nr. 3, martie 1986
Proletari dia toate țirile, uniți-vi '	————
(anul XCII , nr. 1195)
i o n o i: b 11: i iuiba i: i
REVISTA LITERARA FONDAIA DE SOCIETATEA»JUNIMEA» DIN IAȘI LA1 MARTIE I867
HDTATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA
un domeniu al afirmării
spiritului revoluționar
Nu discutăm îndeajuns despre eficiența activității de perfecționare a conștiin-
țelor, de formare a omului nou, ale cărui aspirații și conduită de viată să fie
la înălțimea societății pe care o edificăm. Partidul â acordat și acordă o deo-
schiță importanță acestei activități, văzută nu ca un simplu reflex, ca o consecință
derivată a proceselor economico-sociale, ci ca un factor activ aflat într-o unitate
dialectică cu dezvoltarea forțelor de producție, cu evoluția întregii societăți. In do-
cumente programatice de mare importanță, cum ar fi Expunerea la Plenara C.C. al
KC.H. din 1—2 iunie 1982, Cuvîntarea la Consfătuirea pe problemele muncii organizato-
rice..., rostită la Mangalia, în 1983, Raportul la Congresul al XIII-lea al P.C.R., secretarul
general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu arăta că între contradicțiile care
mai persistă, există și aceea dintre impetuoasa dezvoltare a forțelor de producție,
dezvoltare care, în unele sectoare, atinge cele mai înalte cote, și o serie de rămîneri
tn urmă în activitatea politico-ideologică. Aceste rămîneri în urmă constau, între altele.
In persistența unor mentalități învechite, moștenite de la vechea societate. Surprinde-
rea și analizarea în profunzime a acestei contradicții reprezintă o contribuție deo-
sebit de importantă pe care concepția partidului nostru, opera secretarului său
general o aduc la continua îmbogățire a teoriei revoluționare materialist-dialectice,
a socialismului științific.
Activitatea de influențare a conștiințelor este cu deosebire importantă întrucît
presupune prefaceri într-un domeniu complex, care e al structurilor intelectuale,
afective, comportamentale, domeniu în care mutațiile nu se produc de la sine, sau
ia impulsuri inconsistente, iar atunci cînd se produc angajează procese ele însele
extrem de complicate. Educația intelectuală, patriotică, estetică etc., formarea unor
deprinderi de conviețuire umană în concordanță cu aspirațiile societății noastre sînt
demersuri dificile, o dată prin durată, a doua oară prin mulțimea factorilor ce tre-
buie corelați în realizarea lor. Nu se poate face o bună educație patriotică, bună-
oară, în absența unei educații civice, realizată în sensul respectului fața de muncă,
al angajării în efortul comun de ridicare a țării pe noi trepte de progres și civilizație.
Tocmai caracterul complex al muncii de formare și perfecționare a conștiințe-
lor pune problema urmăririi deosebit de atente a acestei activități — fundamentale
în procesul edificării noii societăți — situarea ei la un nivel de interes și de
importanță deosebit, studierea în permanență a rezultatelor ei. Eficiența unei astfel
de munci nu se poate măsura nici prin efortul depus, nici prin numărul forțelor
mobilizate, ci prin consecințele ei practice, concrete, materializate în creșterea nive-
lului de cultură, în cristalizarea unor atitudini și aspirații înaintate.
Căile de realizare a acestei activități sînt multiple și țin de mulți factori : de la
propaganda de partid la educație, de la lărgirea continuă a nivelului de cunoștințe
și promovarea noului în toate domeniile la activitatea cultural-artistică, multiplici-
tate si diversitate care demonstrează prin ele însele apreciabila mobilizare de forțe
pe care o astfel de activitate o impune. De forțe și de competențe. întrucît ele-
mentul calitativ joacă si aici un rol decisiv. E curios faptul că uneori tocmai acest
lucru scapă, cînd el ar trebui să stea în centrul atenției. Eficiența muncii cultu-
ral-educative, de pildă, ține și ea, în primul rînd, de calitate. Fără a diminua rolul
mijloacelor materiale, a diversității formelor în care se desfășoară această muncă,
putem spune că realizările ei depind în primul rînd de gradul înalt de pricepere,
de vocația celor care o săvîrșesc. In lipsa acestor însușiri se întîmplă ca eforturi
mari, forțe umane și materiale importante să nu determine rezultatul scontat, așa
cum un număr marc- de acțiuni dintr-un domeniu sau altul să se soldeze cu o cota
mică de interes din partea celor cărora le sînt adresate. O carte mediocră, un spec-
tacol improvizat, o expoziție cenușie, orice altă manifestare sau suită de manifestări
de calitate îndoielnică determină, în cel mai bun caz, indiferența publicului și, prin
aceasta, rolul lor educativ este nul. In prea dese împrejurări ne mulțumim a realiza
o acțiune, fără a ne mai pune problema — care, de fapt, este și problema esențială
— care1 este efectul ei, imediat și, mai ales, de durată.
In etapa actuală, cuvintele de ordine în activitatea economico-socială sînt cali-
tate și eficiență. Lucrul bine făcut menit să sporească zestrea, bunăstarea materială
și spirituală a poporului nostru reprezintă țelul eforturilor întreprinse in toate do-
meniile, el nu poate deci să nu fie obiectivul principal al întregii activități cultu-
ral-educative. Satisfacerea nevoilor spirituale ale omului nu poate fi decît o chestiu-
ne de calitate. Și aici sînt necesare cît mai multe bunuri, dar, incontestabil, cit mai
multe bunuri bine făcute. Munca artistului, a activistului cultural, a gazetarului
sau a pedagogului implică, în orice împrejurare, o buna adecvare a mijloacelor,
o subtilă înțelegere a necesităților interioare, de frumos și de mai bine, ale oame-
nilor, implică, în ultimă instanță, un act de creație ale cărui rezultate intră obli-
gatoriu într-o competiție valorică.
Rezultatele acestei munci nu sînt imediate și direct analizabile. E tocmai ceea
ce face ca uneori să nu ne preocupe analiza lor, cînd in fond ar trebui să socotim
o astfel de activitate încheiată abia în clipa în care avem certitudinea unor bune
rezultate. Nu ne poate fi indiferent faptul dacă principiile și concepțiile care gu-
vernează societatea noastră devin sau nu valori conștient asumate, convingeri inti-
me. Activitatea de propagandă și cultural-educativă nu se poate rezuma numai la
afirmarea insistentă a unor principii, ea presupune in primul rînd. procesul de
transformare a acestor principii în fapte de conștiință. Este, după cum se vede, prin
excelentă un domeniu al afirmării spiritului revoluționar al impunerii noului ca
lucru bine făcut, este un domeniu al luptei cu inerția, cu formalismul cuvintelor
și cu sărăcia faptelor. Noua calitate este înainte de toate o nouă, revoluționară
competență, reprezintă un efort de aprofundare a întregului proces de devenire
a conștiinței socialiste.
C.L.
VASILE
CONDUKACHE:
, POEZIE*
porți în tricoloră zare
Deschidem porți în tricoloră zare,
cu pacea-nflorim pomii vrerii sacre
și ne-mbrăcăm la marea sărbătoare
în dulci cămăși din ancestrale lacre.
Pămînt de fiori de neam e-această vatră
pe care scriem litere de grînă
și brazii adumbresc aceeași piatră,
ce-n sufletele noastre-i să rămînă,
De noi depinde hora și de strună
cum o legăm viorilor de-avînturi
spre-a fi în zodii de rostire bună
flori de virtuți la imnice pământuri.
Ion SOCOL
vibrant omagiu
Avînd în inimi și în gînd mîndria aparte-
nenței la un timp românesc, ce a săpat un
nou făgaș istoriei naționale, timp al îndrăz-
nelii, vredniciei și împlinirii, scriitorii României
socialiste omagiază pe bărbatul care a deschis
această cale a unor nepieritoare fapte de glorie.
Volumul Un om, o epocă, o țară, cuprinzătoare
antologie literară apărută la Editura Eminescu,
sub egida Consiliului Culturii și Educației So-
cialiste, este o asemenea expresie plenară a dra-
gostei și recunoștinței față de. tovarășul Nieolae
Ceaușescu. ctitor al unei monumentale epoci de
înnoiri revoluționare. în articolul Epoca
Ceaușescu — epoca unor istorice înfăptuiri, Eu-
gen Barbu, membru corespondent al Academiei
R.S.R., pune în lumină tocmai aceste fapte de
referință istorică : „Ce putem spune în aceste
clipe solemne unui om de care se leagă întrea-
ga noastră istorie modernă ? Ii spunem ce i-am
spus și ce-i spune întreg poporul, în impresionante
manifestări de prețuire și atașament. Urările
cele mai de bun simț sună bine românește. «Sa
ne trăiți întru mulți ani cu sănătate !». $i mai
cred că în zilele pe care le petrecem ar fi bine
să scrutăm cu atenție perioada aceasta, numită
atît de sugestiv «Epoca Ceaușescu», cu toate fap-
tele ei mărețe, cu biruințele la masa tratative-
lor, văzute ori nevăzute ; să ne gîndim că stăm
între granițe ferme, că sîntem respectați, că în
lume jucăm un rol ce nu poate fi neglijalt și
dacă cel mai de preț bun al omenirii, pacea, ne
va ajuta, acest pămînt va înflori și mai mult
sub conducerea încercatului și iubitului nostru
conducător, căruia îi mai urăm multă sănătate
și putere de muncă și mai ales un cer senin sub
care România să ajungă la culmile pe care me-
reu le-a visat, la ale cărei definire și împlinire
a contribuit și contribuie cu gîndul și cu fapta
sa nepereche".
Este epoca în care au fost îndepărtate schema-
tismele în gîndire și expresie, ridicînd pe o treap-
tă nouă esența revoluționară a principiilor călău-
zitoare ale materialismului dialectic și istoric,
epoca în care cutezanța ideilor novatoare se îm-
pletește armonios cu cinstirea valorilor trecu-
tului, în care libertatea omului de a- se mani-
festa la dimensiunile plenare ale personalității
sale e îmbogățită nu numai de patrimoniul tradi-
țional ci și de izbînzile confraților, ale tovarășilor
săi de muncă și de viață nouă. Pe bună dreptate
Ion Dodu Bălan subliniază nu numai înflorirea
economico-socială ce-o înregistrează an de an pa-
tria noastră, ci și intensificarea procesului de de-
mocratizare a vieții sociale, a eticii si echității,
a respectului față de valorile spirituale, față de
trecutul cultural, răspunderea colectivă față de
destinul poporului întreg și unitar. Identitatea
între aspirațiile cele mai adînci și cele mai înalte
ale întregii țări o subliniază, în cuvinte sincere
și patetice, Hajdu Gydzo : „Și de acum înainte,
așa cum am făcut-o și am dovedit-o și pînă în
prezent, vom nutri același fierbinte atașament
față de România socialistă, iubind-o ca pe unica,
draga noastră maică, aceea care ne crește și ne
dă putere". Arcuind o privire largă asupra viito-
rului, Al. Andrițoiu constată prezența încă de pe
acum a unor mărețe edificii și monumentale rea-
lizări, ctitorii nepieritoare. Toate acestea se în-
făptuiesc într-un climat nov., caracterizat prin
vigoare politică, schimb deschis de opinii, sănă-
tate morală, punctul de convergență fiind dra-
gostea nețărmurită pentru acest încercat popor,
pentru conducătorul clarvăzător, pentru viitorul
luminos al patriei. In limbajul poeziei profundi-
tatea acestor idei și sentimente o exprimă versu-
rile Iui Nicolae Dragoș, Hans Liebhardt, Virgil
Teodorescu ori Corneliu Sturzu din poemul că-
ruia cităm : „Cînd spunem Ceaușescu. noi spu-
nem România / Cînd spunem Ceaușescu noi spu-
nem tricolor / El ni-i îndemnul sacru și vrerea
și tăria / De-a crede-n pacea lumii și-al lumii
viitor / Acesta-i Ceaușescu — o inimă și-o lu-
me / De năzuinți și vise, de piine si de-avînt /
Din tot ce facem astăzi, rămîne si rămâne / El.
Ceaușescu. ne este o Jege-legămînt".
Este însăși profesiunea de credință, statornică
si mobilizatoare, a tuturor scriitorilor patriei so-
cialiste, înflăcăratul omagiu adus Secretarului
general al partidului, întîiului președinte al țării.
Paulian MICU
■	în intimpinarea marii sărbători: 65 de ani de la crearea P.CR.
doctrina ceaușescu
acțiune liberă si conștientă
9	9	9
specificul național
si forța morală a
9	9
idealului comunist
(I)
Eficiența pluraîă și progresivă, evidentă, a
idealului comunist în era contemporană
își are izvorul în descoperirea și înțelege-
rea tot mai pregnantă a necesității istorice de
a se înfăptui noua societate. Forța morală a
acestor eficiențe practice rezidă în realismul
și clarviziunea programelor elaborate. Trecerea
spre calea edificării noii orinduiri într-un în-
treg șir de țări ce și-au dobîndit prin lupte ;
x sacrificii independența nu numai statală ci și
aceea a gindirii proprii, socialismul repur-
tează victorii tot mai semnificative pe care
le consolidează pe baza rezolvării problemelor
specifice fiecărui popor și fiecărei evoluții in
parte.
Opera zidirii noii societăți in România st
conturează în timp și în chip planificat sub
conducerea neabătută a partidului clasei mun-
citoare, țărănimii, iritelectualității, tuturor celor
ce muncesc, fără deosebire de naționalitate, ?u
convingerea fermă că scopul suprem al pa.- :du
lui nu-i altul decît scopul bunăstării tuturor, al
slujirii intereselor patriei, poporului, păcii, so-
cialismului. Acesta a fost idealul fundamental
al partidului nostru încă de la înființarea sa s;
în cadrul partidului milioane de constructori ai
unei vieți noi au învățat să gindească și să a<
ționeze în conformitate cu statutul lor de fău-
ritori conștienți ai istoriei, de participanți a
tivi la conducerea treburilor publice. După două
decenii de la Congresul al IX-lea însusi profilul
comunistului a fost definit in raport cu noile
cerințe, noua concepție despre calitatea de mem-
bru de partid se identifică pe deplin cu un mod
revoluționar de viață, de gîndire, de acțiune.
Au crescut în acești ani în rîndurile partidului
oameni care privesc cutezător spre ceea -e va
fi, puternic ancorați în realitățile patriei, con-
tinuatori luminați ai tradițiilor de luptă ale po-
porului român, acționînd cu convingerea unei
puternice pasiuni revoluționare, convinși de
dreptatea și în victoria luptei lor. Modelul în-
suși al comunistului a fost definit în raport cu
idealul comunist de viață: spirit revoluționar, o
înaintată conștiință politică și morală, principia-
litate, cinste, demnitate, omenie. Comunistul, așa
cum este configurat în opera tovarășului Nicolae
Ceaușescu, așa cum il desemnează viața și acti-
vitatea sa, este cu adevărat un om nou, care ac.
ționează din convingerea unei puternice pasiuni
revoluționare, pentru a pune în mișcare marile
energii creatoare ale poporului.
Urmînd exemplul strălucit al conducătorului
partidului și statului nostru, pentru comuniști!
români nu există aspirație mai înaltă decît a-
ceea de a-și consacra întreaga viață cauzei partj
dului, de a milita cu întreaga lor capacitate
și putere de muncă pentru înfăptuirea Progra-
mului partidului, a hotăririîor de însemnătate
istorică ale Congresului al XIII-lea, pentru
realizarea deplină a politicii de transformare
revoluționară a societății, pentru edificarea so-
cialismului și comunismului, pentru pace și con-
lucrare cu toate popoarele de pe pămint.
In viziunea profund umanistă a întregii po-
litici a partidului nostru, in centrul acțiunilor
social-economice și cultural-educatjve se află
omul, făurirea unei noi și multilaterale perso-
nalități umane, dezvoltată armonios și echilibrat,
aptă să acționeze în virtutea marilor valori ale
cugetului și sufletului omenesc, să le dezvolte s.
să le confere noi străluciri, personalitate eli-
berată de dogme și închistări, capabilă să se
auto-educe, să înțeleagă tot mai deplin com-
plexitatea universului și a lumii contemporane,
adîncul tulburător al propriei conștiințe, va-
lorile spiritului veșnic neostenit și ale întregii
existențe sociale. Atașamentul față de cultura,
limba și tradițiile poporului, față de munca
și lupta plină de sacrificii a generațiilor trecute
pentru păstrarea și ridicarea ființei naționale
sînt și ele elemente componente ale conștiinței
politice. Patriotismul socialist reprezintă una
dintre formele de manifestare ale conștiinței
revoluționare, una din resursele ei inepuizabile
• prin care se asigură formarea omului nou, a a-
titudinii și conduitei sale esențiale.
Patriotismul socialist, ca mod de reflectare,
în conștiința maselor, a elementelor constitutive
ale noțiunii de patrie, se regăsește în sfera a-
fectivității și voinței ca unul dintre sentimen-
tele cu cea mai mare forță de influențare și în-
suflețire. A fi patriot înseamnă. în concepția
secretarului general al partidului, a respecta
sentimentele naționale ale altor popoare, a nu
opune acest sentiment solidarității și prieteniei
între popoare, ci a face totul pentru propășirea,
în pace, a propriului tău popor. „Să înfăptuim
neabătut, subliniază tovarășul Nicolae Ceaușescu.
programul ideologic al partidului, in vederea
creșterii nivelului conștiinței revoluționare a
partidului, a întregului nostru popor. Să acțio-
năm pentru educarea tineretului în spiritul dra-
gostei față de trecutul glorios al poporului, al
dragostei față de patrie și popor. Să adoptăm
o atitudine fermă față de diferite concepții stră-
ine, ale vechii orînduiri. să combatem cu hotâ-
rîrc naționalismul, șovinismul, rasismul, orice
formă de înjosire a omului, dezvoltînd paternii
sentimentul de prietenie și colaborare între
toți oamenii muncii, cu popoarele de pretutin-
deni, în lupta pentru pace, pentru progres, pen-
tru o lume mai dreaptă și mai bună".
Literatura este un important mijloc de edu-
cație morală, civică, patriotică. Adresîndu-se
sensibilității, vizînd transformarea afectivă a
receptorului supus influenței sale, creația lite-
rară are un statut privilegiat de instrument
formativ, cum bine se știe. A cultiva și a res-
pecta în același timp limba literară înseamnă
a avea o viziune largă, științifică, asupra de-
venirii ei, asupra efortului creator viabil in
ansamblu. Aceeași cerință a temeiniciei o im-
pune cunoașterea istoriei literare, in sens larg,
de la idei la opere etc.
luliu MOLDOVEANU
Puternica personalitate a președintelui
Nicolae Ceaușescu formată în focul acți-
unii și gindirii revoluționare comuniste,
s-a manifestat cu clarviziune și înalt dinamism
in toate domeniile vieții materiale și spirituale,
propulsînd viața economică, socială și politică
a României pe orizonturi nebănuite de înaintași.
