Numai în strînsă legătură cu poporul, cu tradițiile sale înaintate arta va fi
în slujba poporului, a progresului, va servi victoria socialismului și comunismului!
NICOLAE CEAUȘESCU
Proletari dia t««te țtrile, nniți-vi !
nr. mai 1986
(anul XCII
(anul XCII , nr. 1197)__ _
(WORBIRII I1I RUU
REVISTA LITERARA FONDATA DE SOCIETATEA «JUNIMEA» DIN î/^l LA1 MARTIE 1867
EDITATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA
„conștiința
revoluționară
a poporului nostru44
Âm sărbătorit clin inimă, cu simțămîntul că celebrăm lumi-
noase, ardente momente ale milenarei noastre istorii, 65 de
ani de la făurirea Partidului Comunist Român. Născut în
viitoarea evenimentelor de după primul război mondial, continua-
tor al unuia din primele partide muncitorești din lume, al P.S.D.M.R.,
înființat in 1893, Partidul Comunist Român și-a propus și a reușit
să fie. cum a subliniat pregnant tovarășul Nicolae Ceaușescu, secre-
tarul general al partidului, președintele Republicii, in cuvîntarca
rostita la Adunarea solemnă de la 8 mai 1986, „conștiința revolu-
ționară a poporului nostru". El s-a identificat cu cele mai înaintate
aspirații ale poporului și țării, a militat in condițiile grele ale ile-
E galității pentru apărarea libertății și demnității umane, pentru in-
r dependența țarii, a acționat ferm împotriva fascismului și războiului,
g Partidul comuniștilor rumâni n-a pregetat <■ clipă să acționeze, cu
p vizionarismul de care era impregnat programul său, pentru zidirea
i unei lumi noi și crearea pe pămîntul românesc a societății fără
clase, a comunismului.
Augustul 23 din 1944, Revoluția de eliberare națională și so-
cială. antifascistă și antiimperialistă, condusă de Partidul Comunist,
tumultuoasele etape ce au urmat, succedindu-se cu rapiditate, în
perioada 1944—1986, cînd partidul a preluat cîrma țării, înfăptu-
ind cutezător proiectul de nouă societate pe pămîntul românesc, au
demonstrat capacitatea comuniștilor români de a găsi soluții via-
bile, . originale, problemelor construcției socialismului in România.
„Acum cînd sărbătorim 65 de ani de activitate a Partidului
Comunist Român, arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu la Adunarea
I solemnă din 8 mai 1986. putem afirma, cu îndreptățită mîndrie,
că partidul nostru și-a îndeplinit și-și îndeplinește cu cinste misiu-
nea istorică de a conduce întreaga națiune pe drumul făuririi socia-
lismului și comunismului, a bunăstării și fericirii".
Acest glorios drum de luptă, deloc ușor și lin, dar mereu as-
cendent, a fost posibil să fie străbătut prin păstrarea unui spirit
revoluționar tînăr, viguros, în continuă ofensivă. Tocmai de aceasta
secretarul general al partidului ne-a îndemnat patetic de la inalta
tribună a Adunării solemne să fim și să rămînem revoluționari. In
condițiile prezentului, ale viitorului, spiritul revoluționar al comu-
niștilor, al tuturor oamenilor muncii, trebuie să se manifeste cu
tărie in opera de construcție a noii societăți, de înfăptuire a obiec-
tivelor etapei pe care o traversăm în dezvoltarea patriei, cînd
ne-am propus să atingem, pînă în 1990, nivelul de țară mediu
dezvoltată, iar în anul 20C0 să devenim o țară socialistă multila-
teral dezvoltată. îndeplinirea acestor îndrăznețe planuri solicită,
cum spunea cu învăpăiată metaforă poetul „Luptei cu inerția",
Nicolae Labiș, să „trăim în miezul unui ev aprins / și-i dăm a în-
suflețirii noastre vamă". Trebuie, așadar, să ne înzecim eforturile,
să șlefuim diamantul gîndirii, să accentuăm elementele calitative
ale dezvoltării noastre. Combustiile sufletești și de gîndire să fie,
deci, incandescente.
Tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului,
președintele Republicii, ne-a cerut, ca de atitea ori, și în acest mai
sărbătoresc, să ne dăruim întreaga ființă propășirii patriei, să fim
cu adevărat revoluționari. „Am subliniat în mai multe rînduri, ne-
cesitatea de a acționa ca revoluționari, pentru că este necesar să
înțelegem că nu ne putem mulțumi numai cu vorbe, că numai
declarațiile și lozincile nu au nici un fel de importanță dacă nu
trecem la realizarea în viață a hotărîrilor partidului, a revoluției
tehnico-științifice, dacă nu acționăm în viață ca adevăr ați comu-
niști și revoluționari".
Este definit în aceste cuvinte profilul omului nou al societății,
!cu o conștiință avansată, lucrînd cu ardoare și spirit de sacrificiu
pentru binele țării, care este, în condițiile noii societăți, și binele
său. Formarea acestui om nou este domeniul cel mai gingaș și im-
portant de acțiune comunistă, în care s-au dobîndit mari succese,
dar în care rămîn încă multe de făcut. In dăltuirea noului chip
al omului societății noastre un rol de seamă revine, cum s-a relie-
fat din nou și în cuvîntarea de la 8 mai 1986, literaturii, scriito-
rilor. Prin multe din operele lor, care au îmbogățit patrimoniul
culturii naționale, aceștia s-au dovedit la înălțimea misiunii lor.
Climatul spiritual instaurat după Congresul al IX-lea al partidu-
lui, cînd și literatura a reintrat în albia ei firească, este propice
realizării unor opere încărcate de umanism revoluționar, cultivînd
încrederea în capacitatea prometeică a omului de a construi o lume
mai buna pe planeta noastră. Alături de întregul nostru popor
scriitorii își reafirmă în acest mai aniversar legămîntul lor fier-
binte de a se consacra cu toate forțele creatoare dezvoltării pa-
triei, edificării comunismului în România.
O participare afectivă, ce își are izvoarele în dragostea și în-
crederea în partid, în puterea acestuia de a ne conduce pe piscu-
rile înalte ale comunismului. Tinerețea partidului nostru, tinerețea
revoluționară a conducătorului său încercat, «ovarășul Nicolae
Ceaușescu, constituie garanții ale izbînzilor noastre comuniste de
azi și de mîine.
O. L.
George Scutaru:
------—— scriitorul și pacea	~
Noțiunile din cadrul ramurilor dreptului național își am-
plifică conținutul și își precizează —• mutatis mutandis —
conturul în lumina principiilor suveranității, independen-
ței, egalității intre state, neimixtiunii în afacerile interne ale
altui stat, avantajului reciproc. Unui stat suveran, atît în ca-
drul regulilor comune acceptate, cît și în acel al principiilor
fundamentale unanim admise, nu i se pot impune obligații care,
fără o manifestare expresă de voință din partea lui, i-ar restrin-
ge exercițiul suveranității depline, dăunînd astfel întregii co-
munități internaționale. Numai statele, ca entități suverane, sunt
creatoare și totodată subiecte nemijlocite ale ordinei juridice
internaționale. Ele, și nu o entitate suprastatală, pot fixa —
printr-un mutuus consens us — coordonatele permanente ale
acestei ordini, cu alte cuvinte normele juridice necesare coexis-
tenței pașnice și active, baza juridică a dreptului și relațiilor
internaționale.
Datorită considerabilei expansiuni a relațiilor internaționale,
atît în conținut cît și în formă ■— în urma unei permanente
diversificări a societății umane, statele au trebuit — pentru
salvgardarea intereselor lor comune, să cadă de acord asupra
găsirii unei noi formule organizatorice, a unor noi cadre insti-
tuționale, în care să-și afle soluția — adecvat și fructuos prin
negocieri, tratative, dialoguri — problemele vieții internaționale
contemporane în ceea ce privește instituția nou creată și noua
normă de drept, căreia să i se dea substanța și rațiunea de a
exista, necesare reglementării pașnice în toate domeniile activi-
tății practice.
în cadrul perfecționării expresiei politico-juridice a relațiilor
internaționale contemporane, politica externă a țării noastre este
pătrunsă de spiritul concepției materialist-dialectice și are drept
sarcină esențială asigurarea condițiilor optime pentru realizarea
de către poporul nostru a misiunii sale istorice de desăvîrșire a
construcției societății socialiste și comuniste.
Principiile dreptului internațional avînd o importanță consi-
derabilă, neexistînd între ele un raport de subordonare, ci unul
de in»erdependență și de coordonare, se înțelege de ce princi-
„Biruitorul mai“
piul suveranității determină poziția generală a statului în ra-
porturile sale cu alte state și împreună cu celelalte principii
fundamentale indică conținutul și direcția comportării statului
în relațiile externe.
Statul nostru a relevat și relevă mereu necesitatea unor se-
rioase preocupări pentru promovarea și consolidarea legalității
și securității internaționale, pentru rezolvarea oricărui conflict
prin negocieri, fără întrebuințarea forței sau a amenințării cu
forța, pentru respectarea Cartei O.N.U., în litera și spiritul ei,
condderîndu-se că garanția păcii și securității constă în adop-
tarea de către toate statele a unei asemenea atitudini prin-
cipiale.
Scriitorul, ca orice cetățean al Republicii noastre, știe că
politica externă românească se caracterizează în ansamblul ei
prin realism științific și umanism, prin înaltă principialitate și
dinamism, prin spirit de inițiativă și simț al noului, prin res-
pectarea tradiției și o reală percepție a valorilor perene.
In forul lui interior el este convins că, inter arma silent
musae, cu cît armele sînt mai „eficace" și mai „rapide" cu atît
muzele tac mai înverșunat, șoaptele lor de revoltă abia auzin-
du-se în vacarmul general — războiul năruitor de vise și iluzii,
iar în era nucleară distructor al civilizației umane la scară
planetară.
El mai știe că prestigiul politicii noastre externe, arată prin-
tre altele, „legătura ei organică cu cerințele contemporaneității".
Om al cetății, ființă etică prin excelență, scriitorul urmă-
rește corelarea dreptului cu morala, trecerea sferei normelor și
metodelor dreptului în sfera normelor și metodelor morale de
care este și trebuie să fie pătrunsă opera sa.
Scriitorul dorește un front al păcii, care să cuprindă între-
gul glob, întreaga umanitate.
Nicolae ȚAȚOMIR
doctrina Ceaușescu
specificul național și forța morală a
idealului comunist (HO
Partidul Comunist Roman s-a afirmat, pc
baza celor mai puternice tradiții progresis-
te și socialiste autohtone. încă de la fău-
rirea sa, drept reprezentantul cel mai autorizat al
intereselor celor ce muncesc, al organizării aces-
tora în numele îndeplinirii misiunii lor istorice,
sociale și naționale. „Realitatea, viața — judecă-
torul suprem —, remarca secretarul general al
partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu. la recentul
Congres al Uniunii Generale a Sindicatelor din
România, demonstrează, cu puterea faptelor de ne-
tăgăduit, justețea politicii partidului nostru comu-
nist. care se călăuzește în întreaga sa activitate
de principiile socialismului științific, aplicînd cu
fermitate legitățile obiective la condițiile și reali-
tățile din țara noastră". Revendicările și lupta
clasei muncitoare, țărănimii, intelectualității, a ce-
lorlalte pături înaintate ale vechii societăți, au
Întruchipat în acțiunile partidului întreaga semni-
ficație patriotică, națională, privind păstrarea in-
tegrității teritoriale, a suveranității și independen-
ței. a opoziției față de fascism, a organizării și
conducerii, pe fondul unei largi concentrări demo-
cratice, a revoluției dc eliberare națională și so-
cială. După 23 August 1944, instaurarea prin fap-
tele energice ale maselor a regimului democrat-
popular, cucerirea întregii puteri economice și po-
litice, lichidarea claselor exploatatoare, trecerea la
înfăptuirea societății noi, a societății socialiste, au
însemnat tot atiția pași în unirea clasei munci-
toare cu țărănimea, cu toți cei ce muncesc fără
preget pentru întărirea și dezvoltarea patriei.
Așa cum s-a subliniat în repetate rînduri. Con-
gresul al IX-lea al partidului, deschizind o epocă
fără precedent în dezvoltarea social-economică a
țării, vizibilă pentru oricine pe întreg cuprinsul
ei, a inaugurat în același timp o largă deschidere
și responsabilitate în planul activității teoretice și
ideologice, a gîndirii social-politice. S-au instituit,
pe baza fermă a socialismului științific și a
materialismului dialectic și istoric, noi teze și
orientări, analize profunde și curajoase asupra fe-
nomenelor complexe din realitatea concret-istorică
a țării noastre și a celei internaționale, un climat
de dezbatere liberă, fondată însă pe promovarea
adevăratului spirit creator, pe principialitate și
obiectivitate științifică. Un dialog cu adevărat fe-
cund, care să ducă la emulația eficientă a valori-
lor ideologice, teoretice, practice, nu poate rămîne
la stadiul condamnării de multe ori pe cît de ve-
hemente, pe atît de gratuite, a unor deformări
dogmatice în domeniul spiritual îndeosebi ale tre-
cutului, cît prin investiția de noi energii creatoa-
re. mobilizatoare, apte să marcheze un fapt de
progres palpabil. Progresarea și modernizarea în-
convorbiri —1886---------------------------
tregii economii socialiste unitare, trecerea spre un
stadiu superior de dezvoltare, au pus temelii trai-
nice amplului program de perfecționare a întregii
societăți, inclusiv în planul subiectiv de mare im-
portanță. „Marxismul, spunea tovarășul Nicolae
Ceaușescu in Raportul prezentat la Congresul al
IX-lea. este o știință vie, care se îmbogățește ne-
contenit, sintetîzînd experiența istorică și conclu-
ziile dezvoltării sociale. Elaborînd această învăță-
tură ale cărei adevăruri fundamentale sint strălu-
cit confirmate de viață, clasicii marxismului nu
puteau să dea răspunsuri definitive tuturor pro-
blemelor pe care le-a ridicat evoluția ulterioară a
societății". în toate documentele ulterioare ale
partidului nostru s-au subliniat marile sarcini ce
ne stau în față pentru dezvoltarea și modernizarea
bazei tchnico-materiale. pentru perfecționarea rela-
țiilor sociale, pentru o strînsă interdependență în-
tre munca ideologică, teoretică, spirituală și prac-
tica construcției unei vieți mai demne și maî bune
într-o țară puternică și liberă.
Spiritul rațional, spiritul revoluționar în gîn-
dire nu-1 reprezintă pasivitatea față de proble-
mele prezentului, evaziunea spre teme minore, vor-
băria goală despre orice numai despre munca eroi-
că a poporului nu, ci angajare conștientă, activă,
în dialogul esențial dintre noi, natură și societate.
Valorile autentice sînt definitoriu umanizate, adi-
că trecute în sfera cunoașterii și practicii ome-
nești. Metalul devine unealtă ori statuie, sunetul
muzică ori zgomot, cuvîntul șoaptă neuitată ori
bîiguială revoltătoare a unui străin de viața cetă-
ții. Umanitatea în raport cu natura și cu destinul
ci mai presus de fatalitatea oarbă („Gheam-o pe
zeița Atena, dar mișcă și brațele" !) înseamnă ac-
țiune conștientă și conștientizată. Umanismul, ca
afirmare a omului, presupune în mod necesar asu-
marea lumii prin făptuire și cunoaștere. Istoria
umană, scria Marx, „nu este decît generarea omu-
lui prin muncă umană". Tot ceea ce se vede azi
in România este rezultat al muncii, al efortului
creator depus de un popor liber și conștient. Afir-
mînd, în ampla cuvîntare omagială de la 8 mai
1986, că spiritul revoluționar n-a încetat și nu va
inceta niciodată, tovarășul Nicolae Ceaușescu a
demonstrat că numai societatea socialistă este aceea
care asigură cu adevărat dreptul la muncă pentru
toți fără nici o discriminare și dreptul de a folosi
multilateral rezultatele muncii. Transformîndu-se
în procesul muncii libere, omul este eroul funda-
mental al tuturor formelor creației artistice, este
însăși libertatea de conștiință și de acțiune, este
însuși viitorul ce-1 dorim mai bun.
luliu MOLDOVEANU
erou al
clasei muncitoare
Cu-n timp bogat in frumuseți și gînd
Ne-ngcmănăm și mergem mai departe
Cu-al patriei înflăcărat avînt
înscris in a partidului neasemuită carte,
Un mers in care noi ne-am înfrățit
Și munca-o altă demnitate are
Conduși de-aî patriei nebiruit partid.
De un erou al clasei muncitoare.
Din implinire-n împlinire am urcat
Istoria o scriem cu-o lumină
Ce-o poartă-n tîmple marele bărbat
Și-n inima-i doar de iubire plină.
"rin El ni-e drumul clar ca și o rază. —
Obstacole in calea noastră de-ntilnim
La-ndemnul Lui, azi, gindul ne cutează :
Doar pentru fericirea patriei trăim.
Dumitru GRIGORAȘ
viata noastră
Simpozion omagial. La 6 mai a avut loc.
la Casa presei din Iași, un simpozion omagial
organizat de asociațiile de creatori și insti-
tuțiile de presă ieșene, in întimpinarea glorio-
sului jubileu al Partidului Comunist Român.
A participat tovarășul Alecu Floareș, secretar
al Comitetului județean de partid. Au fost
prezenți creatori, oameni de cultură, ziariști.
In cadrul simpozionului au fost prezentate
comunicările : „Dimensiuni ale culturii în E-
poca Ceaușescu" (de către tovarășul Pavel
Florea. președintele Comitetului județean de
cultură și educație socialistă), „Literatura și
spiritul revoluționar" (Mircea Radu lacoban.
secretar al Asociației Scriitorilor din Iași),
„Militantismul artei românești între istorie și
contemporaneitate" (Dan Hatmanu, președintele
Filialei Iași a U.A.P.), „Creația muzicală ro-
mânească, exigențe, realizări și perspective"
(Mihai Cozmei, muzicolog), „Congresul al IX-
lea. moment de cotitură în afirmarea specifi-
cului național al culturii noastre" (Ion Țăranu,
redactor șef al revistei „Cronica"), „Presa —
militantă activă pentru înfăptuirea sarcinilor
economico-sociale în etapa actuală" (Gheorghe
Mihalache .redactor șef al ziarului „Flacăra
lașului"). Participanții au adoptat, într-o at-
mosferă de puternică angajare, textul unei
telegrame, adresate tovarășului Nicolae
Ceaușescu, secretar general al partidului, în
care, între altele, se spune : „Dînd expresie,
împreună cu întregul popor, adeziunii noastre
depline față de acțiunile energice și pline de
înțelepciune, față de strălucitele dumneavoas-
tră inițiative pe arena internațională ne ex-
primăm hotărîrea fermă de a contribui, prin
creația noastră, la dezvoltarea conștiinței so-
cialiste, revoluționare a oamenilor muncii, la
cultivarea nobilelor idealuri ale patriotismu-
lui socialist și de a milita fără ostenire pentru
transpunerea în viață, în mod exemplar, a
politicii interne și externe a partidului și sta-
tului pentru a oglindi, în întreaga sa amploa-
re și strălucire, efortul creator al poporului
nostru, înfăptuirea mărețului Program al
partidului". Constituirea Cenaclului Uniunii
Scriitorilor din Galați. între ctitoriile cultu-
rale ale „Epocii Ceaușescu" se numără și cel
de al patrulea Cenaclu al Uniunii scriitori-
agora
de
dragoste
de țară
Ard clipele în noi. ureînd spre zenit
Cu un gind mai sus la vîrsta amiezii
Păsările lumii absorb înălțimile
Și pămintul e un cer de iarbă îndrăgostii.
Mai sus cu inima spre strigătul zărilor
Visurile roiesc îmbulzite-ntre frunți
La cintecul frunzei, și la
ora îmbrățișărilor
Păunii au trecut dansînd peste munți.
Cu zodia dorului, contemplind infinitul
Și-n muzica pădurii sub cer de primăvară
Baladele cresc întinerind cit e mitul
Dăruite în focul iubirii de țară.
Constantin MANL'ȚA
lor din raza de activitate a Asociației scriito-
rilor din Iași Actul dc constituire, încheiat
la 18 aprilie 1986, poartă 32 de semnături ale
membrilor Uniunii scriitorilor domiciliați în
Galați, precum și ale unor tineri autori de
volume de poezie, proză, critică sau eseistică.
La festivitatea constituirii Cenaclului au luat
cuvîntul Emilia Andrunache, secretar al Co-
mitetului județean Galați al P.C.R.. D. R. Po-
pescu, președinte al Uniunii Scriitorilor din
R.S.R., Mircea Radu lacoban, secretar al A-
sociației scriitorilor din Iași, Florica Șerbă-
nescu, președinte al C.J.C.E.S. Galați, Apos-
tol Gurău, secretarul Cenaclului nou consti-
tuit. In cadrul primei șezători au citit din
creația lor : George Țărnea, Ion Trandafir,
Traian T. Coșovei, Ion Chirie, Marcel Mure-
șeanu. Paul Sân-Petru, Dan Laurențiu, Ste-
rian Vicol, Mania Petra, Florin Muscalu, Cor-
neliu Antoniu, Cezarina Victoria, Viorel Di-
nescu, Traian lancu și Horia Zilieru. ■ în o-
rașul Tg. Frumos a fost prezentată expune-
rea „65 de ani de tradiții comuniste", urmată
de un recital de poezie susținut de Vasile
Constantinescu, Vasile Filip și Valeriu Stancu.
■ în organizarea Sindicatului învățămînt, Ca-
sei personalului didactic și Inspectoratului
școlar județean Iași, la Liceul Național din
localitate a avut loc un simpozion la care
au participat Gavril Istrate. Const. ciopraga.
Mihai Drăgan, Ion Apetroaie, Mihai Dinu
Gheorghiu. g .Studioul de poezie al clubului
literar-artistic de la Combinatul de utilaj greu
Iași a organizat medalioane literare la care
și-au dat concursul criticii Virgil Cuțitaru,
Val Condurache și poeții Corneliu Sturzu, Ni-
chita Danilev, Adi Cristi, Nicolae Panaite,
Aurel Ștefanachi. Cassian Maria Spiridon, Dan
Moisii, Constantin Popa. ■ La Liceul agroin-
dustrial din Podu Iloaiei s-a desfășurat un dia-
log despre „Valori contemporane' ale litera-
turii române" la care au participat : Horia Zi-
lieru, Aura Mușat, Tamara Pintilie, Dorian
Obreja, Nicolae Busuioc. ■ Grigore Ilisei a vor-
bit, in cadrul conferințelor revistei „Ateneu"
despre „Fața nevăzută a reportajului", s-a în-
tîlnit cu cititori din Fălticeni și a fost invi-
tatul elevilor Școlii generale din Popricani,
citind din ultimele sale creații.
Sesiunea ordinară din 1886 a Academiei Ro-
mâne n-a mai fost atit de furtunoasă ca
precedentele — din cauza, mai cu seamă,
a dezbaterilor filologice. Chiar și „nesfîrșita
chestiune a ortografiei și In special aceea a
lui u scurt s-a amînat pentru o sesiune vi-
itoare", precizează Direcția Convorbirilor, adică
lacob Negruzzi în darea de seamă anuală. De
reținut însă propunerea făcută, printre alții,
de Maiorescu, Melchisedek, Negruzzi, Urechia
în sensul de a nu se mai premia lucrări ale
„nemuritorilor". Aceștia începuseră să se pre-
mieze cu regularitate între dînșii ceea ce
n-a scăpat din vedere opiniei publice. Amen-
damentul lui Maiorescu a fost dezbătut în trei
lungi ședințe și totuși „s-a respins cu două-
sprezece voturi contra opt*. Firește regulamen-
tul academic vizează, încă de la întemeiere,
răsplătirea de suprem prestigiu a celor mai
valoroase lucrări în domeniile secțiunilor e-
xistente și autorizate ; asta a fost și dorin-
ța celor mai importanți testatori și donatori ;
unii adversari ai propunerii au replicat și
cu motivul că numărul autorilor de valoare
era mic, dar n-au putut reconsidera și valoa-
rea mică a operelor laureate ; cu timpul unii
academicieni, datorită vîrstei înaintate, n-au
mai cercetat valoarea reală a lucrărilor pro-
puse și, generoși ori încrezători, au votat, u-
neori în clară somnolență, recomandarea tă-
răgănată a unui singur coleg ; așa se face că
încă de la Maiorescu încoace au obținut pre-
mii academice și destui autori de însemnă-
tate minoră, însă maeștri „contribuabili" în a
stîrni entuziasmul senil ; ironiile ulterioare
ale lui Maiorescu au cam rămas singulare.
Academia deplînge moartea unuia dintre cei
mai vechi membri ai săi, Atanasie Fătu, fost
profesor la Universitatea ieșeană și fondato-
rul celei mai vechi grădini botanice din țară,
azi o splendoare a municipiului. Interesant că
pretendenți ai locului rămas vacant au fost
Grigore Cobâlcescu și Spiru Haret, primul
impunîndu-se încă de la întîiul scrutin.
în ședințele publice au susținut disertații
Gh. Bariț, I. Negruzzi, B. Hasdeu, M. Suțu,
(membru corespondent). Prezidiumul (delega-
țiunea) Academiei pe anul 1886/87 a fost ales
după cum urmează : președinte (president) Ion
Ghica, vicepreședinți (asesori) : T. Maiorescu,
M. Kogălniceanu, generalul I. Fălcoianu. Nici
un alt membru onorific (onorar) ; un singur
membru corespondent : ieșeanul Teodor Co-
drescu, cunoscut prin gramatica și dicționa-
rul său francezo-român, deși părăsise Aca-
demia Mihăileană in semn de protest împo-
triva încercărilor de a introduce franceza ca
limbă obligatorie de predare, autor al colec-
ției de documente Uricariul, tipăritorul (pen-
tru întîia dată în ziarul său Buciumul român)
Țiganiadei lui Ion Budai-Deleanu, traducător,
vag scriitor, sprijinitor al ideii unioniste a-
lături de Sâulescu, Guști, Stamati.
Și totuși, dintre cele trei premii anunțate.
Academia nu a conferit decît două. Premiul
„Heliade Rădulescu" lui D. Vulpian, pentru o
culegere de arii populare românești puse pe
note pentru cor, voce și clavir, premiul
„Gheorghe Lazăr* medicului Zaharia Petrescu
pentru volumul „Elemente de terapeutică", iar
premiul „Năsturel Herescu" nu s-a acordat
deoarece „nici una din cărțile prezentate n-a
întrunit condițiile cerute". însă istorici de vază
existau, ba bine că nu, spre sfîrșitul secolu-
lui trecut Disciplină cu adevărate exigențe și
pretenții într-un curs neîntrerupt...
Lucian DUMBRAVA
Moment de la constituirea Cenaclului Uniunii Scriitorilor din Galați (foto, Paul Popa)
Convorbiri literare — 2
interviul convorbirilor
gavril istrate:
„fără literatură
nu mai poate fi
imaginată existența
unui popor"
— Stimate tovarășe profesor Gavril Is-
trate. am aflat dintr-o mărturisire a dum-
neavoastră, făcută cu un prilej sărbătoresc,
că dv. datorați iubirea pentru carte, ce vă
înflăcărează și, totodată, înnobilează ființa,
în primul rînd aerului pe care l-ați respi-
rat acasă, înmiresmat de aromele celor
cinci sute de bucoavne din biblioteca tată-
lui, om simplu din Neposul Năsăudului.
Era această existență a unei biblioteci in-
tr-o casă, nu de cărturar, ci într-una de
țară, un lucru obișnuit, ori o raritate? Ce
se putea găsi in rafturile unei asemenea
biblioteci ?
q Viața culturală din Transilvania se spri-
jinea, la începutul secolului nostru, pe cîteva
periodice scrise în limba maternă, pe nume-
roasele calendare care se tipăreau la Sibiu fi
la Brașov, precum și pe tot felul de broșuri
de popularizare, de la cele cu caracter lite-
rar pină la îndrumările cu caracter practic
din domeniul agriculturii, al medicinii ori al
creșterii vitelor. Un loc aparte ocupau așa
numitele legendare, manuale de școală alcătu-
ite cu deosebit simț de răspundere in privin-
ța educației morale și patriotice, ca fi a în-
drumării spre munca constructivă.
In copilăria mea am cunoscut mulți oa-
meni, fără instruire specială, in ale căror ca-
se puteai găsi un început de bibliotecă.
Alecsandri deținea, încă, „regalitatea litera-
ră", in Transilvania. Nu se putea imagina o
serbare școlară, spre exemplu, la care să nu
se recite poezii de ale lui. Mulți dintre cei
care ne găseam in liceu, pe atunci, și, cu
atît mai mult, mai înainte, am făcut cunoș-
tință cu Dumbrava Roșie, cu Dan căpitan de
plai. Balconul și Carpatul, Sentinela Română,
Odă statuii lui Mihai Viteazul, Peneș Curca-
nul, Sergentul și atitea altele, în asemenea
împrejurări.
Alecsandri era concurat, la Năsăudul meu,
doar de Coșbuc, din care merg pînă la a a-
Jirma că nu era țăran, pe Valea Someșului,
care să nu-ți poată cita cîteva titluri de poe-
zii de ale lui. O confirmare, indirectă, a a-
cestei realități am avut-o în septembrie 1966
cu ocazia centenarului nașterii poetului, cind
caracterul popular al poeziei lui Coșbuc a
fost subliniat de prezența, la Hordou, a mai
multor zeci de mii de țărani. Ei au dat ade-
vărata măreție momentului.
Din biblioteca tatălui meu, și din cele als
consătenilor lui de generație, nu lipseau poe-
ziile lui Octavian Goga, in legătură cu care
am și una dintre cele mai vechi amintiri li-
terare. Eram în clasa IV primară, la Nă
săud, și, ca de obicei, mă dusesem, la sfirși-
tul săptămînii pînă acasă. Ii țineam de urît
mamei care robotea la bucătărie. La un mo-
ment dat, m-am dus în „căsuță" unde își a-
vea tata biblioteca, și am luat volumul d»
poezii il lui Alecsandri. Citeam întins pe pat.
Din cauza căldurii, din casă, poate și din mo-
tive de oboseală, am ațipit, la un moment dat,
și, invirtindu-mă, în pat, am prins volumul
sub mine și am boțit cîteva foi. Tata s-a ui-
tat mustrător la mine și mi-a spus doar atit:
„Ce știi tu ce carte ai în mină". Vorbele lui
m-au durut și m-au urmărit foarte multă
vreme. Dar prețuirea de care se bucura Alec-
sandri, în ochii lui, mi-a fost confirmată și
altfel. Cum eu însumi începusem să-mi înfi-
ripez o bibliotecă, l-am rugat, la un moment
dat, să-mi cedeze volumul lui Alecsandri. Fără
să mă refuze formal, mi-a pus în mînă un
volum al lui Goga, spunîndu-mi: „Asta-i car-
tea care îți trebuie ție".
Preferința deosebită arăta tatăl meu pentru
Anton Pann, ale cărui „pilde" stăteau in per-
manență pe masa lui de scris. L-am auzit
de multe ori, reproducînd fragmente din „Po-
vestea vorbii", mai ales în serile de iarnă, la
sindrofiile vînătorilor care aveau loc, de obi-
cei, la noi acasă. Tata tempera înclinațiile
„fantastice", ale unora, și lămurea situațiile
comice ale altora, prin pilde împrumutate din
Anton Pann, cam în genul în care George To-
pirceanu „potolea" avîntul lui „cuconu" Nicu
Fantazie. Pe lîngă Anton Pann, erau, la loc
de cinste în biblioteca tatălui meu și Ion Ba-
rac (O mie și una de nopți, Istorii arabi
cești. Brașov, 1836) și Vasile Aaron, Leonat
fi Dorofata (Sibiu, 1815). Din literatura uni-
versală îmi amintesc de Femeia îndărătnică a
lui Shakespeare, de Toată viața istețiile și
faptele minunatului Tilu Buhoglindâ (Sibiu,
1888) pe care am învățat singur să descifrez
alfabetul chirilic. Drama istorică Wilhelm
Teii, a lui Schiller, în traducerea lui Șt. O
losif (Brașov, Editura Librăriei loan I. Ciutcu,
1913), a avut un rol determinant în orientarea
mea literară și în educația patriotică. Mai
am încă, dintre cărțile tatălui meu o traduce-
re din Cehov, „Țeranii", efectuată de Dr. L.
P. Dan (Budapesta, Tipografia „Poporul ro-
mân", 1909). Un loc important dețineau in
biblioteca respectivă, publicațiile periodice, de
la „Bobîrnacul" și „Foaia interesantă" (de la
Orăștie 1) pînă la „Foaia Poporului" de la
Budapesta, de la al cărui director D. Birău-
țiu se mai păstrează și unele scrisori. In acest
ziar și-a făcut tata debutul publicistic, la
vîrstă de 19 ani (1903) cu un grupaj de poe-
zii populare din Nepos.
— După terminarea liceului, la Năsăud,
asemenea vechilor transilvăneni, ați trecut
munții, e drept nu spre miazăzi, spre
București, ci spre Răsărit. Ați venit la Iași
să urmați universitatea. Era în 1933, Clujul
avea o faimoasă universitate, dar nu ați
rezistat chemării Moldovei, deși ar fi fost
mult mai simplu să ajungeți sub Feleac,
n-ați mai fi schimbat șase trenuri, dintre
care unele forestiere. Ați povestit cu vorba
și cuvîntul scris, că v-ați supus puterii
fascinante a lui Eminescu și Sadoveanu.
Apoi, cred, era nevoia sufletească de a
cunoaște o nouă lume, pe care o și bănu-
iați structural apropiată sufletește de Dv.
V-a confirmat așteptările, nădejdile această
întîlnire ?
■ O întrebare asemănătoare mi-a pus, încă
în anul intii de studenție, rectorul de atunci
Traian Bratu. Fosta capitală a Moldovei a
prezentat pentru mine, ca pentru atîția alții
un adevărat pămint al făgăduinței. După ce
i-am cunoscut trecutul, nu mai concepeam să
mă înscriu la altă, universitate decît la cea
de aici. Sadoveanu și G. Ibrăileanu au jucat
un rol hotăritor în determinarea mea, dar
au mai fost și alții, printre care luliu Moisil,
fost profesor și director la Tîrgu Jiu, evocat
mai tîrziu, de I. P. Țuculescu, tatăl pictorului,
care i-a fost elev, în cartea „Siluete din tre-
cut", apărută in Editura Scrisul Românesc din
Craiova.
La Năsăud funcționau, in vremea in care,
eram eu elev acolo, cîțiva profesori origi-
nari din Moldova : Ion Tăzlăoanu, la liceu,
unul dintre cei mai valoroși educatori dintre
cîți am avut, Gheorghe Tomescu, la școala
normală, Elena Tazlăoanu și Ecaterina Cată-
nescu la gimnaziul de fete. I-am cunoscut pe
toți și am făcut excursii cu ei atit in munții
Rodnei, pe Rotunda și Ineu, cit și la salinele
de la Ocna Dejului. E ușor de înțeles că în
discuțiile purtate cu ei, mai ales în afara o-
relor de clasă, venea vorba, adesea, despre
Moldova și despre Iași; de fiecare dată ie-
șeam îmbogățit din aceste discuții și mă sim-
țeam tot mai aproape de Iași. Un rol im-
portant, în determinarea mea de a veni la
Iași, a avut Sandu Manoliu, ieșean de origi-
ne. directorul Școlii Normale din Năsăud, i-
nițiatorul și principalul autor al frumosului
anuar „Icoana unei școli dintr-un colț de ța-
ră românesc", remarcat de Nicolae lorga. Cu
mijloacele mele materiale mai puțin decit mo-
deste nu-mi puteam permite să mă abonez la
ziare și reviste — cumpăram regulat „Adevă-
rul literar" și artistic", de la librăria profeso-
rului Emil Mărcuș, din fața liceului nostru.
Atmosfera culturală de la Iași, cu tradițiile
ei progresiste, corespundea, cel mai mult, i-
dealurilor, celor care, ca mine, vedeau pro
cesul unificării definitive, după Unirea cea
mare, în dirijarea tinerilor din școli spre
cunoașterea celorlalte provincii romanești.
— Ați fost atras către Iași și de figura
magului, a lui Garabet Ibrăileanu. Fasci-
nanta sa personalitate nu lumina, deci, nu-
mai în marele centre culturale, cărturarul
era, din cîte înțeleg, o prezență vie la
mari depărtări, de vreme ce ați ajuns să
fiți cucerit de el încă de pe băncile li-
ceului din Năsăud. E o simplă presupu-
nere ?
■ Am luat cunoștință de existența unor cărți
ale lui Ibrăileanu încă din clasa a Vl-a de
liceu. Profesorul Aurel Șorobetea, venit abia
cu un an în urmă de la Liceul Mihai Emi-
nescu din Satu Mare, era, în același timp, cus-
todele bibliotecii profesorale și conducătorul
societății literare a elevilor „Virtus romana
rediviva". Eu eram, in anul respectiv, vice-
președintele societății. Biblioteca profesa
rală era extrem de bine înzestrată. Găseai,
în rafturile ei, tot ce doreai din domeniul is-
toriei patriei și din cel al literaturii naționa-
le. Profesorul mi-a încredințat cheile biblio-
tecii și mi-a dat libertatea să mă folosesc de
ele oricînd. Imi petreceam acolo o bună parte
din timpul liber. Atunci am făcut cunoștin-
ță și cu Philippide și cu Ibrăileanu, după
cum atunci mi-au căzut în mînă primele nu-
mere din „Viața românească", seria veche
(1906—1916) dintre care unele au trecut gra-
nița de atunci cu numele schimbat : Primă-
vara. De asemenea era schimbat și numele
directorului: loan Sălăgeanu, In loc de C.
Stere și Dr. I. Cantacuzina și cel al străzii re-
dacției : Strada Păcurari nr. 6, in loc de Strada
Golia, 52.
La Biblioteca din Năsăud poate fi văzută,
și astăzi colecția revistei pe anii 1909—1911 cu
titlul schimbat: Primăvara.
— Ați avut norocul să-1 mai ascultați pe
Ibrăileanu. Seria Dv. a fost ultima pentru
care a predat criticul. Cîteva lecții doar
din nefericire. Celor auzite, celor din po-
veste, cum s-ar putea spune, Ii s-au adău-
gat cele trăite cu cea mai intensă și mai
înaltă emoție, după cîte îmi închipui.
■ L-am cunoscut intr-adevăr pe Ibrăileanu.
Cele cîteva lecții, despre Eminescu, nu pot
fi uitate; m-am referit eu însumi la ele, de
mai multe ori. Ibrăileanu era un om de-a
dreptul fermecător. Vorbea fără nici o morgă,
ca un buntc, străin, totuși, de orice afectare,
interesat de buna creștere a nepoților. Era
atita convingere în tot ce spunea, incit nu se
putea să nu fi de acord cu el. Ne-a impre-
sionat, cu deosebire, căldura expunerilor sale,
împotriva faptului că nu era nimic căutat în
ele, că se caracterizau prin cel mai autentic
stil vorbit. Tot ce ne comunica era rezulta-
tul unor judecăți desăvîrșite. Ascultînd.u-1, a-
veam impresia, de multe ori, că-l urmărim
fie in maximele din Privind viața fie în de-
licatele analize sufletești din Adela. Era, în-
tr-adevăr, un profesor neobișnuit. Expune-
rile sale orale depășeau paginile scrise.
Cei care n-au avut norocul să-l asculte își
pot da seama, numai aproximativ, de calități-
le lui din Prefața Ediției Eminescu 1930.
Ce spun eu aici, nu este o simplă impresie
personală. E un fapt verificat, îndelung. Ca
mine l-au văzut toți cei care au avut norocul
să-i audieze cursurile și, după amintirile lor
s-a putut contura un anume portret sufletesc
de nimeni contestat. Ibrăileanu nu se bucura,
în aprecierile foștilor lui studenți numai de
stima cuvenită unui mare profesor. El era
iubit și, în inima noastră, nu-l putea concura
nimeni. Imi aduc aminte cum în dimineața zi-
lei de miercuri 11 martie 1936, cînd colega
noastră Jana Minlescu, venind de la secreta-
riat, ne-a anunțat că Ibrăileanu a murit astă-
noapte, și cum, fără nici o vorbă, și fără nici
un îndemn, am început să ne stringem foile
de curs și, în două minute, nu mai era nimeni
în amfiteatru. Temutul profesor George Pascu
a rămas fără auditori. Am coborit în Fundacul
Buzdugan (str. Flamura Roșie, de astăzi),
unde profesorul nostru își avea locuința,
ne-am ridicat la Copoii, sperînd să-l întilnim,
ne-am risipit pe străzile orașului pe care el
l-a înnobilat prin activitatea desfășurată aici,
căutindu-l peste tot, cum îl mai căutăm și as-
tăzi, refuzînd să credem că revederea lui nu
mai este posibilă. Gîndurile noastre continuă
să ne fie dominate de el, spiritul lui ne urmă
rește și, de multe ori, coboară și ne popu
lează visurile. In amintirea noastră el va
trăi pină la sfirșitul zilelor, ce ni s-au dat
și orice apreciere nedreaptă, asupra activită
ții lui, vom considera-o ca fiindu-ne adresa-
tă și nouă, elevilor lui.
