RĂIASCĂ PARTIDUL COMUNIST ROMÂN, ÎN FRUNTE CU SECRETARUL SĂU GENERAL,
TOVARĂȘUL NICOLAE CEAUȘESCU
0 Proletari di* toatd țările, uniți-vă !
nr. 4, aprilie 1986
(anul XCII , nr. 1196}	_ _
COWORBIRI l lintlRI
' REVISTĂ LITERARA FONDATA DE SOCIETATEA «JUNIMEA» DIN IAȘI LA1 MARTIE I867
HDfTATĂ DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA
--«A
biruitorul mai
Poate nici o lună din calendarul acestui an nu este
mai bogată în rememorarea unor evenimente de impor-
tanță majoră din istoria poporului nostru, evenimente
pe care întreaga noastră națiune le intîmpină cu florile recu-
noștinței față de lupta și sacrificiul înaintașilor. Astăzi în
țara noastră, liberă și stăpînă pe destinele ei, aceste mo-
mente evocatoare sînt întîmpinate, totodată, cu -satisfacția rea-
lizărilor obținute în uz.ne și pe ogoare, în laboratoare și pe
șantiere, în mersul nostru neabătut pe calea fericirii și bună-
stării generațiilor de azi și de mîine. Sărbătorim ziua întîi
a acestei luni, ziua muncii, cu sentimentul datoriei împlinite
față de patrie, dar și cu hotărîrea de a ridica pe trepte tot
mai înalte de civilizație și progres România socialistă.
In îndelungata și zbuciumata noastră istorie, ziua de Ar-
mindeni, cum o numeau străbunii, nu semnifica doar renaș-
terea naturii, ci și speranța fiecărui locuitor al acestor pla-
iuri de a trăi și munci în libertate și pace, de a face pă
mintul să rodească tot mai bogat, lată de ce întîiul de mai
a devenit în mod firesc sărbătoarea tuturor celor care cu
brațele și cu mintea au luptat pentru un viitor mai bun
pentru ei, pentru fiii, nepoții și strănepoții lor. înscrisă cu
litere de neșters în memoria fiecăruia dintre noi, întîiul de
mai simbolizează in acest sfîrșit de secol nu numai lupta
popoarelor de pretutindeni pentru eliberarea de asuprire șl
exploatare, dar și voința tuturor locuitorilor planetei noastre
de a trăi în liniște și securitate. Pentru clasa muncitoare din
țara noastră ziua de 1 Mai s-a transformat de-a lungul anilor
într-un prilej de a-și manifesta hotărîrea de nestrămutat de
a crea pe pămintul strămoșesc o societate în care să dom-
nească. libertatea, egalitatea și frăția.
Și iată că tot într-o zi de mai, în 1877, ne-a fost dat să
ne proclamăm Independența noastră de stat cucerită cu jertfă
și sînge la Plevna și Grivița, la Racova și Smîrdan. Se punea
atunci piatra de hotar a devenirii noaștre de mai tîrziu, anii
cînd pe scena vieții sociale din România se impunea tot mai
viguros noua clasă : clasa muncitoare purtătoarea celor mai
înaintate aspirații și idealuri ale întregului nostru popor. Iar
ca o fericită coincidență, tot într-o zi de 9 mai, poporul
nostru a sărbătorit împreună cu întreaga lume, acum patru
zeci și unu de ani, victoria împotriva celui mai înverșunat
dușman al umanității : fascismul. Nepieritoare va rămîne în
memoria urmașilor contribuția pe care țara noastră, în urma
insurecției naționale antifasciste și antiimperialiste de la 23
August 1944, a adus-o la înfrîngerea trupelor germano-hor
tyste, la eliberarea Transilvaniei de nord, luptînd cot la cot
cu armata sovietică pentru dezrobirea popoarelor ungar șl
cehoslovac. Dar pînă în acele zile de mai, clasa noastră mun
citoare, țărănimea, intelectualitatea au trebuit să străbată un
drum lung, plin de jertfe și sacrificii, să înfrunte teroarea și
asuprirea claselor dominante, să-și organizeze rîndurile în
lupta pentru înfăptuirea celor mai sacre idealuri : eliberarea
de exploatare și asuprire, făurirea unei Românii libere și in-
dependente, în care să triumfe socialismul și comunismul.
Momentul de răscruce care a deschis luptei maselor populare
din întreaga țară o nouă perspectivă a fost făurirea la 8 mai
1921 a Partidului Comunist Român, partid care și-a asumat
misiunea istorică de a conduce poporal nostru în lupta sa
pentru libertate și dreptate socială.
Infruntînd teroarea, partidul nostru, continuator al
celor mai înaintate tradiții de luptă moștenite, a luptat
cu consecvență pentru o democrație reală, pentru drepturile
și libertățile maselor largi populare. In anii care au urmat
desăvîrșirii unității statale a României, clasa muncitoare, în-
tregul nostru popor au găsit în partidul comunist singura
forță politică în stare să dea o perspectivă clară acțiunilor
maselor muncitoare, pentru cucerirea drepturilor și libertăți-
lor democratice, să mobilizeze masele în lupta împotriva fas-
cismului și reacțiunii. în acei ani în care guvernanții cla-
selor exploatatoare aruncau povara grea a sărăciei și mize-
riei pe umerii celor exploatați și asupriți, partidul nostru
comunist a desfășurat o intensă muncă de propagandă, de
atragere a celor mulți la lupta împotriva forțelor reacțio-
nare, a înfeudării Romârtiei față de monopolurile străine. în
această perioadă atît de frămîntată, din rîndurile tinerilor
militanți comuniști s-a afirmat, prin spiritul organizatoric și
clarviziunea gîndirii sale, tovarășul NICOLAE CEAUȘESCU.
Militînd activ pentru unirea pe o platformă comună a tutu-
ror forțelor antifasciste, tînărul comunist a desfășurat în acei
ani o intensă muncă organizatorică și politică în cadrul re-
gionalei
torturii,
procesul
niști și
mîndria
P.C.R. și U.T.C. Ploiești. Arestat, supus chinurilor și
tînărul de numai optsprezece ani s-a prezentat la
de la Brașov intentat unui mare număr de comu-
antifasciști, în fruntea acuzaților cu demnitatea și
luptătorului conștient, că și-a făcut cu cinste și abne-
gație datoria față de partid și popor.
In lungul șir al luptelor purtate de P.C.R., momentul de
acum cincizeci de ani se înscrie cu litere de foc în istoria
bătăliilor purtate împotriva fascizării țării, pentru libertăți
democratice, pentru dreptate socială, impunînd, totodată, pe
arena politică o personalitate de excepție ridicată din rîn-
durile militanților de frunte ai partidului, tovarășul NICOLAE
CEAUȘESCU. Istoria a confirmat pe deplin că nici teroarea
fascistă, nici jugul asupririi și exploatării nu au putut opri
din mersul său victorios un partid care de mai bine de două
decenii are în fruntea sa asemenea eroi, cum este Președintele
Republicii noastre. Așa cum afirma la recenta plenară a C.C.
al P.C.R. secretarul general al partidului, „Acum cînd se îm-
plinesc 65 de ani de la făurirea Partidului Comunist Român
și aproape 100 de ani de existență a primului partid mun-
citoresc din România, putem afirma cu îndreptățită mîndrie
că avem un partid puternic, unit, urmat cu încredere de în-
tregul popor, că partidul nostru nu are și nu va avea nici-
odată țel mai înalt, suprem, decît interesele poporului, ale
bunăstării și fericirii sale, ale independenței și suveranității
României, decît cauza socialismului și comunismului".
CONVORBIRI LITERARE
George Scutaru:	„OMAGIU"
II Ol
Cu unghiile scormonind în rănile torturii
Scriam cu sînge pe ziduri: P.C.R.
Zidurile le-am întors apoi cu fața spre lume
într-un gest al suveranității soarelui.
Lunecam pe cărări de nisip, foșnitoare,
Prin marea clepsidră a timpului —
Noi am fost grăunțele de cuarț și bazalt
iScrîșnind pe toate osiile veacului.
Ne-au risipit prin lagăre de concentrare.
Noi am fost nisipul făcînd
Roțile nopților să se învîrtească tot mai încet
Pînă s-au oprit între umerii după amiezilor.
Apoi, a fost nevoie să fim ciocane și seceri
Și să primim pe obraji toate ploile lumii:
Ploi de cenușă, ploi de aur, ploi de speranțe,
Neodihnă sîntem pentru fericirea pămintului,
Undelemn arzînd în candela nestinsă a țării,
Semănătorii griului de gînd pe ogoarele minții,
De-aceea vă spunem : iată, încă o dată venim
Să tăiem prin cremenea zilelor drumul
Către secolul ce va să vină !
Corneliu STURZU
65 DE ANI DE LA FĂURIREA P.C.R.------
specificul național
si forța morală
5	9
a idealului
comunist (II)
Nobila menire a literaturii noastre con-
tetmporane, aceea de a transpune în
imagini cit mai expresive chipul omu-
lui nou, constructor eroic al unei societăți,
a dezvoltării sale spirituale în continuă efer-
vescență revoluționară, dinamizate de ideile
cele mai îndrăznețe și mai înălțătoare, nu-i
o problemă de opțiune, ci o sarcină impusă
de realitatea epocii, o cerință majoră. Omul
însuși, constructorul dar și contemporanul u-
nor realități sociale supuse necontenitelor
prefaceri specifice, este în permanență con-
fruntat cu o multitudine de situații
pe care trebuie să le depășească, să
le înlocuiască prin factori și elemen-
te ale stabilității. Problematica ar pă-
rea simplă. Mesajul și concretizarea lui
estetică, echivalarea acestuia în stări de sen-
sibilitate e și o chestiune de conștiință artis-
tică și în același timp politică. Un tinăr a-
autor, scriitor autentic, nu numai .compune"
șocant și întimplător, ci studiază filozof, a
aprofundează sociologia culturii, se inarmea
ză cu argumentele psihologiei, istoriei, so
cialismului științific, evoluției literaturii na-
ționale și universale, teoriei literare, speci-
ficului creativ al marilor autori și citește nu
numai considerațiile critice pe marginea pro-
priilor scrieri. Se integrează vieții sociale. îi
receptează sugestiile și o interpretează -a-
decvat. Creativitatea, inclusiv cea artistică,
este generată nu numai de potențialul nati.
de investigare, cunoaștere și interpretare,
ci și de însușirea unui sistem de cunoștințe
și deprinderi intelectuale. Din punctul de
vedere al eficienței oricărei activități uma-
ne, are loc o continuă formare și restruc-
turare a personalității creatorului însuși, ca
rezultat fericit al asimilării active de noi
cunoștințe, actul gîndirii profunde și orig.
nale a noilor unghiuri de vedere, echilibra-
rea și armonizarea dinamică a personalită-
ții mediului, perspectivei. Generația matură
de mîine va fi cu adevărat purtătoarea fă-
cliei culturii românești peste ani. decenii și
veacuri, numai păstrîndu-i specificul, origi-
nalitatea, constituindu-se într-o mărturie ve-
ridică a unei epoci și a unei țări ce face
astăzi eforturi considerabile pentru a-și dez
volta neîncetat forța economică și spiritua-
lă drept garanție a dăinuirii sale într-o o-
menire a păcii și progresului continuu. în-
florirea generală a patriei, de la sfera eco-
nomiei la cea a poeziei, este idealul suprem
al scriitorului român contemporan animat
de perspectivele generoase ale idealului co-
munist : „Noi, prin vremi ce ne-ncearcă /
altă armă n-am avut ' decît dragostea de
țară / ce strămoșii ne-o lăsară", spune po-
etul, luminînd într-o expresie simplă si veș-
nică un adevăr fundamental al istoriei noas-
tre naționale, un adevăr ce a dat întotdea-
una românilor tăria să se ridice deasupra
necurmatelor vicisitudini. Poporul român este
unul din popoarele lumii ce și-a înarmat bra-
țul numai atunci cînd a trebuit să-și apere
vatra străbună, pentru ea îngînîndu-si doi-
nele și legănîndu-și speranțele întru libertate
și dreptate, pentru ea, glorifîcîndu-si mar-
tirii, va trăi cu fruntea sus și în comu-
nista eră.
Dobîndind justificări noi. izvorîte din noul
statut social-economic al omului în societatea
noastră de azi, patriotismul revoluționar sn-
viața noastră
Dezbatere ideologică
în sala senatului Universității „Al. I. Cuza*
a avut loc dezbaterea ideologică trimestrială a
membrilor filialelor ieșene ale uniunilor de
creație, pe tema : „Dezvoltarea economico-so-
cială a județului Iași, in anul 19S6. Implica-
rea creatorilor in viața spirituală a lașului*.
Dezbaterea a fost condusă de tovarășul Leonard
Constantin, prim secretar al Comitetului jude-
țean de partid Iași, președintele Comitetului
executiv al Consiliului popular al județului
Iași.
In intervențiile lor, participanții, mulțumind
pentru condițiile propice oferite creației spi-
rituale, s-au angajat să-și pună în valoare în-
treaga energie și talentul lor în scopul oglin-
dirii mai cuprinzătoare și profunde a reali-
tăților lașului contemporan, al formării omului
nou, cu o înaltă conștiință revoluționară și
patriotică.
Centenarul Topîrceanu
Oaspeți de seamă, invitați de onoare ai ma-
nifestărilor prilejuite de Centenarul nașterii
lui Topîrceanu au dat întreaga măsură cu-
venită unui eveniment spiritual de interes na-
țional și internațional, Centenarul Topîrceanu
prevăzut în programul de aniversări
U.N.E.S.C.O. S-au aflat la Iași, pentru a con-
tribui la manifestările organizate Dumitru
Radu Popescu, președintele Uniunii scriitori-
lor, Constantin Chiriță, vicepreședintele Uniu-
nii scriitorilor, loan Alexandru și alți scriitori
de prestigiu din alte localități. în cadrul unui
program de acțiuni, ce s-au desfășurat timp
de trei zile, au mai evocat personalitatea lui
cialist, simțămîntul adine al iubirii de țară,
singurul sentiment ce nu are sfîrșit, cum
șoptea gura sfîntă a lui Bălcescu, reprezintă
acum un îndemn major la muncă și respon-
sabilitate, la perspicacitate, calm și gîndire
elevată. Dragostea pentru patrie reprezintă
acum imboldul interior al implicării active
în opera construcției cu orice sacrificii a ți-
nui stat puternic, respectat și demn, iubi-
tor de pace și justiție social-politică, înseam-
nă înțelegerea superioară a condiției fiecă-
ruia de părtaș activ la înfăptuirea necesare-
lor și mărețelor programe stabilite de partid
Patriotismul socialist revoluționar reprezintă
un nesecat izvor de încredere în faptele
proprii, dorința neostenită de a depăși orice
greutăți pe drumul încă nestrăbătut. Așa
cum subhnia tovarășul Nicolae Ceaușescu,
cel ce-și iubește și-și respectă patria mamă,
ființa sacră ce ne-au lăsat-o pentru totdea-
una strămoșii, este un luptător ce nu se dă
la o parte în fața greutăților, care nu sc
teme și nu se plinge de acestea, d pune
umărul pentru înlăturarea lor, caută re-
zolvări optime problemelor ce se ivesc,
profund convins că toate pot fi soluționate
corespunzător prin investiție pasionată de
gindire și voință superioară, prin inițiativă
creatoare, prin modestie și eforturi eficiente
în orice domeniu de activitate.
Luînd permanent in considerație asemenea
trăsături ce definesc in esență patriotismul
socialist revoluționar, partidul nostru acordă
o atenție primordială activității politico-edu
cative menite să contribuie la transformarea
lor în cwnponente definitorii ale profilului
moral al omului nou. în simțăminte și con-
vingeri apte să înrâurească activitatea de zi
cu zi a fiecăruia și a tuturor. „în întreaga ac-
tivitate politlco-edacativă de formare a o-
mului nou. sublinia tovarășul N.colae
Ceaușescu la Congresul al XIII-lea. tre-
buie să punem pe prim plan dezvoltarea
patriotismului revoluționar socialist, a dra-
gostei fată de patrie, a răspunderii și ata-
șamentului fată de popor, față de cuceri-
rile sale revoiuiionare. a hotâririi a lupta
si munci pentru făurirea socialismului s;
ccrr.unismului. pentru ridicarea continuă a
bunăstării materiale si spirituale a poporu-
lui. pentru apărarea cimrririlo- revoluționa-
re. a independenței si suveranității Româ-
niei".
Aceste aprecieri generează sentimente de
respect pentru istoria zbuciumată a unui
popor greu încercat, 'dar nicicind îngenun-
cheat în robie străină, sentimente de mîn-
drie pentru apartenența la un popor apre-
ciat și respectat de umanitatea întreagă,
hotărârea fermă de a prelua torța înainta-
șilor și a o purta cu cinste prin anii ce
vin, asigurând necontenita înălțare a patriei
în cinste, măreție, demnitate și libertate.
Măsura supremă a patriotismului revoluțio-
nar socialist o dau faptele, munca fiecăruia,
participarea efectivă la viața socială, impli-
carea adîncă la efortul general de a trans-
pune în practică linia strategică a partidu-
lui. pentru îmbogățirea patrimoniului mate-
rial și spiritual, prețuirea literaturii, limbii,
tradițiilor și creațiilor de valoare ale po-
porului, chezășie a noi realizări de prestigiu.
îmbinarea intereselor individuale cu cele
obștești este o necesitate superioară deoa-
rece, așa cum frumos spunea marele Xicolae
lorga, creatorii nu sînt niște sihastri retra-i
iremediabil de lume, ci ei aparțin indestruc-
tibil societății și spre societate sînt călăuzite,
mai presus de orice, gîndurile și visurile
acelora ce s-au deprins a străbate căile de
ispită ale cunoașterii și sensibilității umane.
Umanismul și patriotismul contemporan îm-
bogățesc, prin actul de cultură și înfrumu-
sețează, în același timp, viata spirituală a
tuturor, viața însăsi tot mai conștientă în
mersul ei fără oprire.
luliu MOLDOVEANU
Topîrceanu : Mircea Radu lacoban. secretarul
Asociației scriitorilor din lași, Corneliu Stur-
zu. redactor șef al revistei „Convorbiri lite-
rare*. Andi Ăndries. directorul editurii „Ju-
nimea*, Constantin Ciopraga, Nicolae Țațomir,
Gavril Istrate, Aurel Leon, Liviu Savel Sado-
veanu. loanid Romanescu. Daniel Dimitriu, Al.
Dobrescu. G. Pruteanu, Horia Zilieru.
In cinstea gloriosului jubileu, aniversarea a
65 de ani de Ia făurirea P.C.R., la întrunirile
ce au marcat încheierea „Lunii cărții la sate“
au rostit alocuțiuni și au citit din creațiile
lor Andi Andrieș (Cucuteni), Virgil Cuți-
taru și Vasile Constantinescu (Tg. Frumos),
Grigore Ilisei, Emilian Marcu (Hîrlău). 0 Aurel
Leon a vorbit la vernisajele expozițiilor de
grafică și pictură semnate de Aurel Dascălu
și Constantin Radinschi. a Comisia de femei
de la Institutul Politehnic „Gh. Asachi* a or-
ganizat Ia Clubul „Femina* de la Casa Uni-
versitarilor o «earâ de muzică și poezie la
realizarea căreia au participat și Grigore I-
lisei, Vasile Constantinescu, Paul Balahur, Vio-
rica Ana Cozan ■ La manifestarea intitulată
„Mărțișor de cuget românesc* au participat
Cezar Ivănescu, Lucian Vasiliu, Gloria Lăcă-
tușu. H La sediul Centrului de îndrumare a
creației populare și a mișcării artistice de
masă, în cadrul unei ședințe a cenaclului „Ion
Creangă* criticul loan Holban a prezentat vo-
lumul de debut „Marii anonimi* de Bianca
Marcovici. ■ In perioada 18—24 martie s-au
desfășurat și în județul Iași, în organizarea
Grafică de Liviu
SUMAR:
„Aniversare"
oras al marilor destine66
9
„iași -
Existența lașilor a suit de mult în înaltul
legendei. Atîtea și atîtea alese fapte de
viețuire românească s-au petrecut înlă-
untrul corolei de nufăr a colinelor sale. A-
ceastă așezare românească, mereu greu încer-
cată de-a -lungul istoriei, a împrimăvărat de
fiecare dată, înflorind cu o vigoare nouă,
proaspătă. Istoria se revarsă pur și simplu in
durata lașilor, oraș devenit cetate de scaun
in timpul celei de a doua domnii a lui Vodă
Lăpușneanu, 1564—1568. Multe și inspirate sin-
tagme despre acest oraș s-au ivit din dorința
de a surprinde aerul inconfundabil al cetă-
ții. de a reliefa rolul covârșitor al lașilor în
viața poporului nostru. Cetatea moldavă este
locul unde au germinat mari idei, mari idea-
luri și de unde a pulsat și pulsează, tumultuos
si liric totodată, simțirea românească. S-a spus
si s-a scris despre Iași că este un oraș al ma-
rilor iubiri, al marilor zidiri. O. nouă carte
despre Iași, ieșită nu demult din tiparniță,
albumul tipărit de Editura Meridiane, reali-
zat de Gheorghe T. Zaharia, Ion Arhip, Aurel
Karețchi, Liviu Rusu, Dumitru Văcariu, adau-
gă acestor sintagme cu putere de pecete pe
aceea de „Iași — Oraș al marilor destine*.
Este o trimitere mai puțin metaforică, mai
directă, ce pune în lumină însă intenția pro-
gramatică a autorilor de a evidenția această
dimensiune fundamentală, definitorie pentru
întreaga existență a lașilor. In creuzetul is-
toriei sale au ars metale rare si din arderea
lor au rezultat multe din marile destine ro-
mânești. Nu este moment al istoriei româ-
nești care să nu aibă atingere cu istoria Ia-
șilor, multe din treptele ascensiunii noastre
Comitetului județean pentru cultură și edu-
cație socialistă, „Zilele cărții pentru tineret*,
desfășurate la Casa de cultură a științei și
tehnicii pentru tineret, Centrul de librării.
Centrul teritorial de calcul electronic, Casa
tineretului, diferite licee și biblioteci oră-
șenești din Pașcani și Tg. Frumos, aducîn-
du-și contribuția Corneliu Sturzu, Virgil Cuți-
taru, Gavril Istrate, Lucian Vasiliu, Dumitru
Vacariu, Angela Traian, Dorian Obreja, Radu
Andriescu, Ion Dumbravă, Ada Fărtăiș, Gheor-
ghe Drăgan. El în ziua de 21 februarie Mi-
hai Drăgan s-a întîlnit cu profesori de limba
română din Fălticeni și a conferențiat despre
„Personalitatea iui G. Ibrăileanu*. S-a întîlnit
de asemenea cu elevi ai Liceului „N. Gane“,
cărora le-a vorbit despre modalități de lectură
a poeziei lui Eminescu. gl Institutul de me-
dicină și farmacie, Casa municipală de cultură
și Centrul de librării au organizat dezbaterea
intitulată „lașul orașul studenției noastre*. A
participat Grigore Ilisei. ■ La întreprinderea
mecanică „Nicolina*, în organizarea Consiliului
educației politice și culturii socialiste a muni-
cipiului Iași și a Muzeului de literatură al
Moldovei, a avut loc o interesantă activitate
culturală sub genericul „Personalități culturale
ieșene în context național : Mihai Eminescu și
Ion Creangă*. Și-au dat concursul Aurel Leon
și Constantin Parascan. gj La șezătoarea lite-
rară a elevilor Liceului pedagogic „V. Lupu*
din Iași au prezentat ultimele apariții edito-
riale Corneliu Sturzu, Virgil Cuțitaru, Hie
Dodea și Gloria Lăcătușu.
ca neam, ca națiune, au început de aici a fi
urcate.
Cuvîntul înainte al albumului, semnat de
Dr. Leonard Constantin, subliniază pătrunză-
tor că lașul, oraș unic, a fost, este și va că-
mine mereu „suflet în sufletul neamului*. „Este
destul să te gîndești că aici călcăm pe ur-
mele lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, A-
lexandru loan Cuza și Kogâlniceanu, că tre-
cem pragurile caselor lui Eminescu, Creangă,
Sadoveanu, că mereu îi regăsim pe Asachi,
Philippide, Poni, Cernătescu, Procopiu, Raco-
viță, Hulubei... Trecînd, de pildă, pe Sărărie
intrăm nji doar pe o stradă pitorească, ci pe
la socialiștii „Contemporanului*, acei vizio-
nari deschizători de drumuri, pe la sedii de
întruniri din ilegalitate, retrăind lupta unui
trecut înflăcărat, trecut pe care trebuie să-1
simțim cît mai aproape pentru a ști unde
mergem. lașul are acea mare virtute de a
ne ajuta ca în mărețul său prezent să vedem
și prestigiosul său trecut. Cetatea moldavă s-a
aflat, prin strădania oamenilor săi minunați,
a întregii sale suflări, mereu în miezul fier-
binte al istoriei noastre, al bătăliilor pentru
afirmarea ființei noastre naționale, devenind
o vatră a istoriei românești*.
Vatră a istoriei românești, oraș al marilor
destine. Paginile de prezentare, succinte, dar
elocvente.’ ca și numeroasele fotografii, multe
dintre ele de o indiscutabilă valoare artistică,
fotografii grupate în opt secțiuni, rînduite cro-
nologic, acoperind deci etape distincte din is-
toria orașului, se constituie într-o frescă a
Iașilor de ieri, de azi, dintotdeauna. O frescă
din care se disting cu claritate marile destine
ce însuflețesc timpuri revolute și prezentul.
De la măiastră cultură Cucuteni Ia Evul aprins
al contemporaneității acesta este arcul de
timp pe care caută să-1 acopere autorii acestei
noi cărți despre Iași. Secțiunile acestea sînt
grăitoare prin înseși titlurile lor: „Intre le-
gendă și vestigii milenare*, ..Rămîneți în um-
bră sfîntă, Basarabi și voi Mușatini», „Stră-
veche cetate de istorie și cultură românească",
-Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure
de miere», « Hai să dăm mină cu mină», «Tot
mai citesc măiastra-ți carte», „Simbol al rezis-
tenței și renașterii* «Trăim în miezul unui ev
aprins»^ Aceste titluri înfățișează momentele
de relief ale existenței Iașilor, momente în
care mari destine și-au pus sigiliul de ne-
șters peste vîrstele istoriei românești. Pentru a
ie caracteriza, autorii, dintr-o remarcabilă dis-
creție, au apelat la tezaurul de gîndire, la
acele fraze memorabile, cu scăpărare de efigie
pe care cărturari români și străini le-au rostit
despre Iași. Se alcătuiește astfel o imagine amplă
și vie a lașilor dintotdeauna, oraș pe care îl regă-
sim prin ceea ce are esențial în existența sa
glorioasă. Demersul celor care au avut ini-
țiativa tipăririi albumului „Iași, oraș al ma-
rilor destine*, editat în limba română și in
limbile franceză, spaniolă și o a doua ver-
siune în engleză, germană, rusă, se dovedește
binevenit. Albumul reprezintă un reper ne-
cesar în cunoașterea lașilor, datorie sacră a
fiecăruia dintre noi românii, cum sublinia pa-
tetic Nicolae lorga în cuvinte ce și-au păstrat
și astăzi neștirbită actualitatea. „Sînt români
care nu au fost niciodată la Iași, deși n-ar
trebui să fie niciunul, căci cine n-a fost aici
nu poate să nu străbată cu înțelegere foile
celor mai frumoase cronici, nu se poate pă-
trunde după cuviință de spiritul trecutului
nostru care trăiește în acest loc mai viu și
mai bogat decît oriunde aiurea... In conștiința
lui națională ar fi o lipsă, dacă el n-ar fi vă-
zut orașul care a fost și-și zice încă azi, cu
mîndrie, Capitala Moldovei*.
Grigore ILISEI
Convorbiri literare — 2
65 DE ANI DE LA FĂURIREA P.C.R.
cu poporul, pentru popor
„Sub flamurile biruinței" (Din expoziția „Oma-
giu" a studenților secției de artă plastică a
Conservatorului ieșean)
De-a lungul mileniilor, ca o expresie fi-
rească a nivelului atins de dezvoltarea
economico-socială a civilizației românești
in diferitele etape istorice, a înflorit pe pă-
mîntul nostru o artă viguroasă izvorîtă din
înseși idealurile, aspirațiile și năzuințele ma-
selor largi populare.
Așa cum sublinia secretarul general al parti-
dului, „un rol primordial în supraviețuirea și
dezvoltarea neîntreruptă a poporului nostru pe
multiple planuri au avut conservarea și îm-
bogățirea limbii, precum și creația artistică
populară care a cizelat virtuțile poporului, tra-
dițiile înaintate și obiceiurile sale, i-au lăr-
git permanent orizontul de cultură". Tocmai
pe această forță creatoare s-au putut dezvolta
în veacurile trecute o literatură și o artă
care au exprimat și exprimă dragostea pen-
tru frumos, spiritul umanist, năzuința de a
da o expresie cît mai înaltă valorilor morale
ale omului.
Ceea ce dealtfel caracterizează creația spiri-
tuală românească din fiecare etapă istorică
este profundul ei patriotism, legătura sa in-
destructibilă cu lupta și năzuințele celor mai
înaintate forțe sociale și politice ale vremii,
promovarea cu consecvență a idealurilor de
dreptate națională și socială.
Meritul istoric de a duce mai departe opera
înaintașilor a revenit Partidului Comunist
Român de la a cărui făurire se împlinesc 65
de ani. In complexa activitate desfășurată în
rîndurile clasei muncitoare, ale țărănimii și
intelectualității, partidul nostru a numărat
printre militanții săi de frunte și scriitori, ar-
tiști plastici, oameni de știință de mare au-
toritate. Ideile generoase promovate de partid
își găseau astfel expresia într-o formă sau
alta în creația acestora. Opera lor. îmbogă-
țind patrimoniul de- valori al culturii noastre,
sădeau în conștiința maselor spiritul revo-
luționar, voința de a lupta pentru o lume mai
dreaptă și mai bună, nădejdea în viitorul u-
nei patrii libere și fericite. Articolele scrise
de aceștia în publicațiile vremii conduse și
îndrumate de către partid, militau pentru
drepturi politice, împotriva fascizării țării, con-
tribuiau la creșterea rezistenței maselor de
oameni ai muncii de Ia orașe și sate în apă-
rarea intereselor vitale ale națiunii noastre.
Actul insurecțional de la 23 August 1944
înfăptuit și condus de către partid, trans-
formările revoluționare ce au avut loc
în patria noastră în anii care au urmat Eli-
berării patriei, au găsit covîrșitoarea majori-
tate a scriitorilor și artiștilor noștri alături de
forțele înaintate ale societății pentru edifi-
carea noii orînduiri, orînduirea socialistă. In
fîntîni
Pe margini de drum, între case și pomi,
am deprins din vechimi a săpa fîntîni.
Măsurînd timpul însetării, cumpăna vremii
scoate ciuturi de cer
cu care întreținem arșița dragostei.
Clătind în ciuturi neîncepute obrazul,
lăsăm în apă( gîndul curat...
De-o vărsăm în grădinile zării,
rădăcinile o sorb însetat,
desfrunzind corolele sufletului
precum toamna brumele ard
cîmpiile, viile.
Logodim adîncul adine
cu soarele necuprins,
trudim din vechimi Ia săpat fîntîni,
pe margini de drum, între case și pomi.
Ion PUHA
procesul complex de transformări revoluțior-
nare ce au avut loc sub conducerea partidu-
lui în industrie, agricultură, în viața socială,
se punea totodată bazele unei culturi noi în
care arta și literatura erau chemate să con-
tribuie la conștientizarea maselor largi popu-
lare, la mobilizarea acestora în lupta pentru
făurirea unei societăți noi, mai drepte și mai
bune. Nu întimplător în acei ani de confrun-
tări cu forțele reacționare cei mai reprezen-
tativi intelectuali din țara noastră — oameni
de știință, scriitori, artiști plastici, muzicieni
— și-au consacrat forțele și talentul edifică-
rii noii culturi.
„Transformările revoluționare din perioada
postbelică — sublinia tovarășul Nicolae
Ceaușescu — au confruntat conștiința scriito-
rilor noștri cu mari și răscolitoare probleme
legate de însuși destinul poporului nostru, au
pus în fața creației literare sarcini cu totul
noi. Este meritul marii majorități a scriitori-
lor din țara noastră că au înțeles aceste pro-
bleme, că au știut să răspundă prin operele
lor comandamentelor fundamentale ale socie-
tății. Cei mai valoroși scriitori, poeți, critici,
dramaturgi, s-au aflat alături de popor, au
sprijinit din toate puterile grandioasa lui o-
peră socială, au militat fără șovăire sub stea-
gul partidului".
Depășind greutățile inerente creării unei o-
pere de o asemenea amploare, marii noștri
scriitori printre care, la loc de cinste se nu-
mără Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, G.
Călinescu, Tudor Vianu. Geo Bogza, Zaharia
Stancu, Otilia Cazimir, G. Lesnea și mulți alți
poeți, prozatori, critici și istorici literari și-au
pus talentul și puterea de creație în slujba
promovării unei literaturi care să însuflețeas-
că masele, să lumineze calea spre înfăptuirea
marilor aspirații ale poporului nostru de bu-
năstare și progres. Prin scrierile lor pătrun-
se de patos revoluționar oameni ai condeiului
ca Mihai Beniuc. Eugen Jebeleanu. Radu Bou-
reanu, Laurentiu Fulga. Maria Banus. A. E.
Bakonsky. Marin Preda. Eugen Barbu. Con-
stantin Chirită, Horia Lovinescu. Aurel Baran-
ga, Dan Deșliu. Ion Brad. Ion Istrati. Dumitru
Ignea. Mihu Dragomir. la care se adaugă ge-
nerația pe care astăzi istoricii literari o nu-
mesc „generația Nicolae Labiș". s-au anlecat
cu înțelegere si entuziasm asupra realităților
acelei epoci. Chiar dacă o parte din scrierile
apărute atunci nu au rezistat probei de foc
a timpului, găsim si astăzi în ele sincerita-
tea creatorului, năzuința lui de a înțelege o
realitate dinamică, în continuă transformare,
strădania omului de artă de a contribui la
mobilizarea maselor pentru înfăptuirea însu-
flețitoarelor obiective trasate de partid, de a
fi folositor ridicării nivelului de cultură și
civilizație a întregului popor.
Un moment hotăritor în destinele culturii ro-
mânești ca dealtfel în viața întregii noastre
națiuni I-a reprezentat cel de al IX-lea Con-
gres al P.C.R. în anii care au trecut de la
istoricul eveniment țara noastră a cunoscut
transformări fundamentale în toate sectoarele
vieții economico-sociale. în această vastă o-
peră de construcție a întregii societăți pe care
o numim cu mîndrie „EPOCA CEAUȘESCU"
s-a modelat un om nou, cu un larg orizont
de cunoștințe, participant activ și conștient la
opera de edificare a societății socialiste multi-
lateral dezvoltate. Creșterea necontenită a
gradului de cultură și civilizație a întregului
popor a constituit și constituie țelul suprem
al întregii politici a partidului nostru. Este și
firesc așadar, ca în acest proces complex de
ridicare pe trepte tot mai înalte a conștiin-
ței fiecăruia dintre noi, literatura să fie unul
din factorii activi în formarea personalității
omului de azi și de mîine, să-i înnobileze spi-
ritul, să-i înfrumusețeze viața, să-i deschidă
noi orizonturi de gîndire.
Scriitorul de azi nu este doar un simplu
spectator „neutru" la toate prefacerile
revoluționare care au loc în întreaga
țară, ci un participant activ’ la viața tumul-
tuoasă care se desfășoară în uzine și fabrici,
pe ogoare, în laboratoare, școli și facultăți.
Cunoscînd în profunzime viața oamenilor. îm-
părtășindu-le bucuriile și tristețile, visurile și
aspirațiile ce îi animă, fiind, așa cum scria
poetul, „suflet din sufletul neamului", scri-
itorul reușește să devină el însuși un purtă-
tor al noului, să creeze opere în care fiecare
cititor să se regăsească cu tot ce are el mai
bun și mai nobil.
omagiu
Energie inepuizabilă a visului
realelor din cărbuni nestinși
de tumultuoasele timpului ape,
opunînd presiunii întunericului
puterea invincibilă a luminii.
întruchiparea adevărului revoluției,
inima ei, din inima poporului,
suflet din sufletul nemuritor al lui,
creier proiectînd munți de lumină.
Forță conducătoare armonios revărsată
în sufletele noastre ce cresc
și la rîndul lor, multiplicat o revarsă
într-of unică euritmie transformatoare,
frumoasă și măiastră ca verbul românesc.
Radu FELECAN
„Pentru a putea sluji aspirațiile și idealu-
rile maselor, pentru a satisface cerințele spi-
rituale ale omului muncii eliberat de exploa-
tare — ne învață tovarășul Nicolae Ceaușescu
— scriitorul trebuie să trăiască cu maximum
de intensitate comandamentele supreme ale so-
cietății noastre de azi, să înțeleagă tendințele
ei de dezvoltare, să se confunde cu dorințele
și voința poporului în mijlocul căruia s-a năs-
cut și trăiește. Pentru a-și dedica opera oa-
menilor, scriitorul trebuie să știe ce dorește,
la ce visează ei, care sînt interesele și idealu-
rile lor, el trebuie să pătrundă adînc în con-
știința maselor, să cunoască marile deplasări
pe care le-a determinat în gîndirea și sensi-
bilitatea lor socialismul".
Aceste1 adevăruri axiomatice constituie în-
săși profesiunea de credință a fiecărui scriitor
autentic, dornic ca prin opera pe care o fău-
rește să îmbogățească patrimoniul de gîndire
și simțire al poporului nostru, al întregii u-
ma ni tați.
Societatea noastră socialistă a creat cadrul
material și linstituțional necesar desfășurării
muncii scriitorului încurajînd talentul și fan-
tezia acestuia, posibilitatea de a fi exponen-
tul unei arte cu adevărat novatoare. Inlătu
rînd tendințele de exclusivism și rigiditate
fiecare poet sau prozator își poate manifesta
astăzi în stilul său caracteristic individuali-
tatea artistică, poate aspira la recunoașterea
de către masele largi de cititori a strădani-
ilor sale.
Așa cum sublinia secretarul general al parti-
dului nostru „Artiștii au datoria să lase scris
urmașilor, peste veacuri, mărturii despre ceea
ce au fost în stare să creeze constructorii
socialismului, despre ceea ce au fost în stare
să realizeze oamenii de litere și de artă de
azi. Ei trebuie să se întreacă cu înaintașii,
să făurească opere mai valoroase decît aceș-
tia. Faptele mărețe săvirșite de clasa noas-
tră muncitoare, de țărănime, de intelectuali-
tate, sub conducerea partidului. întruchipate
în opere pot deveni un tezaur de valori care
să contribuie la înarmarea spirituală, la mo-
bilizarea întregului popor la marea operă de
edificare a României socialiste".
Un cadru de manifestare plenar în care se
manifestă artiști de toate vîrstele. profesioniști
și amatori, il reprezintă Festivalul Național
„Cîntarea României". In edițiile care au avut
loc pînă acum s-au afirmat zeci de poeți, pro-
zatori. dramaturgi a căror operă a devenit cu-
noscută și apreciată de iubitorii de frumos din
întreaga țară. Organizat la inițiativa și sub
îndrumarea secretarului general al partidului.
„Cîntarea României- a devenit o prezență ac-
tivă, dinamizatoare in întreaga noastră viață
cultural-educativă stimulînd spiritul novator,
gîndirea inspirată, talentul și energia a sute
și sute de creatori. Această întrecere Ia baza
căreia stau ideile generoase ale politicii profund
umaniste ale partidului nostru își arată pe
deplin roadele.
In amplul proces de afirmare tot mai
pregnantă a literaturii noastre, un rol
important revine criticii și esteticii lite-
rare. Semnalînd neaiunsurile manifestate în-
tr-o anumită perioadă în acest domeniu secre-
tarul general al partidului atrăgea pe bună
dreptate atenția de a se promova consecvent
„o analiză obiectivă, științifică a lucrărilor,
mai ales a tendințelor sociale și filozofice....
precum și problemele teoretice de bază ale
esteticii marxiste, ale realismului revoluționar
în artă".