La nici un ginditor contemporan nu se îmbină
atît de armonios acțiunea directă, de implicare
personală în transformarea societății cu teoria,
— ideologia și filosofia devenind forțe cataliza
toare ale existenței sociale. încă la Congresul
al IX-lea, secretarul general al partidului arăta
că : „Marii teoreticieni ai proletariatului, Marx,
Engels, Lenin au manifestat o atitudine deosebii
de fermă și combativă împotriva oricăror încer.
cari de prezentare a teoriei revoluționare ca o
dogmă dată odată pentru totdeauna, ridiculizind
pe cei ce făceau asemenea încercări. Ei au con
siderat întotdeauna teoria revoluționară ca o
călăuză în acțiune, ca un instrument de luptă,
cerînd îmbogățirea și dezvoltarea ei în raport
cu schimbările neîntrerupte ale vieții, ale prac-
ticii. luptei sociale. Cu atît mai mult astăzi
— in epoca celei mai profunde revoluții teh-
nico-științifice, cind cunoașterea umană a căpâ.
tat dimensiuni fără precedent, cînd științele a-
duc noi si noi date cu privire la materialitatea
lumii, la dezvoltarea dialectică a societății —
se impune un efort constant pentru înnoirea con-
tinuă a concepției revoluționare a proletariatu-
lui. Aceasta este o necesitate imperioasă a lup-
tei pentru transformarea progresistă a socie-
tății". Tovarășul Nicolae Ceaușescu, n-a precu-
pețit nici un efort pentru descoperirea noilor fe-
nomene și legități în interacțiunea dintre intern
si extern, dintre particular si general, dintre
munca umană și esența umană.
Marele ginditor român, preluînd creator teza
întemeietorilor materialismului dialectic și isto-
ric, arată că munca este cel mai complex fe-
nomen al epocii, de înțelegerea căruia depinde
desprinderea din noianul de valori materiale si
spirituale contradictorii a omului ca valoare su-
premă, el întruchipînd armonia dintre real și
ideal, dintre istorie și viitor.
Munca umană capătă în socialism noi dimen
siuni si înțelesuri, sfera activității productive se
extinde considerabil, incluzind nu numai pe cei
care lucrează nemijlocit în sfera vieții materia-
le. ci și pe cei din cercetare. creație, știință
și invățămînt fiindcă : „Societatea pe care o e-
dificăm este societatea celor ce muncesc, ea se
întemeiază nemijlocit pe munca creatoare a
tuturor membrilor săi (s.n.). Fiecare cetățean
rolul personajului
Indiferent de poziția de pe care s-au pro-
dus confruntările estetice ale ultimelor de-
cenii, din ele n-a lipsit niciodată proble-
ma personajului. Pe vremuri, cînd puterea sa
de seducție nu putea fi pusă de nimeni la în-
doială, se zvonise că autorii care știu să con-
struiască personaje ar putea face concurență
stării civile; mai aproape de noi, reprezentanții
, unor poetici radicale nu s-au arătat mulțumiți
pină nu au decretat moartea (definitivă, bine-
înțeles !) a personajului. S-ar fi putut crede că
aceasta e o poziție extremă; ei bine, nu. Alți
esteticieni, încă si mai radicali, au încercat să
ne convingă că lucrurile sînt mult mai simple:
personajul nu a murit. El pur și simplu nu. .
există. Ceea ce credeam noi că a fi, in atîtea
opere intrate triumfal în istoria literaturii, per-
sonaje, nu Sînt. de fapt, decît „figuri" ale tex-
tului : cum ar fi. de pildă, comparația, oximo-
ronul ș.a.m.d.
Atîta înverșunare nu se putea să nu pună
lumea pe ginduri. Mai ales că însuși personajul
începuse să se comporte ciudat: la scriitori ca
Unamuno sau Pirandello, pentru a aminti numai
cazuri notorii, personajele își luaseră asemenea
libertăți îneît nu numai că se așezau cot la
cot cu creatorii lor, dar ajunseseră să le si
dicteze cum trebuie să se desfășoare acțiunea...
Este firesc, așadar, ca atîta timp cît proza în
general și romanul în particular se află pe pri-
ma pagină a actualității literare să receptăm
poziția autorului față de personaj ca un reflex
semnificat al atitudinii sale estetice. Pe de altă
parte însă n-ar avea nici un rost să privim per-
sonajul ca pe o transpunere exactă și seacă a
unui program; realitatea sa este, desigur, mai
complexă — și tocmai de aceea putem desco-
peri de multe ori în realitatea personajului
ceea ce respectivele doctrine estetice nu ne
spun.
Pentru a ne opri la exemple mai bine cu-
noscute să-d alegem, de pildă, pe acela al nou.
lui roman.
Intenția estetică declarată era aceea de a e.
vita psihologiile — nebuloase și ne verificabili
— ale personajelor. Scriitorii de pînă la
credeau reprezentanții acestui curent dispersei
forța narațiunii in detaliile analizării unor :d<
și a unor vagi stări psihologice atribuit, per-
sonajelor ; aceste analize nu prezentau, ca prin-
cipiu, nici o garanție de autenticitate. Cine
poate dovedi că un om, chiar dacă stă alături
de noi, trăiește lîngă noi etc. gindește intr-un
anumit fel pe marginea unei probleme sau sim-
te întocmai cum crede cel care il observă ?
Singura atitudine plauzibilă in asemenea situa-
ții este să descriem pur și simplu o lume ase-
mănătoare cu aceea pe care o cunoaștem : me-
diul nostru cotidian, imaginile pe care le pri-
mim prin intermediul privirii, sunetele care re
impresionează auzul; nu -eea ce ar gindi sau
ar simți oamenii.
Scriitorul devine, așadar, un soi de cameră
de luat vederi, care se mulțumește să consem-
nezi? — minuțios, rece, exact. Nu insist asupra
imposibilității practice a unui asemenea mode;
literar; obiecțiile au fost convingător relevate
la timpul potrivit. M-aș opri însă la consecin-
ța pe care o are o astfel de atitudine față de
personaj. Constrîns doar să „se comporte", să e.
volueze rigid ca un manechin, personajul din
multe opere ale noului roman sfîrșește prin a
trebuie să depună o activitate utilă societății,
să contribuie activ la progresul general al țării.
Munca liberă, despovărată de exploatare, consti-
tuie unica sursă a sporirii avuției naționale, a
înfloririi patriei, a prosperității poporului și a
bunăstării personale; de aceea ea trebuie înțe-
leasă ca o necesitate, ca o îndatorire de onoare
a fiecărui cetățean și. totodată, ca principalul
mijloc de afirmare a personalității umane, a
forței creatoare a fiecărui cetățean".
Numai prin preluarea pe o scară superioară a
tradiției, a specificului de a fi și munci vom
reuși să ne prezentăm in fața lumii cu produ-
se originale, care să stîrncască interesul oame-
nilor de pretutindeni. Pentru ca munca, indi-
ferent de forma ei de manifestare, să fie crea-
ție, omul are datoria față de sine și față de so-
cietate, să învețe continuu, să promoveze un
puternic spirit de autoexigență și autocritică,
astfel îneît potențelor umanizatoare și civiliza-
toare ale socialismului să Ii se condiționeze ma-
xima înfăptuire în direcția cuceririi perma-
nente a noi trepte de progres și civilizație, a
realizării superioarei condiții umane. Formarea
omului nou trebuie să pornească de la adevă-
rul binecunoscut că munca este factorul de-
terminant în formarea conștiinței socialiste și
că, după cum foarte sugestiv și plastic s.a ex-
primat intr-o teză cu valoare de postulat tova-
rășul Nicolae Ceaușescu, „Prezentul omului este
rezultatul muncii, viitorul omului va fi rezul-
tatul muncii — desigur, munca amplificată cu
toate cunoștințele și descoperirile tehnicii", a-
tunci prin muncă oamenii nu sînt numai punctul
de intersecție dintre existența socială și conștiin-
ța socială, ci și forța hotărîtoare a tuturor
transformărilor revoluționare din societate, din
lume, omului .transformării lui. trebuind să li
se acorde toată atenția. In condițiile cînd omul
este proprietar, producător și beneficiar, esența
lui nu numai că nu mai suferă nici un fel de
alienare, dimpotrivă, se pune plenar în evidență
prin participarea directă la toate treburile sta-
tului; libertatea devenind o exprimare a per-
sonalității lui în muncă, politică si creație. A-
ceastă teză remarcabilă este rezultatul unei în-
delungi cercetări si a istoriei poporului român :
„In decursul istoriei sale, poporul român a fă
cut față multor greutăți, a suferit secole întregi
asuprirea străină, a dus lupte grele pentru apă-
rarea ființei sale naționale și, poate tocmai da-
torită acestor împrejurări deosebite, națiunea
română s-a dezvoltat în mod viguros, ș-a afirmat
cu o identitate proprie în rîndul națiunilor lu-
mii", spunea secretarul general al partidului.
reprezenta o absență, o recuzare a drepturilor
sale de a judeca lumea, societatea, pe ceilalți
oameni.
Renunțînd de bună voie la drepturile perso-
najului de a raționa, de a simți, de a recon.
stitui cosmosul interior al ființei umane, autorul
nu mai poate oferi decît, cel mult, opere bene-
ficiind de strălucirea neobișnuită a lucrurilor
stranii — aceasta foarte ușor degradabilă, însă,
prin repetiție.
Personajele construite după asemenea premi-
se teoretice refuză nu numai gîndurile și senti-
mentele individuale: ele mărturisesc totodată un
refuz al participării estetice, ideologice, politice.
Personajul dezvăluie, astfel atitudinea autoru-
lui: voința sa de a nu participa, de a nu se
implica în probleme lumii în care trăiește,
nevoia de a-si izola opera într-o zonă a este-
ticului pur în care aceasta se devitalizează, se
anemiază.
In personaj autorul eliberează mare parte din
impulsurile care alcătuiesc coordonatele imag-
nii sale despre om. Făcut după (să nu se înțe-
leagă de aici că autorul ar copia în personal
oropria sa persoană sau pe aceea a altor per
soane reale) imaginea sa. scriitorul va investi
în personaj mare parte din propriile sale do
rințe. Acesta devine o chintesență a ideilor si
obsesiilor sale — văzute ca idei și obsesii ale
unui timp istoric acționînd asupra sensibilități
creatoare.
Galeria tuturor personajelor unui autor ne va
spune mai multe despre el decît declarațiile
sale autobiografice. Este explicabil rolul perso-
najelor memorabile asupra cititorilor. Cercetă
rile de sociologie a literaturii au scos la iveală
că in masa cititorilor personajul semnificati'-’
se retine cu mult mai multă ușurință decît ti.
țiul cărții sau numele autorului '.
întoarcerea la personaj, relevată de mișcarea
literară de dună modernism, este, de altfel,
semnificativă. Personajul este o „axă" a ficțiunii
de care nu se poate face abstracție. Odată cu
această întoarcere la personaj crește și semni-
ficația ideologică a acestuia. Știind mai bine
decît precursorii că personajul „depune mărtu
rie" nu numai pentru măiestria artistică, ci s:
pentru poziția ideologică, scriitorul de astăz’
nu poate să nu-si aprecieze personajele decît cu
maximă responsabilitate.
Radu GAVRILA
agora
Unul din țelurile majore ale politicii partidu
lui nostru este făurirea omului nou cu o largă
viziune asupra devenirii universului și lumii în
care trăiește și cu o voință de oțel pentru a fi
in permanență revoluționar, capabil să învingă
orice greutăți, să înlăture vechiul și să pro-
moveze noul, așadar prin muncă, cinste și e-
chitate omul concret nu-si făurește numai pro
prîa istorie, propria fericire, ci și viitorul pro-
priului popor căruia ii aparține cu toată ființa
Noul umanism promovat'de filosofia președinte,
lui nostru, al cărui miez teoretic privește fău
rirea omului multilateral din patria noastră ca
model sau exemplu de urmat, dă temei științi-
fic, concret logic și practic categoriilor dialec
tice real-posibil, individ-societate, necesitate-li
bertate, muncă-creație etc. : „Noi ne propunem
acum să perfecționăm produsul cel mai înalt
al naturii — onrnl, creatorul a tot ce există în
societate". In praxis ul edificării umanismului
socialist, trebuie să acționăm atît pentru schim-
barea vieții materiale, cît și pentru îmbogă-
țirea vieții spirituale, omul constituind centrul
preocupărilor politice ale partidului si statului
și in consecință fiecare individ își poate realiza
idealul, visul, libertatea muncind, învățînd si
trăind în spirit comunist.
Nu există moment mai deosebit in viața po-
litică, socială, economică și spirituală a poporu-
lui nostru în care președintele Nicolae Ceaușescu
să nu vină cu noi idei și teze novatoare, ce sînt
făclii vii în munca de zi cu zi a fiecăruia. Cu
prilejul primului Congres al științei și învăță-
mintului președintele țării a arătat că munca
este numitorul comun al tuturor membrilor so-
cietății si că toți sînt egali ca oameni ai muncii
și se bucură de aceleași drepturi sociale și că
socialismul și comunismul sint nedespărțite d.j
democrație, de participarea poporului la con
ducerea tuturor sectoarelor de activitate. Triada
cercetare — invățămînt — producție a fost îm-
bogățită cu teza legării indisolubile a științei de
activitatea productivă și de formare a omului
nou, capabil de mari înfăptuiri spre binele pa
triei. Așadar, munca trebuie să schimbe în bine
natura șî societatea, dar, totodată să consolide-
ze sentimentul de dragoste față de patrie, de
omenie și solidaritate umană.
Stelian BABOI
--------"viața noastră------------------------
■ Desășurată sub egida „Epocii Ceaușescu*',
„Luna cârtii la sate", tradițională manifestare me-
nită să aducă în mediul rural prin mijloace va-
riate, o contribuție cît mai mare la ridicarea nive-
lului politic și cultural, la îmbogățirea spirituală
a locuitorilor satelor, s-a bucurat și in acest an
de remarcabile succese la care șl-au adus contri-
buția și oamenii de litere grupați în jurul Aso-
ciației scriitorilor din Iași și ai revistei noastre.
Astfel, la Cotnari și Golăiești, județul Iași, sub
genericul „Luna cărții într-o epocă de lumină" au
vorbit despre literatura ultimilor 21 de ani ori au
citit din propria creație Pavel Florea. Liviu Le-
onte, AI. Călinescu. Horia Zilieru. Grigoi^ Ilisei,
ion Chiriaș, Vasile Constantinescu, Lucian Vasiliu
H La laboratorul de literatură din satul Corop-
ceni a fost organizat un medalion Otuia Cazimir
B La sediul Asociației scriitorilor din Iași au fost
harbaiOiiți cu ocazia împlinirii vîrstei de 70 și
respectiv, 60 ani Haralamble Țugui și Al. An-
driescu. Despre personalitatea și creația celor săr-
bătoriți au vorbit Mircea Radu lacoban, secretaru.’
Asociației, Const. Ciopraga și Horia Zilieru n in
comuna Ciurea au susținut o șezătoare literara
Dorian Obreja, Valeriu Stancu și George Bădarău.
iar în comuna Scînteia a fost invitat Horia Zilieru
iq in organizarea Consiliului comunal de edu^a.
ție politică și cultură socialistă, la Casa Agrono-
mului din Bivolari, a avut loc o manitestare cul-
turală intitulată „Viața satului în literatura româ-
nă- la care au participat Gavril Istrate și Horia
Zilieru. ■ In comuna Vînători s-a desfășurat o
intimire a cititorilor cu scriitorii Dan Mănucă,
Ion Chiriac, Vasile Filip ■ Aurel Leon a prezen-
tat expoziția de pictură semnată de Adrian Podo-
leanu cu ocazia celui de al XV-lea ..Jurnal al ar-
telor* de la sala „Studio" a Naționalului ieșean m
Dialoguri cu titlul „Lectura și receptarea valori-
lor. Dezovltarea conștiinței socialiste a tinerei ge-
nerații** a avut loo la Popricani și Stolniceni cu
participarea invitaților Const. Ciopraga. Ada Făl-
tăiș. Elena Chiriac, Lucian Vasiliu, Emilian Marcu,
Valeriu Stancu, Dorian Obreja ■ Paul Balahur a
vorbit, la Gorban, despre „Perspectivele literaturii
tinere" ■ La a 154-a ședință a Cenaclului literar
„Junimea- invitat de onoare a fost Corneliu Sturzu
Cu prilejul lansării celui de al H-lea volum al
romanului „Efemeride" de Silvia Obreja.Cernichie-
vici au vorbit criticii Virgil Cuțitaru și loan Holban
M Griogre Ilisei a participat în comuna Pădureni,
județul Vaslui, la lansarea albumului \.Husi“ de
loan Neamțu. apărut în editura Sport-turism. iar
Horia Zilieru s-a întîlnit cu cadrele didactice in
comuna Costești. județul Vaslui. Acțiunea a mar-
cat încheierea -Lunii cărții la sate" in județul
Vaslui.
Convorbiri literare — 2
edgar papu:
„orice artă adevărată
este angajată
întru desăvîrșirea ei“
— Ați trăit și v-ați format într-o vreme
deosebit de importantă pentru întreaga is-
torie a culturii noastre : epoca dintre cele
două războaie mondiale. înaintașii, profeso-
rii și colegii dv. de generație figurează pen-
tru eternitate printre numele de singulară
autoritate ale spațiului spiritual românesc.
Cine sînt cei care v-au marcat totuși, din-
tre personalitățile vremii ?
■ Epoca aceea rămîne într-adevăr cum nu
se poate mai importantă pentru întreaga noas-
tră cultură. Am avut profesori si înaintași
străluciți pe care i-am cunoscut chiar fără
sâ-mj fie maeștri, colegi de generație excepțio-
nali care mi-au fost apropiați. Am fost format,
este drept, de profesorul Tudor Vianu, însă nu
mai puțin m-a influențat, în sensul unei edu-
cații exemplare, pe care desigur n-am atins-o,
dar pe care am urmărit-o. Lucian Blaga. Mă
aflam la Viena în perioada în care ilustrul poet
și filozof român tocmai terminase „Spațiul
mioritic", iar în frumoasa sa locuință de lîn-
gă capitala austriacă am avut discuții foarte
interesante, pe care le-am continuat apoi în
tară în cursul vizitelor reciproce pe care ni
le-am făcut, eu devenind și colaborator al re-
vistei sale „Saeculum” de la Sibiu. Vă mărtu-
risesc că această relație cu Blaga a avut o in-
fluență la fel de mare asupra mea ca și cea
a lui Vianu. Au fost două mari personalități
ale culturii române.
— Erau și prieteni ?
B Da, dar pe poziții diferite. Erau oameni
înțelegători și civilizați, care se apreciau și
se admiteau unul pe altul.
— George Călinescu V-a remarcat de la
început si v-a apreciat mult.