M-a mihnit, la un moment dat, o „răutate"
a lui Șerban Cioculescu, cu atit mai mult cu
cit e vorba de un critic literar pe care îl
citesc de peste cincizeci de ani și el a con-
tribuit alături de Perpessicius, George Căli-
nescu. Tudor Vianu și Pompiliu Constantines-
cu la orientarea mea in alegerea cărților pe
care urma să le citesc. In același timp, el
însuși s-a arătat impresionat la apariția pri-
mului volum din Amintiri despre Ibrăileanu
(1974), de numărul impresionant de elevi ai
profesorului care au ținut să-și exprime, în
scris, admirația și recunoștința cu care ii e-
rau datori. La o ședință organizată de Minis-
terul Invățămîntului, la care fuseseră invitați
specialiștii în literatură de la toate universi-
tățile și institutele din [ară. și la care par-
ticipam și eu în calitate de decan al facultă-
ții, Șerban Cioculescu. deși nu-l audiase nici-
odată pe Ibrăileanu și nu i-a cunoscut cursu-
rile (nedifuzate la vremea aceea; ediția de
Opere nefiind încheiată!), a făcut unele a-
precieri care nu corespundeau adevărului, din
care Ibrăileanu ieșea diminuat. Cum eu eram
unul dintre puținii, dacă nu cumva singu-
rul. dintre cei din sală, care l-am audiat pe
Ibrăileanu. m-am simțit obligat să iau cu-
vintul și să restabilesc adevărul. N-am putut
spune prea multe, însă, fiindcă, între timp.
Cioculescu plecase din sală fi n-am vrut să-l
„critic" în absență. Am „corectat" doar u
ne'e dintre afirmațiile sale, care puteau a-
tunca o umbră deformatoare asupra fostului
meu viofesor.
O idee clară, cit mai aproape de realitate,
asupra lui Ibrăileanu, își poate face orice ci-
titor al celor două volume de Amintiri... (1974,
1976) la care se mai pot adăuga, apoi alte a-
precieri, din rîndul cărora aș desprinde pe
cea făcută de Ana Blandiana în articolul „O
experiență de nerefăcut" (din „România litera-
ră" 13, III, 1986, p. 5) cu atît mai impresionan-
tă cu cit vine din partea unui nemoldovean.
E tot ce s-a scris mai frumos despre Ibrăi-
leanu, în ultima vreme.
— La acele cursuri Garabet Ibrăileanu
a vorbit despre Eminescu văzut de George
Călinescu. Tocmai apăruse „Viața lui Mi-
hai Eminescu". Ce ați deslușit atunci din
cuvintele și reacțiile sufletești ale pro-
fesorului Ibrăileanu ?
■ Cunoaștem părerile lui Ibrăileanu despre
cartea lui George Călinescu. din recenzia pu-
blicată în „Adevărul literar" din 16 oct. 1932
și, cu toate acestea, am urmărit prelegerile
respective cu un interes cum de puține ori
am acordat unei expuneri. Aprobind spusele
lui Călinescu, Ibrăileanu ne lăsa impresia u-
nui martor ocular al intimplărilor din carte,
în așa măsură ne convingeau spusele sale.
Bucuria de a fi descoperit, in sfîrșit, un bio-
graf pe măsura poetului și a operei sale,
transmisă și prin recenzia pomenită, transfor-
• ma, acum, expunerile lui Ibrăileanu în ade-
vărate momente sărbătorești. Singura pro-
blemă în care nu. se arăta a fi de acord cu
Călinescu era cea a datei nașterii lui Emines-
cu: „Domnul Călinescu s-a declarat pentru
15 ianuarie 1850; eu înclin spre 20 decem-
brie 1849, dată furnizată de Matei, fratele
poetului". In concluzie, însă, el afirma: „Dar
ce importanță poate avea o diferență de 25
de zile ? Nu este același lucru cu situația lui
Alecsandri, pentru care s-au propus anii 1819
și 1821 și, deci, e interesant de știut dacă poe-
tul avea, la 1840 cind a fost numit codirector
al Teatrului Național din Iași, 19 ani ori 21".
— Ați făcut parte cum v-ați mai confe-
sat, din ultima serie de studenți care l-au
mai ascultat pe Garabet Ibrăileanu și din
prima peste care s-a revărsat la Iași ver-
bul lui George Călinescu. Ați afirmat cînd-
va că dacă nu ar fi murit Ibrăileanu
poate ați fi îmbrățișat literatura și nu
limba. George Călinescu nu a putut exer-
cita o asemenea înrîurire ?
■ Am făcut, intr-adevăr, parte din seria de
studenți care cei din urmă l-au putut audia
pe Ibrăileanu și am fost cei dintîi care l-am
urmărit, la curs, pe George Călinescu. Eu sînt
cel dinții absolvent care și-a trecut licența cu o
comisie din care a făcut parte și Călinescu
Autorul celebrei Istorii a literaturii... se deose-
bea, fundamental de Ibrăileanu, în manifestările
sale exterioare. Dar existau intre ei și note co-
mune. E suficient să spun că amîndoi se i-
dentificau cu subiectul pe care îl tratau. Am
afirmat, altădată, că dacă nu s-ar fi îmbol-
năvit Ibrăileanu, și aș fi avut norocul să-i
audiez cursurile patru ani la șir, orientarea
mea ar fi fost alta: m-aș fi specializat, pro-
babil, în literatură. Cînd a venit Călinescu
la Universitate era tîrziu și problema nu se
mai putea pune, optasem, în mod definitiv,
pentru lingvistică, și, apoi, fiind în ultimul
an de studenție, nu mai eram în căutarea
drumului pe care trebuia să-l urmez.
— Ați ales pentru toată viața studiul
limbii. De bună seamă impulsuri sufle-
tești determină cel mai ades o asemenea
opțiune. Un rol de seamă îl joacă modelul,
care pentru dv. a fost și rămîne lorgu
Iordan. Profesorul Gh. Ivănescu vă soco-
tește cel mai fidel elev al său. Din ce se
nutrește această fidelitate ? Care au fost și
sînt afinitățile ? Pot să spun, sper să nu
greșesc, că descopăr, pe măsura trecerii
timpului, o tot mai mare asemănare cu
mentorul spiritual al domniei voastre.
■ Am spus că am venit la facultate cu
gindul să mă specializez în probleme literare,
dar asta nu însemnează cîtuși de puțin că
aș fi renunțat, vreodată, in gindul meu, la
studiul limbii. Cînd am constatat că Ibrăilea-
nu era bolnav și nu se mai arăta pe la fa-
cultate n-am stat pe ginduri și m-am fixat
pentru disciplina pe care o puteam pregăti în
condițiile cele mai bune. Profesorul Iordan
a fost cel dintîi pe care l-am audiat, din mo-
tivul câ el își anunța primul deschiderea
cursului, în fiecare an. S-a intimplat să des-
copăr în comportarea lui și în modul de gîn-
dire, unele puncte comune in care mă regă-
seam, după cum s-a intimplat să fie primul
cadru didactic care mi-a adresat o întreba-
re, în afara orelor de curs. M-a ciștigat prin
expunerea sobră, a materiei, fără nici o notă
retorică, și prin obiectivitatea desăvirșită eu
care vorbea chiar despre lucrările inamici-
lor săi. M-a atras, apoi, prin interesul acor-
dat studenților lipsiți de mijloace, prin cu
rajul civic de care dădea dovadă, prin aten-
ția dată literaturii în studierea fenomenului
lingvistic, ca și prin judecata in permanen-
ță dreaptă și, nu în ultimul rînd, printr-o
modestie proprie adevăratelor personalități.
Dar intîlnirea mea cu profesorul Iordan a
fost hotărîtoare și din alt punct de vedere;
din cel al limpezirii orientării ideologice. In-
tr-o perioadă de evidentă alunecare spre po-
litica de dreapta, a oficialității noastre, cind
tinerii, dezorientați, puteau fi atrași, foarte
ușor, spre apele tulburi ale fascismului a fost
un adevărat noroc pentru noi, studenții de la
Litere și Filozofie, să audiem cursurile lui
lorgu Iordan, ale lui Octav Botez, Petre An-
drei, Mihai Ralea, Dan Bădărău, profesori de
mare prestigiu, formați ei înșiși în spiritul
„Vieții românești", sub îndrumarea lui C.
Stere și G. Ibrăileanu, după cum nu se putea
să nu beneficiem de prezența în fruntea U-
niversității în calitate de rector, a profeso-
rului Traian Bratu,, democrat convins și om
de mare probitate morală.
Pentru noi. profesorul Iordan nu era numai
un mare lingvist, ci și un reprezentant stră-
lucit al spiritului democratic care domina
atmosfera culturală a lașului, cum avea să
să confirme, printre altele, prin desemnarea
lui ca președinte al Comitetului național ro-
mân antifascist și prin prezența, ca martor,
în procesul intentat împotriva colegului său,
comunist. Petre Constantinescu-Iași. A supor-
tat, cu seninătate, atît amenințările verbale
cit .și insinuările și atacurile din presă. Un
artieol apărut în „Glasul studențimii" se inti-
tula Domnul lorgu Iordan nu poate fi decan.
Cu toate acestea, profesorul nostru a fost a-
les fi confirmat in postul de decan, fără a-
probarea gazetarului respectiv. Intr-un ziar
central („Universul") s-a publicat un articol
prin care profesorul Iordan era atacat pe mo-
tivul că fiind comunist, nu respectă sărbăto-
rile legale și cele naționale, că (ine cursuri
in zilele respective. Protestului nostru, al stu-
denților, nu i s-a dat curs in coloanele zia-
rului respectiv și a fost publicat numai în
ziarele locale.
— Orientarea dv. spre cercetarea limbii
literare s-a petrecut din dorința de a nu
părăsi cu totul literatura, sau au fost cu
totul alte pricini la mijloc ?
■ Primele cursuri pe care le-am predat, i-
mediat după reforma invățămîntului, au fost
de gramatică istorică, de limbă română con-
temporană și de dialectologie. Am fost iniția-
torul cercetărilor dialectale în Moldova, dar
n-am încetat de a crede că studiul limbii na-
ționale nu poate fi separat de cel al litera-
turii. Limba literară a fost, în primul rînd,
creată de scriitori și tot ei au dus-o fi o
duc spre perfecționare. Nu putem nega alte
contribuții in acest sens, dar acelea sînt de-
parte de a egala aportul lui M. Eminescu sau
M. Sadoveanu. In momentul în care am fost
pus în situața de a renunța la cursurile de
pînă atunci, pentru a-l prelua pe cel de lim-
bă literară, am făcut-o fără nici o ezitare.
— In discursul de recepție de la Acade-
mie, din 1946, profesorul lorgu Iordan s-a
declarat membru al Școlii Philippide, adică
al Școlii de la Iași. Mai este valabilă pen-
tru puternica grupare de lingvști de la
Iași, la formarea și afirmarea căreia ați
avut un cuvînt greu de spus în calitate de
șef de catedră și decan al Facultății de
filologie, o asemenea titulatură ?
H Școala lingvistică ieșeană, întemeiată de
Alexandru Philippide și consolidată de lorgu
Iordan, își continuă existența într-o formă
oarecum deosebită, față de cea de pînă prin
anii 50. Ea nu se mai caracterizează printr-o
unitate desăvirșită de vederi între componen-
ța respectivi, ci prin atitudinea pe care a-
ceștia o au față de muncă, prin seriozitatea
cu care abordează un subiect și, aș zice, prin
rezerva pe care au manifestat-o totdeauna
față de anume teorii, ivite, cîteodată, nu
atît din nevoia de a contribui la dezvoltarea
disciplinei, cît, mai ales, din dorința de a
face zgomot și de a impune numele celor care
le-au emis. Prin forța lucrurilor unii dintre
elevii noștri au fost atrași de curente pe ca-
re le-au impus specialiști din alte părți, așa
cum numeroși lingviști tineri din celelalte cen-
tre universitare ale țării s-au afiliat, pînă
la un punct, școlii ieșene. Un rol hotăritor
i-a revenit aici academicianului lorgu Iordan,
care, transferat la Universitatea din Bucu-
rești, în toamna anului 1946, și numit director
al Institutului de Lingvistică, de acolo, a de-
venit îndrumătorul tuturor cercetătorilor ti-
neri din țară. Deosebirile dintre școlile din
Cluj, București și Iași au fost, astfel, atenua-
te, pe alocuri, pină la totala anihilare. Și așa
cum nu mai putem vorbi de o școală lingvisti-
că unitară la Iași, constatarea respectivă este
valabilă și pentru București și Cluj.
— Sînteți un om trecut prin atîtea fur-
tuni ale vieții dar ați reușit să rămîneți un
optimist. împărtășiți scepticismul, tot mai
răspîndit, privind viitorul disciplinelor fi-
lologice în fața puternicei presiuni a celor
tehnice și tehnologice ? Ce credeți în a-
ceastă privință ?
■ Nu pot crede într-un adevărat progres
în lume, fără aportul disciplinelor filologice
care au jucat și trebuie să joace un rol ho-
tărîtor în modelarea spiritului și în mobili-
zarea conștiințelor. Specificul unui popor nu
se evidențiază nicăieri mai temeinic decit în
operele literare. La ce s-ar reduce Grecia fără
Ilomer, Aristofan, Sofocle, Euripide, Aris-
totel. Platan sau Socrate ? Dar Italia fără
Dante, Spania fără Cervantes, Anglia fără
Shakespeare, Rusia fără Tolstoi, Turgheniev și
Gorki ? Ce a însemnat România înainte de
apariția Școlii Ardelene și a literaturii marilor
clasici din a doua jumătate a secolului al
XlX-lea ? înainte de literatura dintre cele
(continuare în pag. 5)
Gr. I.
3 — Convorbiri literare
poeții lumii
cîntă românia
Am recitit in vremea din urmă multe poeme, u-
nelc dintre ele semnate de mari poeți ai aces-
tui secol, inspirate din istoria românească bi-
milenară, din mitologia noastră și din realitățile
prezentului socialist al României. Cu emoție șl
cu reală satisfacție, am reparcttrs și o antologie
de poezie contemporană greacă, apărută în Edi-
tura Junimea, alcătuită și prefațată de laborio-
sul Andreas Rados. Volumul reunește texte ale
unor autori de frunte, unii dintre ei binecunos-
cuți (și) cititorului român, ilustrind cum nu se
poate mai convingător afirmația din prefață con-
form căreia în poezia Greciei moderne se remar-
că chiar o tematică românească. lannis Ritsos
sublinia undeva : „Poezia adevărată este înainte
de toate sinceritate" și adăuga că poezia „este
sufletul popoarelor". Ceea ce frapează, intr-ade-
văr, la lectura poemelor semnate de Leon Kou-
koulos, Gheorghia Selighiani-Anastasiadi, Mene-
laos Ludemis, Rita Boumi-Pappa, Nikos Pappas,
Theodosis Pieridis, Nikiforos Vrettakos, Victor Si-
vetidis, Dimos Rendis, lannis Manikas, Kostas A-
simakopoulos, Makis Apostolatos, Aris Tastanis,
lannis Ritsos însuși, în tălmăcirea unor Nina
Cassian, Tașcu Gheorghiu, Leonida Maniu, loa-
nichie Olteanu, /Vndreas Rados, Dorina Talaz,
Gheorghe Tomozei, Marin Sorescu (ordinea e cea
înscrisă pe coperta interioară a volumului) este
tocmai sinceritatea comunicării, faptul că dialo-
gul liric, pe alocuri tulburător, se poartă de la
suflet la suflet sub cerul însorit al aceleiași ro-
ditoare Balcanii, vocația dialogului constituind o
trăsătură definitorie a spiritului poporului care
l-a dat pe Platon, însăși arta dialogului, ca de
altfel toate artele, avindu-și sorgintea in vechea
Eladă. Să nu uităm insă, nici o clipă, că dialogul
presupune nivele așazicînd egale de angajare, de im-
plicare, de simțire, de receptare, de admirare și de
interogare a lumii. O poezie a lui Sivetidis o
confirmă încă o dată : „Panta rei și azi / bunul
meu eminescu. / Așa simplu, fără de nici o /
pricină anume. / / Panta rei... / Trecem cîntind
precum apele / însă unde, unde mergem ? /
Întrebarea există numai ca să ne punem în-
trebări". (Panta rei...).
Un cîntec despre România, astfel se intitulea-
ză volumul, este o carte de poezie ocazională in
sensul goethean al cuvîntului, o lirică născută
din contactul direct ori mijlocit — prin fapte de
cultură — cu o țară. („De Caragiale, Slavici și
Călinescu / de Creangă părintele poveștilor popu-
lare / și de Eminescu — al epicului Memento
mori / am fost fermecat mai înainte de a-ți
călca roditoarea ta glie" — mărturisește intr-un
imn Makis Apostolatos).
Autorii transfigurează în tonuri și formule li-
rice variate frumusețea unui tărîm lesne recogno-
scibil, măreția și vicisitudinile unei istorii, origi-
nalitatea unei spiritualități, patriotismul luminat
și aspirațiile oamenilor care au înnobilat si înno-
bilează cu gîndul și fapta lor pămîntul binecu-
vîntat de la Carpați, Dunăre și Pontul Euxin.
Sînt evocate și invocate în poemele acestor autori,
repet, de primă mărime, personalități celebre ale
istoriei și culturii poporului român, locuri de u-
nică rezonanță legate de devenirea și durata u-
nei națiuni, momente cruciale din viata aces-
teia : sînt prelucrate elemente ale mitologiei ro-
mânești, se dialoghează nu fără un dramatism
specific cu un spațiu geografic si psihologic ce
poartă amprenta unei personalități colective in-
confundabile.
Sigur, nu toate textele se situează la aceeași
(înaltă) tensiune lirică, la aceeași cotă de medi-
tație, de intensitate a trăirii lirice, de transfigu-
rare a unui sentiment, de altfel mereu sincer și
profund. E firesc, inegalitățile sînt inerente, în-
tr-o culegere în care sînt prezenti nu mai puțin
de 14 poeți. Importante, sînt, cred, ideea unifica-
toare a antologiei și, mai presus de orice, valoa-
rea și semnificația unui demers, care, la rîndul
lui, e generat de sentimentul adine al prieteniei,
al solidarității și comuniunii spirituale, de dorin-
ța de cunoaștere reciprocă si de colaborare a
două popoare situate în Peninsula balcanică, po-
poare între care există, cum se știe, strînse și
străvechi legături. Traducătorii, între ei scriitori
de prestigiu, se regăsesc într-o carte în care se
răsfrînge atît de expresiv chipul României eter-
ne. Iată un început de poem al Iui Nikos Pap-
pas intitulat: Eminescu : „Glas profund / de mol-
dave păduri răcorit / și țintind necurmat spre
înalt / glas profund între Dunăre și Prut / între
cîmpie și munții / ce-1 păstrează stins in de-
părtări... / gîndurile tale încălzite în sufletul
nostru / Aidoma cîntărilor de pretutindeni ale
poeților / cu culori din nord și din sud / și
precum stalactitele în adincimi de peșteri / în
tainițe de inimi tăinuite-s...".
Tn bună parte. Un cîntec despre România e un
volum de inspirate și vibrante notații lirice în-
lesnite de o privire proaspătă, revelatoare, ca de
pildă în amplul poem Putna de Victor Sivetidis :
„E o tăcere tainică în Putna / Tăcere-a zidurilor
ce sc clatină eolic / pe scena lumii nouă răs-
pîndind / mărimea de-altădată. / Ecouri bine-
voitoare urcă / din treaptă-n treaptă-n veacuri,
/ însă aici nu-s zei, ca să le mijlocească trece-
rea. / / Dar altceva din Putna ce poți spune ?
/ In fața preaslăvitului lăcaș / neputincios și
palid c / Cuvîntul / (...) O, Putna, nestemată-n
/ inelul României. / Mă salută cu — o rază
slava ta. / Un grec de azi / asemeni celui an-
tic / deslușește pe corpul tău urmele dălții lui
Fidias / nefasta Clitemnestrei mină / sau versul
lui Homer. / / Plecînd de-aici, / un grec în-
trezărește, cît este de rotund pămîntul nostru,
/ dar mai presus de-aceasta, / cum se naște fi-
ința unei noi mitologii". Numeroase poeme sint
închinate Bucureștiului, străzii, edificiilor sale, o
capitală-reper în frontul luptei pentru instaura-
rea pe planetă a unui climat de prietenie și pace.
„Bucureștiul înflorit în noaptea de mai / Filfiie
ca un alb steag al păcii-n Balcani" — scrie lan-
nis Ritsos.
Citind a doua oară, la distanță de 6 ani, Un
cîntec pentru România, am avut sentimentul unei
lecturi inedite și mi-am amintit cuvintele lui G.
Călinescu : „Poetul acestor vremuri trebuie să
stea cu picioarele și pe șes și pe munte, adică
în prezent și viitor, fiind combatant la cimp si
universal în zona alpestră, sensibil la toate vi-
brațiile, într-un cuvînt umanist".
Constantin COROIU
continuitatea
si unitatea
9
spiritului
revoluționar
■ n documentele de făurire a partidului co-
I munist, al clasei muncitoare din România,
■ în mai 1921, erau puse în evidență tradi-
țiile revoluționare ale mișcării noastre mun-
citorești și socialiste ; se sublinia că partidul
socialist, în toată activitatea sa. desfășurată
în folosul clasei muncitoare, s-a inspirat din
principiile socialismului științific și a avut o
atitudine clarvăzătoare în anii primului răz-
boi mondial. însăși titulatura de Partid So-
cialist-Comunist (folosită pînă la Congresul al
II-lea), era menită să pună în evidență uni-
tatea dialectică a continuității și a saltului ca-
litativ în evoluția mișcării noastre muncito-
rești, a luptei revoluționare organizată, încă
la 1893, într-un partid al clasei muncitoare.
De asemeni, perioada premergătoare marelui
forum muncitoresc s-a caracterizat printr-o
largă adeziune a tuturor cercurilor progresis-
te democratice din toate provinciile românești.
Una din gazetele socialiste transilvănene fă-
cea apelul călduros : „Să mergem la Congres,
să întindem mîna frățească muncitorimii din
vechea Românie... Sâ ne cunoaștem unii pe
alții, să ne unim organizațiile. Să le facem pu-
ternice și viabile și să luptăm cu puteri co-
mune împotriva capitalismului, pentru făuri-
rea unei societăți noi și mai frumoase". în
contextul istoric nou, definit de înfăptuirea,
în 1918. a statului național unitar, victorie e-
pocală a maselor populare din întreaga țară,
la realizarea căreia clasa muncitoare, mișca-
rea socialistă au adus o substanțială contri-
buție, România intrase într-o nouă etapă a
dezvoltării sale. în planul mișcării muncito-
rești, istoricul eveniment a dus la întregirea
organizațiilor politice și profesionale ale pro-
letariatului, la sporirea forței și capacității
lor de a se situa în fruntea acțiunilor revolu-
ționare, „astfel îneît — arăta tovarășul Nicolae
Ceaușescu — să-și poată asuma răspunderea
conducerii întregii lupte revoluționare din
România pentru răsturnarea claselor exploa-
tatoare de la putere, pentru înfăptuirea vic-
torioasă a revoluției proletare și trecerea la
făurirea societății socialiste".
Partidul Comunist Român s-a afirmat, din
primul moment, ca unic reprezentant legitim
al proletariatului din întreaga țară, ca în-
drumător și conducător al tuturor organizați-
ilor politice muncitorești de pe cuprinsul țării
întregite. Evidențiind semnificația Congresu-
lui din mai 1921, Programul partidului relevă
că făurirea partidului comunist „a marcat a
etapă nouă, superioară atît pe plan politic și
ideologic, cît și organizatoric în mișcarea re-
voluționară din România.... a dat un nou și
puternic avînt luptelor politice si sociale des-
fășurate de masele largi populare din țara
noastră". Legătura strînsă si permanentă cu
poporul a fost izvorul nesecat din care partidul
și-a tras forța în marile bătălii pe care le-a
organizat și condus. Una din căile prin care,
îndeosebi după 19V4, anul trecerii în „afara
legii", P.C.R. a păstrat această legătură și
s-a menținut în miezul evoluției politice, a
fost aceea de creare a unor organizații de-
mocratice de masă, legale sau semilcgale. cu
ajutorul cărora a orientat lupta unor largi
categorii sociale. In deceniul al patrulea, prin
intermediul acestor organizații si al presei e-
ditate de acestea, P.C.R. a desfășurat o am-
plă activitate de organizare a luptei antifas-
ciste a unor largi forțe si categorii sociale,
muncitori, țărani, intelectuali, reprezentanti ai
micii burghezii și chiar ai marii burghezii,
interesati. într-un moment sau altul. în apă-
rarea statului național unitar. în dezvoltarea
patriei pe calea progresului și independenței.
în cadrul acestui partid cu largi audiențe în
mase, o activitate neînfricată, în anii grei ai
ilegalității, a desfășurat tovarășul Nicolae
Ceaușescu, încă din anii fragezi ai tinereții,
în conducerea Comitetului Național Antifas-
cist, a Uniunii Tineretului Comunist, în frun-
tea unor aprige bătălii antifasciste și antire-
vizioniste, oriunde interesele poporului și ale
partidului i-au cerut să fie . Unele dintre a-
ceste organizații au acționat pe perioade mai
lungi, altele au fost interzise ori suprimate,
dar prin activitatea lor au sporit prestigiul parti-
dului în rîndurile maselor largi populare, i-au
făcut cunoscut punctul de vedere în toate pro-
blemele naționale și sociale care se puneau.
Marile bătălii din anii crizei economice, „au
exprimat — cum aprecia tovarășul Nicolae
Ceaușescu — în modul cel mai grăitor spiri-
tul combativ al clasei noastre muncitoare, a-
firmarea rolului partidului comunist, a capa-
cității sale de a organiza și conduce lupta
oamenilor muncii". între activiștii și simpa-
tizanții partidului s-au aflat și savănți, scri-
itori, profesori, medici, artiști plastici, publi-
ciști. Acțiunile lor au dat un și mai mare
prestigiu partidului în opinia publică, întărind
sentimentul de încredere și solidaritate pe
principii deomcratice. O tactică eficientă a a-
lianțelor va promova partidul în perioada
dictaturii militaro-fasciste și a pregătirii re-
voluției de eliberare socială, națională.^anti-
fascistă și antiimperialistă de la 23 August 1944.
Pe parcursul a șase decenii si jumătate de
la făurirea P.C.R.. oamenii muncii, prin lupte
și jertfe necurmate, au înlăturat exploatarea
claselor dominante, au înfăptuit revoluția so-
cialistă și au trecut la edificarea societății
socialiste multilateral dezvoltate. „Niciodată în
România — arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu
— n-a existat un alt partid politic cu o istorie
atît de bogată și glorioasă care să fi luptat
cu abnegație și să fi realizat atîtea pentru
fericirea poporului român, pentru măreția na-
țiunii noastre. Partidul nostru s-a născut și a
crescut odată cu proletariatul, destinul său
este strîns legat de cel al clasei muncitoare,
al întregului popor român". Perioada inaugu-
rată de cel de al IX-lea Congres al P.C.R.,
prin profunzimea și dinamismul transformări-
lor pe care le-a cunoscut, prin marile pers-
pective deschise, se înscrie drept cea mai cu-
tezătoare din întreaga istorie a devenirii noas-
tre socialiste.
Paulian MICU
consonanta
cu epoca
Una dintre caracteristicile de fond ale
timpului nostru constă în aceea că via-
ța, (privită în multiplele ei aspecte), se
desfășoară intr-un ritm mult mai intens și
mai accentuat ca altădată. Această înfățișare
vibrantă și, nu o dată, eroică a epocii impune
observația că tot ce ține de a exista (și, cum
se știe, nimeni nu se poate abstrage acestui
predicat), se cuprinde integral, mistuindu-se
in sonul cadenței generale. Literatura în an-
samblul ei, dar mai ales poezia, prin sponta-
neitatea refracțiilor ce o determină, oglindeș-
te cu limpezime aspirațiile cascadice și tros-
netul clocotitor al istoriei. De-a lungul tu-
turor timpurilor, la noi și pretutindeni, poe-
zia a rămas sub semnul acut al simultaneită-
ții și al conosonanței cu epoca. De aceea, ra-
portul artist-realitate trebuie receptat în în-
lănțuirea sa dialectică, în finalitatea lui cog
nitivă, conștiința umană neputînd fi situată
deasupra realului care-o determină și pe care,
la rindul ei, îl oglindește. Amplitudinea unei
opere, a unei creații, este dată de condensa-
rea in fondul ei a timpului estetic, marcat
de punctul inițial și poziția maximă a desfă-
șurării subiectului creator. Or, privită din a-
ceste perspective, unitatea poeziei noastre ac-
tuale stă în diversitatea ei, în diferența spe-
cifică și timbrul personal — inconfundabil —
al fiecăruia dintre autorii lirici convocați la
acest mare festin. Unii dintre creatori (Eugen
•Jebeleanu, Ștefan Augustin Doinaș, Adrian
Păunescu, Ana Blandiana, Nicolae Țațomir,
Maria Banuș, Ion Brad, loan Alexandru, loa-
nid Romanescu, Horia Zilieru, Corneliu Sturzu,
Paul Balahur, Nicolae Turtureanu, Ion Chi-
riac. Emil Brumaru, Emil Nicolae, Gheorghe
Drăgan, Vasile Filip. Ion Hoi^a, Paul Sân-
Petru, Ion Chirie, Gabriela Scurtu ș.a.), au
în vedere așezarea simetrică și ritmată a ver-
surilor, acel „paralelism al formelor" pome-
nit, în urmă cu șaptezeci de ani, de Gala
Galaction și citat în 1966. de Vladimir Streinu
în volumul intitulat Versificația modernă. Este
vorba de expresivitate stilistică și arhitectu-
rală a versului, de acel „tot armonic", prin
care G. Călinescu înțelegea starea de fapt a
poeziei, aspectul inefabil și metafizica ei.
Urmind linia clasică, adică starea de totdeau-
na a exprimării lirice, gîndul lor ni se dez-
văluie șoptit, lipsit de spectacular, fără a elu-
da însă ardența la vibrația cosmică a spiri-
tului.
Pendulind între corsetul versului clasic și
căderea liberă (la unii ușor uscată) a versu-
lui modern, poeți la fel de importanți și cu-
tezători in angajarea lor la freamătul epocii
(Marin Sorescu, Aurel Rău, Ovidiu Genaru,
Cezar Ivănescu, Nicolae Prelipceanu, Nina Ca-
ssian, Ion Hurjui, Constantin Pricop, Haralam-
bie Țugui, Vasile Constantinescu, Vasile Mi-
hăescu, Nichita Danilov, Sterian Vicol, Ion A-
lexandru Angheluș, Lucian Vasiliu, Liviu Pen-
defunda, Gheorghe Lupu, Emilian Marcu, Ma-
riana Codruț, Dan Giosu, Adi Cristi, Nicolae
Panaite, Valeriu Stancu. Liviu Antonesei, Aura
Mușat, Titus Vîjeu etc.) optează pentru sune-
tul pur al poeziei, în structura căruia meta-
fora este mascată de inteligență. Se impune
precizarea că grupările considerate aici nu
revocă interferența dintre ele, mai ales în
condiția autorilor care s-au impus istoriei li-
teraturii contemporane și a căror poezie, a-
nulînd orice clasificare, are, un statut ideolo-
gic bine conturat. Poetul adevărat își situea-
ză contemplarea deasupra capriciilor formale,
dar, în același timp, nu-i este indiferent afo-
rismul lui Paul Valery, după care visul nu
poate fi descompus (nimicit, adică) în părți-
ie-i constitutive. Poezia izbucnește din senti-
mentul unic al omenescului față de condiți-
ile omului ca ființă fără număr în ordinea
eternă a universului. Este, pînă la un punct,
un semn magic, și, în articulațiile ei cele mai
intime, creația în general constituie un răs-
puns inspirat dat disperării în fața trecerii.
De aici, veșmîntul ei predilect — simbolul —,
adică acel ceva greu de definit care. în sferele
lui ideale, (v. poezia lui Eminescu), deși e
foarte limpede iși păstrează totuși aura e-
nigmatică și impenetrabilă. Simbolul este cen-
trul în jurul căruia se-nfășoară, asociativ,
metafore și cuvinte, a căror grupare dă naș-
tere ideii poetice, percepută ca o muzică în-
depărtată și complexă, a cărei semnificație
distinctă este însă mereu deschisă. Ermetiștii
sintactici și lexicali au îndepărtat, n-au neli-
niștit- (cum, crezînd, s-au înșelat) pe nimeni,
niciodată. Ei au confundat mereu sistemul în-
cărcat cu mai multe înțelesuri al poeziei mari
cu semnul halucinant al versului criptic : au
confundat intenția cu sensul interior pe care-1
simțim, îl intuim al creației lirice. Poezia a
rămas un proces (complicat și nu la îndemîna
oricui) de sistematizare superioară a ideii —
situată deasupra oricăror experiențe din a-
fara metamorfozărilor eului creator. Exprimînd
stările unui subiect (adesea prin eliminarea e-
picii predicatului), poezia se cuprinde în spa-
țiul simbolului și exprimă atîtea idei cîte i
le poate descoperi un număr infinit de alte
subiecte.
organizarea și conducerea
de către P.C.R. a mișcării de rezistentă
în perioada 1940—1944
; ncepînd cu anul 1940 poporul român a fost
î obligat să treacă prin momente deosebit
* de grele care-i puneau în pericol liber-
tatea, independența și progresul social. Eveni-
mentele internaționale, intervenția brutală a
Germaniei hitleriste în treburile interne, exis-
tența în viața politică a unor grupări fasciste,
măsurile represive împotriva forțelor democra-
tice au contribuit la slăbirea României intr-o
perioadă critică pentru ea. Izolată, fără nici
un sprijin din afară, țării noastre i-au fost im-
puse importante cesiuni teritoriale. Datorită
sprijinului direct acordat de reprezentanții lui
Hitler în România — Garda de fier — și sub
amenințarea armată a Reichului s-a produs ab-
dicarea lui Carol al II-lea în favoarea fiului
său Mihai și numirea, la 4 septembrie 1940, a
generalului Ion Atonescu ca prim ministru ca-
re, foarte curînd își va asuma funcții su-
preme politice și militare, intitulîndu-se „con-
ducător al statului". In această situație ca și
în atîtea alte rînduri, partidele politice bur-
în poemul Tricolorul, de pildă din volumul
intitulat Imnele Moldovei (Ed. „Albatros".
1980), loan Alexandru, in versuri ca : „Mă uit
la tine, steagul meu de Țară, / în trei culori
de maica mea țesut / Pe-o margine sînt zilele
de vară / Așa cum fost-au toate la-nceput.
/ Despre adine e aur, pe afară pîine / și-n
inimă e pace din cuvînt", relevă dublul aspect
al simbolicii sufletului românesc ; fiind vor-
ba, în primul rînd de simbolul cuprins în
culorile drapelului nostru (roșu, galben și al-
bastru), poetul implică fiecăreia din aceste
culori o înțelegere adîncă și reconstituie, filo-
sofic, bucuriile, jertfa, iubirea și trăinicia su-
fletului românesc. Curgătoare și nu rareori
năvălind cascadic, poezia lui loan Alexandru
are ceva din rîtiduiala tristă ori săltată a
Doinei noastre, tonul ei baladesc amintind de
liniștea contemplativă, dar și de privirea ful-
gerătoare a omului de pe aceste meleaguri.
Ea înfățișează estetic realitatea unui spațiu
și-a unui timp peste care istoria literară nu
va putea trece oricum.
Mustind de reacții și probleme grave legate
de conștiința eului nostru de azi și de mîine,
Paul Balahur reușește în cele douăsprezece
versuri ale poeziei Inscripție (V. Un gînd pen-
tru partid, Junimea, 1986), să dilate timpul,
cosmicitatea iubirii pentru patrie, limpezind
pentru o clipă, oceanul de sentimente, de care
se simte îmbulzit poetul : „Tot ce-au visat în
veacul lor străbunii / Care ne-au dat o țară
de vegheat / S-a-nveșnicit în verbu-nțelepciu-
nii Și-n demnitatea gîndului curat... / /
Ei au visat o patrie de bine, / Ei au gîndit
o patrie de dor — / Din tot ce este puru-
rea rămîne / O-ntemeiere întru viitor... / /
Au trebuit să apere în luptă / Hotarul drept
al permanenței lor. / Dar Doina au cîntat-o
ne-ntreruptă / Ca pe un sentiment ocrotitor..."
Am citit acest poem pentru fiorul ce ni se
dezvăluie în contrastul dintre spațialitatea în-
tinsă în toate sensurile a celui care comu-
nică și forma frîntă, întreruptă parcă de un
suspin, a căderii versurilor : după fiecare din-
tre ele se simte necesitatea punctului, perce-
put nu ca prezență ortografică, ci ca o rea-
litate organică legată de fondul mărturisirii.
Finalul estompat al rimelor întărește ideea de
continuitate. Este în acest poem foarte fru-
mos și dens rezultatul cutremurător al unor
stări și sentimente etern valabile.
Poezia noastră de astăzi nu ne întîmpină ex-
clusiv în paginile cărților aflate în biblio-
teci, ci o descoperim ca fiind amestecată —
geologic, — cu pămîntul țării și — epic — cu
istoria no.astră. în manifestarea ei sublimă,
lirica actuală românească, asemenea cîntecu-
lui anonim, vorbește despre trăinicia poporu-
lui român, motiv pentru care flacăra ei pură
se ridică deasupra oricărui comentariu. Ame-
țitoarea rostogolire a evenimentelor, lipsa de
răgaz în fața stărilor perene ale existenței,
teama de a nu fi cucerit totul din curgerea
sinuoasă și limitată a unei vieți constituie
motivele și temele predilecte ale poeților, an-
xietățile lor (cînd, uneori, se pune și pro-
blema acestora) ținînd, îndeosebi, de neputin-
ța eului dc a exprima apoteotic fiorul comun
încercat de forța dialectică a împlinirilor. In-
clus organic șirului neîntrerupt al celor pen-
tru care locul existenței fizice este aureolat
de legendă și topit în acordul sublim al cîn-
tecului — scriitorul român de azi se simte co-
pleșit de nostalgia peisajului rustic, cîntat.
deopotrivă, în rugă și blestem. Aparentul „ex-
pansionism liric" al unor poezii (Horia Zilie-
ru, Nicolae Turtureanu, Paul Sân-Petru, Ion
Chiriac) nu exprimă altceva decît fronda ne-
vinovată a defulării înțeleptului lucid, care
știe că în fața dispariției mai poate sta doar
cuvîntul bine ales și potrivit, cunoscut fiind
faptul că încercarea de-a escalada timpul este
posibilă prin luptă, adică prin forța creației
și a iubirii, precum și prin curajul de a te
considera inclus în circuitul etern al natbrii.
Poeții, creatorii în general, știu că cea mai
fericită postură civică este aceea a contemplării,
condiția fiind ca, atunci cînd împrejurările
o cer, omul teoriei să treacă la faptă, aliniin-
du-se chemării marșului cotidian, chiar dacă
astfel sacrifică eternul pentru virtutea inclu-
derii vremelnicului în etern.
Virgil CUȚITARU
gheze s-au dovedit incapabile de a interveni în
rezolvarea favorabilă a intereselor naționale.
Lucrul acesta a devenit evident cînd regimul
militar, ca formă de guvernămînt, a luat o se-
rie de măsuri ce s-au dovedit reacționare, anti-
populare și antinaționale. Sfîrșitul anului 1940
a însemnat, de fapt, ocuparea României de că-
tre trupele Wehrmachtului nazist, prilej bine-
venit pentru Germania ca pe lîngă aservirea
politică a țării să poată trece la subordonarea
economiei românești. .„România ar trebui să
facă bine să renunțe pe cît posibil la ideea de
a avea o industrie proprie", afirma Hitler. De-
altfel, prin acordul din 4 octombrie 1940, Ger-
mania lui Hitler a obligat România să-și adap-
teze economia cerințelor sale de război și să
accepte controlul „specialiștilor germani".
In fața dezastrului în care România era îm-
pinsă, forțele patriotice au răspuns prin orga-
nizarea mișcării de rezistență. In toate țările
(continuare în pag. 7)
,D. IVĂNESCU
Convorbiri literare — 4
romanul
actualității
_ estinui romanului este condiționat de
I] vocația scriitorului angajat în istorie, in
u asumarea ei ca experiență epică, dar mai
ales în putința lui de a construi durabil,
de a reînvia un spațiu al faptelor ,al feno-
menelor de natură existențială. în relație eu
conștiința vieții ce se naște, există. Roman-
cierul trăiește în societate, e în raport di-
rect cu istoria, participă la evenimentele ei,
nu poate rămîne străin la fluxurile și reflu-
xurile moravurilor v la natura dramatică a
protagoniștilor aduși pe scenă, la existen-
ța care se consumă sub privirea sa. El este
martorul implicat în evenimentele sociale,
în frămintările care au loc în epocă, el dă
seamă din punct de vedere al literaturii,
cum trăim, cum gîndim, ce succese sau
eșecuri ne iluminează sau nu ființa. El este
cel' ee știe ceea ce noi încă nu cunoaștem,
ca faptă și idee, ca memorie și destin. El
este o lume etern vorbind de înțelesurile ei.