Critica literară este chemată să analizeze cu
principialitate opera scriitorilor noștri, să dez-
bată într-un soirit de colegialitate creația li-
terară, să promoveze operele care prin mesa-
jul si valoarea lor artistică exprimă idealul
umanist al societății românești contemporane.
Contribuind la educarea estetică a maselor
de cititori, critica literară are totodată meni-
rea să formeze gustul public al acestora. Res-
pingînd acele pseudocreații fără nici un fel de
rezonantă în public, combătînd spiritul elita-
rist, falsa inovație, caracterizată dealtfel prin
absența unor idei si aspirații umaniste, cri-
tica trebuie să devină tot mai mult o com-
ponentă autorizată a vieții noastre literare.
De aceea, nu de puține ori. referindu-se la
îndatoririle criticii, secretarul general al parti-
dului cerea slujitorilor ei fermitate si intran-
sigență în combaterea unor tendințe retro-
grade. un spirit combativ, de Pe pozițiile ma-
terialist-dialectice ale partidului nostru față de
diverse „teorii" mal mult ori mai puțin „no-
vatoare" venite de aiurea.
Partidul nostru a fost întotdeauna promo-
torul schimbului de valori spirituale cu toate
națiunile de pe planeta noastră văzînd si în
literatură un miiloc de apropiere si bună
înțelegere între toți oamenii. Pornind de la
acest imperativ maior al lumii contemporane.
România promovează cu consecvență schimbul
de creatii artistice, acestea reprezentind un
mijloc de apropiere între popoare, o contri-
buție de mare însemnătate la cauza apărării
păcii în lume.
„Partidul și statul nostru — sublinia tova-
rășul Nicolae Ceaușescu — se pronunță pen-
tru o largă colaborare cultural-artistică inter-
națională, pentru un intens schimb de valori
spirituale între popoare, care să contribuie la
mai buna cunoaștere reciprocă si apropierea
între națiuni, la întărirea încrederii și prie-
teniei între ele. Scriitorii din țara noastră
trebuie să desfășoare largi contacte cu crea-
torii de artă progresiști din toate țările, parti-
cipînd activ la viața culturală internațională,
la circulația valorilor artistice autentice, înain-
tate, cu caracter profund umanist, care ser-
vesc omului, prieteniei dintre popoare, cauzei
destinderii și păcii".
In acest an, proclamat drept Anul Interna-
țional al Păcii, glasul scriitorilor din țara
noastră trebuie să devină și mai puternic și
mai convingător în apărarea dreptului legitim
al fiecărui locuitor de pe planeta noastră,
dreptul la viață, libertate și fericire.
Sergiu NEGURA
partid
Partid, ziua de ieri, ziua dd azi, ziua
de miine —
Incandescentul astru în pieptul de granit
Kotundâ stea născută să-nlumine
Un vis curat in inimi dăltuit.
Șaizecișicinci de ani tu porți în trup,
Ca o ființă vie pusă în mișcare ;
Ești crezul celor care te-au născut,
Ești conștiința noastră viitoare.
Partid ziua de ieri, de astăzi și de mîine —
Ființă din ființa unui neam
Ai înflorit în plină primăvară
Cu bucuria florilor din ram.
Lumină porți în trup intru zidire,
Tu, călăuza noastră spre veac nou.
Memoria acestei țări tc-alege mire
și ești cel mai de seamă-al ei erou.
Partid, ziua de ieri, de astăzi și de mîine —
Focar al unui astru atîta de incandescent
Kotundă stea, ești nașterea ce vine,
Ești idealul nostru permanent.
discurs pentru pace
si iubire
Iubito, este timpul să credem într-o floare.
Să cultivăm pe stradă răsaduri mari de crini,
Să nu mai sune noaptea bătăi in trotuare,
Să nu mai dea onorul recruții fără mîini.
Să ne vorbească-n taină memoria rebelă
Despre-un trecut pe care nu-1 vrem la indigo,
Copii cu masca morții nu crească pe turelă :
Să ascultăm, iubito, un rock sau un tango.
E timpul să deschidem fereastra cu auzul,
E vremea logodirii în floarea de copil
Să n-auzim cum urlă printre, atomi obuzul.
Nu ne serviți la masă mari porții de trotil.
Pe trotuare încă recruții mai marșează
Cu masca pe figură cîntînd un requem ;
E timpul de iubire, o floare guvernează.
Poemul de lumină ne este blînd îndemn.
Nu condamnați nămîntul, anapoda, la moarte !
F timp pentru iubire acum cît nu-i tîrziu,
Nu ne mai intre-n case scheletele uitate
Prin vreo tranșee-aiurea, prin vre-un uitat
pustiu.
Pe trotuare încă răniții vînd ziare
Tot invocînd o pace în veacul douăzeci
Ideea morții fie închisă în sertare
Memoria lor este un pod să poți să treci.
Iubito, este vremea să credem într-o floare,
Să credem și să cerem pentru planetă pace,
Să nu mai sune noaptea bătăi în trotuare
Copiii lumii poată, toți, liberi să se joace.
Cohorte mari de fluturi să lumineze strada,
Acum cît mai e vreme, să facem jurămînt :
Nu fîe-n joc planeta, nu fie ea aleasa
Incendiului atomic. Vrem pace pe pămînt !
ordin de zi
Măcar acum la sfîrșit de mileniu să fie
Printr-un ordin de zi planeta lăsată la vatră.
Nu prin conferințe și semnături pe-o hîrtie
Faceți, cu adevărat, planeta să fie dezamorsată.
Fantome de tancuri să umple exilul.
Din memoria marilor mutilați de război,
Planeta nu-și trăiască acuma declinul !
Trăiască planeta, doar așa trăi-vom și noi.
Să fie deci pace pe-ntreaga planetă,
Dezamorsați pămintul cît se mai poate, acum.
Printr-un ordin de zi fie-vă fapta concretă,
Fantome de tancuri să se piardă pe drum.
Lăsați, cît sq poate, planeta la vatră,
Uniformele militare nu ne țin azi de cald,
Mutilați de război mai așteaptă in poartă,
Telegrame de doliu în( mîinile mamelor
încă mai ard.
Cu pruncii în brațe, nu mai alerge pe stradă
Mame în disperare să îi apere de-acest chin,
Să le apere viața. Fie ca ei să nu vadă,
Să nu simtă acel tragiq destin.
Măcar acum la sfîrșit de mileniu să fie
Planeta lăsată la vatră printr-un ordin de zi,
Sfîrșească odată această grea nebunie,
în pace planeta noi vrem a o ști.
Emilian MARCU
3 — Convorbiri literare
—------------------65 DE ANI DE LA FĂURIREA P.C.R.
tradiții ale
literaturii militante
Ideologia literară, sincronizată cu spiritul
unei epoci și provenind din atitudini
constante ale scriitorilor , este ea însăși
o formă a ideologiei în general. Acest fapt se
observă mai clar, indiferent de epocă, dar mai
ales în veacul nostru, cu mari contradicții
ideologice, in planul literaturii angajate. Nu
se poate nega diversitatea formulelor artisti-
ce, necesitatea lor în actul de creație, ca act
al libertății de opțiune în ordinea conținutu-
lui de idei, a viziunii dar și a tehnicii crea
toare. Dar tot așa, nu e de respins o anu-
mită solidaritate, chiar unitate de idei în ce
privește conținuturile umane, social-politice și
psihologice care aderă la formele esteticului,
devenind astfel literatură. Indiferent de struc-
turile specifice unui grup de opere literare
din domeniul prozei, să zicem, există, măcar
în punctul lor de plecare, un teritoriu comun,
de ordin tematic, dar și în ce privește filo-
zofia scriitorilor sau cea a personajelor tor.
Există, adică, niște invarianți ideologico-mo-
rali ai operei care dictează pînă la un punct
și sistemul de organizare a imaginii, de dis-
punere a accentelor și chiar de direcționare
a intrigii. In literatura de inspirație socială,
de pildă, sensurile ideologiei care o nutrește
sint repetabile, de vreme ce ele fac corp co-
mun cu mișcarea intimă a umanului, cu stări-
le specifice ale personajelor. Pentru un erou
revoluționar nimic nu e mai prețios decît un
ideal pentru care se jertfește în ordinea social-
morală ; ideile sale de alt ordin, mai mult
chiar, trăirile lui din zona superioară a con-
științei se supun, într-un sistem coerent, toc-
mai acestui ideal, îl luminează din toate pers-
pectivele, îl justifică și-i dau relief. Un erou
ca Gelu Ruscanu al lui Camil Petrescu respi-
ră prin toată ființa ideea de dreptate absolu-
tă, de justiție deplină în ordinea socială, tră-
ind numai pentru această cauză. Spiritul său e
incendiat de această idee care e atit de a
lui pentru că el are forța de a și-o asuma,
de a se consuma pe sine pentru înfăptuirea
necondiționată a ei.
Sensul literaturii de inspirație socială de-
vine pentru epoca interbelică atît de viu, de
familiar, îneît putem vorbi de o tradiție te-
meinică a militantismului literaturii de azi.
Cine sondează periodicele de orientare demo-
cratică ale deceniilor trei-patru observă direc-
ționarea lor spre forme politice și culturale
organizate pe un front larg in sensul afirmă-
rii unor idei de vădită perspectivă. Erau anii
unor tensiuni și polemici ideologice și etice
fără precedent, angajînd, pe spații foarte larg,,
factorii socio-politici de natură să definească
într-un fel sau altul o epocă de mare ferti-
litate culturală.
Dimensiunea militantă a literaturii se afirmă a-
cum în relație foarte strînsă cu mișcări și curente
care marcau epoca în totalitate. în jurul pu-
blicațiilor conduse sau influențate de către
Partidul Comunist se grupează o seamă de
scriitori angajați pe frontul ideologiei marxiste
sau în genere al ideilor generoase. Se insti-
tuie astfel, prin concertarea acestor voci, a
formelor și viziunilor ce le caracterizează, o
nouă tradiție, cea a luptei pentru afirmarea
idealurilor sociale ale proletariatului. Era
vorba, desigur, de o nouă etapă a acestor miș-
cări militante, cînd, după constituirea P.C.R..
se punea problema coordonării eforturilor prin
angajamentul politic. în vederea subminării
structurilor socio-politice dominante.
In plan literar, periodicele de stînga inse-
rează scrieri ce formează un adevărat ferment
al ideilor prețioase, o tribună literară și cri-
tică aliniată în planul_ suprastructural al în-
noirilor. Seria lor e deschisa de prima publi-
cație condusă direct de Partid, mai puțin li-
terară, „Cultura proletară", care prin obiec-
tivele ei amintește, la un nivel mai modest,
de „Contemporanul", trădînd însă ezitări pro-
gramatice și unele simplificări ale sensului
militant al literaturii. Pivotul acestui angaja-
ment social al literaturii îl schițează reviste-
le lui Al. Sahia, „Bluze albastre" și „Veac
nou“, care semnează un rodnic început de
drum, continuat, într-un și mai aspru regim
polițienesc, de grupul animat al tinerilor de
la revista ieșeană „Manifest".
„Literatura adtivistă — se scria în progra-
mul uneia dintre acestea — literatura critică,
literatura proletară, își face la noi, prin
„Bluze albastre», primii pași". Revistele cu
înclinații ideologice de stînga, precum .Cu-
vîntul liber", „Reporter" (în ultimele lor se-
rii), „Era nouă", „Umanitatea", dar. și altele
de cuprinderi mai ample ca „Viața româneas-
că" și „însemnări ieșene", ca reacție față de
abuzurile ideologiilor de dreapta, față de va-
lul politicii iraționale, anticulturale, a fascis-
mului, își formulează, fiecare, un program
specific care, însă, dincolo de diferențele ine-
rente, aveau ca notă comună, lupta pentru
apărarea valorilor spirituale și pentru afir-
marea unei literaturi cu note militante. „Cu-
vîntul liber", de pildă, revistă politică și li-
terară, grupînd numeroși intelectuali de stînga
ca Tudor Teodorescu-Braniște, E. Jebeleanu,
Al. Sahia, Geo Bogza, M. R. Paraschivescu
.Vestitorii'
Dimitrie GAVRILEAN :
ș.a., revendică „lupta dusă în numele rațiunii
și in slujba adevărului", pentru a face „rîn~
duială în cumplita debandadă generală" ; pen-
tru „Reporter" important era, mai întîi, ca
„libertatea adevărului scris să nu fie o le-
gendă mitică", iar „Era nouă" țintea să trate-
ze „pe baza largă a materialismului dialectic,
problemele ideologice ale vremii noastre".
Dintre militanții cei mai patetici și mai
consecvenți. Al. Sahia și N.D. Cocea,
scriitori și gazetari febrili, fac din pu-
blicațiile pe care le conduc sau la care nu-
mai colaborează („Bluze albastre", „Veac nou",
„Facla", „Cuvîntul liber", „Reporter", „Era
nouă"), tribune ale scriitorului comunist, con-
tribuind substanțial la consolidarea publică a
ideilor progresiste. Cum literatura pentru
muncitorii și umilii dezarmați era o noutate
de proporții în deceniul al IV-lea, Sahia și
Geo Bogza se înscriu în acest spațiu cultivînd
cu ardență specia novatoare a reportajului.
Cel din urmă, prin evocarea lumii dezolante
a tăbăcarilor și petroliștilor apoi a minerilor
își întărește „statutul" imbatabil de fondator
al reportajului literar românesc.
Literatura, în aceste forme ca și în altele,
se conjugă strîns cu politicul, devenind o a-
devărată armă de șoc în sprijinul celor necă-
jiți. Reportajului i se adaugă alte forme pu-
blicistico-Iiterare cu efect percutant, ca pam-
fletul, ancheta, corespondența, articolul cri-
tic. Semn al prezenței in actualitatea imedia-
tă a scriitorului. Remarcabil este faptul că
unele reportaje consemnind riguros, dar și a-
vintat, stări de lucruri alarmante ale mun-
citorimii aparțin, de pildă la „Manifest", unor
lideri comuniști cum a fost Lucrețiu Pătrăș-
canu (Buhuși, cetatea celor 4 500 sau Letea,
fabrică de aur), iar în alte pagini sau chiar ia
rubrici speciale se inserează reportaje primite
direct de la muncitori din întreprinderi. In
aceeași revistă un George Lesnea, Eusebia
Camilar, Al. Voitinovici. Ion Th. Ilea, și alții,
se remarcă, chiar dacă nu și prin cote artis-
tice superioare, prin poezii cu conținut mili-
tant, protestatar, in sensul descrierii stărilor
aberante, dar si al vibrației indignate a au-
torilor, cit și al îndemnului implicit sau ma-
nifest la solidaritate a celor mulți. Poeți an-
gajați ca Virgil Teodorescu, Miron Radu Pa-
raschivescu. Gherasim Luca, Geilu Xaum, tre-
cuți, asemenea unui Aragon și Eluard, de la
avangardism la poezia angajată, cît și alții ca
Emil Isac. Cicerone Theodorescu. Radu Bou-
reanu, D. Corbea se disting prin tensiunea Lș
o lirică de inspirație socială, cu vii implicații
ale ideilor de stînga.
In planul ideologiei critice aceste publicații
sint încă si mai penetrante, mai vii datorita
concertării ideilor ce privesc conținuturile
specifice ale literaturii militante, sensul și
scopul perfect angajat al acesteia, începînd
cu programele si continuind cu rubricile cri-
tice, mai ales periodicele „Cuvîntul liber".
„Reporter" și „Manifest", reviste cu conținut
politic, artistic și literar. excelează prin
consecvența in apărarea ideilor generoase ale
spiritului contemporan. De asemenea, prin a-
firmarea unei poziții categorice față de „a-
narhia de dreapta" și mai ales de „nnocerita"
fascistă ce undea sâ infesteze întregul angre-
naj al culturii adevărate. Revista „Manifest"
se voia __ și a fost — „o serioasă tribună de
luptă împotriva fascismului", ca de altfel și
„Cuvîntul liber" și „însemnări ieșene" și, în-
tr-o măsură însemnată, toate publicațiile de
stingă. In plan literar, atenția se îndreaptă
in special către literatura cu tematică socia-
lă, cu pronunțat conținut satiric, și în genere
cu implicații largi ale militantismului scrii-
toricesc.
Ideologia scriitorilor este in prim planul a-
tenției, demersurile unui Panait Istrati, de
pildă, cu derutante schimbări de atitudine,
fiind frecvent comentate de pe poziții infle-
xibile. La fel, ideologia de dreapta, a .Gindi-
rii", și a publicațiilor satelit, este obiectivul
unor intervenții susținute ale multor . critici
și eseiști. Se pleda aprins pentru Libertatea
de creație si pentru caracterul prospectiv’ al
artei (M. R. Paraschivescu), pentru poezia ca
„deșteptător de conștiințe" (E. Jebeleanu), la
„Cuvîntul liber"; AL Sahia aduce lumini în
problema relației Lenin și literatura prole-
tariană, la „Facla", iar S. losifescu recunoaș-
te Arta in slujba păcii, la „Reporter". Alț:
critici și eseiști ca George Ivașcu, M. Sebas-
tian. AL Philippide, F. Aderca ș.a. afirmă li-
teratura adevărată, cu vie angajare socială și
etică.
i
Cu totul semnificativ este faptul că din-
tre scriitorii străini cei mai frecvent in-
vocați, comentați și apreciați sint cei a
căror literatură respiră o vădita tentă socia-
lă. o prezență militantă. La loc de frunte se
află romancierii francezi R. Rolland. Andrt
Gide, H. Barbusse și cu deosebire A. Malraux
recunoscut cu adevărat ca unul dintre cei
mai proeminenti romancieri ai momentului. El
cultivă, cum nota G. Ivașcu în revista „Ma-
nifest" (nr. 6. 1935). noul crez de viață al o-
menirii. care se îndreaptă astăzi spre alte
orizonturi, mai proprii progresului ei* și de
aceea datorită, desigur și talentului excepțio-
nal, este „scriitorul lumii". Reacție la mișca-
rea dreptei este și atitudinea foarte favorabilă
față de scriitorii în emigrație, cei germani și
spanioli, izgoniți de fascism, între care frații
Mann, Ștefan Zweig. Rafael Alberti, apoi față
de cei cu vii note de angajament sociaL ca
lohannes Becher, Emst Toller ș.a. Un spațiu
privilegiat în simpatia scriitorilor de stînga 11
ocupă evident scriitorii sovietici, frecvent tra-
duși. Intre ei, un Ilya Ehrenburg. „autorul
celor mai citite cărți din Europa", cum se
scrie în „Manifest", apoi Maiakovski, Gorki,
Esenin, Șolohov, Blok, Gladkov ș.a.
In pofida unor exagerări simplificatoare, a
unor rigidități dogmatice care au făcut să se
neglijeze uneori, sau oricum să se diminueze
rolul artei în campaniile militantiste, publica-
țiile de stînga de acum cinci-șase decenii, cu
ecou larg în cultura și literatura interbelică,
aduc o contribuție remarcabilă atît în apăra-
rea valorilor spirituale ale trecutului, cît și,
mai ales, în afirmarea unor valori și a unor
idei de vădită actualitate privind sensul an-
gajam al literaturii.
Ion APETROAIE
»
contactul
cu viața
Vorbind despre Romanul și viața modernă
(1932), G. Călinescu intuia cu o oră mai
devreme direcțiile lui de dezvoltare, pu-
nea cu claritate în evidență necesitatea ca ro-
mancierul să ia nemijlocit contact cu viața, să
contemple experiența, faptele, și să le ridice
la nivelul de artă narativă superioară. A pro-
iecta ziua în eternitate — iată destinul roma-
nului românesc modern. Intuițiile lui G. Că-
linescu mi se par și astăzi extraordinar de
autentice, în acord cu realitatea, propunînd un
adevărat program : „Ceea ce lipsește romanu-
lui românesc în genere, chiar cînd aduce în-
sușiri remarcabile de stil și culoare, este con-
tactul cu viața. S-ar părea că scriitorul ro-
mân nu-și trăiește viața, și în cele mai multe
cazuri chiar așa și este. Romancierul nostru
este un literat, un meșteșugar care ia o temă,
cum ia fierarul un fier, o înroșește, o bate, o
răsucește, îi dă în sfîrșit o formă regulată, dar
metalul cu care lucrează e o substanță inadec-
vată obiectului pe care-1 face, așa că totul
rămîne cu valoarea unui exercițiu abstract.
Asemeni bomboanelor trucate cu vată sau ustu-
roi, romanul românesc mai recent este dulce
pe dinafară și insipid la fund. Povestea pu-
blicului needucat sâ înțeleagă scrisul subțire
este poveste...
Toți marii romancieri occidentali au trăit
din actualitatea senzațională si singura deose-
bire dintre literatura bună și cea rea este o
măsură de artă. Iar cînd zic artă in roman
nu mă gindesc în primul rînd la stil, ci la
talentul de a stirni contemplația în jurul fap
tului, de a proiecta ziua în eternitate, ridi-
cînd-o la valoarea unui amplu simbol".
Romanul s-a deschis ca niciodată contactului
cu viața, cu trăitul, s-a sincronizat tot mai
mult cu memoria lor existențială, și-a redesco-
perit temele nu în false conflicte, nu în arti
ficial. ci in istorie, în concret, în fapte. Lite
ratura romanescâ a devenit un teritoriu al
contactului cu realitatea socială. Mai întîi dt
toate romancierul și-a dobîndit o altă per
spectivă asupra condiției și artei sale ; scoasă
r.u dintr-un șir solemn și inflexibil de ab
stracții, ci dintr-o experiență de viață trăită
Totul este gindit in relație cu o vădită inten-
ție de a înnoi mijloacele de comunicare, de a
construi durabil, de a da materiei epice o nouă
viață, de a-i acorda un statut real personaje-
lor. de a fixa în timp chipul epocii. Marin
Preda și-a recunoscut în experiența proprie
fondul, ideile, valoarea romanelor, creației •
„Eu nu mă gindesc niciodată decît la ceea ce
am cunoscut și la ceea ce am trăit direct.
Consider că numai asta are valoare. Ceea ce
au trăit alții are valoare numai pentru ei. Nu
mă gindesc decît la tatăl meu și la felul cum
și-a sfîrșit viața, în zilele noastre. După el,
pentru mine nu mai e nimic. Dacă după el
urmează, fn lumea lui, o tragedie sau o tragi-
comedie, asta este o întrebare la care trebuie
să răspundă alții, cei care au trăit acest după
la fața locului, acolo unde există mirese, ti-
nerețe cu miri tineri. Dintre ei trebuie să iasă
scriitorul care să le cînte viața, să le înfă-
țișeze obiceiurile." Condiția romanului și-a mo-
dificat și ea statutul. Teoria romanului a de-
venit un bun prilej de a privi în spațiile e-
pice. de a acorda conștiinței creatoare un rol
fundamental. Nimeni nu mai vrea să mai re-
pete „modelul" de roman de acum treizeci de
ani. Canoanele impuse din exterior au fost
aruncate în aer tocmai din necesitatea de a
lăsa viața să pună stăpinire pe tiparele epice,
să le înfățișeze structurile imaginarului, să nu
asfixieze ideile de realism și autenticitate. Fe-
nomenul este bine cunoscut, dar romancierul
taina rodirii
Sub buciumul de raze cîmpiile iau chip
de strugure și miere și lan bogat de grîu
si de fintini de zboruri cu inimă de rîu
si prunduri milenare ce-s spațiu fără
somn
lingă izvoare clare de inimă de domn
La ferestrele noului anotimp
trecerea noastră se face senin
pentru cei ce in urmă ne vin ;
de două mii de ani sîntem sufletul piinii
și-un porumbel în zbor e neodihna mîinii
i
I
veșmînt de primăvară
E o floare albă toată zarea
dub de primăvară-n prag și steme
seve urcă din adine de vreme
munți de-argint răsfringe-n țărmuri marea
Rod bogat — pecete de lumină
iși arată-n cerul clar cîmpia
tinără isi sună veșnicia
alchimia muncii milenare
Albele redute de metale
ritmul cosmic il pulsează-n ele
și furnale — jerbele de stele
risipesc în marile corale
Țara e o inimă ce bate
drumul spre eternitate !
este fascinat de istorie, de social, de neliniștile
sufletului omenesc, vrea să pună nume unor
personaje care își depășesc condiția, nu dintr-o
pură utopie, ci din aspirația de a se angaja
în viața societății, iluminați de ideea câ ni-
meni nu poate face abstracție de marele me-
canism al istoriei care provoacă ființa. Expe-
riența de viață, formulă destul de banalizată
prin exces de întrebuințare, începe sâ fie re-
considerată. Viața, experiența romancierului,
vocația concretului, implicării în evenimente se
râsfrîng în oglinzile narative. Autenticul este
cheia valorii, sursa recuceririi esteticului. Mu-
tațiile sociale din structura societății sînt repe-
de definite, puse în ecuații epice, vorbesc de
structuri morale, restlituie erori și destine, jus-
tifică tot mai mult atitudini existențiale. Via-
ța ascunde un proces social profund, cu rădă-
cini în istorie, în mit, care trebuie dezvăluite
cu mijloacele artei, moderne. Teoretizarea, po-
etica romanului european interzic din start ac-
cesul spre o falsă retorică, spre un cîmp minat
de ciupercile artificialității unui fals realism.
Bătălia pentru formele artei narative a dus
la un text cu o puternică identitate. Altul este
și cititorul, sensibilitatea și orizontul său de
receptare. El vrea să cunoască gîndirea scri-
itorului, să vadă și să se convingă cum ia naș-
tere romanul. Marin Preda ajunge la concluzia
că „Poate (...) niciodată meditația asupra con-
diției scriitorului n-a fost mai actuală ca în
zilele noastre. Desigur, cititorul vrea să vadă
ideile în mișcare, să-i fie relatate cît mai pe
scurt și, dacă e posibil, într-un montaj vizual
în care imaginea să fie plăcută, gîndurile scri-
itorului atrăgătoare, iar aluziile la condiția vieții
noastre să fie eliminate; omul știe și singur că e
pindit de boli, că e adesea jucăria istoriei,
indiferent dacă trăiește intr-o țară mai mare
sau mai mică, și că în cele' din urmă trebuie
sâ părăsească forțat această viață."
Romanul de astăzi și-a cîștigat o excelentă
reputație și prin explorarea vieții din durata
istoriei. O istorie reînviată cu o artă epică ^li-
na de simboluri, reactualizată (Eugen Barbu,
Paul Anghel, Eugen Uricaru, Vasile Sălăjan,
Viorel Știrbu, Dana Dumitriu). Ca să nu vor-
bim de romanul politic. Istoria românească es-
te altfel înțeleasă, privită, judecată mai ales cu
ochii actualității. Evenimentele și faptele sînt
puse sub reflectorul unei conștiințe lucide, in-
terogative. Documentul are întîietate față de
ficțiune. Autenticului revenindu-i un rol de
prim ordin. Experiența trăită intră în compe-
tiție cu imaginația, cu imaginarul. Istoria este
repovestită, interogată în alianță cu destinul,
supraviețuirea în lume devenind nu numai o
obsesie, ci o sumă de circumstanțe, de înăl-
țări și prăbușiri, de iluminări și contemplații,
de provocări, de situații limită. Romanul nu
se dezice de puterea lui de a recupera tragi-
cul. Este una din izbinzile lui existențiale si
estetice. Totul existînd sub zodia artei. Cu-
rajul social s-a sincronizat cu curajul estetic.
E marea performanță realizată de romanul ro-
mânesc actual. Un curaj de a da glas conști-
inței în măsura în care adevărul trebuie dez-
văluit, trebuie să i se dea o nouă semnifica-
ție, un nou înțeles. Tragicul creat din rapor-
turile conștiinței cu istoria, cu condiția omu-
lui în univers, cu morala pe care o suportă
sau nu. Conștiința tragică nu a exclus ființa
morală problematică, contradicțiile ei, nevoia
de puritate, de armonie, de lumină și de iz-
băvire. O natură morală capabila să-și justi-
fice faptele, atitudinile în numele unor Opți-
uni. unui cod, unor valori. Romanul a devenit
oglinda vieții și revedem în adîncimea ei de
cristal ritmurile istoriei, eroi cu o conștiință
a destinului reprezentînd socialul, faptul de
conștiință. Simbolul contactului cu viața e un
simbol ce angajează cu sine, în sine și prin
sine ființa umană în fața istoriei, disponibilă
să-i recucerească și să-i impună spiritul de
justiție socială, de ordine și armonie, să și-o
facă aliată.
Zaharia SÂNGEORZAN
cîntec
Aș vrea să fiu izvorul
și clopotul și pîrga în spicele de grîu
visind în luna nouă tot bronzul bucuriei
poartă prin care intră viitorul
Aș vrea să fiu fîntîna
armonizînd furtuna,
cind doina se-nfiripă pe buze-ndrăgostite
și lacrima n saline încheagă stalactite.
Dar sînt un fir de iarbă
ca flacăra vibrînd
intre amiaza zilei
și-al inserării cînt.
Georgeta EFTIMIE
Adrian PODOLEANU :	„Flori"
Convorbiri literare — 4
65 DE ANI DE LA FĂURIREA P.C.R.
spiritul de partid și
creația contemporană
1.
Temele mari și, desigur, eterne, unesc
într-o perfectă rodnicie spiritul. Acest
adevăr devine axiomatic pentru ori-
cine citește literatura apărută la noi în ul-
timii 20 de ani, sau, mai exact, de la Con-
gresul al IX-lea al P.C.R. și pînă în clipa de
față. Cărțile acestei epoci subliniază încă o
dată faptul că Patria, Partidul Comunist Ro-
mân, președintele 'României socialiste —
Nicol'ae Ceaușescu — ființează adînc în su-
fletul scriitorilor și le înnobilează creația.
Poezia și proza noastră de azi reflectă în-
fățișarea viguroasă a perspectivelor de înalt
umanism ed politicii dusă de Partidul Comu-
nist Român, de conducătorul statului nos-
tru — președintele Nicolae Ceaușescu. In
acest sens, robustețea spirituală a unui po-
por se manifestă și în modul în care acesta
știe să-și distingă imaginea adevărată din
atitea posibile cîte i ie poate oferi, la un
moment dat, poezia și proza lui. Dintre fa-
bulele literare ce ni s-au propus de-a lun-
gul vremii, noi am optat pentru expresia vi-
guroasă a predicatului existenței — singurul
capabil să convertească lumea fanteziei în
lume a realității. Cine privește atent evolu-
ția literaturii române desprinde cu ușurință
concluzia că valoarea și împlinirea eposului
nostru stau dincolo de cuvintul abscons. Mi-
reasma pămîntului și aerul' purificator al
munților noștri au făcut ca marii scriitori
români să rămină ei înșiși în urma unui
oricît de spectaculos salt în imaginație. Mu-
za lor a iubit munca, lupta eroică pentru
demnitate, simplitatea iubirilor adevărate și
gestul direct al mîndriei de a fi.
9
Scriitorul român de azi are antenele în-
tinse către tot ceea ce prefigurează
viitorul patriei noastre, inculcînd ex-
presiei literare imperativele epocii, marele
și complicatul proces al prezentului. Nu este
vorba aici de o simplă angajare ,.din mers“,
ci de o înțelegere lucidă a faptului că trans-
formările spectaculoase și sensul dialectic al
istoriei contemporane comunică posterității
consonanța artistului cu epoca. Or, poetul,
prozatorul, pictorul, filosoful, pentru care
contemporaneitatea nu există ca interlocutor,
se înțelege, că-și revocă orice posibilitate de
a dialoga cu posteritatea. Marii creatori ai
tuturor timpurilor și de pe toate meridianele
lumii au înțeles acest deziderat și și-au an-
corat spiritul în cromatica acelui prezent e-
tern, capabil să distingă metamorfozele obiec-
tive ale vieții. Tolstoi, Dostoievski, Camus,
Romain Rolland, Rilke, Sadoveanu, Rebrea-
nu, Călinescu au fost, înainte de ceea ce
știm c-au rămas, cetățeni viguros polemici,
cu pasiunea civicului, viziunea lor conturîn-
du-se din „colbul evenimentelor". Un artist
apatic și „neveritabil cu timpul lui, scria G.
Călinescu în Lumea nr. 1 din 25 septembrie
1945, este un estet debil". Așadar în accep-
ția marelui cărturar, posibilitatea operei de
a se ridica la valoare de model este con-
diționată de forța cu care autorul ei poate
să extragă esențialul din evenimentul coti-
dian, propulsîndu-1 absolutului.
Literatura și arta — creația în general
se află acum sub aura unui elan superlativ,
aproape liric, un elan al inițiativei și al lup-
tei pentru frumusețe și grandios, luptă și
muncă desfășurate de-a lungul și de-a latul
României socialiste. Datorăm acest entuziasm
creator imperativelor magistrale ce stau în-
scrise, istoric aș spune, în Raportul prezen-
tat de secretarul general al partidului — to-
varășul Nicolae Ceaușescu, la cel de al XIII-
lea Congres al P.C.R.. Referindu-se ia acti-
vitatea politico-ideologică de ridicare a con-
științei socialiste și formare a omului nou,
în paginile acestui inestimabil document,
conducătorul partidului și statului nostru a-
firmă : „Este necesar să păstrăm permanent
spiritul viu, novator, revoluționar al partidu-
lui, al activității teoretice și ideologice, să
acționăm în permanență pentru perfecționa-
rea și ridicarea rolului conducător al parti-
dului în raport cu noile etape, cu cerințele
dezvoltării economico-sociale, al științei și
culturii". Aflată sub influența acestui în-
demn, pasiunea creatorilor din toate dome-
niile artei se reverberează în multiple di-
recții, cuprinzînd, pe linie orizontală, clă-
dirile și cetățile industriale înălțate pretu-
tindeni și menite să schimbe peisajele și
perspectivele spațiului românesc. Zi de zi
alte înfățișări se ivesc și se perindă. Orolo-
giul nostru are acum alt cadran și altă bă-
taie. Construim într-o cadență nemaicunoscu-
tă și în proporții de mitologie. Omul se mă-
soară în luptă cu spațiul și timpul, așezind
etaje peste etaje, snopi peste snopi, cărți pes-
te cărți. Lumina acestora din urmă cată să
sublinieze încă o dată perenitatea ambianței
eroice a omului contemporan. Scriitorul ra
mân de azi are obligația nu numai de a se
entuziasma în fața schimbărilor determinate
de iureșul acestei revoluții, ci, așa cum o
afirmă partidul nostru și conducătorul său
— tovarășul Nicolae Ceaușescu —, create
rul, artistul trebuie să și asimileze totul, o
pera literară, de artă etc. .devenind astfel un
alt univers — simetric, paralel și egal —
dar transfigurat al celui real existent și de-
terminant, de altfel. Simplul acord exterio1
și fugitiv este insuficient, redus la un ne
însemnat vocabular tehnic și atit Acestuia
trebuie să i se adauge ..viața omenească dem
nă.de numele ei rostit la superlativ, tainică,
fecundă și exultantă" (v. Ion lanoși, Subli
mul în estetică, 37, Ed. „Meridiane", 1983,
p. 53), viața decisiv creatoare ea însăși, des
pre care G. Călinescu spunea că trebuie sor
bită cu buzele și simțită cu inima. Să ne
amintim ce surprinzătoare și profunde sem
nificații a găsit Tudor Arghezi in tema _în-
colțirii cartofilor", sau cit de interesant ar
putea fi dacă mai mulți scriitori, tineri și
vîrstnici laolaltă, s-ar inspira și ar scrie si-
multan despre „turnarea oțelului in forme",
de pildă, urmînd, firește, o discuție publică
asupra rezultatelor. Singura oglindă a crea-
torilor este ochiul contemporanilor și, în con-
dițiile știute, cel al posterității. Pentru proza
noastră de azi a venit vremea cînd se poate
vorbi de întîmplări. conflicte și personaje
mature, dezvoltate ca atare în cadrul politic,
social etc. și temporal al socialismului, ast-
fel incit prozatorul X sau Y nu mai au
temei să tot speculeze avatariile dramatice
ale trecerii „eroului" lor din societatea bur-
gheză — înlăturată — în spațiul socialismu-
lui, care, atunci, la începuturi, a fost nu o-
dată eroic. După patruzeci de ani de revo-
luție, de statornicire și impunere a noilor
condiții sociale și politice superioare din
toate punctele de vedere dispărutelor orîn-
duiri istorice, după cei douăzeci de ani, de
cînd la conducerea partidului și statului
nostru se află tovarășul Nicolae Ceaușescu.
ctitorul României moderne, se poate afirma,
fără putință de tăgadă, că generații de scrii-
tori, pictori, muzicieni etc., aflați în plină
maturitate creatoare s-au născut în socia-
lism, au crescut în cadrul și odată cu noua
noastră eră, mai mult, au participat la ri-
dicarea și întărirea acordurilor ei triumfale,
fapt ce constituie un motiv în plus și o
răspundere dintre cele mai grave în a ști
cum și ce anume din realitatea cotidiană
trebuie reflectat în operele lor. Nimeni, ni-
căieri și niciodată nu s-a putut rupe și în-
străina de prezentul, oricum istoric, al pro-
priului său timp, iar generația noastră de
azi, cei născuți în preajma sau chiar la în-
ceputul ultimului război, ne cuprindem nu
numai biografic, ci și existențial în ritmu-
rile profunde ale epocii, uriașa ei plămadă
cuprinzînd și alcătuirile esențiale ale sufle-
tului nostru. Iată de ce, dacă astăzi, ne sînt
deschise atîtea porți ale cunoașterii și ne
putem propune și împlini orice nobil ideal,
rămîne, totuși, la fel de încifrată și imposi-
bilă problema ruperii tale de tine însuți.
Intr-o astfel de relație se află creatorul ro-
mân de azi cu epoca și tumultoasa ei des-
fășurare.
5.
Astăzi, romanul, nuvela, povestirea se
ocupă tot de zonele înalte ale con-
științei, de aspectele eterne ale ome-
nesculuiț munca eroică, dăruirea de sine,
creația etc.), în plus, însă, epica noastră
actuală încearcă (și. în împlinirile ei ideale,
reușește), să repudieze asa-zisele teme „cău-
tate", cu ființe instinctuale, aparținînd pa-
tologicului. Și dacă în trecut inadaptabilii,
singuraticii, „eroii" revoltelor surde sfîrșite
în ceața groasă a cafelei. în anume cazuri,
își putea explica solitudinea, punînd-o. pe
seama răului existent în însăși întocmirea
societății de care țineau, creația zilelor noas-
tre are drept obiect omul etic, adică activ,
nu întotdeauna integral bun, dar perfectibil,
nu damnat la rău, ci educabil. Este sensul
major și inconfundabil al timpului nostru.
Arta noastră trebuie să se armonizeze per-
fect noului public. Poezia nu suportă medio-
critatea, spunea Horațiu („Poeților nici zeii,
nici oamenii nu le îngăduie să fie medio-
cri"), or, în societatea noastră socialistă, e-
xigența exprimată de versul poetului la-
tm mi se pare mai la locul ei decît orieînd.
In România de astăzi publicul cititor este
mai numeros și mai exigent ca altădată,
el știe bine să deosebească valoarea meta-
lului prețios de tinicheaua poleită. Creato-
rul contemporan este urmărit în permanen-
ță de ideea ca opera lui să fie la înălțimea
unui public cultivat, iar, atunci cînd e ca-
zul, conținutul artei sale să înalțe cititorul
La tulburătoarea cotă a unei literaturi exce-
lente, spațiul ideologic al actualității respin-
gînd de la început concesiile, gustul îndoiel-
nic și alaiul ieftin al mediocrității. Istoria
culturii distinge adevărul că nu există spe-
cie literară, plastică sau muzicală inferioa-
ră, ci (și acest lucru poate fi adevărat), ta-
lentul care cultivă unul sau altul din do-
meniile artei poate fi mai robust sau, dim-
potrivă, mai debil. O schiță veselă, o poe-
zie, o comedie bufă, o farsă etc. trebuie să
se situeze pe treapta cea mai de sus a ex-
primării tot așa cum forță creatoare și ta-
lent stăpîn pe mijloacele lui i se cer auto-
rului de romane, dramaturgului, compozito-
rului sau creatorului de ode.
