
O’Neill. „voința de a crede" constituie placa
turnantă a pieselor într-un act, a trilogiei
Electrei, ca și a Straniului interludiu, con-
siderată capodopera dramaturgului american.
Petru Comarnescu analizează peisele lui
jurnal petru
comarnescu
(fragment)
Joi 14 aprilie
...Viețuiesc mai liniștit, în ultima vreme
și mai potolit, unde nu aștept nimic precis
și imediat, dar știu că pot aștepta realizarea
ca om și poate ca scriitor încă. Învăț să
mă cruț, să dorm mai mult, să citesc și
lucruri pentru plăcerea mea și nu numai
din îndatoriri imediate, ba chiar și să pierd
vremea. Cîștig mai puțin, dar nevoile re-
strîngîndu-se capăt în schimb liniște, răgaz
pentru contemplație și leneveală, deși nu
știu bine dacă acestea mă prind și nu sînt
cumva semne ale bătrîneții. Există însă și
cauze obiective (sau foarte subiective), așa
că nu mă tem de noile experiențe interi-
oare. Rămîne însă o problemă dacă un om
ca mine, deprins mereu cu acțiunea și chiar
să gîndească, să scrie, să întreprindă ceva
tocmai în iureșul mișcării și neastimpăru-
lui, poate profita cu adevărat de pe urma
liniștii îndelungi și a contemplației. Cînd
eram de tot june și influențat de filozofia
platoniană, socoteam, ca și alții din gene-
rația mea, că ideile îți vin oficiind în ci-
clurile contemplației, că se dezvoltă în via-
ță ca niște silogisme In operațiile logicei.
Mai tîrziu, am văzut că nimeni nu judecă
în silogisme perfecte și că și ideile, și in-
tuițiile, și scăpările minții vin brusc, spon-
tan, pe neașteptate, uneori în toiul muncii
și al activității debordante, alteori în vis
sau semi-trezie, alteori în cele mai neaștep-
tate și prozaice clipe, aduse însă de fervoa-
rea vieții, de incitațiile experiențelor' plăcu-
te și mai ales neplăcute. De cîte ori nu
răspundem cu întîrziere de ore și zile Ta
observațiile, atacurile și ripostele celorlalți :
nu răspundeam decît cînd eram singur cu
mine și răspunsul era mai mult pentru
mine decît pentru trecutul interlocutor.
Cînd eram la studii departe, am văzut că
gîndirea procedează foarte ciudat, avînd
spontaneități imprevizibile, apariții nepre-
O’Neill în ceea ce au ele specific ori în re-
lație cu anumite texte (Morality Plays, Faust,
Azilul de noapte, Strindberg, Ibsen sînt repe-
rele cel mai frecvent invocate), dar și prin
explorarea unui întreg univers (corespondențe
pentru atmosfera piesei Luna Caraibelor sînt
căutate, de pildă, pe o singură pagină, într-un
tablou de Matisse, în jocurile priveghiurilor
din Nerejul Vrancei, într-o compoziție a lui
Stravinsky și în „muzica neagră").
Cît despre modul de concepere a actului
critic, care guvernează toate studiile din a-
eeastă admirabilă și necesară ediție, Petru
Comarnescu și-1 definește astfel: „Nu suntem
dintre acei admiratori naivi, care declară că
tot ceea ce este așa trebuie să fie, neexistînd
alte posibilități creatoare în cazul dat. Dar
nu suntem nici dintre acei critici prea încre-
zuți și orgolioși — amestecînd «deșteptăciu-
nea» cu înșelăciunea și auto-iluzionarea — și
care resping sau bagatelizează ceea ce este,
în numele a ceea ce ar fi trebuit să fie o
operă de artă, arătînd palid cîte ceva din ceea
ce ar fi putut fi dacă ar fi scris-o, vai, chiar
ei. De fapt, în ceea ce ne privește, socotim
că un entuziasm profund și generos desco-
peră, adesea, mai cu siguranță esențele decit
prudența calculată și temătoare de naivități.
Naivitatea, entuziasmul, generozitatea și ade-
vărul se leagă adesea între ele mai mult decît
se leagă șmecheria, prudența și calculul cu
adevărul" ; nu sînt puțini critici astăzi care
ar putea subscrie la aceste observații privind
rostul criticii și al criticului într-o cultură.
H. IOAN
un risipitor dintr-o
generație
scînteietoare
Cînd, cu ani în urmă, ițeam în revista
„Arlechin-, de melancolică amintire, frag-
mente din eseul închinat creației lui
O’Neill, încă nu știam dacă e vorba de un
studiu dus pînă ia capăt sau, ca în cazul
atîtor proiecte ale lui Petru Comarnescu, sînt
pur și simplu crîmpeie, gînduri răzlețe, pe
care un om de bine — Mircea Filip — le
va fi fost cules cu grijă, ca să nu se piardă.
Mai rar un risipitor ca acest eseist dintr-o
generație scînteietoare. Comarnescu era un ge-
neros, cu o curiozitate vie și un neastimpăr
care a fost demonia, dar, totodată, neșansa
lui. Parcă nu avea răbdare să se oprească,
să-și tragă suflarea și să se aștearnă pe scris.
Era în debitul lui abundent, nestăvilit, un fel
de spaimă pricinuită de timpul care nu aș-
teaptă. Se grăbea... Mai bine prolix decît să
nu apuce să spună tot ce avea de spus. O
incomparabilă vervă de cuvinte lăsa să se în-
trevadă un spirit efervescent, pasionat, mai
și căzind în capcana propriei însuflețiri. Mi
s-a părut, atunci cînd l-am ascultat, nu atît
jubilant, ci mai curînd patetic, în sensul im-
plicării totale în discurs. Reacția emotivă la
ei, sporea acuitatea ideii. Și, dacă nu greșesc,
în fervorile sale se putea simți și un grăunte
de dramatism. Am impresia că Petru Comar-
nescu lua uneori în tragic o anume inapti-
tudine a sa de a construi îndelung. Poate
că nu se înșela. Omul, ca și D. I. Suchianu,
era un spectacol, dar. nu-i așa, vorbele zboa-
ră și numai cele scrise rămin. Despre această
dramă lăuntrică a sa. Jurnalul — aflat tot
în custodia prozatorului Mircea Filip — ne va
dezvălui mai multe. II aștept ca pe cel mai
captivant text pe care Petru Comarnescu l-a
scris vreodată.
Spuneam că l-am ascultat, cîndva. pe exe-
getul lui O.Neill. Era la televiziune, pe un
ecran prea mic pentru agitația lui, și comen-
ta chiar piesele dramaturgului american. O
preocupare mai veche (vezi „Revista Funda-
țiilor"), cristalizată și în eseul dens ce se pu-
blică acum (cu un „Cuvînt înainte" de Dan
Grigorescu). O’Neill și renașterea tragediei.