Un verb rostit. Totul este interogat din
perspectiva valorii ce luminează situații,
conflicte, semnificații, le face să existe sub
cerul senin sau neliniștit al vieții, sub zo-
dia artei, literaturii condiționată de lumea
reală, socială, de spiritul timpului disponi-
bil' să cucerească și să fixeze, prin creație,
esența fenomenului cu reprezintă o colec -
tivitate, o șansă istorică, un mod de a exis-
ta specific. Voința de a inventa o lume
nouă, cu legi noi, cu personaje noi. cu o
filosofie ridicată pe adevărurile fundamenta-
le ale istoriei răspunde vocației romancieru-
lui de a fi o voce a actualității, de a-și jus-
tifica eu orgoliu sau umilință, dreptul
său la istorie, la valorile ei. printr-o operă
care să-l reprezinte, atit ea scriitor, cit și
epoca in care trăiește. Viața sintetizată in
ficțiune, in rememorări epice este o dovadă
că romancierul' deține arta de a-i descoperi
actualității semnificații noi, de a-i traduce
cu un mare curaj relațiile dintre individ și
societate1, dintre o conștiință a identității și
una a mistificării, dintre adevăr și minciu-
nă, dintre1 autentic și fals, reanalizate fără
patimă, cu ochii lucidității.
Ce ne restituie romanul actualității, ce i-
dei și teme îl fac să răspundă, atunci cind
răspunde, imediatului? Nu este1 nici o noutate1
să spunem că romanul actualității e posibil
numai in funcție de arta romancierului de
a defini epic o realitate socială, de a-i da
o structură narativă care să respire viața
adevărului, un fragment de istorie trăită
concret, ce nu trebuie să cunoască abisurile
anonimatului, ci oglinzile autenticității în-
fățișind cu realism și în toată complexitatea
lor fenomenele sociale de azi. Actualitatea
nu trebuie confundată cu „evenimentele"
care s-au logodit eu efemerul, cu clipa, cu
momentul. înțelesurile ei cuprind o sinteză
de spirit contemporan, de ființă ce răspun-
de faptelor, problemelor contemporane, in-
teriorizîndu-le, trecîndu-le în tipare noi ale
croației, în numele unei conștiințe active.
„fără literatură nu mai poate
fi imaginată existenta unui popor66
(urmare din pag. 3)
două războaie mondiale ori de cea de azi ? Fă-
ră literatură nu mai poate fi imaginată exis-
tenta unui popor. Nu se poate discuta nimic
cu un individ care nu este cit de cit inițat in
istoria națiunii proprii. Nici nu poți pretinde
că iți iubești patria cind te arăți indiferent
față de limba vorbită pe teritoriul ei.
Fără poezie nu crește nici griul, nu taie
nici coasa și nu ard nici cuptoarele de la
Hunedoara fi de la Reșița, iar copii nu mai
devin niciodată bărbați.
— Biblioteca cu cele cinci sute de bu-
coavne din Nepos, biblioteca tatălui dv., a
înflorit în biblioteca de bibliofil pasionat a
dv. Cind a început această frumoasă pati-
mă și care sînt comorile pe care le-ați a-
dunat ?
■ Cele mai vechi cărți din biblioteca mea
datează din primii ani de liceu. Ele au format
nucleul de bază care a crescut, in mod sub-
stanțial, in timpul studenției, cind lașul era
considerat, fără nici o exagerare, orașul căr-
ții. Aproape nu era stradă pe care să nu gă-
sești o anticărie. De cîte ori plecam de la
cămin și treceam prin oraș, mă întorceam ră-
vășit ; nu dispuneam niciodată de banii de
care aș fi avut nevoie să cumpăr cărțile pe
care le vedeam. Mă gindesc, de multă vre-
me, să scriu un articol despre anticăriile la-
Actualitatea nu refuză o ierarhie de valori,
o tradiție, o memorie istorică in curs de
desfășurare, o esență a vieții ce se înteme-
iază pe adevărurile concrete ale prezentului
trău. Actualitatea asimilează o experiență
vastă caro propune un modei, ca expresie a
realității, un univers care vorbește de un
orizont de receptare, de un flux de idei
născut din gindirca activă provocată dc
contemporaneitate. Romanul actualității nu
poate face abstracție de ceea ce este con-
temporan cu noi, cu condiția de om modern
angajat cu totul in istorie, ca ființă mo-
rală. G. Călinescu remarca pe bună drep-
tate că „A fi contemporan înseamnă a mer-
ge in pas egal' și normal cu cei din jurul
tău, «impins» de trecut și cu ochii mereu
spre viitor, și adesea nu trăiești în prezent
decît in măsura in care faci un salt spre
viitor, atunci cind ai fost prea mult prins
de trecut".
Actualității îi răspunde ideea de roman
ee iși creează contemporaneitatea din ceea
ce este universal-uman, din ceea ce va dura
in timp, va fi o permanență, vorbește de
o artă cc* va cunoaște eternitatea, șansa si-
gură de a pune in evidență chipul unei e-
poci, de a-1 crea cu sinceritate, cu curaj, de
a nu-și falsifica identitatea. Timpul istoric,
spiritul lui au nevoie dc1 forme de natură
estetică caro să supraviețuiască, să depună
mărturie despre viața de azi. despre feno-
menologia ei morală. Romanul actualității
și-a asumat acest rol. Romanul lui Liviu
Rebreanu, Pădurea spinzuraților era foarte
actual’ in momentul cînd a apărut, restituia
eu o extraordinară artă epică o sinteză a
actualității istorice și sociale din epoca ro-
mancierului. Refugiile lui Augustin Buzura
înfățișează cu realism și luciditate o actua-
litate pe care o trăim cu toții și căreia ii
recunoaștem fără dificultate semnificațiile,
adevărurile. Două romane de o excepțională
valoare artistică, scrise cu conștiința că sînt
nu atit documente istorice, ci oglinzi ale a-
devărului ce răsfrîng o epocă, ne vorbesc
de un timp social, de o condiție umană tra-
gică. ne dau un răspuns actualității. Difi-
cultatea de a scrie romanul actualității nu
este o vorbă goală. Marin Preda recunoaș-
tea acest adevăr :
„Imediat ce am terminat primul volum
m-au învăluit alte idei, alte subiecte mai
contemporane, de actualitate, și am inceout
să scriu la ele. volumul II al „Delirului"
urmînd să mai aștepte. Frămîntările ce au
loc in societatea noastră trebuie să fie scrise
acum cînd se desfășoară, pe cînd un roman
cu tentă istorică sau de epocă poate fi ela-
borat orieînd. totul depinzînd de talentul
scriitorului, de modul cum el se integrează
și se implică în evenimente".
Romanul actualității nu se poate scrie la
modul declarativ — festivist. EI este un e-
xamen de conștiință, de înalt profesionalism,
unul dificil de trecut, dar posibil într-o e-
oocă unde talentul și adevărul’ se recunosc
în aceeași oglindă. Actualitatea romanului
românesc de azi este o probă fundamentală
pe care orice romancier trebuie să o trea-
că. Vocația lui nu poate fi decît romanul
actualității.
Zaharia SANGEORZAN
șului. despre cărțile rare pe care le-am achi-
ziționat din ele. E greu să dai un răspuns
cit de cit mulțumitor la această întrebare. Ar
trebui înșirate multe titluri de cărți, publica-
ții rare, volume, pe care nu le posedă vite-
odată, nici bibliotecile cele mai mari din o-
rașul nostru. Ceea ce pot spune aici este că
mi-a plăcut să consult opera integrală, a u-
nui scriitor, in toate edițiile existente, cind
am vrut sâ scriu despre el, șt că niciodată
n-am citat o carte sau o revistă pe care nu
le-am avut in mină. In cazul scriitorilor de
care m-am simțit cel mai aproape, m-am stră-
duit să-i am la indemină in cit mai multe
ediții. Este cazul lui Eminescu, a lui Sado-
veanu, a lui Coșbuc sau a lui Lucian Blaga,
a lui Rebreanu ori a lui Tudor Arghezi.
— Ce vă mai frămintă, stimate tovarășe
profesor Gavril Istrate. Ce ați dori să mai
scrieți, să mai publicați ?
■ Proiecte sint, fără îndoială, dar, cum
nu m-am grăbit niciodată in a-mi lua angaja-
mente, cred că e mai potrivit să lăsăm a
ceasta întrebare fără un răspuns categoric
In disciplinele filologice, posibilitățile de ma-
nifestare sint încă destul de mari. Sute de
specialiști pot să se întreacă in cercetări, fă-
ră teama de a se incomoda unii pe alții, de
a-și lua unii, altora, subiectele preferate.
Limba română literară și, cu deosebire, dia-
lectele ei sînt departe de a ne fi cunoscute
în profunzime.
— Vă mulțumesc.
O
bibliotecă
a literaturii
române
Ultimii douăzeci de ani au marcat un vizi-
bil salt calitativ și pe planul editării știin-
țifice a valorilor trecutului. Acum au fost
inaugurate atîtea serii de ediții critice si
complete. îngrijite de cercetători al căror de-
votament a fost însoțit de competență. Indi-
ferent asupra cărei epoci literare ne-am în-
dreptat atenția, constatăm că scrierile princi-
palilor ei reprezentanți sînt în plin proces de
editare. Mai mult, chiar autorii de a doua mină
au captat interesul editorilor : Heliade, dar și
C. D. Aricescu ; Eminescu. dar și lacob Ne-
gruzzi. Camil Petrescu. dar și G. M. Zamfi-
rescu.
Clasicii, in înțelesul didactic a] cuvintului.
au avut, firește, prioritate, deși operele lor par
să fi ridicat și cele mai complicate (a se iti :
delicate) probleme de editare. Continuarea e-
diției monumentale Eminescu. inițiată de Per-
pessicius. proiectată a fi desăvirșită pină la
centenarul morții poetului național, a avut
darul de a dezvălui, cu drosebire prin volu-
mele recent»*. anvergura gazetarului politic,
original deopotrivă prin atitudin»* si expresie.
Ediția Slavici, ce se apropie de sfîrșit, a a-
tras luarea aminte asupra preocupărilor peda-
gogice ale autorului Morii cu noroc. Avem,
de asemenea, o ediție utilizabilă a scrierilor
lui Creangă, a fost inaugurată o serie de o-
pere T. Maiorescu și continuată aceea a o-
perei lui Bâlcescu. Scrierile lui V. Alecsandri
au ajuns la volumul al X-lea, ca și ale lui
Odobescu. Asachi, Heliade. Constantin Negruz-
zi. Bolintineanu. Macedonski sînt și ei în
curs de tipărire, ca si Duiliu Zamfirescu, H. P.
Bengescu, Camil si Cezar Petr«*scu. Dispu-
nem de o exemplară ediție a beletristicii lui
Rebreanu. de o ediție cvasicompletă a scrie-
rilor lui G. Ibrăileanu și de una a operelor
lui T. Vianu. S-au deschis șantierele operelor
complete ale lui Sadoveanu, Blaga, E. Lovi-
nescu. Și n-am amintit decît cîteva dintre im-
portantele realizări ale acestor ani. din a că-
ror însumare se constituie pe încetul o bi-
bliotecă integrală și critică a literaturii româ-
ne. cea mai convingătoare dovadă a faptului
că avem o tradiție literară bogată și diversă.
Dacă adăugăm Ia toate acestea numeroasele
culegeri de documente literare, bibliografii ale
publicațiilor și ale autorilor, tabloul efortu-
rilor depuse de cercetători pentru punerea în
valoare^ patrimoniului artistic național se în-
tregește armonios.
Sigur că mai sint încă multe de făcut. Nu-
meroși scriitori de primă mărime își așteaptă
încă editorii devotați. De curînd, a fost anun-
țată publicarea într-un ritm susținut a ope-
relor lui G. Călinescu. Pe cînd însă ediții ri-
guroase ale întregii creații argheziene, ale
scrierilor lui N. lorga ? In multe privințe, te-
renul acestora a și fost pregătit. Ediția în
două volume a poeziilor lui Arghezi, edițiile
citorva dintre Istoriile lui Torga, nu și a ma-
sivei Istorii a românilor, ne îndreptățesc spe-
ranța că momentul editării operelor complete
ale acestora nu e departe. Pe de altă parte,
ritmul în care se întregesc edițiile deja iniția-
te este destul de lent. Volumul al IV-Iea al
operelor lui Caragiale a apărut, ca să dăm un
singur exemplu, acum douăzeci și unu de ani,
iar despre volumul al V-lea încă nu se aude
nimic. Alteori înseși criteriile de editare su-
feră datorită unor pricini greu de înțeles, con-
ducînd la schimbarea din temelii a înfățișării
unor scrieri.
Dincolo însă de toate aceste dificultăți și ne-
ajunsuri, a căror depășire și înlăturare sînt
nu doar posibile, dar absolut necesare, se cade
a sublinia încă o dată că ultimii douăzeci de
ani constituie un reviriment în procesul valo-
rificării editoriale a scriitorilor români din
toate epocile și din topte genurile scrisului
artistic. Este o zestre consistentă, ce se cuvine
întregită prin eforturile conjugate ale cerce-
tătorilor și editurilor, pentru ca prețuirea de
atîtea ori arătată prin vorbe tradițiilor noas-
tre literare să capete și greutatea faptelor.
Adrian OPRINA
acasă
Pe măsura trecerii timpului simt tot mai mult
cum cuvîntul acasă rămîne cu un singur înțe-
les, înlăturînd imaginile tuturor locuințelor prin
care, voit sau nevoit, a trebuit sâ trec și lăsindri-mi-o
neatinsă doar pe una, pe cea a casei copilăriei. Bă-
trîna casă, cu fiecare an parcă mai afundată în pă-
mint, mă copleșește ori de cîte ori îi trec pragul, cit
o nostalgie dulce-amară, pe care, probabil o port me-
reu în suflet. Cît de mare era ea atunci, dreaptă, cit
ferestrele largi, și cît de strimte ii sînt acum încă-
perile, cum i s-au încovoiat, ca umerii unui moșneag,
pereții, ce nemilos i s-au micșorat geamurile, să se
strecoare prin ele doar o dîră de soare, dar mai cu
seamă ce-a rămas din enorma ei curte, restrinsă ca
o minuscula oaza în fața deșertului, fără nucii care
îmi înnegreau cu iodul lor mîinile din fiecare toamnă...
Sub privirea maturului, aproape neputincioasă să se
mai mire, nu mai rămîne nici o taină, nici un un-
gher nu mai are mistere, nu se mai găsește nici o
urmă de basm. Totuși, de cîte ori mă aflu acolo, mă
incăpățînez să reînvia acel atunci, agățîndu-ma cu dis-
perare de vreo încrustație în lemnul ceardacului, de
parfumul unei flori, de aromele scurse, mai ales în
serile de toamnă, din livezi și vii. . . Și uneori reușesc
să măsor lucrurile din jur cu ochii copilului, readu
cindu-le pe toate la dimensiunile stabilite cîndva. Chiar
drumul din fața casei se albește de praf și șinele ro-
ților de căruță lasă din nou urme adinei. . .
.4; putea spune că pe acest drum am descoperit
pentru prima dată lumea. în primul rînd pe cei din-
ții prieteni, de-o vîrstă cu mine, a căror puritate n-am
mai întilmt-o apoi nicăieri. Pe urmă, bucuriile venite
cu mințile, cu nașterile, cu sărbătorile, dar și corte-
giile mortuare, cu bocete și lacrimi. Rămineam uneori
fascinat, privind chipul unui bătrîn, pe care sudoarea
adincise cute, așa cum rîurile își sapă albiile,
sau ma opream asupra mîinilor trudite ale unei bă-
trine. așezate in poală, într-o încremenire de lemn
.'echi, lustruit și cioplit de timp. Asemenea bunicilor
mei, toți bătrinii și-au împreunat, la sfîrșit, astfel de
miini, in încremenirea aceea lemnoasă și lucioasă. Nu
știu cît au fost de mulțumiți ori întristați, dueîndu-se,
dar fiecare dintre ei, au lăsat cite o urmă, fie ea
doar și numai casa in care au locuit sau fîntîna din
care au scos apă...
Drumul copilăriei mele este străjuit la capetele sale
de două mausolee: Mărașești și Șoveia. Prin aceste
lăcașe de cinstire a jertfirii pentru țară, am descope-
rit pentru prima dată ceea ce mai tîrziu am aflat că
se numește sublimul. Ia vîrsta de cinci ani, strîngînd
mina tatălui meu, am asistat la înhumarea eroului de
la Mărăști în mausoleu. Nopți la rind apoi am visat
mulțimea de oameni, de ierbe și coroane, de decora-
ții lucioase, de soldați aliniați. Dar la cîțiva ani nu-
mai, incepind din nou alt război, mai pustiitor decît
cele de pînă atunci, tot fastul acelei înmormîntări s-a
topit in ochii înlăcrimați ai femeilor, printre ele aflîn-
du-se și mânut mea. Acolo, la Mărăști, în sunet de
fanfare, durerea lăsată de zecile de mii de morți pe
cîmpul de luptă fusese poleită cu staniol. Acum, sila-
bisind actul de deces al tatălui meu, începeam să în-
văț alfabetul durerii pe care nimic nit-l poate îm-
blinzi sau înfrumuseța. . .
Prima intrare în mausoleul de la Mărășești, în fața
uriașelor osuare, nu m-au înfricoșat. Oasele acelea
lustruite aveau culoarea mîinilor încremenite pe piep-
tul bunicilor mei. Fără să știu, intuiam legătura din-
tre mîinile trudite într-o viață și cele încleștate să
apere viața. Fiindcă aici, la Mărășești a fost, poate,
cea mai mare încleștare a românilor pentru apărarea
ființei lor naționale. Am spus poate și mă întreb
acum care moment de cumpănă a fost mai ușor pen-
tru acest neam al meu ? E un singur răspuns : nici
unul. Dar aici, unde la întretăierea de drumuri s-a
ridicat un înger de bronz cu spada în mînă, averti-
zind că nici un dușman nu va trece, a fost durat un
simbol al întregii țări, unul de suflet pentru întregul
popor. . .
In amintire străbat uneori drumul copilăriei, reîn-
viindu-mi prietenii și pe cei dragi de atunci, o lume
numai a mea, în care eu însumi încep s-o măsor cu
ochii copilului și să mă mir de cele văzute. Cred că
atunci cînd ți-ai pierdut posibilitatea de a te mai
mira, ți-ai pierdut copilăria. Și a pierde copilăria, e
ca și cum n-ai mai avea trecut, n-ai mai avea chiar
nici țara. Iată de ce acasă rămîne mereu cu un sin-
gur ințeles. Pentru că toate casele, mult mai trainice,
poate, și indiscutabil mai confortabile ca aceea, se
sprijină pe ea, pe amintirea ei nepieritoare.
Corneliu ȘTEFANACHE
5 — Convorbiri literare
cîteva tablouri
diu colecția nichita
Există, la Nichita Stănescu, poeme in care
limbajul, cin reflexiv, devine tranzitiv, ain
scop, se transformă in mijloc, dar nu pen-
tru a ne transmite vreun mesaj, ci pentru a
ne înfățișa diferite tablouri, cele mai multe
onirice. Tablouri-tablouri, care ar putea fi
transpuse pe pinză și inrămate. și nu simple
sugestii de plasticitate. Poetul folosește limba-
jul asemenea unui creion pentru a desena per-
sonaje bizare, de genul celor care apar in
creațiile unor mari reformatori ai artei plas-
tice din secolul douăzeci, ca Pablo Picasso sau
Salvador Dali.
In acest mod al poetului de a vedea reali-
tatea trebuie să identificăm încă o expresie a
sensibilității sale de om modern, care a co-
pilărit nu furind pupăza din tei sau mergind
pe ascuns la scăldat, ci desfăcind — in ab-
sența de acasă a părinților — cutia aparatu-
lui de radio pentru a cerceta avid enigmati-
cele' lămpi și sîrmulițe dinăuntru. Una est.
să-ți formezi primele reprezentări despre lu-
me in mijlocul naturii și alta să te folosești
de mic copil de tot felul de butoane, să vezi
fabrici, să mergi cu autobuzul. Vom reveni
cindva asupra acestei formații de citadin pen-
tru a constata ce alte consecințe a avut in
constituirea unui mod liric de o noutate șo-
cantă. Deocamdată, să luăm in considerare
faptul că geometnzarea dusă pină la absurd
care apare in cele mai multe din poemele-
tablou ale lui Nichita Stănescu poate fi și
reflexul unei sensibilități formate in ambianța
unui oraș, in plin secol douăzeci. Locuințele
suprapuse — ca niște sertare tixite cu exis-
tență umană —, cerul hașurat de cabluri e-
lectrice și de antene, pavajul din piatră cu-
bică al străzilor, rondurile de flori din parcuri,
mărfurile de serie din magazine (atit de dife-
rite de obiectele pitorești, de iarmaroc din
Isarlîk-ul lui Ion Barbu !) — totul contribuie,
in mediul citadin de azi, la constituirea unui
spirit geometrizant. Este adevărat că nume-
roși alți poeți au copilărit la oraș și că n-au
ajuns, totuși, la o asemenea reprezentare, dar
aceasta se explică prin faptul că n-au avut
curajul artistic să-și exprime în poezie pro-
pria sensibilitate și au exprimat-o pe aceea a
înaintașilor, considerind-o singura „garantată"
din punct de vedere literar. In evoluția lite-
raturii se sesizează mereu o asemenea rămî-
nere in urmă. Așa se explică de ce scriitorii
din epoca armelor de foc își închipuie că un
duel cu adevărat impresionant este unul cu
spade. Iar scriitorii contemporani cu cele mai
sofisticate rachete cred că o luptă nu poate
fi numită luptă dacă nu se bazează pe schim-
buri de focuri (pină și autorii de science-fic-
tion, cînd se referă la armele cu laser din
dotarea extraterestrilor, le prezintă sub for-
ma unor pistoale !). Poetul de azi isi cum-
pără merele de la aprozar și le aduce acasă
intr-o pungă de material plastic, dar este con-
vins că în poezie merele nu pot fi luate decit
direct din pom. Cunoaște numeroși ingineri,
dar în pastelurile sale nu include decit păs-
tori, pe care el, personal, i-a întîlnit doar în
cărți Călătorește cu vaporul, dar scriind des-
pre ape evocă neapărat o luntre. Știe că oa-
menii au ajuns pe Lună, dar ne înfățișează
în continuare Luna ca pe o misterioasă sursă
de lumină palidă în timpul nopții (deși fe-
reastra camerei lui dă intr-o curte interioară,
astfel îneît nu are cum să vadă cerul). Pe
el îl impresionează nu ceea ce îl impresio-
nează, ci ceea ce i-a impresionat pe alții.
In aceste condiții merită să vorbim de cura]
atunci cînd un poet face un pas înainte si in-
tegrează în poezie ceva din epoca sa. Ni-
chita Stănescu a făcut acest pas.
O repetare a unui motiv plastic — pe ver-
ticală, ca în Coloana infinitului a lui Con-
stantin Brâncuși — apare în poemul Un sol-
dat... din Koșu vertical :
„Un soldat ținîndu-se cu mîinile / de mar-
ginea unui nor... / De bocancii lui, cu mii-
nile încleștate / se ține alt soldat. De bo-
cancii lui / altul, apoi altul, apoi altul și
altul, / și-așa pînă-n miezul pămîntului. / /
Eu mă las s-alunec pe șirul lor / ca pe-o
fringhie, / și-alunecînd, cataramele / centu-
rilor lor îmi zgîrie fața. / ' Și-alunecînd, îmi
zgîrie pieptul / și-alunecînd, alunecînd. îmi
sfîșie / fîșii de carne, / si-alunecînd, alune-
cînd rămîne din mine / numai scheletul. /
Cînd în sfîrșit ajung, mă-ntind cu tîmpla /
pe o piatră. / în timp ce dorm, fîșiile smul-
se se-ntorc de sus și mă-nvelesc. / M-a-
junge din urmă și singele pierdut, / și du-
rerea. / / Deschid ochii, mă uit. Coloana de
soldați, nu se mai vede. / Probabil că vîntul
a-mpins-o / cu nor cu tot ,în altă parte".
Remarcăm din nou, încă de la început, că
limbajul este funcțional și operativ, că poe-
tul îl folosește pentru a descrie cît mai preg-
nant o viziune onirică. Soldații agățați unul
de altul constituie însă, inițial, o imagine mult
prea neverosimilă pentru a o privi altfel de-
cît ca pe un joc al fanteziei. Avem senzația
că Nichita Stănescu își încearcă puterea de a
imagina priveliști nemaivăzute si îi acordăm
credit numai pe jumătate. Deodată, însă, poe-
tul întoarce butonul lungimii de undă a liris-
mului său, trecînd de la persoana a treia la
persoana întîi, de la relatare la confesiune,
de la geometrie la trăire :
„Eu mă las s-alunec pe șirul lor / ca pe-o
frînghie, / și-alunecînd, cataramele / centu-
rilor lor îmi zgîrie fața".
El ne șochează prin concretețea senzației și,
mai mult decît atît, prin resuscitarea unei a-
sfănescu
mintiri îndepărtate, din copilărie, pe care, pro-
babil. fiecare dintre noi o păstrează in stra-
turile obscure ale memoriei : amintirea îm-
brățișării de către noi — copii fiind — a u-
nui soldat (sau a unui tată întors de la lucru,
sau a unui trunchi de copac), adică a ceva
și ocrotitor și aspru în același timp. Dacă fa-
em un calcul, ne dăm seama că Nichita Stă-
nescu era elev de școală primară în anii răz-
boiului si este ușor de presupus că măcar o
dată a îmbrățișat genunchii unui soldat sau
a fost el ridicat la piept de un soldat. Cind-
va .oricum, a simțit atingerea deopotrivă zgi-
rietoare și tandră (eventual, chiar din partea
tatălui său. față de care avea un adevărat
cult, din moment ce într-o tabletă i-a evocat
cu duioșie infinită mirosul picioarelor obosi-
te de mers). Nu ne-am propus, însă, să facem
investigații detectivistice în biografia poetu-
lui și nici n-ar avea rost, în condițiile in
care experiența afectivă descrisă de el ne
este familiară și efectul estetic se produce.
După ce ne-a răscolit sufletul, poetul se
grăbește. în maniera lui binecunoscută de-a
fi imprevizibil, să șteargă cu un burete re-
velația, concepînd finalul poemului ca o tre-
zire dintr-un vis. Coloana verticală de sol-
dați. împinsă undeva, departe, de vînt sau
doar de erupția de trezie ne rămîne în minte
ca un tablou straniu, ireal, dar și precis de-
senat, asemenea tablourilor suprarealiste ale
lui Giorgio de Chirico.
Alt poem care are valoare de tablou este
Miraj de iarnă, tot din Koșu vertical. Pare
o ilustrație la o povestire stiințifico-fantasti-
că :
„Patru sori de abur alb se desfăceau pe
cerul nopții. / brațele mi-erau atrase către
ei. / Tu stăteai pe-un bulgăr mare de zăpa-
dă verde, / pletele ți-erau atrase către ei. /
/ Cerul era negru, fără aștri, numai sorii /
cei de abur alb, se desfăceau / în șuvițe
sclipitor de albe, spiralat»'. / peste negrul
nopții, surd, se desfăceau. / Tu stăteai pe-un
bulgăr de zăpadă verde, / coama ta se resfira
bătind in sus / și pe cerul negru ca o ceață.
/ neagră era coama ta în sus. / / Eu stăteam
cu brațele atrase, ridicate, / ca si cum m-aș
atima de un stejar tăcut, / cu o ramură ple-
cată. neagră peste mine, / către patru mari
virtejuri, într-un cer tăcut. / Aer negru și
zăpadă verde / Patru sori de aur, surd se
desfăceau pe cer, / ora taciturnă ne ținea-m-
pietriți alături / si pe jumătate smulși spre
cer-.
Recunoaștem, aici acea îndepărtare de na-
tură, de „firesc" cu care ne-a obișnuit design-ul
obiectelor produse prin mijloace industriale. Ur-
suleți verzi și stele albastre, copaci pățeați și
femei cu șase ochi intilnim oricind in spațiul
citadin, in vitrina unui magazin de jucării
sau pe panourile decorative dintr-un bar de
noapte. Dar mai recunoaștem și un anumit
sentiment al relativității configurației cosmo-
sului. sentiment adus de călătoria omului pe
Lună (unde poate fi văzut răsărind Pămin-
tul !), și, în general, de toate proiectele de
zboruri cosmice, inclusiv de cele imaginate
de autorii de science-fîction. Ni s-a explicat
de multe ori — de către astronomi, și de că-
tre reprezentanții literaturii de anticipație —
că există planete luminate concomitent de
mai mulți sori. Bineînțeles că Nichita Stăf^s-
cu nu și-a compus poezia cu gindul In a-
ceastă scenografie modernă, dar a recurs în
mod reflex la ea cînd a vrut să exprime o
stare de beatitudine erotică. In loc să recur-
gă, asemenea lui Nicolae Labis. la ceea ce
este frumos și grandios in natură („Azi sint
îndrăgostit. E-un curcubeu Deasupra lumii
sufletului meu"), a apelat la ceea ce este
frumos și grandios in reprezentarea omului de
azi despre natură, reprezentare mult îmbogă-
țită față de aceea tradițională.
!n sfîrșit. în volumul Dreptul la timp des-
coperim un tablou diafan, matinal, pictat par-
că de Sabin Bălașa. Adolescenți pe man :
„Această mare e acoperită de adolescenți
care învață mersul pe valuri. în picioare. /
mai rezemîndu-se cu brațul, de curenți, mai
sprijinindu-se de-o rază țeapănă, de soare. /
Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi per-
fect / și îi contemplu ca la o debarcare. / O
flotă infinită de yole. Și aștept / un pas gre-
șit să văd, sau o alunecare ' măcar pin'la
genunchi în valul diafan / sunind sub lenta
lor înaintare... Dar ei sint zvelți și calmi si
simultan / au și deprins să meargă pe valuri,
în picioare".
Suflul mistic al tabloului este atenuat cu
tact de cîțiva termeni tehnici (curenți, unghi,
debarcare, yole), ca și de un fin umor (cul-
minind cu precizarea că adolescenții deprind
simultan mersul pe valuri, ceea ce sugerează
vag ridicarea concomitentă de la pămînt a
unor pui de găină, abia ieșiți din ouă). Fap-
tul că adolescenții sint mulți — „o flotă in-
finită" — implică aceeași senzație de geo-
metrizare a viziunii, de multiplicare a unui
motiv plastic pînă la crearea impresiei de de-
corativism oniric. Un om care merge pe va-
luri în picioare nu poate fi privit decît ca un
simbol (așa se întîmplă cînd citim pasajul res-
pectiv din Biblie). Dar un număr imens de
oameni care merg în picioare pe valuri se
transformă într-un tablou cu valoare in sine,
într-o reverie. Putem contempla fermecați a-
cest tablou, dar nu îl putem descifra.
Alex. ȘTEFANESCU
întîlniri admirabile
In cursul anilor 1983 și 1984, sub egida
Comitetului U.T.C. al Centrului Național
de Fizică, s-a organizat un ciclu de con-
ferințe. intitulat «Interferențe», al cărui auditoriu
a fost format din oameni ai muncii de pe Plat-
forma Măgurele, cercetători ai Institutului Central
de Fizică, studenți și cadre didactice de la Facul-
tatea de Fizică a Universității din București. Au
fost invitați în fața acestui auditoriu oameni ce se
ocupă de științele exacte, de științele naturii sau
de științele umaniste" (am citat din „cuvînt-ul îna-
inte"). Conferințele au fost transcrise de pe ban-
dă (păstrindu-se. după cum tot organizatorii o
spun, „atmosfera vie. colocvială, stilul oral"), și
așa s-a născut această Carte a Interferențelor, des-
pre al cărei conținut, deosebit de interesant și
profitabil, nu cred că pot da o idee suficientă nici
informațiile de mai sus și nici cronica de mai jos.
Ideea interferențelor a impregnat acrul acestui
secol. Disciplinele și-au revizuit frontierele — dar,
spre deosebire de politică, aici. în teritoriul cu-
noașterii, aceasta nu a dus la război, ci la reci-
procă îmbogățire. Totul participă la Tot. Para-
doxul e că, pe cit specializarea Înaintează și se
intensifică, pe atît „independența" disciplinelor de-
vine tot mai iluzorie. Nu poți face, bunăoară, în
1986. critică literară, fără să ai noțiuni de elec-
tronică, de fizică atomică, de chimie, de geologie,
de medicină, de economie politică, de sport, de
astronomie, tic geometrie — ca să nu mai vorbim
de istorie sau filosofic.
Devenit dominatoriu și blazonic pentru acest
veac, sentimentul nu e insă și nou. In secolul tre-
cut foiesc exemplele. Fngels declara că învață mai
multă economie politică din Balzac decît din tra-
tate. Sainte-Beuvc aplica în critică, metode de
anatomie și fiziologie. Eminescu introducea în poe-
zie — in marca poezie — intuiții de fizică și cos-
mologie. Stendhal pretindea că-și formează stilul
citind Codul Penal. Gherea storcea sociologie din
literatură. Hasdeu scria drame în versuri dar și
enciclopedii mirandolești. ..
Aș compara colaborarea intcr-diseiplinară a
vremii noastre cu spițele unei roți de bicicletă.
Numai cînd toate sînt perfect întinse (caz ideal !),
roata e într-adevăr rotundă. Una singură slăbită
— deformează întregul. Una singură exagerat în-
cordată — așijderea. Și prin acest gînd ajung la
materia însăși a Cărții Interferențelor, situată, mi
se pare, sub imperativul socratic al dominării ig-
noranței noastre multilaterale. „Comparată cu ia-
zul cunoașterii, ignoranța noastră are vastități de
ocean", citează Andrei Brezianu din introducerea
la „The F.ncyclopedia of Ignorance" (Pergamon
Press, 1977). Am putea zîmbi ; o „enciclopedie"
_a“ „ignoranței" amintește străvechea dilemă : pa-
harul e pe jumătate plin sau pe jumătate gol ?
Faptul că știm sau măcar bănuim ce-nu-știm e un
suport de optimism. Un hommc averti vaut deux.
Profesorul Jacob, descoperitorul codului genetic,
laureat al premiului Nobel, e un „homme averti".
FI declară — aflăm din conferința lui Ștefan
Bcrceanu — că nu știe cum se formează ficatul.
Ba, și mai puțin : mărturisește că nu știe nici
măcar cum se formează o unghie. . .
Deci : cunoaștem rodul, în impresionanta sa
complexitate, și totuși habar nu avem cum se for-
mează o „biată" unghie. Nu cumva operează aici
distincția (de mare adincime) formulată de Con-
stantin Noica în expozeul d-sale, cea între exac-
titate și adevăr ? Majestuosul cod (genetic, literar,
artistic) este exactitatea, clar cum să dăm de ade-
văr ?
„Ne-am împrăștiat prea mult asupra lumii ex-
terioare si lumea interioară am părăsit-o", regretă
Anton Dumitriu. și fraza filosofului român imi
aduce în *.te exploziva observație a lui Alexis
Carrel (din Omni, acest necunoscut) : la data cînd
se cunoșteau deja orbitele planetelor prin cosmos,
nu se descoperise încă circulația sîngelui prin
corpul omenesc.
Mircea ISPIR :
„Cap de copil"
îngăduic-mi-se să mai zăbovesc nițel asupra
conferinței lui Anton Dumitriu. Domnia sa gă-
sește un principiu coagulant : „fiecare este un om
împrăștiat și mai ales umanitatea, în întregimea
ei. este împrăștiată, neunificată. Trebuie deci să
găsim un principiu unificator, care să țină de in-
teligența umană", deoarece „avem această inteli-
gență. participăm la un lucru absolut, dar noi nu
am fixat ceva : un principiu". Cu prudența de a
nu stîmi demonii vanității și într-un limbaj de
un nonșalant umor, savantul ne avertizează : „Dar
aici se naște un nou pericol. Pentru că în momen-
tul în care eu am să spun că omul participă la
un absolut — să nu și-o ia în cap omul, să nu
creadă că el este totul în Univers". Totul, nu,
dar măsura, da.
Aș mai face, pentru cititorul filo-log, o apro-
piere. Anton Dumitriu oferă, în treacăt, o pate-
tică definiție a omului : „această enigmă ( ) în
care flutură o flacără care e conștiința noastră".
In cîntul 26 al Infernului, Danie îl apoteozează
pe Ulise, ca pe un erou al cunoașterii, căreia îi
sfidează granițele, îndemnindu-și companionii să
cucerească neștiutul. Ulise își încheie orazion pic-
ciola (discursul de-o șchioapă) cu apelul : „Consi-
derate la vostra semenza : / fatti non foste a viver
come bruti. / ma per seguir virtute c conoscenza"
(„Scrutați-vă menirile ființii : / nu-s oamenii năs-
cuți să fie fiare, / ci pelerini ai binelui și-ai min-
ții" ; trad. G.P.). Ei bine, reamintesc, dacă e ne-
voie. că Ulise, acest magnific simbol al îndărăt-
niciei de a ști, apare în fața lui Dante și a lui
Virgiliu sub forma unei flăcări. Nu e aceasta o
„întîlnire admirabilă" ?
Pe aceeași cale, de pelerin al binelui șî-al min-
ții, merge și călăuzește vorbirea lui Alexandru Pa-
leologu. „Nu ești om — fără cultură", rostește
răspicat eseistul. Dar cum știința fără conștiință
e ruina sufletului (după o spusă celebră), Palco-
logu nuanțează : „Important este ca filosofia să
ducă la o morală, adică la o atitudine practică".
Citim, adică filologăm și filosofăm, ca să știm
cum să trăim. Eu unul, in mărunta mea dane-
marcă. socot că aceasta e întrebarea. Paleologu o
spune și mai (vorba lui Balotă) uman-prea-uman :
..Marca problemă a fiecăruia dintre noi este pro-
blema fericirii". Și aici iar nu-mi pot reprima
tentația de a prilejui (Galeotto !) o „întîlnire ad-
mirabilă". Mai demult, autorul Bunului simț ca
paradox (acesta și Firescul ca excepție sunt titlu-
rile cele mai izbitoare din ultimii 25 de ani) emi-
sese o propoziție tandru îndrăzneață : ..Iubirea e
cosa mentale" (ceva ce ține de minte). în confe-
rința d-sale, Solomon Marcus citează un gînd al
lui Moisil : „O teoremă c un sentiment". In fru-
moasa lor simetrie, cele două aserțiuni se comple-
tează ca jumătățile lui Platon. (Să aibă aceasta
vreo legătură cu complementaritatea ce ar carac-
teriza gîndirea veacului nostru, după cum ne în-
vață Sorin Vierii ?).
în plină întrepătrundere se situează Nicolae
Manolescu, într-o conferință de o claritate latină.
Pe trei romane : Ion, Patul lui Procust, Pilnia și
Stamate. criticul depistează scurt și limpede schim-
barea de perspectivă asupra* omului și a lumii în
prima jumătate a secolului. „Această schimbare —
interferează N. Manolescu — dacă nu mă înșel,
are un sens, același cu cel din alte domenii ale
spiritului, din fizică sau din filosofie" : de la so-
liditate. coerență, absolut — la pulverizare, tul-
bure. relativism. De la Rebrcanu la Urmuz asis-
tăm la abolirea „tiraniei semnificativului". De-
monstrația este peremptorie, mă întreb numai dacă
ciclurile nu sînt totuși iterative, corsi e ricorsi.
Căci. iată. Andrei Pleșu provoacă reamintirea
unui alt marc ciclu. Anticii fuseseră obsedați de
materie. Ca niște copii ai umanității (onto- repetă
filo-...). ci voiau să desfacă lucrurile (pînă nu
se mai pot tăia) ca să vadă din ce sunt făcute,
care le e natura. Cît privește trupul, își cam per-
miteau. nu-i refuzau nimic. Evul Mediu, ridicînd
ochii către cer. a mai gîtuit (sau măcar a surdi-
nizat) aceste libido-uri sciendi și habendi (pofte de
a ști șî de a avea). în schimb, din nou (arată
A. Pleșu), „Renașterea, spre deosebire de Evul
Mediu, a avut revelația corporalității șî a mate-
riei în genere". Reprimind ideile primite și sloga-
nele triumfale. Andrei Pleșu țintește să dea relief
tabloului, punîndu-i niște umbre. Astfel că, gîn-
dindu-se Ia părăsirea „spiritului" în favoarea „ma-
teriei" („Renașterea stă prost cu filosofia", p. 227),
A. Pleșu găsește un punct de vedere din care
„Renașterea este un fel de Ev Mediu declinant"
(p. 219). Sunt de acord cu dumneavoastră că afir-
mația este contrariantă („Omul care nu înțelege
e contra" — Moisil. citat de Solomon Marcus).