Autori tineri sau mai puțin tineri știu că
artă adevărată nu înseamnă desfrîu verbal,
nici scormonirea obsesivă a inconștientului
și nici scandalul stîrnit o clipă, de bîiguin-
le unor scrieri automate, ci, așa cum înțe-
lege Brâncuși în unul dintre aforismele sa-
le, orice produs al spiritului trebuie „să
crească și să se împlinească în chip firesc",
purtînd în sine istoria nescrisă și idealuri-
le poporului din sinul căruia descinde ar-
tistul respectiv. In manifestările ei ideale.
creația zilelor noastre se dezvoltă asemenea
spicului de griu pe nesfîrșitele cîmpii ale
țării, în felul acesta autorii ei fiind ceea ce
trebuie să fie sau, mai exact, ceea ce pot fi.
Același mare sculptor și ginditor, Constan-
tin Brâncuși, în virtutea bogatei sale expe-
riențe, își îngăduia și unele sfaturi, între
care unul dintre ele mi se pare nu numai
aplicabil, ci șî revelator ; „Să nu te avînți
niciodată prea sus — pe piramidă (s. a.).
Jos sînt atît de multe locuri libere ! In vîrf
ajung prea puțini și sînt prea repede arun-
cați și zvârliți !... Viața se află acolo jos —
pe pămint" (s.n.).
Nimeni dintre noi, astăzi, nu trăiește și
nu mai poate trăi izolat. Un sentiment adînc
al solidarității umane leagă pe toți membrii
societății socialiste în jurul partidului și al
conducătorului său —- tovarășul Nicolae
Ceaușescu. Acest sentiment ne dă o mare
încredere în noi înșine, un entuziasm și o
bucurie de a trăi care, fără-ndoială, au un
ecou distinct în creația literară și artistică
în general a contemporaneității. Este aceas-
ta nu numai o realitate estetică, ci și una
în cel mai înalt grad patriotică și etică, este
argumentul de nezdruncinat al sublimei
noastre condiții de libertate a creatorului
și a creației.
Virgil CUȚITARE
Imagine din zona industrală a lașului contemporan
5 — Convorbiri literare
---------65 DE ANI DE LA FĂURIREA P.C.R.
în lumină de mai, cu o
creangă de liliac înflorit
Timpul curge peste oraș, se cerne, se con-
densează dobîndind transparența.
Ca în acele tainice puncte cosmice, de
atingere de gene stelare, nici o secundă nu se
întuneca.
Focul vieții aprinde lumini înghețate și, pe
cele trei trepte ale timpului, urcă numai sune-
tul cugetului.
Amintirile orașului nu trăiesc în trecutul ora-
șului.
In oglinda memoriei ele se dezbracă per-
petuu de moarte îmbrăcîndu-se cu prezentul și
viitorul. Argintul sufletului pregătește adîncul.
Raza de viață, sortită pieirii, întilnește căldura
și se reîntoarce în viață prefăcută în nufăr.
Cetatea se bucură de încă o victorie și jubi-
lează întregindu-și conturul. In ea nimic nu pare
să fi murit de tot, definitiv, niciodată...
Aprinzindu-și luminile după zilnica adormire
a soarelui, intețindu-și focul în spațiul istoriei,
ființa cetății seamănă tot mai mult cu bourul
intrînd in blazonul de smalț al Moldovei.
Săgeata fulgeră timpul și fiece clipă e o
descălecare, o adevărată renaștere.
Jertfa își tezaurizează greutatea în piatră de
temelie, de zidire înaltă. Dindu-i durabilitate,
oamenii îi pecetluiesc veșnicia cu numele. Cu
nume de milioane de oameni. Cu nume de
cetate, monosilabic, simplu ca sunetul unui ră-
sărit de stea în Podișul Central al Moldovei.
Fondul principal al simțirii il însumează in cu-
vîntul ce denumește părinți. Fondul principal de
cuvinte între cele in care pulsează eternitatea.
Fondul principal al culturii și civilizației noastre
între cele care consacră și păstrează pecețile
spiritului. Tezaurul istoriei il păstrează în tainițe
in care singele luptelor arde și strălucește ca
aurul.
Cetatea și-a uitat -nașterea și își păstrează-n
memorie, tot mai incredibil de puternic, renaș-
terea.
Pînza secolelor se șterge ca aburul.
Scaonul domnesc, care a făcut-o Cetate de
scaon, se mută în timp devenind leagăn pen-
tru întemeierea Moldovei.
Piatra de Baia și de Suceava se rostogolește
aici atingînd secolul treisprezece.
Ulciorul mușatinilor se învîrte pe roata timpu-
lui devenind oală de Cucuteni.
Săgeata lui Ștefan țintită spre locuri de
ctitorie nimerește in vetre dacice și fortificații
romane.
O imagine a cetății există desigur și în
steaua ce nu există, în steaua care a fost, care
„era pe cînd nu s-a zărit...".
Perpetuua renaștere e o avalanșă de rouă
în care lumina ia foc, o rostogolire impetuoasă
spre profunzime și libertate.
Orașul există pentru că memoria lui trans-
portă în tot fluxul ei libertate.
în cetate noaptea e lumină cum nu poate fi
nici pe lună. Lumina zidurilor și lumina florilor
de 'liliac.
in plină noapte, în negura timpului, așa a
început -mereu ziua cetății cu numele simplu,
monosilabic ca un sunet de răsărit de stea în
Podișul Central al Moldovei, în adîncul Mării.
Sarmatice care crește și azi, ddicîndu-se cu
cetatea odată in pupila albastră a cerului.
Noaptea, în pupila albastră a cerului, ziua
se naște mai întîi în Piața Unirii.
Bourul imortalizat in tăcere de marmoră se
arcuiește în salt, face să fulgere apa Moldo-
vei curgind cu unire, pe sub Carpați, din ve-
trele Transilvaniei, o reîmputernicește și o re-
întoarce în rădăcini omenești, în fapte, în inima
Daciei. Saltul reconstituie Sarmisegetuza și în-
veșnicește intrarea lui Mihai Viteazul în Alba
lulia. Blocurile din beton și metal reflectă sta-
tuia Ceahlăului. In statuia lui Cuza murmură
oasele domnitorului.
Se naște ziua și ia foc întunericul.
27 martie/1 aprilie 1848 pune piatră come-
morativă peste jertfa de naștere a zilei fără
sfîrșit, îi adincește în memoria țării pe cei răs-
turnați din hotarele țării. In vuietul revoluției,
bourul Moldovei se subțiază și devine drapel
24 Ianuarie 1859 îngemănează stejarii.
In noaptea cetății stelele răsar din pămînt.
Cugetul și simțirea primesc miruri de voevod.
Anul 1867 înfioară litera alfabetului. Verbut
intră în explozie cosmică și se naște Lucea-
fărul limbii române. In casa „Junimii" fuminc
de-atunci se păstrează caldă încă pe gea-
muri.
După geamuri fierbinți, pe Sărărie, în caso
Nădejde anul 1881 tipărește „Contemporanul"
Ideile socialiste ale Europei înfloresc românește
la Porțile Orientului. Plugul ară pămîntul indus-
triei : Metalul topit se adaugă singekii stră-
vechi al țăranului. Versul baladelor se conto-
pește cu zațul ziarelor. „Revista socială" îl re-
întonează muncitorește în 1884, „Muncitorul", îr.
1887. Cercurile muncitorești adună lumini pentru
soarele viitorului. Cetatea primește credință și
speranță muncitorească în ochii memoriei. Pri-
mii deputați socialiști duc lumina nouă a cetății
sub cupola parlamentului țării.
1917 strînge inima țării în inima cetății Mol-
dovei.
Condensată de suferințe, simțirea redevine
esență, se apără și se rezămislește în sîmbure.
1918 cîntă din nou Hora Unirii. Reînviați
în trupul milenar al poporului, Alexandru loan
Cuza se reîntoarce la București și Mihai Vi-
teazul, venind de la lași, reintră triumfător în
Alba lulia. Mantaua lui albă acoperă fierbinte
pămîntul desenînd contururile străvechi ale
țării.
In piețele lașului înfioară ca luna lumina
istoriei.
Statuia lui Ștefan cel Mare galopează pe
soclu și murmură. Bronzul, am-estecîndu-se cu
statuile -revoluționarilor de la 1848, cu amin-
tirile comuniștilor spărgînd întunericul nopții...
Margareta NEMEȘ :
„Sărbătoare"
Casele vechi văd prin plăcile de marmoră,
comemorative, își string zidurile, pînă devin trup
în jurul celor care au fost, retrăiesc in contem-
poraneitate, avînd pulsul mulțimilor, care au îm-
pins înainte istoria, forțind întunericul.
Cu o creangă de liliac înflorit străbat timpul
și noaptea orașului. Fiecare pas dă naștere unui
gînd ca o torță. Pe Șoseaua Bucium rădăcinile
plopilor nu mai sug din pămînt deznădejde și
singurătate. El însuși p'op fără soț, poetul și-a
adăugat amintirea plopilor fără soț intregindu-
Je și împerechindu-le numărul. Deși amar, aerul
are seve și miresme de busuioacă, rememorează
triumful vieții și îl celebrează cu rod de pod-
gorii.
In trecut încă albește ca fulgerul rădăcina
prezentului.
Clădirea spitalului Socola apără viața și re-
voluția. Reprezentanți ai clasei muncitoare, sa-
vanți, doctori, artiști împlinesc visuri -istorice așe-
zindu-se la temeliile libertății. întruniri ilegale
găzduiesc aici clipa de naștere a secțiunii lo-
cale a Partidului Comunist Român, a organiza-
ției locale a Uniunii Tineretului Comunist. Ideile
revoluționare se împletesc în arcul de triumf al
victoriei. Ilustrul savant, C. I. Parhon înlesnește
istorica naștere. Poarta spitalului devine poartă
de intrat în istorie.
Creanga de liliac înflorit prinde în mine ră-
dăcini și eu însumi prind rădăcini în cetate co-
borind strada Socolei spre Atelierele Nicolina.
Sunetul nicovalelor poleiește cerul cu aur și în-
nobilează zăpada cu sînge, numără timpul: '33;
"33 ; '33 ; februarie, ‘33, februarie, ’33. Ziua
intîia răspunde brutal concedi-ind ceferiștii. Din
ajun încă străzile cetății curg cu pietrele îndu-
ioșate sub pasul muncitorimii, invalizilor și vă-
duvelor de război adunați în marșul foamei și
suferinței. 3 februarie '33 bate ceasul grevei de
la Atelierele Nicolina. Gardul de cărămidă ro-
șie amintește și azi ctiptorul istoric din care
pentru prima dată-n cetate a curs, peste timp,
oțelul fierbinte aî revoluției. Vagoanele făurite
atunci transportă prin memorie timpul. în mînă,
creanga de liliac înflorit freamătă cuprinsă în
fluxul secundelor trecerii lor.
Cutreier cartierele muncitorești Galata și Ni-
colina.
Pe strada Descălicătoare, la numărul 41, Casa
Crivei pare un sîmbure al noilor cartiere din
șesul Bahluiului, purtînd nume de voievozi și de
patrie străveche : Alexandru cel Bun, Mircea cel
Bătrin, Dacia... Așa poate că au fost ele visate,
gîndite, cu numele și cu ființa de astăzi, în
ședințele ținute aici de Comitetul Regional Mol-
dova al P.C.R., în Conferința Organizației de
partid a Ateliere'or Nicolina, pe strada Tă
ietoarei, tot la numărul 41 sau pe strada Mio-
rița la numărul 8. Așa trebuie să fi fost visat
și Cartierul Frumoasa de azi, al muncitorilo-
marelui Combinat de utilaj greu al cetății. Ș>
așa a și fost de vreme ce întregul peisaj urban
al acestuia pare să izvorască din ferestrele fier-
binți ale Casei memoriale llie Pintil-ie.
Pe linia orizontului liliacul trezește-n istorie
încă o dată trecutul. Fosta închisoare Galata își
rotește discul de ceară al memoriei. Lumina lu-
nii usucă lacrima de pe ziduri. Ziua de 1 Mai
1939 strigă între zidurile cetății : „Jos teroarea
de la Galata !", „Amnistie politică generală !",
„Jos fascismul" ! Bronzul din clopote se preface
în sunet. Străzile se umplu pînă la refuz de
oamenii oprimați ai cetății demonst-rînd împo-
triva reacțiunii, pentru libertate și dreptate so-
cială.
8 Ianuarie 1933 adună în Atelierele Nicolina
reprezentanți ai muncitorimii din toată Moldova,
Lucrețiu Pătrășcanu se aude încă vorbind într-o
casă de pe Șoseaua Națională. Pe strada 7 No-
iembrie, plumbul se preface în literă de mani-
feste.
'33... ; ’33... ; '33... Pulsul timpului se am-
plifică în inima cetății, devine -ritm în veșnica
memorie și gîndire a cetății.
’36 I Temeliile curții lui Ștefan cel Mare se
înfioară ca de cutremur sub zidurile Palatului
administrativ. Adîncurile de jertfă pentru inde-
pendență și suveranitate protestează împotriva
celor trei veacuri de închisoare proclamate prin
sentința pentru luptătorii antifasciști ai cetății,
pentru slujitorii credincioși ai acelorași nobile
idealuri. Creanga de liliac se cutremură. Iarba
din fața Palatului seamănă și azi tot mai mult
cu părul martirilor. Rouă amplifică imagini în
adîncul pămîntului. 15 mii de oamenii umplu
ziua întîia de mai a anului 1920, Tabloul PAX
al pictorului Octav Băncilă intră în patrimoniul
tezaurului revoluției păstrat încă și azi în me-
morie, ca pe un șevalet în înseși brațele au-
torului. Același an spulberă prin vocea mulțimii
mitralierele instalate ca o de neiertat profanare
împotriva muncitorimii, tocmai pe soclul statuii
lui Cuza, tocmai pe soclul sortit pentru jertfa
de flori pe care pioși o aducem luptei pentru
unire și independență națională, pentru liber-
tate și democrație.
Cu o creangă de liliac înflorit, înmuiată in
cer limpezesc aerul plin de rouă și sînge. In
Piața Unirii se sfirșește noaptea cea mare la
lași. în Piața Unirii începe ziua și ziua cea
nesfîrșită la lași.
Fiecare răsărit la lași a început și începe
în Piața Unirii 1
Soarele răsare și acum, în mai, ca și în
1966 în mai cînd secretarul general al Partidu-
lui, tovarășul Nicolae Ceausescu, venind in pri-
ma sa vizită de lucru la lași, hotărît să-și con-
topească și cu lașul uriașa sa forță de reînti-
nerire făcea să se audă cuvintele care și în
lumina fragedă a acestor zori se aud : „Am
avut și eu ocazia să cunosc orașul dumnea-
voastră in 1939. Se poate spune că lașul a in-
tinerit, el este de nerecunoscut iată de perioada
de dinainte de război. Comparind ce era atunci
și ce este astăzi, apare evident cit de mari sint
transformările petrecute in toate domeniile. Cîm-
purile, dealurile pustii dimprejur produceau o
impresie tristă ; acum, ca întreaga viață a re-
giunii, parcă și natura se schimbă".
Eu însumi, în acest răsărit de soare de mai,
în ziua cea mare a lașului, îmi par de .nere-
cunoscut.
Eu însumi, înaintînd în vîrstă, înaintez într-o
perpetuă tinerețe.
1968 Cetatea rememorează a doua prezență
a tovarășului Nicolae Ceaușescu la lași.
in inima sa alt puls de întinerire ii înnobi-
lează harta luptelor sale cu locuri de temelie,
marcate de prezența însuflețitoare a secretaru-
lui general al partidului.
Combinatul de fibre și fire sintetice, firu’
lui care poate ajunge de douăsprezece ori pe
an pînă la lună, continuă firul luptei și jert-
felor muncitorești.
„Scînteia" se vede prin timp consemnînd ir.
17 octombrie pasul hotăritor spre reîntinerire o
vechiului bastion revoluționar al Nicolinei.
Și iarăși, mai 26, 1970
Piața fostului Palat administrativ, cea în care
muncitorimii ieșene i se oferise în 1936 tre;
veacuri de închisoare, primește bilanțul victo
riilor socialiste, numindu-se cu numele lui Ște-
fan cel Mare.
Zorii ei încep cu raportul muncitoresc în-
fățișat secretarului general al partidului, ir.
pulsul unic al solidarității umane, greu încer-
cate de stihiile naturii deslănțuite, de nourii că-
zuți la pămînt și de pămîntul înnecat sub to-
rente de apă.
Ecourile Pieții Ștefan cel Mare vin pînă aici,
in Piața Unirii, sedimentîndu-se în clipe de mar-
moră caldă, in vibrații care dau aerului fi-ință
și puteri de susținere a universului.
Din Piața Ștefan cel Mare, venind prin spa-
țiu și timp, aud și în acești zori, aici, în Piața
Unirii cuvintele secretarului general al partidu-
lui care, ca și atunci, și acum, îmi sînt pulsuri
de inimă : „Doresc să vă mulțumesc, dumnea-
voastră, tuturor locuitorilor cu care ne-am în-
tîlnit astăzi pentru încrederea manifestată in
partid, în conducerea sa, doresc, de asemenea
sâ exprim mulțumiri întregului nostru popor, care,
in aceste zile, muncește cu eroism și hotărire
pentru a invinge greutățile.
Acest răspuns prompt, această solidaritate
constituie, de asemenea o grăitoare dovadă a
unității de nezdruncinat a poporului nostru, a
înaltei conștiințe socialiste a națiunii noastre".
Și, din nou zi de mai, 4 ; 1973 !
Zi de -reîntoarcere a timpului in urmă cu 125
de ani.
1848 revine în orizontul anului 1973, sărbă-
torind curgerea vremii care cuprinde începutu.
revoluției.
Piața Unirii cuprinde în universu-i regene-
rator, marii bărbați ai patriei statornicindu-le
ființa pe zarea în care faptele trec prin lauri
devenind istorie iar secretarul general al parti-
dului, cinstind înaintașii luptelor, cu fruntea în-
clinată către inimă, înnobilind contemporanii cu
fruntea neaplecată către nimeni.
Cu o creangă de liliac înflorit, înmuiată în
cer, înfrăgezesc aerul.
Iulie 1975, iulie 1976, septembrie 1977, sep
tembrie 1980, septembrie 1982, septembrie 1985
timp de vară și toamnă dîn care auzul Pieței
Unirii selectează sunetul perfecțiunii, democra-
ției noastre socialiste, concretizat de prezența
secretarului general al partidului in inima po-
porului, sunetul victoriei în muncă, al împlinirii
in vis, al răsplătirii anilor de luptă și jertă, -rit-
mul pasului făcut cu fermitate pe o nouă treap-
tă. Pe o treaptă pe care cristalul de aer al
Pieții Unirii, dezvăluindu-și taina mirajului, face
posibilă vederea ființei și nu numai conturul
propriilor noastre înfăptuiri și victorii.
Ca o trăinicie a înfăptuirilor anul 1982 toar-
nă timpul în bronz scuturîndu-l de neguri cu
însăși mîna tovarășului Nicolae Ceaușescu, um-
plînd ochii locuitorilor cetății cu silueta de lance
înfiptă in azurul cerului a Statuiei Independen-
ței. Simbolul țîșnit din focul creației înnobilează
cu sensurile adinei ale independenței și suve-
ranității toate victoriile materializate în ctitorii
de durată. Victorii care la lași se numesc : în-
treprinderea metalurgică, Combinatul de fire și
fibre sintetice, I.U.P.S.R. și Tehnoton, I.P.M.P. și
I.M.A.M.U.S., întreprinderea mecanică Nicolina
și C.U.G., întreprinderea de Antibiotice și între-
prinderea de tricotaje „Moldova", Țesâtoria de
mătase „Victoria"...
Victorii, victorii..
Creanga de liliac numără in mîna mea, în-
stelîndu-și porii parfumului, anii de luptă și de
izbînzi ai cetății.
„Pe atunci înflorea liliacul". Și noaptea era
parfumată...
Acum a-nflorit liliacul. Mai 1986.
între coloanele de susținere ale vieții cetății,
coloana cea mai tinără, roșie ca discul soare-
lui care sparge linia oriîontului își măsoară tul-
burata si victorioasa ei existență proiectindu-se
intr-o coloană fără sfîrșit.
Ion CHIRIAC
Convorbiri literare — 6
65 DE ANI DE LA FĂURIREA P.C.R.
mărturii de scriitor
reflecții
la aniversarea
partidului
La aniversarea gloriosului nostru partid
comunist, în rîndurile căruia activez
de peste patru decenii, aș dori, în
semn de omagiu, să evoc cîteva fapte
din viața lașului postbelic pe care le-am
cunoscut direct și care mi-au marcat, cred,
existența și preocupările ulterioare. M-aș
referi, în primul rînd la o primă etapă
de după cel de al doilea război mondial,
asupra căreia revin deseori cu gindul și
pe care o consider a fi semnificativă și de
bun augur pentru dezvoltarea postbelică a
vieții literare ieșene și în general, moldo-
vene.
Mă gîndesc la primii ani de după 23 Au-
gust cînd lașul a început să renască din-
tre ruine. Âu fost ani grei, dar, în a-
celași timp, neasemuit de frumoși, prin pa-
tosul revoluționar propulsat de Partidul
Comunist Român, prin romantismul lor con-
tagios.
Sub privirile noastre uimite se schimba
o lume. ’ Sau, mai bine zis, se pornea la
reașezarea ei pe temelii trainice. Revoluția
a început să creeze treptat condițiile de ac-
ces ale oamenilor muncii la cultură. Re-
glementarea orelor de muncă, o nouă con-
cepție despre om — această minunată va-
loare economică și socială — prefacerile e-
conomice, politice și sociale au însemnat o
adevărată revoluție a întregii societăți.
In pas cu aceste schimbări esențiale și nu
în ultimul rînd a început și reînviorarea
activității literar-artistice încetinită de răz-
boi și uneori chiar întreruptă. Se făceau
și în acest delicat și dificil domeniu primii
pași? Respectînd adevărul, trebuie să spu-
nem că, de fapt, era vorba de o continui-
tate pe coordonate noi, de înnodarea unor
fire, de construirea unor punți.
Reînnoirea literaturii ieșene, a literaturii
moldovene în anii de după război, nu s-a
petrecut pe un teren gol. Nicidecum ! In o-
rașul colinelor albastre exista o strălucită
tradiție cultivată de partidul nostru, de-a
lungul timpului, în tot ce are ea mai va-
loros. Și existau cîțiva remarcabili repre-
zentanți ai ei. Noi, cei mai tineri, care în-
cercam sfioși să ne așternem pe hîrtie gîn-
durile ,am simțit de la bun început spriji-
nul competent și dezinteresat al unui im-
portant grup de scriitori și alți oameni de
cultură ieșeni. De acele eroice începuturi
se leagă numele poeților Otilia Cazimir.
Mihai Codreanu, George Lesnea, Nicolae
Țațomir. Numele criticilor și istoricilor li-
terari N. I. Popa, Grigore Scorpan. Al. Di-
ma. Const. Ciopraga și a multor altora, cu
toții intelectuali de prestigiu atașați ideilor
revoluționare ale partidului, dornici să
pună umărul și sufletul, să ajute, să dureze
o legătură cît mai trainică și mai firească
între luminile nemuritoare ale tradiției si
prezentul socialist ce începea să prindă
contur.
Sub îndrumarea revoluționară și plină
de grijă a partidului s-au pus în acei ani
de început bazele unei activități literare
noi, larg deschisă spre epoca socialistă, spre
viitor. îmi vin în minte cîteva versuri ale
Otiliei Cazimir, pilduitoare și tonice pe a-
tundi pentru noi, cei mai tineri : „Și slovă
slobodă de slavă / Legînd în cartea fără
început / Vom scrie, noi cei ce-am uitat
a scrie, / în rînd cu cei ce încă n-au
știut. / / Vom scrie, frate, și de dragul lor.
/ Al celor mulți care de mult așteaptă, /
Vom face bătături în palma dreaptă !". Crea-
toarea de pe strada Bucșinescu, asemeni al-
tor scriitori de seamă ai lașilor și ai țării,
jalona cu gîndul și cu „slova de slavă" li-
teratura renăscută odată cu revoluția, cu
începutul epocii socialiste.
Pare incredibil astăzi, dar activitatea scri-
itorilor din Iași, după război, a începui
printr-un cenaclu. Ce-i drept, un cenaclu
remarcabil, de la început cu porțile larg
deschise. Acest cenaclu, înființat la suges-
tia și cu sprijinul organelor locale ale
partidului, a reprezentat de fapt nucleul
viitoarei Filiale a Scriitorilor. Alături de
vechile condeie participa un număr mare
de muncitori, studenți, elevi, ziariști. Se
citea fără programare, „pe picior" cum se
zice, și se purtau discuții furtunoase, tăioa-
se. Nu-mi amintesc însă să se fi supărat
vreodată cineva. Activitatea laborioasă a
cenaclului a culminat cu înființarea Filialei,
cu apariția primei reviste de după război,
intitulată Luptăm, cu prima Conferință pe
țară a scriitorilor...
Sprijinul moral și material acordat de
partid dezvoltării literaturii în noile condiții
ale societății socialiste a fost de neprețuit.
Hîrtie, reviste, colaborări remunerate, sa-
larii, drepturi de autor, — totul pentru în-
florirea unei creații beletristice legate strîns
de viață, necesară cititorilor ca un organism
esențial.
La aniversarea partidului, ai cărui ani
marchează vîrsta deplinei înțelepciuni, re-
înnoiesc angajamentul de a fi și în viitor
același ostaș fidel spiritului său revoluțio- .
nar.
Dumitru IGNEA
Adrian PODOLEANU ,-
„Laicele cu flori"
scriitorul și publicul său
Este adevărat că scriitorii, prin cărțile
lor, își formează publicul. însă nu
numai ei. O seric întreagă de factori
concurează la aceasta, fie in bine, fie în
rău.
Un mare critc al literaturii noastre con-
semna, in perioada dintre cele două răz-
boaie mondiale, ca un merit al scriitorilor
din acea epocă, făptui că și-au format un
public exigent, cu un elevat gust estetic.
Criticul avea perfectă dreptate, numai că,
in respectiva perioadă, o mare parte a ță-
rănimii, neștiutoare de carte, nu putea citi
tocmai romane ca Răscoala și Ion, de Liviu
Rebreanu, cel care pentru prima dată, la
noi, cuprindea, cu forța marilor romancieri
ai lumii, universul vieții lor. Cum de alt-
fel. destui orășeni nu erau in stare să desci-
freze n.ci măcar titlurile romanelor lui
Camil Petrescu, ale cărui ..oglinzi" se opri-
seră cu precădere asupra orașului. Dar și
pentru cei ce puteau să citească, și nu pen-
tru puțini intelectuali, cartea era aproape
un lux. M-am oprit doar la aceste exemple,
chiar dacă cineva ar putea să se grăbeas-
că replicindu-mi că valoarea unei literaturi
nu depinde de numărul cititorilor săi și nici
de calitatea acestora. Sigur, o asemenea
replică este plină de adevăr, dar nu-i mai
puțin adevărat, că unei literaturi și scri-
itorilor ei, culturii unei țări nu le pot fi
indiferent dacă se adresează cîtorva zeci
de mii sau. dimpotrivă, milioanelor de oa-
meni. adică poporului întreg, căruia aparțin.
Oricît de sceptic sau cu rea redință ne-ar
privi acum țara ine știe ine. n-ar putea
trece hiar ușor tx stv faptul că socialismul a
transformat, în România, cartea intr-un bun.
să-i spun așa, de larg -omun. Și în primul
rînd pe rea de literatură. Tirajele, prețurile
cărților, accesibile oricui, alături de vasta
rețea de biblioteci, dau practic posibilitatea
f.ecărui om. care dorește intilnirea cu lite-
ratura. să și-o Împlinească si să si-o între-
țină continuu. întorcindu-mă la primele cu-
vinte din aceste însemnări, repet. în ultimă
instanță, intr-un context fast, ca cel de a-
cum. hotărîtoare în formarea publicului scri-
itorilor este valoarea artistică a cărților sem-
nate de ei.
Uneori întilnesc unele coomparații între
prezent și perioada de afirmaxe a celor doi
scriitori amintiți aici dc mine si nu odată
ele sînt străbătute de un fel de nostalgie,
menită să sugereze că acel vîrf al literaturii
noastre, noi. cei de astăzi, încă nu l-am a-
tins. Comparația mi se pare cel puțin for-
țată. Sint două timpuri cu totul deosebite.
Apoi, este nedreaptă, chiar dacă n-am lua în
seamă că, în literatură și artă, o epocă nu o
neagă pe cealaltă, ci există o continuitate
specifică. Cred că literatura română actuală,
orețuindu-și iluștrii înaintași, nu este can-
tonată într-o obedientă suferință, ci, dimpo-
trivă, cunoaște o adevărată explozie de ta-
lent, cel puțin asemănătoare perioadei din
trecutul la care ne-am referit. Si această
forță a literaturii contemporane a început să
se manifeste deplin mai ales după cel de
al IX-lea Congres al Partidului, moment care
a readus întreaga noastră cultură în ade-
vărata și fireasca ei matcă, și a îndepărtat
din literatură acele dogme nocive, străine
nu numai specificului acestei arte, ci între-
gii spiritualități românești. De la acel mo-
ment hotărîtor Pentru istoria noastră con-
temporană — cînd în fruntea Partidului a
fost ales tovarășul Nicolae Ceaușescu ■—
semnal al unei renașteri ce a descătușat e-
nergiile creatoare ale întregului popor, li-
teratura a cunoscut o îmbogățire valorică
deosebită. Argumente ? Ele sînt cărțile de
poezie, romanele, volumele de teatru, de is-
torie și critică literară. Și nu doar cîteva,
ci rafturi întregi de bibliotecă, unele din-
tre ele aflîndu-se deja sub semnul evident
al perenității.
Desigur, orice bază materială a unei cul-
turi, in absența talentelor este fără eficien-
ță, respectiva cultură rămînînd la limita
mediocrității. Valoarea unei substanțiale
părți a „producției" noastre literare atestă
că și în această privință timpul este generos
cu noi. Nimeni nu se îndoiește că viitorul
ne trece prin sita judecății lui, cu mult
mai aspră decît cea a prezentului. Poate
de aceea, și a faptului că ne aflăm prea
aproape acum de „pădurea" în continuă
prefacere, uneori nu vedem destul de bine
copacii. Poate este bine așa, ca, în aștep-
tarea acelei judecăți necruțătoare, să fim
nu prea îngăduitori cu noi înșine. Adică
acum, în acest prezent, în care, repetînd
cuvintele acelui mare critic, amintite la în-
ceput, putem spune că un merit al scri-
itorilor de astăzi este și faptul că și-au for-
mat un public nu numai pasionat pentru
literatură, dar și extrem de exigent, incom-
parabil mai numeros decît l-au avut —
datorită condițiilor sociale — înaintașii noș-
tri. Cărțile, cele mai bune, dispar din libră-
rii uneori nu în zile, ci în ore. Alături do
critica de specialitate, ca un seismograf ce
de multe ori nu greșește, acest public, al
nostru, este mereu prezent, la frumoasa în-
tîlnjre cu literatura. Uneori cartea îndrep-
tată spre el îl dezamăgește, alteori îl face
fericit, dar important mi se pare faptul că
el nu lipsește niciodată de la această în-
tilnire de suflet, că îsi urmărește atent și
avizat autorii preferați. Nu idealizez noțiu-
nea de public, nu-1 văd ca pe ceva omogen,
sint destui cititori asemeni unor inși intrați
întîmplător într-o sală de teatru sau cine-
matograf să-și „omoare" timpul ori să se
„distreze". Dar marea masă a acestui pu-
blic dovedește că. într-un sfîrșit de secoi
atît de trepidant și supra-încărcat de griji,
cartea de literatură nu poate fi concurată
de nimic, puterea ei de înrîuire fiind, poate,
mai profundă ca orieînd.
Nu pot să cred că ar exista vreun scri-
itor care să ignoreze publicul. Chiar atunci
cind declară asta, nu-și face decît să-si
mascheze suferința nerecunoașterii muncii
sale de către respectivul public. In ceea ce
mă privește, am pus totdeauna, în aceeași
stimă, alături de critic, pe cititor. Dacă aș
transcrie aici numeroasele scrisori primite
de la cititori, de-a lungul anilor, s-ar ve-
dea că, atît aprecierile pozitive, ca și cele
negative, la adresa cărților mele, sînt foar-
te aproape de cele ale criticilor. Vreau sâ
spun că, în această relație benefică, scri-
itor-cititor, are de cîstigat nu numai ulti-
mul, ci și primul. Reacția publicului, de
cele mai multe ori promptă, luînd-o îna-
intea criticii, este un real stimulent pentru
scriitor. Cel puțin așa o simt eu. La urma
urmei, fără el, cel de astăzi, pentru cine și
pentru ce aș mai scrie ? Fiindcă nu cred
că, dacă publicul de acum m-ar ignora, aș
mai putea găsi vreo audiență cine știe cînd.
Corneliu ȘTEFANACHE
o frescă socială
Ca structură, primul volum al romanului
Castelana de Elena Zafira Zanfir ■ o fres-
că socială cu implicații politice, în care
sînt prinse multe personaje, între care se dis-
ting două : desigur, Castelana, în persoana An-
toniei Turcu și moșiereasa Agripina Calonfi-
rescu, proprietara unui castel, plasat undeva
în cîmpie, aproape de Oltenița. De la început,
cititorul se întreabă de ce este numită Anto-
nia, fiica unor muncitori, castelana și nu mai
degrabă Agripina Calonfirescu, deținătoarea și
locatara castelului ?
Răspunsul ni-1 oferă pe parcurs acțiunea
cărții ; Antonia, o elevă excepțională, este
solicitată să-și facă lecțiile de trei ori pe săp-
tămînă, la castel, împreună cu Norica, nepoata
moșieresei, odraslă alintată și prost educată.
Calonfireștii apelează la serviciile Antoniei, cu
scopul de a-și salva progenitura. Aflînd că
Antonia merge la castel pentru a-i face e-
ducația Noricăi, colegele de școală îi spui»
„castelana".
Castelul nu apare în roman numai ca o clă-
dire ce contrastează cu arhitectura mediului
înconjurător, ci mai mult ca un spațiu simbo-
lic, nociv, unde se urzesc afaceri și unde se
pun la cale intrigi. Clanul calonfireștilor e un
fel de „neam al Comăneștenilor" din romanul
ciclic al lui Duiliu Zamfirescu, dar un neam
devenit clan, cu personaje avide de bunuri ma-
teriale (pămînt, făbricuțe, case în București și
la Paris etc.), și decăzute din punct de vedere
moral. Singurul reprezentant al clanului ca-
re-și dă seama că întreaga faună locuiește pe
o corabie în derivă e Agripina Calonfirescu,
personaj complex, bine individualizat în ro-
man, stăpîna de fapt al stirpei, care încearcă
în mod zadarnic să salveze ce se mai putea
salva-din corabia pe care o populează fii și
nepoții săi, toți niște incapabili.
Singurul membru al clanului ce stă pe o
oarecare linie de plutire e avocatul Costin Ca-
lonfirescu. pe care „Doamna Mare", recte A-
gripina Calonfirescu, îl declară nebun ca să-i
ia în administrare partea de moșie ce-i rămă-
sese prin testament de la bătrînul Calqn.fi-
rescu. Costin își dă seama de mașinațiile pro-
priei sale mame și părăsește țara, stabil indu-se
la Paris, in componența clanului se adaugă : o
fiică. Polina, mama văduvă a doi copii, No-
rica și Raoul, ambii superficiali, agresivi și
răi, cu o comportare inumană față de servi-
tori pe care-i consideră niște simpli robi pe
moșia lor ; o a doua fiică, Zizi, face o căsă-
torie convențională cu un medic în vîrstă (și
acesta dornic să pună mîna pe averea con-
soartei) și, pînă la urmă sub impulsul unei
idile evadează din castel ; două nepoate. Bar-
bara și Fandra niște adevărate cocote ce se
gîndeau numai la avantajele posibile pe care
le-ar fi avut cîștigind-o pe Agripina ; dar ver-
sata moșiereasă le alungă la timp.
Care e situația părții opozante, parte ce prin
Antonia intră sub reflectorul Agripinei ? An-
tonia, elevă eminentă, cu un caracter ferm,
muncitoare, frumoasă, demnă și intransigen-
tă e fiica marinarului Vasile Turcu și a Mi-
tanei, ambii părinți cu o deosebită reputație în
orașul Oltenița. Vasile e membru. în ilegali-
tate (acțiunea se petrece aproximativ intre 1930
și 1942) al Partidului Comunist Român și or-
ganizatorul unor acțiuni deosebit de periculoa-
se. Urmărit de siguranță, Vasile dispare din
oraș ; bănuim că volumul al doilea al cărții
îi va fi dedicat IU. Vasile Turcu și mai ales
Antoniei.
Spuneam la începutul acestei cronici că ro-
manul e o frescă social-politică si adăxigăm a-
cum ideea că autoarea a știut să pună față-n
față, fără ca antiteza să devină ostentativă și
formală, două concepții de viață diametral
opuse. Studiul sociologic efectuat cu mijloace
literare de Elena Zafira Zanfir este organic
și nu recurge la caricarea para literară a cla-
nului Calonfirescu. condiția umană a castela-
nilor apărind în mod implicit. în urmărirea
acestei condiții textul cărții se constituie ca
un posibil scenariu de film.
Cartea are. după cum am mai spus, multe
personaje, unele fugitive, un fel de eroi deco-
rativi care se pierd din memoria cititorului ;
credem că autoarea a procedat bine „uitîn-
du-i“ pe drum, regăsindu-i, poate. în volumul
următor. O parte din suita acestor eroi (ca de
exemplu doctorul Chefliu, gata să se însoare
din interes cu Agripina care-i putea fi mamă)
sînt creați ca să marcheze cromatic și ideatic
epoca, o epocă în care trupele Germaniei fas-
ciste ocupaseră țara, o epocă de afaceri mur-
dare și fapte odioase. Pe de altă parte e pre-
zentă în roman lupta comuniștilor în ilegali-
tate, luptă pe care o bănuim scoasă în prim
plan în volumul al doilea.
Castelana e un roman cursiv bazat pe o bună
documentare sociologică și politică, fără ca
documentele să jeneze fluxul epic al acțiunii,
cu alte cuvinte autoarea a dat acestor reali-
tăți un evident grad de verosimilitate trans-
ferîndu-le în ficțiunea literară. Bănuim că ro-
manul se va continua cu biografia Antoniei,
implicînd această biografie în istoria în mers
a unei epoci din cele mai frămîntate. Primul
volum ne determină să-1 așteptăm pe cel ur-
mător sau pe cele următoare
Emil MÂNU
eternitatea
spiritului românesc
Cartea lui Marin Voiculescu Eternitatea spi-
ritului românesc, deși se intitulează preten-
țios la prima vedere, are o acoperire con-
vingătoare. prin evidențierea unor „esențe fi-
lozofice", ce marchează stilul și originalitatea
universului spiritual românesc prezent în crea-
ția Lterară. Autorul surprinde prin observații
interesante, de factură aforistică, elementele
specifice privind sociologia și filozofia culturii
românești. Șerban Cioculescu e aoreciat pen-
tru universalitatea preocupărilor literare, pen-
tru prezența „unei reflecții filozofice mai a-
dînci ce surprinde specificul poporului ro-
mân în marele ocean al lumii". Textul co-
mentat din opera octogenarului ne reamintește
vocația literaturii care „trebuie să fie în ul-
timă instanță o arhitectură a spiritului în cu-
vinte. să tindă către construcții contemplabile
și care să ne satisfacă estetic".