Cartea, fructul unui devotament neslăbit, este
o inițiere entuziastă în opera celui care. în
vremile noastre, a re-creat tragedia. Entu-
gătite, riposte pe loc, întârzieri nedumeri-
toare, și atunci mi-am zis că viața și mun-
ca, în ele, în procesul lor necurmat duc
la idei. Ia imagini, Ia judecăți mai complexe.
Și m-am afundat în viață ca un înotător,
ce preferă întrecerile pe sub apă și nu la
suprafață, pentru Ca atunci cînd respiră să
se bucure și mai mult de aerul ce-1 înma-
gazinează. Nu știu nici acum dacă au drep-
tate cei care susțin că meditația se desfă-
șoară cel mai potrivit în liniște și contem-
plație, sau ceilalți care Ie văd ieșind numai
din viață, din acțiune, din trăire intensă
cred că depinde de tipologia noastră, că
unii ajungem la idei, imagini și judecăți
pe o cale, iar alții pe alte căi. Dar sînt sigur
că numai experiențele bogate și lecturile
substanțiale aduc gînduri și idei semnifica-
tive, pe cînd viața stearpă, de sihastru sau
de adept al cultului somnului ori al lene- ।
viei. întreprinse metodic, nu pot da mar:
rezultate. Gîndirea nu procedează ca un alai
în spațiul și timpul rur, dezgolit de ac-
țiune — de aceasta sînt sigur acum, dai
pe de altă parte, meditația se poate irosi
sau mutila în acțiunea ne nerăsuflate. Tot
secretul este să ai recul în fata viet’i si
acțiunii, iar meditația să o hrăneș‘i cu fapte
de viață, cu carnea, sîngel'e și celule!» tale,
cu nervii care să vibreze asemenea corzilor
de hârcă.
Constat că revin la vechile mele probleme
ce m-au frămîntat și cînd eram student, și
cînd scoteam „Criterion", undo în primul
număr tocmai despre relația dintre națiune
și acțiune discutam si mai tîrziu. Am ne-
socotit însă și pe atunci, și o fac și acum
— locul sensibilității, al intuițiilor, al „fle-
rului" djn viată, deși poate tocmai acestea
sînt mai tari la minte, ca și instinctele, pe
care. în naivitatea mea de pretins filosof,
le-am socotit neglijabile și în orice caz as-
cultînd do rațiune, pentru a-mi juca însă
adesea renghiul.
Text îngriiit de
Mircea FILIP
varia
ziastă și leală. Comarnescu nu-și îngăduie să
se desprindă prea mult de text. El povestește
analitic subiectul, portretizează personajele,
trecînd apoi prin filtru substanța (filosofică,
psihologică, etică — pe „ethos" se insistă),
concentrată în simboluri, disimulată în tema-
tica ascunsă, iar uneori proiectată într-un plan
metafizic („substanțialitatea transcedentală").
Obsesii, laitmotive (ca în simionismul wag-
nerian), măști sînt descifrate, tălmăcite într-o
interpretare ce are mereu în vedere destinul,
absorbit de mit și săgetat de ironie, din crea-
ția „oniliană”, (vocabulă comarnesciană). Al-
ternanța dintre realitate și visare sau iluzie,
între dionisiac și apolinic, alternanță care
face poezia tragică a unor personaje (in-
strumente ale destinului, accentuează criticul)
sfîșiate între aspirația către fărîmul de „din-
colo de zare" și captivitatea, constituind fata-
litatea lor biologică, propriilor instincte și a
unui subconștient tulbure, încărcat.
Eseul nu profită prea mult de pe urma unei
bibliografii, la acea vreme încă insuficientă.
Și, uneori, divagantă. Polemistul își are or-
goliul său, delimitîndu-se de alți critici, de
„moraliști mărginiți" — această sfidare se
poate psihanaliza —, ori semnalînd apăsat ine-
ditul propriilor ipoteze. Registrul comparatist,
care nu îi ține în mare admirație pe existen-
țialiști, preferă raportarea, firească, la tragicii
greci. Cîteodată, mi s-a părut, Petru Comar-
nescu vorbește, poate cu jind, despre „disci-
plina lăuntrică" a scriitorului american — dis-
ciplină care lui însuși nu i-a prisosit.
Se poate trece peste stereotipia sau neîn-
frînarea unor formulări („măreția", care re-
vine exasperant, „neîntrecut” ș.a.), după cum
nu e cazul să strimbăm din nas la dogmati-
zarea limbajului („critică vehementă", „de-
mască") din studiul publicat in 1968 (Coordo-
natele creației Iui Eugene O’Neill). Și asta
fiindcă acest studiu, centrat pe „motivarea și
valențele- viziunii tragice a lui O’Neill, com-
pensează într-o măsură niște insuficiențe ale
cercetătorilor mai vechi. Și, in cheie tema-
tică și psihanalitică, încă s-ar mai fi putut
stărui în acest sens, într-un sondaj care să
lămurească atît cît se poate din ce traume
sau pulsiuni obscure, din ce fantasme și a-
mărăciuni profunde se întrupează creația tul-
burătoare. între sublim și teluric, a lui Eu-
gene O’Neill.
Oricum, în exegeza „oniliană". contribuția
lui Petru Comarnescu rămîne fundamentală și
este un merit neîndoielnic al editorului Mir-
cea Filip această substanțială recuperare.
Florin FAIFER
semnal
Pentru Anais Nersesian (a debutat cu Cîn-
târețul de sticlă, 1973), Bolta glisantă, („Cartea
Românească", 1986), reprezintă, sigur, o carte
de maturitate. De altfel, îneepînd, deja, cu
Alb și negru (1982) și Singurătatea spectaco-
lului (1983), poeta își restructurează expresia,
renunțînd la coloristica excesivă, la imagisti-
ca cam lejeră a începuturilor. Aerul roman-
țios din, de pildă, Stampe lirice (1975) este
îndepărtat, acum de un scepticism orgolios
care relativizează totul („nimic / nu e mai
neadevărat decît mine / care sînt un adevăr /
un adevăr absolut"), ceea ce, în alt plan, a
impus o purificare notabilă a mijloacelor. Con-
fesiunea nu devine însă nemijlocită, i se a-
sociază o scenografie cu o recuzită din re-
pertoriul... romantic. Intr-un cadru expresiv
creionat, poeta regizează (adesea, asumîndu-și
și roluri de interpret) scurte spectacole care
pregătesc, cu abilitate, replica de efect, din
final.