Tocmai de aceea merită citite conferința și dialo-
gul cu publicul ale lui A. Pleșu.
Dar ce spun eu ? Aproape toate în această
carte, chiar și alintările Iui Al. Tocilescu, sunt sti-
mulante și captivante pentru cel care admite ca
idoli ideile și năzuiește, cum zicea cineva, și către
o a doua cultură, ușă abia întredeschisă către in-
finitul culturii. Tomul e de citit cu creionul ager
în mînă. Pe al meu însă îl amuțesc pentru că
— ascult povața autorului Istoriei logicii — „un-
deva, în tot ce faci, în tot ce gindești, trebuii
să te oprești*.
Geo PRUT
Cartea Interferențelor, Ed. Șt. și Enc., 1985.
Convorbiri literare — 6
Acum, la a 65-a aniversare a existenței
Partidului Comunist Român și a peste 100 de
ani a mișcârii muncitorești revoluționare, putem
afirma cu îndreptățită mîndrie că, prin întreaga
sa activitate, partidul nostru a demonstrat și de-
monstrează că nu a avut și nu are decît un sin-
gur țel suprem — măreția poporului și a întregii
națiuni, bunăstarea și fericirea oamenilor mun-
cii, apărarea independenței și suveranității ță-
rii, victoria socialismului și comunismului în
România.
Nicolae CEAUȘESCU
un eveniment memorabil al luptei antifasciste
procesul de la brașov al
militanților comuniști si antifasciști
9	9	9	9
în frunte cu tovarășul
9
Nicolae Ceaușescu
♦
(27 mai—5 iunie 1936)
Se împlinesc 50 de ani de la un remarca-
bil moment al luptei forțelor revoluțio-
nare din România împotriva fascismu-
lui : procesul de la Brașov al militanților co-
muniști și antifasciști în frunte cu tovarășul
Nicolae Ceaușescu.
Analizînd pericolele reale pentru soarta na-
țiunii și a statului român în complicatele con-
diții de iu mijlocul deceniului IV, Partidul Co-
munist Român, și-a exprimat în numeroase
rînduri deplina încredere în voința și capacita-
tea poporului nostru de a-și apăra existența
și libertatea. In definirea primejdiilor ce pla-
nau asupra țării, P.C.R., stigmatiza cu energie
organizațiile fasciste interne, care, prin acțiu-
nile lor antinaționale, prin direcțiile preconi-
zate pentru orientarea politicii românești fă-
ceau jocul hitlerismului și duceau la
o posibilă dezmembrare a României. Ținînd
seama de justa orientare preconizată de către
Partidul Comunist, presa revoluționară și de-
mocratică au organizat puternice campanii de
proteste împotriva pericolului fascist, a pri-
goanei și a arestărilor îndreptate împotriva mi-
litanților comuniști și antifasciști.
Pentru a contracara radicalizarea revoluțio-
nară a maselor, cercurile guvernate au însce-
nat un șir de procese celor mai active elemen-
te democratice și antifasciste ce au compărut
în fața justiției burgheze acuzate pentru idealul
lor de luptă antifascistă, de apărare a intere-
selor naționale ale poporului român.
In acest cadru de o deosebită efervescen-
ță politică, de angajare a celor mai bune forțe
pe frontul luptei împotriva pericolului fascis-
mului și războiului, s-a desfășurat procesul de
la Brașov, împotriva unui grup de comuniști
și antifasciști în frunte cu tovarășul Nicolae
Ceaușescu. Prin amploarea sa, prin atitudinea
dîrză și consecvent revoluționară a tovarășului
Nicolae Ceaușescu, procesul anticomunist de
la Brașov s-a înscris ca un eveniment de mare
rezonanță politică. El a determinat creșterea
luptei antifasciste a maselor sub conducerea
Partidului Comunist, a evidențiat și mai mult
necesitatea concentrării tuturor forțelor demo-
cratice. patriotice, antifasciste ale țării.
Desfâșurind o intensă activitate in rindul
tinerilor muncitori și intelectuali tînărul Nicolae
Ceaușescu este arestat pentru prima dată in
ziua de 23 noiembrie 1933, dosarul său de an-
chetă fiind înaintat Parchetului tribunalului
Ilfov, acuzat fiind de „acte de sabotaj și îndemn
la grevă făcute pentru muncitori". Această ares-
tare, ca și altele care vor mai urma, departe
de a-1 înfricoșa, l-au indîrjit și mai mult îm-
potriva regimului burghez și imediat ce a fost
eliberat a participat la alte acțiuni greviste,
demonstrații și manifestații revoluționare.
Desemnat dc P.C.R. în conducerea Comit, -
tului Național Antifascist ca reprezentant al
tineretului muncitor al Capitalei. tovarășul
Nicolae Ceaușescu va desfășura o activitate in-
tensă în această organizație de prestigiu a
luptei antifasciste din România, unde mai erau
înregimentate nume cu autoritate ale științei,
culturii și invățămîntului românesc.
La vîrstă de 18 ani. devenind prim secre-
tar al Comitetului regional U.T.C. Prahova,
reorganizează lupta tineretului din județele
Prahova și Dîmbovița și înființează noi ce-
lule ale organizației comuniste ale tineretului,
împreună cu alți tineri comuniști a inițiat în-
trunirile filialelor „Blocului pentru apărarea
libertăților democratice", organizație înfiin-
țată și îndrumată de P.C.R., difuzează peste
80 de titluri de broșuri și manifeste cu un
net conținut revoluționar și antifascist, mili-
tează pentru unirea tuturor forțelor demo-
cratice din România în Frontul popular anti-
fascist.
In ianuarie 1936, în comuna Ulmi din ju-
dețul Dîmbovița, în timpul unor acțiuni poli-
tice ale organizației U.T.C. desfășurate sub
conducerea militantului comunist Nicolae
Ceaușescu, au fost arestați un număr de ti-
neri comuniști și antifasciști. Lor li s-a in-
tentat procesul de la Brașov din primăvara
anului 1936 ce a produs un puternic ecou în
țară și străinătate.
Procesul a început în ziua de 27 mai
1936, în el fiind implicați 21 de tineri. Des-
fășurindu-se fără întrerupere procesul de la
Brașov este cel mai reprezentativ din cele
judecate în acești ani și totodată cel mai con-
cludent pentru a evidenția confruntarea din-
tre patriotismul și spiritul de sacrificiu pro-
priu luptătorilor comuniști și intoleranța a-
paratului represiv al statului burghez.
Cele peste 150 de capete de acuzare, for-
mulate în ordonanța de dare în judecată se
refereau în special la organizarea în diver-
sele localități ale județelor Prahova și Dîm-
bovița a acțiunilor prin care P.C.R. milita in
acest timp pentru Frontul popular antifas-
cist. Tn completare la această activitate erau
specificate și alte activități dar mai ales edi-
tarea și difuzarea unui bogat material pro-
pagandistic de partid : manifeste și broșuri ce
fuseseră pregătite de C.C. al P.C.R. și de Uni-
unea Tineretului Comunist în cursul anilor
1934—1935.
Marea majoritate a „culpelor" politicii îl
vizau în primul rînd pe militantul comunist
Nicolae Ceaușescu. Aceasta, deoarece întrea-
ga suită de acțiuni politice comuniste incri-
minate de autorități, în domeniul organizato-
ric al muncii U.T.C.. al organizațiilor demo-
cratice conduse de către partid, și deopotrivă
cele propagandistice, constituiau rezultatul ini-
țiativei și al muncii sale efective, in calitate
de conducător al regionalei Prahova a Uniunii
Tineretului Comunist
Calitățile remarcabile de luptător revo-
luționar comunist ale tovarășului Nicolae
Ceausescu — fermitate, principialitate, înaltă
dăruire patriotică — s-au făcut remarcate în-
că o dată cu putere în timpul procesului prin
condamnarea vehementă a fascismului, prin
apărarea cu îndîrjire a tovarășilor implicați
in proces, prin îndemnurile la luptă adresate
celor mulți, întregului popor român. Rînd
pe rînd a« fost destrămate toate acuzațiile,
dovedindu-se netemeinicia lor. procesul căpă-
tind — prin comportamentul de înaltă ținută
revoluționară al tovarășului Nicolae Ceaușescu
— caracterul unei dirze confruntări politice.
Procesul militanților comuniști și antifas-
ciști judecat la Brașov în primăvara anului
1936. în urmă cu 5 decenii, a constituit o reu-
șită a liniei P.C.R.. care urmărea transfor-
marea unor asemenea înscenări judiciare în
mijloace active de luptă, de demascare a pri-
mejdiei fasciste și de afirmare a necesității
realizării unității naționale, pentru salvarea
viitorului democratic și independenței poporu-
lui român.
Dezbaterile procesului s-au încheiat in
ziua de 5 iunie 1936. Procurorul regal va in-
sista in mod deosebit asupra faptului că
Nicolai Ceaușescu era „membru activ și bun
propagandist comunist și antifascist, cunoscut
de mult timp ca atare de către organele Si-
guranței și ale justiției".
Comunistul Nicolae Ceaușescu va fi con-
damnat la 2 ani închisoare. 2 000 lei amendă
și un an de interdicție de a părăsi satul na-
tal. Se adaugă, de asemenea, cele 6 luni de
închisoare la care fusese condamnat pentru
așa zisul „ultraj". în total au fost condamnați
îri procesul de la Brașov 14 militanți comu-
niști și antifasciști Ia pedepse care totali-
zau 14 ani de închisoare. 280 000 lei amendă
și 45 de ani de interdicție politică. Atitudinea
demnă și curajoasă cu care tovarășul Nicolae
Ceaușescu i-a înfruntat pe cei ce urmăreau
condamnarea tinerilor militanți comuniști și
antifasciști a provocat admirație si deosebită
prețuire în masele largi muncitoare, ale în-
tregului popor, fiind amplu oglindite în presă.
In articolul „Muncitorii — martori în pro-
cesul antifasciștilor1 cotidianul bucureștean
„Adevărul" menționa : „Șefi de ateliere, me-
canici. lucrători simpli, șomeri, oameni care
cunosc greul și povara au venit și au vorbit
fără atitudini oratorice, oxprimînd adevărul
așa cum este". Acestor acțiuni li se alăturau
sutele de proteste colective venite din toate
colțurile tării care condamnau înscenările ju-
diciare împotriva mișcării antifasciste ca și
samavolnicia aparatului de represiune bur-
ghez.
„Noi muncitorii din Iași — se arăta într-o
astfel de moțiune — protestăm împotriva
condamnării conducătorilor antifasciști și ne
solidarizăm cu acțiunea pe care o duc pentru
apărarea libertăților noastre, a pîinii, a drep-
turilor și a independenței noastre naționale".
Alături de protestele proletariatului, împo-
triva măsurilor represive și a condamnării
militanților de frunte ai luptei antifasciste din
România, a tovarășului Nicolae Ceaușescu, s-au
ridicat toate păturile muncitoare ale socie-
tății. „Indignarea cuprinde mase din ce în ce
mai largi și pături din ce în ce mai diferite
ale poporului — sublinia în acest sens „Scîn-
teia" ilegală din 1 iulie 1936. O mișcare largă
de simpatie se ridică în favoarea antifasciști-
lor în favoarea deținuților politici".
Vestea despre minunatul exemplu de com-
portare comunistă a militantului comunist
Nicolae Ceaușescu a răzbătut imediat dincolo
de sala de judecată a Consiliului de război
din Brașov, revărsîndu-se peste întreaga țară,
In ultima zi a memorabilului proces, în sala
de judecată cuvîntul militantului comunist
Nicolae Ceaușescu a răsunat nu pentru apă-
rarea persoanei sale, ci pentru a demasca a-
buzurile organelor de stat, pentru a dezvă-
lui condițiile grele de viață și de muncă ale
tinerilor din uzine și de la sate, transformînd
dreptul său la apărare într-un aspru rechizitoriu
la adresa nedreptăților sociale și a injustiției.
Lărgind cadrul intern de manifestare a so-
lidarității mișcării muncitorești și antifascis.
te, procesul de la Brașov a activizat și mișca-
rea de solidaritate internațională față de perse-
cutați! politici comuniști și antifasciști din Ro-
mânia. Marele scriitor francez Romain Rolland
îi scria lui Gheorghe Tătărâscu, președintele
Consiliului de miniștri, la o săptămînă după
pronunțarea sentinței în procesul de la Bra-
șov : „In spiritul celor mai adevărați prieteni
din Europa ai poporului român, vă rugăm stă-
ruitor de a pune capăt acestor scandaloase a-
buzuri. care aduc un prejudiciu incalculabil
României".
Cam în același mod vor scrie în Franța zia-
rele „L'Humanite". „La Republique" și alte co-
tidiene de stingă relevînd caracterul fals al
acuzațiilor aruncate de clasele dominante mi-
litanților comuniști și antifasciști din România.
La București continuau să sosească la în-
ceputul verii anului 1936 proteste din lumea
intreagă împotriva acestor procese și a sen-
tințelor ce erau date.
Revenind la relatările publicate in presa din
țară, constatăm că ziariștii au fost impresio-
nați în primul rînd de personalitatea puternică
a tovarășului Nicolae Ceaușescu. Discutind cu
<■1 la închisoarea din Brașov. Eugen Jebeleanu
a mărturisit in articolul publicat in „Cuvîntul
liber" că prin profunzimea concepțiilor poli-
tice, a atitudinei consecvent antifasciste și
patriotice in pofida virstei. interlocutorul său
prezenta „O inteligență de o maturitate sur-
prinzătoare".
Închisoarea cu putermcile ei ziduri nu îi va
putea zăgăzui activitatea re\ oluționară mili-
tantului comunist Nicolae Ceaușescu care se
va afla mereu în contact cu forțele revoluțio-
nare și progresiste ale țării. La 1 mai 1939 îl gă-
sim ca unul din principalii organizatori ai ma-
rii demonstrații antifasciste și antirăzboinice
din București ce a avut prin semnificația ș
rezultatele ei un profund ecou intern și inter-
național. O nouă sarcină încredințată de par-
tid a fost cu strălucire dusă la îndeplinire,
Și vor urma altele, mereu altele, pe un
drum eroic care însumează peste 50 de ani
de activitate revoluționară a secretarului ge-
neral al partidului și primului președinte al
țării.
In istoria patriei noastre, a mișcării munci-
torești, procesul politic de la Brașov, de a-
cum 50 de ani, se detașează ca o memorabilă
pagină a luptei antifasciste desfășurată în Ro-
mânia.
L. EȘANU
organizarea și conducerea
de către P.C.R. a mișcării de rezistentă
9	9
în perioada 1940—1944
(urmare din pag. 4)
ocupate, ca și în cele aliate lui, fascismul ger-
man s-a lovit de lupta organizată a forțelor
democratice conduse de partidele comuniste din
țările respective împreună cu celelalte forțe
democratice. In perioada grea a anilor de
război, Partidul Comunist Român a mobilizat in
jurul său toate forțele progresiste, a creat for-
mațiuni patriotice înarmate, a luptat pentru
ieșirea României din Război, pentru alianța cu
Uniunea Sovietică și cu celelalte state din coa-
liția antihitleristă, pentru întoarcerea armelor
împotriva Germaniei fasciste. Partidul Comu-
nist Român a fost acela care în fruntea forțe-
lor progresiste din România s-a ridicat împo-
triva venirii la putere a Gărzii de fier și a
hotărîrilor criminale ale Dictatului de la Vie-
na. Un apel al P.C.R., regionala Moldova, din
septembrie 1940, oglindește tocmai această a-
titudine care nu admitea compromisul, „Astăzi
cind burghezia românească iși vede amenința-
te interesele ei, —• se spune în apel — cînd
masele de muncitori se ridică cu tărie contra
regimului de Jaf, teroare și scumpete, cioclii au
găsit metoda cea mai bună de a duce in eroare
poporul flămind și asuprit prin aducerea Ia pu-
tere a Gărzii de fier. Prin tirgul de Ia Viena
poporul a fost trădat, a fost vîndut"_
La 13 ianuarie 1941 Marele Stat Major ra-
porta Ministerului Apărării Naționale despre
formele și metodele de desfășurare a muncii
de propagandă comunistă, „propaganda- de la
om la om, manifeste, șablonări dc lozinci, bro-
șuri și reviste, discuții cu muncitorii, prezen-
tarea tuturor greutăților și nemulțumirilor, ce-
reri de revendicări, greve, întruniri clandes-
tine". Cîteva luni mai tîrziu, la 6 septembrie
1941, Comitetul Central al Partidului Comu-
nist Român în Platforma Program subliniind
„sarcina și răspunderea comuniștilor față de
poporul român" arăta că aceasta consta în „or-
ganizarea luptei alături de marele popor so-
vietic și celelalte popoare cotropite, pentru
zdrobirea fascismului sîngeros german, a slu-
gilor sale din toate țările, pentru alungarea
ocupanților fasciști din România, pentru dobo-
rirea bandei de trădători de la cirma țării in
frunte cu generalul Antonescu, pentru elibe-
rarea țării de sub Jugul singeros, pentru Ro-
mânia liberă și independentă".
In rapoartele și notele informative ale or-
ganelor de represiune din România acelor ani
sînt evidențiate acțiunile întreprinse de către
comuniști pe întregul teritoriu al țării. „în sea-
ra de 31 ianuarie 1941 — relatează buletinul
informativ al Chesturii de poliție din Iași —
intre orele 19—20, autori necunoscuțî au răs-
pindit in cuprinsul orașului Iași circa 60 de
manifeste comuniste". Tot la activitatea de pro-
pagandă antifascistă din orașul Iași se referă
și nota informativă trimisă de serviciul de in-
formații de pe lîngă Președinția Consiliului
de Miniștri către Prefectura Iași. în care se
arată că „muncitorii de la Atelierele C.F.R.
Nicolina Iași sînt nemulțumiți cu rația de pii-
ne ce li s-a fixat — 300 gr. zilnic — aceasta
fiind insuficientă*. Nenumărate manifeste răs-
pîndite in anii războiului erau îndreptate îm-
potriva armatei naziste și chemau la luptă
„alături de proletariatul țărilor democrate pe
toți oamenii, din toate straturile sociale", care
urau „noua ordine" hitleristă. în manifestul
lansat de C.C. al P.C.R., din 2 noiembrie 1941
și intitulat „Frați români ! Muncitori, intelec-
tuali, femei, tineret" se spunea „Ceasul descă-
tușării naționale a sunat ! Lupta împotriva Jăc-
mănitorilor bitleriști și a slugilor lor, în frunte
cu călăul Antonescu, înseamnă lupta pentru li-
bertatea poporului și independența țării ! Opriți
vărsările de sînge ale bărbaților și copiilor
voștri ! împiedicați transportul de arme și ar-
mate pentru asupritorii sîngeroși ai poporului
român ! Războiul împotriva Uniunii Sovietice
să înceteze ! Drumul poporului român este ală-
turi de Uniunea Sovietică, Anglia, Cehoslova-
cia, Polonia și celelalte țXri cotropite care ne
sînt aliate".
Toate păturile societății românești erau îm-
potriva participării țării la război alături de
Germania lui Hitler. Astfel, studenții din Iași
reclamau că autoritățile școlare nu se îngri-
jeau de situația lor materială, n-au cantine și
cămine, iar muncitorimea era profund nemul-
țumită că primea salarii de mizerie, neputind
face față traiului zilnic. Valul de nemulțumiri
era exprimat în manifestele care cereau Vrem
pace separată. Jos guvernul Antonescu, Jos cu
Hitler. In fabrici și uzine. în cartiere mun-
citorești, organizațiile comuniste confecționau
litere din piele și de cauciuc pentru șabloane
de lozinci antigermane. pentru pace și liber-
tate. In același timp se intensificau acțiunile
de sabotaj în întreprinderile mari, în special
cele de armament. în buletinul de informații
al Ministerului Afacerilor Interne se semnala,
la 26 martie 1942, că vasul „Ardealul", încăr-
cu 50 vagoane de muniții, aparținînd armatei
germane, s-a scufundat pe Dunăre în apropie-
re de Brăila, iar la 11 iulie același an, de-
pozitele de muniții de la marginea orașului Bu-
zău — circa 66 de depozite ce conțineau 200
vagoane de muniții și carburanți — au luat foc.
Măsurile de represiune nu s-au lăsat aștep-
tate. Au fost arestați și condamnați nenumă-
rați comuniști. Prefectura poliției capitalei ra-
porta că pînă la mijlocul anului 1942 au fost
arestați și trimiși la Tg. Jiu 119 comuniști „con-
siderați periculoși ordinei și siguranței statu-
lui, majoritatea foști condamnați și cu acti-
vitate constatată pe teren".
în perioada anilor 1942—1944 victoria puteri-
lor coaliției antifasciste, zdruncinînd mașina de
război germană, a creat condiții propice des-
fășurării unei ample mișcări de rezistență ar-
mată. Potrivit unor informații documentare, la
4 august 1943, muncitorii ceferiști de la Ate-
lierele Nicolina Iași, comentau înlăturarea de
la conducerea Italiei a lui Mussolini în spe-
ranța că în această țară „... fascismul cu toată
inchiziția și restricțiile a fost alungat". Asupra
aceluiași eveniment Comitetul regional din
Moldova al P.C.R. arăta, la 8 septembrie 1943,
că : „Mussolini și regimul său sîngeros a fost
doborit cu sprijinul prețios al întregului popor
italian sătul de război și de robie fascistă".
In anul 1944 armata cotropitoare primea una
după alta lovituri tot mai puternice. In Româ-
nia factorul esențial care a contribuit la fău-
rirea și întărirea potențialului de luptă anti-
hitlerist l-a constituit realizarea, în aprilie
1944, a Frontului Unic Muncitoresc, între P.C.R.
și P.S.D., în acest fel realizîndu-se unitatea de
acțiune a clasei muncitoare, s-a întărit capaci-
tatea sa de luptă, puterea de a îndruma ac-
țiunea întregului popor pentru eliberarea patri-
ei. Manifestul programatic al Frontului Unic
Muncitoresc, publicat cu ocazia zilei de 1 Mai
1944, chema toate forțele patriotice la „luptă
hotărită pentru pace imediată, răsturnarea gu-
vernului Antonescu, formarea unui guvern na-
țional din reprezentanții tuturor forțelor anti-
hitleriste din țară, sabotarea și distrugerea ma-
șinei de război germane .alianța cu Uniunea
Sovietică, Anglia și Statele Unite. Pentru o
Românie liberă, democratică și independentă".
Revoluția de eliberare socială și națională,
antifascistă și antiimperialistă începută în august
1944, inițiată, organizată și condusă de P.C.R., a
deschis poporului român calea spre realizarea
idealurilor sale de independență, libertate na-
țională și progres. „Este bine să subliniem a-
cum — spunea secretarul general al Partidu-
lui Comunist Român, tovarășul Nicolae
Ceaușescu — că actul de la 23 August nu a venit
din cer, ci a fost rezultatul luptelor îndelungate a-
le poporului român, al faptului că partidul co-
munist, în alianță cu partidul socialist, cu ce-
lelalte forțe revoluționare și patriotice, s-a a-
flat tot timpul în fruntea luptei de apărare a
intereselor vitale ale întregii națiuni". In con-
diții deosebit de grele, întreaga armată româ-
nă, animată de patriotism și de simțul dato-
riei față de destinele țării, a răspuns cu însu-
flețire chemării Partidului Comunist Român,
adueîndu-și contribuția la răsturnarea dictatu-
rii antonesciene și, alături de masele populare,
contribuind în mod hptărîtor la înfăptuirea in-
surecției armate. Prin întoarcerea armelor și
angajarea României, cu întregul ei potențial e-
conomic și militar, în războiul antifascist, s-a
dat o puternică lovitură planurilor strategice
ale Germaniei hitleriste. Efectul imediat al a-
cestei atitudini a fost prăbușirea întregului
front de sud, deschiderea unei căi de înaintare
rapidă a trupelor sovietice, accelerarea zdro-
birii dispozitivului militar al Germaniei în a-
ceastă parte a Europei.
Revoluția do eliberare socială și națională, anti-
fascistă și antiimperialistă din august 1944, a mar-
cat începutul unei epoci noi, de mari și profunde
transformări revoluționare în România. Ea a
fost actul de voință al întregului popor ro-
mân, exprimat prin înfăptuirea unui larg
front patriotic antihitlerist, care a reunit toa-
te forțele națiunii, mergînd pînă la cercurile
Palatului regal. Ca de fiecare dată din istoria
sa, poporul român a dat dovadă de unitate,
eroism și abnegație în probleme de interes
fundamental pentru soarta țării.
7 — Convorbiri literare
dumitru ignea
un inginer
îndrăgostit
Inginerul Emil Caratașu nu se temea
niciodată de riscuri sub raport tehnic, ci
le accepta cu îndrăzneală. Chiar dacă
ar fi suferit din motive tehnice eșecuri în
cursul elaborării unui nou sortiment de fibră,
reputația sa de inginer cutezător și dispus sa
adopte orice inovație nu ar fi fost știrbită,
căci avea în urmă o mare rezervă de suc-
cese. Dar el știa că în toate împrejurările
își asuma o mare răspundere morală pentru
întregul lui colectiv. Caratașu era conștient
că. dacă s-ar fi întîmplat ceva, o ratare a
inițiativei sau o întîrziere nepermisă datori-
tă noii tehnologii pusă în practică, el ar fi
rămas cu o datorie irecuperabilă față de oa-
menii săi. Experiența îl învățase să știe că
oricare i-ar fi fost meritele, n-are dreptul să
folosească un credit exprimat in munca altora
fără să-1 restituie. Cînd își lua un angajament
nu spunea : îl voi îndeplini, ci îl vom înde-
plini. în orice împrejurare și mai cu seamă
atunci cînd este vorba de asimilarea unui
nou produs, toți membrii colectivului depun
eforturi substanțial sporite. Și aceste efor-
turi trebuiesc răsplătite. Cu o primă sau cu
alte stimulente. Dar acest supliment pecu-
niar rezultă numai în cazul cînd toți indicii
planificați sînt realizați. Pentru Caratașu asi-
gurarea unui venit constant tuturor oamenilor din
secție și chiar o creștere a lui reprezenta cheia de
boltă a întregii activități fără de care nu se
putea vorbi de calitate și cu atît mai puțin
de creșterea spiritului de inițiativă. Prezența
permanentă in mijlocul	oamenilor, desele
discuții cu ei, îl învățaseră să știe că nimeni
nu muncește numai de dragul de a munci, așa,
ca a sâ nu se plictisească. Omul își alege o
profesie și o practică în primul rînd pentru
asigurarea unui existențe îndestulătoare și
demne pentru el și familia sa. Celelalte înda-
toriri și sentimente determinate de muncă se
ivesc ulterior... Evident, ideal ar fi ca, pen
tru om, munca să devină o plăcere, o desfă-
tare plină de uitare de sine, dar acest ideal
își va găsi o împlinire numai atunci cînd o-
mul va fi eliberat total de meschinele griji
și necazuri ce-i împovărează zilnic viața par-
ticulară.
— Dragâ Emil, după cit văd tu nici în
somn nu reușești să te eliberezi de preocupă-
rile în legătură cu secția, cu Combinatul. Astă
noapte bolboroseai ceva în legătură cu poli-
condensarea, cu cercetarea, cu naiba știe ce,
îl luă la rost Iurașcu, de cum se trezi.
— Nici nu încerc să mă eliberez, cum zici
tu. Nu ascund niciodată că secția, probleme-
le ei, fac parte efectiv din viața mea. Și in
dimineața asta m-am trezit pe un fond de gîn-
duri avînd rădăcini tot acolo...
— îmi spuneai aseară câ ați reușit sâ ieșiți
•cu bine la un liman. Din acest motiv ai și
dormit acasă.
— Totul e în ordine. Dar tu nu știi cum
e ? ! Ca pe front : după un atac prelungit,
mult timp ți se pare că pămintul se invîrte
cu tine. Și îți bubuie capul.
Caratașu încerca sâ-și ascundă sentimentele
care îl dominau în acel moment. I-ar fi fost
jenă dacă chiar Iurașcu ar fi aflat cit de
bucuros era. Savura in tăcere biruința pe
care o obținuse cu atita trudă, jertfindu-și
aproape tot timpul său liber. Șe bucura pen-
tru el, dar mai cu seamă pentru colectiv. La
ședința operativă a conducerii secției citise și
pe fețele colegilor săi satisfacția care nu mai
putea fi ascunsă.
— Limpezește-te mai repede, pînă nu vine
asaltul altei... redute, zîmbi Iurașcu.
— Am timp. In acest moment situația sec-
ției noastre este din nou printre cele mai
bune, spuse Caratașu. Și-și aprinse o țigară.
Oamenii au intrat din nou în ritmul obișnuit,
acel ritm care inspiră incredere, siguranță.
M-a bucurat mult faptul că în situația grea
și complicată care s-a ivit, majoritatea mem-
brilor secției au venit cu cîte o idee. Bună,
rea, dar n-au stat nepăsători. Și le-am citit
pe chipuri deziluzia atunci cînd simțeau că
nu păream convins că unele soluții propuse
de ei erau binevenite. Da, chiar se supărau
Dinule. Din acest motiv pe cele mai multe
dintre aceste soluții le-am acceptat macar for-
mal. Da, formal. Era nevoie. Moralul unui co-
lectiv de muncă este rezerva capitală a ca-
pacității sale latente...
— După spusele tale, Emil, tu nu conduci
o secție care realizează o producție planifi-
cată ci un laborator experimental speciali-
zat în perfecționarea indivizilor, mai cu sea-
mă din punct de vedere moral.
Prin ironia sa, fără să vrea, Iurașcu sub-
liniase un adevăr, dar numai pe jumătate.
Da, un laborator. Și nu numai secția lui era
un laborator, ci întregul Combinat. Caratașu
își aminti de anii de început cînd complexul
abia se contura; de întimplările acelor ani,
de atitudinea oamenilor față de echipamentul
abia atunci scos din lăzi și montat. In fața
acelui echipament necunoscut oamenii învă-
țaseră să fie atenți, calmi și îndeminateci.
S-au ivit greutăți, de multe ori timpul le
era potrivnic dar în asemenea condiții s-a
născut temeritatea, acea știință care-1 învață
pe om să rămînă prudent, să nu-și piardă o
clipă sîngele rece. Toți, tineri pe atunci,
foarte tineri, au crescut intr-o atmosferă de
ordine și respect față de mașină, de puterea
ei de creație, dar și în una de incredere în
forțele proprii, în capacitatea lor de a le stă-
pini.
— Poate că laborator nu-i prea bine zis.
Mai degrabă școală perpetuă care este absol-
vită la ieșirea la pensie... Media generală
trecută pe diplomă reprezintă suma modu-
lui cum te-ai realizat în profesie și în viață.
— Emil, te admir și te felicit pentru no-
bila ta activitate în laboratorul sau școala
aia a voastră... Ești de invidiat. Pe unii, pe
destul de mulți îi interesează doar produsul
finit realizat de mașini, și, mă rog, de oa-
meni. Tu te zbați să obții două rezultate :
cel fixat prin planul de stat și, suplimen-
tar, și un al doilea, ideal, cel de creștere a
conștiințelor. Dacă reușești înseamnă că ești
un șef de excepție.
— Nu-mi place cuvîntul șef... Pe vremea
cînd munceam la lopată am cunoscut un soi
de vechili abrutizați cărora tot „șefi“ li se
spunea. Dar asta-i altă poveste... Parerea mea
este că, fără a deveni o excepție, un ase-
menea conducător crescut în spiritul vremii
noastre, are obligația să se ocupe — în a-
ceeași măsură in care răspunde de starea
echipamentului tehnic — și de moralul oa-
menilor. Este bine cunoscut adevărul că ma-
șina la care lucrează un om de ispravă, un
om conștient de rolul său în viață, e tot-
deauna în stare bună, produsul de calitate.
Deci, cînd constați că mașina e în stare
proastă și produsul în suferință, întîi trebuie
să te ocupi de om și abia după aceea să cri-
tici calitatea tehnică a mașinii... Am citit de
curînd un articol, interesant in general, în
care, printre altele, erau enumerate, în pro-
cente, cunoștințele de care are nevoie un
conducător de secție dintr-o întreprindere
pentru a fi un conducător ideal. Totul era
calculat matematic :	50 la sută cunoștințe
tehnice, 20 la sută economic-administrative,
5 la sută comerciale, 5 la sută financiare, 10
la sută contabile, 10 la sută pază-protecție...
Despre cunoștințele necesare aprecierii aptitu-
dinilor, temperamentului, caracterului indivi-
dului, nici un cuvințel, nici cel mai minim
procent.
Pentru Caratașu. nevoia de a participa la
formarea caracterului oamenilor era organi-
că. Dincolo de relația indiscutabilă om-mași-
nă, visa ca tovarășii lui de muncă, toți to-
varășii din jurul lui să devină mai buni, me-
reu mai buni. încă de pe front, unde carac-
terele oamenilor se evidențiau in împreju-
rări dramatice, a înțeles câ în fiecare om
există o latură frumoasă, deosebită, unică în
felul ei, care, odată descoperită, trebuie cul-
tivată, subliniată. Tot pe front învățase câ,
uneori, mai mult decît armele, oricit de per-
fecționate, sau in egală măsură, hotărîtor în
ciștigarea unei bătălii și chiar în acceptarea
demnă a unei înfrîngeri, era moralul oame-
nilor.
— Da, dragă Dinule, continuă Caratașu
fără a mă considera o excepție, încerc, în
măsura posibilităților, să fac în așa fel îneît
oamenii noștri sâ-și considere colectivul dc
muncă drept o familie, iar locul de muncă
drept căminul k>r. Cînd toți oamenii vor
simți asta, va crește substanțial și sentimen-
tul că ei sînt stăpînii. Și atunci,’ poate, vor
avea nevoie de mai puțini șefi... Dar de mai
mulți specialiști.
— Tu ce faci. Emil, după ieșirea din
schimb ? Vii acasă sau rămîi „încazarmat" și
scoți patul pliant din nișă.... rîse Iurașcu
— De data asta te înșeli. întîi : dupâ-amiază
am o întâlnire cu o superbă femeie. Doi :
seara voi fi prezent la o aniversare.
— Ce-mi aud urechile ? ! Ai început să intri
în rîndul oamenilor. Felicitări ! Eu, după ce
scap de ale mele, vin repede acasă, ciugulesc
ceva, îmi pregătesc valiza mică și trag o fu-
gă pinâ la Săvinești. Vine o mașină sâ mă
ia. Lipsesc două zile...
La acea oră a după-amiezi restaurantul
era liniștit, nu cînta muzica, doar cite-
va mese erau ocupate. Caratașu și A-
nemona sorbeau din cînd în cînd din paha-
rele cu bere și ciuguleau cîte-o alună. Nu
se văzuseră de cîteva săptâmini. Cînd se în-
tilneau, rar și mai mult in fugă, vorbeau
despre orice, numai despre ei nu. Acum Ane-
mona îl intrebă brusc intr-un acces de sin-
ceritate:
— Domnule Caratașu, ce gîndești dumneata
despre mine ? De ce crezi că practic meseria
pe care o practic ?
— Te rog să-mi spui Emil.
— Bine, Emil... Aștept răspuns la între-
bare.
— Păi, ce să cred ? Mă așteptam să-mi pui
cîndva o asemenea întrebare pe care, cre-
de-mă, o socotesc inutilă. Și nițel naivă. Dacă
n-ar fi existat pe lume ființe ca tine, cine
știe cîte capodopere ar fi lipsit din marile
muzee. Știu, există indivizi care detestă nu-
dul. Încă există. Dacă, privind frumusețea
unei femei goale, vezi, in primul rînd „părți-
le rușinoase" și ceri ca ele să fie ascunse, în-
seamnă că în privința asta ești încă neevo-
luat. Eu ii asemui pe pictori, pe sculptori,
cu medicii. De altfel nici nu sint primul. Și
unii și alții sînt artiști. Unii lucrează cu pe-
nelul,’ cu dalta — alții cu bisturiul... Obiectul
lor de studiu fiind, deopotrivă, ființa umană.
Nu întîmplător medicii sînt mari colecționari
de artă. Unii dintre ei chiar pictează, scriu
poezii, cînta la diverse instrumente... Niște
artiști pe care, insă, nu-i văd consultind, stu-
diind și operind pacienți imbrăcați..., zîmbi
Caratașu.
In clipa aceea Anemonei i se lumină fața
și spuse cu glas plin de bucurie.
— Dumneata, Emil, ești un om bun, un om
de inimă, un om cinstit. Ești bun, ești bun !
repetă șoptit și ochii i se umplură de lacri-
mi. Și fără nici o legătură incepu să vorbeas-
că despre ea, despre timpul petrecut la inter-
nat.
— Am avut cîteva prietene foarte bune a-
colo, adevărate surori. Ne împărtășeam gin-
durile, visam împreună. Oh, cîte visuri... Dar
anii de școală au trecut, a trebuit să ne
luăm zborul, care incotro. Cele mai multe la
familiile lor. Eu... Părinții mei pieriseră, cu
doi ani în urmă, într-un accident de tren.
Eram singură. Nu chiar singură, aveam un
frate; dar era mai mic. trebuia să am grijă de
el. Despărțirea de colege, de colectivul a-
cela a fost un adevărat șoc. De atunci n-am
reușit să-mi mai găsesc o prietenă.
— Dar un prieten ? Ai fost căsătorită, Ane-
mona ? întrebă pe neașteptate Caratașu.
— Căsătorită, nu. Dar am cunoscut un om.
Un fel de om. Spun „un fel de om" deoarece,
pentru mine, omul nu-i cu adevărat om dacă
nu-i sincer, dacă n-are sufletul deschis... Era
căsătorit. Cu o femeie mai in virstă ca el.
„Nu ne potrivim, am hotărît să divorțez", s-a
destăinuit intr-o zi, rece, brutal. Și mi-a
spus-o mai tîrziu decît ar fi fost necesar.
M-a scîrbit...
— Te înțeleg, Anemona, dar dumneata n-ai
dreptul să fii nefericită.
— Nici nu sînt, spuse fără suficientă con-
vingere.
— Mă bucură. Simt însă că există ceva în
viața ta, mai degrabă in sufletul tău, care
nu-i în regulă și te face să suferi.
Anemona sorbi puțină bere, își aprinse o ți-
gară, apoi îl privi pe Caratașu drept in ochi
și spuse.
— Nu te contrazic. De fapt, in viața fiecă-
ruia dintre noi poate să existe ceva care să
nu meargă... De cînd am trecut prin experien-
ța aceea nefericită mă domină frica... Fug de
ea, caut un refugiu, dar nu-1 găsesc... Și mai
e o problemă care mă obsedează, care mă
chinuie. Am devenit model de nevoie. Tre-
buia să-mi cîștig existența, să-1 ajut pe
fratele meu. La început am socotit că este
vorba de o ocupație trecătoare, impusă de o
situație fără ieșire. Gindul de a renunța nu
mă părăsise, am învățat stenodactilografia și
mi-am cumpărat mașină de scris. Dar, cu
timpul, m-am îndrăgostit de meseria asta ciu-
dată, de meseria de model. Cînd nu sînt so-
licitată — se intimplă să intervină pauze des-
destul de lungi — mă simt uitată, părăsită,
deși sînt invitată cu regularitate la toate ex-
pozițiile, la intîlnirile colegiale... încerc să
mă conving că, de fapt m-am îndrăgostit de
pictură. Fiecare ședință are ineditul ei. Am
început să fiu convinsă că la fiecare lucrare
am și eu o modestă contribuție. Cei mai
mulți’ iși închipuie că modelul este solicitat
să pozeze doar in costumul Evei sau al lui
Adam... Dar, cum trăim între oameni, și oa-
menii sînt cum sint... A fost nevoie doar de
cîteva cuvinte pentru ca să mă simt fericită.
— Cine le-a rostit ? întrebă mirat.
— Tu !
Caratașu o privi lung. Ce frumoasă era în
această după-amiază ! Umerii aceia cu pielea
catifelată. Lumina de apus de soare, pătrunsă
prin fereastră, ii aprindea scîntei în ochi și
în părul arămiu, bogat revărsat pe spate. Â-
veau dreptate pictorii să o solicite cît mai
des pe piedestalele lor. Simți impulsul de
a-i face un compliment direct, rostit cu voce
tare. Dar se gindi să nu fie taxat drept ne-
serios. Sentimentele lui față de femei nu fu-
seseră niciodată lingușitoare. Ii plăcuse sin-
ceritatea. Avusese unele legături intîmplătoa-
re în viață, dar cind își dăduse seama că tere-
nul era șubred, le rezolvase fără dificultate,
explicînd acelor femei, cu blindețe și in do-
rința de a le menaja, că nu nutrește senti-
mente adinei față de ele. în fața Anemonei,
însă, se simțea puțin intimidat. Această fe-
meie frumoasă și mindră, răminea, încă, pen-
tru el, enigmatică.
— N-ai vrea sâ facem o plimbare ? Se uită
pe fereastră. E o vreme splendidă !
Ea înclină puțin capul și coborî pleoapele
în semn că-i de acord. Caratașu se ridică, ii
luă mina, se aplecă asupra ei și o sărută dis-
cret, apoi ieșiră.