Pe scurt spus, lucrarea de față ne apare ca
o sumă de reflecții-cugetări și aforisme de
nuanță sociologică, psihologică și filozofică asu-
pra culturii. Despre Ion lanoși. Marin Voicu-
lescu notează : „Filosofia vieții, filosofia ge-
nerațiilor îi permit să diagnosticheze cu exac-
titate, să surprindă însușiri și pariuri, să-și ex-
plice mobiluri ale unei vîrste sau alteia". Sau,
referindu-se la poetul Vasile Voiculescu, au-
torul notează : „Introspecția este transparentă
în orice poezie a sa. El vede lumea, deveni-
rea ei prin propria-i psihologie, prin propria-i
devenire. Poezia naturii și, deopotrivă, filoso-
fia ei este o constantă coordonată a operei
poetului". Textele selectate din lucrările lui
Șerban Cioculescu, Petru Comarnescu. Alexan-
dru Paleologu, Edgar Papu, Eugen Simion și
alții precum și observațiile personale ale au-
torului, trimit la o istorie a culturii noastre,
dublată de o etnogeneză a culturii materiale
și spirituale, a cărei forță și viabilitate asi-
gură creației literare actuale o adevărată „e-
ternitate a spiritului românesc". Astfel, din
Șerban Cioculescu aflăm că „sensibil în toate
creațiile artei populare (arhitectură, muzică,
joc, poezie) specificul național este una din
constantele firești ale literaturii și artei în ge-
nere". Și, adăugăm noi, Lucian Blaga spunea
despre stil că este „jugul în robia căruia trăim,
atributul în care înflorește substanța spiri-
tuală a unui popor".
Aforismele și observațiile lui Marin Voicu-
lescu asupra culturii și creației spirituale în
general (muzică, pictură, arhitectură) se con-
stituie, chiar dacă exagerăm într-un fel de
hermeneutică diferențiată, în care lectura de-
vine o adevărată tentație. Arta definește voca-
ția eternă a sensibilizării spiritului uman. Pen-
tru Petru Comarnescu „marile creații sînt ca
niște puternice cursuri de apă întrunind izvoare
și căpătînd afluenți". Creația spirituală ro-
mânească este prezentată ca avînd și conflu-
ențe, dar izvoarele noastre', ale folclorului au
obligat spiritul creator să se redescopere pe
sine, cîștigîndu-și astfel valențele universali-
tății. Citind pe Edgar Papu, autorul lucrării
reamintește că „ideea de eternitate a artei nu
constituie o permanență, ci un dat istoric ivit
mai tîrziu în cadrul fiecărei civilizații". Și am
adăuga o nostalgică afirmație a lui Petru Co-
marnescu care privește regenerarea spiritului
obosit de forța ireversibilă a timpului : „Poate
că una din 'înfățișările cele mai dureroase
ale condiției umane este uzura vieții sufle-
tești sub măcinarea timpului care trece".
Lectura cărții lui Marin Voiculescu ne rea-
mintește un datum al spiritului uman în re-
lație cu marile valori ale culturii. Este meritul
autorului de a fi readus în discuție acele re-
flecții care au consacrat pe fiecare din autorii
comentați, punctînd în acest fel contribuția
culturii românești la tezaurul universal de
valori.
Iar la întrebarea : ce este eternitatea spiri-
tului românesc ? — am putea răspunde : Este
o mare demnitate spirituală care te obligă să-ți
trăiești veșnicia în pămintul țării tale.
loan SARBU
7 — Convorbiri literare
------------------65 DE ANI DE LA FĂURIREA P.C.R.
partidul
Partidul este inima care străbate,
Prin vremuri bune, vremuri grele, poate...
Dar prelungirea-n fii a vieții noastre
Partidul este !... Veac de veac, spre astre !...
Oricît ar trece steaua cu povară.
Partidul este soarele din țară !...
O vrajă necuprinsă de mirare.
Partidul nostru-i marea înălțare !...
Noi, prin Partid, ai epocii vibrații
înaripate vise, revelații.
Am hotărît să înălțăm Lumină,
Pe-acest pămint ! Puterea cea senină ;
De-i Om, furtună, fiul țării lui
E-o parte din gîndirea Timpului,
Ce chiar Partidul nostru, prin popor,
Ne-o dă drept perspectivă-n viitor !...
Partidul țara e și e întreg poporul,
, E viața-n stemă și e tricolorul !...
Doar prin Partid sc-nalță și trăiesc
Românii toți ! Și neamul românesc !...
Toți făurarii vieții viitoare.
In clipe rare și înălțătoare.
Ridică steagul vieții spre Unire !...
Românilor ! Chemare și iubire !...
vine primăvara
Pe sub ceapă de zambilă,
Pluguri ară nevăzute,
Zodia-i de clorofilă;
Așteptînd parfumuri multe...
Se întoarce, în tăcere,
In străbunul foc, din soare,
Vînt, cu val de mîngăiere.
Grai din spații legendare...
Ca o vrabie-n grădină,
Umblă sunet sub pămint ;
Clipocirtd semnal, suspină.
In ogorul de ne-nfrînt !...
Vremea-nveselește țara,
In trăire-neîntătoare .•
Vine, vine primăvara.
Cu un salt de căprioare...
Crește-n straturi amintirea,
Florilor de floare-fragă !
Primăvară ! Nemurirea
Mi te face tot mai dragă !
Și cînd de sub o frunziță,
Murmure de lăcrămioare
Dau semnal de nouă viță,
Tu dai lumii-n schimb vigoare !...
mierla cinta
Cîntă în sufletul meu :
Mierla cîntă, cucul cîntă ;
Harfa primăverii, greu,
Printre ghețuri se frămîntă...
Din fiori și presimțiri,
Visătoare, pe pămint.
Pluguri, în nemărginiri,
Taie brazde-n spor-ne-nfrînt...
Și semințe roditoare,
De sub brazdă, lanul ducu-1,
Sub văpăi, ce cresc din soare
Spicul verii-nalt cît nucul...
Mierla cîntă, cucul cîntă
Și din cîntec, trandafiri
Beau, din lună, ce se-avîntă
Pe un cer, trup de iubiri !...
Omul, murmur de lumină.
Floare, fruct și legătură
Cu pămintul, dă tulpină
Pîinii-n primăvară pură...
Cintă-un cuc și-o mierlă-n vie !...
Parcă-s stele, în spirale...
Le-ascult graiul, că el știe.
Cînt de taine siderale !...
scriitorii, făurarii...
Noi sîntem făurari de suflete, pe veci.
Și singuratici, gindul ni-1 purtăm,
O nemurire naște pe unde, jertfă, treci,
A noastră-i Jertfa orișiunde stăm !...
Noi suflete-ndemnăm, în lumi de năzuinți.
Și stele chiar, în daruri, le avem.
Cu ele dintr-o lavă de stea și de credinți.
In suflete de oameni lucrăm și stăm cît vrem...
Căci scriitorul timpul și toate deslușește.
De viață nouă ci este făurar ;
Cu primăvara care se trezește.
Ca stupul de albine, la harnicul stupar...
O, sufletul din oameni ce muguri cruzi mai are.
Mai cruzi ca bucuria in care ei mijesc ;
Noi sîntem făurarii de ramuri milenare,
Sîntem sărutul lumii pe globul pămîntesc...
De.aceea-i grea povara ce cade pe aripă,
De făurar de versuri, în Orice viitor.
Noi n-am rîs niciodată și nici n_am plins
in pripă,
Cînd moșteniri ne lasă vreun fulger pe ogor !...
Pămîntu-ntrcg îl ținem într-un alint de gală.
Iar timpul e al nostru, oricît ar fi de greu ;
Noi sîntem făurarii conștiințelor! Și fală.
Din tinerețea blîndă, iubirii din veacul meu...
Ni-e gindul treaz, ca sînul de mamă ce-i dă
lapte
La un copil ce-i însuși un val din viața noastră;
Și din inimi scoatem istoricele fapte !...
Noi sîntem făurarii de om și zaroa-albastrâ !...
traian iancu
I
cetăți ale metalului
românesc, într-o
citadelă a mișcării
muncitorești
Seculara vatră de locuire urbană, „lașul
dragostei de neam ; lașul dragostei de
țară-*, ctitorie de cultură națională, a fost
și un puternic centru al mișcării socialiste și
muncitorești ; ideile democratice, revoluționa-
re, acțiunile practice, slujind cauza celor mulți,
au iradiat și dincolo de zidurile cetății, în în-
treaga patrie. Cluburile muncitorești, cercu-
rile socialiste, revistele de dezbateri teoretice,
de înaltă ținută, periodicele de răspîndire a
principiilor materialismului dialectic și istoric
— să amintim aici „Contemporanul", „Viitorul
social", această din urmă publicație fiind con-
siderată ca organ științific al Uniunii Socia-
liste din România —, adeziune răspicată, cu-
rajoasă, a secției locale a partidului la Con-
gresul de constituire a P.C.R. din 8 mai, 1921,
adeziune exprimată printr-o scrisoare cu rîn-
duri fierbinți (prezența delegaților nefiind po-
sibilă datorită valurilor de arestări operate în
rîndul militanților), grevele, intre care cele de
la „Nicolina" se impuneau cu autoritate, im-
plicarea intelectualilor progresiști ieșeni în
toate marile evenimente ale țării dau lașului
o personalitate inconfundabilă.
In bătaia focului fiind, situat, în al II-lea
război mondial, pe linia de ofensivă Chișinău
— Iași, vechea capitală moldavă a fost unul
din cele mai distruse orașe din țară. Trupele
hitleriste, în retragerea lor furioasă, demen-
țială, au jefuit, incendiat, devastat. Ziarul
„Moldova liberă" din 1 ianuarie, 1945, scria :
„...asediul .lașului s-a sfîrșit după cinci luni
de suferințe și chinuri pentru populația civilă.
Războiul s-a terminat pentru ieșeni, dar el a
lăsat în urma sa peste 2 000 de morminte și
un oraș pe jumătate pustiu și acoperit de
ruine".
Misiunea de refacere economică, grija pen-
tru destinul locuitorilor și-au luat-o forțele pa-
triotice sub conducerea Comitetului regional
Moldova al P.C.R. Au urmat ani aspri de re-
construcție, supraviețuirea prin etapa foame-
tei devastatoare, ani de închegare a unei exis-
tențe social-economice normale. Necesara pe-
rioadă a „hei-rup"-urilor a fost urmată de
planificări tot mai riguroase.
Maistrul Alexandru Gheorghiu. sfătos ca un
moldovean sadea, mai pe urmă, ceferistul pen-
sionar Sava Petcu, comunist cu stagiu în ile-
galitate, care au mai prins vremea cind Ate-
lierele C.F.R. erau botezate „iadul de la Ni-
colina", qînd în jur orăcăiau broaștele, în băl-
țile înverzite, pestilențiale — o mahala din
preajmă se și chema a „Broscăriei" —, poves-
tesc câ din fostele hale și dependințe numai
cîteva ziduri mai rămăseseră în picioare după
război. Cu muncă patriotică, cu cărămidă adusă
de la Ciurea, cu căruțele, s-au refăcut halele,
s-a ridicat rotăria. Dar, oricum am lua-o,
comparația cu ceea ce reprezintă azi între-
prinderea mecanică „Nicolina", nu se poate
face. Dintr-un foarte simplu motiv ; că nu se
poate. Ce să compari ? De la vremea cioca-
nului „cît bostanul, de-i durea pe sub coaste
pe bieții fierari" izbind metalul încins pînă
la acest timp de superbe înnoiri, de radicale
mutații, deschis de istoricul Congres din 1965,
cînd la cîrma partidului este ales tovarășul
Nicolae Ceaușescu, reprezintă traiectul de la
reparații de vagoane la utilaje terasiere de
mare complexitate tehnică, livrate și peste
hotare. Evoluția celei mai cunoscute industrii
ieșene este ca o pecete a epocii. Traiectul ei
este caracteristic întregii noastre vieți. Și ..Ni-
colina" a dat — și mai dă încă —, ani la rînd,
autentici bărbați ai industriei pentru celelalte
întreprinderi ce s-au închegat mai apoi. Ca
și pentru cel mai mare combinat de utilaj
greu din țară. înălțat grație inițiativei secre-
tarului general al partidului. In 1976, anul
fundării, primul bărbat al țării era prezent
pe șantier. Iar in 13 septembrie, 1985, la în-
cheierea vizitei sale de lucru la C.U.G. avea
să aprecieze, spre satisfacția tuturor celor ca-
re muncesc pe această vastă platformă uzi-
nală : „Cu asemenea combinate putem mer-
ge cu pași repezi spre comunism".
De pe culmea solitarei fortificații medie-
vale a „Cetățuii". acest pivot al metalului ro-
mânesc se desfășoară intr-o severă armonie.
Zarea, pigmentată cu albastrul imenselor hale,
tremură deasupra vastei întinderi, structurată
toată într-un complex acoperind peste 130 hec-
tare. Privirea mai cuprinde și ansamblurile de
blocuri din preajmă, răsărite parcă din pă-
mînt. Pasarele, linii de tramvaie și troleibu-
ze, ce fac joncțiunea cu miezul orașului, esta-
cade, macarale de mare forță, poduri rulante
purtînd în brațele lor lingouri urieșești, corpuri
de turbine, piese de zeci și sute de tone, caje
pentru oțelării, pompe de irigații de cel mai
mare calibru în țară, gropile, cît un ștrand,
în care se toarnă elemente metalice, fasonate
de formatori precum lucrul de artă, mașinile-
agregat de prelucrat roți dințate cu diametrul
de opt metri, această lume fascinează. Un sen-
timent acut si durabil s-a încuibat în repor-
ter văzînd zămislirile astea ciclopice — forța
noastră de a concepe și fabrica lucruri de
mare competitivitate tehnică, într-un timp re-
lativ scurt, această forță este incomensurabilă.
Iată, Combinatul de utilaj greu din Iași îm-
plinește curind zece ani de la întemeiere,
creație caracteristică a unei epoci de nease-
muită grandoare constructivă. Epocă definitiv
pecetluită si de alte ctitorii-unicat : Canalul
Dunăre — 'Marea Neagră, Transfăgărășanul,
metroul bucureștean...
ctitorii contemporane
N. GROZA : „Tovarășul Nicolae Ceaușescu în mijlocul tinerilor mineri din
bazinul carbonifer Rovinari".
Deși ochii inginerului Gheorghe Cojocaru,
om cu răspundere mare la C.U.G., ard de neo-
dihnă, de presiunea multor probleme, toate
„la zi", toate la temperatura oțelului incan-
descent, spiritul viu alungă osteneala din zile
și nopți de veghe. Aflăm despre puneri în
funcțiune, cuptoare, premiere tehnice, linii,
capacități, proiecte, devansări, termene... Ase-
menea vocabule auzi în mai toate comparti-
mentele. Dar, dincolo de aceste cuvinte care
au parcă sensul unor ordine de luptă, dincolo
de fluxul foarte concret și sonor al proce-
selor de fabricație, în încăperile de concep-
ție, de plămădire a noului, a tehnologiilor de
vîrf nu percepi decît fîșîitul discret al tra-
sării liniilor pe hîrtie, linii care compun, în
geometria lor miraculoasă, ca într-un joc nu-
mai de inițiati știut, structuri de mașini și
utilaje, transpuse pe urmă, în secții, fiecare
cît o fabrică, în lucrurile concrete ale mese-
riașilor, trimise apoi altor industrii. Din țară
și de prin alte părți. Cresc o dată cu această
cetate și oameni cu vocația performanței teh-
nice, dar și iubitori de poezie și muzică, de
arte frumoase, de cultură umanistă, în genere.
Argumentul forte îl aduc membrii cenaclului
„Lupta cu inerția", unii dintre ei cu cărți ti-
părite și pe masa editurilor, cenaclul plastic.
Intr-un oraș cu binecunoscutele tradiții spiri-
tuale, zămislirile pentru „minte și inimă" sînt
în firea lucrurilor. Și se demonstrează că între
artă și industrie sînt oricînd punți regenera-
toare, mereu fertile.
Cum te apropii de oțelărie pămintul vibrea-
ză sub tălpi. Descărcările electrice în masa
clocotindă de oțel concurează parcă trăsnetele.
Un tînăr inginer, ajutorul șefului de secție,
Constantin Bogos — de altminteri, aici mai
toți sînt tineri, cărora — iată o formidabilă,
generoasă investiție de încredere — li s-a
dat pe mînă valori de miliarde, acel inginer
se oprește în fața celui mai mare cuptor elec-
tric, de' 100 tone. „Asta a fost inaugurat la
13 septembrie, anul trecut, în prezența secre-
tarului general al partidului. Presa a con-
semnat evenimentul. Știți că sarcina noastră
în acest cincinal este să producem un milion
de tone de oțel". Cine ar fi întrezărit, cu
doar 20—30 de ani în urmă, perspectiva unui
Iași siderurgic ? Numai siderurgia ieșeană va
produce atunci de două ori mai mult oțel de-
cît România anului 1950.
II
visuri împlinite
Ionică al lui Ștefan a Petrei Ciubotariul,
din Humuleștii Neamțului, făcea acum
132 de ani drumul către Iași cu „bidiviii"
lui moș Luca. Nici măcar cuvintele „drum
de fier- nu erau cunoscute. Doar românii pre-
umblați prin Europa auziseră de noul mijloc
de transport. S-au scurs ani mulți și pe la
început de secol XX se proiecta un posibil
drum de fier, care să lege Pașcanii, deja un
nod feroviar, de orașul de la poalele Munților
Neamțului. Proiectul a rămas un vis. A mai
fost reluat în perioada interbelică. Niște urme
de terasamente s-au mai văzut o vreme. To-
tul, însă, a intrat în uitare. Pînă acum trei
ani. Visul a prins contur palpabil. Nu va
trece mult și trenurile vor circula și pe acest
traseu. Ca și pe o altă rută din țară, Vilcele
— Rimnicu-Vîlcea, ca și pe linia Dornești —
Șiret. Examene ale competenței noastre, ale
forței de a construi durabil și eficace. Călă-
torul ce ar zăbovi în orașul unde Ionică în-
văța buchile cu Isaiia Duhu. după ceasloave,
poate vedea acum o superbă stație de cale
ferată.
...Un imens arc de cerc, alcătuit din cele
două șine paralele, și noua traiectorie a căii
ferate te duce din Pașcani, tot spre nord-
vest, către gura unui tunel. Cînd uriașul inel
de beton se ivește printre arbori am impre-
sia că mă găsesc într-o depresiune de munte.
Tabăra tuneliștilor brașoveni — echipa lui
Gheorghe Sabău, care a lucrat și la Meste-
cănis, și la Porțile de Fier, și la metrou, și
la Bîrriova — este amplasată aici, între ar-
bori. Regim de șantier greu. Meșterul Sabău
se bucură, cînd vede lume străină. Mai află
vești noi. Intră în tunel dimineața, mai dă
o raită prin șantierul de-afară, revine și iese
cam tot pe întuneric. Acolo e lumina becuri-
lor. Nu știi cînd e noapte și cînd e zi. Tune-
liștii se grăbesc să dea mîna cu ceilalți ce
vin dinspre Cristești. Tunelul e înalt. Făcut
pentru electrificarea rețelei. Fum înțepător,
aerul, în lumina becurilor palide, are nuanțe
albăstrii, conducta de evacuare a gazelor de
eșapament de la scut — cîrtița aceea meta-
lică, uriașă, care sapă, scoate pămintul, potri-
vește inelele de beton —, de la autocamioanele
ce cară pămînt, materiale, conducta nu face
față. Din tavan se preling picături mari, vine
de apă se scurg printre betoane, într-un loc
plouă de-a binelea. Izvoarele de deasupra.
„Cîrtița" sforăie, duduie, fiarele scrîșnesc în-
ciudat, argila cenușie, compactă, îmbibată de
apă, are duritatea gresiei. Se împotrivește gro-
zav mușcăturii excavatorului. Oamenii, însă, o
împing mai departe. Cu doi metri în două-
zeci și patru de ore. Atît, în zona aceasta.
Uneori, se pun cîte cincizeci de pușcături și
abia-abia cade un strat de cîțiva centimetri.
Chiar de la intrare au avut o surpriză de
proporții. Mergînd așa din surpare în surpare,
tot stăpînindu-le cu inele și contraforți, la
un moment dat, a intrat toată pădurea în
tunel. Ia și scoate noianul acela de pămînt
și prundiș, cu copaci cu tot, apoi vin apele
astea sîcîitoare. „Adevărul este —■ zice meș-
terul — că tunel fără apă eu n-am văzut.
Cel puțin, pe unde am fost cu fîrtații mei.
Așa că mergem înainte. De mare ajutor ne
este scutul, ultimul tip, de construcție româ-
nească, o microuzină sadea de făcut tunele...".
Trecem de tunel. O tăietură imensă într-un
deal, o cuvă de pămînt de cîteva sute de
metri, ne amintește brusc de grandioasa lu-
crare Canalul Dunăre — Marea Neagră, cea
mai semnificativă pentru vocația constructivă
a românilor noștri contemporani. De pe
creastă, meșterul Goldan se vede parcă mai
mic. Falii mari se rup din taluzuri. Iar iz-
voarele. Lichidul vital și neastîmpărat este
diriguit, în cele din urmă, pe unde vrea omul.
Cîțiva kilometri, și panglica argintie a Mol-
dovei joacă în fața ochilor. Podul de cale
ferată, primul de acest fel, construit din be-
ton armat precomprimat — spun inginerii Al.
Ciolan și Ion Trifan, șantieriști deprinși cu
viituri și geruri, cu pîinea ruptă grăbit, din
mers, și îmbucată aproape absent. La o vi-
itură, venită cam pe nepusă masă, s-au găsit
dale de beton de șase tone fiecare îngropate
în prundiș la trei metri. Podul peste Moldova
este aproape încheiat. Undele rîului se freacă
furioase de corpul betoanelor, implantate în
albia milenară.
La Tîrgu Neamț, în holul splendid al gării,
lucrat în lambriuri de pin și mozaicuri vene-
țiene, parcă ar fi o sală de protocol pentru
oaspeți de seamă, prin geamurile mari pri-
Aim munții, zidurile eterne ale cetății, ce stră-
juiesc maiestuos întreaga alcătuire a oame-
nilor.
Vasile IANCU
Convorbiri literare — 8
65 DE ANI DE LA FĂURIREA P.C.R.-------------------
Ani colindat așa, făcut praf, o vreme
străzile din. jurul Pieței ; tot ce-mi
ziceam pe la răsăritul soarelui că e
viața nerușinată și fără fasoane, viața pie-
ții, acum îmi apăruse de-a dreptul dezgus-
tător. Sub umbrelele mari și decolorate din
foaie de cort dormitau negustoresele grase,
leoarcă de nădușeală iar micii nevinduți și
fleicile înverzite sub pojar miroseau respin-
gător de eficace, mușterii îi lăsau în plata
lui Dumnezeu. Mă miram cum un rafinat ca
losif Eugeniu Got vine să privească acest
sediu al sordidului de două și de trei ori
pe zi și mereu vede monumente. încotro
s-o iau ? M-am retras spre străduțele din
jur, strimte dar curate, așa ca să mă duc
undeva numai să nu merg acasă să-i spun
Evei ... Ce să-i spun ? Că m-a încolțit din
primele momente, vorba lui Anghel, par-
că i-aș fi asasinat mama ; mama lui ! Asta
era pusă la cale, să mă vadă complexat ca
pe un ieșit din pușcărie, să mă alipesc de
piciorul lui ca un cline jugănit. Nu și-a
găsit omul ! Trebuia să uit, voiam să uit,
dar singur nu reușeam. Acasă n-avea rost
să merg așa intors pe dos, m-aș fi trădat,
trebuia să ajung la Eva mai încîntat ca
ieri, să arăt ca un învingător, era cazul să
mă îmbărbătez... Cel ce nu are filosofie nu
are răbdare, ori invers, cine n-are răbdare
n-are filosofie. Să fim răbdători, n-a fost
răbdarea sabia tăioasă și scutul românului
douăzeci de veacuri. Dar cit poate răbda
un român insulta ? (Asta iar aduce a lamen-
to). Pînă una alta îmi spuneam mereu : o-
mul sfințește locul, omul sfințește locul și
o să fie bine. Aya, dacă sfințește locul poa-
te sfinți și timpul ! Tii, oare indivizii obse-
dați de locul' lor sfînt țin să sfințească și
timpul ? Uite, replica asta dacă-mi sosea la
vreme i-aș fi dat drumul cu plăcere în ure-
chile foarte închipuite ale lui Teflu. Mă în-
tîlnisem cu el în urmă cu trei zile, simbătă.
Se făcuse dublu de îngîmfare, se făcuse
uriaș, era călare pe situație, era sigur că o
rezolvase. Știam că nu avea repartiția în
regulă și l'-am ispitit cum de reușise per-
formanța. „Am totdeauna un vînt de rezervă
care-mi umflă pînzele pe loc. In orice loc!
Eu nu sînt din aceia care sfințesc locul, a
mice, cînd e vorba de mine, mie mi se sfin
țeste locul !“. Vom mai reveni la sfinția sa,
la vînturile sale...
Să-i dăm drumul in lume, iată o idee
demnă de Caranda ; de ce omul nu ambițio-
nează întîi și întîi să sfințească timpul ?
Trebuie să i-o plasez, trebuie să telefonez la
ziar, este ! — sigur mă voi înălța ceva-ceva
în ochii lui. Și cînd va face ochii mari cît
am crescut în două zile, numai bine îi măr-
turisesc în ce lături am intrat... Nu, nu, ar
rămîne cu amintirea asta, nu, acum „venim’*
iar cu un tonus de zile mari, intrăm in chip
de tinerețe, de forță propulsivă în istorie. Și
mai tîrziu ne mai dezumflăm, acum păstrăm
aparențele în public. Ne facem că e bine,
că sîntem foarte stăpîni pe rol, că nu ne-a
încolțit nimeni.
L-am găsit la redacție pe Caranda, era
„super cap limpede**, era iar epuizat, iar gră-
bit, iar nenorocit ; telefoanele il torturau vi-
zibil, dar răspundea l’a toate atent, plin de
acea bunăvoință a moldoveniei și glasul lui
prietenos, cald cred că-i îmblînzea pe cei de
la capătul lumii, pe toți șmecherii și ațoșii
care voiau să-1 expedieze scurt. El punea or-
dine în lucruri, cel puțin pe hîrtie, cerea de-
talii, se tocmea fără patimă, totul se cuvenea
să fie respectuos, să nu dea nimenj buzna.
Cum să-1 întreb eu o chestioară acolo ? E-
ram hotărît să mă retrag, venisem așa...
într-o vizită de... Prea bine, prea bine, în-
semna că nu mă grăbeam, putea să-și facă
și el atîta timp cît să-mi servească o cafea
braziliană, un nes, „cafe torradoe maido in-
stantâneo", „instant coffee** citea el mitra-
liind de pe o- cutiuță roșie. Puse termoplon-
jonul intr-un ibric de aramă care se afla pe
măsuța telefonului, în spatele unui morman
de cărți, încălzi apa, frecă la repezeală za-
hărul cu acea „cafe Globo soluvel** și mă
servi ; pentru mine totul era o noutate. Mii-
nile umflate ca niște pîinișoare ale lui papa
August se descurcau de minune, dar într-a-
devăr, Caranda arăta obosit. Capul său
imens, fața umflată cu toate ale ei supra-
dimensionate (în afară de nas), arătau găl-
bejite rău, parcă de multe luni nu le-ar mai
fi irigat sîngele. Dar se vedea că-i face
plăcere că l-am vizitat pe el înaintea tutu-
ror, fiindcă m-a întrebat dacă am mai tre-
cut pe la prietenii noștri. A fost foarte dră-
guț, mai drăguț decît alteori. Dacă intram
bocindu-mă cu aerul de biet țărănuș rătă-
cit, îl deprimam de tot. Mai trecusem cu
cîteva săptămîni în urmă pe la el și atunci
numai nu plesneam de mîndix. îi mulțumi-
sem că m-a alungat La carte, aveam să-i arăt
acum ce e gazetăria... Mi-a destăinuit că nici
nu știam eu ce reprezentam acum pentru el,
pur și simplu eu i-am inspirat eseul al IX-
lea, situația mea, faptul că intram in vii-
tor pe ușa din față. „In prezent**, l-am rec-
tificat eu, „nu, n-am greșit, în viitor**. S-a
produs ca același brav ostaș care face cinste
citatelor... Ayaya, dar apare și cîte un citat,
rar dar apare, carc are rolul de încurcă-des-
curcă lume, rolul lui Truffaldino. S-a grăbit
să-mi comunice cîteva idei din eseul al IX-lea,
pe care îl socotea testamentul lui spiritual,
ceva în genul Iluminărilor lui Rimbaud Nu
mai țin minte de ce incipit s-a folosit, dintr-o
dată am descoperit că a introdus niște nivele
ale trecutului... în fine, în fine, la un mo-
ment dat a adus vorba despre cei ce își fac
un viitor spurcînd cu înverșunare trecutul
apropiat. Mă rog, nu țin minte foarte pre-
cis, ar fi fost interesant, dar constat că me-
moria mea este extrem de fidelă, extrem de
sensibilă cînd e vorba de sinistru, în rest e
selectiv fidelă...
Susținea serios că toți sîntem responsabili
cu istoria și că orice istorie nu e altfel d°-
cit. pe măsura celor ce o nasc. (Doamne, dacă
a început să se ramolească, m-a plesnit un
gînd și ca să nu mi se vadă vreo reacție aiu-
rea pe față l-am luat la vale : „Pînă aici
nimic nou, papa Bebe, nimic nou ! Cind a
fost vorba de istorie așa s-a afirmat, așa
s-a declamat mereu").
Numai că nu s-a crezut serios, mi-a re-
plicat el. Eu mă îndoiesc dacă înțeleg toți
că a sosit vremea acum să ieșin deasupra
în istorie. Sint istorici care calculează că
„intrăm- și „depindem** și „sîntem condi-
ționați" de un calcul infinit al destinului și
e mai nimerit să așteptăm un ceas mai pri-
elnic... Cică numai așteptarea și hazul de ne-
caz este salvarea noastră. Cu hazul de ne-
caz. de acord ! (Cine rîde la urmă rîde mai
bine, m-am alăturat și eu perfid). Dar nu
cu așteptarea ! Destui am avut pină acum
psihologia aceea de provinciali invitați la o
masă în capitală. Pină nu văd că gazda a
mîncat pe jumătate nu se ating de cuțit și de
piine. Psihologia asta de figuranți, la nai-
ba, și scăpăm odată de ea ! Istoricii înșiră
trecutul, dar unde este Marea Chartă ca să
înțelegem prin ce virtuți avem șansa să de-
frișăm și să ne croim drumul nostru în co-
drii timpului ? Ei ?! (E aburos totul, Au-
guste, e pretențios noi croim prezentul, să
lăsăm misia asta altora).
Aici a întors-o strategic. Iată că ne ve-
dem istoria, mare, cum și este. Dar apare
ceva ciudat, foarte ciudat. Nu ți se pare că
avem o vedere paradoxală cu toții, vedem
mai ales ce e mic în jur, întîi ce e larvar,
libăncile, limbricii, pocitaniile, bimbiricii, par-
că nu știm să ne privim. Dacă istoria pe care
o punem la cale e așa de mare, iar noi ve-
dem în jur mai ales pigmei, trebuie că exis-
tă în locurile cheie oameni peste măsură
de răzbătători, de iscusiți, de... Și dacă nu-
mai aceștia sînt în stare de atita miracol,
ehei, ce istorie fenomenală am trinti noi dacă
toți ar fi serioși.
Am vrut să mă ridic, pretextind că am
înțeles. Era o conferință pe care probabil o
repeta, profita că își găsise un auditoriu în-
găduitor. Dar nu, nu terminase, abia acum
venea deschiderea lui, profeția lui, el era
omul’ care aflase ieșirea din labirint ! Marx
spunea că de trecut ne despărțim rîzînd. Dc
un anume trecut, des.gur, numai de un anu
me trecut, ehei I Pentru că anumite etaje ale
trecutului ne cer să le judecăm cu marc
atenție — insista Caranda — și să le cerce-
Dan HATMANU :	„Pace*‘
tăm pînă la a ne învrednici să le egalăm.
Un alt mare dascăl al omenirii ne-a învățat
să privim cu cea mai înaltă admirație spre
Renaștere care a avut nevoie de titani și a
creat titani.
„Asta miroase a paseism — trecutul ca vi-
itor, Auguste, paseism sadea".
„Renașterea ca viitor, de ce nu ? Dar dacă
aspirăm spre a egala și a întrece acel tre-
cut, sîntem noi pregătiți, avem destulă tă-
rie morală să conviețuim între titani, să-i
acceptăm ?**.
Unde dispăruse leșinatul care era cu cl-
teva minute mai înainte ? Subiectul îl fas-
cina, devenise minunat de strălucitor, de
surîzător, era ceva neverosimil la mijloc. O-
chii lui candizi, verzui, acum parcă mijeau
ironici de sub ovalul frumos al arcadelor.
Cred că pe undeva mă lua peste picior, dar
pe unde? Aveam sentimentul că vrea să mă
tragă pe sfoară cu ceva, dar îmi și plăcea
să-1 descopăr fremătînd de agitația aceea vo-
luptuoasă a inspirației, îmbătat ca de feri-
cirea unor onoruri nesperate. Mă așteptam să
rîdă din moment în moment de mine, dar
nu s-a întîmplat asta :
„înțelegi, nu ne rămîne decît să ne creăm
titanii ! Dar să nu-i stingherim, să rezistăm
alături de ei". Pur și simplu nu înțelegeam
de unde pină unde ? Arăta excitat de o dul-
ce putere și o înduioșătoare fudulie. în totul
se vădea ceva fierbinte și amuzant totdeo-
dată, buzele sale frumoase, rumene dintr-o
dată și ușor pofticioase simțeau ca pe o is-
pitire să emită ceva așa de radical, ochii lui
inocenți și inguști de om leneș priveau în-
crezători, iar nasul distins participa și el
la acest regal. părea să savureze mirosul
pur. ca de zăpadă al ideii îndrăznețe. Firește,
fălcile grele, bărbia revărsată, urechile și ele
erau pline de importanță, pline de plăcerea
si noutatea elevată a evenimentului, a ban-
chetului.
Nu mai era grasul diform și greoi, ci doar
un bărbat corpolent, afabil, care iată, tru-
dea să afle un drum sigur Slăninile pînte-
ului cît ale unui urs nu se vedeau din spa-
tele biroului ; cămașa din in de un galben-
muștar cu două buzunare imense era udă pe
la subsiori. cu toată răcoarea din clădire pe
o vreme ca aceea toridă. Batistele albe de la
• piept își aveau rostul lor de onoare. Ele
trebuiau să mascheze protuberantele sinilor,
ca niște mamele de femeie. Unui om așa de
radios care, iată, aflase drumul pentru su-
praviețuirea bietului român nefericit preț de
1900 de ani, unui om asa de bun, tocmai
pentru că se gindea numai la alții i se pu-
teau ierta multe.
Am plecat imediat cu un fel de teamă
obscură, aveam impresia că e ceva nevero-
simil — nu cumva era la mijloc un soi de
magnetism? Dar ce leneș medium sînt de
vreme ce din arșița aceea a lui doar un gînd
subțire ca o lamă a aiuns pînă la mine — să
ne sacralizăm timpul. Tn fine...
A fost foarte bine că am rlecat grăbit.
Altfel aflam că tot ce mi se întîmplase in
ziua aceea s-a datorat lui Caranda. Fără
voia lui. dar din cauza lui. Peste cîteva zile
numai aveam să aflu că îi ceruse lui Haras
o favoare pentru mine — să se intereseze de
mine, să mă aibă în vedere. Iar directoru-
lui nu i se putea reproșa nimic, mă avusese
în vedere, doar că mă plasase celui mai ze-
los cons’iier al său. celui mai pasionat de
ordine. Să te prăpădești de rîs. Cu timpul
însă toate se aranjează...
♦ *
Dar atunci nu cunoșteam sursa acestui
instructaj atît de complet, eram convins că
directorului ii făcusem o bună impresie, iar
lui Crantz îi displăceam. Aveam nevoie de
sfaturi, trebuia să-mi caut prietenii, dască-
lii. Am pornit spre bătrînul Gheorghian, ho-
tărît să-1 văd în aceeași zi. Era un bun mo-
tiv in fața Evei. am trecut să-i mai văd
pe-ai mei. Dar pe drum m-am deshotărît tot
mai mult. Dascălul Gheorghian e un om pă-
țit. e ceea ce numim un om incercat de des-
tin. el vede Înainte de toate primejdiile. Cum
să-i spun că un tovarăș care este ceea ce se
cheamă „un nume" deja m-a contactat...........A-
dică ?". „Adică vrea să fac parte dintr-o
echipă, vrea să mă atragă într-o echipă, ce
știu eu ?". „într-o echipă !? Ce fel de echi-
pă ? Cine sint in echipă ?". „De unde să
știu eu ?". „De ce nu ești atent ? N-a însem-
nat nimic pentru tine năpasta mea !? Din
prima zi ai sclintit-o. N-am pretins să înve-
țe nimeni altcineva din lecțiile mele, dar
nici chiar tu ?!“. Domnul Gheorghian se va
prăbuși, nu mi-ar ierta-o pentru nimic... Ei,
nu, am să-i spun și lui că e grozav, că toți
sînt surprinzător de delîcați și deja mai
multe echipe mă doresc, mă curtează, mă
ademenesc, imi descr.u colectivul, mă instru-
iesc. „N-ai să poți minți cu convingere, ami-
nă, Alexandre, amină Și nu m-am dus
atunci la Gheorghieni, i-am vizitat peste cî-
teva zile. Acum știam de intervenția lui
August Caranda îneît am avut tăria să le
spun ce-mi pregătisem astăzi, marți. „Tu
n-ai ce învăța de la nimeni, la capitolul ma-
niere, relații în colectiv, diplomație, mă va
asigura Gheorghian foarte încrezător peste
cîteva zile (de unde se vede că totul depin-
de de hotărîrea pe care o luăm la un mo-
ment dat). Mereu să asculți ce ți se spune
și mereu să faci cum crezi tu**. Aceasta se
întimpl'a deci anul trecut, în 1960, în luna
septembrie.
Fragmente din romanul „Cavalerii soare'ui“
pentru un singur
cîntec
Vis timpuriu săpa fintîni și fintîni în
splendoarea
unui cîmp cu margarete celeste
Calendar în extaz
și casa unei depărtări atîrnind de fumul
subțire
al ideii de patrie
înaltul mesaj cu ugerele pline de fragi
al limbii române murmur al umărului
susur în ploaie
al frunzei filtrate de penajul de mierlă
genunchiul pe spuma turmelor
Și noaptea cu rouă ei mov
pat de credință pentru un singur cîntec.
fulgere
de primăvară
Căruța asta cu fulgere de primăvară
țăranii merg încet să nu se spargâ-n fin baba
și moșneagul de ceramici
Zburătoarele și ele ling sare din sarea
zimbrului
Nu-i fluier să nu fi fost os de Domn
dar și eu mă voi cheltui pină Ia capăt
în această seară care încape intr-un
violoncel
An al buzelor purpurii
an al culegătorilor de scoici din pădurea
caldă
trupul meu e nefericit de îngust
pentru aceăstă vrăjitorie
de a fi.
memorii
pentru mîine
Mai dorm ca să-mi aduc aminte mă mai
întorc în somn
ca să privesc în urmă
ca să mă simt arat
întors pe cealaltă parte de-un plug de lemn
de Cronicar
Veniți semănători mi-e trupul reavăn
singur dau foile Ia calendar
deja sînt frunze cu memorii pentru mîine
Ziua am insomnii cunoașterea îmi arde
rărunchii.
umbre tari
In umbra sandalei eu sînt și pe mine mă
sprijin
de umbra Muntelui magic
Cam toate-s din umbre înghesuite în alte
umbre
compacte
de 2000 de ani umbre tari
cristaline măcinate la moara de vînt
făină nisip mortar ziduri fundații cetăți ruini
pentru atîtea și atîtea alte fundații
și turnuri cu iarbă pe acoperiș
Și o fereastră
lumina acestei seducătoare zile
eu care văd prin mine ocheanul de febră.
9 — Convorbiri literare
poezia ca rană
deschisă
Actor, dramaturg și poet, Constantin Popa
a împlinit, recent, o vîrsta de bilanț.
Dintre piesele pe care le-a scris, aș re-
ține, în primul rînd, Regulamentul de bloc.