Ion Nicolescu a fost unul dintre copiii te-
ribili ai liricii tinere din deceniul al șapte-
lea, debutînd cu foarte gustatele, pe atunci,
Indulgențe (E.P.L., 1969) ; poezia sa de început
a fost apropiată de dadaism și privită de
unii ca o tentativă, meritorie, de demistifi-
care a modelor poetice (un „sonet scolastic",
de o sonoritate perfectă, era compus într-o
limbă inexistentă, de neînțeles). Ideea misiei
de dinamitard al formelor tradiționale ino-
culată poetului, el a înțeles să o servească
exemplar, în continuare, într-un cadru mai
riguros organizat, cum se poate vedea din
Retorica (1975), cuprinzînd exerciții de rostire,
gindire și simțire, din Vos populi, vox dei
(1979), subintitulată Stilistica". în aceasta din
urmă : Odele pămintului pîrjolit de iubire
(„Cartea Românească", 1986), într-o necesară
„Scrisoare către cititor", Ion Nicolescu măr-
turisește intenția de a satisface feluritele
gusturi ale publicului prin utilizarea unor
stiluri corespunzătoare, douăsprezece la nu-
măr. Cum cel dintîi era „stilul istoric", tre-
buie să citim ca un fapt de continuitate tit-
lul primei secțiuni a recentei apariții, „Dacia
celeste". In locul spumoaselor creații lexicale
proprii de odinioară, un vocabular „tehnic",
de istorie daco-română prilejuiește sonorități
și rime rare („să ne vedem în Alba încăle-
cați pe-o șa / purtînd în inimi veșnic neîn-
vinsă Dacia"). Ideea. generoasă, a noii lucrări
lirice („Suflet de cămilă / ionni cui eseu") ar
fi că „De Ia Decebal pînă la noi e o zvîrli-
tură de băț".
Constantin Olariu debutează cu o culegere
de povestiri de intenții umoristice, pe temele
cele mai diverse, subintitulată „Alegorii și
întîmplări diurne" (vrînd să zică, desigur, co-
tidiene). întîmplările, mai puține, sînt anec-
dote dezvoltate într-o manieră prea puțin
personală. O preocupare constantă a autoru-
lui se vădește a fi onomastica — persona-
jele se cheamă Ion Ceapă, Cezar Z. Cocîrtă,
Aida Brînzoiu, Gică Oacă ș.a. — care-i
furnizează, de-a dreptul, materia uneia din-
tre întîmplările... diurne, petrecută într-o
noapte („Păduchele de la San Jose"). A-
legoriile tîlcuiesc despre însingurarea unei
cizme căzute într-un Ioc („Cizma din lac
— o dramă comună"), despre niște vînă-
tori ignoranți care consumă carnea unui e-
xemplar unicat de rîso-căprioară, despre cum
niște comeseni, lacomi si posesivi calcă în
picioare „Cutia fermecată" și tot astfel.
C GHEOKGHE
QATNQiArâÂ — V
Premiul revistei „CONVORBIRI
LITERARE" la concursul de creație
„Vasile Alecsandri“, Iași — Mircești,
1986
și ochii primăverii erau o scoarță de copac
și orașul își dezvelea dinții de calcar
Aici-aici brațele copacilor se înlănțuiau
pe pieptul nopții ce sîngera
auzeam-anzeam ploaia
cum se lipește de geamul cărnii
auzeam secolele cum rugineau in noaptea
de tablă
„convorbiri literare44 prin corespondență
Iui Vasile ALECSANDRI
g Andrei ACAROVICI — Arad. Poezia are
suspans si atîta tot.
■ E. R. BALACIȚA — Vînju Mare (Mehe-
dinți). în general, corect și grațios : „Cohorte
de fluturi / ningeau peste mine , și era li-
niște / sub lumina lăptoasă / ca Un tort de
migdale 7 Mama sărbătoarea // ziua mea / în-
vățîndu-mă gramatica zborului liber". Reve-
niți.
lebri :
ajuns
Hercule, Orfeu, lasou etc:), Zilicornus,
pe planeta Kissouri, arh de înfruntat doi
mai
trist
i-am
Dar
Mariana BODOLICA — Iași. Nivelul cel
jos il avem în Dilemă : „Am să rîd de
ce sînt.
înțeles,
ochii tăi
bă, de ce nu
„dileme" pun
site din alte
rară.
/ Iar ochii tăi vor plînge că nu
/ îmi iau valiza și plec încet. /
îi simt, i-aud (?) cum mă întrea-
spun Rămas bun?!" Asemenea
sub semnul îndoielii unele reu-
texte. Scrisori n-au adresă lite-
„profesori" mai răi decît stegocefalul evocat :
ortografia și exprimarea pe alocuri incoeren-
tă. Jpcul pe care n.i-1 propuneți ne atrage,
lotuși.
g Daniela DANILA — Novaci, Gorj. Țineți
cont de sugestiile melc. Altfel v-aș da indi-
cații.
g Pavel PI DAȘU — Giurgiu. \'ă trimitem
numerele pe care le mai avem.
g Adrian DUMA — Tirnăveni. Cîte o scli-
Aceasta fi.va,
zicea Poetul
cu gîndul întors
către Patria sa...
Soarele înmugurea
pămîntul nesfîrșit
se rotea,
se rotea..'.
pire
,sentimentele mele sînt așezate bine
ii; adincul sufletului" — dar, in rest, textul
e confuz ; trebuie să-ți limpezești și ideile, și
stilul. Vîrsta.e în avantajul tău.
■ Cristian DUȚA
Sibiu. Trimiteți po-
restituire
Era în noi un dor de ducă
eram triști deși ne cunoșteam
călătorisem împreună de zece secole
și diligența timpului aici s-a oprit
și noi eram singurii supraviețuitori
ai unui război niciodată pierdut.
Piuit cum numerosa pulchritudine
super coelum-umbraculam coactam
Nu pot să deschid umbrela
atît de grea este această ploaie
g Laurențiu BUDAU — Galați. Ceva-ceva
în Expoziție și în „... Singur în capul mesei”.
Prea puțin în trei plicuri.
g Liliana C. — Rădăuți. O stare lirică ar li.
Cuvintele o surprind însă destul de vag. In
fapt, poetizați un limbaj prozaic.
SI Gheorghe DEDU — Pitești. Pastișe după
Bacovia. Avem obiceiul ca la aproape fiecare
număr să ilustrăm rubrica prin cele mai bu-
ne creații.
g Ela DOBKE — Cîmpulung Moldovenesc.
Proza patetică, stridentă pe alocuri, poezia, greu
de identificat, cel puțin deocamdată.
g Daniela DORIN — Iași. Nu sînt lucruri
noi. Metaforele continuă să fie, unele, prea
ticluite.
M Luminița DUMITRIU — Galați. Titluri
(Neintitulare) și asociații bizare : „Ochii mei
scot flăcări cînd te văd — flăcări prelungi
/ asemenea / unui pește deșirat. . cu solzi de
rouă". Compararea flăcării cu peștele (cu solzi
de rouă) încearcă o apropiere între doi termeni
incompatibili.