Rătăciră pe străzi lăturalnice, liniștite, fără
nici o țintă. Anemona se simțea bine lingă
Caratașu. Doar simpla apropiere îi crea sen-
timentul unei ocrotiri liniștitoare. Pășeau tă-
cuți. Din cînd in cind umerii li se atingeau
și această intimitate o înfiora. De ce atit de
bun ? se întreba uimită. Pinâ și tăcerea lui
de acum iradia bunătate. Da, nu mă înșel, e
un om bun, un om deosebit. Va fi și ea bună
cu el. Altfel cum ?... O prietenie visată... Sau
poate nici măcar visată. Și dincolo de ea ?
Dacă dincolo de această prietenie nu-i nimic,
nimic?... Nu, nu-i adevărat, nu poate fi a-
devărat! Nici el nici eu nu sîntem legați de
nimeni, nimeni nu ne stă în cale... Atunci de
ce n-am fi fericiți ? !... Cine va hotărî, cine
va face pasul ?... Viața-i a ta. Anemona, tu
răspunzi de ea. Orice hotărîre trebuie s-o
iei singură... Zîmbi in întuneric: Cine a șop-
tit?
— Emil...
— Da, Anemona.
— Mă simt minunat lîngă tine !
— Și eu lingă tine, Anemona I
Blocul în care locuia Caratașu, înconjurat
de o bogată vegetație, arăta cu totul altfel
decît acela in care stătea Anemona, o clădire
austeră, fără balcoane, avînd la parter un
magazin alimentar și un centru de achizițio-
onat sticle și borcane. Cel spre care se în-
dreptau, avea o intrare elegantă, pe sub o
copertină prelungă și cu peronul placat cu
marmoră.
Cind Anemona începu sâ urce sprintenă
treptele scării, Caratașu o privi cu vădită
plăcere. Mișcările ei line, dar în același timp
iuți, ținuta ei mindră îi făceau impresia că
femeia asta se născuse special pentru a sluji
drept model de frumusețe anatomică și că nu
întîmplător era socotită model de înaltă cla-
să. In mișcările ei degajate și mlădioase nu
exista nimic provocator. Sinii sculpturali, pi-
cioarele frumos formate și șoldurile rotunjite,
toată frumusețea fizică a Anemonei se conto-
pea impecabil cu fondul sufletesc pe care în-
cepea să i-1 cunoască.
Urcară la etajul trei, Caratașu salută pe un
vecin care, in halat, fuma și iși bea cafeaua pe
palier — apoi intrară in apartament.
Anemona iși dezbrăcă pardesiul și începu
sâ examineze cu neascunsă curiozitate ambi-
anța in care trăia Caratașu.
Camera de lucru o cuceri. Trei dintre pe-
reți erau acoperiți de rafturile înalte ale unei
biblioteci încărcate pînă la refuz cu cărți. O
masă de birou pe care se aflau maldăre de
manuscrise și o lampă sveltă, chinzească, cu
abajur de porțelan străveziu. Un divan în-
gust acoperit cu o cergă în dungi inegale,
albe, roșii și negre. Lîngă fereastră un ficus
cu frunzele lăcuite se înălța pînă la tavan.
— îmi imaginam camera asta ca pe un labo-
rator plin de eprubete, de alambicuri și cu
pereții îmbrăcați în planșe și grafice, rîse Ane-
mona. Văd doar cărți... Predomină literatura
beletristică.
— Pentru mine spațiul ăsta e tot un. fel
de laborator. In timpul liber experimentez în-
tr-un domeniu diferit de cel al specialității
mele de bază. încerc să inventez ființe uma-
ne...
— Cum se spune, sondezi suflete, conștiin-
țe...
— O deprindere veche. Cîndva am lucrat ca
ziarist-reporter... Am fost și ofițer. Combatant,
în prima linie... Am muncit și cu palmele, la
lopată... Sint multilateral calificat. Bei o ca-
fea, Anemona ?
— Beau, dar s-o pregătim împreună.
O pregătiră, se așezară la masă, acolo in
bucătărie, față-n față și începură a sorbi încet
din licoarea neagră, amăruie. Anemona citi în
privirea lui Emil o undă de tandrețe neîn-
tilnită pînă atunci, specială, tl privi drept în
față și-și văzu chipul oglindit în adîncul o-
chilor lui. Ea fusese deci in stare să și-1 a
propie pe acest om minunat. Să-1 determine
să-și mărturisească dragostea față de ea. Dar
nu prin vorbe, ei prin puterea sentimentului
care se vădea dincolo de cuvinte. Simțea că
din acel moment puterea frumuseții și a iubi-
rii ei nu vor mai hrăni imaginația unor ar-
tiști ci va aduce, poate, mîngîierea acestui on»
plăcut ca o mîngîiere. A tot sperat că în via-
ța ei va apare un om adevărat și iată că o-
mul acesta apăruse...
La un moment dat, Caratașu se lovi cu pal-
ma peste frunte și își privi ceasornicul.
— Anemona, echiparea... Intr-o jumătate de
oră trebuie să fim la o aniversare. Un bun
prieten al meu împlinește o sumă de ani.
Foarte rotundă.
— Și chiar mă iei cu tine ?
— Ce întrebare aiurită mal e și asta ? !
azima visului	statornicie	dunărea	
Azima visului se dăruiește tuturor. Copiii, îmbujorați, se văd părinți In somnul lor cu aburi de lapte, Puternici și mari se doresc cei slabi. Strămoșii visau țărmul nostru de aur... Cercul vrea să treacă în roată. Iar lutul — aripi să-i scapere. In sfera fructelor se leagănă mugurii. 1 Ce frumos crește celălalt mal. De pe malul acesta al vremilor ! Dar podul — cristal și arcadă de timp — Știe taina adîncă a ambelor țărmuri... Dar și podul — pieptenele apelor — Visează în piscul nopții, sub lună, Să se întoarcă în pădurea de unde-a plecat Și să înmugurească sunînd inele în trunchi. Sau să se prefacă în rîu înstelat... Cercul visului se împlinește și freamătă ca o ciută în roata dulce-a piinli, din griul inimii născută.	V isează-adincul mării străvechiul Bărăgan, Gindind in foșnet spice si maci, si ciocirlii, O cumpănă, nsetată măsoară veșnicii — Cărunt ac de ceasornic pe-al cerului cadran. 1 Din ciutură sorb cioburi de lună-n, miez de seară. Cu ochi de jar și freamăt de miresme-n coamă. Furtuni de herghelii cu trupuri de aramă. Și mîine, cercul lunii întreg o să răsară... 1 In somnul pietrei se ascunde o statuie Și doarme un luceafăr in cerul din fintină. In galaxia strugurelui și-n țarină E-nțelepciunea soarelui ce veșnic suie. 1 Ni-i cerul ca o ie cu stelele-arnici. Dar noaptea, cînd tăiem potecă prin pădure, Țîșnesc scîntei ciudate, cu licăr de secure — Atunci și iasca pare, o clipă, licurici... 1 Mirajul verii naște fantasme călătoare, Nu-i nimeni, dar fîntîna fermecată știe : Prin purpura din zori, ori rugul din chindie, Veni-vor inimi arse de dor să dea răcoare.	Prea fericiți sînt cei care poartă pămintul Și strunele apelor în inimile — fîntîni... Noi avem țara, coborită cu turmele din Carpați In roata vie a horei și-n conturul ulciorului. In noi cîntă Dunărea — dulce obsesie — și rîuri Cu nume stelare de bărbați, fecioare, voievozi. Ne vine Dunărea de demult și merge departe. Valurile murmură istoria purpurie De la Podul lui Apolodor la Porțile de Fier — Ciorchini de coapte lumini la timplele țării. Dunărea — mamă e memoria, cronica Cetății — Din ceață răsare corabia iui Bălcescu, Dar pleacă-ndurerată că nu s-a prefăcut in țărm. Sub ochii Munților Măcin — cămile de piatră. Ce rumegă tăcerile și visează Bărăganul... Prin oraș — nufăr roșu din beton, oțel și cristal — Teii păsesc noaptea spre Dunăre să-și vadă chipul, Si-n zori, la undele visătoare ajung doar miresmele. Voronețul lichid desparte legind malurile Și fură sălcii-fecioare și pescărușii — clipe... Din munți, s-au pornit catarge către Marea cea Mare, Mărul țării cintă pe creanga de-azur a Dunării : Prea fericiți cei ce au pămintul și apele-n suflet, Și-n suflet suind, sint intoadeauna acasă. Valentin CARAGEA	A
Convorbiri literare — 8
radu macovei
Stai așa, Sevastre, nu te trezi, strînge
tare din pleoape și prinde pasărea a-
ceasta gingașă de o aripă, n-o lăsa să
se piardă, să se înalbească în uitare, e un
vis frumos, împărătesc, merită să-1 trăiești
-și să ți-1 repovestești, grăbește-te că se des-
tramă. Cerbul acela minunat cu coarnele bă-
tute în diamante, vezi Sevastre, ce era cu
cerbul, ce însemna Seteris ? S-a dus, iarăși
s-a dus, ca de obicei s-a dus, și gura mi-i amară,
coclită, uscată, trebuie să trag aer și să
mestec.
Deschide ochii, Sevastre, îi deschid și iată
că, într-adevăr, ceva e în neregulă, bănuiam
eu. Seteris, ce nume mîngîietor, de insulă,
de fată, de rîu... și cerbul acela rămuros
■care s-a topit, s-a dus... Ia seama, Sevastre,
e musai să deschizi ochii că de data aceasta
e jale. Ești înțepenit, te-au prins, te-au ju-
decat, te-au legat, hai, ia-o încetișor și ri-
dică-te în capul oaselor, nu pot să mă ridic.
Trebuie să o iau metodic, să nu mă gră-
besc ; o mișcare greșită, nesocotită, zmun-
cită și totul o să se prăbușească peste mine.
Să nu mă sperii însă, pentru că, deocam-
dată e bine, mi-e bine, nu-i ca atunci cînd
te-a prins valțul și ai rămas fără o mînă,
acum ești întreg Sevastre, nu te înjunghie
de nicăieri. Metodic deci, așa se și cuvine,
sînt un tip logic, n-am îmbătrînit degeaba ;
problema e să aflu unde mă aflu, cum am
ajuns aici și Unde am ajuns de fapt. De
scăpat, am scăpat, e clar, trăiesc de-a bi-
nelea și senzația aceasta de ușurătate, de
plutire nu-i de ici de colo.
Dreapta mea, mîna mea dreaptă, mîna pi-
ratului, o mișc lesne, degetele răspund, nu-i o
părere, pămintul e aspru, prăfos, zgrumțu-
ros, or fi bucăți de cărămidă. Ochelarii nu-i
mai am — unde mi-or fi ochelarii ! — dar
văd limpede, prea limpede chiar fără len-
tile, ăsta trebuie să fie un cuier de pe vre-
muri, piesă grea, cu coarne de cerb, cum
avea bunica. Mă amenința cînd mă băgăm
printre poalele capotului că o să mă apuce
de bretele și o să mă atîrne în cuier pîna
o să-și termine treaba. S-a stins săraca, ci-
tind „Iluzii pierdute“, a băgat-o în mormînt
grecu’, așa cum i-a și prezis că o s-o bage,
toți urmam să o băgăm în pămînt, pînă și eu
cînd eram prins asupra faptului. Cît să fie
de atunci, Sevastre ? In ’84, nu în '85... Ei,
asta-i bună, e și momentul, chiar că-i mo-
mentul să mă gîndesc la bunica, în loc să
mă lămuresc ce-i cu mine.
Vasăzică mă aflu într-o groapă, frămînt în
palmă praf de cărămidă sau de piatră și am
sub nas un cuier. După toate aparențele e
seară sau e dimineață, în sus nu face să
mă uit încă, pentru că mă ține totuși ceva
de spate. E clar : sînt pe jumătate sau pe
trei sferturi îngropat și n-am nici o posibi-
litate, deocamdată n-o am, să fim bine în-
țeleși amice, Sevastre, să fim bine înțeleși,
deocamdată n-o am, nu am nici o posibili-
tate să-mi analizez compartimentul de jos.
Bazinul, picioarele... Toată casa o lua la vale
pe bunica : zicea că se spală pe comparti-
mente. N-ar fi făcut baie în cadă sau sub
duș nici să o tai. Cu grecu’ era altceva.
Bucu — așa îl strigam, Bucu — Broscoiul !
Nu se supăra. De cînd cu pensia, dăduse în
el damblaua transpirației. Citise cartea unui
neamț sau a unui elvețian parcă, unul care
susținea că omul cît trăiește trebuie să asude
cît cuprinde, că e perfect pentru sănătate și
atunci cînd îți curge nasul, cînd urinezi din
abundență, cînd ai pînticăraie. Toate alea îți
dau afară toxinele. Așa că Bucu-broscoiul
umplea o balercă cu apă fierbinte și se băga
in ea, înfofolindu-se în pături groase, înfun-
dîndu-și pînă în urechi o căciulă mițoasă,
de oaie. Așa s-a și înveșnicit grecu’, trans-
pirînd de crezuserăm, eu și soră-mea Ru-
xandra, că se înecase. Ruxandra, biata de
ea, să mă vadă numai unde am ajuns.
Fantastic cum mi se întorc gîndurile în-
dărăt, cum mă trag în amintire, fantastic !
Am mii de ace înfipte în piciorul stîng și
n-am ce să-i fac. Oricum, deși ma înțeapă
al naibii, se cheamă că piciorul e întreg cel
puțin, îl simt. Ce ai se simte, dacă n-ai o
mînă ca mine, n-o simți și pace. Ba o mai
simți așa, o vreme, și după aceea, adio !
E nefireasca liniște care mă cuprinde
din afară și pe dinăuntru. De unde siguranța
că n-aș fi într-o stare gravă, de unde Se-
vastre, de unde știi că n-ai nevoie de un
doctor ? Ține-ți firea Sevastre, băiatule, și
judecă. Judecă ! Ușor de zis, greu de făcut,
eu n-am domnule elemente suficiente. Poți
să mă pui la stîlp și nu știu cum am ateri-
zat aici. De cert, e cert că mi-am pierdut
pentru o vreme cunoștința. Seteris... Am vi-
sat pe cineva sau ceva cu acest nume. Am visat
și un cerb care mi-era ca un tată sau ca o
bunică. Venise parcă să mă ia undeva sau
să mă dăruiască. Seteris... Am visat, dar cum
de am adormit aici? Și cît am dormit? O oră,
două ? Poate a trecut o zi și o noapte și o
săptămînă ? De foame, nu mi-e foame, gura
mi-e încă uscată, trebuie să mai mestec, dar
nici sete nu mi-i. Deci ? Hai, că mintea a
început să meargă, nu te lasă ea mintea
Sevastre, nu te-a lăsat nici cînd ți-a prins
valțul mina și erai tot singur. Singur te-ai
tîrît și n-ai leșinat decît atunci cînd ai dat
de om. Mintea mea e bună, degeaba zici,
chiar dacă o mai ia ca acum și razna. Să
mergem mai departe Sevastre, te-ai tîrît pînă
la ușa atelierului, ai împins-o cu umărul...
E culmea, iarăși mă-ntorc, așa chiar că n-o
mai scot la capăt. Așadar ! Am căzut într-o
groapă, eram în drum spre casă, m-am dat
jos din troleibuz și am luat-o pe Florilor.
Simt că îmi plesnește capul, cum mă gîn-
desc Ia asta îmi plesnește capul. Florilor...
Nu, n-am luat-o pe Florilor, am luat-o pe...
Stai ! Stai, că nu erai singur, Sevastre, erai
cu Mitrea, colegul tău de clasă, ăl de te-a
vîndut și pe care l-ai iertat, pentru că așa
ai fost tu slab, Sevastre, de cînd ești. Care
și cum au dat în tine au primit înapoi numai
dacă a fost sa te aprinzi pe loc, să dai foc
și abia după aceea să te apuce mila. Pe
Mitrea l-ai mai otînjit tu, din cînd în cînd,
în copilărie, după o pîră după vreo hoție,
dar după șapte ani, cînd l-ai revăzut, era
altul, toți eram alții, eu însumi eram altul.
Iar tu ești rîsul lumii Sevastre, te rîde lu-
mea care știe și vede cum te porți cu duș-
manii, cu Mitrea... El m-a turnat, dar am
uitat, nici nu mai conta să-1 iert sau nu. A
vrut să mi-o ia pe Anca mea cea frumoasă —
asta a vrut — și n-avea cum face altfel, atît
l-a dus capul ; pe fetița mea cu părul ca
grîul, unduindu-se pe umerii minunați, toar-
te de amforă care îți stîrnea o nesfîrșită sete,
cu ochii de cîmpie în care foșneau cîntînd
finețuri însorite. Așa îi scriam că este, cînd
așterneam pe hîrtie, la lumina lămpii, cu
domnul Chiriac, așa mi-o descria el ca si
cînd o cunoștea ca și mine și încă mai de
mult, dintr-o statuie. Doamne, acuma plîng,
mereu am să te plîng, Ancuțo, frumoaso, ne-
întinat-o. M-a așteptat, săraca, șapte ani,
șapte ani m-a așteptat. Mitrea, nemernicul
ăla, și-a greșit socoteala, și-a făcut greșit
socotelile porcul, dar a iubit-o și el, ce să-i
faci, i-a luat Dumnezeu mințile și a vrut să
mă dea la o parte. M-a vîndut pe degeaba
.și-i pare rău și Iui, acum se vede că-i pare
rău, și a plîns și el — cum să nu fi plîns ? —
cînd ea a plecat. Ce să înțeleagă Mitrea ?
Cînd am reîntîlnit-o nu trecuseră șapte ani,
ci o singură zi sau poate o singură noapte
Șapte ani care n-au fost decît o singură zi
cînd am ieșit, și o mie cît am stat acolo.
Anca a murit însă și uite că eu mai fac
umbră pămîntului. Problema e însă că nu
mă concentrez, nu știu ce am, nu mă con-
centrez de loc. Stau aici și mă las furat de
mine însumi, ca și cînd aș fi în fotoliu,
moțăind sau sporovăind despre toate cele
cu soră-mea. Ea e mai tînără cu cinci ani
ca mine, dar arată de 70. Ne-am adunat unul
pe altul la bătrînețe și trăim, ca pe vremuri,
ca la bunicii care ne-au crescut și ne-au fă-
cut vînt în viață. Ea, Ruxandra, n-a avut
norocul meu. Mircea a dispărut în război
și nimeni nu i-a mai luat locul.
Mă împrăștii, te împrăștii Sevastre, îți spui
poveștile ca și cînd ar mai avea nevoie de
cuvinte, ca și cînd nu-s în tine toate, pen-
tru totdeauna, așezate filă peste filă, ea
într-o carte. Ruxandra 1 Ea suferă probabil
acum cu adevărat, te caută înnebunită și tu
stai la taclale cu gîndurile. Ce-ar fi să strig ?
Hei! Ajutor! Nici vorbă, nu se aude nimic,
n-aud nimic nici eu, abia îmi mișc buzele,
e grav. Doamne, ce-oi fi pățit din nou ? La
vîrstă mea, într-o groapă, pe jumătate, pe
trei sferturi înțepenit ? Te pomenești că vi-
sez. Nu, nu visez. Acele din picior m-au lăsat
în pace. Cuierul e tot aici și în degete simt per-
fect bucățile de cărămidă. Uite, le strîng, le
strîng cît pot eu de tare, cu mîna dreaptă le
strîng și cu stînga Ie strîng. Cu stînga nu pot să
le strîng, cu ea nu mai poți să apuci de
douăzeci de ani, piratule. Ba, uite că pot,
îmi fac încet loc și pot, pot să-mi ating cu
ea genunchiul. Asta totuși, e de necrezut !
Visez ! Un vis aiurit de tot, e timpul să mă
trezesc. Scoală-te Sevastre, și interpretează,
deschide ochii, bea un pahar cu apă și ai
grijă să nu-ți înghiți dantura. Se făcea, Se-
vastre, că ai căzut într-o groapă, mobilată su-
mar cu un cuier ca al bunicilor, că Lai văzut
pe Bucu în cadă, învelit în pături și pe
Bica înhățîndu-te de bretele... Nu, asta n-ai
văzut, Sevastre, asta îți aminteai numai cînd
brize
usa
»
0 cunoscusem în chiar anul în care se
întorsese de la Londra. Era foarte
frumoasă în rochia ei ușoară, cu de-
gradeuri orizontale în grena, degradeuri
care-i accentuau întrucîtva formele pline
și-i puneau in valoare pielea albroză, re-
noireană. Pe-atunci se coafa foarte des,
trăsăturile feței, extrem de ațîțătoare în
paradoxala lor clasicitate, erau atenuate
de această coafură miss Thacher. Așa cre-
dea. Că prin coafura asta mai liniștea birfa
răutăcioasă a orașului, îi impunea o res-
pectabilitate, pe care, credea ea, și nu nu-
mai ea, o merita: se-ntorcea doar de la
Londra, iar engleza ei era acum și mai
exactă, și mai autentic accentuată, rulare?
r-urilor, în gura ei cu buze de căpșună
coaptă, era o nebunie.
Vîntul viscolea primele flori de cais și
pe străzi lumea umbla îmbătată de lumină.
O invitasem pe noua sosită să-mi facă o
vizită. Voiam noutăți. Veni și rămase mult
timp cu paharul de whisky în mină, sor-
bind rar, punîndu-și în valoare frumuse-
țea de boieroaică nordică a mîinii, care
parcă nu ținea' un pahar, ci • gladiolă.
îmi dezvălui, fără afectare, dar destul de
meticulos, o Londră austeră și mondenă,
în același timp. Era superbă stînd așa, pi-
cior peste picior, narînd calm și cursiv.
Soarele după-amiezii de april lovea direct
peretele alb al atelierului, pe care ea se
decupa monumental.
Cam la o jumătate de oră, cineva bătu.
M-am ridicat să văd cine-i. în ușa puțin
strângeai cu mîna stingă care ți-a crescut
la loc, niște pămînt sau niște cioburi de că-
rămidă.
Ridică ușurel capul, Sevastre, așa, întoar-
ce-1 în sus că poți, e doar înfundat în per-
ne, nu te lăsa prostit, Sevastre, că tu nu
bei, n-ai fost beat niciodată, nu e nici un
pericol, lasă precauțiile, ridică-1 !
Da, m-am trezit, dar sînt tot aici. Nu mai
prind decît cu coada ochiului cuierul, dar
acum, în lumina asta chioară, îmi apar alte
năluci : un colț de zid prăbușit, grinda aceea
înnegrită, putredă, foi de tablă ruginite, un
lavuar de pe vremea... Sevastre ! Da, sînt
Sevastre, într-o groapă, am alunecat sau am
fost împins, ce știu eu ? Dacă nu judec,
dacă nu mă limpezesc sînt ca și pierdut. Pe-
aici nu-i nimeni. Pe-aici nu se trece ! Cine
a spus asta 7 Ecaterina Teodoroiu a zis-o !
Cine a spus „Alia iacta est”, Sevastre ? A
zis-o Cezar ! Ce trecea el cînd a zis-o ? Ru-
biconul îl trecea! Da, unde se ducea el
Sevastre ? Iaca pe asta n-o mai știu sigur,
dom' profesor, pe asta chiar n-o mai știu.
E exact ca și cu concavul și convexul, cu ba-
bordul și tribordul. Pleca din Roma sau ve-
nea asupra Romei ; am știut-o de o mie de
ori și tot de atîtea ori am încurcat-o. Bietul
domn Chiriac, a făcut un infarct și a că-
zut cu fața în gamelă. Cursul lui de istorie
antică s-a oprit la Tiberiu. Bat cîmpii și nu
fac nimic, nu întreprinzi nimic, Sevastre, re-
capitulînd într-una. Te-ai despărțit de Mitrea
și ai luat-o pe Florilor. Pe Florilor dacă o
luam eram acum acasă, în fotoliu, în pat.
Florilor e dreaptă ca-n plamă și e și asfal-
tată. Am ocolit, asta-i, și am cotit pe Nar-
ciselor. Și dacă am trecut pe acolo ce-i ?
De unde gropi pe Narciselor ? S-or fi sur-
pat casele pe acolo, ce știi tu ? Adevăru-i
că nimic nu stă în picioare și simt, așa, ca
un fel de vîrtej care mă cuprinde. Cuierul,
grinda, lavoarul, zidul, iată-le, sînt cît se
poate de reale, iar eu îmi simt mîna stingă,
îi mișc degetele, îmi apuc cu ele rotula și
strîng. Lasă mai bine să te cuprindă som-
nul Sevastre. lasă așa... odihnește-te.
...Un zgomot, în sfîrșit un zgomot : O de-
tunătură și încă una și încă una, un zgo-
mot asurzitor... Acum o să vină cineva, doar
nu sînt • în pustiu, îngropat printre dune.
Hei Ajutor! Nu mai țipa Sevastre, că nu
te auzi nici tu, n-ai cum să te auzi, nu-ți
dai seama ce-i afară ? Ce-i afară? Trag tu-
nurile, se dărîmă zidurile și pe deasupra
a început să și plouă. E ploaie, nu-s lacrimi,
nu-i sînge. Pe Anca ai plîns-o destul. Dac
dacă plouă, de ce trag tunurile și-acolo sus
ce-i cu avionul acela, ce-s cu flăcările, ce-s
cu fulgerele alea ? Cu ce stringi tu între de-
gete, cu disperare, cu forță întinerită pă-
mîntul ? Cu mîinile, cu amîndouă mîinile !
Stînga mea. Doamne, stînga mea e întreagă,
nu mi-a prins-o nici un valț, n-a existat
nici un valț în viața ta Sevastre, Mitrea nu
te-a turnat niciodată, asta ai înflorit-o tu,
așa ai visat, iar Anca, Anca trebuie că te aș-
teaptă, cine ți-a zis că ai pierdut-o ?
E război. Sevastre, nebunule, tîmpitule,
cretinule, sărmanule, e război, de-asupra sînt
avioanele care au venit peste București,
scuipă bombe și pe tine te-au prins sub dă-
rîmături, dar ești viu, Sevastre, sînt viu,
întreg, antiaeriana, asta bate, trage spre cer,
trageți băieți, am 20 de ani și Anca m-aș-
teaptă. Nebun, am fost nebun să visez toate
alea, Seteris auzi, Seteris și lumea de din-
colo. Trebuie să ies de aici, trebuie să ies
imediat, nu mă poate opri nimeni. Seteris,
ce nume frumos totuși, de fată, vreun arbor,
vreun rîu...
*
— Ia vino cu lanterna aia încoace și lu
minează aici. Ei, ți-am spus eu ? E cineva
în surpătura asta, el a strigat.
Cei doi muncitori, buldozeriști amîndoi, au
lucrat cu grijă, ridicîndu-1 încet, fiindu-le
parcă frică să nu-l vatăme. L-au întins sus
pe două pufoaice așternute pe o grămadă
de cărămizi provenite din demolări și îl pri-
veau acum cu o nesfîrșită milă. Unul din ei
se aplecă și îi potrivi mîneca goală de-a
lungul trupului. „Era ciung” — zise.
Sevastre zîmbea fericit, cu fața spre cer,
cu ochii privind fix la un nor ce învelea
pe jumătate corabia lunii. Ploaia se mai do-
molise.
întredeschisă aștepta un bărbat. Alură de
cascador.
— Ce s-a intimplat ?, sări musafira mea
de pe scaun, și. fără să mai aștepte răs-
puns, lăsă paharul pe mesuța neagră, se
scuză și ieși.
Scena mă suprinse prin absurditate: ci-
ne era el ?, cum de știuse unde se află
ea ?, ce era între ei ?
N-am mai văzut-o niciodată pe frumoasa
vizitatoare a Londrei. Ca orice absurdita-
te. și aceasta s-a șters brusc, nu fără a
lăsa o undă de parfum necunoscut. A fost,
cred, și motivul pentru care, de teama
complicațiilor, n-am mai întrebat pe ni-
meni ce se intîmplase cu „englezoaica”.
Ieri, după cîți ani?, am primit un plic de
la cea aproape uitată:
Dragul meu. deoarece te afli, te-ai aflat
la originea fericirii mele, vreau să-ți
mulțumesc din suflet. Iertare, doar, pentru
intîrziere. Intilnirea aceea a fost, mi-e ru-
șine s-o recunosc, o stratagemă feminină,
îl anunțasem pe logodnicul meu că-ți fac
o vizită : ezitările lui de pînă atunci au
luat sfîrșit in momentul in care ai des-
chis ușa atelierului: peste o săptămină
ne-am căsătorit și ne-am stabilit în orașul
soțului meu, Călărași, unde fusese repar-
tizat. Sîntem fericiți și avem o fetiță de
cinci ani. Vorbește o engleză perfectă (nu
zîmbi !...). încă o dată, îți mulțumesc.
P.S. Iți trimit o recentă fotografie de-a
mea.
Am sorbit din whisky și am privit lung
fotografia. Cea de-atunci se pieptăna acum
ca Iris Murdoch.
Mi-am pus borsalina și am tras ușa după
mine.
Strada.
Val GHEORGHIU
sa nsa
J»
Să-ți rămînă mereu ceva de pierdut
e unica șansă de supraviețuire
dă-i zilnic citc-o rație
din trupul și singele tău
neavind asupra ta
decît vina și teama
iucrede-te doar în cruzimea-i
fără margini : ucigașii
nu lasă vise
e ea și cum ai adormi la pîndâ
cind nu mai ai nimic de pierdut
atîtea cuvinte
Iubirea e o injumătățire :
atîtea tăceri atîtea cuvinte
atita zbor atîta cădere
cineva mă cerne
in sensul eliberator al limbii de ceasornic :
umbra mea pe hârtia de cadran a poemului
cu aura neintoarcerii
(Poetul cum pierde totul la cărți)
mâsurind în căderea mea propria-i înălțare
cineva mă cerne.
nepregătit mă cerne :
atîtea tăceri atitea cuvinte
atîta cenușă a trecerilor atita moarte
iar eu de unul singur cumpănesc
le adun prețurile : nesăbuință
a celor ce-și dau întîlnire
peste-o eternitate
astfel cineva mă cerne
uevămuit mă cerne
ca de la sine...
întoarcerea
fiului risipitor
Fiecare trup al meu e o-ntrebare
în care mă pierd
trec împăcat de la un trup la altul
de la o întrebare la alta
in tainul meu de goliciune
se retrag toate ca într-un sine
și am atitea întrebări
strig și nu îmi răspunde nimeni
strig și nu îmi rămîne decît, aidoma unei
ferestre,
infinitul
materia și timpul încrîncenindu-se in luptă
agonice mă ignoră.
sînt sarea din care s-a zvîntat
lacrima
femeii care se revarsă în singele meu
îi arăt trupul de care tocmai mă desprind
spunindu-i : — In puținul acela
eu am suferit !
și fiecare trup al meu e o-ntrebgre
în care mă pierd
și totul mi-e necunoscut
împăcat trec de la un trup la altul
de la o întrebare la alta
ca un om care se întoarce...
9 — Convorbiri literare
cîntarea româniei
O mare însemnătate are... Festivalul națio-
nal „Cîntarea României", care reprezintă cel
mai larg cadru de participare a maselor popu-
lare la viața cultural-artistică, la păstrarea și
dezvoltarea geniului creator al poporului nostru
— adevăratul creator colectiv al culturii și artei
naționale.
Nicolae CEAUȘESCU
partidul
Ani șaizeci și cinci — garoafe
Prinzi în buchet în zi de Mai !
Aduci cu tine primăvara
Pe românescul nostru plai !
Pe firmament aprins-ai stele
Mereu ne_ai fost stindard și faptă.
Si ne-ai condus în lupte grele.
Să mai urcăm cu tine-o treaptă.
Prin timp ce curge-n calendar —
Partidul, port-drapel și Vizionar !
Iordan AIOANEI
o inimă pe ritm
popor
Dc 65 de ani partidul
E-o inimă pentru popor,
Aceleași imnuri cîntă țara
Vibrînd sub steagul tricolor.
Porniți pe drumul de-mplinire
Nutrit din vechile istorii.
Trăim avintul vieții demne
Sub roșul flamurei de glorii.
Prin timp urcind treaptă cu treaptă
Spre comunistul țărm visat
Demni făurim visul de aur.
Conduși de un Viteaz Bărbat.
Irimie STRĂUȚ
pe umeri aripi
In cuvintele partidului se oglindesc Carpații
Și Dunărea în lumină clară se revarsă
Avem pe umeri aripi și ne iubim ca frații
Și știm ce este munca ; în noi iși are casă
Frumos poem de țară sădesc pc chipul tău
Și graiul meu e graiul pămîntului ce-1 calc
Sub brazdă de lumină am pus răsadul greu
Și știu că osul meu c miruit de-un dac
Ai răstignit minciuna pe rug de adevăr
Și celor ce.au trădat nu le-ai iertat păcatul
Ai rotunjit iubirea-n aromele de măr
Zidind urmași viteji de-a lungul și de-a latul.
Chiriac SAMOILÂ
patrie
Pină la mine nu-i decit
palma miinii dezlegată
din treptele ce urcă...
Lutul din huma trupului,
ochii de culoarea
cimpulai, jarul din vatra
străbună, neamul din piatra
Carpa(ilor, două tomuri
ce le aud și le recit și
le spun rînd pe rînd de la
apus la răsărit, de la nord
la sud. pe drumul dintre cei
doi poli ai pămintului ce
trec și se termină în mine :
Patria — Mama ;
Mama — Patria.
Gheorghe LLPAȘCU-SUHULEȚIANL
la merele luminii
Venit-am dc pe țărmul, cu merele luminii.
Rodea in palme griul, cînd ne uitarăm spinii.
Și-am prăvălit de-a valma cu-al lumii 'nalt
șuvoi
O piatră de la ușa fintinilor din noi.
Vin cerbii de Ia sorii ce ning culori pe flori,
E pace și-n adincuri se scutură viori.
S-au rupt ai răzbunării copaci posaci și goi,
O stea din mări pierdute s-a infinit în noi.
Veniți cu toți la pomul ce seamănă cuvinte
Cînd nimenea nu plînge și nimenea nu
minte...
Luați merele luminii din țărmul înviat,
Cînd bate-n ceața lumii, un crez din nepătat.
vrem pace...
Vrem pace, strigă ciutul din care sc renaște
Ființa frumuseții cu fluviile tale.
— Vrem pace, strigă pruncul in care omenirea
Iși dăinuie sămința înțelepciunii sale.
— Vrem pace, strigă.n piscuri o jerbă a luminii
Duceți-mă pe-o cirmă cu alte legi din voi
Aprindeți în adincuri o creastă neumblată
Nuntească-n înviere a lumilor șuvoi.
Și nici o risipire să nu vă mai întoarcă
In crezul urii care vă duce inapoi
Aprindeți candelabrul iubirii pe o arcă
Ce va urca planeta pe alte steme noi.
i
— Vai lumii, plinge-o umbră din muntele uitării
Pustiilor planete in riduri de cuvînt
Intoarce-te Stelare în nimb cu Adevărul
In sbucium se îndoaie corabia Pămînt !
Sanda ȘFICHI
înfrățire
M-am înfrățit cu frunzele doinind
în primăvara vieții mele
și vîntul l-am luat
îa provă-n gînd,
spre.a naviga ocean de stele.
M.am înfrățit cu boabele de griu
cu pîrga astrului prin lanuri
si-n suflet am luat
puteri de rîu
din sevele din bărăganuri.
1
M-am înfrățit cu nopțile
ce-n iarna lor m-au adormit
și-n căutarea slovei cu rubine
cu țara m-am visat in răsărit.
Alexa PAȘCU
rondel
Sadoveanu-i limba noastră
In nestinsa ei comoară.
Miorița cea măiastră
Din balada-piatră rară.
t ind lumină in fereastră,
Cînd amurgul blind coboară,
Sadoveanu-i limba noastră
In nestinsa ei comoară.
1
Limba noastră.i viața noastră,
Matcă, vatră milenară ;
Tînără ca bolta-albastră,
Nimeni n-o îngenunchiară —
Sadoveanu-i limba noastră.
Geo NECHITA
mai...
încă un pas si taina se arată.
Mai.
un altul,
fi-va ierbii !
Suris de-azur !
hiperboreu
eu elfii
u -stramă-in pirg a albei zi săgeată.
Nu-i nici un semn mirării să nu cadă,
sub pleoapele-ți pe rugi întirziind.
Logodnic rar
al blîndului colind,
unde vei fi.
cind trece-voi zăpadă?
t
Petru SOLONARU
țesutul steagului
Eu cred că Tricoloru-a fost cusut
la un război, pe vatra unui sat,
din lacrimi și sudoare și din lut,
din snopi de griu cărați la treierai.
El estc-un scutec moale pentru prunci,
pinză de mort și trenă de mireasă,
prin el primim, de la cei duși, porunci,
să nu fugim din propria noastră casă.
Mi-a fost și scut, cămașa mea de mire,
ștergar pe care-am așternut bucate,
lumina furtunoasă din privire
și clopotul care a jale bate.
1
Cînd voi muri, în el să mă-fășori
iubito ca-ntr-un fagure de miere,
și, de-oi trăda, cu el să mă dobori,
căci el ne este singura avere.
Ion lancu LEFTER
din istorisirile lui george a maermei
paznicii
stelelor
Aici, la poala obcinei, lingă lunca
Sucevei, istorisește George a Ma-
crinei, trăiesc oameni de care mă
simt legat sufletește încă din copilă-
rie, de cînd pășteam vitele pe prund.
Unul dintre ei, Ion Carpen, a în-
ceput însă să mă îngrijoreze. De
iubit, îl iubesc și acum. Poate mai
mult ca înainte. Că am ajuns să mă
apropii de inima sa, să-1 înțeleg mai
bine. Nu pot să-i reproșez prea mul-
te... El ar avea poate mai multe te-
meiuri să-mi întoarcă vorbele, să-mi
contrazică faptele. Ce să-i faci ? A-
șa-i viața. Unul o înțelege într-un
fel, altul într-altfel.
După cum vezi, îi vorba de om
și de sufletul său. E complicat. Prin-
cipalul e să fim înțelegători, să ju-
decăm omenește.
Ion Carpen ăsta obișnuiește să ia-
să noaptea în cîmp. Se plimbă prin-
tre holde, hălăduiește prin pomete
ca un voievod. Sub lumina lunii și
stelelor, chiar mi se pare un voievc<.
al nopții.
Intr-o seară mi-a spus că a început
să discute cu stelele treburi foarte
serioase. Și prin muțenia lor se pare
că l-au încuviințat, i-au aprobat gîn-
durile, intențiile. Asupra unui sin-
gur gînd, mai are îndoială. îi vor-
ba de moarte. Cîteodată îi convins că
este cel mai perfect lucru din lume.
Și cel mai frumos. Alteori se îndo-
iește. Și treaba asta a ajuns s-o dis-
cute și cu Vasile Muntean, paznicul
cîmpului. Vasile ăsta îi mai pămîn-
tean; îl contrează mereu ; el susți-
ne, dimpotrivă, că nașterea, venirea
pe lume a ființei îi cel mai impor-
tant lucru.
De unde pornește el la treaba asta ?
Cică, dacă el nu s-ar fi născut, n-ar
fi fost nimic. Da’ așa a crescut, s-a
deșteptat; a fost în război, a luptat...
S-a întors acasă, a intrat în revo-
luție ; într-o încleștare cruntă, duș-
manii l-au scurtat brațul cu toporul...
Și el. Vasile Muntean, a devenit ne-
muritor. Cînd va închide ochii, toată
lumea o să-și amintească de dumnea-
lui. Că și-a pus viața în primejdie
pentru binele satului. Adevăru-i că
și eu sînt de părerea lui Muntean și-i
dau dreptate.
Și cu toate că mi se par cam ciu-
dați, îi iubesc pe amindoi deopotri-
vă.
Și sint tare bucuros că ei veghează
stelele. Noapte de noapte sînt trezi.
Și sînt sigur că n-o să îndrăznească
nimeni să le fure. Oare n-ar fi cum-
plit dacă ni le-ar fura cineva ? Ce
ne-am face fără stele ?
vidra
Luînd cu furca ultimele pale de
fin și aruncîndu-le frățîne-su in sa-
nie, Costan a observat mișcindu-se
ceva sub podina stogului. Trăgînd cu
coada ochiului într-acolo, deveni mai
atent în minuirea uneltei. Constatind
că încetinește aruncatul, Ilie il în-
demna : „Grăbește, Costane, grăbeș-
te-te !”.