■ Mi-a și spus o dată că dintre discipolii
lui Vianu mă apreciază cel mai mult pentru
că semăn cel mai bine cu el. Era un fel de
atracție narcisiacă. Am fost printre cei pe care
George Călinescu i-a recrutat la Iași ca să
scoată „Jurnalul literar" și am scris un articol
la nr. 1 al acelui,, Jurnal...*, scos de Călinescu
și ajutat de G. Ivașcu. Articolul meu era de
estetică,. dar ocupîndu-mă de revista de filo-
zofie pe care o conducea Prof. Bagdasar, eram
influențat și de istoria filozofiei și de istoria
culturii.
— La această revistă ați debutat la în-
demnul profesorului Bagdasar...
B Care nu mi-a fost dascăl, dar a avut o
influență destul de importantă asupra mea, în-
demnîndu-mă să scriu și încurajîndu-mă. Pri-
mele mele lucrări au apărut la o editură bucu-
reșteană, „Tiparul universitar", condusă de
prof. Bagdasar care m-a secondat foarte mult
în încercările mele, pe atunci de filozofie, cu
profil de estetică. Am colaborat, de asemenea,
la acea Istorie a filozofiei în cinci volume pe
care a scos-o Bagdasar, începînd din 1939. A-
colo am scris capitolele „Renașterea". „Vico",
„Nietzsche" și „Idealismul italian". Am avut
deci o contribuția dezvoltată.
Dar pînă acum v-am vorbit doar de pro-
fesorii mei și de cei ce m-au format. Mărtu-
risesc că viața literară și în general, viața
culturală m-a preocupat foarte mult. Am avut
colegi de generație iluștri : Constantin Noica,
Anton Dumitriu, Alexandru Elian. Foarte a-
ț propiat mi-a fost Eugen lonescu care, îmi amin-
tesc că a făcut cunoștință cu soția sa la mine
în casă. Și el m-a încurajat la scris. Pînă a
mi-1 apropia, am trăit sub influența unui om
fără rezonanță (a murit tînăr), și care mă
sfătuia să nu public pentru că trebuie mai întîi
să acumulez multă cultură. S-ar fi putut astfel
să nu mai public niciodată. Eugen lonescu a
fost agentul activ, care m-a incitat la scris și
publicare.
— Și care au fost lucrările dv. apărute
în această perioadă ?
B în 1936 a apărut volumul „Răspîntii" —
forme de viață și de cultură", in care abordam
domeniile esteticii, literaturii și filozofiei. M-a
preocupat foarte mult problema Vico în cultura
românească. In 1939 am publicat Ia Iași o lu-
crare pur estetică intitulată „Arta și imagine".
— înainte de a discuta mai aprofundat
criteriile estetice și filozofice care v-au mar-
cat opera, aș insista să mai răminem încă
în spațiul cultural interbelic pentru a vă
solicita o confesiune : cum erau receptați în
epocă marii scriitori pe care i-ați evocat ?
Dorim mai mult o impresie personală decît
o apreciere critică.
B Numai Lucian Blaga era sesizat la ade-
vărata lui valoare, și s-a bucurat de un mare
prestigiu chiar din timpul vieții sale, deși a
avut multe neplăceri și mulți adversari. Opera
importantă a lui Eugen lonescu fiind scrisă
mult mai tîrziu, el n-a avut aceeași situație.
Cartea sa „Nu" a făcut scandal mai mult pen-
tru că avea o asemenea structură, dar e foar-
te importantă pentru evoluția scrisului său. In
afara atacurilor nejustificate împotriva lui Ar-
ghezi, Barbu și Camil Petrescu, erau anumite
intermezzo-uri’ care constituiau formele germi-
native ale literaturii sale. Atitudinea lui Eugen
lonescu era în minoritate. Scriitorii mai sus ci-
tați erau foarte favorabil primiți. A apărut la
un moment dat un articol foarte pertinent al
lui Ralea despre Arghezi, în care poetul era
apreciat și-n care îl caracteriza foarte ciudat
si singular. Nimeni nu a mai spus despre el
ceva asemănător. Halea scria, citez din memo-
rie, că Arghezi este un poet de o mare erup-
ție, dar de o respirație scurtă, că nu poate da
creații de o dimensiune mai largă, ci doar iz-
bucniri geniale. Aceasta era atunci părerea lui
Halea, pe urmă au venit Șerban Cioculescu, și
Pompiliu Constantinescu care au gindit mai a-
decvat despre opera lui Arghezi. In orice caz,
a stîrnit mare răsunet volumul său „Cuvinte
potrivite”, apărut în 1927, cu atît mai mult cu
cit le-a publicat la virsta de 47 de ani.
Este adevărat că prin 1917, liricul Fundoianu
care se mai afla încă la noi în țară, a afir-
mat în scris că Arghezi este cel mai mare poet
român după Eminescu.
S-a format la un moment dat „Asociația Kri-
terion" in care s-au adunat tinerii de mare va-
loare și care au însemnat ceva în cultura româ-
nească și apoi în cultura universală. Printre ei
au fost Mircea Eliade, Petru Comarnescu și al-
te personalități care puneau accentul pe ideea
trăirii. S-a și format pe urmă în derîdere ideea
de „trăirism", idee care a marcat totuși o eta-
pă foarte importantă în cultura românească a
timpului.
Dintre poeții importanți ai vremii, pe care
re i-am cunoscut puțin a fost și Ion Barbu. Cu
el am stat o singură dată la masă ; era foarte
simpatic, dar nu am avut relații mai întinse
cu acest poet. De fapt eu eram un tînăr foarte
timid, care nu îndrăznea să se afișeze la marile
personalități ale timpului. Pe Camil Petrescu
l-am cunoscut ceva mai bine, dar mult mai
tîrziu, prin 1946, în cadrul unei societăți de
estetică, al cărei președinte de onoare era Tu.
dor Vianu. dar pe care o conduceam eu și la
care participa Camil Petrescu, Vladimir Strei-
nu și Șerban Cioculescu. Cunoscîndu-1 bine
mi-am dat seama că ește un om refulat, care,
fiind neînțeles, avea mereu un soi de aprehen-
siune cu interlocutorul său, atitudine care era
cauzată și de infirmitatea lui. Surzenia ace-
ea l-a afectat enorm.
— Cu Tudor Vianu ați colaborat perma-
nent ?
B Da, cu mici întreruperi. Neasemănîndu-
mă cu el, influența lui asupra mea nu putea
fi substanțială asupra gîndirii mele, ajutîndu-
mă, însă, mult sub aspectul metodei. Respec-
tiv, am încercat prin metoda lui Tudor Via-
nu, care era foarte riguroasă și conștiincioasă,
să pun în aplicare conținutul meu de idei, care
se deosebea întrucîtva de al lui Vianu. Mircea
Martin, a făcut într-un articol publicat cînd-
va în „România Literară" următoarea distinc-
ție între noi : „Pe cînd Tudor Vianu reprezin-
tă rigoarea și demnitatea, Edgar Papu reprezin-
tă fervoarea și seninătatea". Mi se pare ex-
trem de justă această distincție.
— Ce a constituit crezul dv. de critic
literar ?
B Crezul meu nu a fost livresc ; a fost
legat de concepția care pleacă de la partea ne-
văzută a operei și prin ea explică opera. Prin
partea nevăzută, nu înțeleg biografie, deci nu
sînt exclusiv biografist, ci, dacă vreți, un om
al cazurilor. Există anumite cazuri de conști-
ință care generează creații corespunzătoare.
Eu pe acestea le studiez, ca. prin ele. să în-
țeleg mai bine ceea ce se vede din operă. In
acest sens, am anumite afinități cu unii tineri
pe care-i consider foarte valoroși, de exem-
olu pe profesorul George Munteanu. Lucian
Raicu. Mircea Martin si alții. Ei sînt reprezen-
tativi pentru punctul de vedere pe care-1 profe-
sez eu.
— Dacă ar trebui să operați o periodiza-
re a operei dv., ați face-o după criterii idea-
tice ?
B Numai în funcție de structura ideatică a
lucrărilor și am să vă explic de ce. Din punct
de vedere cronologic, arumite preocupări se în-
tretaie cu altele care aparțin unui alt registru
decît, bunăoară celui stilistic. Registrul stilis-
tic nu este pentru mine primul important, dar
este primul care a conturat definitiv felul meu
de a gindi.
— Ce credeți că v-a marcat evoluția spi-
rituală a dv. ? A existat, pe moment, un
anumit univers care vă aparținea și care vă
definea ?
B Da, întrebarea este foarte subtilă și cere
să mă gîndesc la ea. Un univers spiritual pen-
tru mine a fost acela preocupat de destinul
culturii noastre, ori acesta într-adevăr m-a
determinat să gîndesc asupra fenomenului ro-
mânesc. Aceasta este aria spirituală care m-a
atras în mod deosebit, mai ales în ultimele de-
cenii, cînd în legătură cu spiritul românesc,
s-au enunțat foarte multe idei de mare însem-
nătate, cum ar fi cele ale lui Constantin Noi-
ca în legătură cu „rostirea românească" dar și
altele.
Eu am căutat, în special aplicînd la artă, să
văd care este acest specific al spiritului româ-
nesc, și mi-am dat seama și cred că nimeni
pînă acum nu m-a contrazis că, spre deosebire
de alți artiști sau alte arii culturale în care
artistul se află în fața naturii, avînd-o ca
model, creatorul român adevărat este înlăuntrul
naturii, nu în fața ei. El nu reproduce natura,
ci o perfecționează în sensul voit de ea. Astfel
este cazul lui Brâncuși, sau Eminescu, al că-
rui prim vers în „Memento mori" era : „Turma
visurilor mele, eu le pasc ca oi de aur". Prin
urmare artistul român, „paște" materialul, este
înlăuntrul lui. nu se luptă cu el, ca să-1 re-
producă din afara lui. Aceasta mi se pare una
dintre trăsăturile cele mai specifice ale spiri-
tului românesc.
— Niciodată artistul român nu a fost în
relație conflictuală cu materia, ci de armo-
nie...
B Mai mult chiar, de afecțiune.
— Două lucrări ale dv. apărute în anul
1977,	respectiv studiul „Barocul ca tip de c-
xistență" și volumul „Din clasicii noștri.
Contribuții la ideea unui protocronism ro-
mânesc” au stîrnit comentarii și au rever-
berat peste ani dînd nu rareori naștere u-
nor interpretări exagerate. Doriți să comen-
tați în perspectiva timpului scurs, această
mult dezbătută problemă a protocronismu.
lui ?
B Cred că de fapt nu este o teorie, ci o
constatare contabilă. Am urmărit deci creațiile
românești în anul și în luna cînd sint elabora-
te înainte de alte echivalente lucrări străine.
Deci pe cîtă vreme Eugen Lovinescu susținea
că noi trebuie sâ ne sincronizăm cu ceilalți, eu,
în momentul de față, cînd ne considerăm sin-
cronizați, cred că este cazul să descoperim și
ceea ce noi am anticipat în cultura universală
Acest lucru nu s-a făcut numai în literatură. A
încercat în matematică Solomon Marcus, în
tehnică I. N. Ștefan, s-a făcut și în teatru
Eu m-am mărginit doar la literatură.
— A existat o operă, sau o mișcare li-
terară românească care să-i influențeze pc
ceilalți ?
B Vedeți, eu de aceea am folosit terme-
nul de protocronism și nu de avangardă, pen-
tru câ nu întotdeauna i-am influențat pe alții.
Este un tînăr sociolog toarte dotat, lire Bă-
descu, care vorbește de cele trei sociologii,
printre care sociologia metropolitană, adică e-
xistența unui cerc închis al occidentului, ur-
mărindu-se evoluția unei idei, primatul ei, în
interiorul exclusiv al acelui cerc ; ceea ce se
intimplă în afara lui nu se cunoaște. Ori eu
am căutat să sparg puțin acest cerc și să
arăt că dincolo de el există anumite anterio-
rități pe care noi le-am creat, chiar dacă nu
s-au reverberat. Altele s-au reverberat, și-n
acest sens Brâncuși este un exemplu. Este
foarte adevărat că în literatură, din cauza fap-
tului că limba noastră nu este de circulație
universală, nu a avut influență ceea ce noi
am gindit înaintea celorlalți. Dar câ un Eu-
gen lonescu, să zicem, a avut atit de imer.s
succes pretutindeni și a fost considerat ca
un mare inovator in străinătate nu se dato-
rește oare faptului câ ideea aceasta a absur-
dului, s-a frămintat aici, ia noi. încă din acele
intermezzo-uri dm „Nu* ? Imposibilitatea co-
municării prin limbă pe dc o parte și acea
sociolog.e metropolitană pe alta, sint mo-
tivele pentru can literatura noastră nu a fost
receptată in lume cum ar fi meritat.
— Să facem o paranteză pentru că vom
reveni la această idee, si pentru că am a-
mintit studiul dv. asupra barocului, v-am
invita să faceți acum o paralelă intre ex-
periențele barocului in cultura universală
și cea românească.
B In cultura străină, dar și la noi, baro-
cul a fost expresia unei lipse a puterii care
este suplinită prin strălucire. De multe ori.
această strălucire acționează ca supleant al
puterii propriu-z.se. Sint bunăoară atitea sta-
te. care au avut un trecut glorios, dar în mo-
mentul in care se clatină temeliile lor, atunci,
se revarsă strălucirea barocă, pentru a mai
ține în loc această fostă putere ; de exem-
plu. barocul habsburgic. Dar chiar in epoca
mare, istorică a barocului, pe la 1600, exista
o criză in mai toate țările < uropene, iar acea
strălucire a barocului era de fapt tragică.
Noi întotdeauna am luptat să ne păstrăm
ființa, dar eram lipsiți d< forța marilor noș-
tri vecini și atunci am creat un fel de stră-
lucire, cum a fost cea a lui Vasile Lupu. a
lui Neagoe Basarab. creatori de monumente
care exprimau strălucirea ce înlocuiește pu-
terea. In același timp, indiferent de epocă,
unii oameni mari de cultură au avut o struc-
tură baroca. începînd cu Dimitrie Cantemir,
apoi Ion Heliade Rădulescu. Hașdeu. lorga,
chiar Mircea Eliade sînt personalitățile care
au avut acest gigantism baroc, specific ro-
mânesc.
Am mai vorbit eu o dată, în legătură cu
acest lucru, de gigantismul muntenesc și mol-
dovenesc sore deosebire de monumentalul ar-
delenesc. Gigantismul este creația fără măsu-
ră, monumentalul este dimensionat riguros.
— Asemenea diferențieri în arta baro-
cului se pot face in lume, observindu-sc
fenomenul în funcție de spațiul spiritual
in care s-a dezvoltat.
B Desigur. Bach. de exemplu, a trăit în-
tr-un moment precar pentru lumea germană.
Era firesc să fie si el baroc pentru că se
deschidea timpul in care se ridicau monu-
mente baroce. în muzica lui este evident
pe de-o parte barocul german, dar si influen-
ta formelor muzicale italiene are erau și ele
baroce în acel moment. Dar mai exista cosa
ce-1 diferențiază fundamental pe Bach de
Haendel t temperamentul său clasic. Arta lui
Bach este centripetană, nu se avântă dincolo
de un anumit perimetru, spre deosebire de
arta radiantă a lui Haendel care este mai
ales centrifugală, pentru că el este și ca tem-
perament baroc.
— Ce-i este specific secolului nostru șî
implicit artei sale ?
B Manierismul. Muzica este manieristă si
este o expresie a întregului nostru secol. Ce
vreau să spun prin manierism? O savantă
deformare, care reprezintă o anumită rațiu-
ne, nu este un capriciu, este expresia unei
epoci care a avut o mulțime de tulburări :
cele două războaie, amenințarea atomică. Deci,
nu mai putea fi o creație riasică în care for-
ma își urmărește perfecțiunea ei în acord cu
epoca în care a fost elaborată, într-însa exis-
tă această deformare, proprie timpului.
— Este un impas sau o formă simpto-
matică ?
B O formă simptomatică pentru un secol
frămintat în care nu s-au putut crea for-
me definite cum le-a putut crea Bach.
— Intorcîndu-ne la cultura românească,
subliniem faptul că o altă formă de artă
care v-a preocupat a fost teatrul. Se află
în acest moment dramaturgia, pe linia ma-
rii tradiții a dramaturgiei românești.
B Eu m-am ocupat mult de teatru. Chiar
la facultate, în 1946, am instituit un seminar
în care ilustram ceea ce spuneam prin ac-
tori, care interpretau anumite scene din pie-
sele românești despre care vorbeam. Chiar
mi-a mărturisit un teatrolog de prestigiu ca
Valentin Silvestru, care mi-a fost pe atunci
student, că a fost influențat de acest seminar
al meu ca să se apuce de teatrologie. Sînt
un mare amator de teatru și am avut ocazia
să văd în viața mea personalități mari ale
teatrului românesc și universal. Maria Ven-
tura în „Fedra" era una din capodoperele
artei noastre scenice. Juca cam ca la Comedia
Franceză, puțin cîntat, dar de mare efect și
cu gesturi nobile. Dramaturgia românească
contemporană are, după părerea mea, în acest
moment valori care pot sta pe același plan
cu Caragiale, Sorbul, Camil Petrescu. Aș vor-
bi de teatrul istoric al lui Paul Anghel, de
teatrul lui Marin Sorescu, dramele sale care
au intr-adevăr ecou universal, începînd cu
„Matca", „lena", „Răceala", care sint lucrări
antologice și alți autori ca Paul Everac, Du-
mitru Radu Popescu, M. R. lacoban, etc.
— Dramaturgia noastră prin ce se parti-
cularizează în contextul celei universale ?
Acel manierism de care vorbeați, este se-
sizabil ?
■ Evident că da. Dramaturgia noastră,
chiar și cea de la începutul secolului are ac-
cente manieriste, dar cu mai mare relief a-
cum, unde există acea genială, aș spune, de-
formare manieristică ce dă sevă specială
pieselor „Matca" și „lona".
— Ce nuanță capătă aprecierea de „artă
angajată” în spațiul nostru temporal ?
B Orice artă adevărată este angajată în-
tru propria ei desăvîrșire ca reflex viu al mo-
mentului pe care îl exprimă. Una dintre esen-
țialele trăsături ale literaturii române contem-
porane este faptul că este sincronizată în-
tr-adevăr cu arta celorlalte nații, ca moment
al evoluției, dar se caracterizează prin făptui
că umple cu substanță anumite goluri, care
există în arta țărilor occidentale. Adică acea
dezolare și acea lipsă de energie chiar, acea
inerție care apare în noi forme occidentale
de artă, există și la noi dar umplute cu o se-
vă proaspătă. Aicea mă refer la ideea lui
Blaga care spunea că există anumite mani-
festări care sînt nucleare pentru unele cul-
turi și periferiale pentru altele. Bunăoară,
spunea că realismul este periferial pentru
apus, ale cărui mari momente au fost clasi-
cismul și romantismul, și nuclear pentru Ru-
sia, care a creat pe marii scriitori realiști. La
noi se intimplă același lucru. Ceea ce este
acum periferial pentru occident, devine nu-
clear pentru noi. De exemplu, Nichita Stă-
nescu, a cărui operă este plină de sevă, pe
lingă cea foarte uscată a Unui Alain Bosquet,
bunăoară. Secolul acesta, pentru occident,
este un moment de criză. Există însă acel me-
ridian pe care l-aș numi baltica-egeic, în ca-
re intră și Polonia, și Ungaria, și Iugoslavia,
și Bulgaria, și Grecia, in a căror artă se
simte pulsația unei vieți proaspete. Gîndiți-
■.ă la americanul Faulkner, total golit și la
romancierii noștri. de exemplu Buzura sau
D. R. Popescu, ale căror romane colcăie de
viață. Și în muzica noastră contemporană a-
vem compozitori care merită a fi numiți ală-
turi de cei mari ai celorlalte culturi : Tiberiu
Olah. Doru Popovici, Pascal Bentoiu, Aurel
Stroie, Anatol Vieru, Teodor Grigoriu, Si-
gismund Toduță.