Interesante sînt, însă, și celelalte texte dra-
matice pe care i le cunosc — Calul verde și
Al doilea interviu. Despre actor nu este ca-
zul să scriu aici. Poetul a publicat Cuvinte
învinse, Perioada de instrucție și acum, tot
la Editura Junimea, împăcarea cu Faust. Ciclu-
rile („Marele semn", „Albumul de cuvinte" și
„Despărțirea de sine") nu au corespondențe cu
titlul volumului. Nici poeziile, fiecare în parte,
nu transcriu, în limbaj liric, o experiență faus-
tică. Titlul volumului orientează, cumva, din
afară, lectura, așezîndu-se ca un clopot de sti-
clă peste 'istoria unui sentiment, conservîndu-1
La vîrsta primelor bilanțuri. Constantin Po-
pa își amină bilanțul : întreaga lui poezie (șl
nu numai poezia, dar și teatrul) lasă impre-
sia că ia de la capăt mereu aceeași experien-
ță, adîncind-o, așezînd-o în alți termeni. Ca
un chirurg, poetul scociorăște într-o rană des-
chisă. disperat și patetic, obsedat de adevărul
propr.u. De la primul volum și pînă acum nu
se observă o evoluție. Mișcarea e, mai degrabă,
de „revoluție", eliptică, în jurul unui „soare"
care nu se răcește și care întreține, sub cu-
vinte, temperatura lavei.
Persecutat de ideea „atentatului- la indivi-
dualitate, poetul scrie rinduri frumoase des-
pre Defectele numărului („cînd numărul, oh,
numărul, puternicul, înlocuiește literele nu-
melui meu"). Latura intimistă a acestei poezii
se revendică de la refuzul cantității si postu-
lează un primat al unicității experienței, pe
care o transcrie ca pe-un jurnal de bord. Cu
umor. Buletinul meteo trece în registru ironic
„prognoza" stărilor sufletești : „Datorită unui
front ciclonic, iubito, Teritoriul dragostei
noastre / Va intra într-o zonă depresionară.
Cu cer mai mult noros. Favorizînd apariția
de îndoieli / Coborînd sub zero grade — Izo-
lat, mai geroase. / Sub influența unui trans-
port de aer rece, / Țara privirii noastre va
prezenta ceață, Atît în zonele de deal. Cît
și în cele de vale. / Dor slab pînă la potrivit /
Și plînsori locale. / La această oră. Vremea
este caracterizată de frig, / Pe alocuri foarte
frig, iubito, / Mai cu seamă în partea de răsă-
rit a speranței / Unde se semnalează apariția
de polei Și accidente în circulația sentimen-
telor. Pentru următorul interval. Iubire cu
intensificări trecătoare, / Revoltă staționară,
ochi cu cerul schimbător, / Mai mult închis.
Datele prognozei nu sînt prea concludente.
Astfel, iubito, vom asista / La mari căderi de
pleoape ' Iar barometrul va înregistra • în-
trebări abundente". Personal, prefer această
distanță ironică, pe care-am semnalat-o și In
Perioada de instrucție. „Povestea unui senti-
ment", așa cum apare ea în Despărțirea de si-
ne, are, după gustul meu, o temperatură prea
ridicată („Cînd voi scrie f Despre frumoasa
domnie a acestei iubiri / Asupra sufletului
meu"). La această intensitate a sentimentului
se cuvine fie o radicalizare a sincerității pînă
la limita jurnalului, a literaturii mărturisiri-
lor, în stil analitic, fie o trecere mai gene-
roasă către universal, cu sacrificiul sinelui.
Am mai reținut, din volum, Albumul de cu-
vinte, o elegie refuzată, în care tot disprețul
pentru unealta trădătoare a scrisului se trans-
formă în laudă : „Timp sechestrat între pa-
gini, / Memorii la minut, calcinate, / Portret
de cuvinte, sclerozate imagini / Tot felul de
cuvinte presate, / Cuvinte bunici, o mie opt
sute, / O mie nouă sute și, / Cuvinte sur-
ghiunite-n epitaf, Cuvinte cu mănuși, parfu-
mate, / Frezate cu perdaf. Cuvinte tolănite
pe sofa, poziția copil, / Luate din față, în pi-
cioare, profil, ' Cuvinte cu barbă și frac, / Cu-
vmte-n opinci și-n obiele, Cuvinte sepia, alb-
negru, verzi, / Roșii, cu șapcă de piele, /
Cuvinte domnișoare, în rochii de seară, / Cu-
vinte doamne și Doamne-Doamne, ' Galeșe sau
cu privirea de ceară, / Cuvinte făcînd rugă-
ciunea / înrodind sanctuarul* Cuvinte făcînd
trotuarul. Cuvinte lege, cuvinte înjurături, /
Cuvinte fotografiate la mare, La munte, cu-
vinte în concediu de boală, Cuvinte ieșite la
pensie, dărîmături, Cuvinte imortalizate-n
rostire, / Cuvinte uitate, rătăcite pe drum, /
Cuvinte înhumate, îndoliate... Cimitire muta-
te-n album". Tonul acesta, grav în fond, jucăuș
și persiflant — în aparență, convine cel mai
mult poetului, pe care transportul sentimental
îl duce, cînd se ia cu totul în serios, la locuri
comune : „Abia atunci să m-aștept să văd /
Cum mi se înfățișează ruptura luminii. / Cum
să iau mai în serios ' Dimineața asta Și
toamna asta ca un mare obraz ' In care ver-
dele s-a plictisit, ' Și noaptea asta / Și în-
ceputul ca fiind totdeauna Cel plin de sfîr-
șit" (Avertisment).
Se aude, în volumul acesta, o bătaie de
gong. Constantin Popa, la fel de patetic în via-
ță, ca și în literatură, are, și în poezie, gustul
efectelor „teatrale" și, la fel ca în teatru, cele
mai reușite scene nu sînt acelea în care „ac-
torul" mizează pe sinceritatea comunicării. Dis-
tanța, în care poetul se simte înstrăinat, și
chiar este !, îl avantajează. Aș spune că „per-
sonajul liric" cel mai „verosimil" nu este cel
patetic, cu toate că mai aproape de adevărul
ființei, ci, dimpotrivă, „personajul dramatic", o
voce mai degrabă impersonală, care împrumută
numai cîteva din trăsăturile autorului ei. „Des-
părțirea de sine" ar trebui să fie și o „renun-
țare la sine", spre binele artistului, care, cel
puțin în ultimul an, a dat cîteva dovezi con-
vingătoare, în teatru (Cu Regulamentul de
bloc) și în poezie (cu poemele ironice și pa-
rabolice din împăcarea cu Faust), asupra ta
lentului său.
La prima lectură, m-a surprins rigoare^
geometrică din volumul lui Vasile Constant»
nescu, Sfera cu raze inegale. Practica forme-
lor fixe, titlul volumului, persistența cuvin-
telor sferă, arc, spirală, rotund, cerc m-a dus
cu gîndul la o geometrie ascunsă, barbiana,
la un ermetism matematic cu semnificație ezo-
terică. Ermetismul acesta există, probabil, cum
și semnificația depășind poezia. Poetul e, în-
să, un personaj derutant, urmuzian de la un
capăt la altul. Vasile Constantinescu are un
umor de tip special, în persoana fizică și în
persoana spirituală. El joacă o farsă, la urma
urmelor tragică. Probabil că și Urmuz se as-
cundea în baston, pentru el ’ existența avînd
coordonate cu mult mai grave, dejit o lăsau să
se întrevadă textele. M-am întrebat, în mai
multe rinduri, dacă nu cumva Urmuz avusese
revelația unei existențe mai profunde decît
ne-o poate transmită literatura. La Vasile Con-
stantinescu, persoana mi se pare a fi o mască.
Omul este mai profund și mai grav decît pare,
iar poetul se amină arătîndu-și, ca un iceberg,
dintr-o timiditate inexplicabila, numai o parte
neînsemnată din sine. Asociația cu Urmuz poa-
te să pară bizară, pentru că, la Vasile Con-
stantinescu, descoperim poezii unde nostalgia
clasicității domină orice alt sentiment. Ace-
eași mină care scrie Poem de dimensiunile
unui felinar, scrie și Trestia de raze, pe care-o
reproduc : „Femeia aceea în genunchi. O ci-
fră / pe cureaua de transmisie a lumilor.
Poate că celelalte cifre s-au șters — Semne
ale unei ecuații pe care / nu o vom ști nici-
odată. ,7 Soarele cade după iluzia unei se-
ringi transfinite. E pus / po o targă și scos în
afară de scenă. / S-a făcut amiază. Genunchii
femeii / ard în univers ca două candele ne-
gre". Aici aș face o paranteză care nu mai are
legătură directă cu poezia lui Vasile Constan-
tinescu. Recitind, destul de recent, textele lui
Urmuz, am descoperit, în cîteva bucăți, un aer
de clasicitate care le face aproape academice.
Cazul cel mai tipic mi se pare a fi miniatura
După furtună.
Insist asupra lui Urmuz, pentru că mi se
pare că în poezia lui Vasile Constantinescu se
produce aceeași mistificație. Instinctul îl îm-
pinge spre formele fixe, canonice. Sensibilita-
tea este una de tip obiectiv. Inteligența con-
trazice datele „naturii", nu numai din orgoliu
cultural, dar și dintr-un inexplicabil demo-
nism. Din contradicția internă rezultă o litera-
tură de tip ludic, ironică, aproape fără voie, și
care amestecă realul cel mai palpabil cu cel
mai nesăbuit imaginar. „Domnul contabil de la
etajul 3 Nu mai vede să scrie" (Peisaj cu
pasăre și electroni), scrie Vas le Constantines-
cu si simțim, imediat, drama contabilului de
la etajul 3, și-n paralel cu ea, și drama noas-
tră, într-o lume de contabili.
Realitatea pare făcută din cuvinte. Ea nu
se impune prin imagini, ci se imprimă în me.
moria lecturii prin sintagme gazetărești. Va-
sile Constantinescu scrie un Poem din materii
prime refolosibîle, un Ghid turistic în care nu
se precizează profesiile călătorilor, un Poem
avind la bază principiul macazului. Figura re-
torică este sobrietatea ironică, ținuta marțială
batjocorită subtil : „Sună o goarnă fantomă...
Ca mierea de dulce e sunetul : Alinierea ! /
Și tăcere. Există în timp o divină ' — a
perfecțiunii stea — disciplină, spaima de
moarte ca preț al vieții / — in imn luminos
s-o preschimbe poeții! 7 O, muzica sferelor !
Și totuși de unde / acea goarnă fantomă în
sînge-mi pătrunde? / Ci zeii-s în ceruri —
sau pe pămînt? / Spui: sfinte cămăși! Din
blugi faci un sfint... / E mort dumnezeu. în-
gropat în atom. Trăiască dumnezeu încarnat
într-un om! / Aliniereaa! Și liniște... Ce
colosală / e deplasarea spre roșu universală
din monadă-n monadă : Tot înainte Simt
că-s o umbră-n ceața aducerii manite... / Ma-
siv, ca un tanc, prin a istoriei hală Marșul
Materiei își taie Calea Regală" (Ca o goarnă
prin suflet sunînd).
Se simte, aici, o mare sforțare de salvare
a formelor academice. Un spirit insurgent s-a
instalat într-o formă stilistică mai degrabă
conservatoare. Poetul are imagini de reală
prospețime : „Mai întîi a căzut din cer o gă-
ină". Se luptă cu imaginile inspirate din via-
ța de toate zilele de parcă acestea l-ar înde-
părta de esențe. Și este o reală suferință în
această distanță, pentru că Vasile Constanti,
nescu visează o poezie filosofică. Aceea, însă,
ar fi mai puțin personală decît această luare
in derîdere a filosofării. Forma de demonism
care apare în Sfera cu raze inegale ar putea
fi și mai mult adîncită, către o parodiere în-
cărcată de tragism a cugetării. Gravitatea, du.
biată de batjocură, poate da acestei poezii ade-
vărata dimensiune.
I
Val CONDURAC1IE
Constantin Popa : „împăcarea cu Faust".
Ed. Junimea, 1986.
Vasile Constantinescu : „Sfera cu raze
inegale" Ed. Junimea, 1985.
biografi
si cronicari
0 carte despre Rebreanu semnată de Ni-
culae Gheran nu poate surprinde pe ni-
meni. De mirare e că a scris-o abia a-
cum. după atiția ani de stăruitoare muncă la
ediția critică Rebreanu, una din cele mai bu-
ne din cîte au fost consacrate scriitorilor noș-
tri. Nu e mai puțin drept că notele celor un-
sprezece volume tipărite, din seria de Opere,
pe care o dorim cît mai grabnic integrală, al-
cătuiesc singure cîteva groase tomuri, în sta
re să clădească reputația unui cercetător. Ne
lipsea însă o biografie a scriitorului, o bio-
grafie care să trieze informațiile, alegînd a-
devărul de ficțiune, umplind lacunele și în-
depărtînd erorile, iar Niculae Gheran, in cli-
pa de față cunoscător pe degete al arhivei
rebreniene, era cel mai îndreptățit să o ela-
boreze. Tînărul Rebreanu este doar prima
parte din așteptata viață a prozatorului, ocu-
pîndu-se dc Rebreanu, de pînă la Ion, a cărui
existență a reținut mai puțin atenția istorici-
lor literari, mulțumiți cu mărturisirile, în-
destul de contradictorii ale scriitorului și cu
amintirile contemporanilor, nici ele bizuite pe
o memorie fără cusur. Fapt oarecum de în-
țeles : pînă în 1921, cind tipărește întîiul ro-
man, circulația numelui său era restrînsă, li-
mitîndu-se la cercurile gazetărești și teatrale
în care se mișca tînărul ardelean. Frămîntări
și Golanii, culegerile de nuvele, nu izbutiseră
a-1 impune nici publicului, nici — mai ales
— criticii. Nici măcar Catastrofa (din 1920) nu
se bucurase de o soartă mai bună, deși cuprin-
dea cîteva realizări de vîrf ale nuvelistului
Rebreanu. Noi le vedem cu alți ochi, nu atit
dintr-un mai dezvoltat simț al valorii, cît
pentru că beneficiem de cunoașterea întregii
opere ulterioare. Citind schițele și nuvelele, m
clusiv azi unanim prețuita Ițic Ștrul dezertor,
știm că le-au urmat Ion, Pădurea spînzurați.
lor și Răscoala. Din prestigiul romanelor se
împărtășesc și prozele scurte, cum plantele
din lumina sorilor, făcîndu-ne să le credem
incandescente. De-am putea intra, fie și pentru
o clipă, în pielea cititorilor din deceniul al
doilea, probabil că le-am semăna pînă la con-
fuzie. Scrierile tînărului Rebreanu, ameste.-
de stingăcie și siguranță, n-aveau cum pre-
vesti stilul maturității și, cu atît mai puțin,
vocația de romancier. Creatorul de romane
nu e deloc nuvelistul deprins a se mișca pe
suprafețe mai largi, ci „locatarul" altui orizont
stilistic. Rapoartele la marile construcții epi-
ce, pînă și cele mai bune nuvele se dovedesc
a fi plămădite dintr-un aluat diferit. Dacă
1921 este un an de hotar în cariera lui Re-
breanu, pricina nu e atît maturizarea vocii
autorului de proză scurtă, altminteri eviden-
tă, cit înlocuirea acesteia cu o alta, dintru
început limpede și fermă, vocea romancieru-
lui. Să nu ne înșele faimoasa scrisoare din
22 iulie 1910 a Ivii Mihail Dragomirescu, ce
pare a presimți romancierul de peste unspre-
zece ani ! Asemenea pronosticuri s-au făcut
în critica noastră cu sutele, mai cu seamă în pa-
ginile de corespondență privată, și confirmările
cîte au fost, descurajează prin număr. Amato-
rii de literatură epistolară vor fi știind ce dar-
nici sînt criticii între patru ochi, cu cită ușu-
rință aruncă, în absența martorilor, superla-
tive protejatilor și, nu în ultimul rînd, ce de-
parte sînt ele de opiniile formulate în public.
Sâ nu uităm, apoi, că Dragomirescu se adresa
unui Rebreanu în stare de arest, cînd orice
încurajare, fie și exagerată, era binevenită.
Mort la 35 de ani, Rebreanu ar fi îngroșat
rîndurile autorilor consemnați de istoriile li-
terare sub genericul : „alți prozatori din epo-
că". A fost insă destul să publice Ion pentru
ca scriitorul aproape nebăgat in seamă să
uree brusc treptele consacrării. Transforma-
rea nuvelistului în romancier constituie o e-
nigmă pe care, deocamdată, perspicacitatea cri-
ticilor literari n-a dezlegat-o și nici nu sini
semne ca viitorul apropiat să aducă vreo
schimbare.
Biografia întîiului Rebreanu. încă nuvelist,
dar pe cale a deveni romancier, lipsit încă de
notorietate, nu și de ambiția dobindirii ei. o
scrie Niculae Gheran în Tînărul Rebreanu.
Este, o spun din capul locului, o cercetare în
toate privințele captivantă. Riguros documen-
tată, fără a fi și seacă, interpretind, însă nu-
mai’ sub directul control al dovezilor, polemi-
că atunci cînd împrejurările o cer, și o cer
în permanență, este o carte vie și funcționa-
lă. fără pretenții de literatură, însă bătînd mă-
car în cîteva rinduri La porțile biografiei li-
terare. E aproape de necrezut că atîtea nea
devăruri au circulat pînă acum nestingherite,
și nu referitoare la un autor din zorii lite-
raturii române, ci la unul din plină amiază a
ei. Un impediment în clarificarea lucrurilor
va fi fost aoela că parte din actele originale
odihneau în arhive străine. Nu și singurul.
Căci apropiații lui Rebreanu, de singe ori de
suflet, uneori și el însuși, s-au întrecut în a
încurca potecile, oricum îndeajuns de întorto-
cheate, și nu neapărat din pură ignoranță.
Hotărît să repună adevărul în drepturile fi-
rești, Niculae Gheran controlează toate datele,
chiar și pe acelea socotite neîndoielnice, coro-
borează, confruntă, confirmă și infirmă, iar
rezultatele acestor migăloase operații sînt spec-
taculoase. Strămoșii, părinții, data nașterii,
studiile la Năsăud și Bistrița, școala de hon-
vezi, demisia din armată, venirea la București,
expulzarea, procesul, reîntoarcerea în capitală,
activitatea publicistică, experiența craioveană,
editarea nuvelelor, iată subiectele ce-și gă-
sesc în Tînărul Rebreanu definitive clarificări.
Amintesc, cu titlu de exemplu, paginile con-
sacrate ieșirii din armata austro-ungară, un-
de biograful, sprijinit pe actele oficiale, sanc-
ționează cu egală nepărtinire interpretările
tendențioase, reînvialte ori de cîte ori pre-
țuirea arătată scriitorului „amenința" să se
oficializeze, stînjenind micimile sufletești din
preajmă, dar și „ajustările", explicabile psi-
hologic, aduse de cel în cauză realităților.
Sînt reconstituite în amănunțime împrejură-
rile demisiei, motivele secrete ale expulzării,
desfășurarea procesului ce i-a urmat, risipin-
du-se astfel suspiciunile ce mai planau asu-
pra acestui dramatic episod, ale cărui ecouri
l-au urmărit pe Rebreanu întreaga viață. O
mențiune specială impun și capitolele referi-
toare la gazetar, prea puțin cunoscut,_ în ciu-
da prolificității ce întrece orice așteptări. Este
meritul lui Niculae Gheran de a fi dezgropat
din presa epocii bogata recoltă publicistică,
a cărei reeditare în seria de Opere va ocu-
pa măcar două volume, semnalînd, deodată cu
diversitatea preocupărilor ziaristului, seriozi-
tatea și competența, independența opiniei și
siguranța gustului. Jurnalistica îi limpezește
gîndurile și-i piaptănă expresia, ce face în
cîțiva ani progrese uluitoare. Gazetarul Re-
breanu se instruește din mers, învață aproare
în timp ce scrie, crește de la Un articol la
altul, ajungînd la Rampa un foiletonist în
toată puterea cuvîhrtului. Multe dintre ideile
scriitorului de mai tîrziu acum prind contur,
îneît nu e de mirare că, la apariția lui Ion,
ideologia sa literară era în linii generale con-
stituită. De n-ar fi devenit romancierul ilustru,
Lar fi așteptat cu siguranță o strălucită ca-
rieră de gazetar.
Cel mai elaborat și mai plin de subtext
capitol din Tînărul Rebreanu mi s-a părut
In căutarea cometei, unde, plecînd de la o
amintire a scriitorului, autorul reface din jur-
nale situația astronomică a zilei de naștere.
Ploaia de stele, altminteri confirmată, e pre-
textul ales pentru a trece în revistă proble-
mele ce agitau viața societății românești, mon
tajul de citate, ingenios gîndit, fiind mai e
locvent decît orice descriere pe cont propriu
Carte necesară, Tînărul Rebreanu îl îndato-
rează pe Niculae Gheran să o continue, de-
pănînd firul biografiei pînă la capăt. Atunci
va poposi, cred, și asupra vieții de familie
nici ea ocolită de colportaje și neclarități, a-
jutîndu-ne a-i cunoaște mai bine soția și fiica
Cind se hotărăsc a practica și exercițiul critic,
scriitorii fie își declină orice înrudire cu pro-
fesioniștii, afectînd a face orice altceva nu-
cărți și idei
mai critcă nu, fie se întrec în declarații de
solidaritate, mod de a spune că acceptă sâ
îmbrace haina de lucru a breslașilor, impăr-
tășindu-le soarta și la bine și la greu. Intre
refuzul înregimentării și dorința ei încap o
mie de nuanțe, toate animate de nobilul gind
al spălării criticii de păcatele tradiționale.
„Vorbesc și eu ca un critic, adică mă consi-
der făcînd parte — vrînd-nevrînd — din tag-
mă", citim în prefața la Ușor cu pianul po
scări, volum ce s'trînge o parte din cronicile
literare tipărite cu intermitențe de Marin So-
rescu în Ramuri. Le-am citit cu neascunsă
plăcere în revistă pentru că erau scrise vioi
și inteligent, exprimau puncte de vedere lim-
pezi, ce împleteau bunul gus-t cu bunul simt.
Cronicarul Marin Sorescu avea o franchețe
expresivă si o purtare preaplină de firesc, jo-
vială, amicală, ca într-o conversație la cafe-
nea, unde ideile se plimbă goale pușcă, lipsin-
du-Ie sentimentul pudorii, iar vocabularul nu
cunoaște îngrădiri puritane. Dacă adăugăm la
toate acestea desele formulări memorabile,
caracterizările iuți și ascuțite, spiritualele în-
torsături de frază, înțelegem că, modelate din-
tr-un aluat nu foarte diferit de cel al poe-
ziilor, cronicile își meritau audiența. Aduna-
te intr-o carte, al cărei titlu pare o invita-
ție la prudență și dreaptă cumpănire, ele nu
mai fac aceeași impresie, probabil unde au
fost lăsate deoparte cîteva texte prin care au-
torul se făcuse purtătorul de cuvînt al între-
gii obști .Marin Sorescu a preferat cu deose-
bire acele dări de seamă ce măsoară atașa-
mentul său pentru valorile incontestabile, lă-
sind — cu două excepții — deoparte „execu-
țiile", nici ele, la urma urmelor, dovedind alt-
ceva.’ Cum i-am reproșa însă fizionomia vo-
lumului, cînd ea îl apropie încă mai mult de
„tagma" criticilor ? Ușor cu pianul pe scări
este o selecție prudentă, semn că dimpreună
cu alte obiceiuri, Marin Sorescu a deprins și
strategiile criticii profesioniste.
Sumarul e variat, scriitori vechi și noi, cla-
sici și moderni, uitați și la modă, români si
străini, de la Dionisie Eclesiarhul la D. R.
Popescu, de la Macedonski la Adrian Păunes-
cu, de la T. Maiorescu la Eugen Negriei, de
la Mircea Eliade și Emil Cioran la Borges si
Vasko Popa. Despre fiecare se spun lucruri
interesante, lectura e proaspătă, fraza zglobie.
Marin Sorescu e un pasionat cititor de lite-
ratură, cronicile alcătuind jurnalul fermecă-
tor de subiectiv al acestuia. Reacțiile citito-
rului sînt spontane și elementare : „F, ca și
Vmătoarea regală, face parte dintr-un pachet
de cărți norocoase cu popi, valeți si dame. In
orice caz, sînt uimit să-mi pice la rînd doi
ași ai unui scriitor român contemporan. Toc-
mai mie care nu joc cărți" Versurile (lui
Nichita Stănescu — n.n.), sînt umplute cu aer,
ca oasele de pasăre. Ce m-a uimit întotdeau-
na în aceste poeme a fost lipsa durerii. Orice
poet are o piatră pe inimă, a cărei greutate
aproape fizică, transpare din cînd în cind
măcar. Autorul Alfei reușește să-și ridice ere
ația intr-o zonă eterică, unde totul este parc A
sub vraja unei puternice anestezii". Despr»
Darie Magheru : „Un poet al simțurilor -
cele sașe, plus altele necunoscute. Această
poezie de « denivelări», de «trepidații» im'
place foarte mult. Trezește spiritul din mo
țăială. Denivelările sînt periculoase pentru ci
titorii comozi și criticii duminicali, care It
pot lua ca atare, fără a sesiza scopul și ar-
hitectura ansamblului. Iritr-un fel este și bin»
că poezia sa a fost atît de puțin cercetată.
Prea des răsucite, versurile își uzează garnitu-
rile — ca robinetele. Sînt critici care forțează
deschiderile și închiderile și le cunoști mîna
după daunele aduse «științei literaturii», cum
îi plăcea lui Mihail Dragomirescu să spună.
«Științei și tehnicii literaturii», cum am adău-
ga noi.". E în cronicile lui Marin Sorescu un
evident amestec de jubilație în fața operelor,
de frenezie a glosei și de plăcere a baterii
cîmpilori cu grație. Niciodată plicticos, ceea ce
reprezintă o calitate de prim rang, nu su-
portă, totuși, multă vreme halatul de critic,
aruncîndu-1 cît colo ca să se joace în voie. Ispita
cuvintelor este enormă și el n-are veleități de
ascet. Sătul de exegeză, nu ezită să se declare
un cronicar întîmplător, citind pe apucate și
scriind după capriciu. După cîteva tumbe a-
crobatice, un fel de exerciții liber alese pe
saltelele semanticii, cu succes garantat, îl
caută iarăși, și-l trage pe mîneci, proclami nd
cu nonșalanță demnă de un critic în toată
puterea cuvîntului că „George Călinescu are
tot timpul dreptate, chiar din punctul de ve-
dere al specialistului" (asta în paralel cu re-
cunoașterea „erorilor scuzabile geniilor" !) sau
ștergînd de praf articole mai vechi spre a-si
proba frageda receptivitate (reală, _ judecind
după recenziile la O viziune a sentimentelor
și De pe pămînt). Avînd drept pretexte recen-
te apariții editoriale, cronicile lui Marin So-
rescu se vor și sînt ceva mai mult, priviri
globale asupra operelor și portrete ale autori-
lor. Este punctul forte ai cronicarului, capabil
să condenseze în cîteva fraze situația lor li-
terară. Manifest pentru sănătatea pămintului,
de piidă, îi prilejuiește un profil de antolo-
gie: „Un personaj complex, dramatic, care dă
greutate generației sale. Alergînd după popu-
laritate, a și întrecut-o. Acum revine berbe-
cește, instalîndu-se într-un fel de gol mesia-
nic, ce se arată propice poeziei. Ii erau ne-
cesare aceste singurătăți pe piscurile din
munți (are cîteva poeme excelente despre co-
loana vertebrală a Carpaților). Cît un tratat
despre bilă și cît o carte de bucate, volumul
Manifest pentru sănătatea pămintului, nervos
și înfricoșat, își sare din pagini, se linge pe
buze si se mănîncă singur, în părțile lui cele
mai bune. Și s-a pdtrecut o minune: tot scri-
ind el așa, dintr-o dată s-a întristat amarnic.
Pe țuțuriil cornului abundenței, au început sâ
gîlgîie vaietele și suspinele prezentului mon-
dial".
Am lăsat Ia urmă cele două „execuții ca-
pitale" din Ușor cu pianul pe scări pentru că
Convorbiri literare — 10
cărți și idei
distonează într-o companie așa de atent re-
gizată, distingîndu-se, de-ar fi să le luăm în
serios, printr-o obtuzitate de zile mari. Se
vede în ele că pasiunea covîrșește rațiunea,
că adtul critic a devenit o supapă a umori-
lor negre. Nu intru în amănunte și nu Citez
din respect pentru Marin Sorescu, pe ale că-
rui seninătate și simț al umorului contez în-
că. Destul să spun că articolele despre Gheor-
ghe Grigurcu și Eugen Barbu mi-au lăsat, prin
agresivitatea limbajului și absența argumente-
lor, un gust amar.
In patru sute de pagini, Marin Sorescu urca
pe scări în pas gimnastic vreo cîteva zeci de
piane. La destinație, le încearcă pe rînd, im-
provizînd scurte linii melodice. Unele clape
sun- fals, dar cum să dai vina pe melomanul
cărăuș? Se vede că erau de la bun început de-
zacordate. Două instrumente, în schimb, îi
zgirie urechea și, supărat că le-a purtat atîta
în spinare, purie mîna pe topor și le face
surcel^.
Al. DOBRESCU
Niculae Gheran : „Tînărul Rebreanu",
Editura „Albatros", 1986.
Marin Sorescu : „Ușor cu pianul pe scări".
Editura „Cartea Românească", 1985
ochiul si lucrurile
»
■ ntr-un articol din Ochiul și lucrurile —
I intitulat Fericitele inadecvări ale lui Geor-
■ ge Călinescu — ne este amintită o vorbă
a lui Blaga despre originalitate : originalitatea
ar fi „un efect al instalării într-un teritoriu
spiritual anumit cu o dotație și un instru-
mentar destinate, în mod obișnuit, altor te-
ritorii". De asemenea „inadvertență" ar fi pro-
fitat, de pildă, Haton - sculptor după vocație,
angajat în filosofie. Dacă o personalitate cu
înzestrare artistică ajunge, printr-un joc al
sorții, să se ilustreze într-un domeniu teoretic,
rezultatele sale pot fi dintre cele mai favora.
bile : spiritul său este capabil să treacă peste
adine înrădăcinatele „cunoștințe fundamentale"
ale disciplinei, să introducă heterodoxia nece-
sară înnoirilor ; ceea ce nu se va întîmpla cu
teoreticianul „înnăscut", înclinat mai degrabă
nu să răstoarne, ci să păstreze ceea ce s-a impus,
și a obținut,	de-a lungul timpului, patina
autorității. în altă parte atenția ne este diri-
jată către distanța pe care o ia față de teo-
rie autorul lui Faust (însemnări despre Goethe
pe marginea scrierilor din tinerețe), limpede
mărturisită de timpuriu, cum se vede din a-
cest fragment dintr-o scrisoare de pe cînd a-
vea numai 19 ani : „atelierul unui mare artist
ajută în mai mare măsură evoluția unui filo-
sof sau a unui poet începător, decît sala de
conferințe a înțeleptului universal si a criti.
cuiul".
Intilnim în Ochiul și lucrurile repetate elo-
gii aduse spiritului creator pus în evidență de
opera de artă. Faptul e, fără îndoială, în le-
gătură cu specializarea autorului. Dar el mi
se pare că mai vorbește și despre altceva :
într-o vreme în care sistemele filosofice au
pierdut autoritatea pe care o aveau altădată,
cînd specializarea pe ramuri (există, cum
bine se știe, o filosofie a matematicii, una a
fizicii, alta a limbajului ș.a.m-d.) îngustează
sever orizonturile altădată nelimitate, cînd cu-
ceririle științelor tind să se substituie conclu-
ziilor la care avea dreptul altădată filosoful,
gînditorii au redescoperit, în artă, un dome-
niu încă necorupt de o dogmatizare excesivă,
un spațiu în care gîndirea își poate fructifica
virtuțile speculative.
O opțiune pentru inductiv, în defavoarea de-
ductivului, în cercetarea operei de artă este,
din această perspectivă, inevitabilă ; principiul
inductiv — după care este constituită Istoria
artei ca filosofic a istoriei de Ștefan I. Neni-
țescu — este „un atît de sănătos principiu".
Altundeva se socotește că e nevoie de „un
spor de inductivism" pentru a depăși criza ac-
tuală din istoria artei, pentru a apropia activi-
tatea teoretică de realitatea vieții artistice con-
temporane.
Această pledoarie pentru asigurarea unui
circuit de la sensibil către abstract, în defa-
voarea unei estetici deductive, are mai multe
justificări. Referindu-ne strict la cartea de fa-
ță am putea socoti că un astfel de principiu
ar motiva antologarea unor texte ocazionale —
cronici de expoziții, recenzii de carte — sor-
tite îndeobște să-și împlinească menirea în
paginile jurnalului sau revistei. Dar un prin-
cipiu nu se susține doar pentru asemenea...
justificări. (Cît privește textele ocazionale
nu e greu de ghicit că autorul socotește că
ele prezintă ca materiale pentru o viitoare
istorie a artei contemporane — așa cum isto-
ria artelor plastice interbelice trebuie reconsti-
tuită astăzi din intervențiile gazetărești ale
cîtorva specialiști de pe vremuri.) întoarcerea
către concret, către detaliu și, uneori, către
.efemer este ca atare prefațată de Istoria a>.
*tei ca disciplină academică. Dispute contem-
porane. Interesant e că în aceste pagini pro-
gramatice autorul dă la iveală, pe lîngă recu-
noscuta sa capacitate de a arăta părțile mai
puțin vizibile ale unei probleme, și un anumit
spirit didactic. Aspectele esențiale ale „crizei"
artistice contemporane și Elemente de reconso-
lidare a istoriei de artă ca disciplină acade-
mică sînt sistematizare punct cu punct. Este
semnificativ că această sistematizare pe „teme"
(teze ?) simplifică, reduce și expune — în cele
din urmă — la inevitabile obiecții. Așa de
pildă, în Elemente de reconsolidare..., la pri-
mul ’pundt, în care se vorbește de „sporul de
inductivism" despre care am amintit, ne este
descris un deziderat al istoriei artei din zi-
lele noastre : obiectul acesteia era prezentat
altădată „înconjurat de fast și gratuitate", ca
,pn obiect «prețios», de suprastructură, un
obiect cu care nu ne întllnim decît în cea-
suri de destindere evazionistă, de desfătare'.
Or, tocmai „acest halou al obiectului artistic,
e, azi, dispărut" (să fie „haloul" un echiva-
lent al „aurei" lui Walter Benjamin ?), ne
spune Andrei Pleșu, luîndu.i locul „cordiali-
tatea nepretențioasă a cotidianului, a am-
bianței imediate, a funcționalității". Se reco-
mandă, mai departe, o iritegrare fără com-
plexe a diferitelor „revoluții” ale artei mo-
derne. Dar, aș spune în replică, aceste revo-
luții își găsesc sprijinul tocmai în atitudinea
noastră datoare vechilor opere, capătă valoare
de noutate prin contrarierea pe care o pro-
duc celor obișnuiți să găsească în artă „uni-
citatea" pe care artiștii de altădată ne-o trans-
miteau. Cum operele revoluționare își propun
în primul rînd să materializeze „zădărnicia"
atitudinii tradiționale, și doar in mică
măsură să producă „haloul” necesar oricărui
fapt artistic, riscul de a lăsa operelor revo-
luționare doar calitatea funcționalității — în
cazul în care pot răspunde acesteia ! — nu
e de neglijat.
La al cincilea punct al aceleiași liste de
soluții pentru reconsolidarea istoriei artei
c atinsă problema „temperării excesivei pro-
liferări a științelor auxiliare”, problemă ri-
dicată nu o dată, întrucît se riscă transformarea
comentariului de artă intr-o subdiviziune a se-
mioticii, psihanalizei, sociologiei etc. etc. Pe
de altă parte însă se admite că „științele a-
uxiliare sînt utile cită vreme nu fărîmițează
obiectul cercetării" — și, într-adevăr, dacă
vom urmări chiar scrierile celor mai înfo-
cați dușmani ai imixtiunii metodelor din alte
domenii vom descoperi că uzează de ele și
aceștia — evident, fără a le face nici un fel de
publicitate. Pusă în termeni cantitativi, pro-
blema mi se pare că are prea puține șanse de
a duce la vreun rezultat : cine ne poate asigura
care e măsura justă în care trebuie să facem
apel la aceste discipline ? Poate că mai firesc
ar fi fost sâ ni se arate în ce constă acel spe-
cific al artei, despre care se vorbește atît, des-
pre care se știu totuși atît de puține, și care
n-a putut încă produce o metodologie de cerce-
tare care să nu ne mai trimită la cunoștințele
noastre de istorie, de psihologie, sociologie,
lingvistică, semantică, filosofie etc., etc.
Important mi se pare însă că mai toate in-
tervențiile publicistice adunate în acest volum
r-au nimic din acea limitare de orizont spe-
cifică „recenzentului speciaLzat" — prizonier
al ultimei apariții editoriale sau al ultimei
expoziții, partizan al empirismului numai pen-
tru că nu e în stare să-1 depășească. „Recen
ziile" sint, aici, mai degrabă prilejul potrivit
pentru afirmarea concluziilor unor temeinice
meditații. Scrierile despre artă ale lui Hei-
degger, de pildă, nu sînt profitabile atît prin
interpretările propuse, cît prin modelul gindi-
rii heideggeriene în totalitatea ei. „Refuzînd
tradiția filosofică europeană, refuzînd desfășu-
rarea conceptuală a oricărei estetici și teorii
a artei, refuzînd accepțiunea comună a cuvin-
telor, a vieții și a lucrurilor, Heidegger — la
antipodul tuturor modelelor filosofice cunos-
cute — își organizează gindul nu în jurul unui
concept central de o limpede autoritate, ci în
jurul unei nebuloase : das Sein, Ființa nicio-
daită definită” — de prima importanță fiind
constatarea că „dislocarea" produsă de această
filosofie nu sta în respingerea unui sistem de
concepte pentru a-1 înlocui cu altul, ci în trans-
punerea gindirii filosofice în planul gindirii
poetice. O astfel de filosofie nu ne învață ceva
despre poezie ci se oferă ea însăși ca poezie.
„Cu Heidegger, specialistul învață disciplina
perplexității și înțelepciunea dubiului de sine ;
a nu adormi în confortul rutinier al «profe-
sionalității», a lăsa să survină — în curgerea
gîndului tău surpriza perpetuă și sărbătorească
a unei temeinice nelămuriri" — ceea ce, de
altfel, ne învață și marea poezie, spre care ne
întoarcem și după un asemenea profitabil ocol.
Trec peste alte subtile sugestii referitoare la
„artisticul" care îl urmărește, ca o culpă la-
tentă, pe Jung, savantul ce pare să aibă atît
de puține puncte comune cu arta ; peste Pre-
liminariile la o apologie a contingenței, în ca-
re e prins Paul Klee ; peste indicațiile pertru
o hermeneutică a artei găsite la Mircea EAa-
de ; peste mai tehnica prezentare a omogeni-
tății sensibilului cu inteligibilul în filosofia lui
Louis Lavelle și peste încă altele pe care aici
nici nu le pot enumera.
Sint de subliniat în textele lui Andrei Pleșu
adunate în Ochiul și lucrurile două trăsături :
căutarea sensului ascuns, obnubilat de ceea ce
ne apare cu prea multă claritate ; și siguran-
ța cu care detaliile se acumulează în „căsuța",
stabilită parcă dinainte, a unei gîndiri cit se
poate de bine structurată. Dacă are loc o des-
coperire — aceasta se produce, parcă, pentru că
trebuia să-și ocupe locul în șirul descoperirilor
care alcătuiesc un gînd. Atunci cînd modelul
real nu corespunde meditației, autorul nu prege-
tă să facă îndreptările de rigoare. „Japonia” lui
Barthes, de pildă, e lipsită de claritatea nece-
sară pentru a ne explica unele trăsături spi-
rituale specifice — cum ar fi reliefarea absen-
ței dualității categoriale, proprie gindirii euro-
pene, sau explicarea „semnificantului vid” —
și Andrei Pleșu ne oferă suplimentul de lămu-
riri trebuitoare. O altă caracteristică a gindirii
critice a autorului devine, în ultimul articol al
cărții, explicită : Ia Călinescu Andrei Pleșu
pune în evidență o serie de „inadecvări” fer-
tile, între care revelatoare mi se pare aceea
a „familiarității cu genialitatea". Un inconfun.
dabil „stil regățean" se poate regăsi, crede a-
utorul, în monumentala Istorie a literaturii ro-
mâne. începutul stilului a fost pus de Ca-
ragiale, iar în aparentele minimalizări ale a-
cestuia nu se află decît „o inocentă tehnică
de a reduce toropeala admirativă, pentru a in-
tra în comunicare autentică cu «farurile» uma-
nității". Dacă nu vom descoperi și în scrisul lui
Andrei Pleșu elemente ușor de depistat ale aces-
tui stil, vom descoperi, în schimb, o comunitate
de intenții. Ochiul și lucrurile, ca și celelalte
cărți ale lui Andrei Pleșu, vizează comunicarea
cu „farurile" umanității și reducerea, totodată,
a toropirilor admirative.