JJ Marin FLORESCU — Sibiu. Prea multe
determinări, ceea ce acuză ezitarea în a găsi
drumul cel mai scurt dintre cuvinte : „ude
pe poala mantiei verzi de iarbă de alge”. Am
reținut Ca un stol de păsări.
E loan LENGHEL — Ungheni (Mureș). In
continuare, versificați» fără har.
g Romulus LEFTER — Roman Rămîne vala-
bil răspunsul anterior.
g Dan MANOLE — Galați. Fragmentar a-
pa'r lucruri remarcabile, alături de formule con-
fecționate care gîtuie suflul liric : „Mi-e tot
mai vis de-au buzunar de zile". Mai trimiteți.
Direcția clasicizantă nu este, în principiu, nici
oportună, nici inoportună. Forța lirică e sin-
gura carc o legitimează.
g Valentina MARGINEANU — Tîrgoviște.
Proza nu e rea.. Titlul, în schimb, e rău. Fi-
nalul o rotunjește, dă coerență descrierilor me-
ticuloase, uneori în exces. Să sperăm în con-
tinuare în și mai bine.
g Elisabcta MILAC — Oradea. Un singur
text e prea puțin
g Emil PERSA — Cluj-Napoca. Sentimentele
dv. nu au altitudine lirica. Dispunerea în ver-
suri e strict convențională. Putna, bunăoară, e
proza autentică, dovadă o avem dacă transcri-
em altfel textul : „Ștefan-Vodă intră pe poar-
ta Mănăstirii Putna împreună cu răzeșii țării.
Războiul s-a terminat, ei sînt învingătorii din
Vaslui, pentru popor eroii ce vor rămîne peste
veacuri prezent, trecut și viitor, un istoric mo-
nument de neuitat de români în viul prezent,
scris cu aurul iubirii pe-un monument".
g Aurel POP — Satu-Mare. Am reținut Ine-
puizabila materie primă a poetului.
g Dan Emilian ROȘCA — Timișoara. Și ul-
timele plicuri sînt, din punctul meu de vedere,
neconcludente.
vestirile.
g Radu GARBACEA — Sibiu. Reținem po-
vestirea. (Doar cu o mică reținere). Un praf
(stelar) presară poantele S.F. traduse — ceea
ce înseamnă că sînt destul de „prăfuite".
■ Romică GROSU
Suceava. încă mai
sper ca distrugerea unei civilizații să nu fie
atît de simplă cum propui in Cltima între-
vedere
altfel n-aș mai apuca să semnez
sub acest răspuns. Contactul eșuat și Marea
descoperire sînt minate de simplitatea sche-
Cine-mi alungă îngerul
și cine
îmi pune pe umăr aripă de lut ?
Dragostea noastră-i o rană
în care
doar eu inutil am durut.
Privește cîmpia,
tăcerea e arsă
ca și cum toate s-au topit de ger
in clipa aceasta
nu-mi mai răminc
decît chipul meu înapoi să ți-1 cer.
Nimeni nu înțelegea muzica
dar pașii noștri — note muzicale
străbateau portativul istoriei
— Eram aici — zicea ea — cînd l-au omorît
Veneau în fiecare seară aici obosiți
cu hainele rupte și fără turme
la templul de piatră să aducă ofrande
sau să se judece pentru un zimbru ucis
Ea-și ridica brațele albe
și vorbea inconștientului colectiv
printre secole — cuburi mărunțite de ploi
— Eram aici — zicea ea — cînd l-au omorît
g Constant SARACU — Vaslui.
încercați
să fiți mai pretențios în selecție și, în general,
vizavi de fiecare text. Inegalitățile sînt încă
vizavi de fiecare text. Inegalitățile
mari. Am încredere și de aceea vă cer mai
mult.
§| Marius SARBU — Lugoj. Scrieți ca pe
vremea bunicii, în sensul că mult prea des
se aud acorduri de romanță lăutărească, de-
suetă : „Iubita mea tăcută nebună de iubire /
uitare spulberată în dor de mîntuire unde
te-ai dus în care colț de suiiet?" Alteori, elegia
sună acceptabil : „amurgul reușește
nare / păianjenii țes pînze din visele
Gogh / singura lumină goală în prag
mă" (etic.
o ilunn-
lui Van
de lacri-
Izvoarele
g Decebal ALEXANDRU SEUL —
Sucevei (Suceava). Mai așteptăm.
FI Nicolae SILADE — Lugoj. Am reținut
Infinit. încercați să reveniți asupra poeziilor,
să vedeți unde sînt cuvinte de prisos.
g Daniela SIMIONESCU — București. Re-
marcabile sînt Tu ești. Vindecare, Despre alt.
ceva. Apar unele semne al confecționării,
..se descarcă de electricitatea / polenului /
stihuind cu antenele în văzduhuri".
g Constantin SIRGHI — București. Versul
liber nu schimbă datele problemei. Tradu-
cerea a și ea nesemnificativă.
g Dan STARCU — București. Nu am nou-
tăți.
g Constantin ȚIGANELE — Reșița. V-am
răspuns conștiincios la fiecare plic. Ultimul
din ele e mai puțin consistent.
Daniel DIMITRIU
poșta argonaut
g Daniel CARLAN — Adjud, Vrancea. In-
tr-o primă fază ,ne-ar fi de ajuns un frag-
~	'	....	Ne în-
ment de 20—30 de pagini din roman.
n-ijorează deficiențele pe care ni le semna
ați în distribuirea Suplimentului, mai ales c?
situația e departe de a fi singulară.
g Sorin CENTEA — Baia Mare.
urile pot să fie japoneze, după cum ne șl
argumentați — scrisul, însă, trebuie să fie
românesc. E necesară o privire mai critică
O.Z.N.-
asupra calității textelor cenaclului Neander-
thal. (Totuși, între stadiile de evoluție ale o-
mului nu ați putut găsi vreun alt nume ?)
Așteptăm.
■ Cornelius CIOBANU — Bacău. în vede-
rea susținerii examenului la Școala de Argo-
nauți (pe care l-au luat cu brio și eroi ce-
a
Din
nei
trul
inițiale. Mai trimiteți.
Helenita HATOS — Sfintu Gheorghe.
Scrisoarea unui extraterestru adresată u-
pămîntene am descoperit că extrateres-
e mai degrabă robot și se mai numește
și Boroboață. Celălalt text e mai interesant,
dar mesajul e sufocat de colecția de locuri
comune. E greu de spus dacă sinteți în cău-
tarea unui registru narativ sau a unor lec-
turi mai consistente pe care să vi le furnizați.
Țineți cont și de noi, care vrem să vă citim.