„Mă grăbesc, mă grăbesc-1 — răs-
pundea el. Mai mult se gindea Insă
la ce-ar putea să fie sub podină, de-
cît la încărcat Tare ar fi vrut ca
dihania aceea mișcătoare să fie o
vulpe. „Fie ce-o fi, de mîna mea
tot nu scapă” — dădu el glas gîn-
dului oprindu-se din lucru. Ilie îl
auzi și văzîndu-1 stînd, se răsti la
el : „Ce bombănești acolo ? Ce nu
scapă de mîna ta ? Hai ! Zvirle
finul mai repede !“. „Ia, dihania ce
se ascunde sub podină”. „Ce diha-
nie ? Niște sărăcii de șoareci trebuie
să fie. Vezi-ți de treabă șl dă mai
repede !“ „îmi văd, îmi văd. Dau,
dau” — răspunse Costan și scormonind
cetina se pomeni că-i țîșnește pe lîn-
gă picioare o mogîldeață neagră-al-
băstruie, mai mare ca un motan și
aleargă spre malul Bilcii. „lat-o !“
strigă Costan și, încercînd să sară
după ea și s-o lovească cu furca,
se împiedică cu opincile în cetină
și se prăvăli, cît era de lung, în
zăpadă. „Vidra, deșteptule I Prinde-o,
n-o lăsa !“ țipă Ilie și, dînd să coboa-
re din sanie, se răsturnă cu aproape
jumătate din finul încărcat. Pînă a
reușit Costan să se ridice în picioare
și să ia furca de jos, pînă a ieșit Ilie
din grămada de fîn, vidra a și stră-
bătut porțiunea de teren ce despărțea
stogul de pîrîu și s-a scufundat în
apa străvezie, ascunzîndu-se în co-
tloanele de sub țărm. „Deștept mai
ești, n-am ce zice ! își vărsă Ilie
năduful. Să lași să-ți scape .de sub
nas asemenea minune ! ?“ „Iaca mi-a
scăpat ! Spuneai că-s șoareci și să-mi
văd de treabă"...
Tot ciorovăindu-se ei așa vreme de
aproape un ceas și tot aruneîndu-și
vina unul pe altul, au fost nevoiți
în cele din urmă să se lase păgubași
și să se apuce de încărcat fînul, răs-
turnat din sanie. Apoi l-au strîns cu
drucul și, legînd lanțul, au pornit-o
spre sat, pe lîngă boi. Pînă acasă Ilie
n-a făcut altceva decît să-1 mustreze
pe Costan, zicîndu-i : „N-ai fost în
stare s-o prinzi. Știi tu cît ajunge o
blană de vidră ? Ii mai scumpă decît
o vacă. Ciubote de lac și cușmă de
astrahan ne cumpăram pe ea, deș-
teptule !“
După această întîmplare. ani în șir,
cei doi frați au tot clădit finul în
locul acela și cind îl transportau
iarna acasă, erau cu ochii în patru
că doar-doar vor da din nou peste
norocul ce Ie-a suris atunci. Dar nici
o vidră nu s-a mai oploșit pe la
stogul lor. Și ei se înțepau mereu
cu vorba, dînd Intr-una vina unul pe
altul...
putna
Din pragul mileniului trei, iarăși
mă întorc cu gîndul la tine, măi bă-
iete, amintindu-ți :
Popoarele au conducători pe care
îi iubesc. Și noi, românii, avem ase-
menea oameni. Unul dintre morții
noștri vii îi Ștefan cel Sfint, care a-
cum vreo 500 de ani s-a urcat în scaunul
de domn din Cetatea Sucevei. Viteaz
a fost acest bărbat; drept și mare a
fost.
Pașii lui au călcat pe aici, pe la
noi. Și oastea lui a hălăduit prin pă-
durile noastre, prin luncă. Să țineți
minte că locurile acestea îs sfinte:
poartă numele și duhul voievodului
într-însele.
Cît a trăit n-a suferit neprieten în
țară. Cînd auzeau de numele lui,
dușmanii se temeau și fugeau ca ie-
purele de cîmp.
Ii plăcea domnului să zidească ce-
tăți de apărare, mănăstiri și biserici
de închinare. Ii plăcea să croiască
drumuri drepte, de piatră. Ii plăceau
satele, orașele frumoase, livezile și
cîmpiile cu rod bogat. Iubea pacea
și liniștea țării. Dar n-a avut de ele
parte.
Și s-a războit, s-a bătut o jumăta-
te de veac, numai să le înscăuneze
la noi. N-a reușit voievodul, n-a
putut.
Greu îi să domnești in pace !
Nu te lasă lumea... Iți tulbură li-
niștea cînd ți-i viața mai dragă.
Și-n mileniu trei, de-o fi să ajung,
iarăși mă voi întoarce cu gîndul la
tine, măi băiete, amintindu-ți :
Să urcăm primăvara spre obcinele
Bucovinei și, rupînd cetină de brad,
s-o punem pe lespedea mormîntului,
la Putna, întru odihna și pacea voie-
vodului.
In genunchi de-ar fi să trecem
muntele, să sărutăm paloșul lui Ștefan
cel Mare !
o mie de ani
pace!
Uite, vremea bate iar a toamnă
și eu, măi băiete, o să culeg roadele
livezii, voi pregăti apoi pomii pentru
iarnă, ca să nu înghețe vlaga din ei,
mi se destăinui George a Macrineij
Intr-o seară. Și cînd oi simți sem-
nele primăverii, iarăși voi ieși să în-
grijesc livada. Fac lucrul ăsta de
cînd mă știu. Uneltele pe care le
întrebuințez mi le-a făcut întotdea-
una un meșter. De altminteri fiera-
rul ăsta face sape, cazmale, dălți,
ciocane pentru tot satul. Și eu m-am
obișnuit să-mi procur uneltele numai
de la dumnealui care, de la război în-
coace le lucrează din armele adunate
de prin satele pustiite de foc, de
moarte. Fierarul ăsta-i tare priceput
și are inimă bună. Mie mi se pare
că lucrez, mai cu spor cu uneltele ie-
șite din mina lui. Și totdeauna am
avut noroc de roadă bogată.
Și iată, în loc să-mi văd liniștit
de livadă, gîndul mă poartă prin alte
părți. în peregrinările lui, se opreș-
te uneori, undeva anume, stăruind :
La Geneva. Oare nu s-ar putea ho-
tărî aici organizarea unor muzee în
care să fie expuse armele ? Și iată,
meșterul meu, în loc să topească ar-
mele acelea și metalul să-1 transfor-
me în unelte, cutreieră și el cu gin-
dul prin lume, întrebindu-se :
„Oare, la Geneva, nu s-ar putea
hotărî încetarea înarmării ?“. Și ia-
tă, eu am lăsat odată treburile bal-
tă și m-am dus în capitală la marea
adunare a Păcii : „Eu am trecut prin
două războaie, am spus atunci și o
repet și acum : Nu mai vreau să vină
încă unul pe capul nostru ! Că de nu
vom reuși noi, oamenii păcii, să-1
oprim, va fi vai și amar de lumea
asta care și așa-i bătută de toate vîn-
turile sărăciei, de toate bolile cance-
rului. Am semnat apoi cu amîndouă
miinile Apelul Păcii, strigînd : „Vrem
liniște în lume !“. Dar nu despre
arme și înarmare voiam să-ți amin-
tesc. Despre pace aveam de gînd
să-ți spun cîte ceva. Pacea îi un lu-
cru sfînt pentru țări, pentru popoa-
re. Și noi o avem. Să ne plecăm și
să sărutăm pămîntul ca să dureze.
Eu sînt un om, care iubește liniștea,
munca, Numai țara o mai iubesc în
asemenea măsură. De va fi pace în
lume, o să pot și eu să-mi văd li-
niștit de livadă. Și meșterul va con-
tinua să-mi facă uneltele. Și livada
va arăta poate mai frumoasă cum
o visez eu. Și viața noastră va fi
cum o doresc eu, încărcată de bucu-
riile muncii ! Iată de ce avem ne-
voie de pace. Iată, de ce, măi băiete,
te îndemn să te adresezi lumii, stri-
gînd împreună cu mine, împreună cu
meșterul fierar: „Ziuă de lumină,
ține o mie de ani pace ! Pămîntul
acesta a fost scăldat de prea multe
ori de sîngele nostru
Ion PUHA
Convorbiri literare — 16
------------------------omagiul scriitorilor către partid și fără
întreaga creație, în toate domeniile, trebuie
să fie pătrunsă de spiritul revoluționar, de uma-
nism, să contribuie la educarea și formarea con-
științei socialiste revoluționare a maselor popu-
lare.
Nicolae CEAUȘESCU
critica militantă
Apărut prin grija Editurii Cartea românească, vo-
lumul Omagiu, 65. Partidul Comunist Român
conține, alături de pagini de literatură și publi-
cistică,'pe care scriitorii contemporani le-au publicat,
în ultimii patruzeci de ani, omagiind partidul și pa-
tria, o veritabilă istorie — în documente și evocări —
a luptei de eliberare socială și națională. Unele pagini
îmi erau necunoscute și lectura lor, fără să-mi provoace
surpriza, mi-au întărit convingerea în vocația politică
a scriitorului român. „Scriitorii din Republica Socia-
listă România", stă scris tn cuvîntul care prefațează
volumul, „consideră de datoria lor să dedice acest vo-
lum jubiliar ^PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN,
secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu,
în semn de respectuoasă prețuire".
Autorii acestei antologii au marele merit de a fi
descoperit nu atît firul istoriei, care leagă răscoala lui
Horia de revoluția de la 1944, cît fiorul de conștiință
națională, care trece de la creatorul anonim, la istoric,
la omul politic, la scriitor. Textele cuprinse în primele
două secțiuni par scrise de același condei și, la drept
s orbind, fac parte din aceeași carte pe care o semnează
Eminescu, Arghezi, Blaga și Ion Barbu, Coșbuc, Goga,
Bacovia, Kogălniceanu, Bălcescu, Bărnuțiu, Pârvan, Ti-
tulescu, Rebreanu, lorga, Sadoveanu, Alecsandri, N. D.
Cocea, Hasdeu, Odobescu, Vlahuță, Delavrancea, Ne-
gruzzi, Grigore Alexandrescu, Vasile Goldiș și alții. Pe
mine, adunarea acestor nume mă tulbură. Cînd ideea
de progres social se sprijină pe umerii acestor uriași,
cînd ideea de conștiință națională e apărată de opera
acestor oameni, simți cum apasă și pe umerii tăi răs-
punderea operei lor sociale și în condeiul tău tremură-
tor — obligația de a scrie mai departe la cartea lite-
raturii române. Cu regretul de a nu fi găsit aici și un
fragment din Prefața la Istoria literaturii române. . .,
pagini cu valoare de document și manifest spiritual, ti-
părite în anii de după Dictatul de la Viena și-n care se
face o hartă spirituală a poporului român, nu pot sa
nu salut, încă o dltă, frumosul act de patriotism al
editurii Cartea românească.
Pentru întregirea tabloului ar fi necesar să numesc
pe scriitorii contemporani de frunte pe care editura i-a
antologat în Omagiu : Nichita Stănescu, Nicolae Labiș,
Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Ce-
zar Ivănescu, Eugen Jebeleanu, Marin Preda, Zaharia
Stancu, D. R. Popescu, Al. Ivasiuc, G. Bălăiță, Mircea
Ciobanu, Augustin Buzura, Dumitru Popescu și alții.
Numai simpla enumerare de nume ar consuma întreg
spațiul acestei consemnări.
După cum s-a putut observa, n-am pomenit, cu ex-
cepția lui G. Călinescu (și pe el l-am amintit sub-
liniind o absență) pe nici un critic. Fie-i îngăduit
cronicarului literar să se dedice, în paginile care ur-
mează, criticii militante. Omagiul Cărții românești (și-al
obștii scriitoricești) cuprinde cîteva texte absolut me-
morabile, scrise, unele, în momente grele ale istoriei
noastre, de către criticii literaturii. Criticii — acești sluj-
bași ai cărții și ai spiritului, adăpostiți de cărți, feriți
de pasiuni. Voi reproduce, pentru început, un text pu-
blicat de Pompiliu Constantinescu, la reluarea activității
de cronicar literar, cîteva luni după Dictatul de la
Viena : „Ați încercat să priviți harta bizară și dure-
roasă a Transilvaniei de azi ? Ați putea să vă fixați în
inima un hotar, ca un ghimpe veninos, fără să tresăriți
de uimire și să protestați ? Oricît s-ar repeta acest exer-
cițiu, cu greu veți izbuti să vă resemnați". Și după ce
face, întocmai ca G. Călinescu, o excursie în România
spiritului, conchide : „Unitatea în spirit a literaturii
noastre ne rectifică penibilul sentiment de mutilare ge-
ografică, atît de apăsătoare astăzi ; harta românismului
se regăsește intactă, în imaginea lăuntrică a creației ei
de totdeauna și de pretutindeni. (...) Peste vitregia is-
toriei domină triumful sufletului și peste melancolia
prezentului, străjuiește certitudinea de nezdruncinat a
trecutului". Nu s-ar zice că textul acesta aparține unui
critic senin și imperturbabil al literaturii, străin de miș-
cările timpului. Pârvan sau lorga l-ar fi putut semna
oricînd și avîntul din stil n-ar fi trădat niciodată pe
criticul literar cu diagnostic exact, de chirurg.
Iată-1 pe Dobrogeanu-Gherea, unul dintre întemeie-
torii criticii la noi, expunînd programul „partidei socia
liste" („Ce vor socialiștii români ?“) : „Din cele spuse
vedem acuma, logic, ce trebuie să facă partida socia-
listă, că își iea însărcinarea colosală : de a lumina po-
porul muncitoriu din sate și orașe asupra stărei lui, de
a organiza poporul în jurul unor cereri practice, cari
ating interesele lui și a căror rezolvare, pe de o parte,
ar îmbunătăți starea lui de acuma, iar pe de alta ar
crea o stare de lucruri cît se poate mai potrivită pentru
transformarea socialistă. leata în cîteva rinduri ce au
de făcut socialiștii : această lucrare, împreună cu pro-
paganda în toate clasele societăței, cuprinde toată acti-
vitatea socialiștilor..." (s.a.). Tabloul de gîndire al epocii
se putea completa și cu cîteva texte din Ibrăileanu,
nu numaidecît din programul poporanist, din Eugen
Lovinescu, a cărui poziție raționalistă s-a manifestat,
pe riscul propriu, în anii de ascensiune a fascismului,
din Tudor Vianu sau din Vladimir Streinu, a căror
activitate jalonează exemplar direcția umanistă a cul-
turii române.
Din „pleiada de aur" a criticii noastre dintre cele
două războaie sînt prezenți, fiecare cu cîte un text, G.
Călinescu și Șerban Cioculescu, amîndouă scrise după
196C. G. Călinescu scrie, cu prilejul aniversării a două-
zeci de ani de la revoluție, un text lămuritor asupra
poziției militante a criticului. Articolul, apărut în Scîn-
teia din 19 august 1964, ia în discuție ideea de anga-
jare politică : „în august 1944 nu eram voios, eram
totuși încrezător. Cu cîțiva ani în urmă, cînd țărîna
patriei noastre fusese cotropită, mă hotarîsem să lepăd
nepăsarea detestabilă la unii scriitori de atunci pentru
res publica și să lupt din toate puterile mele, cu con-
deiul, prin viu grai și chiar cu fapta spre a ajuta pe
patrioți să ferească patria noastră de nenorociri și să
aducă o rînduială nouă. Am „trădat" cum se zicea pe
atunci impasibilitatea artei, adică nepăsarea ei olimpică
de cele temporale, dar azi sînt mîndru de aceasta tră-
dare cu care am rămas consecvent și care socotesc câ
în loc să dăuneze operei artistice a dat, la cei care au
făcut acest lucru, mai multă viață". Mă întreb care
critic de azi n-ar vrea să semneze acest text.
Șerban Cioculescu militează pentru „triumful cărții
românești în lume*, visînd la o răspîndire a gîndului
nostru : „Să ridicăm patria pe piscurile înalte, pe care
nu le-a străbătut nimeni!“ iată chemarea din inimă pe
care ar fi rostit-o și Nicolae Bălcescu si Mihai Eminescu,
firi de asemenea înalte și aprins neobosite pentru drep-
tatea și viitorul neamului lor. (...) Să dezvoltăm spiritul
de mîndrie revoluționară, patriotică, spiritul de luptă
hotărîtă împotriva a tot ce este vechi! Să dezvoltăm
mîndria de a fi comunist, de a fi revoluționar, de a fi
participant, în cadrul orinduirii noastre, la făurirea ce-
lei mai drepte și mai umane societăți din lume : socie-
tatea socialistă și comunistă !“ ne îndeamnă tovarășul
Nicolae Ceaușescu în vremurile de acum. (...) Omului
de aleasă omenie care ne menește fericirea ce i-ar putea
dori mai mult un om de carte, bucuros de mîndria slo-
vei, decît să fie martor și al triumfului cărții româ-
nești în lume, pe măsura răspîndirii limbii românești, a
cugetului nostru luminos, înclinat spre armonie, măsură,
înțelegere și iubire ?“.
Direcția raționalistă a criticii noastre, la care s-a
revenit după cel de al IX-lea Congres al Partidului, își
găsești expresia în texte semnate de G. Dimisianu,
lorgulescu (acesta din urmă și spune : „Astfel, epoca
marcată în istoria contemporană de Congresul al IX-lea
al P.C.R. înseamnă, pentru evoluția noastră culturală,
o veritabilă restructurare, petrecută în toate planurile
și la dimensiunile caracteristice intrării într-o fază isto-
rică distinctă") sau N. Manoiescu. Voi reproduce un
pasaj și din articolul celui din urmă, unde responsa-
bilitatea actului critic este mutată în planul conștiinței
individuale : „Am început acest articol incriminînd dog-
matismul care, în anii ’5C. suprima libertatea de gîndire
a criticului și salutînd lichidarea lui după 1965 ; vreau
să-1 închei afirmîndu-mi convingerea că libertatea, pe
care nimeni n-ar putea-o tăgădui criticii de azi, nu tre-
buie să semene cu acea anarhie (...) profitabilă cîtorva
publiciști lipsiți de simț moral și de criteriu de valoare.
Depinde numai de noi : de cît sîntem de lucizi și res-
ponsabili. Avînd pretenția că este o conștiință a litera-
turii, nu trebuie oare să fie critica, mai întîi, conștiință
de sine, de rolul și de răspunderea ei" ? Aceste cuvinte,
care angajează „simțul moral" și. într-un fel, opinia
publică și răspunderea ei ne trimit, cu un veac și ju-
mătate înapoi, la reacția românilor la Regulamentul
organic prin care se introducea, în Principatele române,
cenzura. Ca și acum un veac și jumătate înaintașii, N.
Manoiescu apără simțul moral de instanța cenzurii :
„Hîrtia nu trebuie să suporte orice sub cuvînt, că cen-
zura a fost (și ce bine că a fost) desființată. Critica,
fie și negativă, fie și polemică, rămîne esențial un di-
alog...".
Acest comentariu sumar ar putea fi privit și ca
un mod de angajare a criticii nu numai în pro-
blematica literaturii, ci în istorie. Critica nu a
încetat să fie militantă. Volumul Omagiu ne dovedește
că, departe de-a ocoli problemele contemporaneității,
criticii literari români s-au situat, nu de puține ori, în
avangarda lor, anticipînd asupra evenimentelor, înrîu-
rindu-le cursul. „Oficiul de cronicar literar", nota Pom-
piliu Constantinescu în articolul Unitate în spirit, din
care am citat și la începutul acestei discuții, „nu este
un simplu recensămînt al bunurilor spirituale, într-un
sezon, o epocă sau un moment cultural. în spatele aces-
tui exercițiu de orientare stă întreaga libertate națio-
nală, cu trecutul ei, cu valorile ei permanente, cu vastul
ei peisagiu sufletesc, care ne domină perspectiva frag-
mentară a fiecărui articol".
Val CONDURACHE
„cu glas de aur
te cînt, tară*4
Așa se intitulează masivul volum de contribuții poe-
tice, „antologie — cum precizează subtitlul — de ver-
suri patriotice și revoluționare dedicată celei de a 65-a
aniversări a Partidului Comunist Român", realizat de
Editura Eminescu. Sînt prezenți în paginile lui aproa-
pe toți poeții români, de la lenăchiță Văcărescu și
Heliade la Horia Bădescu și Mircea Dinescu. Fiind o
antologie tematică, neîndatorată prin urmare relati-
velor considerente estetice, ea uzează de un criteriu
sigur și eficient, alegînd din scrierile poeților noștri
acele texte ce exaltă în mod limpede sentimentul pa-
triotic, glorifică trecutul istoric al neamului, apără
ființa lui națională, exprimă atașamentul și spiritul
revoluționar. în măsura în care argumentează cîteva
constante ale poeziei române de la origini și pînă azi,
anume militantismul, .sentimentul istoriei, reacția promp-
tă la comandamentele majore ale vremii, implicarea
— deci — în actualitate, tomul acesta, căruia regre-
tăm a nu-i cunoaște îngrijitorul, este un document.
Poeții, ca — de altminteri — și reprezentanții celor-
lalte genuri literare, au fost mereu prin cuvînt în
miezul fierbinte al evenimentelor, salutîndu-le măre-
ția, solidarizînd conștiințele în jurul ideilor nobile.
Cine va voi, în viitorime, să cîntărească partea cetă-
țeanului din operele liricilor noștri va găsi în volumul
la care ne referim suficiente argumente. Istoria a mar-
cat și marchează faptele literare indiferent de talentul
autorilor. Cu siguranța că în paginile poeților auten-
tici marile sentimente își găsesc o mai vibrantă expre-
sie. Dar, dincolo de aceste fatale diferențieri, se im-
pune observația că fiecare, după puteri, și-a pus scri-
sul în slujba idealurilor nației, compensînd — cînd a
fost cazul, puținătatea înzestrării prin entuziasm și
franchețe. Mai ales în momentele de cumpănă ale is-
toriei. arta cu majusculă a cedat terenul sincerității și
patetismului, în stare a mobiliza mai repede decît
metaforele. în epocile tihnite avem răgazul să gus-
tăm poeme elaborate, precum Dar priviți-mă-n ochi...
de Geo Dumitrescu sau Odă de Ștefan Aug. Doinaș.
Cînd însă timpul n-are răbdare, șî istoria noastră a
cunoscut destule asemenea împrejurări, preferința mer-
ge către Pui de lei și Voința neamului de loan Ne-
nițescu, texte de o valoare literară poate că mai re-
dusa, dar spunind fără înconjur ceea ce imperativul
c.ipei cerea. în toate ceasurile de răscruce ale deve-
nirii noastre istorice, oamenii condeiului au răspuns
prezent, aflîndu-se în primele rinduri ale luptei pen-
tru libertate și dreptate. Mulți au snopit cu sîngele
propriu nu doar paginile de hîrtie, devenite incandes-
cente la contactul cu verbul lor ardent, ci și cîmpurile
de bătălie pe care se decidea soarta patriei. Antologia
Editurii Eminescu, unind mărturiile poeților din toate
veacurile și din toate generațiile contemporane nouă,
oferă o imagine cuprinzătoare a patriotismului și mi-
litantismului acestora. Ea iși grupează bogata materie
in trei secțiuni. Să le examinăm pe rînd, într-o ordine
inversă aceleia din volum.
Ultima, intitulată Un pămint numit România, gru-
pează cronologic șaptezeci și șapte de manifeste poe-
tice ale iubirii de patrie, de la popularul testament al
\ âcârescului pină la Aici de Mircea Dinescu. S-a re-
marcat, cu dreptate, că patriotismul artistului transpare
in orice izbindă a sa, Luceafărul eminescian reprezen-
tind, tocmai pentru că e conceput în limba națională,
ale cărei resurse de expresivitate le pune în lumină, un
semn de neîndoielnic patriotism. A sluji limba română,
sporindu-i demnitatea — iată patriotismul cotidian al
scriitorului. O antologie în stare să-1 cuprindă în toată
amploarea lui ar trebui să înglobeze, fără excepție,
largul evantai al valorilor literare românești. Există
însă și un mod nemediat, franc, sărbătoresc de mani-
festare a lui, cînd toate celelalte gînduri și .sentimente
trec in umbră și dragostea de țară devine — din per-
manență implicită — tema explicită a poeziei. Această
expresie directa a patriotismului face obiectul secțiunii
finale a antologiei. Țara lui Ion Pillat, ca să dăm un
prim exemplu, răspunde admirabil acestui înțeles, su-
bliniind convertirea elementelor peisajului autohton în
valori sufletești : „O troiță uîtată, un piersic plin de
floare, / Un schit tăcut, poiana cu turmele de miei, /
Și pe cimpie taina apusului de soare, / Icoana țării
mele din suflet nu mi-o iei". Țara blagiană dobîndește
un sens metafizic : „Țara și-a-mpins hotarele / toate
pină la cer. / Pajuri rotesc — minutare .în veșnicul
ceas — / peste cimp și oier". Să consemnăm, tot aici,
mărturia lui Tudor Vianu, decis să-și consacre puterile
propășirii patriei : „O țara mea, ce sînt mai bune-n
mine, / Ce Dumnezeu lăsă mai bun în fire, / Sub
cerul tău nălțatu-s-au depline, / La gîndul tău, ca
intr-o mînăstire, / Eu îmi închin evlavîos durerea, /
Și peste tot ce fu prostie sau rușine, / Tremurătoi
aștern în urma mea tăcerea". încrederea în viitorul
țării, speranța că el va răzbuna suferințele prezentului,
traversează majoritatea textelor antologate din poeții
antebelici. Invocarea virtuților străbune n-are alt rost
decît punerea în mișcare a energiilor prezentului, pre-
cum în Odă României de Odobescu : „Sosi-vei timp
ferice, cînd trista Românie, / Ștergînd a sa plînsoare,
(continuare în pag. 12)
Al. DOBRESCU
11 — Convorbiri Hterarc
omagiul scriitorilor către partid și țară
„cu glas de aur te cînt, țară“
(urmare din pag. 11)
cu mîndră bucurie, / își va vedea feciorii slăviți între
popoare, / Nălțînd semeț o frunte ce-n oarba lor mî-
nie, / Vrăjmașii țării noastre cătau să o doboare, /
Dar care-o vor încinge cununi izbînditoare ! / / Atuncea
vor renaște virtuțile străbune ; / Românul va fi încă
vestit prin fapte bune, / Dar geniul pe dînsul atunci
îl va mîna, / Și vorba-i mai puternic atunci o să ră-
sune. / Acela este țălul ! Acolo vei căta. / O ! patrie
română, o! scumpă țara mea!“ Nu altul e rostul
menirilor eminesciene dm Ce-ți doresc eu ție, dulce
Românie ori al acelora din Ce-aș vrea ? de Alexandru
Macedonski. Cum ultima e mai puțin cunoscută decît
cea dintîi, îmi îngădui sa transcriu două strofe, de o
emoționantă retorică : „Aș vrea ca dreptatea să renvie-
ze, / Să renflorească pe-acest pămînt, / Și tot românul
ca să lucreze / Pentru al țării falnic avînt ! / Aș vrea
ca fala și fericirea / Să mai umbrească patria mea /
Și-n orice inimi să văd unirea !... / Iacă, o ! Doamne,
iacă ce-aș vrea. / / (...) / / Aș vrea virtutea să trium-
feze, / Viciul să piară de noi zdrobit ! / Și România
să prospereze / Să se înalțe neamu-mi iubit! / Aș
vrea iubirea să predomnească, / Să nu mai fie ură-ntre
noi ! / Numele țării să .strălucească ! / Țara să scape
de sub nevoi ! / Aș vrea, o ! Doamne, să văd poporul /
Zdrobind p-aceia ce-1 asupresc... / Să văd acvila că-și
reia zborul / Falnic ca neamul cel românesc !“ Efor-
turile de definire sensibila a cuprinsului ideii de patrie
pot fi urmărite și în poezia contemporana, ce-i adaugă
noi dimensiuni. Pentru Emil Borta, ea este înainte de
roate o realitate inefabilă : „Flamînd sînt, / lacom /
de izvoarele Tale. / Ce bolnav sînt / neîmpăcat sînt /
zice-ți-mi una «de dor» / pentru ca să mor, / fie-mi
suspinul ușor : / spune mai frumos ciocîrlia, / numele
, Tău, / sfintă a sfintelor..." (Patria). Eugen Jebeleanu
o aproximează din elementele geografiei economice, po-
litice și spirituale : „Aici, unde Carpații îmbrățișează /
în fiecare an o frumusețe / sporită. / Pe aceste locuri
unde stelele / au coborît pe acoperișurile caselor. /
Aici mi-i patria, / Aici, unde Republica-i încununată /
Cu mari cununi de grîu / Și cu văzduhuri, libere pe
veci“ (Aici). Dimitrie Stelaru se pleacă modest și sim-
bolic dinainte-i în gestul culegerii griului : „Mulți te
cîntară în file cu litere mari / și alămuri rimate / dar
eu merg aplecat peste cîmpul / cu perii de pîine ai
griului, / peste coapsele tale vibrîndu-mi inima / în-
tîrziată în granitul negru al tăcerii" (Patria). Nichita
Stănescu se simte indisolubila parte a întregului : „To-
tul, tot ce este adevăr / stâ-n îmbrățișarea noastră, /
ramură cu flori de măr / și c-o pasăre măiastră" (Țara).
Florența Albu o identifică în liniștea universului do-
mestic : „Acasă înseamnă / tihna / și masa-n familie,
seara, / aburii calzi, / locul fiecăruia, .gesturile știute /
și discuțiile — acele însemnări scurte, / gravate-n lu-
mină (Acasă). Cezar Ivănescu invocă sacrificiile mile-
nare în numele dreptului de a culege roadele pămîntu-
lui (Rodnicie), iar Ana Blandiana, în Doină, declară
a cuvînta „la judecata popoarelor" în numele „gîndu-
lui poporului meu", care „n-a lunecat peste nimeni /
în tulbure-al gloriei ceas". în fine, Mircea Dinescu
afirmă hotărîrea de a apăra ființa patriei, singura unde
iarba are „aceeași rouă rămasă din părinți" și „sîngele
culoarea departe de apus" (Aici).
La trecutu-ți mare, mare viitor se cheamă secțiunea
mediană a antologiei, o trecere în revistă a ecourilor
poetice ale principalelor momente ale istoriei națio-
nale. Evocarea marilor evenimente e rotunjită de por-
tretele lirice ale bărbaților de frunte ai neamului, ce
s-au aflat în fruntea luptei pentru libertate și inde-
pendență națională, unitate și progres social (Decebal,
Mircea, Țepeș, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladi-
mirescu, Bălcescu, Avram lancu, Alexandru loan Cuza).
Marea Unire din 1918, ne amintește antologia, a inspi-
rat condeiele lui Octavian Goga, N. lorga, Ov. Den-
sușianu, Șt. O. losif, dar și ale contemporanilor Ion
Brad, Vlaicu Bârna, Eugen Frunză, Gheorghe Pituț,
Liviu Călin, Constanța Buzea, loan Alexandru, Lucia
Negoiță, Florentin Popescu, după cum cucerirea inde-
pendenței la 1877 a aflat răsunet în poeziile lui Alec-
sandri, Baronzi, Aron Densușianu, losif Vulcan, Mace-
donski, Coșbuc, V. Eftimiu, A. E. Baconski, Al. Jebe-
leanu, Adrian Popiscu, loan Nenițescu, Andrei Bâr-
seanu. Dintre poemele închinate lui Mihai Viteazul,
antologia le-a preferat pe acelea semnate de I. H. Ra-
dulescu ,D. Bolintineanu, Gheorghe Tomozei și Radu
Cârneci, apropiate ca formulă și patos, în vreme ce
fapta lui Horia e celebrată de Mihai Eminescu, Aron
Cotruș, Leonid Dimov și Vlaicu Bârna. Pînă și simplele
enumerări de mai sus sînt suficiente pentru a dovedi
constanța cu care paginile de eroism național s-au
impus conștiințelor scriitorilor, unanimi în a le cîntă
exemplaritatea și binefăcătoarele consecințe.
Nu mai insist, mat ales că asupra acestei chestiuni
s-au scris multe și pătrunzătoare comentarii, pentru a
trece la secțiunea ce deschide volumul omagial și al
cărei titlu spune totul : Partidul, Ceaușescu, România.
E strînsă aici o bogată recoltă de mărturii ale atașa-
mentului creatorilor fața de partid, față de cel aflat
de peste două decenii în fruntea acestuia. Remarcabilă
mi se pare, dincolo de unanimitatea sentimentelor și
de înfățișarea lor solemnă, bogata imaginație poetica
pe care ele o pun în mișcare. Identitate a convinge-
rilor, însă tradusă de fiecare dată în imagini frapant
personale ! Aceleași gînduri înălțătoare, dar ce diver-
sitate de stiluri ! Să începem șirul exemplificărilor cu
două versuri de Zaharia Stancu, binecunoscut pentru
expresivitatea repetițiilor : „Prielnic e vîntul ! Meșter
cîrmaciul. / Mîndră corabia... Meșter cîrmaciul." (Țara
mea). în Vîrstă țării: Ceaușescu, Virgil Teodorescu
observa trezirea țârii la o nouă viață odată cu al
IX-lea Congres : „Ni-i țara întemeiată de inime viteze,
/ de neuitați, statornici și triumfali eroi, / dar din
minutu-acela începem să fim NOI, / de-atunci începe
neamul mai trainic să cuteze". Mihai Beniuc trasează
în versuri limpezi portretul luptătorului neobosit pen-
tru binele patriei („Numele-i e cel știut de-o lume. /
Și-un popor e strîns unit cu sine, / Este Ceaușescu
acest nume / Omul drept ce luptă pentru bine / Fără
teamă, inima de pară, / Ca să facă țara noastră țară."),
preluînd și dezvoltând ideea lui Zaharia Stancu : „Gloria
să-i poarte peste munți și mări, / împrejur cu-ntregul
său popor / Suie către comuniste zări / Tot mai sus
cu mîndrul tricolor. / Slavă ție, falnice cîrmace, / Tu,
erou al luptei pentru pace !“ (Poem de August). Eugen
Frunză remarcă misia ce apasă umerii întîiului bărbat :
„Astfel de om ne-a fost trimis / din veacuri lungi de
suferință / să fie-ales și reales / bărbat cu țara de-o
ființă / să-i fie gînd și faptă una / neclătinat din tot
deauna" (Bărbat cu țara de-o ființă). Ștefan Aug.
Doinaș îl vede ca întrupare a demnității naționale
„Obrazul lui și demnitatea noastră / sînt o plămadă
unică : un zbor / de piscuri aspre, o privire-albastră /
din rîuri coborînd spre marea lor." (Întrupare). Pentru
Victor Tulbure, el e garanția libertății și a păcii, chin-
tesență a aspirațiilor poporului : „Ni-i chezașul luminii
suprem, / Cel mai bun dintre ai patriei fii / Totdeauna
în frunte îl vrem / Totdeauna în juru-i vom fi !“
(Cel mai bun din ai patriei fii). O urare din inimă îi
adresează și Radu Cârneci ctitorului de țară : „Slăvit
să fie ! Și să ducă țara / precum un demiurg, spre culmi
de vis, / să-i fie-n suflet veșnic primăvara, / spre ne-
murire drumul lui deschis 1“ (Poem de slavă). Ion
Brad accentuează asupra rolului )ucat in reconsidera-
rea istoriei naționale : „Glorie lui ! Și țării glorie ! /
El ne-a dat dreptul iarăși la istorie. / / El ne-a redat
vitejii și martirii, / El poartă-n ochi luminile Unirii"
(Uniți in libertate). în Omagiu, Osidiu Genaru vede
întregul popor intonînd un imn de slavă de ziua nașterii
Președintelui : „Iarna nu sînt privighetori pe plai, /
Nici flori de liliac să înflorească / Dar cîntăreți sînt
toți în România, / Fîntîni de suflet și de grai / Să
cinte-această zi ca o văpaie / Pentru partid și
Ceaușescu Nicolae". O definire în versuri lungi, șer-
puitoare și de o virilă asprime semnează Ion Gheorghe:
„Ceaușescu este o izbîndă a poporului său, / Cum l-a
primit el și cum îl conduce nu-i o întîmplare / Mai
presus de patimi și ambiții este legea poporului mereu
încercat / Ceaușescu este ceea ce nu i se mai poate
lua poporului, / Ceaușescu este unde-a ajuns poporul
și nimeni nu-1 mai poate întoarce" (Acest bărbat este
o izbîndă). Oricite exemple am mai adăuga, se vede
limpede că diversitatea de stiluri rămîne o constantă
a poeziei noastre contemporane, ca și a poeziei române
dintotdeauna, manifestîndu-se deopotrivă în momen-
tele de încercare istorică și în acelea de sărbătoare. Și
este meritul antologiei tipărite de editura Eminescu că
a făcut vizibil, o dară mai mult, acest adevăr.
poezia angajată
Deși în istoria frămîntată a poeziei au existat
momente în care acesteia i s-a recomandat
„ruperea" oricărui contact cu realitatea —
aceasta fiind, după crezul anumitor esteticieni, sin-
gura cale de evoluție — ea a rămas, mereu, genul
cel mai sensibil și cel mai prompt, ca reacție, la
viața individului și a societății.
Poezia „consemnează" cu fidelitate semnele schim-
bărilor politice, sociale, culturale... Dacă urmărim
evoluția ei cronologică putem reconstitui, cu o anu-
me exactitate, creșterile și descreșterile din spiritul
unei epoci. Celelalte specii literare au nevoie de mai
mult timp de „adaptare" — iar modificările pe care
le suportă sînt, probabil, mai profunde.
Poezia este reacție — poate fi socotită hîrtîa de
turnesol a proceselor care au Ioc în artă-
¥
•st- ★
Istoria noastră literară ne poate oferi destule
exemple care să confirme legătura dintre so-
cial și estetic. Și pentru a nu ne îndepărta
prea mult timp e suficient să ne întoarcem că-
tre așa-zisa „generație ’60“: poeții care îi aparțin
sînt cei care au dat tonul reînnoirii mișcării lite-
rare postbelice; în creația lor au apărut pentru
prima dată semne devenite, cu timpul, caracteristici
ale literaturii noastre din ultimele două decenii.
Dar sincronizările dintre literatură și eveniment
nu se produc numai la acest nivel al mutațiilor
implicite: poezia oferă și o expresie explicită a re-
lațiilor ei cu epoca. Poezia ocazională crește direct
din concret. Autorii de poezie ocazională nu nu-
mai că fac referințe directe la faptele reale — dar
le caută, au nevoie de acestea: fără ele poezia lor
nici n-ar exista.
De cîte ori vine vorba despre poezia ocazională
este citată mărturia lui Goethe: „Toate poeziile
mele sînt poezii ocazionale, inspirate de realitate și
avîndu-și rădăcinile în realitate. Nu pun
preț de poeziile plăsmuite".
Deși mărturisirea pare cît se poate de
s-ar impune cîteva precizări referitoare la
nici un
limpede
ceea ce
însemna, în epocă, realismul poeziei, la rolul „plăs-
muirii" în gîndirea lui Goethe, la importanța „mo-
delului" oferit de realitate ș.a.m.d.
oezia românească a
fost încă de la începutu-
I* rile ei sensibilă la ceea ce ține de istoria na-
țională, de originile și formarea poporului și
a limbii, de continuitatea noastră pe acest pămînt,
de independența națională
într-un cuvînt Ia
toate idealurile majore ale istoriei noastre. E bine
știut câ nu o dată scrierile cărturarilor români s-au
transformat in argument și in pledoarie politică.
Nu trebuie așadar să ne îndepărtăm pină la exem-
ple celebre — precum Odele lui Pindar. De la Co-
nachi și Văcărești la Alecsandri, de Ia Eminescu și
Coșbuc la Goga și Aron Cotruș ni se deschid in
fața ochilor pildele implicării poetului în viața ce-
tății. Roșu vertical, al lui Nichita Stănescu, este
un excelent exemplu al consonării simțămintelor
generoase cu inimitabila modernitate a formulei
rice a poetului.
Să nu uităm, totuși, că în literatură „temele"
altă greutate decît, de exemplu, în manualele
li-
au
de
istorie- Aici nu e suficient să tratezi o temă do-
cumentindu-te, structurînd cantitatea de date după
tendințele cele mai semnificative. Operația, nece-
sară, nu are nici o valoare pentru scriitor dacă mu
conduce la transfigurarea estetică.	"
f n viața literară
I jată reprezintă
1 semnificativ, îi
din zilele noastre poezia anga-
o direcție importantă : în mod
este acordat un spațiu din ce
ce in ce mai mare în reviste, apar tot mai multe
volume cu o astfel de producție, emisiunile la ra-
dio și televiziune o prezintă, cu predilecție.
Dificultățile realizării unei poezii angajate de
mare valoare literară nici nu mai trebuiesc amin-
tite : din ponderea pe care o au piesele de acest
gen în creația marilor noștri scriitori se poate deduce
maxima exigență cu care o întimpinau. Poate că
datorită tocmai unor asemenea dificultăți apar acum
autori specializați în producerea unor astfel de
texte: reușitele genului nu le aflăm însă, trebuie
s-o recunoaștem, sub astfel de semnături.
Autorii de bună poezie angajată sînt pur și sim-
plu poeții de valoare, cei care ne oferă opere d^
calitate indiferent de specia poetică abordată.
Putem exemplifica in bună măsură cele spuse
pînă aici cu materialele din Un gînd pentru
partid, culegere scoasă de editura „Junimea"
Caracterul festiv al cărții este exprimat în cu-
vintele care o deschid: „Această carte alcătuită și
tipărită de Editura Junimea este un omagiu fier-
binte rostit prin cuvînt și culoare de către scriitori
și artiști plastici din Iași cu prilejul împlinirii a
65 de ani de la făurirea PARTIDULUI COMUNISI
ROMÂN".