— Credeți că justificarea acestui feno-
men ar fi doar structura temperamentală?
B Nu numai. Noi am trăit secole și mi-
lenii cum trăiește lumea toată astăzi. Am în-
cercat aceleași reacții pe care doar acum
le are occidentul.
Pentru prima dată Europa nu mai este si-
gură, este descoperită fiind amenințată de
bombe pe cale aeriană. Or. noi de multă
vreme sîntem așa ; deoarece turcii ne-au im-
pus dărîmarea zidurilor orașelor, am fost ex-
puși bombardamentelor și distrugerii cum este
întreaga Europă acum. A fost deci un mo-
ment în care noi ne-am călit, cu care ne-am
familiarizat și în care am creat chiar. Ceea
ce pentru occident este o derută, la noi este
o stare în care noi ne-am rodat.
— Literatura română contemporană, e-
xistența noastră spirituală, întreaga crea-
ție românească se află într-un moment bun
acum. Avem opere egale cu cele create
in momentele de vîrf ale culturii noastre ?
B Hotărît, da ! Avem un moment bun în
care au fost scrise romanele lui Buzura, ale
lui Dumitru Radu Popescu, ale lui Breban, ale
lui Bălăiță, ale lui Eugen Barbu, mulți poeți,
foarte mulți și mari in afară de Nichita Stă-
nescu cum ar fi Tomozei, Baltag, Ghelmez,
Ion Gheorghe, și desigur, loan Alexandru
(cred chiar că poemul acestuia „Ascensiune"
din volumul „Pămînt transfigurat" este unui
din marile poeme ale lumii), deci cred că sîn-
tem pe același plan cu marea noastră lite-
ratură din trecut.
In contextul literaturii universale, sîntem
mai greu receptați, este drept, dar în marele
dezavantaj pe care ni-I creează limba avem
și marea șansă că vorbim o limbă romanică.
Spunea profesorul Alexandru Bălăci, care s-a
întors de la o conferință organizată la Paris
a latinității, că în acest cadrul limba română
este o limbă în care se pot face comunicări
pe plan universal.
— Cît de aproape este literatura noas-
tră de viață și cît de aproape viața de
literatură ?
B Nu există literatură valoroasă fără să
observe viața și să nu-i dea o potențare ar-
tistică, nu în sensul falsificării ei, ci în sensul
expresiei artistice, care s-o înfrumusețeze to-
tuși. în care vorba să devină cîntec, fără
ca acea vorbă să fie contrazisă de viață. Or,
literatura noastră bună este legată de aceste
două calități, observația și transfigurarea,
care după părerea mea, caracterizează orice
literatură valabilă.
— „Apolon sau ontologia clasicismului”
— este ultima dv. carte. Continuă cerce-
tările dv. stilistice. Este un eventual final
al acestui ciclu ?
B Am început aceste cercetări studiind
barocul, a urmat existența romantică. Clasi-
cismul este absolut necesar pentru acest lu-
cru, fără să fie exact punctul meu de vedere,
însă este o întregire necesară pentru întregul
sistem, care va fi acum în urmă completat
cu vederile mele despre manierism. Va fi
probabil acel care va încheia întreg siste-
mul stilurilor în sensul în care l-am con-
ceput eu.
— Ce alte proiecte ne mai puteți măr-
turisi ?
B In afară de lucrarea despre manierism,
aș mai vrea să scot o lucrare despre cultură
în general, despre conceptul de cultură, des-
pre deosebirile dintre cultură și civilizație,
cultură și spiritualitate, despre cultură și dife-
rite alte noțiuni care se confundă cu cultura.
Va fi de fapt un fel de clasificare a ideii de
cultură.
— Vă mulțumim.
Interviu realizat de
Liana COJOCARII
3 — Convorbiri literare
------—--------------------------------------------------------------------repere in valorificarea
„O importanță deosebită trebuie să acorde critica
literară valorificării moștenirii culturale a trecutului.
Punind în valoare tot ceea ce s-a creat mai înainte
de-a lungul anilor în domeniul literaturii și artei, să
pornim de la criteriile științifice ale materialismului
dialectic și istoric, evidențiind orientarea creației,
felul în care ea a reflectat ideile timpului, cerințele
obiective ale dezvoltării societății în perioada res-
pectivă.“
NICOLAE CEAUȘESCU
♦
generații la „viața românească66
eminescu în viziunea critică
Cînd la 1 martie 1906 apărea la Iași pri-
mul număr al revistei -Viața româneas-
că", G. Ibrăileanu, recunoscut spiritus
rector al acesteia, nu Împlinise încă treizeci
și cinci de ani. Tineri erau, de asemenea, cei
mai mulți dintre colaboratorii seriei 1906—1916,
Intre ei Mihail Sadoveanu, D. Anghel, Șt. O.
losif, M. Codreanu, I. Agîrbiceanu, Jean Bart,
D. D Pătrăscanu si alții. Bolnav, obosit, G.
Ibrăileanu nu mai deținea spre sfîrșitul celei
de a dua serii ieșene (1920—1933)	un rol de
prim-plan. Cînd la 1 ianuarie 1933, revista e
transferată la București, codirectorii recoman-
dați de G. Ibrăileanu sînt tineri : Mihai Ralea
(36 ani) si G. Călinescu (34). La seria actuală,
de după 1948, de remarcat aceeași succesiune
de forțe noi, constatare reconfirmind teza lui
Albert Thibaudet că o generație de creatori
nu stă în primul plan mai mult de trei decenii,
iar într-un secol se diferențiază trei generații.
Semnificativ e modul de tranziție de la una la
alta, ritmul în care continuitatea alternează u
inovația. La aproape cinzeci și cinci de ani,
în posesia unei lungi experiențe, în 1925, G
Ibrăileanu polemiza — fără să dea nume —
printre alții cu E. Lovinescu, care tocmai pu-
blicase Istoria civilizației romane moderne.
Potrivit „legii simulării-stimulării“, formulată
de Lovinescu, imitația sau -importația- in ma-
terie de cultură ar favoriza o mișcare propul-
sivă de la formă spre fond, ducînd treptat spre
o necesară sincronizare cu realitățile contem-
porane europene. Mai exact: cu fenomenul
modern. încercarea de a face la noi „anatol-
francism si proustianism" e „zadarnică", ripos-
tează Ibrăileanu, de vreme ce .condițiile lui
France, Proust și Baudelaire ne sint absente,
ca și cele ale lui Homer și Danie". Spleenul lui
Baudelaire a fost condiționat de un cadru pa-
rizian specific; transplantat, devenit produs
exotic, artificial la noi baudelaireanismul. .ur-
banismul exagerat, maladivitatea, amorul per-
vers", revelă atitudini „afectate, maimuțărite...".
Trebuie să rămînem, oare, la nivelul provin-
ciei noastre fiindcă aceasta n-a fost încă epui-
zată ca literatură ? Nu, dar ea nu poate fi o-
misă. Ca si „pseudobaudelaireanismul" „țără-
nismul literar" dinainte de război e o formă
de snobism. „Pseudobaudelaireanismul nostru
este același snobism (foarte «specific» socie-
tăților orientale înapoiate) care face pe cucoana
Zinca din Tătărași să-și înnobileze odaia de
culcare (unde si minîncă) cu un pat de bronz,
pe care-1 vezi din stradă, mal jos de nivelul
trotuarului, — e aceeași dorință de declasare
ascendentă care formează tema comediei ro-
mâne de la Băcălia ambițioasă a lui A. Russo.
pină la Noaptea furtunoasă a lui Caragiale, —
e fudulia Ziței Țircădău de a vorbi «franțu-
zește»....". Dacă nuvelele lui Sadoveanu sau un
roman ca Voica de Henriette-Yvonne Stahl jiu
sînt țărănism", ce e atunci amintitul snobism
„țărănist"? Repudierea oricăror „influențe străi-
ne" și „imitarea poporului" la modul exclusivist,
iată țărănismul literar. E literatura unor „tir-
goveți" care „parodiază" ori „caricaturizează",
realitatea țărănească, -întocmai cum decadenții
parodiau și caricaturizau literatura baudelairea-
nă...". E. Lovinescu se pronunțase pentru un
stil național, reducînd la aspectul estetic sem-
nificația dată de Ibrăileanu -specificului na-
țional" ca expresie a sufletului, popular. „Crea-
rea stilului național (afirmă criticul modernist)
este termenul ultim, de altfel, mereu evolua-
bil, spre care se îndreaptă orice artă realiza-
tă în mod fatal în material sufletesc etnic, fără
a-si preciza prin aceasta și gradul de valoare
estetică. Cît timp nu există un raport de rever-
sibilitate între estetic și etnic, întrebuințarea
etnicului ca un principiu de valorificare este-
tică este, așadar, numai o armă de reacțiune
împotriva sincronismului" (Istoria civilizației
române moderne, II, p. 61). Teza viza în special
pe Ibrăileanu...
Replică într-o miscellanec din Viața romă
nească (1925, nr. 1) : „Toți scriitori mari sînt
specific naționali, — aceasta e o axiomă...". In
numărul următor, disocierea influențelor străine
de feluritele realități naționale duce la conclu-
zii ca acestea : „Scriitorii noștri n-au transplan-
tat literatura străină (lucru, de altfel, imposi-
bil si inconceptibil), ci numai s-au inspirat de
la ea, au luat-o ca model, — unii mai servili,
alții mai liber (...). Antidotul imitației servile
a atîrnat mult de familiarizarea scriitorului cu
literatura populară națională și de extracția
socială a scriitorului — de clasa socială din
care făcea el parte...". Relațiile cu alte litera-
turi sînt inevitabile și necesare, dar utilitatea
contactelor (concepute nu „de la învățător la
ucenic") depinde de „fermenții care înviorea-
ză", aceștia sugerind ori nu puncte de vedere
proprii „asupra lumii"... Influențe, — da, dar
nu în spirit aberant. Intră în acțiune Mihai
Ralea flancînd pe Ibrăileanu ; „puriștii", afir-
mă el, văd în relația etnic-estetic „o regretabilă
confuzie", de aceea ei nu admit „strînsă legă-
tură" dintre „calitatea artei și gradul de speci-
fic național pe care-1 prezintă aceasta". Filo-
zofi ai culturii, Siemmel, Dilthey, Spengler și
alții sînt citați ca autorități : „arta nu poate
fi separată de complexul general al vieții din
care face parte", fiind „interdependentă de ce-
lelalte funcțiuni". Pe scurt, „ceea ce ii dă ra-
țiunea de a fi dictat de specificitatea întregu-
lui din care face parte". în stil se reflectă
„psihologia etnică" a unui popor, fondul său de
originalitate, dar nu oricum. „Scriitorul care
n-are, decît stilul individual (...acest lucru e
imposibil, aici e vorba de tendința către indi-
vidual, adică de diminuarea sufletului social)
nu poate fi decit un -scriitor minor (...). Artis-
tul național are și stilul individual, plus celă-
lalt, social. E deci mai bogat (...). Viața stilu-
rilor «individuale» e scurtă, pentru că posteri-
tatea rezumă, simplifică, păstrează numai ge-
neralul. Stilul național, in ceea ce are în a-
celași timp special (față de individ) găsește
exact acel loc geometric între tipic și caracte-
ristic, care constituie arta mare- (Etnic și es.
tetic în viața rom., 1925, nr. 2). Atitudinea lui
Mihai Ralea e categorică : „Trebuie să fim în-
țeleși odată. Cînd afirmăm că o literatură nu
poate fi decît specific națională, nu facem o
judecată de valoare, nu cerem sau dorim ceva.
Din contra, facem o simplă judecată de reali-
tate, de constatare, care ne duce la concluzia că
lucrurile nu se pot întîmpla altfel- (Sociologie,
socialism și caracter specific național, în Viața
rom., 1925. r.r. 2). La Sadoveanu, frecvent citat
de Ibrăileanu, eseistul remarcă — ilustrind cu
fragmente din Hanu-Ancuței — „cea mai
înaltă conștiință estetică a momentului- (Viața
rom. nr. 2). Fecundul prozator ii confirma teza.
D. I. Suchianu exemplifică, la rindul său. refe-
rindu-se la același scriitor. O particularitate a
sentimentului tragic românesc _e de a fi inso-
lubil-, oprit in loc pe o anumită treaptă a e-
voluției lui. „Conflictul se reduce la intilnirea.
în sufletul unuia, a două soarte străine și răz-
lețe care rămîn și după ce s-au intilnît... Tra-
gicul nostru nu are deznodămînt, progresiunc.
culminație ; e uniform ca banalitatea și nesfir-
șit ca dînsa. Durerea soldatului român e o du-
rere pasivă, egală, neputincioasă și lungă ; ță-
ran al țării, care ani de-a rindul, a fost teatru
de bătaie pentru armatele altuia, sufletul său,
și el, este cîmp de război între două lumi ce
n-au comun decit neputința de a se înțelege...
Tragicul acesta, specific naționaL tragicul în-
crucișării de soarte stinghere in inima unuia
singur — e tema celor mai mult». d.n nuve-
lele d-lui Sadoveanu..." (Viața rom., 1925, nr. 7).
Din generația lui Mihai Ralea, nu trebuie
omis Tudor Vianu. Admirator al lui Ibrăilea-
nu. pe care-1 cunoscuse la Iași în 1919, viitorul
estetician isi exprima într-un eseu (Spiritul
vioi), înainte de Ralea. acordul cu unele din
ideile despre specific ale Vieții românești.
„Cultura, remarcă eL nu este numai ceea ce
fac contemporanii, dar și ceea ce pot moșteni
urmașii. Credem, prin urmare, că tradițiunea
nu este un act de supunere față de trecut, o
amorțire in respect si monotonie (...). Ea este
o liberă alegere printre lucrurile trecutului
(...). Munca aceasta o vor face analiștii gene-
rației. Ei nu vor primi, de pildă, ideea națio-
nală deciteori ea nu va fi reușit să se expri-
me într-o formă originală (...). Istoria literatu-
rii noastre nu poate să fie. astfel, istoria cu-
rentelor generale care au străbătut-o, dar is-
toria manifestărilor particulare în care aceste
curente s.au ilustrat".... Sadoveanu, Galaction
și alți scriitori sînt interesanți nu atît „prin îm-
prejurarea de a fi dat o expresie ideii națio-
nale, afirmării naționale", cît .pnn felul aces-
tei expresiuni". Sadoveanu „a individualizat a-
ceastă idee într-o viziune a temperamentului
român", în felul „excesiv dionisiac" în care
„își conduce pasiunea pină la limita existenței
omenești și pînă la intimitatea naturii". La Ga-
laction. „afirmarea națională- e strîns legată de
ideea de „cultură autohtonă", dar _e păcat că
acest artist n-are un sentiment mai adine al
vieții fundamentale a sufletului (și prin urma-
re un mai adine sentiment al motivațiunii)-. In
esență, Tudor Vianu alătură formulei de „cuge-
tare activă" ideea de „cugetare caracteristică-,
motivînd că specificul culturii înseamnă „unita-
te în varietate", plus „cugetare si caracter"
(Viața rom., 1921, nr. 2).
Asumîndu-si responsabilități multiple. re-
vista de la Iași acordă in etapa 1920—1933 un
spațiu amplu dezbaterilor de directivă. Nefiind
o realitate înghețată, conceptul de specific na-
țional în literatură nu trebuie luat ca un fetiș.
„Veșnica tinerețe a eternelor modele este o
frază ineptă, ieșită din minți strimte si lene-
șe (...). Ciți oameni (scrie Paul Zarifopol) ce-
tesc, observîndu-se onest, dialogurile lui Platon,
Iliada, pe Tit-Liviu, tragediile lui Racine, dra-
mele istorice ale lui Shakespeare, tragediile
lui Schiller ?" (Viața rom., 1924, nr. 7). Noua
querelle des anciens et des modernes ? Se pre-
conizează numai o artă în acord cu timpul, „o
deplasare în sensul prezentului". Mihai Ralea
merge în pas cu ZarifopolO operă veche
de artă nu trăiește decît cu condiția să fie mo-
dernizată veșnic de imaginația lectorului. Și
atunci ? Urmează că singur prezentul importă,
în artă ca în toate" (Viața rom., 1924, nr. 8).
Se vede de aici că generația care succede
lui G. Ibrăileanu reprezintă un ferment ideo-
logic proaspăt. Timpul a ratificat funcția ei
pozitivă.
Constantin CIOPRAGA
a lui ibrăileanu
Eminescu văzut de Mircea Ispir
Viziunea unui critic se răsfrînge, de cele mai
multe ori, asupra operei unui mare crea-
tor și din perspectiva unui act literar de
restituire, o restituire de un fel deosebit, pro-
prie sieși Criticul, un creator și el, simțind
procesul intuițiilor sale literar-artistice desăvir-
șit de altcineva, il restituie în limbaj propriu
opiniei cititorilor avizați, dar și opiniei generale
a lectorilor, demonstrînd că ceea ce constituie o
noutate deplină pentru lume, el știa de muit,
insă nu găsise forma potrivită (artistică) de ex-
primare (cf. G. Călinescu).
Dacă privim lucrurile din această perspecti-
vă, putem afirma că opiniile critice ade\arate
însoțesc mereu opera artistică și sint și ele
supuse unui Proces continuu de redescoperire.
G. Ibrăileanu, ca unul dintre cei ma, mari cri-
tici și istorici literari care și-a consacrat mare
parte din activitate studierii operei eminescie-
ne este mereu actual, chiar dacă unele din ide-
ile* sale au declanșat și vor mai declanșa dis-
cuții contradictorii, au fost completate, adnotau?
ori PUr și simplu au rămas ca valori ale unui
timp pe care l-am lăsat in urmă, dar la care
nu se poate să nu ne raportăm mereu, ca la
o etapă firească în evoluția unei literaturi, «
unei culturi. (O dovadă a actualității lui Ibrăi-
leanu o face Solomon Marcus în lucrarea Poe-
tica matematică, fără a mai enumera studiile
dedicate lui Eminescu, în ultimii ani, în care
intilnim dese trimiteri la criticul de la Viața
Românească).
După Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu este cel
care redescoperă opera lui Mihai Eminescu din
perspectiva unor adevăruri artistice și ideatice
noi. Formația intelectuală și apropierea struc-
turală de natura poetului i-au permis sâ navi-
gheze cu ușurință în zonele cele mai adinei ale
universului poetic eminescian. Afinitățile de or-
din psihic și poetic cu Eminescu sînt mărturi-
site aproape direot într-un articol despre Sado-
seanu, o altă natură artistică apropiată sieși
prin magice legături lăuntrice („Am impresia că
pe omul acesta de complexiune atît de puterni-
că. natura l-a făcut anume in proporții excep-
ționale ca să aibă în el un puternic și fin in-
strument de receptare, care să prindă cu deli-
catele lui antene sufletești tot ce cîntă în na-
tură frumusețile creației [.. .] îmi permit să
vorbesc despre Sadoveanu astfel, pentru că simt
bine că nu e vorba despre d. Sadoveanu cel de
pe stradă, ci de altcineva [. . .] Cred că același
sentiment l-as fi avut și față de Eminescu, da.
că aș fi trăit pe vremea lui (subl. n.).
Dimensiunile gîndirii si complexitatea stărilor
afective i-au favorizat înțelegerea lui Eminescu
in amploarea cosmică a spiritului său, de unde
substanțialele și deloc trecătoarele observați;
privind universalitatea și eternitatea sentimen-
telor din creația eminesciană. Descoperind ne-
clasificația lui Eminescu, criticul se unea cu
poetul în investigarea infinității spațiului și a
netimpiilui. Ieșind din clasificații, Eminescu de
vine unic prin originalitate artistică și prin pu-
terea colosala de a imagina sfărmînd zonele
restrinse ale poeziei române de pînă la el pen.
tru a-i deschide drept cîmp de manifestare ne-
cuprinsul spațial si temporal („Căci unde-ajunge
nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaște / Și
vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se nas
te“). Cu simplitatea și limpezimea înțelegerii
totului, Ibrăileanu emite judecăți generale des-
pre poet, știind să evidențieze, în același timp,
elementele specifice ce compun întregul. Con-
statarea că Eminescu „a concentrat în sine vîrs-
tele omenirii si vîrstele omului", nu rămîne i-
zolată și generală, ci se completează cu aceea
DOtrivh căreia, pentru români, raportarea la
Eminescu devine expresia cea mai fidelă și cea
mai înaltă a spiritului național în două ipos-
taze ce se armonizează ideal, aceea de creatjri
(creație artistică pe de o parte și gîndire înalt
cutezătoare, pe de alta) și de receptivitate, de
sensibilitate la frumos si adevăr. Ibrăileanu sece
că Emirvscu „nu este numai un poet peniai.
Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a
dat un stil sufletului românesc si româ-
nul în care s-a făcut fuziunea normală, a su-
fletului daco-roman. cu cultura occidentală [...],
el este eroul culturii noastre moderne". Emines-
cu devine de-o vîrstă cu limba română si etern
odată cu aceasta prin redescoperirea ei din
complexele îmbinări ale cuvîntului în arta poe-
ziei. Prin poezia eminesciană, limba română a-
junge să exprime inexprimabilul.
Concepția criticului despre poezie se spriji-
nă pe cea a spațiului operei lui Eminescu. Apro-
piind poezia de muzică, _ în Eminescu — Note
asupra versului, dar și în alte articole, Tbrâ'. -
leanu analizează formele sugestiei auditive :
măsură, ritm, rima, sonoritatea silabelor. „Mu-
zică prin fond ca și prin formă, poezia lui Emi-
nescu — spune Ibrăileanu — nu mai are ne-
voie de nici o altă melodie"; „Ca și muzica,
poezia lui Eminescu scoate din enormul incon-
știent stări nebănuite de suflet, pe care le lasă
cu nelămuritul lor și, exprimînd inexprimabi-
lul. ne face cunoscut. în clipe de fulger, pro-
fundul sufletului nostru". Modernitatea și con-
temporaneitatea cu noi a acestor idei e de
prisos a mai fi accentuată. In evoluția liricii
eminesciene, ca și alți exegeți Ibrăileanu dis-
tinge două perioade esențiale, criteriul perio-
dizării fiind cel estetic. Deși n-a operat o pe-
riodizare în sensul adevărat al cuvîntului, Titu
Maiorescu îl privește pe Eminescu ca poet o-
dată cu debutul de la Convorbiri literare, iar
pentru producțiile de la început, pînă prin 18i9.
afirmă că ele conțin unele greșeli pe care poe.
tul însuși avea de gînd să le corecteze. Nu
este exclus ca, cel puțin în parte, Ibrăileanu
să fi avut în vedere acest mod de a privi lu-
crurile, stabilind si el că de Eminescu „emines-
cian", în sensul' perfecționării uneltelor ar-
tei, nu poate fi vorba decît de la 1870, dala
publicării primelor trei poezii în revista Juni-
mii. Prima perioadă de creație, cea de pînă ia
1879, este în general optimistă, a doua, avind
ca limită anul 1883, stă sub semnul tonalităților
adine pesimiste. Poezia de interferență a celor
două etape este Rugăciunea unui dac (Convor-
biri literare, 1 septembrie 1879). In periodiza-
rea sa, G. Călinescu socotea că poema Melan-
colie (Convorbiri literare, 1 septembrie 1876) în-
cheie un drum și deschide calea marilor poeme.
Aceeași idee o întimim la Vladimir Streina
pentru care Floare albastră (Convorbiri literare.
1 aprilie 1873) lasă să se întrevadă marile crea-
ții de mai tîrziu.
Trei mari critici se opresc la poeme diferite
situate în timp din trei în trei ani (anii publi-
cării), spre a ilustra un început nou în creația
poetului. Acest aspect al lucrurilor ne întărește
convingerea că periodizările sînt în «genere su-
biective și ne duce cu gîndul la ideea lui Ibrăi-
leanu potrivit căreia fiecare dintre noi ne creăm
pină la urmă „un Eminescu al nostru indivi-
dual" (destinul operei este unul deschis libe-
rului joc al fanteziei lectorului). Dacă ar trebui
optat pentru una din cele trei periodizări, tot
a lui Ibrăileanu e de ales și pentru simplu
motiv (subiectiv vorbind) că Rugăciunea unui
dac este desprinsă din Gemenii, iar ca proble-
matică ne poartă spre zonele originilor primar,
diale.
Discutind, oricît de sumar, periodizarea crea-
ției poetice, nu putem să nu amintim și ches-
tiunea pesimismului eminescian, analizată de
critici din unghiuri filozofice diferite; fie . din
perspectiva gindirii idealiste schopenhaueriene
asupra geniului, în concepția lui Maiorescu, fie
din perspectiva determinismului social („mijlo-
cul social"), cum o punea Gherea. Ibrăileanu
vine cu un punct de vedere original și cel puțin
tot atît, dacă nu mai mult, de credibil ca și cele
exprimate înaintea sa. Fără a neglija influența
filozofului german asupra creației poetului in
sensul circulației ideilor, care pot doar fortifica
poezia, stările afeotive, sentimentele, deci spa-
țiul poeziei fiind unic și aparținînd numai poe-
tului, el sesizează că pesimismul este în ultimă
instanță un dat, ține de structura psihică înnăs-
cută la care se adaugă, amplificînd starea de-
presivă, elementele externe : „Eminescu — no-
tează Ibrăileanu în Curentul eminescian — a
fost un om excesiv de sensibil, lipsit de voință.
La această suprasensibilitate și la această lipsă
de voință, au contribuit și ereditatea și împre-
jurările vieții lui. Excesiva sensibilitate îl fă-
cea să sufere excesiv, și lipsa de voință il fă-
cea să nu poată reacționa normal față de mize-
riile vieții. Aceste mizerii, la rindul .lor, îi ascu-
țeau sensibilitatea, îi măreau capacitatea de a
suferi și, în același timp, îi micșorau și mai
mult voința, efectul devenind la rîndu-i cauză
etc.“. între factorii externi determinanți ai pe-
simismului eminescian, Ibrăileanu adăuga și sta-
rea grea a Plaselor mijlocii și de jos de care
poetul se simțea adînc legat. In Spiritul critic
în cultura românească criticul adînce.ște analiza
interferențelor mediu social — fond psihic al
poetului și reacția lui Eminescu la introducerea
formelor nouă ce veneau în dezacord cu struc-
tura sa tradiționalistă, în sensul de admirator al
valorilor istoriei naționale cu rădăcini în tre-
cutul cel mai îndepărtat. Tot aici, reliefează
si alte aspecte ale activității poetului în plan so-
cial, cultural si istoric, remareînd că la începu-
tul activității publicistice Eminescu a avut ma-
nifestări antijunimiste, mai tîrziu acceptă opi-
niile junimiștilor, dar acest lucru îl face în
spirit cu totul personal și nedependent de nici
o grupare sau partid politic. întoarcerea spre
trecut a poetului, nu este, cum pare a crede și
Ibrăileanu, o reacție față de prezentul nedemn,
căci altfel nu ne-am putea explica energia cu
care atacă viața politică a zilelor sale în publi-
cistică sau în Scrisoarea III. Izolarea în trecut
este, cum bine s-a observat, o trăsătură a firii
sale predispusă spre visare, aspect ce ține mai
mult de viața poetului, a creatorului de factură
romantică și mai puțin de dimensiunile omului
social. Un spațiu întins în preocupările lui Ibrăi-
leanu îl ocupă studiul edițiilor poeziilor lui
Eminescu de la care urma să treacă la realiza-
rea unei „ediții critice a poeziilor lui Mihai E-
minescu cu note și variante, cuprinzînd toate
poeziile care au fost publicate pe cînd Eminescu
se afla în viață și poeziile pe care le-ar fi pu-
blicat. dacă ar măi fi trăit" (cf. Mihai Drăg’an,
Studiu introductiv la G. Ibrăileanu, Mihai Emi-
nescu, colecția „Eminesciana", Ed. Junimea. 1971.
p. 20). Gîndul a rămas doar un proiect, criticul
reușind totuși, în condițiile unei sănătăți pre-
care, să realizeze cunoscuta ediție din 1930, în-
soțită de o prefață (este una din edițiile bune
a poeziilor lui Eminescu. Realizată pe criterii
estetice, ea se deschide cu poema Epigonii în
care Ibrăileanu vedea un adevărat manifest poe-
tic eminescian). După cum se vede și din proiec-
tul de editare a poeziilor, Ibrăileanu a rămas
pină la sfîrșitul vieții inflexibil în atitudinea
sa față de postumele lui Eminescu, criticul con-
tinuînd să creadă în ideea că măsura valorii
estetice o poartă doar acele producții cărora
creatorul însuși le-a dat dreptul de a se con-
frunta deschis cu lumea. Postumele sînt im-
portante. recunoaște Ibrăileanu, doar pentru spe-
cialiști. Astăzi, această idee a lui Ibrăileanu este
contrazisă de circulația propriilor sale lucrări
rămase în manuscris și mai ales de publicarea
monumentalelor volume ale operei lui Emines-
cu, fiecare rînd din scrisul poetului, cum afir-
ma odată Nicolae lorga, meritînd să fie tipărit.
Eminescu a dominat, am putea spune, activi-
tatea de critic si de istoric literar a lui Ibrăilea-
nu. Teoreticianul specificului național în cultura
română i-a consacrat studii întinse, un curs
universitar și a alcătuit o ediție a poeziilor sa-
le. Opera poetului este privită din perspectiva
criticii complete, critica estetică este prefera! â
celei biografice ; nu sînt omise valorile ideatice,
filozofice sau sociologice și nici implicațiile de
ordin psihologic ale trăirilor creatorului. Ju
decățile emise de Ibrăileanu îl îndreptățesc în
conturarea unei etape în receptarea critică a
lui Eminescu și în deschiderea drumului spre
exegeza călinescianâ. Maiorescu a prevăzut că
poezia română a secolului al 20-lea va începe
sub auspiciile geniului eminescian. Ibrăileanu
demonstrează că autorul Luceafărului este un
poet național și universal în același timp, cum
sînt toți poeții mari ai lumii.
Pavel FLOREA
Convorbiri literare — 4
moștenirii culturale
o restituire necesară
Pubiicind, in 1973 (in revista „Ateneu*, nr. 5),
un grupaj de însemnări inedite ale lui Ibrăileanu
despre T. Arghezi, am ajuns la concluzia că este
posibilă, datorită unei indicații a criticului însuși,
clarificarea sigură a unui lucru important privind
aprecierea poetului în paginile „Vieții romanești ■.
Precizarea lui Ibrăileanu, în acest text din 1927,
este următoarea : „Cînd am cetit prima lui poezie
— nu-mi aduc aminte care — am test surprins. Nu
știam ce să cred. Aș putea să tac această slăbi-
ciune a mea. Dar ce folos. Mărturisesc că l-ani cu-
cerit cu greu pe d. Arghezi — ca pe virful greu
de ajuns al unui munte. In cîteva rlnduri anoni-
me, vorbind de conținutul revistei in care am dat
peste acest nume necunoscut mie, am spus că
acel care-1 poartă nu e de loc banal. Că poezia
lui ține ori de psihiatrie, ori de genialitate și a-
dăugam că nu mă pot pronunța — și aștept.
Ceea ce m-a oprit să văd deodată era obscurita-
tea poeziei d-lui Arghezi. Tot ce e nou, cind în
adevăr e nou și profund, e obscur. Eminescu a
fost foarte obscur pentru contemporanii săi. Vic-
tor Hugo a fost obscur".
în baza acestei precizări care este, totodată, o
confesiune neobișnuită la un critic, am identificat
aceste „cîteva cuvinte anonime" cu însemnările
de la rubrica Revista revistelor, din ..Viața romă-
nească“, nr. 2, febr. 1910, p. 316. despre revista
„Viața socială" (nr. 1, 1910) a lui N. D. Cocea,
în care Arghezi publicase poezia Rugă de seară.
Această primă consemnare (I). în totul memo-
rabilă, e completată cu o scurtă precizare (II), mai
puțin dilematică, în ..Viața românească", nr. 4. apr.
1910, p. 147—148, unde se recenzează, (acum știm :
tot de către Ibrăileanu), „Viața socială", nr. 3. în
care Arghezi publicase poeziile, Tu nu ești frumu-
sețea... șl Stihuri.
Interesul manifestat de Ibrăileanu pentru evolu-
ția literară a lui Arghezi devine, de acum înainte,
destul de susținut, dovadă unele însemnări. este
drept, nesemnate, care cuprind însă judecăți esen-
țiale ca personalitate, dovedind — lucru impor-
tant — receptivitatea criticului față de fenomenul
literar arghezian, atît de insolit și de modern in
epocă.
Este sigur scrisă de Ibrăileanu și excepționala
recenzie (III) la primul număr nl revistei scov*
de Arghezi și Gaiaction. „Cronica". în 1915, în „Via-
ta românească", nr. 1—3. lan.—martie 1915, po. 314-
315). Precizarea „noi l-am întîlnit intîia oară ne
Arghezi la «Viata socială» ca poet straniu...", tri
mite direct la însemnările din „Viata românească"
nr. 2, febr. 1910. p. 316, paternitatea acestui text
fiind deci probată acum obiectiv, ca și a recenziei
[£ arghezil
,	' I
I „Viata socială" (nr. 1). Director N. D. Cocea.
E o revistă politico-literară. O revistă socia-
listă. S-ar părea că avem oarecare competență
s-o judecăm, căci, vorba ceia, pe unde d. Cocea
culege surcele, noi, unia, am tăiat lemne. Dar.
vorbind drept, sentimentul nostru față cu unele
bucăți e un sentiment de desăvirșită perplexi-
tate. Revista se-ncepe cu o poezie de d. Tudor
Arghezi, — Rugă de seară. — despre care nu
voim să spunem nimic. Nu voim, ca să nu ne
facem de rîs. Să ne explicăm : poezia aceasta,
sau este de domeniul psihiatriei, sau anunță
un geniu. Și cum nu avem destulă putere de
pătrundere, preferăm să așteptam și alte pro-
ducții ale acestui nou poet, pentru a ne pro-
nunța — dacă vom reuși vreodată. [. . .]
II
„Viața socială" (nr. 3). Literatura. în acest
număr, e reprezentată prin marele Baudelaire
(o traducere), prin d. Gaiaction, care nu e lip-
sit de talent, prin d. Tudor Arghezi care, cu si-
guranță putem spune acuma, e ceva, și ar pu-
tea deveni cineva, dacă n-ar avea curioasa plă-
cere de a se exprima sibilin, prin d. Davidi .< u,
care vrea din toate puterile să aibă talent, prin
d. Demetrius, care s-a resemnat în această pri-
vință, si prin d. N.D. Cocea, scriitorul fin pe
care-1 cunoaștem. E de remarcat că în această
revistă și-au’ dat întîlnire mal toți acei ce re-
prezintă la noi ceea ce s-ar putea numi lite-
ratură «decadentă>\
Oare felul acesta de literatură să fie expre-
sia ideologiei unei clase tinere și viguroase, care
luptă împotriva îmbătrînitei și decrepitei so-
cietăți de azi? Ori poate, — deși fără nici o
înrudire între ele — literatura asta și idealu-
rile sociale ale revistei au, totuși, ceva comun :
revolta împotriva formelor tradiționale ? [. ..]
III
„Viața socială" (februarie).
D. Tudor Arghezi începe să vorbească pe în-
țelesul tuturora. D. T. Arghezi are un spirit o-
riginal, în mintea căruia lumea nu se stinge,
cum ar zice Anatole France, accident ce li se
întîmplă la atîția versificatori ai noștri, care
ne întrețin cu banalitatea impresiilor lor căpă-
tate penibil din... poeziile altora. în Tîrziu de
toamnă d. Arghezi scrie această frumoasă stro-
fă, pe care ne facem o plăcere s-O transcriem
aici.
într-un peisaju melancolic :
„Cîțiva molifți s-au întîlnit departe
Pe cînd în jur, prin murmurul ce roagă
Se-nchide înserarea ca o carte
Și sufletul în foi ca o zăloagâ".
Dacă d. Arghezi n-ar căuta să fie și mai ori-
ginal decît e, l-am aplauda și mai mult. De ce
nu se convinge d-sa că simplicitatea și clarita-
tea sînt cele două mari virtuți ale oricărui
scriitor din orice vreme ?
Intr-un articol despre Th. Cornel, cu con-
ținutul căruia de altmintrelea nu ne împăcăm
și care, în partea critică și biografică, e cam
pripit si în fond și în sltil, — d. Arghezi are
cîteva expresii cu adevărat poetice. Mortul
„omul întins pe spate si de-apururea indiferent"
Ceea ce ne desparte de morți : „acel zid uriaș
și negru de care își sfarmă pumnii omenirea
(IV), tot la „Viata socială-, din „Viața românească-
nr. 3, martie 1911, p. 458 (este drept să spunem
câ această recenzie, ca și celelalte însemnări, fu-
sese atribuită lui Ibrăileanu, doar prin simplă pre-
supunere. de către I. Crețu, in articolul Ibrâilea-
nu despre Gala Gaiaction și Tudor Arghezi, in
„Viața românească-, nr. 3, manie, 1966, p. 215 ș.u.,
lucru care se dovedește acum adevărat).