Constantin PRICOP
Andrei Pleșu : „Ochiul și lucrurile", Ed
Meridiane, 1986.
neoclasicism,
între parafrază
și suspin
Adevărul e că poezia cere o paginație ae-
rată. Culese una după alta, încăle-
cate și înghesuite, poemele sunt ca o
stivă de tablouri încercînd să înlocuiască o
expoziție. E gindul pe care l-am avut după
lectura volumelor lui Vasile Nicolescu și
Alexandru Andrițoiu din „Biblioteca pentru
toti".
POEZIE DUPĂ POEZIE. Poezia lui Vasile
Nicolescu este a unui romantic temperat
prin cultură. Omul e un cărturar multiplu,
traducător eminent, eseist delectabil și bun
comentator de pictură. Ca editor, a zămislit
colecții ce fac onoare oricărei biblioteci :
„Romanul secolului XX", „Poesis", „Orfeu"
„Mythos”. Ca un disc al lui Newton, albul'
poeziei sale insumează și transfigurează toa-
te aceste preocupări. Poezia lui Vasile Nico-
lescu e un spiațiu de sinteză. In două înțe-
lesuri. în primul rînd, e un spațiu de sin-
teză a pulsiunilor și apietențelor spirituale
ale autorului. în ea se disolva și impresiile
exegetului picturii, și experiențele traducă-
torului, și reflecțiile eseistului. Am spus „se
disolvă". dar poate mai precis ar fi fost :
rămîn — turn zic chiiniștii — în suspien-
sie coloidală. Poezia e o plasmă hrănitoare
care le susține și întreține, un mediu vital
pentru elemente eterogene, lipsite, in ele
- însele, de lirism. Versurile lui Vasile
Nicolescu din antologia masivă și peremp-
torie. mi-au amintit o informație găsită in
nu mai știu ce almanah, conform căreia fi-
ința atît de complexă a omului e compusă
90 la sută (sau așa ceva) din apă. Mă întreb
chiar, în principiu, dacă poezia dintr-o poe-
zie poate depăși zece procente. Un cînt din
Infernul lui Dante. de pildă, are doar trei-
patru terține răscolitoare, celelalte fiind ca
un soclu care le pune în valoare.
In al doilea rînd. poezia lui Vasile Nico-
lescu e un spațiu de sinteză în sensul unei :
platforme de conglomerare a poeziei de
varii surse. Ca într-un turn Babei armonios,
se aud numeroase voci in versurile autoru-
lui Secțiunii de aur, (Magnolii și fum e,
in acest sens, un volum coral). Spicuiesc
doar citeva. Iată-1 pe Paul Eluard : „pe ne-
sfîrșita frăgezime-a ierbii și pe mîndria
gliei ce mă poartă / și re copaia legănării
mele, / pe apriga copilăriei poartă (...) /
pe dulcea cavatină a luminii, / pe marea
ta întunecat de-albastră, / pe munții tăi
cu margini de poveste, / pe zborul tău de
pasăre măiastră, // pe toate-ți scriu și mă
imprim cu-aldine : / inima mea de foc îți
aparține”. (Țării mele). Bacovia : „Ecouri
lungi, tîrzii... / gonesc de prin parcuri a-
manții uitați. / Fluturi de sînge mor in
batiste / și genunchi închirciți au gust de
raclă". (Scenă de toamnă). Eminescu : „Să-
ngrop în tine unda de mine sfărâmată ? /
(...) / Dormi, stelele ard umed...”. (Ceas
grav). Arghezi (din Blesteme) : „în smîrc
de viezuri și năpîrcă / amiezile să-și ducă-n
cîrcă, scuipatul cucului să-i curgă / pe
ochii cu privirea surdă, / să umble-mpleticit
ca mînzul, să-și caute prin gunoaie prin-
zul" etc. (Trădătorilor de țară) ; sau din
Cîntare omului : „Rîzind, plîngînd, sfidînd
cu arcul frunții / Cleioasa inerție, și pe
cei Ce cară cu hîrzobul izvoarele-napoi, /
Și surpă-n gropi azurul și stelele-n noroi...",
(împotriva inerției); în genere, recuzita ar-
gheziană e tenace întrebuințată : vulturi,
chindii, ușure, catapetesme, frumsețe, ve-
cernii etc-. Poetul folosea cîndva și un ton
pe care ulterior I-a confiscat eficace Sores-
cu ; citez integral Baladă : „Pe vremea lui
Bruno , erau mai multe capete în araci /
decît pepeni în piață. // Pe vremea lui
Einstein / erau crematorii atît de perfecte /
incit nici pasărea Phonix n-ar mai fi în-
viat. / Pe vremea lui Blaga s-a intimplat /
povestea sumbră de la Hiroșima (mon a-
mour!) și sper că lucrurile s-au oprit
aici. / Altminterea ar fi prea de tot“.
Sigur că non idem est si duo dicunt idem,
și prin combinarea vocilor, Vasile Nicoles-
cu mizează pe frumuseți și prețuri noi. Dar
acest fapt rămîne definitoriu pentru poezia
sa : este o poezie secundă, o poezie după
poezie. Este imediat frapantă cantitatea ma-
re de ecouri, reluări, remake-uri, parafraze,
în această privință, lirismul lui Vasile Ni-
colescu seamănă intrucîtva cu cel al mare-
lui său descoperitor și idol, G. Călinescu.
în ambele cazuri, o amplă experiență cul-
tural-poetică stă temelie unor compuneri
impecabile pe teme date. Nimic poetic nu-i
e străin lui Vasile Nicolescu, dar emoția
sa este una a gîndului : prelucrat, laminat
în fire subțiri, capilare, arahnidice. Vasile
Nicolescu este, astfel, un soi de Monsieur
Teste, cu un tumult lucid și rece, produ-
cînd, so wie der Vogel singt, comentarii li-
rice. Apropierea de Philippide e posibilă
numai pînă la „jumătatea drumului". Philip-
pide „avait son gouffre, avec lui se mouvant".
Vasile Nicolescu, mai gl'obe-trotter, lucrează
cu abisuri luate în custodie. Ca într-o povestire
de Mark Twain, el este un colecționar de e-
couri. Rege Midas al unei epoci de „înlo-
cuitori". Vasile Nicolescu cată să transforme
în poezie tot ce cugetă și vede. Chiar dacă
nu întotdeauna izbîndește, o pojghiță tot se
așterne : cu un gram de aur se poate în-
vestmînta un cal.
POETUL MULTELOR IUBIRI. Alexandru
Andrițoiu este ultimul poet al dulcelui stil
vechi. Meșteșugar de clasă înaltă, eul său
liric este al unui desăvirșit cavaler, cobo-
rîtor din stirpe tristanescă. Horațian și pe-
trarchizant, Andrițoiu este de departe, cel
mai de seamă, azi, poet al amorului. Facul-
tatea sa metresă este adorația galantă gravă
pe care, neoclasicist ca și, aici, Vasile Nico-
lescu, o prelungește pînă la livresc („Noi,
saturații de literatură, / ar trebui să ne iu-
bim barbar...” — Reîntoarcere la formele
primare) și pastișă tandru-madrigaloidă.
Bard cu femeia în glas, Andrițoiu o cele-
brează în schimbătoare ipostaze și registre,
sultan bolnav de cărți și stăpin pe un ha-
rem de fierbinți iluzii : „De-o vreme în-
coace sînt semeț și pur, / iubesc femei din
cărți, femei ciudate. / Mi-e dor de Lucia
de Lamermoor, / spre Buterfly un tainic
dor mă-abate / dar mă rețin sfios ca un
abate /(„.) / Frumoase nume: Laura, Casan-
dra, / sau Beatrice, le-am iubit de mult, /
le reiubesc. îmi sună-n suflet tandra / Ofelie,
ca un duios tumult / și beau în cinstea lor
dement, ca-n Flandra // (...) / Iubesc fe-
mei de spirit și hîrtii, / regine decupate
dintr-o carte — / le leagăn tainic prin me-
lancolii, / frumos și lung, pe fiecare-aparte /
la liziera dintre veșnicii". (Livrescă). Anto-
logia sa din „Biblioteca pentru toți", Con-
stelația lirei, este, ca atare, predominant, un
decameron, prefixul „deca" fiind nu mai
mult decît o convenție.
Universul obiectelor se impregnează și el
afectiv, senzual, mnemotehnic, Andrițoiu
prevestindu-1, sub acest semn, pe Emil Bru-
maru : „O, mai cu seamă seara te iubesc, /
cind lucrurile par nedeslușite, / cînd porțile
se-nchid c-un ritm firesc / și iedera începe
să palpite. // (!!!) / Adu-ți aminte de un
biet dactil, / de un fragment fragil de poe-
zie, / pe care ți l-am strecurat subtil, /
pe un pătrat lunatic de hîrtie". (De dragoste).
în ordine sentimentală, Andrițoiu ia ati-
tudinea unui laudator temporis acti, al cărui
tezaur de iubiri e poleit cu aura perfectu-
lui : „De carnea ta mi-e dor ca de-o dum-
bravă. / tu, participiul meu trecut..." (Ro-
manță). Timpul fuge ireparabil, și imper-
fectul e un perfect parcă mai prelung, mai
trist, mai prezent: „Iubeam o fată. Semă-
na / leit cu Liza-Mona (...) / Ne sărutam
adeseori / cu gesturi de paradă. / Prin
mine lunecau splendori / ca sîngele pe-o
spadă". (Decameron, VIII). Nostalgiile cro-
nologice vibrează eminescian : „Anii ce-au
fost și s-au dus / cîntece line de lebede /
din răsărit spre apus / se aplecară prea re-
pede". (Cintec de seară).
Pigmalion și-a despietrit iubirea, Andri-
țoiu este, la rîndu-i, administratorul unui
parc cu o generoasă statuarie : „să-ți stră-
lucești carnația de piatră" (Sonet cu statui)
sau „Să cînt virtutea dulce-a statuii femi-
nine / ce-n goliciunea-i clară te lasă s-o să-
ruți / și să te plimbi cu ochii pe formele-i
veline / cînd te pîndesc, din vise, albaștrii
zei temuți. //Să pling această piatră fără
vestminte, pură..." etc. (Marmura). Statuia
e un mod de a conserva splendoarea peri-
sabilă. Poezia lui Andrițoiu este și un lamen-
to ronsardian, un geamăt sobru al spaimei
de vetustate : „Tot mă mai doare de-a-mbă-
trîni. Mă dor / aceste sentimente păstrate
moștenire, / cînd mi se lasă seara și dorm
pe scutul lor / toți anii mei, pletoșii — în-
treaga lor oștire". (Tot mă mai doare).
Multe poeme au un aer ocazional și dedi-
catoriu, dar nu spun asta ca să arunc o
umbră peiorativă asupră-le, căci știm bine
ce-a spus Goethe în chestiune. Vreau, dim-
potrivă, să relev că, în ciuda calofiliei și a
prețiozităților filigranaie de ici sau de colo,
Andrițoiu este un poet genuin, spontan, rea-
văn, și versurile sale au un galeș timbru
oral, o cantabilitate adesea învăluitoare
„Toate cîte mi-ai promis, / Maria, / sînt
minciuni, iluzii sînt, și vis, / sînt făclii de
paraclis, / Maria // (...) / Ci-mi rămîi, in
trup, altoi, / Maria, / iar la judecata de
apoi / ne-om iubi din nou, noi amîndoi, /
Maria. / Nufăr ești pe vîrstă mea, Maria.
/ Chiar de m-ai mințit, te voi ierta ! / Măr-
turie-mi este lacrima, / Maria". (Maria).
Multe poeme alintă auzul, și poetul știe
și migălește această bucurie : „La lacul le-
bedelor liniștite Iin...“. (Fantezie lină). Vir-
tuoz al rimelor, Andrițoiu e un concurent,
în domeniu, al unor Eftimiu, Tudor George
sau Foarță (Cyrus / virus, chip ca / scrip-
ca, sacrificiu-mi / ad suplicium, holda /
Isolda, piscu-mi / vobiscum, reazăm / ur-
mează-mi etc.).
Poet cursiv și discursiv, somptuos și ele-
gant (cînd înfrînge retorismele ușoare), Ale-
xandru Andrițoiu iese din sfera sentimen-
tală doar spre a pillatiza melancolic în ele-
gii ce evocă trecute priveliști și locuri de
inimă : „Oraș catolic, nu mai ești / decît
o amintire, / destinul' ți-1 citesc în cești /
noptatic și subțire".
Ca un Alecsandri al vremilor noastre, A-
lexandru Andrițoiu e un nostalgic fericit.
George PRUTEANU
Vasile Nicolescu, Magnolii și fum,
B.P.T., Minerva 1986.
Al. Andrițoiu, Constelația lirei, B.P.T.,
Minerva, 1985.
Ambele volume sînt însoțite de cîte o
prefață de Eugen Simion, în stilul lim-
pede, precis, sobru analitic al criticului.
11 — Convorbiri literare
publicistica-expresie a conștiinței politice
Nimic mai implicat și mai „zidit* în tot ceea
ce se întîmplă într-o țară și în lume, deci
nimic mai politic (polis = cetate) decît pre-
sa. Profesiunea celui care scrie la gazetă este
militantismul. El trage, atunci cînd e nevoie, sem-
nalul de alarmă, el se află, și în timp de pace și
în vreme de război, in prima linie a frontului, pe
el trebuie să-1 intereseze totul sau nimic. El mî-
nuiește de la cea mai vizibilă, din orice parte, aș
spune de la cea mai larg expusă tribună : forța
cuvîntului. Și cît poate depinde uneori soarta pla-
netei chiar de un cuvînt, de un singur cuvînt !
Unul dintre cei mai mari gazetari romani, ală-
turi de Eminescu, Caragiale, lorga, angajat cu
toate resursele condeiului său regal, in presa de-
mocratică interbelică (vezi, între altele. Jurnalul
literar) și în cea de după 23 August 1944 (a con-
dus săptăminalul Lumea și ziarul Tribuna poporu-
lui), e vorba desigur de G. Călinescu, observa :
„Un ziarist este nu un simplu ticluitor de articole,
ci un cetățean care a meditat asupra chestiunilor
la ordinea zilei și le-a găsit soluția fie singur, fie
prin alții mai pricepuți. El scrie pentru a chema
pe cititor la reflecțiune, spre a-1 familiariza cu
sensul problemei și cu argumentele, spre a soli-
cita toate luminile lui raționale. (...) A învăța pe
cetățean să se elibereze de pasiunile nocive, de a
fi serios în fața problemei, de a accepta disputa
și analiza cu hotărirea de a primi consecința strict
logică, ăsta-i rostul ziaristului de azi. In chipul
acesta, jurnalul devine o incintă a obiectivității,
pentru că între el și cititor se organizează o dez-
batere" (subl. n.)
Orice popor civilizat, orice partid puternic,
cum este partidul nostru, care și-a asumat o mi-
siune constructivă în istorie, au privit și vor privi
întotdeauna presa ca pe o expresie a conștiinței
politice a unei națiuni, ca pe o oglindă a con-
științei umanității surprinsă in act. Este, cum ușor
se poate demonstra, și o convingere de neclintit
a scriitorului, îndeosebi a scriitorului acestui se-
col. De altfel, un profesionist al verbului și con-
deiului e supus mereu atracției irezistibile a pagi-
nii de ziar și de revistă. Veacul nostru, veacul
celor mai teribile evenimente pe care le-a cu-
noscut vreodată istoria, a consacrat, așazicînd,
scriitorul — pe născocitorul de povești, pe creato-
rul de ficțiuni — în ipostaza nobilă de gazetar,
împlinindu-i astfel profilul de cetățean, de mili-
tant complet. A repeta o idee devenită loc comun
și anume ca ziaristica ar constitui un fel de
„școală* pentru scriitor, mai ales pentru prozator
și dramaturg, nu mi se pare potrivit. Cu atît mai
mult cu cît istoria literaturii ne arată că aserțiu-
nea este doar în parte adevărată și, în conse-
cință, ea nu trebuie absolutizată. Dar, poate că
fără experiența de un tragism nemaiintilnit a răz-
boiului ultim (ce bine ar fi să rămină pentru
vecie ultimul !), Hemingway (corespondent de
front în Europa cuprinsă de flăcările aprinse dc
naziști) n-ar mai fi fost scriitorul care este. La
fel, spre a mai cita doar două nume dintr-o în-
treagă galerie, Simonov sau Malraux (în Anti-
memorii citim și un reportat retro al unui com-
batant pe frontul marii conflagrații). Nu-mi dau
seama cît datorează romancierul și nuvelistul Ga-
briel Garcia Marquez ziaristului politic din tine-
rețe și de la maturitate, dar știu, din propriile
mărturisiri, că astăzi, cînd este celebru, pentru
autorul Toamnei Patriarhului articolul săptămînal
(acum, la „El Espectador*, dacă nu mă-nșel) este
nu numai o plăcută habitudine, ci și oxigenul ca-
re-1 ține mereu „în formă", iar „stagiul* de re-
porter (inclusiv de corespondent al Agenției Prensa
Latina în bătrînul continent) i-a oferit prilejul
cunoașterii multor aspecte definitorii ale vieții
social-politice latino-americane si europene ce au
intrat apoi în substanța tulburătoarelor sale
creații.
Conștient de rolul și importanța fundamentală
pe care Ie are presa în devenirea patriei, scriito-
rul român a acordat întotdeauna publicisticii un
loc de prim plan în activitatea sa. De la Gheorghe
Asachi pînă la cei mai reprezentativi scriitori con-
temporani s-a statornicit, și din acest punct de
vedere, o îndelungată și strălucită tradiție. O
tradiție care obligă, care este continuată și îm-
bogățită cu valorile epocii noastre. Alături de ga-
zetarii de profesie (unii dintre aceștia au sigilat
cu fapta, dăruirea și talentul lor destinul istoriei,
dar și destinul literaturii naționale) scriitorii au
trecut, îndeosebi în momentele cruciale, proba de
foc a militantismului, a patriotismului luminat,
exemplar, indicînd sensul dezvoltării firești, sim-
țind pulsul enorm și tonifiant al maselor și ex-
primindu-1 pentru a-1 întreține și a-1 amplifica.
La flacăra spiritului lor, marile idealuri au fost
asumate ca stări de necesitate ale sufletului co-
lectiv. Astfel, presa s-a transformat într-un pu.
ternic factor formativ, stînd la temelia unei cul-
turi și a unei civilizații înaintate, sincronizate cu
cultura și civilizația europeană. Modelul cel mai
impunător, și în acest plan, este și va fi întot-
deauna fostul prim redactor al Timpului — Mihai
Eminescu. O putem afirma mai mult decît oricind
astăzi cind avem reeditată la cel mai înalt nivel
cultural o mare parte din publicistica eminesciană,
despre a cărei apariție s-a spus, pe bună drep-
tate, că marchează va marca un moment de co-
titură în evoluția spiritualității românești.
Mihail Kogălniceanu il caracteriza pe ctitorul
de cultură și presă națională Gheorghe Asachi
cu o sintagmă memorabilă : „campion neobosit al
inteligenței". Extinzînd formula întemeietorului
Daciei literare, am putea spune că niciodată pu-
blicistica românească nu a dus lipsă de campioni
ai inteligenței și mai ales de conștiințe în acți-
une. In rîndul întîi al luptei pentru libertate, drep-
tate socială, pentru independență și suveranitatea
țării au stat (și) acești campioni. Ei au demonstrat
„pe viu" că o publicistică neimplicată, neangajată
este un nonsens și că presa nu doar consemnează
istoria, ci chiar face istorie. Născîndu-se din rea-
litatea aflată intr-o perpeută mișcare, ea se în-
toarce la viața de fiecare zi, înrîurind-o, trans-
formind-o, ordonînd-o, după criteriile și valorile
impuse de conștiința colectivă.
Este ceea ce au înțeles în profunzime toți cei
care au slujit (în perioade de restriște — cu mari
riscuri, sacrificii și, uneori, cu riscul vieții) presa
democratică, presa socialistă (să ne amintim de
Contemporanul de acum un veac, revistă pe al
cărei frontispiciu stătea înscris un nume parcă
predestinat: IOAN NĂDEJDE), și, mai presus de
toate, presa comunistă. Colecțiile atîtor și atîtor
publicații influențate sau conduse de partidul co-
munist — unele cu o existență scurtă dar densă,
altele cu apariție îndelungată — în paginile că-
rora întîlnim nume sonore de scriitorî-gazetari
ca N. D. Cocea, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu,
Miron Radu Paraschivescu, George Macovcscu,
Mihnea Gheorghiu, George Ivașcu, Radu Bourea-
nu, Geo Dumitrescu și mulți alții — ca și paleta
bogată și diversă a publicisticii românești de azi,
aceasta continuind pe noi trepte tradiția fecundă
a presei militante din țara noastră — stau măr-
turie.
Constantin COROIU
— debuturi la „Junimea" —
IOAN IACOB, CARMELIA LEONTE,
BIANCA MARCOVICI, GHEORGHE
SIMON, HORAȚIU STAMATIN :
„invocații"
La început se debuta în poezie prin vo-
lume independente alese de editori du-
pă propriul discernămînt și în func-
ție de disponibilitățile planurilor editoriale.
De teama inflației — românul e născut poet!
— s-a apelat ulterior la concursurile de de-
but, in care nu mai decidea competența edi-
torilor, ci răspunderea colectivă a juriilor
multi-personale, ce nu reușeau întotdeauna să
devină și... impersonale. S-a ajuns, acum, la
debuturile în grup, sursă — la rîndul lor —
al unui nou tip de inflație. O editură (Alba-
tros) a reușit nu de mult să debuteze vreo
30 (treizeci) de poeți într-un singur volum.
Cum performanța este de neconcurat, alte e-
dituri și-au propus obiective mai lesne de
atins. Este și cazul ultimului concurs de debut
al Editurii Junimea care a produs 15 poeți
în 3 volume intr-o împărțire echitabilă can-
titativ : 5 poeți de volum. Aceste cărți vor fi
analizate în recenziile care urmează. Cum
performanțele autorilor sînt destul de diferi-
te, diferit va fi și spațiul acordat fiecăruia.
Primul volum’. Invocații (Ed. Junimea,
Iași, 1985), este și cel mai norocos, reușind să
prilejuiască ieșirea la lumină a doi poeți au-
tentici, pe deplin formați, alți doi puțind că-
păta cel puțin o notă de trecere. Să-i discutăm
pe rînd.
Sciziunea, dedublarea, jocul subtil dintre
identitate și diferență, dintre șinele propriu și
alteritate, stau la temelia lirismului Carmeliei
Leonte (pe copertă se tipărește incorect Corne-
lia Leonte) din grupajul Lumina întunericului,
selectat de editură. Cîteva imagini revelatoare:
„de o parte răul / de cealaltă impresia de bi-
ne" (împărțirea) ; „jumătatea chipului tău" (fă-
ră titlu) ; „sîntem de același sînge tu și eu"
(Ignacio). Iar dacă, în poemul Annabel, se a-
firmă „tu ești doar tu, n-are rost să-ți închipui
mai mult", in finalul foarte frumoasei poezii
Legea gravitației (I), se adaugă, prin directă
trimitere la Rimbaud : „numele meu e numele
tău / Eu sînt Altul". Fenomenul ne ofe-
ră una din cele mai pregnante imagini
ale acestui tip de lirism. Această dramă a rup-
turii. a oscilației între contrarii, nu rămine în-
să nerezolvată la nivelul întregului ciclu, din
moment ce altă imagine obsedantă este aceea
a dansului. Căci Nietzsche încă ne învățase că
prin dans, prin beția dionisiacă, are loc trans-
gresarea limitelor, depășirea rupturii, integra-
rea în comunitate, intrarea în comuniune. Dacă
adesea în grupaj se vorbește despre imposibi-
litatea iubirii, despre permanența separării, în
Dansatoarea (poem excepțional), de pildă, chiar
dacă sint amintite unele „dansuri postume" (un
oximoron ce mă face să visez), are loc aboli-
rea acestei imposibilități, înlăturarea distanțe-
lor. Aceeași dialectică se desfășoară și între
obsesia luminii, prezentă mai peste tot în ci-
clu, și cea a întunericului. De altfel, însuși
titlul ciclului mi se pare relevant în această
privință, cum ciclul însuși este unul din cele
mai puternice pe care le-am citit în vremea
din urmă.
Gheorghe Simon (Fulgere captive), după o
activitate mai susținută în presă acum vreo
zece ani, mai discretă în vremea din urmă, ni
se prezintă iarăși ca un poet format, într-o ma-
nieră lirică însă mai discretă, mai temperată, ce
mizează pe o imagistică fixată în copilărie, re-
luată acum cu o finețe a tonului de bun au-
gur : „Respiră fără tine pereții albi și goi ai
copilăriei văruiți la învierea cuvîntului / din
sămînța primordială din huma sfărîmicioasă /
a părinților pe care îi auzi în gînd / repetîn-
du-ți viața ție însuți" (Semn vorbitor) sau : „In.
certe dovezi ale existenței de sine / caiete în-
tregi, fraze rotunde cu litere / frumos arcuite
dispare apocalipsa părinților / oameni cu ar-
șița amintirii cu vocile uscate / copiii îmbătri-
nind brusc" (Arșița poeziei). O poezie a reme-
morării, a anamnesisului, pe care o infuzie de
vitalitate ar putea-o face mai spectaculoasă.
Dar, oare, are nevoie numaidecît poezia de
spectaculozitate ? Aș spune că nu, deși nu a-
ceasta pare a fi opinia majorității „critice".
loan lacob (Netrecătoare patria) ne propune
o poezie atît de plină de clișee și de reminis-
cențe ce merg de la Bolintineanu și Coșbuc la
Labiș și Adrian Păunescu, îneît aproape că te cu-
prinde mirarea cînd întîlnești și cîte un vers, o
sintagmă, o imagine mai proaspete: „O lună taie-n
lacuri orhidee", „cu amintirea verii la carîmb",
„fiecare fabulă cu partea ei de lavă". Dacă s-ar
putea hotărî între cele vreo patru registre li-
rice prezente în cele vreo douăzeci de poezii ale
ciclului și, mai ales, dacă ar avea puterea să
renunțe ia clișee, poate ar putea ieși ceva mai
mult decît aceste încercări destul de obosite.
Bianca Marcovici (Marii anonimi), deși osci-
lează și ea între cel puțin două maniere — des-
tul de diferite, are mai multe șanse de a-și
construi o formulă personală. Dacă Manole !
Manole ! și Constructorii și poeții, de pildă,
sînt destui de banale, in alte locuri poeta arti-
culează destul de convingător : „improvizate
broderii, simfonii, / vîrtejuri, / orga de lumini
a / sfinxului, / licitații de poeme / în propor-
ții uluitoare / adunate toate într-un ochi" (Arie
cu variație).
Cam aceeași este și situația lui Horațiu Sta-
matin (Echinocțiul necesar), poate cu un plus
de prospețime în raport cu precedenta : „Noap-
tea îsi încălzește miinile / pe lună sub o bla-
nă de urs / (de aceea cînd imaginea noastră
panoramic
nu corespunde cu realitatea / aceasta nici nu
există) / și suntem nevoiți să ascundem / ful-
gerele de peste zi / printre cuvinte precum
uneori / mai ascundem o lacrimă / sub coaja
unui plop".
ION COZMEI, IRINA-OANA CATI-
GHERA, ION DUMBRAVĂ, ION
ENACHE, DAN MOISII :
„incantații"
Din acest al doilea volum, iese în prim
plan — și nu doar datorită contextului —
Ion Dumbravă (Natură vie cu autopor-
tret), care încearcă (și, adesea, reușește) o fu-
ziune între lirismul anilor ’70 și cel al opt-
zeciștilor. Poetul are destulă personalitate ca
produsul rezultat să nu fie o monstruozitate.
Mai convingătoare decît citarea „pe sărite" mi
se pare, în acest caz, reluarea în întregime a
unui poem : „trenuri și gări o privire de la
fereastră / ca un fulger cutremurindu-te / un-
de ai mai văzut-o / în ce v>ață / un mușu-
roi de furnici / memoria mea o gară imensă /
secunda aceasta // trenuri intîlnind alte tre-
nuri privirea ta / dintr-o viață uitată la o
fereastră / un călător îmbătrînind într-o ga-
ră lumini călătoare / un zeu ars pe rug sau
poate o stea in flăcări destunecă cerul" (Tre-
nuri și gări o privire de la fereastră). Ca și
Carmelia Leonte sau Gheorghe Simon, Ion
Dumbravă ar fi binemeritat un volum indivi-
dual pentru a-și marca debutul.
Mai ciudat este cazul lui Ion Enache (Du-
minica singelui), înzestrat fără îndoială cu o
sensibilitate lirică autentică, dar victimă, din
păcate ,a unei încercări de „sincronizare" cam
forțate, ceea ce face — cel mai adesea — ca
discursul poetic să devină nepermis de con-
fuz. Aș relua, in cazul său, poemul Detaliu,
mai lapidar și mai limpede, care poate da
seama mai bine de posibilitățile autorului :
„La colțul străzii felinarul ca o batoză își
treieră lumina — / paie galbene. / Pe mi-
riști de geamuri mă visez / agronomul luptîn-
du-se / cu norul de pe frunte. , Mai lipsește
un schelet de cal / ca totul să fie autentic".
Ar fi păcat ca Ion Enache să nu încerce să
afle, mai întîi, ce anume vrea el să spună
prin poezia pe care o practică. Vreau să spun :
ar fi păcat să-și risipească talentul pe care, cu
siguranță, îl are.
Despre Irina-Oana Cațighera (1, 2, 3...), al
cărei nume îl întîlnesc pentru întîia oară, a-
utoare al unui tip deja datat de proză po-
etică — datat încă de pe vremea lui Ionel
Teodoreanu — nu văd ce-aș putea spune. Nu
cunosc vîrsta autoarei, dar debutul său — ori-
care ar fi această vîrstă — mi se pare cu
totul prematur.
încercările lui Ion Cozmei (Subiect pentru
o nuvelă), versificate corect, limpezi, poate prea
limpezi uneori, îmi dau o stranie senzație de
deja vu. Pînă și titlurile (Cămașa de lacrimă,
Inserare cu frunză de nuc. Casa noastră, Ră-
sărit de primăvară etc. etc.) parcă le-am mai
întîlnit. Limbajul vine dinspre loan Alexandru,
tematica tot de acolo. As cita — sper că în fa-
voarea autorului — Elegie de iarnă (III), poate
ceva mai personală. Cum stăpînește meșteșugul
lui Ion Cozmei i-ar trebui un plus de sub-
stanță proprie pentru ca scrisul său să facă
saltul de la versificație la poezia adevărată.
Lui Dan Moisii (Pămînt de poezie) i-ar fi nece-
sară puterea de a se despărți de versificația
pe subiecte date, cu care s-a ilustrat pînă acum
și în presă, pentru a face din poezie ceea ce
este ea de fapt — o „afacere" personală, un mod
de a tră'i în mod autentic cele ce ne înconjoară.
Ar trebui să urmeze drumul ce se întrevede în
cîteva poeme (Jocul amiezii, Treceau păduri,
cîteva fără titlu), mai puțin ambițioase tema-
tic si. în consecință, mai puțin grandilocvente.
Și debutul său mi se pare precipitat. Dacă nu
cumva de vină o fi selecția pe care a operat-o
pentru volumul de față.
ADRIAN ALUI GHEORGHE, RADU
ANDRFSCU, MARIA BACIU, ȘTE-
FAN BRATOSIN, ION CÂRNU :
„solstiții"
Adrian Alui Gheorghe (Ceremonii) are de
luptat împotriva propriei sale facilități de ver-
sificare, facilitate ce adesea îl împiedică să-și
supravegheze cu atenție fluxul liric. In con-
secință, în poemele mai lungi, (Părinții, Drumul
invers al cuvîntului homeric, Ceremonii insi-
dioase), se cade în verbozitate, poemele dila-
tîndu-se, mai mult decît e tolerabil, în dauna
pregnanței expresive. Prefer poemele mai
scurte (Un singur drum, Călătoria, Lucrurile
dintre mine și lume) dintre care voi relua în
întregime Răspuns : „îți voi trimite răspuns că
n-am învins / că oasele mele au înfrunzit /
au înflorit / tocmai cînd trebuie să atac / și
că limba a încețoșat cele cîteva cuvinte / cu
care voiam să spun și te iubesc / și adio și
uite înserarea / cade ca o ghilotină // amar!
amar ! spun trupului meu — plantă agăță-
toare / propria rădăcină / înăbușind-o". Cam
toate poemele scurte sînt de același nivel ex-
presiv, ceea ce mă face să cred că aceasta este
maniera cea mai potrivită autorului, cea mai
adaptată tipului de talent liric pe care îl
posedă.
Cred că Radu Andriescu (întinderi) a fost
victima unei erori în selectarea textelor.
Poemele publicate în prealabil în pre-
să, în genere de altă factură, mă obișnu-
iseră cu un alt chip al său. Textele de față,
un fel de poeme în proză destul de îndepăr-
tate de idealul de compoziție al genului — mă
refer la unitatea de semnificație a textului,
cu care ne obișnuiseră Baudelaire, Arghezi sau
Rimbaud —, nu cred că-1 avantajează. Expe-
riența merita, probabil, făcută, dar ar fi ne-
recomandabil ca autorul să persevereze în ea.
Cîteva totuși (Ce rotiri ?, Sfîrșit II, Odihnă),
mai apropiate de ngonle genului, pot fi even-
tual reținute pentru o mai tîrzie, antologie de
autor.
Ca și Irina-Oana Cațighera, Maria Baciu
(Cercuri), prin versurile sale de album, mi-
nate de un eminescianism minor, este o pre-
zență curioasă în aceste plachete de debut. Aș
putea cita de oriunde, mă opresc asupra unei
strofe din Căprioara : „Căprioare trec în sal-
turi piscuri / Și se pierd în zare, și se
pierd... / Din copilărești, curate visuri / Um-
bra lor o mîngîi și-o dezmierd".
Dacă în poemele mai lungi (întoarcere, A-
casă. Lingă bordură) Ștefan Bratosin este des-
tul de inflaționist, mai inflaționist decît Adrian
Alui Gheorghe, de pildă, în cele mai scurte
dovedește că are, totuși, știința concentrării
expresive : „cine și-ar fi putut închipui că era
atita sînge / în toamna aceea sfrijită" (Sînge)
sau „o fată de la cîmpie credea că bobul de
griu e munte — / a fost condamnată să-1 ur-
ce" (Erezie). Cum nu mi se pare lipsit de ta-
lent, rămîne de sperat că autorul va fi în
viitor mai inspirat în efectuarea selecției decît
în ciclul de față (Necontenita întoarcere).
Ion Cârnu (Olimpiada mugurilor), dacă se
va hotărî pentru versul liber, ar putea avea
unele șanse de reușită. In poemele cu prozodie
strictă,’ însă, face atita risipă de rime facile
(vînt/cuvînt, somnoroasă/preafrumoasă, nin-
sori /flori, veacului copacului, desprins/-necu-
prins etc.), îneît nu e inutil să-i amintim că
simplul fapt că versurile sale „sună din coadă"
nu le transformă automat în poezie. în plus,
formule ca acestea : „Mai pămint decît toate
pămînturile lumii / Mai strălucitor decît toate
strălucirile lumii" sînt, oricit de nobile ne-ar
fi sentimentele pe care dorim să le exprimăm,
silnice, nefiind nici în spiritul poeziei, nici în
acela al limbii române.
La un sumar bilanț, plachetele de debut co-
mentate aici ne relevă 3—4 autori formați, ca-
re-ar fi putut debuta în volum propriu, 3—4
care n-ar fi trebuit să apară nici aici, restul
aliniindu-se între acești poli. Conform curbei
Iui Gauss, situația poate fi_ considerată nor-
mală. Poate fi, însă, supusă poezia acestei
curbe ?
Liviu ANTONESEE
VIOREL ALECU : „împăcare"
Viorel Alecu experimentează tehnica „ro-
manului în roman" ; două narațiuni sim- |
ple atît prin intriga lor cît și prin fra- ’
zele clare, vioaie, aproape reportericești. Con-
strucția romanescă se bazează, în special, pe
povestire; descrierile sumare, psihologia unor
oameni comuni sînt accidentale. In prima na-
rațiune, absolventul Facultății de filologie din
București, Anton Cernea, cunoaște și altă lume
decit cea a cărților. Deși era șef de pro-
moție și ar fi putut ocupa prin repartiție mi
nisterială singurul post vacant din capitală
(o catedră la un liceu), totuși cedează în fa-
voarea colegului său, Gheorghe Popescu, indi-
vid cu relații, dar mediocru. Renunță inteli-
gentul profesor, abia ieșit din amfiteatrele fa-
cultății, așa ușor la luptă ? Are suficient timp
să privească în afara și înlăuntrul său. La
școala unde avea să-și contureze personalitatea,
sub toate aspectele, cunoaște cadre didactice
și pe bibliotecara Anca, fiică de țăran, care
tulbura prin simplitatea ei. Echilibrat,
protagonistul construiește un edificiu ima-
ginar și ascultă îngrozit cum, din cînd
în cînd,’ schelele se prăbușesc în jurul lui
Trei „figuri" atrag atenția. Bibliotecara Anca,
pe care tînărul absolvent o pregătește pentru
examenul de admitere la Facultatea de filo
logie, se distinge mai întîi. Enigmatică, fata îr
dă speranțe lui Anton Cernea și întreține în
același timp relații cu Niculescu. director ad-
junct, bărbat în vîrstă, care alături de ea își |
amintește de anii tinereții și care o ajutase pe
Anca să ocupe postul de bibliotecară. Mai tîr-
ziu, studentă, se căsătorește cu Sandi Popescu,
asistent universitar, jovial, cu zîmbet fals și
gesturi studiate. Greu de ghicit dacă Anca și
Anton formează un cuplu asemănător cu cel
din Enigma Otiliei, unde explicația atitudinilor
rămîne totuși neclară ; enigma Otiliei fiind e-
nigma feminității însăși. Ori, poate scriitorul
Viorel Alecu creează un personaj feminin abil
care, fiind de condiție modestă, încearcă să-și
rezolve problemele sociale punîndu-și în va-
loare farmecul, ori de cîte ori este nevoie;
„enigma se numște de data aceasta, interes. O
altă „figură" interesantă este aceea a profeso-
rului de limba și literatura română, Vîntu,
celibatar cult și rafinat, aproape de ieșire la
pensie, cu care Anton Cernea se împrietenește.
Grigore Vîntu are o bogată experiență de via-
ță ceea ce deocamdată lipsește eroului prin-
cipal. Nu mai puțin atrăgătoare este cea de
a treia „figură". Daniela, eleva preferată a lui
Anton Cernea. Destinul acesteia se împli-
nește frumos ; va fi studentă și se va căsători
cu doctorul Vladimir Mocanu, șeful secției de
chirurgie a spitalului, viitor cercetător științi-
fic în capitală. încercările profesoarei Marieta
Olteanu, fată bătrînă, temperament rece, invi-
dioasă și meschină, de a-și discredita eleva, de
a o exmatricula din școală pe motive de imora-
litate, eșuează. Acesta ar fi în linii mari „roma-
nul de bază" în care autorul a inclus un alt ro-
man. Este vorba de Manuscrisul lui Grigore
Vîntu, oferit pentru lectură confratelui său
mai tînăr. Este un roman al dramelor pasio-
nale. Virgil Crăsnaru refuzat de Margareta,
care promisese seara altuia, vrea s-o ucidă,
dar nu reușește ; fără să judece situația, și-a
tras un glonte în creier. Este în același timp
un roman document. Sînt invocate mari perso-
nalități, printre care Ion Petrovici, orator dis-
tins, Petre Andrei, care nu era preocupat de
efectul prelegerilor sale, G. Călinescu, sclipi-
tor în expuneri, apreciat de cursanți.Vînătoa-
rea de oameni era în toi ; orice frază, tălmă-
cită și răstălmăcită de legionari. Sînt în acest
roman inclus cîteva pagini memorabile. Ulti-
mele fraze subliniază mesajul cărții : să te dă.
ruiești colectivității. Protagonistul a înțeles că
rolul omului în societate nu este acela de a
te dărui unei singure ființe, ci colectivității
Așadar, va munci, va căuta să-și consacre e-
nergia demnității umane și frumuseții vieții
। . . .