■ Sorina MUȘAT — Constanța. Vînătoarea
este o parabolă didactică prea lungă pentru
cît spune. Ființele extraterestre din Undeva,
pe o planetă sînt realmente interesante.
■ Cornel NICULA — București. Mulțumim
pentru aprecieri ; pe corabia noastră legenda-
ră e loc pentru toți. Doar că, in zilele noas-
tre, legendele pot fi ușor spulberate.
■ Horațiu NECHIFOR — Iași. Puțin, totuși.
■ Mihai Marian POPESCU — Ploiești. Ca-
reul are densitate tematică, dar estetica punc-
telor negre lasă de dorit.
■ Dumitru Gabriel SCHINDERMANN —
Drobeta Turnu Severin. Aveți simțul detaliu-
lui și al compoziției, reușiți să creați cadre
adecvate. Mînuirea limbajului literar este
însă școlărească iar inexactitățile de ordin
cultural, șocante : Sistemul Solar nu are șapte
pianete, ci nouă (după unii, care îl adaugă și
pe Charon, satelitul lui Pluton, chiar zece).
Calea Lactee nu e o galaxie, ci un roi de mi-
lioane de galaxii. Mi-e teamă că vă evaluați
prea scump textele și că nu veți mai trimite
altele.
■ Ștefan SGANDAR — București. Cele pa-
tru povestiri conțin idei interesante, cu o
fundamentare științifică în care își găsesc loc
elemente de fizică, e xobiologie, cosmologie,
însă frecventele greșeli (de dactilografiere ?)
ne pun pe gînduri. V-am ruga să ne retri-
miteți Cîntecul stelelor și Sfîrșitul Marelui
Ciclu cu toate corecturile necesare.
George CEAUȘU
Plouă cu stele în cadență
peste cerul-umbrelă adunată
Nu pot să deschid umbrela
atit de grea este această ploaie
tara
Este doar o ploaie ambițioasă
peste piepturile pămîntii
ale mormintelor și
eroii își scutură oasele
pregătindu-sc
de iernat
atît do firești de parcă am fi
acum aici
nu în cartea de istoric
bunicii culeg liniștiți
nepoatele ciuperci,
printre copacii ce se aud
și se miros
ca o stare de necesitate a
tuturor prietenilor mei, care
au pe buze lapte de mamă
și nume de oameni
Mihai, Ioana, Ștefan...
Sorin GOLEA
în somn,
tenebrele pădurii
au înconjurat dragostea
Celui adormit
nu i se mai simte
nici respirația
Masca
nu i se mai deslușește
prin vegetația deasă
O palmă fină
cu nisip între nervurile miinii
va atinge chipul
Să ne oprim la pragul dintre ani
de-atita drum prin timp am obosit
cum sîntem fără voie pelerini
gura mea, numele tău, singerind l-a rostit.
Mî-e trupul ars miracol de pămint,
zbor alb menit iluzii să rodească,
clepsidră vie-n care lunecind
clipa de dor se mistuie, cerească.
Mona VALCEANU
Pitești
Premiiil revistei „CONVORBIRI
LITERARE" la concursul de creație
„Poesis“, Constanța, 1986.
ne plimbam prin
piața orașului
Ne plimbam prin piața orașului
o piață străjuită de un bizon de bronz
secolele erau răstignite
printre arbori bătrini — stelele erau cuie
bătute în tabla nopții
Aici călătoria noastră a început
aici cîntecele noastre erau înlănțuite
de flori de iederă roșie
Lințoliul va cădea
dezvăluind
un peisaj
de mult pogorît
între imensitățile panoramice
ale unui oraș pustiu
fluturele mare care se zbate in lampadar
troznetul sec ai magnoliei din curte
acordul înghețat in mandoră
fumul închis într-o cochilie
de pieptul vulcanului
pe podișul pustiu se fringe geamătul
o trombă de fluturi aruncă lava pe nisipul
mort
Marea halucinează vifore de lumină
Alin MORĂRESCU
dialectica emoției
Crnament la alegere :
supușenia frunzei
ostatecă-n regn,
mătasea sidefie a unui
crin presat
lingă obrazul
păsării poemului,
gesturi infinite
într-o idilă de gală,
invocații absurde
către Zeul Nimic
Iluzii optice
în spirală dansînd
și enigma schimbîndu-și grațios
cuviincioasele fețe...
Dincolo de toate acestea
cu
treaptă cu treaptă străbătînd
dialectica emoției...
Cezarina-Victoria ADAMESCU
poduri
(pons super nebulosus coelum)
In această seară lumea este bătrînă
Sufletul meu este un mal de fum
Sufletul tău este un mal de fum
Intre noi — riul întunecat
și țipătul ascuțit al bufniței
Mingea de cristal a soarelui
se rostogolește-n ceață
Muzică de jazz și simțuri pregătite de luptă
fiecare cu sabia-n dinți
închis in propria lui carne ca intr-o sală dc arme
Sufletul meu este un mal de fum
Sufletul tău este un mal de fum
Și frigul nopții respiră
ca o lumină pictată de Turner
Pinza de volei a ceții ricoșează
globul mov — intre aripile înfrunzite
Cadența primelor ritmuri pe trotuarul podului :
Lupii iubirii se sfîșic
și puntea dintre maluri trepidează
îmbrățișați ascultăm jazzul ceții si bufnița
Lumea nu ni se mai pare bătrînă
Clipele traversează podul cîntînd
sub un șuvoi ce se pierde în ceață
Semper iuvenes senescamus
Mircea DOBROVICESCU
București
Intr-un hamac cu păpădii pornește
apele toate s-au urcat la cer și
într-o clipă trupul
își inventează zmalțul
alcrgînd după tine
abia mai ținîndu-și sufletul
mi se tulbură gura plîngîndu-te
e o întreagă poveste,
cine mai visează cai blonzi ?
Daniela DORIN
infinit
spărsesem oul și mă trezii
în alt ou
cu intuit mai mare
prin coaja lui străbătea
intermitent
cîte o rază de lună
cîte o rază de soare
chiar stelele păreau că mă-mbie
cu licărul lor din depărtare
dar eu încă plîngeam după oul
din care ieșisem
la intîmplare
astfel vremea trecu și se sparse
și oul cel marc
iar eu mă trezii în alt ou
închis între coajele sale
fără raze de lună
fără raze de soare
singur
cu gîndul aprins
ca o veșnică luminare
Nicolae SILADE
15 — Convorbiri literare
dialogul literaturilor
T
mantie! mujica lâinez
lirică chineză —
Numele lui Manuel Mujica Lâinez (1910—1984) se alătură
(celof, mai cunoscute la noi, ale lui J. L. Barges, J. Cor-
tazâr și E. Săbato, pentru a ilustra, la cel mai fnalt nivel,
literatura argentinianâ contemporană și valențele ei uni-
versale.