Ca urmare, aceste texte care aparțin lui Ibrăi-
leanu, ca și altele, publicate după 1920 : recenzii
(V) la „Lumea", Bazar sâptămlnai, în „Viața româ-
nească*. nr. 1, ian. 1925. p. 169 ; nota (VI) de la
Misceilanea, Cinci volume de d. T. Arghezi, ibi-
dem, nr. 2, febr. 1925, pp. 307—308 ; însemnările
(VII) despre „Bilete de papagal-, de la Misceila-
nea, ibidem, nr. 2, febr. 1928, pp. 308—309 (aceas-
tă din urmă este atribuită lui Ibrăileanu și de Al.
Piru și Rodica Rotaru, in bibliografia de la Occre,
voi. 10, Editura „Minerva". 1981, p. 427).
Retipărindu-le acum, credem câ facem o resti-
tuire dreaptă și necesară, care poate demonstra,
indubitabil, câ Ibrăileanu a vorbit despre Argh< <1
în termenii cei mai elogioși posibli dar nu i-a
consacrat un articol sau un studiu, așa cum. de-
sigur, a nâzuit, dovadă însemnările râmase in
manuscris.
Judecățile din aceste note și însemnări sunt si-
milare, ca ton și înălțime, cu acelea din texte cu-
noscute ale lui Ibrăileanu. precum, intre altele, ar-
ticolele în jurul limbii literare (in „Viața româ-
nească". nr. 1. ian. 1926) in care Arghezi este soco-
tit „un adevărat revoluționar in limba noastră li-
terarâ", și Modă și originalitate (ibidem, nr. 1. ian.
1928) unde criticul, combătînd imitarea după lite-
raturile străine, invoca drept argument pentru sus-
ținerea „originalității specifice" și creația lui T.
Arghezi : „Luceferii ..plini de voie și de har^. ai
d-lui Arghezi ne dau splendoarea cerului atit de
românește, văzută și simțită în veacuri de pe vreun
<picior de plai» de păstorii evlavioși. care au lă-
sat în urmașul lor «saricele pline de oseminte .
$i ar fi păcat să nu existe și acest cer în litera-
tura universală".
Aprecierile șî judecățile formulate de Ibrăileanu
(textele alăturate sunt marcate cu cifre romane
de la I la VII și corespund indicațiilor bibliografice
de mai sus) se dovedesc viabile în afara oricăror
discuții și, prin tonul lor vizionar, ele constituie
o mărturie elocventă că „sihastrul" de la Iași, prea
adeseori bănuit de patriarhalitate și gusturi înve-
chite. era un cititor înzestrat cu o intuiție scăpă-
rătoare aderentă la orice fel de valoare artistică.
Mihai DRĂGAN
în desert ; prin care nu se mai aude nici o
bătaie’ și nici un strigăt; care de. la începutul
lumii încoace, zi cu zi crește, și în lungul că-
ruia visarea noastră zugrăvește speranță si i-
deal necontenit". Proletariatul agitat de nă-
zuința de a se dezrobi : „holdele de oameni pe
care un vînt de ideal, ce nu se poate corn,
para cu nici o mișcare omenească de pînă as
tăzi, le clatină din ce în ce mai mult". încă
o dată: păcat că d. Tudor Arghezi nu-și scu-
tură zgura ce a depus-o pe talentul său „șco-
lile" exasperate literare din apus !
IV
„Cronica", revistă săptămînală, sub direcția
d-lor I. N. Theodorescu.Arghezi și G. Gaiaction.
Care e rostul apariției acestei reviste, care e
programul ei ? Numele celor ce o conduc sînt
destul de edificatoare în privința aceasta. Ele
ne lămuresc singure programul, mai bine poate
decît acel mic articol din fruntea primului
număr. Din el am înțeles, după cît ținem min-
te, că noua revistă reprezintă o nuanță, un
mod, — aproape impalpabil, dar tranșant pînă
la exclusivism. — de a înțelege literatura și
arta sau viața intelectuală din zilele noastre.
Posibilitatea de a strînge la un loc, cîțiva oa-
meni apropiați prin concepții și Înrudiți poa.e
sufletește. — iată rostul revistei. Lupta împotri-
va banalității în artă si împotriva necinstei în
viața publică. — iată programul ei.
Din paginele „Cronicei" de pînă acum, rele-
văm în primul rînd articolele, capricioase si
variate, ale d-lui Arghezi (I. N. Theodorescu).
D. Arghezi știe să fie totdeauna un scriitor
interesant si atrăgător, peste paginile căruia nu
poți trece niciodată câscînd. Noi l-am întîlnit
întâia oară la „Viața socială", ca poet straniu,
care-și notează cu stîngăcie voită impresiile din
timpul unui extaz contemplativ și intim. Negli-
jența formei si alte amănunte ne dădeau im-
presia că avem a face cu niște improvizații,
asupra cărora autorul nu a vrut să mai revină,
— ca asupra unor revelații mistice de care
nu trebuie să te atingi. . . Burzuluit pe lume
si în sfadă cu estetica curentă, poetul Arghezi
era. de pe atunci, o figură simpatică și origi-
nală. Versurile lui, stridente adeseori și obscure
în sens și în intenție, se topeau uneori într-o
muzicalitate pătrunzătoare ori se precizau în
cîteva imagini de o frumuseță rară.
L-am cunoscut apoi, la „Facla", pe celălalt
Arghezi, — pamfletarul, — care sta să se ia
de piept cu toată lumea. Talentul său formi-
dabil de batjocură și sinceritatea tonului i-au
atras aplauzele tuturor celor neinteresați. El
n-a avut întotdeauna dreptate, dar întotdeauna
scatografia lui abundentă, proza lui vehementă
și colorată ne dăruia două-trei imagini de o
vigoare unică în literatura noastră. Expresiile
de trei ori scabroase aveau un început de scuză:
ele cădeau, cu fatalitatea unor funcțiuni orga-
nice, din rezervoriul celui mai naiv și mai plas-
tic idealism.
Am urmărit apoi pe d. Arghezi, gazetar la „Sea-
ra". Articolele Iui, de data asta „decente" și ab-
stracte în stil, ne atrăgeau totuși prin claritatea
lor masivă și viguroasă. Era singurul nostru gaze-
tar mai „occidental". Vă aduceți aminte, de pildă,
articolul scris la moartea regelui Carol. Și n-ați
uitat desigur Tabula rasa, — acea serie de în-
semnări zilnice, pe care regretăm că nu le-a se-.'
lectat într-un volum.
Acesta e Arghezi, care apare acum în fruntea
unei reviste săptămînale, alături de Gaiaction,
cunoscutul scriitor, Intru cinste tovarăși și de d.
M. Sevastos, un talent tînăr și abil, în ale cărui
Cronici rimate, — fastuos tezaur de rime inedit",
— se ascunde uneori o notă de poezie discretă,
de intimitate lirică atrăgătoare :
„O ; lasă-i în pace, — și vină
Mai bine aici, in grădină —
lele., etc ]
Ceilalți? Ceilalți imită pe d. Arghezi. Ii imită
pină și greșelile, voite, de sintaxă, pe lingă par.
ticularitățile de vocabular (..oareșicare", _ms“, „c-
fort- etc.), — il imită cu o furie care trebuie
să fi dezgustat demult pe însuși Arghezi. Și vor,
mai ales, să -înjure" ca el! Neavind nici scuza
obiectivă a talentului, nici pe aceea subiectivă
a revoltei sincere, ei au ajuns să aștearnă une-
ori pe hirtie niște platitudini care te inmărmu.
resc... Dacă ocările astea de mahalagioaică se
cheamă „vigoare", apoi o țigancă din gura obo-
rului poate trece drept cel mai viguros scriitor
român.
V
„Lumea", bazar săptăminal. De la apariția ei,
această revistă a făcut mereu progrese. D. M.
Sadoveanu a scris cîteva bucăți in adevăr fru-
moase. Reintrat în publicistica militantă, d. Tu-
dor Arghezi ne-a dat, printre altele, o bucată
de antologie : Pamfletul. Citind bucățile acestui
mare scriitor ne gindim la revoluția pe care
a făcut-o in istoria scrisului românesc. Cînd
se va face istoria literară a timpului se va vedea
decisiva sa contribuție. N-am putea caracteriza
pentru moment maniera d-sale, dur știm că
înainte se scria într-un fel și că de la d. T.
Arghezi încoace se scrie altfel.
Remarcăm articolele totdeauna foarte intere-
sante ale d-lui Topirceanu, remarcabile prin ob-
servația pătrunzătoare -;i spirituală și prin stilul
lor luminos.
Notele d-rci Otilia Cazimir. m ale d-lor M.
Sevastos și A. Hcfter sint vii, spirituale și pi •
de actualitate.
VI
Cinci volume de d. T. Arghezi
D. T. Arghezi s-a notării să-': „oală r.-r.h
in volum. Cuvintul e banal, — dar nu de fri a
banalității ne vom feri noi să -,ri-.-m axi sin.
gurul cuvînt propriu: apariția vt>lumeî:’i d-lui
Arghezi este un eveniment literar. Și u atit
mai mult un eveniment literar, u ii aprouf
tot conținutul volumelor anunțate n-a fost ti-
părit până aciua nicăieri.
Așteptăm cu nerăbdare vcivmele d-lui Ar-
ghezi. toate volumele, căci, pe lingă că talen-
tul acestui scriitor e foarte div.-rt, dar volu-
mele anunțate sînt u totul deos -bite unul d<
altul chiar prin conținutul lor. — si atit d<
interesante prin subiectele ce tratează.
D. Arghezi fiind propriul său editor, și cum
cîndu-i gustul estetic din atitea manifestări ale
sale față cu arta, sîntem siguri câ aceste cinei
volume vor fi mici obiecte de artă ,i ca teh-
nică tipografică și ca înfățișare. (...)
VII
„Bilete de papagal"
Este o gazetă literară zilnică, de format mi.
nuscul și cu un preț idem, pe care nu o pu-
tem recomanda mai bine cetitorilor noștri de-
cît spunînd că este condusă, și scrisă în bună
parte, de d. T. Arghezi, un artist al
expresiei, cum nu ne putem închipui altul
mai strălucit și — spunem cuvintul exact —
mai mare.
Printre colaboratorii care se perindează în
revista d-lui Arghezi, am putut remarca până
acum pe unii din cei mai însemnați scriitori
de astăzi, prozatori și poeți.
Ofranda aceasta generoasă de artă este un
eveniment pentru iubitorii de frumos, și un
eveniment oarecum neverosimil, pentru că nu
ne-am fi putut imagina posibilitatea unei pu-
blicații zilnice, care să fie cea mai literară re-
vistă cu putință.
Intr-o zi, cînd n-am găsit micul ziar la nici
un chioșc, pentru că m-am dus să-1 cumpăr prea
tîrziu (pe la amiază), am fost melancolic pană
seara, cînd in sfîrșit l-am rechiziționat de la un
prietin, cu promisiunea solemnă să i-1 dau îna-
poi.
(G. IBKAlLEANVj
convorbiri — 1886
Friguri de autor de N. Gane este un dialog pe
tema veleitarismului orgolios tratată umoristic, cu
destule stlngâcii, dar cu un final edificator privind
o anume mentalitate și ea destul de veche și de
noua — „autoimpunerea" forțată in literatură : _Ai-
da-de! Ce nebunie! El critic? Auziți, mă rog! Se
vede că s-a cam greșit cu Cotnarul. S-apoi aceș-
tia sint niște invidioși! Tu drag copil al închipuirii
mele, miine vei vedea lumina tiparului’-.
Conferința publică (Principiul artei) a profesoru-
lui Mihai Strâjanu. acum tipărită, este un eseu es-
tetic redactat cu temeinicie, bazat pe o bibliografie
la zi, deși autorul e, evident, discipol nemărturisit
al lui Taine, cu amendamente maioresciene. Cîteva
din aserțiunile sale : „Poetul. In genere artistul,
prin fantasia sa reproduce înseși imaginile lucru-
rilor și ființelor ce contemplă, însuflețite de simtâ-
mîntul și cugetarea sa" ; „In examinarea unui pro-
duct de artă, poesie. statuă sau tablou, deosebim
două elemente constitutive de o egală însemnăta-
te : fondul și forma, adică concepțiunea ideilor
estetice și expresiunea lor prin cuvinte sau prin
alt material" ; Geniile „prin finețea simțului rea-
lității aud palpitările în inima omenirii sau a na-
țiunii lor, simțesc mai bine decît toți trebuințele
ei. exprimă în forme nepieritoare tendințele, senti-
mentele, cugetările și ideile domnitoare, sau ceea
ce numim spiritul timpului, și-i dau acestuia o
direcțiune și un caracter mai nobil" ; ..Arta este
o imitațiune a naturii. Scopul șl esența ei este
de a pune fantasia și sufletul altora, prin imagini
materiale în artele plastice, prin tonuri in muzi-
că, prin cuvinte în poesie etc., într-o activitate a-
nalogă cu aceea a artistului în momentele sale de
inspirațiune". Sînt citați pe rînd Lessing. Plațon.
Aristotel. Schopenhauer, Max MQlIer. L. Sailer
(în deosebi) Cicero. Horațiu, Muratori. Dante. Vol-
taire. Fprriori. Bolintineanu, Alecsandrl. în esență.
Mihai Strâjanu unul dintre primii noștri
cieni propriu-ziși, își întemeiază „principiul artei'*
un trintic ^e „determinante" : Arta este o im:-
tare a naturii : artistul adevărat ..vede lumea...
într-tin mod mai declin și mai adevărat" deeît
e’hiar descoperitorul de științe : Onera de ar+ă este
doar un mijloc pentru a deștepta în
tea receptorului imaginea „cea mai de efect" a
realității esențializate. Altfel, cum zicea însusi Vol-
ta! re, secretul de a fi plictisitor în literatură este
acela de a încerca să supui totul...
loan Bogdan recenzează cu argumentele slavis-
tului manualul Istoria română pentru clasele ori-
mare și secundare, partea I, de Gr. C. Tocileșcu,
ceea ce, în ciuda altor elogii, este o abordare in-
comprehensibilă a temei.
Din versurile Veronicăi Micle: „Că astăzi nu
mai sînt stăpînă / Pe mine, pe sufletul meu /
Numai c-o strîngere de mină / în deajuns ți-am
spus-o eu // Și că o slabă jucărie / Sunt astăzi
înaintea ta / Privirea mea ți-ar spune.o ție / în
ochii mei de vei căuta" etc.
Lucian DUMBRAVĂ
un modern:
g. topirceanu
_ intre prejudecățile care au însoțit, destul
|| de constant, înțelegerea și evaluarea cri-
U tică a operei lui G. Topirceanu, cea mai
gravă este, desigur, aceea a caracterului ei „mi-
nor", atribut înaintea căruia par a șovăi poe-
tul însuși, apoi „familiarii" acestuia, de la un co-
laborator și prieten, ca G. Ibrăileanu, pînă la
actualii săi monografi și editori : Const. Ciopra-
ga, Al. Săndulescu... A doua prejudecată e a si-
tuării sale la „antipodul modernismului", in ju-
rul căruia a glosat suficient, D. Micu.
Mai întii că, intre componentele comicului, u-
morul, ironia, modalitățile parodice, în genere,
nu sint de natură să descalifice o operă și nici
măcar s-o diminueze. Apariția parodiei poate fi
un simptom de maturizare a unei literaturi. Cînd
tradiția medievală devine destul de puternică —
remarcă P. Zumthor — ea își permite să inte-
greze „propria-i contestare". într-o epocă de
performanțe artistice, a „marilor clasici", la noi,
Caragiale, frecvent, M. Eminescu, mai mult decît
ne-am aștepta, utilizează diversele forme ale pa-
rodicului ; de ele nu e străin nici I. Creangă,
care le încearcă în cîteva rlnduri, pînă și-ntr-un
basm cum e Harap-Alb.
In privința „anti-modernismului" lui Topircea-
nu, dedus mai ales din declarațiile sale progra-
matice, se cuvine, iarăși, să fim circumspwți, fie
și pentru că supremul elogiu i-1 aduc, revehdi-
cîndu-și-1 ca „patron" și „protomeșter", doi poeți
de formulă ultramodernă, unul fiind Ion • Bar-
bu, celălalt, în actualitate, Nichita Stăneseu. „Un
miracol al literaturii noastre este Topirceanu, în
ciuda popularității sale false — declara, în ma-
niera-i inimitabilă, autorul Cărții de recitire. El
•ste un novator nu ca Arghezi și nici ca Blaga,
el aduce o înnoire nu a viziunii cuvintelor, ci
chiar a viziunilor (...). Spiritul poeziilor lui de
deschidere, de absență a prejudecăților, de ochi
de om deschis a doua oară de după naștere, este
unic și măreț".
Prin această înnoire a viziunilor, Topirceanu
e mai aproape de cei pe care, destul de violent,
ii repudiază, simboliștii autohtoni, avangarda, de-
cit de unii din comilitonii de la „Viața Româ-
nească". Omul însuși are adincimi, complexități
și neprevăzuturi, revelate și de straniul episod,
din ultimii ani de viață, al scrisorilor către
„fantoma îndepărtată", tomitana Sandra Cotova.
A:-“menea lui Rimbaud, poetul român are conști-
ința alterității : „Eu cel adevărat am cu totul a)‘
timbru sufletesc, alte preocupări...", a aparenței :
„Duc o viață aparent simplă. Dar am trăit în
totdeauna între viscole și furtuni...", a măștii :
„Totul e o fațadă sau o r na groasă, opacă,
avind aerul că-i foarte
în planul strict literar. Topirceanu tentează
actul, modern în esență, ai emancipării scriitoru-
lui, deopotrivă, de tirania materiei-tabu, a „su-
biectului", și de aceea a formelor instituite, de-
venite stereotipii și clișee. Introducerea, in actul
de creație, a distanței și a perspectivei critice,
gîndirea literaturii ca un sistem complex și coerent
de componente ce „se-ngină și-și răspund", solici-
tarea, într-un grad sporit, a cunoștințelor literare
și a disponibilităților comprehensive ale cititorului
reprezintă, în ultimă instanță, un punct de vedere
foarte avansat, în raport cu momentul de referin-
ță, pus în valoare abia de teoriile recente, a „li-
terarității" (școala formală rusă), a „intertextuali-
tății" (J. Kristeva), a „receptării" (Jauss, Iser). în
lumina acestora, opera lui Topirceanu nu și-a e-
puizat, încă, pentru cercetătorul ei actual, toate
sensurile.
Contrar propriilor distincții și dlscfîrtiînSr!,
parodia este, pentru artistul Topirceanu un „mo-
dus vivendi", pentru creația sa, un factor defini-
toriu și coagulant, adunînd, sub un semn unic, nu
numai bucățile, in versuri sau în proză, numite ca
atare, dar și destule din piesele volumelor origi-
nale, alături de începutul de roman (Minunile
Simțului Sisoe) și de fragmentele dramatice (Mi-
creosm, Papură-vodă). Prizonier benevol al unei
viziuni intra și intertextuale, autorul Baladelor...