George BADĂRAU
Convorbiri literare — 12
eugen jebeleanu
sau certitudinea
spiritului
Cînd Poezia ia chipul Conștiinței care, înal-
tă, gravă și statornică sieși, afirmă și res-
pinge, apără și acuză, mîngîie și înfierează,
demască și acreditează, consolează și instigă,
numele ei este al unuia dintre contemporani :
Eugen Jebeleanu. Ca de atîtea ori în literatura
noastră, realul palpabil, actualitatea — „uni-
vers de lumini și văpăi în perpetuă mișca-
re" —, istoria determină un destin de scriitor.
O „dedicație" din 1955 reia tema misionaris-
mului poetic din Rugăciunea lui O. Goga : „Nu,
nicidecum parfumul straniu, / pe care nu mi
l-am rîvnit, / ci veacu-mi aspru, de uraniu,
/ de flăcări, veacu-mi drag, cumplit..." (Pe o
carte). Dar zeii tutelari sînt mai vechi și unul
dintre ei e Bălcescu, conștiință ardentă, gene-
roasă și inflexibilă a romantismului pașoptist,
celebrată într-un lung poem din aceiași ani '50,
tnbutar, din păcate, retorismului acestora. Un
model și o certitudine le reprezintă, în de-
ceniul următor, o personalitate cum e aceea a
„divinului brit", invocat, ca altă dată de Emi-
nescu, într-un sonet, drept călăuză, „Prin la-
birintul crimelor, prin vicii, prin sînge, prin-
tre crini...", către lumină și regenerare : „Tu,
Shakespeare, printre flăcări mă conduci... /
Dă-mi mîna și arată-mi iar și iară /, că omul
este mai presus de duci, / / că mîna este mai
presus de gheară / și că pedepsitoarele năluci
/ din iarnă ies, suind spre primăvară" (Lui
Shakespeare). Nu de puține ori, peste filele
■cărților lui Eugen Jebeleanu, se profilează um-
bra rătăcitorului Hidalgo, din a cărui familie
de spirite poetul se revendică, într-un eseu cu
convorbiri — 1886
V. A . Urechia scrie un amplu și documen-
tat studiu despre cronicarul Miron Costin, nu-
mindu-1 peste tot scriitor. Nu lipsesc, ci abun-
dă, citatele care să argumenteze, mai puțin
analizele. Cîteva considerații întemeiate asu-
pra stilului cu adevărat particular al autoru-
lui cercetat. Important este și faptul că Miron
Costin a fost cunoscut și apreciat încă din se-
colul al XVIII-lea. Fiul domnitorului din or-
dinul căruia ilustrul mare logofăt avea să-și
piardă capul, Dimitrie Cantemir, îl numește,
în Descriptio Moldaviae, „un istoric de cea
mai ridicată acuratețe", ungurii Alexius Hora-
ny (Memoria Hungarorum et provincialium
scriptis notarum), „printre cei mai buni isto-
rici ai Mooldvei" și Ludovicus Albrecht Gel-
hardi (Geschichte des Reichs Ungarum...) „în-
vățatul mare cancelar Miron" (cronicarul cu-
noștea și limba maghiară, informîndu-se direct
de la surse). Aceștia nu combat teza funda-
mentală a operei lui Miron Costin care, alături
de Ureche, Dosoftei, Varlaam, Eustratie, sus-
ține peste tot latinitatea, romanitatea neamu-
lui moldovean, muntean și transilvănean. Mi-
ron își va desfășura ideile și în fața regelui
Imagini din lașul contemporan
rezonanțe poematice : „Nu se poate trăi fără
fantezie, fără elan, fără o sacră convingere
în ceva ce depășește noroiul, fără dezinteres.
Nu se poate accepta viața fără bravură, fără
panaș, fără mori (vai !) de vînt și fără oameni
care să se avînte împotriva lor (...) Străpunse
de lancia lui Don Quijote, morile de vînt, —
în aparență, placide ursitoare de făină — își
capătă uneori înfățișarea lor adevărată : ji-
vine”.
Pentru autorul Inimilor sub săbii și al Su-
risului Hiroșimei, arta n-a fost niciodată o
„nobilă gratuitate", literatura, un „joc” sau o
„Înscenare", făcînd din pădurile de spînzurați
mirifice grădini suspendate. Tentațiile evaziunii
și ale automistiflcării li se opune cultul, nici-
odată trădat, al Adevărului, oricît de respin
gător. „Căci am trăit nu într-o / grădină, / ci
intr-o măcelărie", declară scriitorul într-o poe-
zie închinată, semnificativ, lui Geo Bogza (Se-
miramis). Sub presiunea Evenimentului, nu mai
e timp pentru joc de nuanță și inefabil lexi-
cal. Opera lui Eugen Jebeleanu e guvernată,
unitar, de o dialectică simplă, brutală, a vie-
ții. Rîndurile amintite, din 1967, despre nobi-
lul luptător cu morile de vînt o confirmă :
„Mîna ți se prelungește încă o dată în dege-
tul lăncii. Chipul tău lung, surîsul tău obosit
puțin, dar tot mîndru, spune nu. Asta înseam-
nă da pentru lumină". Dar întreaga sa jur-
nalistică, cum e aceasta adunată mai recent
în volumul Deasupra zilei, pendulează între
negație : „Nu. Cu amîndouă mîinile, eu smulg
de pe ochi marama sîngelui și o înalț în văz-
duh, o flutur, și strig : — Opriți cr.ma ! De
la Cain și pînă astăzi prea mult sînge a curs.
Opriti sîngele !" (Firul roșu) și afirmație : „A-
lături de tine, voi clădi (...) Trebuie să mă gin-
desc cu o nesfîrșită intensitate la tine, ca să
renaști, Bucurie..." (Bucuria) ; „Ascultați și
credeți în glasul poeziei și al primăverii"
(Mârțișoare).
Comunicînd. nu numai la nivelul tematic,
dar, adesea, și la acela al modalităților de
expresie, cu publicistica, poezia se supune și
ea acestei dialectici antitetice. Nu întimplător,
o componentă a ciclului Riul pe obraz, defi-
nitorie pentru formula umană și artistică a
lui Jebeleanu, se intitulează Da si nu : in nu-
mele iubirii, al zborului, al luminii, al frumu-
seții, al ideii, sînt respinse, pe rînd, efemerul
și absurdul, resemnarea și pustiul, nedrepta-
tea și fatalitatea, ticăloșia și asuprirea, mlaști-
na și bezna... Reverberînd, încă, sonurile grave
ale Elegiei pentru floarea secerată, poemul o-
pune Morții forța Spiritului, cu a sa „armă
secretă", a rememorării : „Cred în văzduhul
tău, azi fără lanțuri, / în frumusețea ta cred.
Cred în vestmîntul gîndurilor tale / și nu
cred în uitare. Niciodată". De o parte și de
alta a limitei, viață înseamnă amintire, memo-
rie. Poetul e un receptacol, poema, un me-
mento : „Sunt vadul de pămînt ; cel ce păs-
trează / sărutul amintirilor..." ; „Cîntă absenții
toți în mine...".
Reprezentative pentru Eugen Jebeleanu, cel
al ultimelor două decenii, sînt, indiscutabil,
parabolele civile, cele din volumul Hanibal
(1973), dar și din Arma secretă (1980). Im-
pasul biografic devine dimensiune a condiției
umane tragice. Depășindu-1, poetul reia ar-
mura, întorcîndu-se în arenă. Ca un pandant
la Răgazul, poezie din 1957 : „Stai I Nu e timp
să-mi scutur scrumul cald...", Achile bătrîn, al
ultimului volum, readuce imaginea luptăto-
rului istovit, dar neîncovoiat : „Ca și cum ai
trăi / trebuie să faci totul, / chiar dacă pari
mort. / Să creadă că încă mai lupți. / întin-
loan III al Poloniei în versurile cunoscutei
poeme din 1684. Cuvinte de laudă au pentru el
și Bălcescu, Cipariu, mai puțin informat ară-
tîndu-se Șincai. Surprinzător, doi istorici fran-
cezi, simpatizanți ai Unirii Țărilor Române do-
vedesc în scrieri ale lor că nu i-au citit pe
cronicarii noștri : „Cronicile lui Ureche și ale
celor doi Mironi sînt prea aride pentru a me-
rita examenul nostru" (Vaillant), iar Ubicini
scrie doar despre activitatea politică a „ma-
relui logofăt". Textul letopisețului stă insă
împotrivă. Patriotismul luminat de adevăr și
sensibilitate se observă încă de la primele și-
ruri : „De a începe osteneala aceasta după a-
tîtea veacuri, de la descălecatul întiiu, de la
Traian împăratul Rîmului, cu cîteva sute de
ani peste mie trecute, se sparie gindul ; a lăsa
iarăși nescris, cu mare ocară înfundat neamul
acesta de o seamă de scriitori este inimei du-
rere !“, „Nimica nu strică credința celor ce
scriu letopisețele ca fățăria, cînd veghe voia
unuia și pogoară lucrul cu hula altuia" ; „Noi
măcar că am fi datori cu pomenire lăudată
mai mult lui Ștefan Vodă, de la care multă
de-ți, să-i sperii, lung botul / și umflă-ți o-
brajii tăi supți, / și nu în cavou / te-ntinde
gemînd, / ci sub cort".
Printr-un eticism implicit și o didactică su-
plă, Parabolele civile se constituie într-o carte
de învățătură, în care poetul descifrează sem-
nele lumii contemporane și ni le explică. Scopul
lor ultim este despărțirea binelui de rău și,
desigur, vorbind în termenii familiari poetului,
sporirea capacității de apărare a omului co-
mun, dar și a potențialului său ofensiv. Puncte-
le de plecare, sursele sînt, deopotrivă, mitul,
păgîn sau creștin, istoria veche sau moder-
nă, experiența cotidiană, banală sau neobiș-
nuită, toate valorificate, însă, din perspectiva
celei mai stringente actualități. In tradiția te-
melor predilecte (Surîsul Hiroșimei, Cîntece
împotriva morții...), se înscriu parabolele in-
fernului terestru, din Semiramis, Atrizii, Asu-
pra mea... perpetuînd imagini ale terorii : „O
să vă duc acolo unde lumea / e mută, unde
nimeni nu răcnește, / acolo unde-s veseli a-
sasinii, / și omiil-cruce ; țara-țintirim...", ale
acopalipsului modern : „Acolo și acolo moartea
își arată dinții..." ; „Au mai izbucnit cîteva
furuncule de bombe..." ; „Bună dimineața este
spus de salve de tunuri..." ; „...mortuari crini
explozivi...". Aceeași linie o urmează parabo-
lele puterii, ale tiraniei și violenței, din care
se rețin cîteva piese de excepție, cu o figu-
rație simbolică impresionantă, pachidermele,
evocînd mecanica oarbă a războiului, în Hani-
bal : „Și labele lor sfărîmind vertebrele / a-
cestor alpi albiți de spaimă...", centaurii, „me-
teoriți maculați ■ ai timpului nostru", indicînd
aceeași forță opresivă irațională, nu și invul-
nerabilă, dihorii : „Am simțit de departe dt-
horii Tircoale dînd grași, cenușii...". Un su-
mar repertoar al parabolelor ar putea conti-
nua, desigur, cu cele, nu mai puțin realizate,
ale imposturii, ale minciunii, ale trădării (A-
postol. Privighetorile, Convertiri, Firesc,
Măști...), ale prostiei umane, delăsării, indife-
renței (Insula, Ediție specială, A doua ediție
specială, Niciodată, Ca prostul...), ale orbilor
(Marele orb in primăvară, Copiii veacului...),
apoi, cu acelea, numeroase, ale inconformismu-
lui (Aquaforte, Coșmar...), ale împotrivirii
(Sfinta Ioana. Jurnal de bord, Cind nu vreau
Numai dacă...), ale răzvrătirii (Apa și focul.
As da foc...), ale speranței (Discontinuu, Cum-
păna...).
„Aș trece prin gurile iadului cu ochi surî-
zători — / de-aș putea spera tare că oamenii
/ se vor bombarda odată cu flori" — mărtu-
risește poetul exasperat de Zatît de puțină lu-
mină". Una din temele majore a liricii sale
civice este aceea a solidarității cu omenirea
în suferință. Două parabole, ale fraternizării
și dăruirii, deschid și închid ciclul acestora, în
volumul Hanibal. Ultima se intitulează Desprin-
dere : „Aș putea să zbor și să vă părăsesc,
dar inima mea este urechea unei pînde : pa-
lidă-n întunericul surd / așteaptă să audă foș-
netul sborului vostru smulgind frunzișuri de
păsări"...
Intr-un evocare a lui Marin Preda, din 1980,
Eugen Jebeleanu încerca să schițeze trăsătu-
rile dominante ale personalității sale morale .
„o certitudine : cea a Spiritului* și „o conști-
ință depunind mărturie și pledînd de fiecare
dată pentru adevăr și acuzînd și condamnînc
nedreptatea și minciuna...". Aceste însușiri ale
marelui prozator dispărut sînt, în același timp,
nobile deziderate ale Scriitorului, pe care,
printre cei dinții, autorul lui Hanibal le-a im-
plinit într-un mod exemplar.
Doru SCĂRLĂTESCU
milă am avut, de cît de la Vasile Vodă de la
care multă urgie părinții noștri au petrecut,
iar dreptatea socotind, nu pot scrie într-alt
chip" (e vorba de domnitorii Ștefan Gheorghe
și Vasile Lupu). Sorbonardul Hase (Notices des
manuscrits de la bibi, du Roi) este mult ma.
aproape de adevăr cînd susține că : „Miron
scrie cu un ton de veracitate foarte însem-
nat și oferă în ultima parte a operei detalii
picante necunoscute istoricilor noștri, picături
amănunțite și pline de naivitate, documente
curioase și autentice. Raționamentele autoru-
lui au justețe". Și, pentru final, o caracteri-
zare a lui V. A. Urechia însuși : „Stilul lui
Miron Costin e superior celui al lui Ureche
și al lui N. Costin. Fraza este uneori obscură
dar aceasta mai adesea din cauza greșitei
punctuațiuni cum s-a tipărit pînă astăzi. Une-
ori și din cauza inversiunilor care au dispă-
rut din limba de azi, sub influența fatală a
limbii franceze. Zicem fatală, căci dacă fra-
za scurtă, tăiată, convine unor genuri literare,
ce pompă, ce gală deosebite aduce altora pe-
riodul antic !".
Lucian DUMBRAVĂ
SOCIOGARME
între două vîrste
Prezența sociologilor în spațiul cultural-li-
terar a devenit tot mai sensibilă, punctele
lor de vedere fiind urmărite cu interes și
apreciate — mă gindesc îndeosebi la articolele
semnate în Tribuna de Achim Mihu și în Amfi-
teatru de Alin Teodorescu. Intervențiile lor for-
mează zone de. contact reciproc profitabile, dînd
naștere fenomenelor de interferență spirituală :
vezi, ca o mărturie a acestui proces în curs deo-
sebit de interesanta carte alcătuită din materialele
unor conferințe și colocvii pluridisciplinare, Car-
tea interferențelor. Pentru posibilitatea de „in-
terferență" a sociologiei cu alte domenii, volumul
acesta realizat de un grup de fizicieni de pe plat-
forma Măgurele cu invitații lor, personalități ale
științei și artei românești actuale, constituie un
exemplu’ mai degrabă... negativ, căci nici un so-
ciolog nu se numără printre invitați (fiind abor-
date totuși, zone apropiate, epistemologie, logică,
filosofie și chiar o încercare de sociologie a cul-
tură realizată însă de un istoric !). Nu este ne-
voie să se pledeze prea mult în favoarea unor
asemenea modalități, întrucît toată lumea pare
de la început convinsă, iar sociologia, nu numai
în trecut, s-a dovedit capabilă a fi o știință
„deschisa-1. Făcînd un pas mai departe, dincolo
de spațiul consensului general al declarațiilor de
principiu, intrăm în zona ceva mai aridă a pro-
blemelor de colaborare practică, de acțiune co-
mună ce nu exclude critica și opoziția. Un bun
prilej de discuție în acest sens ni-1 oferă recenta
și tematic actuala lucrare a lui Constantin Schi-
firneț. Generație și cultură (Albatros, 1985). Au-
torul, sociolog, în cadrul Centrului de cercetări
pentru problemele tineretului din București, a
fost rareori prezent în publicistica literar-cultu-
rală, astfel îneît numele său e puțin cunoscut de
către literați. Spun asta deoarece ultimul capitol
al studiului său se intitulează „Generația litera-
ră" șî cuprinde referințe inclusiv despre „gene-
rația ’80“, motive deci pentru toți cei ce sînt preo-
cupați de fenomenul respectiv să consulte volumul
fie și numai în scop informativ.
Ținînd seama de profilul editurii și de dome-
niul în care sociologul și-a desfășurat activitatea
științifică, orientarea didactică, de inițiere a a-
cestei cărți (de debut !) apare destul de trans-
parentă. Ea își propune să fie o sinteză a litera-
turii științifice și culturale (în sens larg), româ-
nești și străine, ce a abordat direct sau tangen-
țial problema generațiilor, expunind totodată re-
zultatele unor cercetări concrete efectuate prin-
ți e tineri. Reușita constă în realizarea unui ghid
de lectură teoretică, a cărui utilitate e indiscu-
tabilă, chiar dacă ne-am referi numai la biblio-
grafia (selectivă) publicată la sfîrșit. Rolul au-
torului nu este doar pur descriptiv, intervențiile
sale critice în prezentarea diferitelor orientări și
concepte fiind binevenite, edificatoare. Perfor-
manța bibliografică (limitată, ca orice perfor-
manță), legată de perspectiva erudită asupra ști-
inței, implică și o serie de dezavantaje. Mai în-
tîi, acela al unificării și fluidificării informației :
succesiunea, în conturarea și impunerea conceptu-
lui, a unor nume mai mult sau mai puțin cele-
bre, mai mult sau mai puțin „savante" ori „cul-
turale" (Aug. Comte, F. Mentre, K. Mannheim,
Ortega y Gasset, W. Dilthey, O. Lorenz, Mircea
Eliade, N. lorga, Camil Petrescu, M. Ralea, Tu-
dor Vianu, Petre Andrei, D. Guști, Mircea Vulcă-
nescu...), arată, prin chiar varietatea semnifica-
țiilor, cît de descoperit și de vag definit este
conceptul, deci cu cîtă dificultate se poate im-
pune conținutul său științific, în mod riguros ra-
țional și operațional. Alături de istoricul ter-
menului, autorul își propune și circumscrierea lo-
gică a acestuia, abordînd succesiunea generațiilor,
raporturile dintre generație și vîrstă, cohortă, e-
pocă, clasă socială și personalitate, dintre gene-
rația familială și generația socială. Concluzia pri-
vind caracterul de „concept deschis" al genera-
ției suferă poate de prea multă deschidere, ne-
distingînd suficient între imaginea difuz-neorga-
nizată despre sine a upui grup și cea (socio) logic
omogenă.
Capitolele următoare trec la o analiză a con-
ținutului fenomenelor psiho-socio-culturale legate
dc simbolul ambiguu al generațiilor. „Raporturile
între generații" abordează latura psiho-socială a
problemei, insistînd asupra dimensiunii educativ-
formative, în vreme ce „Tinerețea — vîrstă cul-
turii" ține mai muit de sociologie și discută di-
feritele definiții și ipostaze ale „culturii tinere"
(subcultura, contracultură...), decupate din bi-
bliografia internațională a temei. Nu ar fi stricat
aici ceva mai multă acuratețe în reproducere, in-
clusiv atunci cînd se traduc citatele (vezi un e-
xemplu nefericit, la p. 128), iar prezența unui
indice la sfîrșit ar fi adus cu siguranță un cîștig
suplimentar de rigoare și operaționalizare concep-
tuală. Rezultatele unor cercetări concrete privind
orizontul și opțiunile culturale ale tinerilor sînt
prezentate în continuare, precum și o serie de
cupluri teoretico-practice de orientare și înca-
drare a comportamentului cultural al tinerilor :
cultură tradițională — cultură mass-media, cultură
urbană — tultură rurală, cultură artistică — cul-
tură științifică, cultură școlară — cultură extra-
școlară, cultură profesională — cultură generală,
cultură națională — cultură universală, cultură
clasică — cultură modernă, cultură generaționa-
lă — cultură globală, cultura grupului — cultura
societății. Și aici, ca peste tot, aceeași dificul-
tate de distingere între empiric constituit și e-
pistemologic construit, fapt care ar introduce e-
fectul de legitimare științifică a unor categorii
preconstruite. în acest sens este deosebit de e-
locvent ultimul capitol, deja amintit, unde re-
producerea diferitelor opinii ale literaturii cu
privire la un fenomen în care sînt implicați ei
înșiși înlocuiește aproape cu totul orice analiză.
Ceea ce nu este nici științific relevant, nici li-
terar pertinent, căci un critic literar ar fi putut
realiza un tablou mult mai nuanțat (există dealt-
fel asemenea tablouri în volume de critică).
Impresia de severitate pe care ar putea-o lăsa
cititorului aceste rînduri este însă departe de in-
tențiile recenzentului și de opinia sa globală, fa-
vorabilă cărții. Un prim și serios pas a fost fă-
cut de Constantin Schifirneț și sîntem îndreptă-
țiți să așteptăm cu încredere continuarea.
Mihai Dinu GHEORGHIU
13 — Convorbiri literare
65 DE ANI DE LA
FĂURIREA P.C.R.
„pui de teatru românesc"
cum se naște
un teatru
Greu ! Dar care naștere-i ușoară ? Puțini
dintre cei prezeoci la un spectacol de
teatru știu cît amar de articulații și
angrenaje și șuruburi și șurubașe alcătuiesc
mașinăria cu suflet păstorită de Thalia și ad-
ministrată, trecător și „în comun” de slujito-
rii din afara scenei. Acum 170 de ani, „Mir
til și Chloe" se înfiripa din înmănunchierea
unor entuziasme ; se năștea atunci, în 1816,
spectacolul în limba română, dar încă nu și
teatrul ca atare. Ca instituție, adică. Decenii-
le au filtrat și drămuit entuziasmele, așezîn-
du-le, totuși, ia temelia oricărei scene. Și a-
cum, în 1986, întîia cărămidă a oricărui edi-
ficiu teatral rămîne sufletul — convertit în
investiție de entuziasm, optimism și încrede-
re. Filozofia atrage atenția că optimismul naiv
și necritic este retrograd și conservator — de
unde acuta necesitate a stabilirii gradului,
punctului, nivelului pînă la care încrederea
în propriile forțe se înscrie între parametrii
cu efect într-adevăr constructiv, fără alune-
carea (și eșuarea) în utopie. Numai cu entu-
ziasme, fie chiar rostogolite în cantități in-
dustriale, greu de crezut că se edifică, în con-
cretul cotidian, o întreprindere de anvergură
pe teren cvasi-virgin. Fără entuziasm, nici
atît. Pe această îngustă muchie, îngăduind
doar echilibrul atent și strunit, s-au sprijinit
eforturile menite să aducă pe lume un „pui
de teatru românesc*, în „Țara de sus- a Su-
cevei. Cîți credeau cu adevărat, cîți acordau
șanse de succes real acestor strădanii ? Desi-
gur, mai întîi cei ce nu cunoșteau în amănun-l
țime organismul complicat și fragil numit
teatru. Pe al căror sprijin, tactic vorbind, s-a
contat. Nu în ultimul rînd și nu fără folos.
Dimpotrivă chiar — astfel constituindu-se și
punîndu-se in circulație ideea. Punctul de
plecare rămînînd ușor romantic, ușor naiv,
amintind de textele unor cîntece ale anilor
’50 : „Hai să facem / O gospodărie / Și la
noi în sat“. Refrenul, melodios, cantabil, s-a
insinuat, făcîndu-și loc încetișor, în confor-
mitate cu teoria „pașilor mici*. Ne gindeam
la o sală dintr-un județ <T.n sudul Moldovei,
mult asemănătoare (la scară) cu aceea a Na-
ționalului ieșean. Forurile locale, în momen-
tul trecerii de la poezie la cifre, au șovăit.
Ceea ce nu s-a petrecut și-n Nordul româ-
nesc, unde bucovinenii, cu stilul lor specific
de a lua totul pieptiș, gospodărește, au re-
dactat, repede, un prim „Plan de măsuri*.
Este (adică, ar trebui să fie) întîiul act din
arhiva noului Teatru. Nu exista, atunci, ni-
mic : nici sediu, nici trupă, nici repertoriu.
Și totuși edificiul dispunea de pilonii de ba-
ză : sprijinul hotărît al organelor județene de
partid, al Comitetelor județene de cultură Su-
ceava și Iași, al Consiliului culturii și educa-
ției socialiste. Inexistentul teatru începea să
existe. Ideea a surîs promoției 1984 a insti-
tutelor de artă teatrală din București și Tg.
Mureș — mizîndu-se pe repetarea experien-
ței fertile petrecute, cu decenii în urmă, la
Piatra Neamț. Repetabilitatea. în cultură, ne-
fiind niciodată posibilă pînă la capăt, fie și
pentru simplul fapt că vîrsta începutului se
înscrie într-o altă vîrstă a peisajului general,
într-un context cu alte dominante, cu exi-
gențe specifice. Tinerii actori, foc de talen-
tați și în aceeași măsură nepregătiți pentru
avatarurile „secundei zero*, după un prim
popas ieșean, festiv, filmat, consemnat, după
o etapă de „cunoaștere a județului* la fel de
festivă și ușor-înșelătoare, asortată deplin ca-
rului cu iluzii ce-1 aduceau după dînșii în
municipiul sucevean, s-au trezit la un teatru
fără sediu și-n apartamente mobilate cu pa-
turi împrumutate de la internatele școlare.
Etapă în care entuziasmul s-a subțiat pînă la
unanima adoptare a termenului „aventură*,
plus determinativul „suceveană*. S-a consu-
mat, atunci, momentul critic, cu atît mai
mult cu cît lucrările la noul sediu păreau a
înainta dificultuos. Creșterea constantă a to-
nusului trupei a ținut pasul cu buletinul de
știri de pe șantier, fiecare inaugurare par-
țială (sală de repetiții, foaiere, sală de spec-
tacole, scenă) aducind cu sine stropul de în-
credere corespunzător. Cele dinții premiere
au fost programate la Iași, dar a venit și mo-
mentul dării în folosință a elegantului edifi-
ciu intitulat, cu un anume orgoliu, „Teatrul
municipal Suceava*. Au capitulat, de voie, de
ne-voie, neîncrezătorii : la Suceava există un
teatru. Cel mai tînăr din Romănia, patro-
nat de cel mai vîrstnic. Scurta lui istorie in-
clude și momente hazlii (încă n-a sosit timpul
evocării lor) și mici drame ale adaptării și
tot ce ține de complicatul act al înființării.
Subsemnatul, obișnuit cu mirosul de var
proaspăt și tencuială umedă din redacția re-
vistei „Cronica", de la sediile Asociației scrii-
torilor, de la Editura „Junimea" (toate aceste
instituții fiind ctitoriri culturale ale „Epocii
Ceausescu"!. cu febra procurării cutăror ma-
teriale „de negăsit" și pînă la urmă, desigur,
aflate, a trecut mai ușor proba rigorilor în-
ceputului. Acum, cînd putem privi înapoi cu
înțelegere și nu cu mînie, ba chiar, mi-aș
permite să afirm, cu mîndrie, cîtă vreme s-a
înscris, pe harta cultural-artistică a României,
firma unei noi instituții teatrale, cred că se
cuvine să apelăm din nou la entuziasm, opti-
mism, încredere. Fiindcă un teatru nu în-
seamnă doar sală, trupă, repertoriu. Teatrul
e-o ființă care se naște și, mereu, crește. A-
ceeași investiție generoasă, purtînd semnătu-
ra tuturor, urmează a ctitori, pe mai depar-
te, într-un domeniu în care nu se mai vor-
bește de „stadii fizice" : edificarea prestigiu-
lui noii instituții, înscrierea ei deplină în con-
textul culturii naționale. S-ar putea să fie
chiar mai dificil decît construirea și dota-
rea unui edificiu — datorită faptului că „la
comandă" se află, acum, fiecare. Cu înzestra-
rea sa de talent și pasiune. Cu disponibilită;
țile, cu generozitatea și dîrzenia apte să pună
sub semnul memorabilului actul artistic plă-
mădit la Suceava. Din acest punct de vedere,
starea continuă de inaugurare rămîne în-
scrisă pe mai departe în programul celui mai
tînăr teatru românesc.
Mircea Radu IACOBAN
nevoia de teatru
Orașul devine oraș cînd are un teatru.
Mi-am format această convingere în-
că la 17 ani cînd munceam, învățam și
aveam și timp să nu lipsesc din galeria Tea-
trului Național din Cluj-Napoca de la înăl-
țimea căreia am sorbit cu setea adolescenței
marile adevăruri aduse la rampă de piese
din repertoriul național și universal, de fru-
musețea și armonia marilor opere ale teatru-
lui liric. Am avut apoi șansa să fiu soldat
în București și să uit mîhnirile săptămînii
prin întîlnirile duminicale la teatru cu Geor-
ge Vraca, Lucia Sturza Bulandra, Emil Boita,
Grigore Vasiliu Birlic, George Calboreanu,
Dina Cocea, Alexandru Giugaru, Radu Beli-
gan, Ștefan Ciubotărașu, Fory Eterle, Sandu
Sticlaru, Octavian Cotescu și pe atunci ti-
nerii, marii actori și actrițe de astăzi. Am mai
avut și norocul să fiu student la Iași și să-i
mai prind în scenă pe Miluță Gheorghiu, Mar-
gareta Baciu, Constantin Sava, Ion Schimbin-
schi, Eugenia Popovici, Virgil Raiciu și mulți
alții. In aceste trei puncte cardinale ale cul-
turii românești am învățat că teatrul nu este
un lux și nici un divertisment, ci este o ne-
cesitate care dă temelii trainice fundamentu-
lui cultural al personalității. Ajuns, acum
douăzeci de ani, Ia Suceava era normal să
simt nevoia de teatru. Și mulți în jurul meu
vibrau la fel. Am aflat cu interes că și pe
aceste locuri exista o tradiție care își cerea
dreptul la continuitate. încă în prima jumăta-
te a secolului trecut în conacul de la Spătă-
răști, în teatrul particular din Fălticeni, sau
în casele familiei Istrati de la Rotopănești se
cultiva sezonier spectacolul de teatru și mi-
zică. De la începutul secolului nostru în Su-
ceava a funcționat cu succes, mulți ani, o
reuniune muzical-dramatică numită „Ciprian
Porumbescu". S-au ridicat de pe aceste me-
leaguri și au făcut cinste artei interpretative
slujitori de frunte ai scenei românești pre-
cum Matei Millo, Alexandru Alger, Jiiles Ca-
zaban, Grigore Vasiliu Birlic, Paul Călines-
cu, Gheorghe Cozorici, lulia și Tamara Bu-
ciuceanu și încă alții. întîmplarea a făcut să
fiu implicat și deci să insist pentru dezvol-
tarea unei mișcări teatrale de amatori pe
lingă instituțiile culturale ale județului Su-
ceava. Rînd pe rînd au luat ființă și s-au
ilustrat cu succes în competițiile genului Tea-
trul Popular din Vatra Dornei, Teatrul Popu-
lar din Cimpulung Moldovenesc, Teatrul
Popular „Matei Millo" din Suceava, Teatrul
Popular al Casei Orășenești de Cultură din
Rădăuți și alături de acestea, peste 100 for-
mații de teatru și teatru de păpuși din între-
prinderi, instituții, sate, formații care au adus
peste treizeci de titluri de laureat în edi-
țiile de pînă acum ale marii competiții • na-
ționale „Cîntarea Românie1!".
Pe acest sol deosebit de fertil se expri-
ma constant o mai veche și ardentă dorință
a sucevenilor de a avea teatrul lor, de a avea
o echipă permanentă la Suceava. Și s-a bătut
în multe uși și s-a crezut în multe promi-
siuni. Datoram o aleasă recunoștință Teatru-
lui Național „Vasile Alecsandri" din Iași, di-
rectorului Mircea Radu lacoban, Comitetului
Județean de Cultură și Educație Socialistă
Iași, președintelui Pavel Florea, pentru acor-
dul entuziast la realizarea acestui generos și
superb act de cultură — Secția Suceava a
Teatrului Național „Vasile Alecsandri". Și
astfel, aproape o promoție de absolvenți de
teatru din anul 1984, la care s-au adăugat
cîțiva excelenți actori de alte vîrste, s-au
constituit în teatru profesionist la Suceava,
cu întîia ridicare de cortină în seara lui 8
decembrie 1984. Ei se numesc : Cristina lo-
viță (regizor), Carmen Ciorcilă, Sebastian Co-
mănici, Pușa Darie, Radu Duda, Constantin
Florea, Ada Gîrțoman, Bogdan Gheorghiu,
Mioara Ifrim, Liviu Manoliu, Nicolae Manola-
che, Adrian Păduraru, Georgeta Păduraru,
Răzvan Popa, Cristian Rotaru, Maria Ștefa-
nache, Carmen Tănase (actori). Ei sînt primii.
Unii deja nu mai sînt. Vor fi și alții pe care-i
așteptăm cu sufletul și brațele deschise, asi-
gurîndu-i că vor fi întîmpinați cu aceeași dra-
goste cu care a fost primită, în toate ora-
șele si comunele județului nostru, prima tru-
pă a Bucovinei. Și ar mai trebui spus că a-
proape toți sucevenii. întreprinderile munici-
piului nostru, au modernizat și înfrumusețat
întîiul nostru teatru, un foarte frumos lăcaș,
în care bate, din ce in ce mai viu, noua ini-
mă spirituală a Sucevei.
Fie-mi permis să rostesc în această „carte"
lunară numită „Convorbiri literare", ce găz-
duiește cu generozitate o altă inițiativă a
noastră numită „Pagini bucovinene". recu-
noștința față de toți iubitorii teatrului care
ne-au încurajat cu căldură în tot ce am în-
treprins. îndemnul să ne iubim din toată ini-
ma actorii, regizorii, toți muncitorii scenei
prin strădania cărora orașul nostru devine
Oraș.
Alexandru TOMA
Mioara IFRIM (Irina), Nicolae MANOLACHE
(Sorin) în „O dragoste nebună, nebună, nebu-
nă"... de Tudor Popescu (regia Cristina loviță)
Sebastian Comănici, Liviu Manoliu, Dan Aciobâniței, in CABANA, de Mircea Kadu
lacoban
pulsație de lumină
Un teatru era tocmai ceea ce avea nevoie
Suceava. Trupele teatrale nu au ocolit
niciodată orașul. în săli și sălițe, în
antractele spectacolelor unor trupe ambulan-
te, doamnele își etalaua odinioară rochiile cu
trenă și lăseru dîre lungi de parfumuri fran-
țuzești. An de an, cîțiva împătimiți de teatru
se trudeau să pună pe roate reprezentații cu
actori pentru care scena nu era o profesie,
ci o pasiune de ore libere. Dar trupele plecau
în poștalioanele ticsite cu tot calabalîcul. Ră-
mînea amintirea și nostalgia. Pulsația de lu-
mină a spiritului, ce vine dinspre scenă, era
intermitentă și setea de joc nu putea fi po-
tolită cu adevărat.
Suceava, mai ales în anii noștri,, după 60
în special, căpăta respirația unui oraș mare,
dobîndea funcțiuni pe măsură în administra-
ție, industrie, turism, dar era lipsită de unele
din acele instituții creatoare de climat spi-
ritual, între care un loc de frunte îl ocupă
și teatrul. Publicul însuși se emancipase spi-
ritualicește și nevoia de artă nu însemna
nicidecum un moft, ci ceva organic. înfiin-
țarea unui teatru, cu trupă permanentă, de-
venise imperioasă. Dinspre Iași s-a aruncat c
punte. Simbolică, i-aș spune. Adică, între
două foste cetăți de scaun. Gestul Naționa-
lulu ieșean, de a deschide o secție la Sucea-
va, a stîrnit entuziasmul oamenilor locului,
a forurilor locale. Bătrîna sală de teatru de
la Suceava a căpătat peste noapte, printr-o
admirabilă reconstrucție și dezvoltare, înfă-
țișarea unui elegant teatru. Tinerii ce venise-
ră în stol, o întreagă promoție a Institutelor
de teatru din București și Tîrgu Mureș, pu-
teau să pornească la drum. Și au făcut-o cu
elan, cu fervoare, dînd farmec pînă și stin-
găciilor inerente unui început. Se vede că sînt
setoși de glorie, se vede că vor să-și croias-
că un drum, un drum al lor. Este o garanție
că succesele de pînă acum, atîtea cîte sînt, se
vor înmulți în viitor, cum șovăielile, firești
într-un fel, se vor rări. Acești tineri au vii-
torul înainte. Trecutul, puțin cît este,-specta-
colele realizate într-o stagiune și jumătate,
reprezintă o platformă de pe care se poate
merge mai departe. Au demonstrat acești ti-
neri, în frunte cu regizoarea lor, colegă de
generație, Cristina loviță, că sînt capabili să
creeze acest miracol, care este Teatrul. Prin ei
Suceava a primit tocmai ceea ce-i lipsea pentru
a-și întregi personalitatea. Le dorim artiștilor
scenei de la Suceava să fie în stare să intre
în legendă, așa cum au intrat demult aceste
locuri, a căror nestemată este Suceava însăși.
Gr I.
să avem încredere
La Suceava lucrează acum cea mai tînără e-
chipă de profesioniști ai scenei din întrea-
ga țară.
Este prematur să pronosticăm ce va însemna
Teatrul Municipal din Suceava peste un sfert de
veac. Integrarea lui pe harta teatrală a țării s-a
produs însă sub asemenea auspicii îneît nimic nu
ne poate împiedica să credem că va purta cu dem-
nitate și izbîndă ștafeta tinereții. Totul pledează
în favoarea sa : scena-mamă, cea mai veche a ță-
rii, înnobilată de munca unor îndrăzneți pionieri
și de cea a unor iluștrii maeștri ; disponibilitatea
și receptivitatea față de artă a oamenilor de pe
meleagurile sucevene, cei care și_au întîmpinat
sărbătorește prima lor trupă stabilă de teatru pro-
fesionist, amenajîndu-i șl punîndu-i la dispoziție
un îneîntător edificiu Pro-Thalia ; și, desigur nu
in ultimul rînd, temeinica pregătire și credința în
rostul muncii, de care dau dovadă acești minunați
și foarte tineri absolvenți ai școlii de teatru româ-
nesc _ promoția aproape completă a anului 1984
— care au pornit la drum odată cu propria lor
instituție.
Nu pretindem că totul este perfect aici; e in
firea lucrurilor ca orice început să cunoască șl
ezitări, și nesincronizări, alături de împlinirea înăl-
țării la verticală. Ceea ce ne bucură, după aproape
două stagiuni, este grija pusă în alegerea reper-
toriului și efortul de a-1 valorifica pe căi de ex-
primare adecvate acestui colectiv; spiritul dinamic
pus în slujba cîștigării unei prietenii statornice a
spectatorilor și priceperea de a păstra această e-
sențială relație pentru viața oricărui teatru : bucu-
ria copleșitoare, și molipsitoare, a jocului, recon.
fortantă și dătătoare de încredere pentru toată lu-
mea, în care dorința firească de afirmare a fiecă-
rui participant Ia actul artistic scenic nu se o-
pune echipei; folosirea activă și eficientă a tu-
turor actorilor, îndemnați să abordeze cu aceeași
seriozitate și răspundere partitura solistului, ca si
pe cea a personajului-fundal.