Opul este nu numai de o ținută grafică deosebita
rivalizînd, prin calitatea reproducerilor (după crea-
ții plastice aparținînd lui Dan Hatmanii, D. Gavri-
îean, Cornel lonescu, VI. Florea, Dumitru Căileanu,
Dan Covătaru, Lucreția Filioreanu, Al. Ichim, Li-
viu Suhar, Vasile Istrate, Adrian Podoleanu, Gh.
Brădățean, Bogdan Bârleanu, Mircea Ispir, V. Con-
durache, I. Neagoe) cu albumele de artă, dar con-
stituie fără îndoială, din punctul de vedere al va-
lorii literare, una din cărțile cele mai consistente
scoase de editura „Junimea" în ultimii ani.
Ideile care traversează culegerea de față sint
explicitate în cuvintele lui Andi Andrieș, directo-
rul editurii : „Iată cum, vorbind despre țară, des-
pre istorie, despre prezent, despre morală, muncă
și exigență, iată cum, gîndindu-ne la viața plane-
tei și la pacea lumii, ne referim cu toată îndrep-^
tățirea la partid, la Secretarul său general. Și este
aceasta cea mai convingătoare dovadă că, pe toate
planurile, forța dinamizantă a României de azi se
numește Partidul Comunist Român".
Poezia lui Corneliu Sturzu dedicată tovarășului
Nicolae Ceaușescu completează cunoscutele portrete
ale lui Dan Hatmanu, după care urmează, cu o lim-
pede și profundă mărturisire a angajării : „Să ne
trăiești erou nebiruit, / Să ne trăiești cu zarea lu-
minată / în țara unde-ai ctitorit / A muncii și a
demnității vatră. // Și cum strămoși din veac ne-au
omagiul scriitorilor către partid și țară
învățat,/ Venim să te urăm de sărbătoare Cu
flori de nea ca sufletul curat / Ce-așteaptă primă-
vara viitoare. // Tu înțelept bărbat care ne ești /
Speranța și mîndria, idealul, Tu care astăzi ne
călăuzești / Că stîncă ești cînd ne-mpresoară va-
lul, I..JI Spre cincinalele ce vor veni Ne-ndrumi
cu drag spre pace și frăție, Spre anul care-i spu-
nem două mii / Pentru întreaga noastră Românie. /,
Brodate-n ani pe-al zilelor chilim / El, CEAUȘESCU,
e conducătorul ! / Părinte-al țării, astăzi te slă-
vim Cu patria, partidul, cu poporul!“ Ne reține
de îndată atenția și poezia lui loanid Romanescu
intitulată Partidului, poporului : „Minerul cu pica-
mer prin rocile vorbirii, agricultorul arînd ma-
nuscrise / și alchimistul distilînd idei — 7 sînt
ipostazele-mi prea cunoscute — în schimburile unu,
doi și trei 7 mereu nemulțumit de munca mea, /
reiau de zeci de ori poemul într-o obsesie umili-
toare — și încă sînt jenat că-n locul unor versuri /
nu scrie despre munci mai grele în ziare 7 însă un
singur cîntec de va fi / să las — despre un mare
sacrificiu, / de faptele de-acum să poată spune — /
va fi de-ajuns ca-n epopeea voastră / cîntecul meu
să ia, prin sens, dimensiune".
Textele din Un gînd pentru partid vorbesc, de
altfel, de la sine: nu mai e nevoie de cuvintele co-
mentatorului.
Ele sînt adresate, cu o inegalabilă dicție a de-
clamației, celui mai iubit fiu al poporului: „Dac-ar
fi să rememorăm zi cu zi, eveniment cu eveniment,
izbîndă cu izbîndă, drumul ce l-am parcurs în anii
de glorie ai EPOCII CEAUȘESCU, am afla, pre-
tutindeni și totdeauna, gîndul inspirat, fapta cute-
zătoare, demersul vizionar și înțelegerea deplină de
omenie ce caracterizează rodnica activitate a Secre-
tarului general, spre binele țării, spre slava României
socialite". (Destinul cetății — Mircea Radu lacoban).
Semnificația zilei de 8 Mai ne apare în întregul
ei în poezia lui Vasile Constantinescu : „8 Mai —
o zi înălțătoare Peste orașe peste sate — / Scîn-
teie ce aprinde-n zare Fierbinte dor de liber-
tate. // 8 Mai — o rază prea senină / Pe chipul
clasei muncitoare, / Ce-apoi e-o mare de lumină
Cît chipul patriei de mare. / 8 Mai — izvor de apă
vie / Spre inimile însetate / De cîntec și de bucu-
rie. De adevăr și de dreptate." / (8 Mai — o zi
nemuritoare); importanța partidului în viața poe-
tului în Partid de Paul Balahur: „Orice zidesc cu
timpla și împlinesc cu dorul întemeind în lucruri
un anotimp ales, / Numai prin tine-și află deplinul
înțeles, Destinul tău luminii e-atoateroditorul. //
Orice înalț cu fruntea și inima ades / Sărbătorind
aripa care încheagă zborul, / Numai prin tine-și
află, îmbelșugat, izvorul / Și anotimpul tînăr de
rod și de cules- ,7 Numai prin tine vîrsta-i fecundă
împlinire / Cînd sevele în cîntec statornic se des-
chid — / Și cerul din fîntînă e-o osie subțire. /
A veacului trecută prin ochiul tău lucid, Și mă
cunosc în cea mai puternică iubire / Numai fiind
prin tine și înrodind. Pârtiei."
Piesele din cartea publicată de „Junimea" re-
flectă realitatea — așa cum ne apare ea prin ochii
scriitorilor și artiștilor plastici antologați. Fiecare
își pune aici în valoare talentul, posibilitățile de
expresie — dar îi unește totodată, pe toți, anga-
jamentul față de partid, de secretarul său general,
de realizările timpului nostru.
Recunoștința pentru aceste realizări, bucuria de
a trăi în această epocă, de a admira nivelul vieții
economice și culturale la care a ajuns România în
anii noștri mobilizează cunoștințele creatorilor de
frumos după cum putem vedea din Un gînd pentru
partid. Cred că această carte — care se alătură
culegerilor de același fel scoase de celelalte edituri din
țară, numerelor speciale ale revistelor, tuturor mani-
festărilor sărbătorești prilejuite de cea de a 65 ani-
versare a partidului — ilustrează în bună măsură,
prin textele pe care le conține (să-i mai amintim
dintre autorii selectați de editură, pe Liviu Leonte,
Virgil Cuțitaru, Constantin Coroiu, Grigore Ilisei,
Ion Chiriac, Corneliu Ștefanache, Emilian Marcu,
Dumitru Ignea), dragostea din sufletul poporului
român față de partid, față de secretarul general al
partidului cît și totodată, nivelul poeziei noastre
patriotice de astăzi...
Ca în fiecare ceas al istoriei scriitorul se cere să
fie, și de această dată, o fire vizionară, un expo-
nent al gîndurilor și sentimentelor poporului.
Sugestive mi se par cuvintele lui Andi Andrieș —
și pentru această calitate a lor le putem oferi ca
o concluzie a comentatorului de față: „în ritmica
diurnă, în înlănțuirea logică a faptelor noastre, ne
alcătuim existența socială pe criteriile ireversibile
ale adevărului. între noi și adevăr s-a creat un
liant necesar, solid, rezistent. Istoricește, dreptul la
adevăr aparține numai acelora care își stăpinesc
destinul colectiv. Interpretat astfel, deci interpretat
partinic, adevărul devine o cucerire revoluționară
la care nu se mai poate renunța. Prin noi, adevă-
rul e dialectic. Despre noi, adevărul e tonic."
Constantin PRICOP
structurile reportajului
Am citit cu interes textele acestei „cărți de repor-
taje, născută dintr-o inspirată inițiativă a Editu-
rii Militare", ai cărei autori „și-au împletit itine-
rarele vieții lor cu itinerarele mereu semnificative,
profund simbolice, ale celor ce (...) înalță noile și im-
presionantele monumente ale muncii" — după cum o
prezintă, într-o generoasă prefață, Nicolae Dragoș.
întrucît autorii — reporteri ai „Scînteii" — sunt
profesioniști experimentați ai genului, mi-am spus că
s-ar putea încerca o radiografie structurală a reporta-
jului ziaristic al vremii noastre, pornind de la scrierile
din acest volum antologic.
Am extras cîteva din cele mai pregnante caracte-
ristici comune, definitorii. De tip diferit, ele pot fi con-
siderate ca invariante, structuri, topos-uri sau leit-mo-
tive ale genului. Aceasta nu înseamnă că reportajele
din De la clipă la istorie seamănă între ele, pur și
simplu. Cele mai reușite poartă, în bună măsură, am-
prenta stilistică, temperamentală, culturală a autorilor.
I.	ÎNTEMEIERI, INAUGURĂRI. Fiind vorba, în
cele mai multe, de mari construcții ale ultimilor 2C de
ani, realizate din inițiativa și sub îndrumarea secreta-
rului general al partidului, reportajele releva, cu con-
stanță, rolul de ctitor al tovarășului Nicolae Ceaușescu.
Momentele inaugurale sunt prezentate sub semnul tu-
telar al sentimentului de a participa la o epocă de în-
temeieri : spicuiesc : „la 20 septembrie, la inaugurare,
tovarășul Nicolae Ceausescu a numit Transfăgărășanul
un «drum monumental»" (Mihai Caranfil, p. 60) ;
„prima filă din cronica marelui șantier (al centralei nu-
clearoelectrice de la Cernavodă) coincide cu pagina fier-
binte a primei vizite de lucru pe care a făcut-o aici
secretarul genera! al partidului, în iulie 1979, cînd s-a
definitivat amplasamentul centralei" (id., p. 63) ; „cele
1 000 hectare ale Combinatului petrochimic (de la Pi-
tești) au fost străbătute de la început de tovarășul
Nicolae Ceaușescu, ctitorul său, așa cum este ctitorul
României moderne" (George-Radu Chirovici, p. 94) ;
„la 20 august, în uratele a mii de oameni, tovarășul
Nicolae Ceaușescu se urca la volanul unui automobil
«Dacia 1 100», demara și. . . automobilul produs la Pi-
tești își începe lungul său traseu’ (id. ; ibid.) ; „la 14
septembrie 1983, tovarășul Nicolae Ceaușescu inaugu-
rează intrarea în funcțiune a presei de 6 000 tone-forță
de la Combinatul de utilaj greu din Clui-Napoca" (Ilie
Tănăsache, p. 221) ; „20 septembrie 1982. Ziua în care,
în prezența tovarășului Nicolae Ceaușescu, a tovarășei
Elena Ceaușescu, cea mai modernă aeronavă făurită
pe pămîntul care i-a dăruit zborului umanității pe Vuia
ori Coandă — a trecut cu brio examenul zborului inau-
gural" (Victor Vântu și Ilie Tănăsache, p. 331).
II.	OMUL SEMNIFICATIV. O tendință comuna
a autorilor reportajelor de față este depistarea acelor
oameni aj muncii ale căror fapte, atitudini, cuvinte au
un grad înalt de exemplaritate. Dialogul cu aceștia
atinge în egală măsură probleme .profesionale" și „de
viață", pentru a se obține un basorelief pe viu și pentru
a se sugera, ideologic, că toate superlativele tehnicii au
totuși la bază această minune care este omul. De pildă.
Cu un soldat, genist, care a știut să fie și oier și dul-
gher stă de vorbă Dionisie Șincan (p. 168). Tot el, cu
un colonel, fost băiat de prăvălie — apoi constructor
și pilot de avioane (p. 170). Ilie Tănăsache dialoghează
cu un sudor-lacătuș de la Combinatul siderurgic Galați
(p. 186). Adrian Vasilescu, în cadrul unui reportaj des-
pre portul Constanța, cunoaște un tînăr căpitan de
vas, căruia îi schițează personalitatea descriindu-i, prin-
tre altele, și biblioteca. (Spune-mi ce citești...). Practic,
în fiecare reportaj, panoramările pe exterior alternează
cu transfocările pe sufletul omenesc.
III.	„UN FAPT MAI DEOSEBIT". Am preluat
sintagma folosită interogativ de Mihai Caranfil (p. 61),
pentru a defini interesul reporterilor față de situațiile
afară-de-serie. Daca la alte tipuri de reportaj, acestea
constituie premisa esențiala, aici, „senzaționalul" fiind
oferit de grandoarea în ansamblu a subiectelor, ele, în-
tîmplarile neobișnuite, pățaniile neașteptate, incidentele
palpitante sunt doar un „condiment" al relatării sobre
și patetice. Dar un condiment pe care reporterul, cu un
bun instinct „de modă veche", îl simte indispensabil,
ca sarea în bucate.
IV.	REPORTERUL — IANUS. De fapt, ca sim-
bol al acestei structuri ar fi trebuit să invoc o zeitate,
o făptură cu trei chipuri. Mă refer la procedeul, recu-
rent în multe din reportajele cărții de la Editura Mili-
tară (Ieri și azi la Vadul Brăilei; Pe Argeș în jos, ar-
gumente ; A doua întemeiere a Sucevei; Un oraș numit
Portul Oțelului; Drum liber viselor noastre ; Opt >zile —-
mai rodnice decit un an ; Zile și nopți în portul Con-
stanța ; Un bilet de vapor. . . ; Poduri peste ape, punți
peste timp), punerii în antiteză a trecutului, mai re-
cent sau mai îndepărtat, cu prezentul — dar și, pe de
altă parte, a prezentului cu prevederile de perspectivă.
Mircea Bunea reconstituie din documente ceva din isto-
ria portului Brăila sau a uzinei „Progresul" din același
oraș. Mihai Caranfil narează primele zile ale proiec-
tării Transfăgărășanului. Ilie Tănăsache face același
lucru pentru Metrou. O frază din alt reportaj al aces-
tuia din urmă dă, în fond, tonul ideii pe care o ilus-
trez : „Și cînd te gîndești că aici, acum 25 de ani..."
(punctele de suspensie sunt ale autorului ; p. 180).
Adrian Vasilescu face un excurs prin istoricul flotei ro-
mânești, înainte de a acosta în rada portului-subiect.
Pendularea trecut/prezent e un topos predilect al re-
portajului de azi, pentru că prilejuiește spectaculoase
contraste.
V.	CICLUL. Observ că una din soluțiile „tehnice"
utilizate de autorii de reportaje pentru a obține tablouri
mai ample este aflarea unei idei care să lege între ele
un număr de fragmente într-un ciclu. Așa procedează
Dionisie Șincan în Oameni, la răscrucea istoriei, repor-
taj crescut dintr-o suită de dialoguri cu inși de forma-
ții și profesii diferite, cărora li se adresează, în esență,
aceeași întrebare : ce făceați în ziua de 23 August 1944 ?
Tot într-un ciclu își înmănunchează Victor Vântu re-
portajele sub titlul Poduri peste ape, punți peste timp,
redactînd succint cîte un „articol de enciclopedie" des-
pre fiecare pod de peste Dunărea română, de la Turnu
Severin pînă la mare.
VI.	RETORICA CIFRELOR. Cel mai „exploatat"
dintre procedee este apelul la expresivitatea frustă a
cifrelor. într-o eră a informaticii și a preciziei, a exac-
tității (misteriosului Pi i s-au calculat milioane de zeci-
male), soluția face, într-un fel, parte din Zeitgeist. Sta-
tistica este lapidară, irefutabilă, persuasivă. Reporterul
recurge cu voluptate la vigoarea tranșantă a numerelor.
Iată cîteva exemple : „întreaga producție marfă indus-
trială a anului 1965 (în municipiul Pitești) se realiza
în iunie 1985 IN NOUA ZILE!" (s. a., G.-R. Chiro-
vici, p. 93). „In 1965, anul Congresului al IX-lea, lu-
crau in industrie (în județul Suceava) 148 din 1 000 de
persoane ocupate; astăzi numărul lor trece de 330;
mai mult decît dublu! Fondurile fixe în industrie au
crescut în 14 ani (1970—1984) de aproape 4 ori" (id.,
p. ICO). „Industria construcțiilor de mașini și a prelu-
crării metalelor produce de 281 de ori mai mult în 1984
decît în 1950“ (id., p. 101). „în 1938 existau 23 de
tractoare; în 1950 numărul lor ajunsese la 63 ; în 1983,
pe ogoarele județului Suceava lucrau 3 276 de tractoare"
(id., p. 102). „în 1950, în România se realizau 811 000
tone de lignit. în 1983, numai în Gorj s-a extras o
cantitate de peste 30 de ori mai mare" (Anica Florescu,
p. 113). „în 1956, Ruxandra Delegeanu este singura fe-
meie cu studii superioare care lucrează în portul Con-
stanța. Nu intuiește că în iarna anului 1986 vor lucra
in port 220 de femei cu studii superioare : 65 inginere,
24 subinginere, 123 economiste și 8 juriste" (Adrian Va-
silescu, p. 255). „în țara noastră, din 1945 și pînă în
prezent au crescut de 430 de ori producția industriei
constructoare de mașini și de 1 200 de ori producția in-
dustriei chimice" (id., p. 261). Dar exemplele sunt. ..
nenumărate ; trimit, pentru edificare, și la pp. 29, 35,
53, 61, 62, 63, 67, 74, 83, 89, 90, 91, 99, 104, 105,
123, 183, 192, 202, 217, 236, 279, 291 etc.
Am încercat, prin notele și citatele de mai sus, să
creionez un portret-robot al aparatului circulator, ca să
zic așa, pe care se întrupează reportajul actual de ziar,
luînd ca model de studiu textele antologate de Editura
Militară. Firește că, pe aceste coordonate, valoarea lite-
rară a fiecărei lucrări e stabilită exclusiv de înzestrarea
autorului. Nu trebuie însă uitat că, poate înaintea țelu-
rilor literare, stau, la acest gen, cele de a informa și
de a convinge într-un mod militant.
George PRUTEANU
13 ,— Convorbiri literare
Pornind de la marile realizâri obținute pînă
acum, întreaga activitate culturală, artistică —
literatura, muzica, teatrul, artele plastice și alte
forme de creație — trebuie să participe și mai
activ la ridicarea generală a nivelului cultural,
la educarea poporului.
Nicolae CEAUȘESCU
un artist cetățean —tonitza
jertfirea artistului
Tonitza a fost unul din acei artiști care-și
fac o voluptate din meditație asupra artei
lor, a artei în general. Nimic nu trebuie
să se petreacă la întîmplare, ci să se supună
unui țel, unui ideal, unui crez artistic. El s-a
ridicat cu verbul, dar mai ales cu penelul lui
incandescent împotriva anchilozărilor academis-
te. Lumina și culoarea se nuntesc într-un chip
original în pinzele lui. „Valoarea unei opere de
artă, nota redutabilul teoretician Tonitza. stă
numai în originalitatea de cugetare și de sim-
țire a artistului, adică în chipul cum artistul —
spărgînd perdeaua convențiilor și a formelor ca-
lapod, care oblonește multora vederea limpede
peste lumea înconjurătoare —știe să împărtă-
șească emoția lui, obligîndu-ne să trăim această
emoție, să ne-o însușim, dublindu-ne astfel,
pentru o clipă măcar, cu personalitatea sufle-
tească a artistului'.
Fusese dăruit din îmbelșugare cu acel suflet
păcătos de bun al omului de la Moldova. Ir.
niște pagini evocatoare fostul său elev si mai
tînărul său prieten, pictorul Călin Alupi. S
amintește că ochii lui Tonitza se umezeau ori
de cîte ori i se povestea ceva trist. Era. deci,
o fire puternic emotivă, căreia i-a fost hărăzit
norocul să-și cheltuiască intr-Un mod sublim
emoția, topind-o fn magma de culoare a pinze-
lor sale. Aceasta pentru că, însușindu-si lamele
picturii, atingind desăvlrsirea în stăpimrea —
neltelor, pictorul a fost fn stare, totodată, să
trăiască cu cea mai mare intensitate fn fața
subiectelor sale. Ținea de felul lui de a fi. A?rse
întîlnea și împerechea cu programul său artistic
Cît de adînc tălmăcește această simbioză a simți-
rii și crezului în artă „Autoportretul- din 1923.
Bărbatul cu obrazul luminat de o pură ardere Lă-
untrică, cu ochii care sint capabili de a vedea
dincolo de crusta aparențelor, binecunoscuta lu:
căutătură pătrunzătoare, se profilează pe
fundal roșu, un roșu nici aprins, nici stins, -
de metal ce se lichefiază și cuprinde ce o co-
chilie silueta cu irizări de auroră boreală.
Artistul a fost adeptul declarat al trăirii inten-
se. S-a contopit cu arta sa, dăruind mereu cite
o fărîmă din ființa lui, jertfind-o întreagă, pînă
la urmă, picturii. O artă a unuj luptător pentru
binele omului, care-și găsește cinstirea deplină
în acești ani ai noștri, fiind așezat între valorile
înalte ale spiritualității românești. Omagierea
lui Tonitza este pilduitoare pentru prețuirea de
care se bucură astăzi tot ceea ce a fost pro-
gresist în cultura românească.
Grigore ILISEI
n. tonitza și iașul
Sincronică celorlalte manifestări prilejuite
de eveniment, sărbătorirea la Iași a cen-
tenarului pictorului N. Tonitza (13. IV.
1886 — 26. II. 1940) asociază sărbătoritului un
particular omagiu; este omagiul adus uneia din
cele mai complexe, mai originale și mai lumi-
noase prezențe ale artei românești dar și unul
adus unei personalități intrate definitiv în me-
moria colectivă a orașului. lașul nu este numai
orașul studiilor sale intr-o școală în care va
reveni peste un sfert de veac ca profesor si
rector, dar și mediul în care acest „intelect cu
vibrații și rezonanțe multiple" cum îl caracteri-
za T. Arghezi Iși va finaliza nu numai aspira-
țiile sale artistice dar și cele didactice sau cele
ținînd de structura sa de artist — cetățean.
lașul a însemnat pentru Tonitza in primul
rînd orașul uceniciei sale de viitor pictor ; uce-
nicie-grea și aspră în colaborare sau conflict cu
severii Gh. Popovici și Emanoil Bardasare. .-.ici
Ce poartă muncitorul în spinare („Socialis-
mul", 17 sept. 1919)
in rotonda vechii Academii Mihăilene, ce reunea
în același sediu Școala de arte frumoase și Pi-
nacoteca, în fața operelor de artă ale vremu-
rilor trecute are revelația operei de artă au-
tentice și a idealului artistic. Aici viitorul artist
se formează ca intelectual enciclopedic, pasio-
nat constant de istoria artei vechi (celei bizanti-
ne In special) și moderne dar și de beletristi-
că, interesat de estetica artei populare dar și
de ultimele noutăți ținînd de morfologia ar-
tei noi, complex ca profil spiritual, ferm și
înaintat în ceea ce privește ideologia formației
sale. Scrisoarea antologică pe care Tonitza i-o
adresa, la 17. III. 1906, lui N. lorga aderind
la acțiunile de apărare ale limbii române îm-
potriva cosmopolitismului protipendadei ca și
atitudinea sa curajoasă în apărarea studenților
socialiști ieșeni, colegi de ai săi, atitudine care
determină părăsirea precipitată a școlii pen-
tru MOnchenul Academiei de artă, devin în
posteritate expresii timpurii, dar definitorii,
ale patriotismului și militantismului său social.
lașul este orașul primelor sale succese în
domeniul artei; aici primește primele comenzi
de portrete particulare, dar și lucrări oficiale,
dar tot aici prinde contur viitorul său ideal
artistic. La Iași are loc debutul său în publi-
cistică — revista „Arta" publicîndu-i in 1908
articolul, semnificativ intitulat Importanța cri-
ticii de artă, ce marca începutul unei activi-
tăți însumînd pînă în anul morții sale 750
de apariții in aproximativ 50 de ziare si re-
viste între oare cronicile relevă pe unul din
cei mai originali și mai productivi cronicari
de artă din perioada interbelică. Redactor si
factotum al ziarului -lașul" (1915—1916 si 1918)
Tonitza a fost unul din cei mai activi anima-
tori ai vieții culturale de provincie. împreună
cu C. Săteanu organiza și deschidea în noiem-
brie 1925 -Expoziția pictorilor moldoveni sta-
biliti la București" in saloanele redacției „Vie-
ții românești" din str. V. Alecsandri — mam-
lestare menită sa promoveze. în vechea ca-
pitală a Moldovei, gustul modern in materie
de artă. A visat dar si militat pentru crearea
aici a unui public cultivat si receptiv la nou-
tatea fenomenului artistic dar si pentru „cre-
area unei școli care cu drept cuvînt s-ar pu-
tea chema mai tîrziu școala moldoveneasca*
(In lașul; II, 7. VI. 1916, p. 1) — curent ar-
tistic care s-ar fi putut constitui ca un pan-
dant plastic la remarcabila mișcare literară
ieșeană din cadrul „Vieții românești".
Pictor dar și pedagog de vocație, Tonitza.
devenit în 1933 profesor și apoi rector al
Școlii de arte frumoase (ridicată între timp la
rangul de instituție universitară), a direcțional
tinerele talente, canalizîndu-le resursele crea-
toare pe făgașul cel mai adecvat individuali-
tăților lor creatoare. Unic și fiermecător era
și omul de lume; colocviile cu prietenii, în-
trunirile în mediile de cultură ieșene sau
cele, nu mai puțin strălucitoare, la un pahar,
la .Academia liberă" din capătul de sus al
străzii Lăpusneanu. au rămas și ele de neui-
tat.
Ani de activitate febrilă în recluziunea ulti-
mului său atelier din casa de pe str. Tăutu
r.r. 4 (azi Sulfinei) — ultima gazdă ieșeană a
artistului — dar și ani de dispersare în activi-
tățile impuse de funcția de rector, Tonitza tră-
iește drama letargie! lente dar progresive a
orașului părăsit treptat spre sfîrșitul deceniu-
lui 4 de mulți din intelectualii săi de presti-
giu atrași de mirajul și avantajele capitalei.
In ciuda tuturor vicisitudinilor, Tonitza va
rămine. Ar fi rămas mai departe în orașul
pe care de timpuriu l-a iubit și în care s-a
învățat să-i trăiască, cu răbdare, înălțările dar
și vremelnicele Iui prăbușiri, dacă o boală ne-
cruțătoare nu l-ar fi oprit și apoi răpit defi-
nitiv. Nu înainte de a se fi indentificat des-
tinului unui oraș intrînd în nemurirea locu-
lui și legenda permanențelor lui spirituale.
Probînd sentimentele pe care le-a nutrit
pentru lașul tinereții și maturității sale cre-
atoare. scrisoarea de mai jos adresată lite-
ratului si istoricului N. A. Bogdan (1858 —
Acum la aniversarea unui secol de la
nașterea lui N. N. Tonitza, unul dintre
cei mai reprezentativi pictori români,
mă întorc în urmă la zilele și clipele petre-
cute în preajma Iui.
Dacă viața nu mi-ar fi favorizat întîlnirea
și cunoașterea acestui mare om, în a cărui
ființă erau concentrate atîtea calități, rămî-
neam c-un gol în suflet, cu un regret la fel
de mare ca acela de a nu-i fi cunoscut per-
sonal pe Andreescu sau pe Luchian.
Tonitza 1 Parcă mai zilele trecute l-am vă-
zut : de statură mijlocie, cu un mers încet,
chiar greoi, sprijinindu-se In baston, venind
din Piața Unirii spre Academie, deobicei în-
soțit de cineva ; din cînd în cînd se oprea
întoreîndu-se cu fața spre însoțitor pentru a-1
lămuri cu însuflețire asupra celor ce discuta.
Nu era un vorbăreț, nu discuta subiecte ba-
nale de toată ziua. Era un tip meditativ, un
gînditor — părea un taciturn dar, cînd vor-
bea, punea multă pasiune în discuție, căuta să
te convingă.
Pe lingă calitățile sale de mare pictor, cri-
tic de artă era și un aprig critic al nedrep-
tăților sociale. Cu oamenii simpli îi plăcea să
stea de vorbă, își deschidea sufletul.
La Durău, bărbați și femei, îmbrăcați de
sărbătoare, veneau să-1 vadă pe omul To-
nitza. El stătea de vorbă cu fiecare. Pe
mulți îi știa pe nume, și le știa și nevoile.
1939) aflată azi în colecțiile Bibliotecii Cen-
trale Universitare „M. Eminescu" — Iași (fond
N. A. Bogdan, dosar V, nr. 21) este ilustrativă
pentru preocupările dar și pentru profilul o-
mului si artistului Tonitza. Pictorul aflat la
Netezești — Ilfov, unde împreună cu St. Di-
mitrescu, R. Schweitzer — Cumpăna și Pavlu
realiza pictura bisericii din localitate, trăiește
bucuria apariției Istoriei orașului Iași a lui
N, A. Bogdan, la care el însuși colaborase cu
desene; spovedania epistolară este semnificati-
vă pentru convingerile sale.
Gh MACARIE
Domnule Bogdan,
Mă simt foarte încurcat incepind aceste rin-
duri. Trebuie să vă aduc o laudă. Încurcătura
vine de acolo că eu am oroare de laude...
pentru alții. Ceea ce m-a pus în situația de a
mă lăuda întotdeauna numai pe mine, de fri-
că de a nu supăra pe cineva. Am fost însă
asa de viu impresionat de ultima Dv. fascicolă
incit, cu tot disprețul ce-1 am pentru „compli-
mente", nu mă pot stăpini de a nu vă arăta
aici mulțumirile mele pentru frumoasele clipe
petrecute în tovărășia paginelor scrise de Dv.
asupra bătrinului nostru Iași.
Iubeam lașul așa cum se iubește o fcmelile
frumoasă. El lăsase în toată ființa mea un
parfum de tinereță, de visări, de doruri. Nu
știam însă să-1 respect și să mă închin la fice
bucățică de piatră rămasă din sforțările Iui
de odinioară spre lumină, bine si frumos.
Dv. ați izbutit să răsădiți în sufletul meu
acest frumos sentiment — pentru care ar fi
inutil să vă spun cit vă sunt de recunăscător.
Din însărcinările pe care mi le-ați dat. a-
dîcă cele patru ilustrații : Irozii, Buhaiul. Co-
linda și Steaua (s.n. — M.G.) — n-am izbutit
sâ fac, pină acuma, decit două Steaua Și Co-
linda (s.n.). .Și incă după cite peripeții !— Lip-
să totală de timp, lipsă de inspirație, etc.
Irozii am încercat să-i schițez, dar mi-au
ieșit asa de spălăciți, incit m-am necăjii si
i-am rupt. N-am văzut niciodată irozi, ilus-
trația pe care mi-ați trimis-o mă lămurește
f|oarte] puțin asupra costumelor si asupra ca-
racterului fiecărui personaj in parte. Și mi-am
zis că, decit să fac un desen care să incurce
mai mult pe cetitorii Dv.. in loc să-i lămu-
rească, mai bine nu fac nimic. Pentru buhai am
tăcut o schiță in creion, dar pe care a trebuit
s-o părăsesc pentru că nu-mi plăcea. în sfir
sit Steaua și Colinda le-am desenat... tot după
vechea mea manieră. Nu cu linii, ci in tonuri
Nu știu ce veți crede despre mine, dar trebui*
să vă mărturisesc aci că am făcut, in adevăr
mari sforțări să pot combina acele desene din
cîteva linii negre, dar n-am reușit să scot ceva
agreabil pentru ochi. Mi Se păreau prea seci
prea monotone, si trebuia să sacrific un ele
ment care mie personal, mi-i fțoarteț scump :
Lumina (s-a.). Știu că nu veți fi mulțumit do
ele, mai știu iarăși că reproducerea, pe lingă
câ nu va fi izbutită, vă va costa mai scump
ca a celorlalte, dar... vorba franțuzului, „mieux
vaut quelque chose que rien—“
Voiam să vă vorbesc, în una din scrisorile
mele precedente, de un plan pe care l-am
făurit mai de mult: O colecție de cărți poș.
tale ilustrate cu vederi pitorești și istorice (s.a.)
din Iași. Toate orașele din Europa, cu oarecare
tradiție, au aceste cțărți) pțoștalel cari înlo-
cuiesc pe fadele și adeseori respingătoarele
„cartoline — vederi" (...). Se înțelege, o colec-
ție mică, neînsemnată, la început, dar care,
dacă va fi sănătate si pace — va putea crește
si in cantitate si in calitate.
Cite din puținele clădiri și perspective de
străzi atît de caracteristice nu vor dispare în
curtnd, fără să rămînă nici o amintire despre
ele ? M-am hotărît la aceasta cu credința că
voi putea si eu fi folositor lașului măcar cu
atita.
Reiau această scrisoare după o săptămînă dc
întrerupere. Pe aici e mare fierbere. Au fost
chemate 3 contingente sub arme. Femeile pling.
bătrinii oftează clătinind îngrijorați din cap.
iar tinerii rămași privesc în zare cu ochiul
nelimitat. Ce va aduce ziua de miine nu se
știe. E limpede ca lumina zilei insă, că răz-
boiul actual este cea mai bestială și mai idioa-
tă răfuială între popoare — dragă Doamne —
„civilizate".
Aștept și eu din ceas în ceas ordine de la
regiment. In speranța că ne vom putea în-
tîlni în pace, vă rog să primiți, Domnule Bog-
dan, salutările mele respectuoase.
29 iulie [1)914
Netezești, Ilfov
N. N. Tonitza
I
P.S. Vă trimit odată cu aceasta Steaua și
Colinda (s.a.).
din amintirile despre tonitza
Am povestit în altă parte despre băiețelul
din Ceahlău, orfan de tată, căruia îi făcuse
un fel de mică pensie pe timpul cît a stat
acolo. Deasemeni țin minte că i-a plăcut și
li rîdeau ochii și toată ființa cînd i-am poves-
tit despre niște plutași pe care i-am văzut în
satul Piatra Teiului de pe Bistrița, care par-
că erau din altă planetă, cu chimirele ghin-
tuite și țapinele pe umeri, înalți cam de 2
m, că trebuia să se aplece mult ca să intre
pe ușă, iar eu mă uitam în sus la fețele lor
cînd vorbeam.
Ca profesor de corectură în atelier făcea
critica în general. Deficiențele observate la
un student îi dădeau prilej să discute proble-
mele în mare. De multe ori cînd observa
greșeli în studiul vre-unui student, ca să
nu-i jignească, să nu-1 descurajeze, povestea
cum a comis și el greșeli la începutul cari-
erei sale, făcindu-i indirect critica celui vizat.
Tonitza era de o emotivitate exagerată. Era
deajuns să deschizi vorba despre o întimplare
cu un copil, sau despre animalele cu stăpini
cruzi, că îndată se întorcea să-și caute țiga-
reta sau creionul, ca să-și ascundă ochii
scăldați în lacrimi.
Pentru noi, cei din echipa de pictori condu-
să de el la Durău, era ca un părinte ce-și
luase răspunderea și grija de sănătatea noas-
tră. Se simțea răspunzător de viața noastră,
deși eram destul de măricei, care mai de
care cu barbă, cu mustăți și barbișoane, in
un artist militant
De la nașterea pictorului Nicolae To-
nitza s-au scurs 100 de ani ; cel care
în decursul celor 54 de ani de viață a
depus o activitate neobosită in domeniul crea-
ției plastice a fost în aceeași măsură croni-
car. un militant, atît prin cuvînt cît și prin
artă pentru cauza dreaptă a acesteia, in ge-
neral și a artistului român in special.
Societar, luptător pentru drepturile ele-
mentare ale artiștilor plastici, susținător al
tinerelor talente, îndrumător atent, pe făga-
șul artistic al copiilor — în primul rînd
artist autentic, Tonitza și-a desfășurat cu
neprecupețită energie, activitatea în dome-
niul artei, sperînd, cu tot entuziasmul tinere-
ții, să găsească ecou în societatea sa pentru
marile probleme ce stăteau în fața oricărui
creator.
înzestrat cu deosebit talent pedagogic, mai
ales într-un domeniu ca pictura — Nicolae
Tonitza și-a expus, pe îndelete, metoda sa de
lucru.
„A ști să desenezi e meserie. A ști să ex-
primi prin linie, e undă emotivă, e artă" —
scria el în 1926.
El însuși avînd mari dificultăți în redarea
atmosferei prin culoare, înclinînd o vreme
spre experiențe impresioniste, avea să-și sfă-
tuiască elevii : „Soarele, care este zeul nostru
al pictorilor, ne devine deodată dușman, dacă
îndrăznim să-1 privim ostentativ, m toată
strălucirea lui orbitoare... Colorist nu înseam-
nă policromist".
Ca artist ancorat deplin în realitate, con-
știent de toate capcanele acesteia avea să se
conducă, după convingeri proprii : „Cînd re-
produci natura ești sclavul ei. Cînd o repre-
zinți o domini. Artizanul stâpînește natura
— conchide Tonitza — materialmente. Artis-
tul — spiritualmente".
înzestrat cu spirit critic și, deopotrivă au-
tocritic avea să consemneze în cronici plas-
tice. uneori, acide, evenimentele artistice ale
vremii, asumindu-și riscurile responsabilității.
In 1921 — cu o clarviziune uimitoare ofe-
rea. în doar cîteva rinduri. o caracterizare a
artei românești din primele două decenii ale
veacului XX.
„După moartea lui Grigorescu — „țărănis-
mul" acestuia trece moștenire legitimă în mo-
nopolul lui Verona ; iar întreprinderile isto-
rice se strecoară din atelierul lui Mirea —
prea obosit — în acela al lui Costin Petrescu.
uimitor de activ... Industria pictoricească lua
proporții fantastice... Luchian apare atunci cu
biciul idealului și al bunei cuviințe, în haosul
iarmarocului din templu...".
Tot despre Luchian, Tonitza mărturisea cu
venerație : „Dacă n-ar fi fost nevoit să tră-
iască din meseria pensulei acesta ar fi lucrat
toată viața la o singură bucată, fără s-o ter-
mine cîndva".
Judecățile sale critice au astăzi valoare de
aforism, ca urmare a acuității perceptuale a
pictorului și a mobilizatoarei sale sincerități.
Despre Gh. Petrașcu scria : „Petrascu are
— asa cum foarte puțini au avut la alte nea-
muri și nimeni incă la noi — cultul materiilor
prețioase".
In timpul prizonieratului din Bulgaria a-
nului 1918 el însuși avea să treacă prin mo-
mente de cumpănă, chiar de descurajare, at-
mosfera propriului atelier părindu-i aceea a
unui tribunal : „Cind n-ai talent și văd acum
limpede că n-am talent, e o profanare să a-
tingi cu mîinile tale o paletă".
Mai tîrziu afirma cu convingere că „Sigu-
ranța ă ești original iți închide calea ori-
ginalității" Nil a avut-o niciodată, nici nu a
rivnit-o și, poate tocmai de aceea Tonitza a
rămas unic.
Doina MINȚEAM
13 Decembrie 1918. Ora 7 seara... E liniște in
țară. (Scinteia, nr. 84, 14 dec. 1944)
toate modele, ca izolații de lume, în sihăstrie,
ce eram. Ca să ilustrez grija ce o avea pen-
tru noi, am să povestec o întîmplare. într-o
dimineață, cînd încă nu se ridicase rouă. Că-
măruță și cu mine ne-am hotărît să urcăm
pe Ceahlău. Fără nici o pregătire, fără să
luăm mincare, hotăriți să ne întoarcem de-
vreme, adică să obținem un record de vi-
teză — urcare și coborire. Eram amîndoi în
plină tinerețe, deci și forță. Zis și făcut, pînă
în vîrful muntelui la Toaca. La întoarcere
ne-am gindit s-o luăm pe la cascada Durui-
toare. Dar crezînd că ne cunoaștem drumul,
nedînd prea mare atenție indicatoarelor de pe
copaci, ne-am rătăcit. Am pierdut poteca și
ne-am împotmolit ca prin junglă. Ne-am în-
tors o bucată de drum însă poteca n-am gă-
sit-o. Luptfndu-ne prin hățișul des ne-a prins
întunericul. Orbecăind am dat peste un pî-
rîiaș care în cele din urmă ne-a scos mai
la vale de Durău cu vreo 3 km. Cind am
ajuns la schit era ora 11 noaptea. Maestrul
Tonitza nu se culcase, stătea in cerdac în-
grijorat și ne aștepta. S-a bucurat ca un pă-
rinte cînd ne-a văzut. A stat și ne-a ascultat
aventura, după care s-a culcat liniștit.
După cîțiva ani am mai fost la Durău. dar
mi s-a părut pustiu. în cerdacul fratelui Ghi-
ță nu ne mai aștepta nimeni, doar Ceahlăul
rămăsese același, privind trecerea oamenilor.
Călin ALUPI
Convorbiri literare — 14
„convorbiri literare prin corespondență4’
poșta „argonaut44
prezențe la „junimea<<
g Viorcl ANGHELESCU — Constanța. Pe
mine nu m-ați convins. Reveniți.
g Laurențiu BALAUCA — Botoșani. Po-
vestiți — ea într-un jurnal intim — aspecte
diverse care nu se încheagă într-o semnifica-
ție artistică. Faptul obișnuit, nespectaculos tre-
buie să aibă și el un subtext generalizator.