își reevaluează creații proprii, atribuindu-Ie, ul-
terior, sensuri parodice : Apostrofe la lună, Țiga-
nii. în cîteva rînduri, dedicațiile care însoțesc, în
reviste, poeziile, ne ajută la recunoașterea unor
contexte din arier-plan, a adreselor la modalități
specifice ale confraților, un Sadoveanu, cu tipolo-
gia sa aparte, în Balada popii din Rudeni, un I.
Teodoreanu, cu metaforismul său abundent, în
Cioara. Alteori, sensul parodic e voalat, ca în ca-
zul Nopții de mai, cu trimitere la discursul pro-
letarului eminescian și, mai ales, la ecourile aces-
tuia în poezia post-eminescianâ, epigonică. Dubla
adresă e vizibilă și-n parodia Mihai Viteazul șî
turcii, unde sînt vizate automatizarea unor proce-
dee, la Bolintineanu, dar și tonul și gestica poeziei
patriotarde, belicoase, a momentului.
Unele din judecățile critice asupra creației lui
Topirceanu ar trebui, poate, reexaminate, cum sînt
acelea referitoare la Vara la țară, interpretată
uniform Prin prisma intenției de ridiculizare a
ruralismului literar excesiv. Dar poezia — un mo-
del al genului — cu enumerarea, tot atît de exage-
rată, a „avantajelor" vieții de la oraș, capătă, cel
puțin în paginile „Vieții Românești", un aer sus-
pect. Credem că „țintele" parodiei sînt mai multe :
dincolo de naivitățile textului lui Depărățeanu, de-
sigur. rețetele literaturii semănătoriste, dar, tot
atît de bine, și „argumentele", dogmatismul și ex-
clusivismul manifest al teoreticienilor citadinis-
mului.
între dominantele personalității lui Topirceanu
„inteligența critică" e o calitate recunoscută, în
egală măsură, de adversari și prieteni. Ea e re-
simțită ca o marcă a unui destin incomod. în ace-
leași confesiuni epistolare către Sandra Cotova,
Topirceanu vorbește de această trăsătură, cu care
l-a contrariat pe Cineva (sau pe Celălalt) ; „Eu
trebuie să-1 fi supărat cu ceva. Poate cu o con-
știință prea lucidă, care c un fel de răzvrătire la-
tentă" (s.n.). Fraza ne oferă, credem, cheia for-
mulei lui Topirceanu. Marea izbîndă și profunda
originalitate a operei sale aicea sînt. Și tot aici
limitele, și conștiința, dureroasă, a acestora. Dra-
ma poetului Migdalelor amare, în fond, a între-
gii literaturi moderne, e una, camilpetrescianâ, a
abuzului de luciditate. Avertizat în privința con-
vențiilor și strategiilor literare, poetul nu se mai
poate abandona, întreg și deplin, creației. O sin-
gură excepție, cînd versul lui se așează sub sem-
nul îndoliat al lui Thanatos. Dar Balada morții,
situată, prin șirurile ei lapidare și prin rezonan-
țele ei profunde, în vecinătatea Mioriței, a poemu-
lui Mai am un singur dor sau a psalmilor arghe-
zieni, poate, ea singură, să consacre un poet de
certă valoare.
Doru SCĂRLĂTESCU
5 — Convorbiri literare
o operă
E ncepînd cu anui 1964, cînd îi apare pri-
| ma carte—Singur printre poeți, parodii—
* opera lui Marin Sorescu n-a încetat sa
crească necontenit, în toate direcțiile : poezie,
teatru, roman, eseu, critică literară, traduceri.
Scț mai află vreo armă importantă în arsenalul
artei cuvîntului pe care să n-o fi încercat
Trebuie să recunoaștem că nu. Condiția sa iu
literatura română e, din această perspectivă,
neobișnuită; atît de puțini sînt la noi cei care
s-au ilustrat eu egală pregnanță în cvasi tota-
litatea genurilor îneît autorul ne apare în para-
doxala (tot abundă în paradoxuri operele sale !)
situație a unei comparații din care nu avem
decît unul dintre termeni.. .
Poziția Iui Marin Sorescu e singulară și din
alt punct de vedere : deși e scriitorul român
contemporan cel mai cunoscut peste hotare,
deși a cîștigat în rindurile publicului nostru
înflăcărați admiratori, iar cei mai mulți dintre
comentatori îl socotesc unul dintre scriitorii
importanți ai momentului — aprecirile critice
nu alcătuiesc o liniștitoare unanimitate; un nu.
măr de recenzenți — și nu tocmai dintrei cei
mai de neglijat — sînt gata să folosească fără
întîrziere. de cîte ori găsesc (sau li se pare că
găsesc) în cărțile sale cîte un cusur, lentile
care măresc defectele pînă la exasperare. N-am
să insist aici pe acest detaliu. Consemnez doar
că, astfel, ceea ce stîrne.șle admirație cine știe
unde pe mapamond nu-i produce lui x sau lui y
critici autohtoni, decît o indiferentă ridicare
din umeri. . .
în tot ceea ce scrie Marin Sorescu putem
descoperi un viguros instinct polemic. A de-
butat cu parodii, gen mai degrabă marginali-
zat, cultivat de scriitorii serioși îndeobște in
pauzele de creație. Nu știu dacă mai există în
literatura noastră vreun poet de talia lui Ma-
rin Sorescu care să fi început la fel. S-a spus
(a spus-o, dacă nu mă înșel, chiar autorul) că
parodiile din primul volum constituiau un e-
xercițiu critic, o uvertură, semnificînd deta-
șarea de poeții momentului, o „rupere" pro-
gramatică de modelul, stînjenitor, al acestora.
Nu știu în ce măsură o asemenea „introdu-
cere" la o viitoare operă a fost deliberată
sau interpretată astfel ulterior ; ea e însă
in spiritul literaturii lui Marin Sorescu. Au-
torul Morții ceasului nu e numai un scriitor
cu un talent original ; mai este, ca puțini alții,
și un inteligent strateg al promovării propriei
creații. Ar fi fost de mirare, așadar, ca el
să nu fi înțeles ceea ce a devenit limpede
după un timp chiar criticilor mai puțin pă-
trunzători : formula poeziei sale consecutive
volumului de debut, poeziei sale din prima
perioadă care a urmat parodiilor, care i-a
adus un atît de fulgerător succes, face parte
dintre acelea care impun atenției, cu prompti-
tudine, un autor, dar se „uzează" cu o repe-
ziciune la fel de surprinzătoare. Poate că da-
valori ale literaturii socialiste -
că poezia sa n-ar fi crescut cantitativ în rit-
mul impresionant pe care îl cunoaștem „soar-
ta" poetului ar fi fost alta...
Dar în critică supozițiile n-au nici un fel
de justificare... Să recunoaștem, așadar, ceea
ce trebuie recunoscut : în Drumul, antologia
din B.p.t., de.și pot fi regăsite și o seamă
din „defectele" descrise anterior de critică,
există poeme antologice, care-1 confirmă pe
Marin Sorescu în calitatea sa de reprezentam
de prima mînă al liricii actuale.
Ar mai fi de remarcat natura acestei poe-
zii : o imaginație prodigioasă, explorată inte-
ligent, se substituie tradiționalei implicări a
fective. Primejdia uniformizării, datorată m»
canismului pe care inteligența îl pune mai u-
șor în funcțiune decît ar fi putut-o face sen-
timentul, n-a putut fi înlăturată cu totul si
semnalul de alarmă pe care-1 va fi receptat
autorul l-a orientat către acea suită de scrieri
care se află la granița dintre etnografie și
literatură cunoscută sub titlul generic La li-
lieci.
Continui să-mi susțin mai vechea părere că
aceste texte, în care apare pe primul plan
universul lingvistic specific unui sat olte-
nesc, ferit de orice „literaturizare" (cel puțin
aceasta e impresia lăsată cititorului), sînt
unul din puținele experimente literare auten-
tice care pot fi opuse relativ numeroaselor în-
cercări de a reîncălzi „ceaiul" avangardelor
interbelice.
Și cu acest prilej e de remarcat inteligența
critică a autorului, care evoluează de regulă
în opoziție cu ceva : dacă iubitorii satului se
apropie de lumea acestuia folosind îndeobște
calea bătută (și deseori... sistematizată) a folc-
lorului poetic. Marin Sorescu o face uzînd de
limbajul cotidian și de o observare atentă a
comportamentului : dacă adepții modernismu-
lui nu-și pun decît problemele dezumanizantelor
aglomerări urbane, ale anxietății și stresu-
rilor. tramvaielor, trenurilor, automobilelor,
blocurilor turn, autostrăzilor, bulevardelor, a-
vioanelor. gărilor, autoservirilor etc.. Marin
Sorescu le prezintă, ca noutate, mămăliga, ca-
rul cu fin. munca la cîmp și la vie, porcii,
glosare de regionalisme și porecle ș.a.m.d.
Texte unice, intraductibile ; nu e exclus ca
ele să nu poată fi traduse nici măcar în ceea
ce se crede în mod curent că ar fi limbajul
poeziei. Autenticitatea experimentului nu poa-
te fi însă pusă la Îndoială — cum neîndoiel-
nic e "că versurile unor mai tineri autori au
beneficiat de „drumul- deschis de acesta.
Tentația experimentului a Incercat-o auto-
rul nostru și în domeniul romanului : după
o carte mai degrabă tradițională ca structu-
ră — Trei dinți din față, 1977 (care, dacă n-ar
fi fost semnată de poetul cu renume, care
intrase de mult in sfera de interese a criti-
cii ar fi anuntat. sînt sigur, apariția unui
romancier plin de calități) — Viziunea vizui-
nii (1981) e caracteristică acestor preocupări.
Marin Sorescu e un spirit scormonitor, un
foarte bun cunoscător de literatură română și
stiăină. Traducerile — parte din ele strinse
în recentul Tratat de inspirație — nu sînt
nici pe departe simple transpuneri în româ-
nește. Interviurile care preced în numitul vo-
lum poemele o dovedesc ; echivalențele sale
sînt mostrele prezentate de un geolog com-
petent care își propune să ne inițieze în se-
cretele straturilor de rocă suprapuse. In inter-
viuri, în ipostaza de publicist în vervă, Marin
Sorescu nu e un simplu interlocutor ; el poar-
tă cu mari autori (pe mulți dintre ei orice
editură ar vrea să-i aibă în planurile ei edi-
toriale) o discuție relaxată, de la egal la egal ;
semnificativă mi se pare lipsa sa de complexe
(de superioritate sau de inferioritate). Circulă
ideea — vag romantică și naivă — că pătrun-
derea literaturii noastre în circuitul universal
se poate face așteptînd liniștiți să ni se recu-
noască valorile : ele trebuie să existe, iar un
generos spirit universal se va grăbi să le cîn-
tărească fără nici o părtinire și le va impune
pe cele mai... Câ socotelile nu se fac peste
tot la fel ne-o dovedește interesul peste hota-
re față de operele marilor noștri scriitori. Des-
pre această problemă s-au scris articole și
articole, au fost invocate motive și motive..
Oare nu ar fi nimerit să fie consultați și cei
cîțiva scriitori români (Sorescu, Adrian Mari-
no), care, mai mult ca rezultat al propriilor
eforturi, au trecut peste aceste invizibile ba-
riere ?
Deși s-a ilustrat cu succes în atîtea dome-
nii se pare că totuși teatrul îi fixează lui
Marin Sorescu locul in literatură. Conținînd
cîteva texte de mare valoare această parte a
creației sale e, într-adevăr, prestigioasă. Mai
întîi trilogia Setea muntelui dc sare (lona.
Paracliserul, Matca) pe care autorul o vrea
consolidată în jurul unei idei filosofice : „Aces-
te piese exprimă idei, o filosofie — pe care
inițial intenționam s-o prezint .-vorbită». In
formă de eseu. Cartea ar fi avut în centru
Eul liric. Teatrul pornește de la poezie, cum
a fost de la început". Continui să cred că nu
trebuie să primim fără reticențe declarațiile
autorilor despre propria lor operă ; mai ales
cele făcute post festum. Să fie, așadar, Setea
muntelui de sare „o triadă cu teză, antiteză
și sinteză", cum ni se sugerează ? Ideea mi se
pare mai degrabă „de critic" (Marin Sorescu
scrie, cum se știe, și incitante texte critice)
— una din acele idei care se suprapun opere-
lor. după ce acestea au fost terminate, cu
scopul de a le asigura coerența în cadrul unui
context. Mai importantă mi se pare însă com-
parația care se poate face între piesele lui
Marin Sorescu și lucrări dramatice de aceeași
factură care si-au avut momentul lor de glo-
rie pe scenele eurooene sau americane. Cu
ele autorul ne dovedea, încă o dată, că știe
să se poarte cît trebuie de judidos-ireveren-
țios fată de modele.
La fel de bine îl reprezintă pe dramaturg
si ciclul început cu Răceala — care îi inspira
lui Edgar Papu memorabile observații : „...Ma-
rin Sorescu este pe cale să dea încă o nouă
formulă dramaturgiei din secolul nostru, ace-
ea a absurdului istoric", el „reușește în Ră-
ceala să dea o formulă nouă nu numai dra-
mei (...) ci și întregii literaturi patriotice de
la noi. El a imprimat și patriotismului spiri-
tul românesc al simplității și discreției".
Poate că, ajuns la teatru, ar trebui să în-
cerc să descopăr acea calitate dominantă care
străbate ca un fir roșu întreaga operă a aces-
tui scriitor plurivalent, conducîndu-1 către suc-
cesele invidiate de alții... Poate că ar trebui
să vorbesc, fn legătură cu o asemenea trăsă-
tură dominantă, despre lipsa de complexe a
autorului Răcelii, de capacitatea sa de a dis-
tinge (și de a se adapta prompt) direcțiile
importante ale artei contemporane (nu exis-
tă, în această sincronizare, nici o urmă de pa-
ralizantă admirație în fața eventualelor mo-
dele sau de spirit de independență prost di-
recțional, transformat în izolaționism) poate
ar fi de remarcat distincția pe care o face
întotdeauna, cu siguranță. între ceea ce e o
tendință literară într-adevăr importantă și
ceea ce e simplă modă ; ar mai trebui poate
să subliniem mîndria cu care autorul își a-
firmă originile... Un studiu aprofundat despre
Marin Sorescu n-ar trebui, desigur, să treacă
peste toate acestea...
Cunoscut peste hotare mai bine decît ori-
care dintre colegii săi de breaslă ca repre-
zentant al literaturii române contemporane,
reușind în același timp să exprime profund
specificul literaturii căreia îi aparține. Marin
Sorescu pare să fie întruparea desideratului
potrivit căruia pentru a fi universal trebuie
să fii în primul rînd național. Dincolo însă
de asemenea definiții, la 50 de ani scriitorul
se poate mîndri cu o Operă : el a marcat sem-
nificativ literatura română de azi, pe care nu
ne-o putem imagina în complexitatea ei fără
cărțile sale și a deschis în arta scrisului o
cale pe care, recunoscînd-o sau nu, mulți din-
tre autorii tineri o urmează.
Ion PATRAȘCU
despre spiritul
lui nichita
(Pornind de la Antimetafizica si Amintiri din
prezent)
Poate nu toți cititorii revistei „Convorbiri
literare" știu că, in ultimii aproximativ
15 ani, poetul Nichita Stănescu nu își mai
scria decît rareori poeziile, ci le dicta priete-
nilor — „secretari" aflați mereu in preajma sa.
Această simplă informație dezvăluie mai multe
lucruri. In primul rind, că poetul avea o mare
spaimă de singurătate, pe care și-o vindeca tră-
ind perpetuu în mijlocul acestei „curți" ad-hoc.
Casa sa era de altfel mereu deschisă, ca un
spațiu public. Loc de pelerinaj pentru iubitorii
de poezie, de Nichita, de tacla literară, cînd nu
pentru, vai, simpli aflători în treabă, persoane
cronofage, nechemate și neavenite. Valențele
histrionice ale ființei lui Nichita erau satisfă-
cute de această galerie. In al doilea rînd, câ
poetul, ajuns la formula definitivă, de maturi-
tate a personalității sale (tel qu’en lui meme cn-
fin...), după lepădarea succesivelor măști con-
venționale sau protectoare și printr-un fel de
reîntoarcere la șinele profund, era în esență
un om al vorbirii și nu al scrisului, ca în teri-
bila sa copilărie și adolescență, „bășcălioase",
„cu vorba în dungă" și cu sprinceana rasă, des-
pre care ne dă atît de sugestive vești Eugen
Simion (Ser. rom. de a., I, ed. II, p. 164 și urm.).
Nichita Stănescu îrtlocuiește glaciala teroare a
paginii albe — atît de inhibantă, de paralizantă
pentru scriitorul scrupulos —fcu confortul admi-
rației harnice a grupului de fani și scriptori.
Poezia sa este, ca atare, compusă nu „vizual",
ci, integral, în cap, în gînd. Este exact ca par-
tidele pe care unii șahiști le joacă â Taveugle,
fără să privească tabla. Nichita face deci o
poezie i-mediată. Poemul său caută o ureche, nu
o foaie. N'u este însă, din această cauză (cum
s-ar putea crede) o poezie de factură orală ci,
cu totul dimpotrivă, abia este mai accentuat
elaborată, abstractă, cerebrală, „artificială", fi-
ind in fond (și in.. . formă) născută, cu arme si
armură cu tot, ca Athena din capul lui Zeus.
Nichita Stănescu nu compunea poezie, ci o ge-
nera. Poezia era ca o lumină care ieșea din
el, numai împreună cu el fiind deplină „Ni-
chita Stănescu însuși era o ființă lirică și el
însusi zbura (n.b. ; s. gp) într-un cer neasemuit
de frumos al imaginației* spune același critic
(Album memorial N.S., p. 244) și, gind în gînd
cu el, un poet completează cu o splendidă meta-
foră: „a fost toată viața numai și numai poe-
zie, cu totul si cu totul poezie, ca un fluture
intr-un paradis de polen” (Marin Sorescu, loc.
cit., p. 246 ; s. gp ).
Fluture într-un paradis imaginar al propriului
polen, Nichita își vorbea lirica și nu și-o scria
si pentru că avea oroare de încremenire. Ge-
nerîndu-și poezia din fundamentala obsesie a
zborului, Nichita o prefera plutind din om in
om, decît răstignită pe filă.
Poeziile vocal zămislite erau, unele, făcute
cadou scriptorilor si. cele mai multe, neantului.