Am avut privilegiul de a mă număra printre
spectatorii primei reprezentații oficiale a noii
trupe, în decembrie 1984, la Suceava : premiera
absolută a piesei „Cabana", de Mircea Radu la-
coban. Momentul a făcut parte dintre acelea cart
rămîn înscrise în istoria teatrului nostru ;
alături de publicul sucevean, cald, entuziast, mîn-
dru de noua și îndelung rîvnita instituție dt
artă, erau de față oaspeți de prestigiu din întrea.
ga țară — dramaturgi, regizori, actori, critici dra-
matici, salutînd cu prietenie și încredere începutul
de drum. Au urmat spectacolele, atît de diferite
ca structură și ca modalitate de abordare sceni-
că a unui text dramatic, numite „Deșteptarea pri-
măverii", de Wedekind, „Adio, studenție", de Vam.
pilov, „Răceala", de Marin Sorescu, ,.O dragoste
nebună, nebună, nebună...", de Tudor Po-
pescu. îmi îngădui să le socot trepte că-
tre conturarea înțeleaptă a unui profil, ca-
re să confere personalitate distinctă tînă-
rului teatru. Poate părea grăbită o asemenea
dorință: sînt încă destule teatre, cu îndelungi
state de serviciu, care n-au izbutit să-si defineas-
că „profilul". Cred că, peste încă o stagiune cel
din Suceava se va găsi în fireasca situație a
limpezirii vocii sale artistice. Un program lucid
poate apropia clipa întîlnirii foarte tînărului co-
lectiv cu personalitatea-i latentă. Sîntem martori
ai unei frumoase decantări profesionale. în care
„școala artei" îsi îmnleteste fluid mersul cu ..școa-
la spectatorului" : Teatrul Municipal din Suceava,
sectie-laborator a Teatrului Național ,.V. Alecsan-
dri" din Iași, îsi formează publicul formîndu-se
ne sine. Preponderentă, în această bună tovărășie
la drum lung, mi se pare a fi o tinerețe a spi-
ritului. Puvernînd. dincolo de cota valorică. înrâ
fluctuantă, a spectacolelor, căutările si statornici,
rea bomelor-reper ale unui suiș pe care-1 dorim
continuu și solar.
Constantin PAIU
un nou teatru
Cum se poate transforma o sală de spectaco-
le, mai degrabă ingrată, și ca arhitectură,
și ca semnificație culturală, într-un teatru,
ne-ar putea-o spune cei care au hotărît să facă
din edificiul numit pe vremuri „Dom polski" se-
diul Secției Suceava a Teatrului Național „Vasile
Alecsandri" din Iași. Nu știu dacă în ceea ce aș
vrea să spun mai departe poate avea vreo greu-
tate o mărturie... sentimentală — dar o bună
parte din copilărie și adolescență am petrecut-o,
în deceniul șase, chiar în preajma acestei clădiri;
locuiam într_un apartament aflat la nici cinci-
zeci de metri de sala aparținînd pe atunci An-
samblului de cîntece și dansuri populare „Ci-
prian Porumbescu". Se desfășurau aici variate ma-
nifestări — de la, bineînțeles, spectacole folclo-
rice, reprezentații de muzică ușoară șl de varie-
tăți, „întărite" cu stele mai strălucitoare sau mai
scăpătate, la festivaluri ale artiștilor amatori, ser-
bări școlare, conferințe ș.a.m.d. —, așa cum stă-
tea bine unui oraș nu prea mare și care, ca a-
tîtea altele din acea vreme, nu abandonase ca-
racteristice ambiții culturale... Tot aici dădeau
din cînd în cînd reprezentații teatre aflate în
turneu — cele care reușeau să-și adapteze deco-
rurile după dimensiunile scenei...
Mi s-au fixat în amintire orele de dinaintea
spectacolelor: în spatele clădirii trăgeau camioa-
ne încărcate cu recuzită, mașiniștil se luptau cu
amenajarea scenei, tehnicienii puneau la punct
magnetofoanele, reflectoarele, se făceau probe,
actori treceau grăbiți spre cabine, spectatori se
îmbulzeau la intrare... De afară, de unde urmă-
ream, mai departe, partea nevăzută a spectaco-
lului, auzeam, din vreme în vreme, valurile a-
plauzelor... în sfîrșit, luminile se aprindeau din
nou, lumea se grăbea la ieșire, plecau și ac-
torii, cu fețele mai obosite decît în urmă cu o
oră-două, cînd îi văzusem intrînd, mașiniștii se
mai războiau un timp, după ce sala se scufunda
în întuneric, cu decorurile; apoi totul era invadat
de o tăcere nefirească; sălile de spectacol goale
au în ele ceva trist și straniu. Acele valuri de
liniște care făceau parcă dintr-o dată mai mică,
mai posomorită clădirea plină de forfotă cu pu-
țin timp înainte, mi-au lăsat o impresie puter-
nică și durabilă. De-atunci am rămas cu convin-
gerea că aerul de muzeu nu vine bine nici mă-
car muzeelor... Ca urmare, cînd am aflat
că în vechea clădire și_a mutat sediul Secția Su-
ceava a naționalului ieșean m-am gîndit în primul
rînd la actorii și regizorii care, cu munca și cu
visurile lor, însuflețesc bătrînele ziduri...
Ce înseamnă un teatru în viața unui oraș
care decenii de-a rîndul n-a avut unul au înțe-
les foarte bine în primul rînd cei cărora li se
datorează apariția acestei secții. Acum doi ani
s-a concretizat un vis mai vechi : un număr de
absolvenți ai institutelor din București și Tîrgu
Mureș au luat drumul Sucevei ; a fost refăcută,
apoi, sala despre care v-am vorbit, a început să
fie realizat un repertoriu... La inaugurare (care
a beneficiat de o premieră absolută) presa cul-
turală s-a arătat interesată de noutatea inițiati-
vei : cel mai tînăr teatru din țară a Ieșit la lu-
mină, cum se spune, sub auspicii favorabile....
Desigur însă că un teatru nu apare peste noap-
te și ar fi destule de urmărit în modul în care
prinde contur această experiență mai puțin o-
bișnuită: cum se structurează un grup de ti-
neri actori abia leșițl din institut, care au în-
ceput să lucreze fără a se afla, cum se întîm-
plă de obicei, fn mijlocul unui colectiv cu ex-
periență — conducerea artistică aparține și ea unei
regizoare care le-a fost colegă ; ar mai fi de ur-
mărit, din punctul de vedere al sociologului artei,
cum s-a răsfrînt apariția acestui teatru perma-
nenet asupra unui public obișnuit cu reprezen-
tațiile de turneu (spectacole care urmează, de
regulă, o rețetă simplă a succesului : cîteva nu-
me răsunătoare, texte care să nu „obosească"
prea mult gîndirea privitorilor etc.) : experiența
Secției Suceava este din atîtea alte puncte de
vedere demnă de tot interesul.
P CONSTANTIN
Convorbiri literare — 14
pro guventute
convorbiri literare prin corespondență
B David ALEXANDRU — Dumbrava Roșie
(Neamț). Am remarcat Poemul unui cer frint și
Poate iertare îți ceri.
B Constantin ANIȚII — Morărești (Argeș).
Versuri de începător nedeprins cu lectura po-
eziei.
B Petru Barbu — Galați. Spiritul de ob-
servație, ingeniozitatea, ironia sint calitățile
indiscutabile ale prozei dv., după cum proli-
xitatea, pe alocuri lipsa unei construcții rigu-
roase și a unor tipologii semnificative ii sint
defectele evidente și persistente. Libertatea de
mișcare a fanteziei nu trebuie să fie un scop
în sine.
B Gavril BALE — Cluj-Napoca. Am reți-
nut Osul uscat al arborelui.
B Diana BlLEA — Gîrliciu (Constanța). Nu
știți să vă expuneți în scris, ceea ce face ca
problema calităților literare nici să nu se pună.
I Marius loan BOCU — Tîrgoviște. Aspi-
rația spre o poezie a „problemelor mari" este
peste posibilitățile reale ale scrisului dv.
B C. BRUSTUREANU — Iași. Neconcludent
B M. CORNESCU — Rădăuți. S-ar putea
ca Semne de toamnă să însemne ceva. Să mai
vedem.
. ® Romulus-Adrian DINU — Giurgiu. Mi-ați
trimis plicul destinat revistei „Ramuri". E po-
sibil, ca într-un altul, trimis la Craiova, să
se afle texte pentru „Convorbiri"... Și s-ar mai
putea ca din această încurcătură să fi ieșit în
avantaj oltenii, adică să fi avut parte de lu-
cruri mai bune. Ceea ce a ajuns la noi nu mă
entuziasmează.
Raul-Liviu DOREANU — Brașov, Mir-
cea-Doru PANDELESCU — Iași. Mai trimiteți
texte si scrieți, vă rog, citeț.
B Valeriu GALANTON — Botoșani. Noua
varianta nu o depășește pe prima. în fond,
nereușitele provin din aceea că judecați po-
ezia pe baza unor criterii străine ei.
B Vasile GRAMATICU — Gura Humorului
(Suceava). Din ultimul plic am reținut Nopțile.
Sg G. IRADIAN — Timișoara. Mi-ați trimis
un volum întreg. Poemele ample (Liniște la
miezul nopții) merită atenție. Faceți singur o
selecție riguroasă, fără grabă, și trimiteți-mi
un grupaj de cel mult zece poezii.
B Angela JURMA — Reșița. „De ce bat
păsările aripile trist, / ca niște clopote îmbă-
trînite peste sat ?“ ar fi locul de întilnire cu
poezia. E bine, cred, să rămîneți în registru
confesiv-elegiac.
r Simone-Nicoleta LAZAR — Bacău. Mă
suspectezi, într-o paranteză, de lipsă de obiec-
tivitate. N-am nici un motiv să nu-i „cîntă-
resc“ pe corespondenții mei cu aceeași balanță
și cu greutăți nefalsificate. Că, într-un caz sau
altul, aș putea să mă înșel, e altceva. în ce
te privește, nimic nou. De altfel nici nu era
timp pentru noutăți.
B Fimah LORINI — Cîmpulung-Moldove-
nesc. Insuficient.
HI Ion MACHIDON — București. Luați le-
gătura cu Constantin Pricop.
M Dan MANOLE — Galați. Am reținut,
pentru o viitoare publicare, Scrisoare păcii și
Toamna pe mare.
B Marian J?) — Tîrgoviște. Ironia vă prin-
de, gravitatea, nu. Reveniți, cu numele în-
treg.
■ Dinu MATEI — Sîntana (Arad). Rămîn
valabile răspunsurile anterioare. Ceva mai bine
în „Cine ești tu. Neasemănătoare...“
arpegii
un poem citit
înt-un ritm civil
de sentință
Moiseiului martir
nu-mi alege locul în care să mă-ngrop
așteaptă-mă sus pe dîmb și privește
întîi orizontul și vezi dacă mă cuprinde
plumbul de execuție cu rana în privire
ca o torță aprinsă inima copilașilor
miirmură-n pieptul patriei
întîia dimensiune a strigătului
Ia hotarele privirii zăpada cade cu ochi deschiși
peste osemintele înghesuite marșul triumfa*
al poemului
încolțește la umbra statuilor învățătoarea
satului
își face stagiatura în ore deschise citește
țăranilor
ultimele dorințe într-un ritm civil de sentință
despre pledoariei
unui provincial discurs
în largul cîmpiei țăranii își strigă numele
în timp ce în cartiere cîinii se plimbă
alături de femei credincioase produselor
c ismetice
privite prin vizorul ușii vin aproape de suflet
curate ca o cîmpie plouată pînă noaptea tîrziu
incit la sfîrșit de mileniu întîrzii la autobusul
d< cinci
ce vine cuprins de rateuri pe mijlocul drumului
paznicul înneacă țeava puștii cu gloanțe legate
la ochi
țărăncile n-au fost niciodată condamnate la
moarte
un poem predoslovii
unui manual pentru
un curs de urbanizare
deschid larg porțile acestui poem
scris în deplină libertate de cunoaștere a istoriei
în care țăranului nu i s-a ridicat nici o statuie
deși vorbește în șoaptă aplecat asupra cîmi iei
B Cătălin MIINESCU — Balș (Olt). în po-
ezie nu încap reflecții de genul : „Căci zăpada
e speranța / e dragostea / și mai e puritatea
sentimentului... / Nu poți călca un sentiment !"
B Luminița MOLDOVEANU — Cimpulung
Moldovenesc. E bine, e chiar foarte bine, pe
alocuri. Speculația (întoarcere) nu te prinde
Mai trimite, să pregătim, fără grabă, un grupa,
care să dea adevărata măsură a posibilităților
d-tale.
B Vasile MUNTEANU — Sibiu. Vă menți
neți in zona versificațiilor comode : „Prin fe
reastra larg deschisă / toamna mi-a trimis u
frunză de aramă / îmbrăcată-n taine / adusă
de un vînt domol" etc.
B Luciana Mt'REȘAN — Pașcani. Inegali-
tăți între texte și intra versurile aceluiași text.
E bine spus, de pildă, „Glasul meu se ridică /
dar cade sub strigăt", pentru ca să urmeze o
comparație construită la minima rezistență :
„aidoma castanelor în toamnă căzătoare pe
asfalt".
B Dumitru NOVIAN — Brașov. Ar trebui
să vă decideți pentru o formulă.
B Gabriel OPREA — Galați. Demne de
atenție sînt Lacuri. Mai trimiteți.
B Cristian PAVEL — Galați. Am reținut
Vodeviluri pe zăpezi, Arhitectura de lemuria,
Looping III. Celelalte dau senzația improviza-
ției, ceea ce nu vă avantajează.
B Dora P. — Vaslui. Nu e rău. Mai tri-
mite să am de unde alege.
B Constantin POENARU — București. Nu
am noutăți.
B Dan Mihail POPA — Bacău. Nu sinteți
un începător. Ies în evidență Uz de sentiment
și Război (I).
B loan PRODAN — Hațeg. Gingașe senti-
mente versificate convențional.
B Costel ROZENTZWEIG — Iași. Sentimen-
talismul dăunează simplității, pe alocuri emo-
ționante, a versurilor dv.
B Constantin SARACU — Vaslui. Textele
nesemnificative sint în majoritate. Am ales,
pentru o viitoare publicare. Am plecat— și
Numai piatră.
B Emil SIMA — Nedelea (Prahova). Nimic
nou. Vreau ceva pînă în 10 pagini (la 2 rîn-
duri), mai bine lucrat. Apar nepermise negli-
jențe de redactare.
B Constantin SlRGHI — București. E mai
mult ca sigur că fiecare dintre noi așteaptă
altceva de la celălalt. E motivul pentru care
dv. insistați trimițîndu-mi versuri, iar eu, la
rindul meu, insist să scrieți nu numai versuri,
ci și poezie.
H Rose TALL — Tîrgu Jiu. Vă complicați
în prețiozități : „Pielea ca o husă / a statuii
lichide din noi" etc. început de primăvară la
periferia orașului e remarcabilă.
B Andrei ȚUGUI — Rădăuți. Sînt lucruri
promițătoare. Mai trimite.
B Vasile [?] — Sf. Gheorghe. Pe un fond
de inconsistență lirică, apar dezacorduri gra-
maticale : „Vorbele devin fără conținut / în
relațiile / superficiale ' n-are nici o valoare
cele mai frumoase / expresii".
B Sorin VIDAN — Tr. Severin. Nu am
noutăți.
B Mihai Constantin VOICU — Milcovul
(Vrancea). E bine „întunericul alb la față“.
Daniel DIMITRIU
culturile sînt privite cu alți ochi
în marșul de secesiune sufletul ii stă
curat ca o mireasă în trecerea fără de margini
a flăcării cuprinsă in cruciada oglinzilor
sparte
dintr-nu amfiteatru agricol poetul decupează
cuvinte
cuprinse într-un manual pentru curs dc
urbanizare.
Aurel POP
cîntec în cîmpie
macii înflorind pe obrazul cîmpiei și-un
poet pîndind privighetorile ca un milițian
proptit într-un sens giratoriu acum ar fi t -ebuit
să treci prin grîu așa cum amintirea
ploii trece pe sub arcada curcubeului sau tacă
mai vrei o comparație așa cum trece gîndul
însetatului prin burta cămilei...
dar ce-am ajuns oare prin sahara cînd
atîtea verdețuri și-atîtea flori sînt în
coronița pe care ți-am pus-o pe frunte
premiindu-te
pentru titlul de „înger păzitor" al poemelor
mele scrise cu pene de fluturi într-o vară
secetoasă inundat de iubire —
doar știi
doar știi că a plouat astă noapte
cît pentru toate tristețile fetelor
bătrîne îngerii și-au întins hainele
la uscat pe linia orizontului ca pe
sîrma pe care echilibristul o știe pe
de rost cum îți cunosc eu exact punctul
tău do vedere în legătură cu explozia
mugurelul pe creanga arborelui genealogic
doar știi că a plouat astă noapte hai
prin aerul curat al dimineții să desenăm
cîte un zîmbet cordial trecătorilor ce se
îndreaptă spre cine știe ce iluzii hai drag i
mea hai și noi iată eu deja am deschis ușa
poemului.
Dorel SAUCIUC
poșta „argonaut44
Adrian CHIFU — Timișoara. Preiau ideea
unei caricaturi : — E greu de înghițit un ele-
fant ? — Nu. Trebuie doar să închizi după
aceea gura.
Dorin DIACONESCU — Roșiori-de-Vede. Vă
vom expedia două dintre numerele solicitate.
Alexandru GIURCA — Reșița. încă nu se
pot face abonamente la supliment, ci doar la
revistă. Schițele sînt scrise îngrijit, cu o pre-
ocupare evidentă pentru formă. însă ideea SF
a fiecăreia e cam vagă sau cufundată într-un
policier de duzină, cum e și cazul textelor mai
aproape de cerințele noastre : Crimele nu se
prescriu și Ultimul ceai. Evitînd stereotipia
momentelor de acțiune și dialogul excesiv, pro-
zatorul Tudor Alexandru are toate șansele să
iasă la lumină.
HATOS Helenita — Sfintu Gheorghe. Schița
ascunde un zîmbet candid, fără a atinge, însă,
o formă publicabilă. Mai trimiteți.
Petru IAMANDI — Galați. Povestirile lui
Isaac Asimov, Lumină stelară și Un viciu de
formă, au apărut deja în almanahul estival
Luceafărul ’85 în traducerea lui Mihai Bădescu
(dacă mă înșel, voi reveni ; în orice caz, în-
tr-un almanah apărut în vară). Schițele lui
Viaceslav Kuprianov și ale Dianei Evans sînt
sub nivelul unor texte românești (SF sau a-
proape SF) scrise de începători buni. Este esen-
țial ca textele traduse să fie semnificative. Pre-
luăm caricaturile.
Maler — Iași. Elementele de sinistru din
Neutralizare înăbușă fabula SF. Mai multă co-
erență, mai puțin absurd, chiar dacă, aparent,
acest absurd este pus în slujba unui scop uma-
nitar.
Ion MALETA — Galați. Secunda și Insec-
tarul mizează pe idei cam „prăfuite" ; am însă
impresia că vă puteți dezvolta pe un spațiu mai
larg decît al unei schițe. Dacă vă veți pro-
pune puțin, veți realiza ceva comparabil cu
puținul.
Paul MANO — Tulcea. Grupajul nu este
încă elocvent. Se observă anumite semne bu-
ne — claritate, concizie ; dar să lăsăm post-
catastroficul, care are deja modele greu de
depășit pentru începători.
Mircea-Doru PAVELESCU — Cimpulung
Moldovenesc. Fiat lux 1 nu este în măsură să
facă lumină în privința înzestrării dumneavoas-
tră ca prozator. Poate altceva.
Lucian POP — Baia Mare. Reținem gra-
fictle.
Costel RADU — Bacău. E o proză calmă,
muzicală, cu ecouri eseistice, dar cu minusuri
la capitolul dinamismului. Contact intre șapte
și opt e aproape de publicare în condițiile re-
ducerii părții inițiale, pregătitoare contactu-
lui propriu-zis. O imagine superbă : dezinte-
grarea unei ființe sub fluxul optic al unei pri-
viri intense.
Sergiu SOMEȘAN — Codlea. Reținem Să n-o
săruți pe Isabel. Celălalt text e mai puțin rea-
lizat.
Dan STARCU — București. Descrierea ro-
botului evolutiv e frumoasă, dar cam încăr-
cată de convenționalități și fără un ecou deo-
sebit în planul umanului. Pe de altă parte, o
proză-interviu se poate lansa doar în explici-
tări. Poate aveți și altceva.
Florin TEODOR — Brăila. Textul are umor,
dar apelează la clișee de acțiune și noțiuni teh-
niciste neasimilate prea bine. Din cauza frec-
venței de abordare a subiectului, ideea con-
tactului perceput deformat de către o civili-
zație merită un plus de atenție.
George CEAUȘU
de fapt
De marginea din dreapta trag apele
cerul ; aici, în șes, Ia fel ca pe deal,
mult timp stele mici plutind, licărind ;
stă locului lumina, pe drumuri
ziua făcîndu.se cerc ; pentru ea
mi-nalț eu cîntul și femeile nu sînt triste ;
spicele, ierbile ce vezi aici, laolaltă cu toți,
de cîteva ori fericiți ; de fapt, iată,
amestecăm potecile cu depărtările zării
că sînt și păsări cu imaginile-n oglinzi.
acum e
octombrie
Prin dreptul copacilor galbeni
apa și dimineața ; cîmpia udă
aiunecă-n libertate ; numai cu vrăbii
iarba nimic nu poate plănui împotriva luminii-
de luni pînă luni se răsucește zarea ; de fapt,
acum e octombrie : vîntul adie
și tocmai clatină crengi ; zilele și nopțile
ele cu tot văzduhul, cu tot adîncul repezi
se d esprind ;
vor micșora sălbăticia, dar uite,
e rece și e fierbinte jos ;
sus acum e goliciunea toată
încheind o poveste sau nimic.
ca de-atîtea ori
Ciudată plăcere, oriunde : înaintea luminii
nopți lungi cu sîngele-nhămat ;
cu două picioare decît cu-o mie,
mult mai mult alergînd ;
fluturînd o batistă de frunze acum urc ;
ard stele în ceruri, ca-n marea de lumină
și ispite săgețile de foc, dar eu,
înconjor aceste priveliști ; spre dealuri
aș vrea să nu vină zorii : în spatele aburului
subțire
e pămîntul mai cald în brațele femeii ;
cu ochii cu care-o văd
nu o compar cu nimic, să n-o schimb ;
ca de-atîtea ori doar dezmierd văzduhul
pînă la primul sat.
Vasile GRAMATICU
prezențe la junimea
au înflorit
castanii
i
Am rămas ca niciodată
fără aripi, fără răsărit
Din goana zbaterii mele
Resimt luceafărul tainic
Ca niciodată am surîs
cu sabia ruptă
Pretutindeni am înflorit în anotimpuri:
în iarna asta uitîndu-mă la tine
au înflorit castanii
*
-k ★
într-un tîrziu m-am adunat în palme
Zilele își căutau întoarcerea din trupuri
Mi-am amintit lumini ca toate zăpezile mele
Și dincolo de cuvîntul ce taie fîntîna
Am rămas în aripi nerostite.
flacăra fîntînii
Găsim între frunți tirziul din noi
Clepsidra sigilată în umărul golit
Străini ne aflăm în ireversibilul timp
Și ne-ngropăm unul pe altul
în flacăra fîntînii.
Cristina ȚILICA
veste din
munți
Pe-aici
pe unde cerul
și-a plîns lacrimile
de piatră
a izbucnit primăvara
Și
peștii au început să curgă
cu rîurile
în spinare...
parc
(
Cînd a venit vîntul
și-a scuturat copacii
de privirile mele
galbene și uscate
abia atunci
am înțeles că lumea
a reușit
să se rătăcească
de mine...
Constantin SAVIN
cenaclul „junimea"-----------------------------
Cenaclul „Junimea" și-a reluat ședințele de
lucru : în cea din 7 februarie au citit poezie
Irina Andone și Ion Zimbru ; au discutat pe
marginea acestora : George Pruteanu, Lucian
Vasiliu, Nichita Danilov, Dan Giosu, Sanda
Șfichi, Eusebiu Munteanu, C. Rusu. Invitat de
onoare a fost poetul Horia Zilieru.
In ședința din 21 februarie George Pruteanu,
Lucian Vasiliu, Eusebiu Munteanu, Luigi Puiu,
Irina Andone, Daniel Dimitriu au vorbit des-
pre textele citite de M. Străjer-Netea și Cris-
tina Țilică. Invitatul de onoare al acestei șe-
dințe a fost Corneliu Sturzu.
A treia ședință a noii stagiuni, din 7 mar-
tie, i-a avut ca protagoniști pe Cătălin Anuța
și Constantin Savin, ale căror versuri au fost
comentate de : Eusebiu Munteanu, Codrin Cu.
țitaru, George Pruteanu, Luigi Puiu, C. Rusu,
Lucian Vasiliu, Lia Naty, Daniel Dimitriu.
Ședințele au fost conduse de criticul Con-
stantin Pricop.
15 — Convorbiri literare
„ANUL INTERNATIONAL AL PALII"
vocația păcii
In cei 65 de ani de activitate revoluțio-
nară, Partidul Comunist Român a afirmat
cu consecvență vocația de pace a poporu-
lui nostru, căreia i-a conferit semnificația u-
nei strategii politice și a unor acțiuni practice
de importanță deosebită pentru istoria mo-
dernă a României. încă din anii ilegalității co-
muniștii romani au atras atenția asupra pe-
ricolului pe care il implică recrudescența fas-
cismului pe continentul european, și s-au aflat
în primele rinduri ale marilor acțiuni de masă
în favoarea democrației și păcii. Ei au văzut
cu claritate consecințele dezastruoase ale in-
trării României în război, alături de Germania,
au mobilizat masele Ia sabotarea mașinei de
război hitleriste. au avut contribuția hotărîtoa-
re în declanșarea actului revoluționar de Ia 23
August 1944. act cu semnificații majore pentru
evenimentele care au condus la înfrîngerea
Germaniei naziste.
Odată cu cucerirea puterii politice de către
partidul clasei muncitoare, încă din primii ani
ai construcției socialiste, România va milita
activ pentru consolidarea păcii. Marile trans-
formări economico-sociale, al căror strateg a
fost partidul, nu se puteau înfăptui decît în
condițiile muncii pașnice, ale bătăliilor eroice
pentru realizarea unei industrii naționale pu-
ternice, a unei agriculturi moderne, a unei
științe avansate, a unui invățămînt și a unei
culturi pe potriva omului nou, a aspirațiilor
sale. Pacea era un aliat prețios în realizarea
obiectivelor strategice ale politicii partidului,
obiective care vizau transformarea din temelii
a societății spre binele și bunăstarea oameni-
lor muncii, ale întregului popor stăpîn pe pro-
priul său destin.
Un rol crucial în afirmarea politicii de pace
a partidului și statului nostru l-a avut, fără
îndoială, Congresul al IX-lea al P.C.R., eveni-
ment care stă la baza unei noi „strategii a pă-
cii" și colaborării internaționale, al cărei stră-
lucit promotor a fost și este secretarul general
al partidului, președintele Republicii, tovară-
șul Nicolae Ceaușescu. Au fost stabilite și tra-
duse în fapt principiile unei politici externe
noi, de afirmare a independenței și suverani-
tății naționale, ale unei politici deosebit de
active, consacrată realizării țelului fundamental
al epocii noastre, apărarea păcii, lupta împo-
triva cursei înarmărilor, pentru prevenirea ți-
nui război nuclear catastrofal.
Analizind în profunzime și cu excepțională
clarviziune spectrul general al problematicii
războiului și păcii în lumea contemporană, to-
varășul Nicolae Ceaușescu a ridicat politica in-
ternațională a partidului și statului nostru la
rangul de acțiune exemplară ale cărei principii
se bucură de o largă recunoaștere internațio-
nală. Luind în considerație datele extrem de
complexe ale situației planetei la acest sfîrșit
de veac, date care atestă o sumă de contra-
dicții generatoare de confruntări, concepția parti-
dului și statului nostru privitoare la proble-
matica lumii de azi se distinge prin clarviziu-
ne și realism în aprecierea evenimentelor, în
fixarea unei poziții ferme față de aceste eve-
nimente. Politica de pace a Partidului Comu-
nist Român și a României socialiste exprimă
aspirațiile la o viață liberă și demnă ale po-
porului nostru, a cărui vocație a păcii și co-
laborării este recunoscută ca tradițională.
Ceea ce a conferit o notă de originalitate
politicii externe românești din ultimele două
decenii este împletirea acestei concepții clar-
văzătoare și realiste cu o activitate practică
de un impresionant dinamism, cu un rol de-
terminant în rezolvarea unor probleme impor-
tante ale vieții internaționale. România, prin
glasul ei cel mai autorizat, președintele Nicolae
Ceaușescu a elaborat un program cuprinzător
de acțiuni destinate salvgardării păcii, pro-
gram ce prevede între altele: sistarea produc-
ției de arme nucleare ; trecerea la reducerea
treptată a stocurilor existente pînă la lichida-
rea tuturor armelor nucleare, a celorlalte arme
de nimicire în masă; oprirea amplasării ra-
chetelor cu rază medie de acțiune în Europa,
retragerea tuturor rachetelor existente, elibe-
rarea treptată a continentului de orice arme
nucleare ; încetarea oricăror acțiuni de mili-
tarizare a cosmosului și reglementarea folosi-
rii acestuia numai în scopuri pașnice ; înghe-
țarea cheltuielilor militare, reducerea lor a-
nuală cu 5—10 la sută; reducerea efectivelor a-
parținînd celor două alianțe militare din Eu-
ropa, trecerea la reducerea armamentelor cla-
sice, reducere care în perspectivă să conducă
la dezarmarea generală și totală.
In conformitate cu această politică deosebit
de activă, consacrată impunerii unui climat de
pace și încredere, România a impus inițiative
și idei novatoare destinate făuririi unei Euro-
pe unite, securității, înțelegerii și colaborării,
încă în toamna anului 1965, la propunerea țării
noastre, Adunarea generală O.N.U. a adoptat
o importantă rezoluție privind măsurile pe
plan regional în vederea îmbunătățirii rela-
țiilor de bună-vecinătate intre statele europene
aparținînd unor sisteme economice și sociale
diferite. Zece ani mai tîrziu, actul final de
la Helsinki conține numeroase idei preconizate
de România, țara noastră avînd un rol activ
in desfășurarea lucrărilor reuniunilor general-
etiropene de la Belgrad și Madrid, în convo-
carea Conferinței de la Stockholm pentru mă-
suri de încredere și securitate și pentru dez-
armare în Europa. Prezența deosebit de activă
a țării noastre la O.N.U. și în alte organisme
internaționale, rolul inițiativelor românești in
aceste organisme demonstrează că politica de
pace a partidului și statului nostru nu reprezin-
tă Simpla afirmare a unor principii și poziții,
ci implicarea profundă în problemele majore
care privesc viața de zi cu zi a comunității
internaționale, probleme aflate sub vmnnl
menținerii și consolidării păcii, al înlăturării
primejdiei unui nou război.
Exemplară pentru aceasta politică dinamică
este activitatea neobosită a tovarășului Nicolae
Ceaușescu. care a fundamentat întreaea politică
internațională a partidului și statului nostru
in ultimele două decenii. Activitatea teoretică
a secretarului general al partidului, susținute-
le demersuri practice, traduse prin numeroase
contacte și acorduri la scară internațională, fac
din președintele României o personalitate
politică de prim-plan a lumii contem-
porane, personalitate ale cărei aprecieri și i-
nițiative cunosc o largă recunoaștere. Nume-
roși oameni politici, politologi și ziariști văd
în președintele României un exemplar luptă-
tor pentru pace, expresie a tradițiilor și vo-
inței unui popor mult încercat de istorie. In
prefața volumului Ceaușescu al României —
Campion al păcii, apărut în S.U.A., se spune ;
„Președintele Nicolae Ceaușescu este moștenito-
rul tradiției românești de pace. Ca fiu al
României, el caută să aplice această moștenire
la viața zilnică și să transpună principiile de
pace în programe concrete". Publicistul britanic
Robert Govcnder, spune următoarele : „Puține
popoare consacră mai mult timp, energie și
ginduri pentru a face lumea să fie un loc mai
bun de trăit pentru noi toți, indiferent de
rasă, religie, ideologie sau sistem social. A-
ceasta se datorează unui bărbat care .este, as-
tăzi, larg apreciat în lume ca un lider de an-
vergură mondială și un filozof de statură in-
ternațională — Nicolae Ceaușescu". Krister.
Helveg Petersen, autorul cuvîntului introductiv
la volumul Cuvîntările lui Ceaușescu remarca
ampla și ‘ laborioasa activitate a președintelui
Ceaușescu în sfera vieții internaționale. „In
toate împrejurările — spune omul politic danez
— în țară, sau peste hotarele ei, el acordă <
atenție deosebită țelului prioritar al omenirii '
Pacea".
Volumele care apar în străinătate, con
saerate României, președintelui ei, scot în
evidență politica susținută de pace pe care
statul și partidul nostru, tovarășul Nicolae
Ceaușescu o promovează cu neslăbită fermitate
și consecvență. Așa se face că azi politica ex-
ternă a României socialiste este legată de ceea
ce s-a numit recent, într-un volum, apărut în
Belgia și consacrat activității neobosite a pre-
ședintelui Nicolae Ceaușescu, filozofia păcii,
altfel spus de o concepție de largă cuprindere si
profundă înțelegere a problematicii fundamen-
tale a lumii în care trăim.
Politica internațională de pace reprezintă,
fără îndoială, una din marile izbînzi ale acțiu-
nii revoluționare, desfășurate de partidul nos-
tru, politică încununată azi de spiritul vizio-
nar, de gîndirea cutezător novatoare și neo-
bosita activitate practică a tovarășului Nicolae
Ceaușescu, omul care dă prestigiu și strălucire
vocației de pace a poporului român. E ceea ce
confirmă recenta ruvîntare la Plenara Consiliu-
lui Național al F.D.U.S., cuvîntare ce eviden-
țiază, in contextul „Anului internațional al pă-
cii", contribuția României, a președintelui ei
la realizarea unei lumi fără războaie, fără ar-
me, o lume a colaborării și conlucrării pașnice
Cristian DUMITRESCU
LEONARD LAVLINSKI
YANNIS RITSOS (Grecia)
(U.R.S.S.)
*
★ ★
Pe micul ecran văd tancuri și tunuri
Cad case-n ruine, schijele țipă.
Te sufoci, trîmbe de fum
te-mpresoară.
Și azi, ca și ieri, în fiece clipă,
Sub cizme strivit, un om stă să
moară.
Cu inima grea și timpla bătind
Insomnia în chinuri te leagă
Deschide fereastra și, iat-o, plecînd
Spre capătul lumii, pribeagă.
Se-neacă-n miresmele tari ca un vin
De-al flori, delir e buimacă.
Și-al vieții întreg îi rămîne străin.
In românește de
Daniel DIMITRIU
elaborare
O zi după alta își părăsea armele. Mai întîi și-a scos hainele
apoi rufele, apoi pielea,
apoi carnea și oasele. Pînă la urmă nu i-a mai rămas
decît acea esență, pură simplă și caldă.
Acolo singur invizibil, fără mîini, frăminta din ea
urcioare zvelte, poeme și oameni.
Și poate că și el era unul dintre ei.
In românește de J MARIAN
SATI KUMAR (India)
BEI DAO (R.P. Chineză)
un fir
Intre mine șî lume
Tu ești un golf, o pinză
Capetele sincere ale firului
Un izvor, o briză
Chemarea cristalină a copilăriei.
Intre mine și lume
Tu ești rama unui tablou, o fereastră
Cîmpul năpădit de flori
O respirație, un căpătîi de pat
Noaptea, tovarășa stelelor.
Intre mine și lume
Tu ești un calendar, o busolă
Razele care străpung întunericul
Curriculum vitae, semnătură
Prefața scrisă tîrziu.
Intre mine și lume
Tu ești amurg, ceață
Lampa intrată în vis
Un fluierat, cîntece fără cuvinte
Ochiul inchis al statuii.
Intre mine și lume
Tu ești o prăpastie, un iaz
Izvorul care curge la vale
O balustradă, un zid
Șablonul etern de pe monument.
în românește de
Mira LUPEANL
dușmanul
Dușmanul șade-n capitală
la ceasul cînd soldații înarmați pină-n dinți
sînt risipiți la mute frontiere.
încă nu știu
de ce în spatele locomotivei se strîng
aceste trenuri
împovărate cu pături-donații
pentru soldații înghețați în marșuri sub ninsoare
Cu degetele pe trăgace
soldații omoară timpul nenumăratelor ierni.
Cum se înghesuie mulțimea
aceste omenești vijelii intr-un du.te-vino.
Mă uit. Ei se afundă in pădure
in căutarea copacilor
cu mîini goale emigrind din hotar în hotar.
Vîrfurile înzăpezite sint străjuite in vreme ce dușmanul
tihnit se lăfăiește in capitală.
In românește de ion IL'GA și Gheorghe ANCA
WILUAM J. SIMON (S.U.A.)
tara mea
Eu sînt Whitey ; mi se spune Bubuliță ;
am 18 ani .sint din Nebraska, și
vînez dușmanul
în mîlul deltei. Ochi ațintiți
in ceafă.
Furnici în mincare, țînțari sugîndu-mi singele
de la încheietura mîinii, purici între degetele de la picioare
și dușmanul in dosul copacilor.
In deltă nu sînt lanuri de griu.
Redacția : Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1,
telefon (981) 16242 • Administrația:
București, Calea Victoriei nr. 115, tel.
(90)506618.
Mi se spune Chico dar numele meu adevărat este
Jose Maria.
Căpitanul din Texas îmi spune Grăsunu’
și-mi dă panglici și medalii pentru că am ucis vietnamezi,
mici oameni galbeni pe care nimeni nu-i poate vedea.
Ucid ca să trăiesc,
cei de acasă îmi duc dorul.
Mi se spune Pilotul-jocheu :
Jos, in jungla acoperită
de singele oamenilor pe care i-am ucis, văd
Chipurile unor oameni pe care nu i-am văzut niciodată.
Zilnic călărind norii, nou purtător al coasei
in epoca de aluminiu,
unealtă argintie de ucis : focul iadului abătîndu-se de sus.
Cei morți și cei pe moarte sînt la fel.
Sînt căpitanul din Texas, panglicile din Coreea îmi împodobesc
pieptul;
ardem un sat și ne întoarcem — pămintul unei săptămîni
ciștigat într-o zi, pierdut pînă seara.
încă mai trag, chemați avioanele.
Am sînge pe bluză ; un doctor.
Mor, salvați-mă.
Sînt America.
America murind în Asia.
In românește de Petru I AMAN DI
TAHSIN SARAQ (Turcia)
iarba nemuririi
In livada de stele a universului nemărginit
Zeii călare pe taurii lor fictivi
Și temple transparente, coloane, cai înaripați...
Cerul se-nvolbură in mii de izvoare
Natura întreagă dansează-ntr-0 horă de raze
De ce sint orbiți ochii ce privesc spre lumină
Dintotdeauna ne tot întrebăm.
Pe pereții peșterilor cerbii cu coarne înrămurite
Dau gbionturi întunericului adormit
Copitele insingerate ale iepelor la întoarcerea din luptă
Se rușinează de ierburile strivite ale cîmpi’lor tătare
Un moșneag învins încearcă demnitatea multă a umilinței.
In timp ce o umbră spartă de plantă coboară în băuturi
Noi ne așezăm turcește pe jarul durerii.
I
Patru anotimpuri renasc deodată în pieptul nostru înghețat
Am furat din gura șarpelui iarba nemuririi
Teamă, spaimă, panică, in cimitirul istoriei
Iar nomazii își spală veșmintele-n apele de primăvară
Noi întoreîndu-ne cu spatele la nevăstuici, cu puștile noastre
Am lovit moartea drept în frunte.
In românește de Emil SUClU și
Ion PENIȘOARĂ
Colegiul de redacție :
Redactor șef : CoFIieliu Sturzii
Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU
Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu
• Prețul unui exemplar : lei 5.
Abonamente : 6 luni, 30 lei ; 1 an, 60 lei
Pentru străinătate abonamentele prin ILEXIM —
departamentul export-lmport presă, București, str. 13
Decembrie nr. 3.
P. O. BOX 136—137, telex 23226.
54737
I. P. Iași, cd. 886