Scriitor cu o bogata activitate In domeniul poeziei, cri-
ticii literare și artistice, dar mai ales al prozei, Mujica
Lâinez cucerește iaima mondială și recunoașterea oficială
a meritelor literare cu romanul Bomarzo (1962), încununat
eu Marele Premiu Național de Literaturi, Premiul John
F. Kennedy și Medalia de Aur a Guvernului Italian.
Avînd drept cadru al narațiunii Italia secolului al XVI-lea,
romanul cel mai important al scriitorului argentinian, re-
velă formația sa culturală completă, interesul pentru di-
versitatea manifestărilor artistice in spațiu șl timp. Nouta-
tea tematică a acestei lucrări de maturitate, apărută în
continuarea unor opere inspirate exclusiv de problemele
vieții argentiniene, nu exclude prezența unor elemente com-
poziționale caracteristice prozei anterioare : relatarea la
persoana întîi in forma specifică genului memorialistic
(ca și In romanele de început L*»s i doboș, 195L La cw.
1954, Los viajeros, 1955). predilecția pentru mediile sociale
aristocratice, pentru descrierile de decor, arbitertură. pic-
tură etc. Reconstituirea evenimentelor din Italia anilor
1512—1572. din perspectiva personajului Pier Francesco Or-
sini, care ar fî trăit intre acești ani. face din Bonuno
un roman istoric de o impresionantă valoare documentară
și în același timp un roman de analiză psihologică. Na-
ra tor u l-personaj iși mobilizează Întreaga sa capacitate ana-
------------------bomarzo
Am simțit că liniștea din jur mă cuprinsese >i pe mine
și că imaginația mea febrilă începuse să se însenineze.
Am ajuns pe plaja din apropierea castelului și maes-
trul meu, congestionat din pricina căldurii și a mersului a-
lare, descăleca, se insulă după o mică dună, își desenst
umbrela, își deschise și volumullui Vergiliu, după care. Ia s urlă
vreme, capul j se clatină, ochelarii ii căzură si el se întinse
să doarmă cu o inocență exemplară. Eu, care aescălecasem o-
dată cu el, m-am urcat din nou pe cal și o pornisem să mă
plimb pe mal, cind am zărit un bărbat si un băiat care a-
dunau pietricele și scoici, selecționindu-ie cu atîta alenți-i
incit mi-au trezit curiozitatea pentru că păreau să caute per-
le și pietre prețioase și nu niște pietre obișnuite. Cu toate
că aș Ii dorit să intru in vorbă cu ei, am rămas la distantă,
căci diformitatea mea fusese întotdeauna cauza pentru f
mă ținusem departe de străini. Cei doi comentau descoperi-
rile lor cu o bucurie disproporționată și, la un moment dat.
ridicară capetele și mă priviră. Arunci am observa: că
mai în virstă, care era puternic și vinjos >i purta barbă scurta,
părea să aibă ceva mai mult de douăzeci de ara, iar cvîaia.t
de o frumusețe ieșită din comun, vreo paisprezece.
Mă chemară, făcindu-mi semne cu mina, și eu mă aprop.ai.
— De ce nu te dai jos de pe cal? — mă ispiti bărbatul.
Eu, temîndu-mă ca el să nu exagereze iu familiaritatea, să
nu abuzeze de neajutorarea și slăbiciunea mea si sâ-ci oară
joc împreună cu tovarășul lui de cocoașa mea. am preferat
să-i spun cine eram, sperind că numele meu. 5trv răsuna cu
un ecou atit de semoral în toată Italia, ar ciștiga si mai mult
prestigiu in acele locuri, stăpintle. ca și zona adiacentă pe
multe leghe, de familia Orsmi și .-ar face să renunțe la rxv
idee ingrată. Dar bărbatul nu s-a lasat intimida: :
— Dacă tu ești Orsini — imi răspunse cu mindrie — află
că eu sînt Cellini. Benevenuto Cellini. aurar, si cu mîinile aste a
pot fauri într-o oră asemenea minunății incit, de-a; fi chiar
împăratul Germaniei, mi-ai arăta respect și mi-ai comanda
o coroană, convins că va fi lucrul cel mai de preț pe care
l-ai putea purta. Și in afară de asta sint cavaler si am pe
blazonul meu o floare de crin susținută de o gheară ce leu.
pentru că mă trag din acel Fiorinus, căpitan al lui luiius
Cezar, originar din castelul Cellino, care a dat numele său
Florenței. Spune-mi tu dacă Orsinii se pot lăuda că au sin-
gele tot atit de nobil.
Vorbea cu un ton echivoc, incit era destul de greu să-ți dai
seama unde începea ironia și unde se termina adevărul. Dacă
eu aș fi fost mai mare și aș fi avut mai multă experiență in
viața lumească, mi-aș fi dat seama de Îndată că ceea ce il
călăuzea cînd se exprima astfel era. contrar aparențelor, un
profund respect față de valorice aristocrate și că. încurajat
de tinerețea mea, era încintat să mi se adresezi- ca de la
egal la egal, așa cum nu s-ar fi încumeta: s-o facă înaintea
bunicii sau a tatălui meu. față de care nici nu ar fi indrăznu
să se împăuneze cu acel căpitan al său Fiorinus. Seniorii
eram noi, așa o cerea disciplinata armonie, si dacă unui mo-
delator de metale i se năzărea să ne pomenească de stră-
moșii lui și să-i compare cu ai noștri, filiis Ursis după cum
toată lumea știa, însemna că eram pierduți că toată ordi-
nea din societate se prăbușea in haos...
Băiatul izbucni în rîs. Ca să-mi țin rangul, pentru că eu
însumi, in ciuda virstei fragede. înțelegeam ridicolul situației,
am schimbat subiectul și i-am întrebat ce anume căutau ei
pe mal.
— Căutăm — îmi răspunse Benvenuto — pietricele . u alcă-
tuiri deosebite, pentru că Natura este o artistă subtilă, in-
ventează cu mai multă inspirație decît noi si ne dă întot-
deauna lecții de culoare și de formă. Dacă ai descăleca, ne-ai
putea ajuta să le găsim.