4 Victor BLANARU — Suceava. Scrieți co-
rect și curat. Versurile au însă o tensiune
minimă, în ciuda problematicii atit de pre-
tențioase pe care, în general, și-o aleg.
■ M. I. BOCU — Cluj-Napoca. Se disting
unele emoții (tulburi) autentice. Se impune să
lucrați cu multă atenție textele, ascultați su-
netul provocat de „ciocnirea" cuvintelor.
g Laurențiu BUDAU — Galați. în cele trei
plicuri recepționate sînt producții de toată
mîna. „Despre plecarea mca...“, „Am visat" și
„Tăcerea a cincea" par demne de toată atenția.
Restul e mai puțin edificator. Stilul dcga-
jat-persiflant nu vă prinde. Să mai vedem.
g Oana BURDUJA — Iași. Avem motive să
fim optimiști amîndoi. Aștept și alte texte.
| Veronica Dana CRACIUNESCU — Bucu-
rești. Confesiunea și speculația nu vă
avantajează. Se pot identifica secvențe de poezie
adevărată în registrul impersonal. Aceasta ar
fi o primă impresie.
gVirgiliu CRISTEA — Focșani. Nu ne înțe-
legem : nu tematica și nici folosirea versului
clasic determină calitatea slabă a textelor tri-
mise.
g Daniela DORIN — Iași. Am reținut „Linia
neclară a țărmului"... și „Mocnește in soare...".
Apar în continuare excese la nivelul asociații-
lor insolite, ceea ce dă o nota de superficiali-
tate : „strugurii vorbelor tale mat dulci încet
se dezmustă".
g Gabriel DOROBANȚII — Giurgiu. Din nou
sînt probleme cu ortografia. Scrieți : înprumu-
tat, fiincă, fragetei, posternității. Sînt inexac-
tități care compromit o inspirație autentică,
uneori de suflu amplu (Rod, în prima parte,
e remarcabilă). Evitați discursivul.
g Angel FILIP — Buzău. Pentru lectură la
„Junimea" luați legătura cu Constantin Pricop
sau Lucian Vasiliu (Muzeul de literatură al
Moldovei, str. I. C. Frimu nr. 4 — Iași). Eu
nu mă mai ocup de cenaclu. Trei din Poeme
sînt apte pentru o viitoare publicare în această
pagină.
g Valeriu GALANTON — Dorohoi. Nu e
cazul să vă explicați textele. Dacă vi se pare
cumva că nu vă pot înțelege, mă puteți evita,
nici o supărare. Ultimele două plicuri nu
schimbă cu nimic din ceea ce v-am spus an-
terior.
■ Sorin GOLEA — Sf. Gheorghe. Lunecați
eu ușurință spre faptul divers (Teatru) și sus-
pectez o anumită comoditate în această tenta-
ție. Altminteri, unele versuri sînt interesante
O drastică supraveghere a cuvintelor n-ar
strica. Reveniți.
■ Florin I. GRIGORE — Cernica (S. A. Il-
fov). Nu m-ai convins,
g Florin GRIGORIU — Lehliu (Călărași).
Am predat grupajul colegului C. Pricop. Dia-
logul trebuie purtat în afara cadrului unei
poște literare.
g Hatos HALENȚIA — Sf. Gheorghe. Schița
dialogată iese de sub semnul literaturii.
M Georgeta JURMA — Reșița. Semne bune
în Anotimpul întrupării (mai puțin titlul, care
e căutat).
g Romulus LEFTER — Roman. Adresați-vă
unei reviste pentru copii și tineret.
g Luminița — Galați. Terminologia preten-
țioasă și trimiterile docte pot fi cel mult o
recuzită a poeziei filosofice. Chiar și parafra-
zele după modele celebre (Blaga, in cazul lui
Cuvînt 7) n-au substanță. Se detașează, din-
tr-un prim plic. Ramură și Cîntec. Să mai
vedem, cu numele pe de-a-ntregul.
g Cavy MECA — București. Nici de data
aceasta nu e mai bine.
g Emilian MIREA — Craiova. Sînt unele for-
țări („visez digestia stelei într-un genunchi
segmentat" sau „destul mormînt țuguiat în
versul tău"). încă o jertfă e cea mai unitară
Proza, cu ostentațiile ei expresioniste, nu cris-
talizează o parabolă, un sens apăsat. Să mai
vedem.
g Iulian MOCANI' — București. Construc-
si soldatii...?
9	*
(urmare din pag. 16)
așteptat pe Stalin pină seara. După care
a dispărut. Au dispărut și ceilalți.
Stăteam laolaltă ghemuiți, în pivniță. Aș-
teptam împușcăturile Doamna Kozich a a-
lergat pînă sus, in casă. Căuta ceva. S-a
întors spunînd :
— Na- Au sosit.
Peste cîteva zile mi s-a șters din minte
figura primului soldat din Armata Roșie.
Era un obraz de țăran osos, ars de soa
re. Nu mi-am putut reaminti trăsăturile lui.
In zori, a plecat ^nai departe. Au venit alții,
după aceea au fost încartiruiți doar cîțiva—
o trupă de români, cu bonete țuguiate.
Aceștia erau soldați ai libertății, cu hai-
nele ponosite, rupte, cu cizmele sparte.
Părul crescut în dezordine. Fața nebărbie
rită. Dar cu ochii limpezi. Ne-au alungat
din pivniță, sus, în locuință, și spuneau tot
timpul :
— Hitler kaput'.
Și ei s-au instalat în locuință. Trei în ca-
mera mare. Ne-au dat piine. Unul dintre ei
i-a strecurat în mînă lui Meskete o bucată
de zahăr. Dar nici măcar darul ăsta n-a risi-
pit teama doamnei Kozich. Nici spaima bă-
trînei. Privirile lor erau bănuitoare. Le
evita pe cele ale soldaților. Ei intrau, ieșeau,
erau într-un du-tc-vino continuu, n-aveau
grija noastră, a celor din casă.
Doamna Kozich trebăluia pe lîngă plită.
Dintr-o dată a ridicat capul, speriată :
— Unde-i fata?
N-am observat cînd se furișase afară. I se
auzea rîsul din curte, A răsunat un strigăt.
Doamna Kozich s-a repezit spre ușă-
Meskete nu mai rîdea. Doi soldați alergau
spre ea. Unuia dintre ei, din cauza avîn-
tului, îi căzuse boneta țuguiată. A smuls ce-
va din mîna lui Meskete și s-a întors.
țiile di? tip aforistic, Lacunar sînt foarte pre-
tențioase. Sînt unele reușite (Limba română.
Gindul unui soldat înarmat. La Universitate)
Încercați și „distanțele lungi", să vedem cum
vă comportați.
g Sorin NOUR — Chișcani (Brăila). Din
păcate. Glumă n-are haz. Devine parțial inte-
resantă cind imaginația personajului o ia raz-
na. Greșeli (repetate) de genul „M-i se în-
moaie picioarele..." se iartă numai la clasa
a IV-a.
g Emil PERȘA — Cluj-Napoca. Rămin va-
labile răspunsurile anterioare.
g 7. PLAlANU — Gura Humorului (Sucea-
va). Materialele pentru „Pagini bucovinene* se
trimit pe adresa Comitetului județean de Cul-
tură și Educație Socialistă Suceava, str. Mihai
Viteazul nr 48.
g loan Rusu — București. Glasul e ezitant
Unele imagini se încheagă liric („mesteacănul
ciuruit de cîntecul cucului miliarde de pietre
povestindu-.și începuturile // in calea amurgu-
lui șenilele întunericulu. împușcă greieri1*),
altele, cele mai multe, nu. Reveniți.
g Mirela SCARLATOIt — București. Nu
confundați, vă rog, aceste convorbiri cu cele-
brul „Curier al inimilor". Poezia ca atare (din-
colo de destinația ei, vreau să spun) nu-mi
oferă nici o certitudine, nici în bine, nici în
rău. Dacă vă interesează intr-adevăr să scrieți
și cum scrieți, trimiteți un grupaj și atunci
stăm de vorbă.
g Daniela SILVA.ȘAN — Bocșa Română (Ca-
ras Severin). Apar teribilisme de genul :
„De-ar curge broboane de heliu prin golul
ochilor noștri sufletul n-ar fi un miceliu
de monștri". Noapte, Poem 4, parțial Poem 1
și Sfioșcnie sună bine : „Imi colind capul spre
cer copitele norilor mă dezmiardă ' si ca
să nu apar prost crescută / Nu las adevărul
să piardă Musafiră în toate chiar și în pro-
pria-mi carne stau sfioasă în colțul meu-
etc. Discuția rămîne deschisă.
g Călin SORAN — Galați. Cintecelc de lea-
găn ale orașului are tensiune și, în general, e
bine scrisă. Aripi e vag melodramatică și c.
un sfîrșit impus din exterior. în Demonul in
oglindă meditațiile sub forma monologului in-
terior („în ambele situatii funcționează instinc-
tul de autoconservare" etc.) parazitează un text
cu premise interesante. Versurile sînt necor-
vingătoare.
g Dan STAKCU — București. Nostalgia dup:
virsta copilăriei e o temă mult frecventată -
de aceea, o dată in plus, pretențioasă. Evoca,
romanțios și atît Poezia nu are nerv liric
g Veronica STANICA — Moinesti (Bacău)
Versuri adolescentine care afirmă dar nu trans-
mit emoția. Cînd spui „Ascult farmecul frumu-
seții". apar două inadvertențe : o dată farme-
cul nu poate fi ascultat (nici măcar cu urechea
poeziei), a doua oară „farmecul frumuseții* e.
în limbaj Liric, o tautologie. Poezia se află pe
undeva între asociațiile incompatibile și cele
previzibile.
g Mihai SURDU — București. Nu iesiti di
relatarea plată (adesea prețioasă) a unui fapt
fără semnificații literare. E o constatare
g Constant SARACU — Vaslui. Prospețimea
cade uneori în naivitate. Rezistă, de la ur.
capăt la altul. Furtună.
g Constantin SIRGHI — București. Rămi-
neti la stadiul enunțurilor vagi, simplist ver-
sificate : „Am fost șase copii la părinți : u-
nu-i mare făurar, / unu-i mare cărturar, unul
este muncitor, ’ de lucruri făuritor, unul
este învățător. unul este betonist. unul
este C.A.P.-ist" etc.
g Constantin ȚIGANELE — Reșița. Am re-
ținut „trece drum prin gardul casei*... și „O-
rizontul din tine".
g Mihacla VOICU — Constanța. Trimite.i
o povestire pînă în 15 pagini. Fragmentul de
roman Ieste neconcludent.
g Ana Mariana ZAMFIRESCU — Poarta
Albă (Constanța). Partea a IlI-a din Cetatea
împăratului și unele fragmente din celelalte
texte sint demne de atenție. Fulgul de zăpadă
e în întregime argheziană. Mai trimiteți.
g Costel ZARANDEAN — Gurahonț (Arad).
Textul este nepublicabil.
Daniel DIMITRIU
Bubuitura a răsunat prelung. Cei doi sol
dați zăceau nemișcați pe caldarîm. Meskete
a rămas încremenită de emoție. Tremura din
toate încheieturile.
Cele două trupuri fără vlagă au fost lua-
te de o căruță militară. Acoperite cu o pă-
tură. Nu știu unde i-au inmorminlat.
„Meskete... Talciocul... Au dispărut de-
mult. Acum, in locul lor e un parc. Casa a
fost renovată de curind. Dar în interior nu
s-a schimbat deloc. Pe vremea aceea n-avea
sonerie". Mi-am retras repede degetul.
O femeie brunetă și zveltă mi-a deschis
ușa. Era fata Iui Meskete.
— Da. Mama mea, sărmana...
Străbunica murise prin anii ’ăO. Mama lui
Meskete trăiește, dar e deja senilă. Are e-
proape șaptezeci și cinci. De pe bazele fe-
meii zvelte scăpă un fel de oftat.
— Sper că pe bunica o vor primi la un
azil de bătrini. Mama mea s-a împotrivit
Dar am un copil, lucrez. Mi-ar trebui niște
pile. Nu pot să am grijă de ea.
— Știi că pentru mama dumitale au mu-
rit doi oameni?
Ridică din umeri, se strimbă înțr-un fel
ciudat, lăsîndu-și în jos colțurile gurii.
____ Chiar? Bunica, săraca... Uneori debi
tează fraze fără nici o logică- Ții s-o vezi?
După mine, e inutil... Dar dacă vrei nea-
părat...
„Nu vreau. în gang, te îneacă un miros
stătut, iar tencuiala se desprinde, umedă,
în piață, felinarele împrăștie puternic iu
mina. Mașinile aleargă agitat. Mai încolo,
deasupra cimitirului, e întuneric. Mama Iui
Meskete va ajunge într-un azil de bătrini..
Or s-o bage ei cumva. Cu protecție, cu ciu-
buc-, — în orice caz. or s-o vîre acolo.
După care va muri. Și vor înmormînta-o ca
pe toți ceilalți.
Și soldații...? Cine-și va mai aduce amin-
te de soldați?"
g Anonimi diverși. Vă mulțumim pentru
franchețea părerilor exprimate. Condiția bu-
nului cititor este anonimatul activ.
g Paul BUTCA — București. Din bogata re-
coltă trimisă, reținem Spațiul lui Hlep —
care vă vine ca o mănușă. In schimb. Piratul
din Casiopeea, Sectorul zero și Templul stră-
lucitor oscilează Intre inventiv și facil. Lipsește
o anumită rigoare a construcției.
g Gheorghe BOGZA — Gheorghe Gheor-
ghiu-Dej. Pentru virsta dumneavostră, aveți i-
dei și umor. Nu confundați registrul ironic cu
cel grotesc.
g Roland BUSCHL — Buziaș. Sîntem de a-
cord Atenție la selecția textului.
g Cenaclul de anticipație „A cincea dimen-
siune* — Galați. Nu avem nimic împotrivă.
Pe de altă parte, nu vedem un lucru rău in
faptul că un cititor se adresează direct unei
reviste.
g Adrian CHIFU — Timișoara. Mulțumim
pentru cele șase (!) scrisori din ultima lună,
in care armele graficii se împletesc cu arme,
monștri și rachete de tot felul Preluăm două
desene. Inventivitatea agresivă care vă carac-
terizează in grafică ar putea fi un semn de în-
zestrare. Colții tăioși ai speranței, povestire
submediocră, nu menta efortul scenarizării sub
fermă de bandă desenată.
g Alexandru COMARNESCU — Arad. Tex.
tul e prea lung pentru cit are de spus — si
asta datorită unor clișee de latura de care te
poți disocia. Stâpinesti insă materia epică ș.
aștept o nouă confirmare din partea ta.
g Cristian DUȚA — Sibiu. Vom ține legă-
tura
g Radu EM — București. Dacă vă veți gir.di
textele in termenii aventurii și confruntării
spațiale, vă reduceți mult șansele. Evitați te-
matica războinică. încercați să conturați per-
sonaje. nu personaje-idee ț: valorificați-vă in-
Imația pentru sesizarea unor probleme globale.
g Cristian GAVRILUȚA — Bacău. As dori
Un „mesaj planetar" mai amplu, care să-ți dez-
-.ăluie posibilitățile.
g Valeriu GRIGORESCU — Cimpulung Mol-
dov-nesc. Mulțumim pentru aprecieri ș: suges-
tii Trimiteți povestirea.
g Darius HUPOV — Timișoara. Erorile pe
, ire r.: le semnalați ir. privința rebusului ani
numărul 12 se împart intre noi și tipografie
Dar o erată nu mai ara efect la un interval
de un trimestru, cît este periodicitatea supli-
mentului.
g Kolea Kt KELIUK — Mărițeia Mică. Su-
ccasa. Reținem traducerea.
g Adrian MATEI — Băiculeșți. Argeș. Dis-
punem de o traducere a Fundației, dar să ve-
dem ce putem face. Formatul suplimentului nu
se poate schimba.
g Cătălin Cornelius OANCEA — Galați. La
Casa de cultură a tineretului din municipiu
există iena<.lul _A cincea dimensiune", cu șe-
dințe bilunare (luni, orele 18). încercați să tre-
ceți pe acolo.
g Gabriel STAMATE — București. Și cei
tare citesc, si cei care scriu SF se feresc să
citească (să scrie) numai SF, pe motivul că o
astfel de atitudine ii va marginaliza si ii va
menține in afara comentariului cultural. Dacă
dumneavoastră vă place să câutați in poves-
tiri doar clișeul SF, noi nu agreăm ideea, pen-
tru că ir. scurt timp am deveni făurari și a-
samblori de clișee ; ori. ceea ce ne interesează
e literatura SF. Nu subhteratura.
g Dan STAKCU — București. Cele cinci a-
vertismente ne-au prins bine. Am reținut doar
unul dintre ele : textul.
g Constantin PAVEL — București. Totuși,
e prea multă facilitate în „simți In al treilea
membru inferior o înțepătură*. Și in poezie.
Să nu mai vorbim de numele Ui-îu, curat ex-
traterestru. Mai aveți altceva ?
g ștefan SIKLODI — Tîrgu Mureș. Poanta
povestirii e previzibilă incă din prima jumă-
tate de pagină. Țin să remarc insă un simț
al gradației, al dozării efectelor. Mai trimiteți.
g Tiberiu SUSAN — București. Mulțumim
pentru apreciere. Vă puteți abona la revistă,
dar nu si la Supliment ; există o mulțime de
formalități care se cer rezolvate și cele mai
multe dintre acestea nu depind de noi.
g Emerik VARGA — Galați. Reținem o ca-
ricatură
George CEAUȘU
cînd strigă ecoul
Va veni un timp
Cînd doar sărutul
își va găsi loc în speranțe
Noi alergăm
în neștire
spre un pustiu
cu mult mai rodnic».
ritualul satului meu
femei
despletite
chei
tu iubite...
în rîu
trei fecioare
duc viu
de ce oare ?
nu știu
dar mă doare
cu frîu la picioare
cal alb...
vin, vin, vin
putnnu-i plin
busuioc
poc. poc. poc
bob de griu
cald și viu
hai la rîu
cer pustiu —
lințoliu...
cîntecul imposibilei
victorii
Ieri am început să tai
Roșii trandafirii tăi
Rostesc de-atunci așteptatul cuvînt
Rozariul fără de sfîrșit.
1
Nu va-nflori vreodată
O floare amputată
Nu vei putea nicicînd să te răzbuni
Trasule pe roata unei fîntîni !
războiul stelelor V
Minjii nu-și mai mușcă
umbra.
Luceafărul, săgetat
își bea singele.
Cîntecul său s-a oprit
la pieptul sfîșiat de corbi
in zăpadă.
Oare nu ajung
cerul cu păsările
marea cu lacrimile
pentru a sfinți fintînile ?
Romeo PAVALOAIA
cenaclul „junimea"--------------------------------
Ședința din 21 martie a fost dedicată cente-
narului George Topirceanu. Nicolae Țațomir
a evocat personalitatea autorului Baladelor ve-
sele și triste, actorul Dionîsie Vitcu de la
Teatrud Național „Vasile Alecsandri" a sus-
ținut un recital din poezia sărbătoritului, eleva
Oana Lazăr a interpretat In jurul unui divorț.
La masa rotundă „Proza lui George Topîrcea-
nu". care a urmat, au participat: Daniel Di-
mitriu. Al. Dobrescu, loan Holban, Constantin
Pricop, George Pruteanu, Horia Zilieru.
*
Ședința din 4 aprilie a început cu un recital
al membrilor cenaclurilor „Junimea" și „Nu-
mele poetului". Au citit, în ordine : Vasile
Doboș, Marian Costandache, Radu Andriescu,
Maria Lucreția Sturza, Cristina ȚHică, Irina
Andone, Gh. Șerban, Nicolae Mușoiu, Gabriela
Crețan.
In a doua parte a ședinței, poetul Cezar Ivă-
nescu a prezentat, într-un inedit montaj mu-
zical-llterar, volumul său Doina.
*
In ședința din 18 aprilie au citit poezie Car-
men Stimeriu și Romeo Păvăloaia. Au luat cu-
vintul pe marginea textelor citite : Luigi Puiu,
Eusebiu Munteanu, Codrin Cuțitaru, Radu An-
driescu, E. Nedrițâ, Lucian Vasiliu, Virgil
Cuțitaru, Constantin Pricop.
Ședințele au fost conduse de criticul Con-
stantin Pricop.
15 — Convorbiri Mame
„ANUL INTERNATIONAL AL PĂCII»
vocația de pace a literaturii române
Vocația păcii, ca tradiție a literaturii,
iată un subiect generos, cu adevărat
revelatoriu în sensul afirmării unei fi-
lozofii a istoriei, proprie poporului nostru.
Mereu încercați de izbucnirile violente ale
acestei istorii, hotărîți să-și păstreze intac
te ființa națională și o patrie, oamenii a-
cestor pămînturi mult răscolite de copitele
cailor, apoi de roțile tunurilor și șenilele
tancurilor, au învățat să prețuiască pacea,
așa cum își prețuiau munca și demnitatea.
Au prețuit, în adevăr, o pace a muncii și
demnității, o pace a independenței, a afir-
mării depline a unității și suveranității na-
ționale. Se înțelege că un asemenea mod de
a privi istoria și-a pus pecetea asupra a tot
ceea ce s-a creat atît in civilizația ma-
terială, cît și în artă. Literatura română, de
Ia cronicari la marele Eminescu, de la Băl-
cescu Ia Camil Petrescu, de la Sadoveanu
la .Marin Preda evocă, in paginile unei ade-
vărate epopei naționale, lupta pentru apăra-
rea pămintului sfînt al patriei. De la înte-
meiere, acum aproape două milenii, pină
in epoca modernă cind poporul român si-a
cucerit, la sfîrșitul veacului trecut, indepen-
dența de stat, istoria s-a scris nu numai prin
fapte eroice, ci și prin nemuritoarele pagini
ale unor cărturari patrioți, unii dintre ei
implicați direct in evenimente de mare im-
portanță.
Secolul al XX-lea, secolul a două mari
conflagrații mondiale a conferit, in general,
artei, un nou tip de angajare față de pro-
blema războiului și a păcii. Confruntarea ar-
mată nu mai este văzută, ca în unele scri-
eri mai vechi, doar ca o stare acută de con-
flict (nu de puține ori cu o tentă de aventură
pitorească), ci capătă, acum, o semnificație
mai profundă și mai gravă, care vizează as-
pccte-limită ale condiției umane. Unul din-
tre romanele reprezentative ale acestui secol
se numește chiar așa : Condiția umană. A-
utoru] său, Andre Malraux a fost un dîrz
și lucid combatant împotriva forțelor oarbe
și brutale ale epocii, inclusiv împotriva fas-
cismului. Hemingtvay și Remarque, Romain
Rolland și Celine, Simonov și Vonnegut,
Neruda și Nâzim Hikmet, Lorca și Ritsos,
Giraudoux și Brecht, Sartre și Durrenmatt, și
incă atîtea nume de rezonanță din literatura
universală contemporană oferă pagini de re-
marcabilă forță artistică pe atît de neliniș-
titoarea și obsesiva realitate a războiului și
a păcii.
Literatura română se implică profund în a-
ceastă atit de productivă și generoasă temă.
Primul război mondial, în care România
si-a cucerit cu atîtea jertfe pămînturi înstră-
inate de vitregiile istoriei, devine, cum e si
firesc, un subiect major. Și nu e vorba atît
de reflectarea evenimentelor, cît de rezonan-
ța lor în conștiința individuală și colectivă
Asa se întîmplă în romanele lui Rebreanu.
Cezar Petrescu, Camil Petrescu. in proza
scurtă a aceluiași Rebreanu, a lui Sadovea-
nu ori Gib I. Mihăescu. Am putea spune
că acest eveniment a maturizat decisiv I
teratura noastră, conferind mesajului ei u-
manist o semnificație nouă, deosebit d-1 pu-
ternică. Epoca interbelică, epoca de mare
înflorire a culturii, cristalizează în opera de
referință imaginea războiului care a fost, și,
totodată, conturează, către sfîrșitul ci, nre-
monițiile. celui care avea să izbucnească, cel
mai irațional, cel mai teribil dintre toate.
Creația lui Mihai Beniuc și Eugen Jebelea-
nu, apărută spre sfîrșitul deceniului al pa
trulea, e marcată de o stare de neliniște, ves-
titoare de catastrofă. Intuiția artistică se do
vedește încă o dată a nu fi altceva decît
o sensibilitate care simte pulsul vremii, care
e puternic angajată în dialectica evenimen-
telor.
Mutații sociale și politice de mare însem-
nătate la scara societății românești, matu-
rizarea conștiinței sociale și politice în ge-
nere, fac posibilă detectarea de timpuriu a
pericolelor fascismului, a sensului primej-
dios al unor acțiuni săvîrșite de clasele do-
minante. Făurirea Partidului Comunist Ro-
mân a constituit un eveniment hotărîtor în
lupta împotriva forțelor ce pregăteau un
nou război mondial. O deosebită rezonanță
a avut manifestația organizată d» partid
la 1 Mai 1939, manifestație în care un rol
de prim-plan I-a avut tînărul comunist
Nicolae Ceaușescu. Tradițiile luptei revolu-
ționare, acțiunea unită a forțelor antifascis-
te și antirăzboinice, determină o atitudine
conștientă, de puternică angajare patriotică,
a intelectualității progresiste din țara noas-
tră, deci și a scriitorilor. Alături dc autori
consacrați se afirmă o seamă de tineri, for-
mați îndeosebi în jurul publicațiilor de stin-
gă, un Sahia, un N, D. Cocea, un Scarlat
Callimachi.
Cel dc al doilea război mondial actul
istoric de Ia 23 August 1941, pri-
- m:i ani ai revoluției au marcat pro-
fund cursul si perspectiva de investigație
ale literaturii. în cele peste patru decenii
de cultură nouă, socialistă au apărut cărți
remarcabile consacrate acestor două e-eni-
mente, cărți care evidențiază — în spiritul
unei tradiții generoase — vocația de pace și
libertate a poporului nostru, hotărirea de a-si
făuri o viață nouă, în spiritul unor noi idea-
luri umaniste, promotorul lor a fost parti-
dul comuniștilor, forța politică conducătoare
si totodată mobilizatoare a întregii socie-
tăți. Cu deosebire după Congresul al IX-Jea,
literatura română afirmă valorile umaniste
ale noii societăți, prin creații-reper, între a-
ccstca nu puține avînd ca motiv central
războiul, implicațiile lui asupra unor destine,
asupra unei întregi lumi. Romanele lui Za-
haria Stancu, Marin Preda, Alexandru Iva-
siuc și Laurențiu Fulga, ale lui Eugen Barbu,
Titus Popovici, Aurel Mihale, Corneliu Ște-
fanache, Eugen Uricariu ș.a. evocările lui
Corneliu Leu și Haralamb Zincă, dramatur-
gia Luciei Demetrius, a lui Horia Lovines-
cu, Aurel Baranga, Paul Everac, AI. Voiti»
sau Dan Tărchilă, piesele istorice cu puter-
nice rezonanțe în contemporaneitate ale lui
Dumitru Radu Popescu, Marin Sorescu ori
Dumitru Solomon, poezia lui Mihai Beniuc
Eugen Jcbeleanu, ori Geo Dumitrescu, a lui
Nicolae Labiș ori Adrian Păunescu, scrie-
rile acestora și nu numai ale lor reprezintă
suficiente argumente în ordinea valorii pri-
vind forța creatoare, privind responsabilita-
tea cu care scriitorii din zilele noastre dau
viață idealurilor de pace ale unui popor, a-
ceasfn într-o lume mai amenințată decît o-
ricînd de pericolul unui cataclism planetar.
Pentru orice creator unica și inepuizabila
sursă de inspirație este viața, viață văzută
în toată complexitatea și dramatismul ei.
Pent'U orice creator unicul și inepuizabilul
erou este omul, văzut în toată complexitatea
și amplitudinea personalității sale. A pleda
pentru cauza vieții, pentru cauza omului re-
prezintă deci sensul prim, esențial al actului
de creație, reprezintă însăși rațiunea de a fi
a operei artistice. Scriitorul acestui veac, spu-
ne poetul spaniol contemporan Rafael Al-
berti, se află între garoafă și sabie și ei
alege, trebuie să aleagă întotdeauna garoa-
fa, chiar dacă sabin îl amenință necontenit.
Această alegere, am adăuga noi, îi defineș-
te la modul fundamental condiția și, nu mai
puțin, îi înnobilează profesia-
I. CODRESCU
ZALKA MIKLOS (R.P. Ungară): și soldații... ?
Sfîrșit de iarnă mizerabil. Era al cin-
cilea an de cînd lucram la un ciclu
de roman. Abia așteptam să-1 termin.
Un roman apăsător. M-am luptat cumplit
cu fiecare rînd. Zi de zi mă așezam la ma-
sa de lucru de parcă m-aș fi instalat in
scaunul dentistului. Romanul mi-a ocupat
toate clipele, toate gîndurile.
în ziua respectivă, mă trezisem cam boțit.
Probată! fiindcă în următoarele pagini din
carte va muri cineva. Neașteptat pentru ci-
titor. Dar eu știam cu siguranță : va muri.
Mă durea inima pentru el... Leneveam în
pat. „Trebuie să moară.-.". îmi era milă de
el. Credeam că se luminează de ziuă, dar
era dimineață de-a binelea. Nori cenușii
spinzurau deasupra caselor. Ploaia cernea
mărunt. M-am sculat cu chiu-cu-vai din pat.
Eram iritat că adormisem. în vreme ce
mă bărbeream, am deschis aparatul de ra
dio. O voce monotonă făcea recomandări
En program. „Radio Kossuth : A fost ora 8“
m mutat pc postul „Petofi"; muzică lău
rească. Din aparat se auzea puternic o
ice : „Hai, cîinele meu Bodri...". Am paro-
at textul în sinea mea : „la-ți catrafusele,
odri, și să închidem măgăoaia !“.
M-am tăiat. Vedea I-aș mort pe Bodri!
imbăneam tot timpul în baie. De ce naiba
ă obligă ăștia să-mi încep ziua în damf
• crîșmă năclăită? Nu i defel pe gustul meu
i-a trecut prin cap să scriu la radio. De
mai multe ori, dar n-am făcut-o niciodată,
vii s-ar fi răspuns printr-o scrisoare foarte
Frumoasă : „Majoritatea ascultătorilor noș-
tri ne asaltează redacția cu rugămintea ca...
etc., etc."
în timp ce luam micul dejun, am deschis
lin nou aparatul. Semnal de pauză. Un hî-
îit: spicherul a tras adînc aer în piept.
— Familia Szabd!
Doamne-dumnezeule! Eram sigur : toată
uua voi fi posac. La radio „Kossuth" se
|j.ransmitea buletinul de știri. !n Beirut con-
tinuă evenemintele sîngeroase : un mort, opt
răniți. în Nicaragua a fost oprit atacul for-
țelor contrarevoluționare. Ca urmare a în-
căierărilor sîngeroase, unsprezece oameni au
fost răniți. Detașamentul contrarevoluționa-
rilor a fost înfrînt...
Filtrul de cafea fîsîia. Radioul anunța bu-
letinul meteo-rutier. Așteptam cafeaua. îi
savuram deja aroma. Voi sorbi-o încetișor.
Apoi mă voi așeza la masa de scris. Voi
lucra mai departe. Ca altădată. în cel mai
rău caz, voi prinzi mai tîrziu. Mi-a venit
o idee bizară : de ce nu se încheie buletinul
de știri cam așa : „Zilele noastre sîngeroase
continuă. Bunăoară, statistica recentă a cir-
culației din Budapesta e mai sîngeroasă de-
cit revoluția din Nicaragua". Aparatul pîrî-
ia zdravăn. O voce de bărbat comunica sec
că un tren personal s-a ciocnit cu un tren
de marfă din Anvers. Douăzeci și opt de
persoane și-au pierdut viața.
Mă uitam uimit la aparat. Nici ăsta n a
spus... Știrea s-a repetat a treia zi diminea-
ța, deoarece numărul victemelor crescuse
la treizeci și două. Nici de data asta nu se
specificase adjectivul sîngeros... Zîmbeam.
în fond e o treabă relativă ; depinde față
de ce anume e considerat sîngeros eveni-
mentul respectiv. După aceea totul mi-a zbu-
rat din cap. Mă preocupa romanul. Nu mă
interesa în mod serios decît romanul. Vro-
iam să scriu cum a fost viața aici, în așa
fel ca și acela care a văzut lumina zilei
după război să simtă și să știe.
M-am născut în o mie nouă sute douăzeci
și opt, pe vreme de pace temeinică. Și
copiii mei — la fel, în jurul Iui ’50 și în-
ceputul lui '60. La granițele celor două păci
zac cincizeci de milioane de morți. Cinci-
zeci de milioane de vieți a costat distruge-
rea dominației de groază a lui Hitler, Mus-
solini și Horthy. Preț, mare, preț sîngeros.
Se cunoaște, oare, acest adevăr?
Doar cincizeci de milioane de morți, pen-
tru ca în Europa să putem respira aer li-
ber.
Nu mă preocupa decît romanul. în exclu-
sivitate. Mișcarea eroilor. Evoluția, frămÎE-
tarea lor. Vremurile acelea în care moartea
a cincizeci de milioane de oameni reprezen-
ta viața. Orice altceva mă lăsa rece. Radioul
îl ascultam doar dimineața. Televizorul nu-1
deschideam. Ziarele le răsfoiam în fugă. Din
întimplare, privirea mi s-a oprit la rubrica
de decese : „Kozich Emese. Ne-a părăsit
pe neașteptate, la 45 de ani. A fost înmor-
mintată la Anvers". în loc de orice alt a-
nunț : „Familia îndoliată".
Mă gîndeam la Meskete. Mama ei o alinta
așa : Meskete*. „Meskete la Anvers...". Cores-
pundea și anul. La mijlocul lunii decembrie
a anului o mie nouă sute patruzeci și patru,
locuiau în piața Teleki, la parter. Familia
Kozich era refugiată. Era o locuință
evreiască, de trei camere. Au primit
două camere. în camera dinspre curte, lu-
crurile lui Grunfein Mârton iși așteptau soar-
ta sub lacăt și sigiliu. Amîndouă geamurile
dădeau spre gheretele talciocului. Pe partea
cealaltă a pieții circula tramvaiul 23. De
după gardul de piatră al cimitirului se înăl-
țau obeliscurile de marmură și cupola. Cu-
pola mausoleului Deăk Ferenc strălucea al-
bastru în razele soarelui palid de iarnă.
Erau geamuri cumplite. Părea că și pă_-
mintul clănțăne. Rar izbutea să încălzească
soarele. Mai înainte nu umblam prin locuri-
le alea. De aceea m-am și îndreptat intr-a-
colo : unde nu știam pe nimeni, și nici eu
nu eram cunoscut de nimeni. Pe poartă, un
bilețel în pioneze: ..închiriem pat pentru ti-
neri onorabili". Am simțit că e pentru mi-
ne. Se făcea economie la lumină. Bucătăria
era în semiîntuneric. în aer, aromă îmbietoa-
re de mălai copt. îmi fremătau nările. „Ce-
as mai minca...". Doamna Kozich stătea lîn-
gă rsasă. Mă studia cu o privire bănuitoa-
re.
— Atunci... Deci... Dacă hîrtiile îți sînt în
ordine... Cu condiția asta! Am copil...
Am încuviințat. Cu o săptămînă înainte
trebuia să mă înrolez. Au fost recrutați pre-
militari de șaisprezece ani. în gara Kisok.
Haine de iarnă, hrană rece pentru două
zile. Acolo am aflat, imediat după ce s-a
întunecat, că vom mărșălui spre Germania.
Am și mers pînă la piața Baross. Acolo am
ieșit din rînd, ne am legat șireturile la bo-
canci. A durat cam mult. Dar actele mele
erau aranjate deja “întinerisem numai cu...
un an. Aveam exact cincisprezece ani.
în partea cealaltă a mesei, stătea ghe-
muită o bătrînă știrbă. De genunchii ei se
sprijinea o fetiță cu păr mătăsos, cîrlionțat.
Ochii ei căprui străluceau. A ridicat capul.
— Spui o poveste? a îngăimat ea.
Era Emese. Mama ei a zîmbit.
— Meskete, Meskete. Numai la povești
ți-e gîndul.
Emese s-a apropiat de mine.
— Chiar spui?
Mama ei mi-a cerut șapte pengo pe săptă-
mînă pentru găzduire. I-am plătit înainte.
Mă așteptam la mai mult. Ei își duceau zi-
lele în camera mică. în cea mare locuiam
cinci tineri onorabili.
Cel mai virstnic, un slăbănog, un bărbat dc
vreo treizeci de ani, avea ceva la plămîni
Tușea tot timpul. Uneori, se forța. Depozita
cărbuni la gara Ferenczvăros. Numai căr-
bune, fiindcă aprovizionarea cu cărbune era
muncă de război. Nu se spăla niciodată. Zi
și noapte întreținea aparența acestei munci.
L-au umflat a doua zi de Crăciun, cind în
jurul Budapestei s-a terminat încercuirea și
s-a declarat nulă orice scutire de serviciile
militare. ÎI chema Lajos. Nu I-am mai văzut
niciodată.
Tibor abia împlinise cincisprezece ani. în
septembrie a primit certificatul de ucenic.
Era strungar în fier. Lucra la fabrica de
muniții de pe strada Soroksăr. Muncă de
răzbei în adevăratul înțeles al cuvîntuiui :
stranjea piesele pentru puștile-automat. Pe
2 ianuarie ne am mutat în beciul transfor-
mat în adăpost. Și în dimineața aceea a por-
nit spre fabrică. Pc jos. Tramvaiele nu mai
circulau. Nu știu pînă unde a ajuns. Dc a-
tunci n-a mai apărut.
îancsi era și el trecut de optsprezece ani.
A crescut în piața Tcleki. Nu și-a cunoscut,
nici tatăl, nici mama. Era un tip a-ntîia, o
haimana simpatică. își cîștiga pîinea ca ha
mal. L-au înhățat pe 2 ianuarie, în timpul
unei razii. L-au inrolat într-un proaspăt ba
talion de atac.
Pe 4 ianuarie, a fugit. Pe 5 ianuarie. Se.
stinsese lumina. Luminam cu opaițe. Nu
mai aveam nici apă. O căram din stradă,
cu găleți și oale. Pe îancsi I-a înșfăcat pa-
trula. Ținea în mîini cazanul de rufe. Pe
data de 7, a apărut în adăpost cu oala plină
— Apa abia țîrîia — a zis zîmbind.
Pe data de 9, l-au înhățat din nou.
Două zile a lucrat la desfundat străzi, a
construit baricade pe strada Teatrului Na
țional și în mahalaua din preajma pieții
Matyas. După care din nou l-au umflat și
I-au recrutat într-un detașament. A reapărut
pe data de 12. S-a ascuns într un depozit de
haine vechi, al unui vînzător ambulant. In
seara aia a fost prins și groparul. îl chema
Vendel. Un bărbat robust, de vreo dcuăzcci
și cinci de ani. Un an și jumătate a fost
pe front. L-au împușcat la degetul mare,,
motiv pentru care a fost demobilizat. Um-
bla în uniforma neagră a pompelor funebre.
Cît era ziua de lungă, împrejurul cimitirului
Kerepesi. Numai împrejurul cimitirului. Nu
știam de unde și-a făcut rost de uniformă și
de hîrtii. Dar pînă atunci îl respectau și
santinelele gărzilor „nyilas". Au coborît în
beci după ce s-a întunecat. Patru inși cu
automate. Razie. Vendel a apărut, exact în
timp ce se verificau actele. Cu o bucată me-
re de carne de cal sub braț. L au lichidat
urgent.
— Nu-1 îngropăm, „frate". N-avem timp,
de pierdut. Trebuie să luptăm! Ia treci a-
colo...
Nici cu Vendel nu m am mai văzut ni-
ciodată.
Dimineața, armele duduiau în cimitir. Sub
poartă și-au făcut adăpost nemții. Pîndeau
piața.	•
Doar mantalele erau nemțești. Ei erau șvabjf
de dincolo de Dunăre. în centuri le atrînau
grenade de mînă fără mîner. Unul dintre
ei purta o șapcă de vară așezată fălos pe-a
parte. Nu era cască de asalt.
— Hai, Stalin. hai...
Pronunța cu accent șvăbesc. Era caraghios.
La fel de caraghioasă era și vitejia lui L-a
• Joc de cuvinte (mese=basm).
(Continuare in pag. 15)
în românește de
ANA VÂLCU si
DOINA FLOREA CIORNEI
Redacția : Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1,
telefon (981) 16242 • Administrația :
București, Calea Victoriei nr. 115, tel.
(90)506618.
Colegiul de redacție :
Redactor șef : Corneliu StarZtl
Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU
Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Rocnanescu
© Prețul unui exemplar : lei 5.
Abonamente : 6 luni, 30 lei ; 1 an. 60 lei
Pentru străinătate abonamentele prin lldEXTM —
departamentul export-import preeă. București, str. 13
Decembrie nr. 3.
P. O. BOX 136—137. «Șex KtM.