Șovăiam, pradă incertitudinii. Poate că nu-mi observaseră
cocoașa, așa cum stăteam pe cal. Băiatul făcu un pas si-mi
întinse mina dreaptă, cu un suris atit de curat incit am sărit
din șa, fără să mai stau p? ginduri. Timp de cîteva secunde
ne-am privit. Amîndoi erau frumoși ș< purtau pieptarele
desfăcute pc jumătate lăsînd la vedere goliciunea torsurilor
de care se lipise nisipul. Soarele frigea. Apa mării lovea
plaja cu crestele înspumate ale valurilor. Eu, in fața lor.
semănăm probabil cu una din avele pasări jalnice care pășesc
neîndemînatic, clătindu-se. Mă simțeam mizerabil, oribil. As
fi vrut să dispar și in același timp să rămin cu ei la taifas,
pentru că le jinduiam compania. Cellini nu se tulbură, nici nu
clipi și, întorcfndu-se către celălalt, care descumpănit adoptase
o expresie pe jumătate surprinsă, pe jumătate gravă, spuse :
— Acesta este Paolino, ucenicul meu. După care adăugă,
adresîndu-se băiatului:
— Vezi ce față fină are principele și ce ochi mari, negri ?
Am făcut cițiva pași și, incercind zadarnic să-mi diminuez
torsiunea, am început să scotocesc prin pietriș. Cei doi îmi
trezeau o încredere pe care nu o mai simțisem pînă alunei.
Era ca și cum deodată mi-aș fi descoperit adevărații frați.
Glumeau, răvășind pietrele, iar eu simțeam în apropierea Joi
o atracție necunoscută. Mă fascina faptul că Benvenuto era
aurar, pentru că acest fapt il lega in timp de meșterii
făuritori ai acelor opere pe care eu le adunasem în cîmpia
romană. Dar seninătatea mea se năștea nu numai din fap:ul
că pămîntul pe care călcam făcea parte din moștenirea Or-
sinilor, ci și din aerul pe care il respiram și care proiecta, în
atmosfera salină, ca un miraj transparent, imaginea iu-
bită a Bomarzoului. Căci castelul, ca și toată zona aceea,
de la lacul Bracciano pină la mare fusese pe vremea etrusc i-
lor un centru de importanță deosebită și Cerveteri se con-
struise pe ruinele lui Caere, capitala uneia din cele douăsprt-
litică într-un elan conștient, lucid de sondare retrospecilvâ
si introspectivă, in căutarea semnificațiilor ultime ale fap-
telor șl comportamentului uman. Propria sa personalitate
1 se dezvăluie ca o reflectare la scară individuală a con-
tradicțiilor epocii renascentisi-baroce.
Victimă a propriilor complexe, care il izolează și n
condamnă la solitudine (.Din țoale suferințele care m-au
chinuit, cea mal intensă a fast singurătatea-, pag.
Pier Francesco. zis și Vicino, caută și CI compensarea
in lumea obiectelor, a obiectelor frumoase : opere de ani.
texte arhaice, piese arheologice de origine etruscă, inscrip-
ții medalii etc., a căror contemplare il ajutase Încă din
copilărie să înfrunte adversitățile situației sale ingrate de
vlăstar diform, rușine a familiei trufașe. Singurele momente
luminoase ale tinereții sint legate de prezența bunicii.
Diana Orsini, și de infflnirea cu Benvenuto Cellini. care ii
revelă frumosul din natură și spontaneitatea, căldura din
relațiile umane. Ajuns la maturitate stăpin al domeniului
Bomarzo. Pier Francesco devine creatorul propriei sale
lumi atunci cînd realizează statuile grotești din grădina
castelului care avea să rămină faimoasă peste veacuri sub
numele de „sacro bosexr
Transpunerea in artă a celor mai importante momente
ale vieții ii oferă ducelui de Bomarzo o varianta a imor-
talității atit de jinduite. Și, in cele din urmă, unica. îmru-
eit personajul sucombă după ee bea cupa cu licoarea ne-
muririi care ascundea și veninul ucigător strecurat de o
mină răzbunătoare.
D. D
zece lucumoniae din Etruria. Astfel Incit eu, atit de miste-
rios legat, prin cine știe ce secret al sensibilității mele, de
mesajele tainice ale acelui popor dispărut, a cărui prezența
subterană o detectam ca un descoperitor de izvoare, eu sim-'
tisem. pe cind traversam modestele străduț: din Cerveteri, cum
se intensifica emoția provocată de sacrele supraviețuiri as.
ninse in vechea Caere, înconjurată de prăpăstii adinei, cu
promotorii care avansau spre cîmpia unde se îngrămădeau,
invizibile mormintele necropolelor fantastice, și toate acestea
îmi transmiseseră un soi de ciudată vigoare, pe care o accen-
tua acum apropierea cordială a lui Benvenuto și paolino.
— Cellini imt întinse ceva care strălucea :
— E pentru tine — imi spuse — Păstrează-1 in amintirea a-
iestei intilmri.
Era un inel din oțel pur, încrustat cu aur.
— L-am făcut — adăugă el — inspirindu-mă după cele care
s-au găsit în urnele cu cenușă >j care, după cit se spune,
sin: amulete aducătoare de fericire.
Mi l-am pus pe arătătorul de la stingă, ca și cum as fi
primit un dar din partea papei. De atunci l-am purtat me-
reu. La virsta bărbăției îl țineam pe degetul mic. Dintre
numitele lucrul pierdute de atunci încoace, afară de horos-
. opul lui Sandro Benedetto : scrisorile alchimistului Dastyn
către cardinalul Napoleon Orsini, care au jucat un rol atit
de important în destinul meu ; tabloul lui Lotto ; cuptoarele,
foalele, alambicurile și aparatele cu nume atît de sonore și
ilustru, antiamor-ul kerotakis-ul ; armura etruscă de la Mu-
zeul Gregorian; obiectele curioase care mi-au îmbogățit co-
lecțiile, pe puține le-am regretat ca pe acest inel de aur si
oțel pe care îl răsuceam pe degetul mic și al cărui contact
cred că imi transmitea, datorită condiției sale de talisman dar
st datorită faptului că fusese cizelat de aurarul cei mai ad-
mirabil din toate timpurile, o putere magică, care, dacă nu
mi-a adus fericirea anunțată, cel puțin m-a ajutat mereu,
strins unit de mine, încingindu-mă, să înfrunt tristețea osti-
lă a lumii '
Lui Cellini î: plăcea să peroreze. îmi povesti cum căzuse
bolnav la Roma din cauza ciumei și a unei femei, și cum se
refugiase în Cerveteri, în casa prietenului său, pictorul Russo
pînă avea să se însănătoșească. Călătorise apoi pe un cal atît
de voinic și cu coama atit de stufoasă incit părea un urs, pe
care Benvenuto îl evoca cu gesturi de veselă uimire. Din
cîte povestea, i se dezvăluia firea mindră, care îl făcea să
se mînie din orice fleac, să scoată pumnalul și să ceară
sînge dar, spre deosebire de oamenii de felul acesta pe care
ii văzusem și eu și care mă cutremurau (aceiași care făceau
deliciile lui Girolamo la ospețele cu fanfaroni prezidate de
tatăl meu), Benvenuto, poate pentru că firea lui de artist și
trăsăturile cele mai intime ale personalității sale complexe
includeau alte fațete, total diferite, pe care, copil precoce,
încercam să le discern și care erau mai presus de manifes.
țările lui de spadasin susceptibil. Benvenuto mă ținea atent
la buzele lui la fel ca atunci cînd bunica îmi istorisea legen-
de despre orgoliul și tăria acelor Orsini care trăiau în zăn-
gănitul armelor. In timp ce vorbea, își presăra povestirea lui
teatrală cu semne din ochi către Paolino, la pasaje a căror
semnificație eu nu o puteam desluși ; din cînd în cînd își
întrerupea perorația, redevenind brusc reverențios, de parcă
o forță atavică l-ar fi readus la condiția lui exactă, pentru
ca să-mi arate în nisip cîte o piatră mai originală și șle-
fuită asemenea unui neguțător dibaci care își etalează bijuterii-
le in fața unui principe. Și aceste atitudini spontane, venind
de Ia o persoană pe care o admiram, întăreau timiditatea mea
șovăielnică, în ciuda tonului familiar, căci mi-am dat seama
că îmi acorda cu o ușurință autentică și irepresibilă — cu
atît mai valoroasă cu cît provenea de la cineva a cărui aro-
ganță izvora din independența lui virilă — îmi acorda ceea
ce eu jinduisem întotdeauna și îmi fusese refuzat de tatăl
și de frații mei, ceea ce pentru un copil atît de avut și atit
de dezmoștenit ca mine, vlăstar al unor oameni diabolic de
trufași, constituia o necesitate imperioasă : respectul. Eu mă
cramponasem de un detaliu neînsemnat, pierdut în clocotul
cuvintelor noului meu prieten, și anume că. așa cum spusese
el, calul care îl purtase de la Roma la Cerveteri, pînă la
casa pictorului florentin, pe care francezii l-au numit mai
apoi Maître Koux, părea un urs, și atunci mi-a venit in. minte
dat fiind că imaginația mea se hrănea eu astfel de coinci-
dențe subtile, că ursul de pe blazonul meu. Ursoaica doică
ai cărei pași, velvet footsteps, îi auzeam eu pe coridoarele
din Bomarzo, fusese de fapt cea care îl transportase în spi-
narea ei heraldică, mai mult sau mai puțin travestită în cal
grotes •. pentru ca să se întîlnească cu mine pe plaja caste-
lului din Palo și pentru ca eu să adaug o experiență funda-
mentală la puțina mea zestre afectivă. Datorită lui Benvenuto
Cellini, meșter unic, și datorită Ursoaicei ancestrale, eu ob-
ținusem pentru prima oară ceea ce jinduisem pînă atunci a-i
distinge adevărata substanță : respectul care te înalță și te
fortifică, și asta — mai tîrziu aveam s-o interpretez, confe-
rindu-i o valoare alegorică, pentru că alegoriile mă fascinau
— se produceau prin alianța într-o singură și stranie figură,
care părea să fie rizibilă, dar în realitate era miraculos de
tulburătoare, a celor două elemente esențiale care fuzionau în
individualitatea mea : pasiunea pentru artă și pasiunea pentru
neamul meu, cu certitudinea că ambele, întărite una de cea-
laltă, aveau să mă ajute pe cărările vieții pe care eram con-
damnat să le străbat și încă să le străbat purtînd pe umeri
teribila mea povară.
In românește de Dana DIACONI*
Li Qi
bunicul
Fulgii de nea dansează în văzduh,
Și deodată.mi pare că imi văd bunicul —
O umbră deslușită
și tulbure totodată—
O viață-ntreagâ a fost un om obișnuit.
Adus de spate.
Ca un copac bătrin, lipsit de frunze...
Iar cind ningea, ieșea in pragul casei
Și-n liniște-ncepea să facă o cărare.
Apoi, așa cum eu citesc o poezie,
Frivea-ndelung picioarele
Ce străbăteau cărarea...
Acum e dus,
Isi doarme pașnic somnul în adincimi de humă.
Și poate că, la fel cum se învolbură ninsoarea.
Sufletul lui
Incă-și mai face griji de-acea prea sfîntă-ndatorire.
Așa că ies și cu în pragul casei.
Ca să-i continui pilda,
Și fac Ia rindu-mi o cărare—
sculpturi de gheață
Inimi calde
In miezu-amarnicului frig din miazănoapte
Făcut-au aste cioplituri
Si le-au făcut frumoase
Deodată parc-am priceput
Că prin alintul și-mboldirea frigului tăios
Pină și apa, gingașă și lină,
Poate sta dreaptă, neclintită.
Mereu în altă formă și ținută,
Și-nfățișa miracolul vieții
Iar cînd sosește primăvara
Și ele se topesc
Nu își șoptesc păreri de rău
Căci am stat mindre pin’ la capăt
S-au zămislit cu bucurie
Și voia lor a fost să piară fericite
O, ținut din miazănoapte
Prefă-mă și pe mine în sculptură
Intr-o nevinovată căprioară
Intr-un pește-auriu fără de griji
In pboenix ori in rindunică
Chiar de
Intr-o zi va trebui să pier
Va fi în primăvară.
în românește de Petru IAMANDI
Bei Dao
zi
In sertar îmi incui propriile secrete
Pe cărțile preferate las însemnări
Bag scrisoarea în cutia poștală
Și rămîn o clipă drept și tăcut
Scrutez trecătorii, Iară nici-un scrupul
Mă uit pe ferestrele luminate
Dau drumul unei fise de telefon
Cer o țigară moșului ce pescuiește de pe pod
Prind șuierul sirenei unui vapor pe fluviu
In oglinda cețoasă de la intrarea în teatru
Mă cercetez atent prin norii de țigară
Draperia cade pe zgomotul mării de stelc-n vacarm
Sub becul aprins stau expuse fotografii și insipide scrisori.
hai
Hai.
Frunzele căzute s-au rostogolit în vale
Cîntecul n-are nici un cămin.
Hai.
Lumina glacială a lunii
Irumpe din fluviu.
Hai,
Ochii se pierd în golul cerului
In inimă bate un gong de apus.
Hai.
N-avem amintiri pierdute
Mergem in căutarea locului viu.
1
în românește de Mira și Constantin LUPEANU
Redacția: Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1,
telefon (981) 16242 • Administrația:
București, Calea Victoriei nr. 115, tel.
(90)506618.
Colegiul de redacție :
Redactor șef : Cornelia Sturzu
Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU
Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu
• Prețul unui exemplar : lei 5.
Abonamente : 6 luni, 30 lei; 1 an. 60 lei
Pentru străinătate abonamentele prin ILEXIM —
departamentul export-import presă. București, str, 13
Decembrie nr. 3.
P. O. BOX 138—137, telex 23228,
54737
I. P. Iași cd. 994