Generozitatea lui Nichita a avut dimensiuni e-
minesciene. Transformind totul în gînd, poetul
nu avea nevoie de nimic. Toate ale saie cu el
le purta. Monede, poeme, ceasuri, cărți, bani,
timp — poetul dăruia TOT și scrisul său a fost,
fără nici o vorbă mare, o formă îndîriitâ a dă-
ruirii și a risipei de sine. Incîlcit ștrengar el
însusi, ar fi putut răsuci, cred, vechea spusă,
anulîndu-i sensul dc alienare și dăruindu-i-1,
în forma nouă, pe cel de dizolvare in alteri-
tate Moi, c’est Ies autres! („Am fost absolut
liber și egal atunci cînd am înțeles că ideea
de frumos nu.mi aparține mie, ci ne aparține
tuturora. S-a mistuit în mine dintr-o dată i.
deea de geniu, ca un fum dc țigară" (Anti-
metafizica, p. 338).
x
Am un mic album Mondrian. Pe la început
există reproducerea unui tablou cu un copac.
Figurativ ; el are ramuri, are frunze, are trun-
chi, are pămînt. E urmat de un alttablou, cu
un alt copac, aproape la fel ca formă, dar care
nu mai are. E ca o rețea de crăpături (arbo-
rescente !) pe un zid. Vine, apoi, un al treilea
tablou, în care, din rețea și din zid au rămas
doar niște linii care se ramifică întortocheat,
lăsindu-te să deslușești în ele pom, precum si,
ad libitum, cămilă, nevăstuică sau balenă. Și,
în fine, urmează tablourile lui Mondrian defini-
tivul. în care liniile nu se mai întîlnesc decît
drepte ca plopul sau ca Iacul, în perpendiculare
severe, sibilinice și totuși tandre.
Acesta, dacă m-ați înțeles, este și drumul
gîndirii lui Nichita, în versuri sau în proză, în
timp sau într-o secundă.
x
Nu se temea de cacofonii (v. pp. 40, 56 din
volumul Amintiri din prezent). Acestea există
doar scriptic. în vorbire, o pauză oportună le
anihilează. Nichita nu gîndea scriptic. Gîndirea
sa (cf. și Antimetafizica) avea ceva esențial
fluid, un continuam ca al apei, în care nu se
văd — cu ochiul liber — particulele, fragmen-
tele, „cuvintele". Cum să tai apa în bucăți ?
Iar cînd o „scrii" — e gheață. Fără Nichita.
poezia sa a rămas parcă fără vocale. Măreția
frigului n-a atins și proza.
x
Călinescu n-a scris despre Nichita. Despre
Bacovia a scris doar respectuos, dar nu adînc
înțelegător. Nici n-ar fi putut. Erau ca doi ne-
buni de culori diferite, cum să se întilnească ?
Unul viforos, solar și cartesian, celălalt pluvios,
lunar, pescalian. Pentru Nichita (ca și pentru
alți poeți ai momentului *60. ca de pildă Pă-
unescu). Bacovia a fost un Idol. Despre Căli-
nescu. Nichita a așternut puține cuvinte. Puține
și polemice, chiar dacă le înveșmînta în bibiluri
drăgă-itoase. oferindu-i, de exemplu, inima sa
ca să-și pună Profesorul capul pe ea. „să doarmă
poate noapte peste ea ca pe o pernă zbătîndă"
(Amintiri din prezent, p. 18). Asta, ca să-1 „ier-
te- pe Nichita că nu e de acord cu ce a spus
despre București („sat mare") și despre Craiova.
Un spirit mare, cred că Gide a spus-o, se defi-
nește si prin limitele sale. Nonfigurativismul se-
rafic și incoaguiabil ca norii al lui Nichita nu
putea fi pe gustul clasicizant al Câlinescului.
Cum nici lui Șerban Cioculescu nu i a plăcut).
x
Artist pînă în vârful unghiilor, dar și, în con-
vorbiri, lucid cu sistemă, Nichita nu ascunde
că in rememorările, în evocările din Antimeta-
fizica, el născocește, atît despre alții cît și des-
pre sine. El vorbește o Carte, nu întocmește o
declarație notarială. Nimic nu-l constrînge. Cînd
o întrebare îl stingherește, se derobează grațios
(„Dialog perfect nu există. Cine întreabă are un
gînd și cine răspunde, altul, alt gînd" — Anti-
metafizica, p. 90. Să dau un exemplu: — „Cînd
ai obiectualizat cerul ? — De mic copil. Pro-
babil că eram extrem de orăcăitor, rău si pișă-
cios- etc. — id.. p. 30). Totul este invenție li-
terară, și mistificația e programatică : „în de-
finitiv, poetul nu are biografiei Biografia po -
tului e opera lui. „Eu încerc, in spatele acestei
opere, să creez un personaj, l’n autor posibil
al versurilor mele” (Antimetafizica, p. 32 ; s.gp.).
x
I pak, partea cea mai de ficțiune din Antime-
tafizica este tocmai cea memorialistică, delicioa-
să. Nichita este un povestaș absolut cuceritor.
Dar cum ? Fantazînd în jerbă. Cu inteligența sa
realmente excepțională, el sesizează, extrage grn.
mul de aur din bulgărele de minereu al mo-
mentului sau personalității evocate, dar apoi în-
tinde acest gram de acoperă cu el un cal, peste
care mai și sare, cu o vervă nebună, nebună,
nebună. „Un comediograf superior al cuvîntu-
lui" (același Eugen Simion, cel mai bun exeget
al poetului’, op. cit., p. 190). Citiți relatarea că-
lătoriei sale în Germania cu Virgil Teodorescu
(Antimetafizica, p. 273 și urm.) sau Intilnirea cu
Zaharia Stancu cel furios (id., p. 359 si urm.).
Curată commedia dell’arte, într o zburdălnicie
tropotitoare și totuși fin strunită a imaginației.
Nimic nu ne împiedică să credem, dacă vrem
cu dinadinsul, câ, dintr-o biată iritare pe un
și mai biet poet, Zaharia Stancu a rupt întî.
un creion în mină, ca pe un pai, că apoi a
spart de covorul persan o călimară plină cu cer-
neală, că a mai dărimat cu pumnul și un raft
de cărți și că, „într-un urlet înfiorător", și-a
sfișiat în fine și cămașa, izbindu.1 pe povestitor
cu un nasture drept în frunte... De fapt, însă,
poetul improvizează cu har cît carul pe o tema
altminteri nu falsă, ci doar funambulesc în-
cuvîritată.
Ar fi multe de spus despre ceea ce a fosi
mito-mania lui Nichita Stănescu. El însuși de.
clară că nu mai știe să despartă ce a trăit de
ce a inventat („ce-o fi fost adevărat în viaț«
mea și ce.oi fi crezînd eu să fi fost adevărat
în viața mea, Dumnezeu cu mila le mai poate,
alege una de alta" — Antimetafizica, p. 283).
Asigură pe toată lumea, oral și tipărit, că ai
fi rămas repetent într-a-ntîia din cauză că nu
pricepea cum de spusul se poate, mări, scrie.
Actele arată că n-a repetat nici o clasă. Și-a
dorit atît de mult să fie campion la zborul
cu planorul (atenție : zborul !), îneît după ce
zice că s-ar fi lăudat unor piloți că a chiar
fost, se întreabă, hamietizînd perplex: „Mă Au-
relian, mă, mă, oi fi fost sau n-oi fi fost re-
cordman național de planorism ?" (Antimetafi-
zica. p. 283).
Nu.mi pot stăpîni, cu puțină sare în colțul
ochiului, răspunsul că a fost într-adevăr cam-
pion, național, internațional, al zborului — fără
nici un fel de motor, fără nici un fel de
planor.
.George PRUTEANU
nichita
STĂNESCU
RESPIRĂRI
Convorbiri literare — 6
literatură și istorie
__________—urme pe zăpadă-------------
un eremit în agora
La un ceas amar al vieții sale, cînd orizon-
turile omului politic erau mai posomori-
te ca oricînd, N. lorga, prinde a istorisi,
în mlădierea inconfundabilă a unui glas de or-
goliu sau de smerenie, de mînie sau de lîlc
profetic, o viață de om, așa cum a fost. Cum a
fost și, poate, cum s-ar fi cuvenit să fie. Este,
mai mult decît o destăinuire, cu alt cuvînt o
descărcare a unui suflet doldora de amintiri,
un gest de compensație, dictat de o stare de
spirit apăsătoare. Profesorul copleșit de onoruri,
flatat de laurii unor universități străine, e încă
îndurerat, ca de o gravă injustiție, de eșecul ca
si absolut al primului ministru. Infrîngerea, a-
tît de dură, punea Prea curînd capăt unui pro-
iect de guvernare utopic, dar mai ales ea se
adăuga, ca o supremă deriziune, unui șir întreg
de umilințe, jigniri, calomnii. Bilanțul firesc
al celui ce își durează castelele imaginației
sale, alături de realitate, în elanurile unei in-
genuități care, la lorga, e paradoxul straniu al
unui mare lucid. O viață de om este, netăgăduit
o capodoperă a memorialisticii noastre — cum
afirmă decis și Valeriu Râpeanu în substanția.
Ia, fin disociativa sa introducere la ultima edi-
ție (ediție îngrijită, note, comentarii de Vale-
riu Râpeanu și Sanda Râpeanu, București, Mi-
nerva, 1984, cil o binevenită Addenda : Doi ani
dc restaurație și Isprava, republicate pentru
prima oară). Interpretarea de tentă psihanaliti-
că si nuanțatul comentariu socio-politic al gîn-
dirii Iui N. lorga sînt scrise cu pana ferma a
unui monograf de spații vaste.
. . .„Aș dori să fiu înțeles măcar acuma, după
ce patimile s-au potolit". Intre ai săi fusese,
si ai săi nu l-au cunoscut.. . Lamentația, cu
grimasa accentuată a depresiunii, e — semn
de labilitate temperamentală — reversul unui
mesianism de patos robust și combativ. In im-
pasul clipei ingrate, incursiunea în trecut este
și un refugiu mîngîietor, un prilej de regene-
rare lăuntrică. Criza, ca îndeobște, nu maschea-
ză complexele, ci dimpotrivă. Desigur, doar o
logică precară a vieții poate face ca un om
cu, fie si îndepărtate (prin neamul Arghiro-
po’l !), obîrșii voievodale să fie confruntat cu
sumedenia de contrarietăți care accidentea-
ză supărător un destin de muncă uriașă
și de curată onestitate ! Puterea o doresc
cei tari sau, ca o despăgubire a unor
slăbiciuni furtive, cei care nu-și suportă
un echilibru intim prea fragil. Puterea,
această pradă de soi (rău) a celor ce
se hazardează în jungla politicii. . . De ce sâ
încapă în mîinile avide ale cutărui ,.despot“,
sau „tiran", sau „răsfățat" ahotnic de glorifica,
rea de sine ? De un subiectivism pe care nu-1
întrece decît o neobișnuită comprehensiune, lor-
ga supune unei judecăți neiertătoare, și nu atît
de nedrepte pe cît ar putea să pară, acele per-
sonaje politice care au tăria, sau numai dibăcia
de a se impune, de a domina. încă o dată, mai
vechi frustrări, dintre care privațiunile copi-
lăriei și tinereții sînt singurele mărturisite, ră-
bufnesc aici. Fiindcă altfel ar putea să pară
ciudat că savantul, cu vocația de imensă ab-
negație a studiului benedictin, se smulge, din
ce în ce mai des, din captivitatea voluptoasă
a sihăstriei sale, aruneîndu-se în arena unei poli-
tici pe care, dacă e să-1 credem, o detestă. Un
eremit în agora. .. Ciudățenia e sporită de fap-
tul, anevoie de crezut, că oratorului care, fără
artificii de gest sau mimică, știa să captiveze,
în abundența fecundă a unei glăsuiri de „săma-
nător" torențial și liric (lirism al viziunii), nu-i
place să vorbească în public. Insă această sfia-
lă, pe care singur și-o cunoaște, prelungind pe-
semne obscure timidități, e numai inhibiția
inaparentă care abia dacă ține în frîu un su-
flet pasionat, clocotitor, năvalnic.
Și ar mai fi, între orizonturile sub care fi-
ință lui se regăsește, cartea, „cu viziunile și far-
mecele ei". In „zarea" lecturilor, ca și a istoriei
neapărat însuflețite (în care palpită „fărîma de
adevăr contemporan"), urîțenia lumii, cu sara-
banda demențială sau grotescă de patimi rele
și agresivități imunde, se preschimbă miraculos
într-o „taină" care își sloboade celui inițiat „des-
tăinurile de frumuseță". Așa se face că, la N.
lorga, și călătoria în spațiu devine o hălăduire
în timp. O descindere abruptă sau mai lină —
prlntr-o „poartă de lumină" — în vremuri de
demult.
Ca un romancier care își gospodărește cu gri-
jă personajele ce au să intre într-o carte, lorga
nu uită niciodată să vorbească de sfîrșitul, neaș-
teptat sau tragic, hărăzit unor oameni pe care
i-a cunoscut. Oameni cari au fost.. . Unul, iată,
„Oare cum s-ar simți un popor care nu și-ar cunoaște tre-
cutul, nu și-ar cunoaște istoria, nu ar prețui și nu ar cinsti
această istorie ? Nu ar fi ca un copil care nu-și cunoaște părinții
și se simte străin în lume? Fără nici o îndoială că așa ar fi...
Iată de ce noi avem datoria să cunoaștem, să studiem trecutul
de luptă al poporului nostru“.
NICOLAE CEAUȘESCU
I____________ _________________________________________
fu „menit unei morți apropiate", altul, „menit
unei așa de triste soarte" și așa mai departe,
îneît reflecția melancolică, de aparentă împă-
care, încunună de la sine aceste îngîndurări :
„nu e departe sorocul la care trebuie și eu să-mi
iau rămas bun de la toți". Dangăt de vecernie,
care nu tulbură totuși „lumile idealului" în
care vizionarul se cufundă de fiecare dată cu
uimire și bucurie.
Insă temperamentul lui impetuos, de luptă-
tor, nu-1 lasă pe de-a întregul reveriei livrești
sau paseiste. Politica, așa miasmatică precum
îi apare, îl absoarbe și omul de carte, pe care
turnul de ivoriu nu-1 încape, intră cu masivi-
tatea personalității lui în plină viitoare. Un
vălmășag de ambiții, cîrdășii, imoralități, o „co-
medie" degradantă, un bilei al deșertăciunilor.
Oroare și fascinație. . . Ce caută oare N. lorga,
cu independența lui de spirit și pudoarea esen-
țiala a ființei sale, într-o asemenea atmosferă
otrăvită, în care „cîinoasele lupte politice", sub
ispita corupătoare a puterii, ruinează tradiții
înțelepte și nesocotesc țăranul, „omul serios al
acestui neam" ? Gîlceava trivială și hărțuiala
zgomotoasă, o „harmalaie" isterică, încearcă să- i
acopere glasul, „glasul de întruniri publice"._ Șe
simte — pînă la obsesie șt manie — nedreptățit,
urgisit, persecutat („ciumatul" !), oricum, mereu
..uitat în clipa răsplătirilor". E un motiv de su-
ferință, dar poate nu de renunțare. Ingratitu-
dinile îl dor, și nu le uită, mai ales că nu-i
deloc lipsit de spirit vindicativ. lorga urăște
(antipatizează) asa cum iubește, doar că, în pofi-
da unei „vieți de neînțelegere și prigonire",
nu-si pierde credința in om. Omului, așa cum
este, îi închină „religia" sa de „prefacere mo-
rală și materială". Tăgăduit și împresurat de in-
famii, dar subjugînd prin elocință, „naivul mare
profesor", cum l-a numit odată Arghezi, nu
abdică, hotărît să-și impună reforma morală.
La temelia ordinii sale ideale stă, indestructi-
bil, „factorul moral". Ceea ce urmărește lorga,
prin urmare, este o solidarizare în cuget și în
inimi, corolar și chezășie a solidarității națio-
nale. E o voință neînduplecată de a crea întru
spirit si, paradox aparent, tocmai mesianismul,
susținut de un „categoric imperativ moral", îl
abate din lumea ideii înspre aceea a acțiunii.
Trezirea conștiințelor, ca urgență exaltantă,_ în-
seamnă o datorie către sine mai întîi și către
țară mai cu seamă. Că soluțiile preconizate de
N. lorga au limite și confuzii, e de domeniul
evidenței. Dar ele, aceste limite, ne invită sâ
și medităm asupra lor. Dacă, astfel, doctrinarul
respinge „lupta de clasă" (sintagma lui), este
și pentru că îl stăpînește un principiu al con-
cordiei, al armoniei; conservatorismul, pe care
și-1 asumă, vine din teama de schimbări pri.
pite, dar si din prestigiul suveran al unui tre-
cut care îl inspiră; eticismul, cu toate excesele
uneori ilare, poate fi o proiecție în absolut a
naturii sale însăși, de om „curat sufletește \
dar si expresia unui moralism cu impulsuri
mai ascunse. Și apoi, truism care nu absolvă,
dar cîteodată lămurește, oamenii mari săvîrșesc
greșeli mari. Mai ales atunci cînd natura duală
a unei personalități suportă complicitatea inti-
mă a unui energic activism cu fervorile unui i-
dealism — care, la lorga, este în parte răs-
punzător de eșecul, nenorocoasei sale guver-
nări.
Eșecul politic este spectrul care, sub orizon-
tul amintirii, cutreieră printre rîndurile acestei
autobiografii. Orizonturile mele. O viață de om,
așa cum a fost (1934), rememorînd discret —
cu o nuanță de provocare, totuși ! — izbînzile,
pare mărturia unui profet dezamăgit. Unde e
polihistorul al cărui cuvînt, nimerind un „drum
drept- spre inimi, însufețea mulțimile ? Predica
lui, cu toate „elementele de puternic sentiment",
sâ fi răsunat chiar în pustiu ? O viață de om,
așa cum n-a fost ! Deși, dacă e vorba doar
de omul politic. . . Cartea ar voi să compen-
seze așadar ceea ce n-a înfăptuit, în confrun-
tările de zi cu zi, „luptătorul". Esențială ră.
mîne, la N. lorga, ca om de idei sau de ac-
țiune, fervoarea întemeierii, dorința de a înfăp-
tui. Visul său diurn este acela al creațiunii,
o „creațiune" prin faptă, ca și prin cuvînt. Așe.
zămintele (biblioteci, școli, reviste, țpstitute ș.a.)
si întreaga uriașă operă ce poartă „pecetea cu-
getării" sale formează ctitoria pe care ține s-o
dureze. „Orizonturile" lui N. lorga sînt ale
inițierii și făuririi deopotrivă.
Un „caleidoscop uman", în caracterizări într-
adevăr „pecetluitoare", reînvie în paginile, de o
sulpă forță de pătrundere, ale acestor nu toc-
mai senine amintiri. Portretistul are un ochi
acut, care nu se lasă înșelat de aparențe, o
tăioasă intuiție a profunzimilor sufletești, pe
care starea de tensiune a memorialistului o po-
tențează încă. Dacă e nedrept, în preajma pam-
fletului, si este adesea cu firea lui impulsivă,
lorga păstrează însă pentru personagiile cărții
sale o anume „simpatie" de moralist, prin care
caută a suprinde resorturile insesizabile ale
unor oameni pe care i-a cunoscut prea bine.
Cu o trăsătură învoită de condei, maliția cum-
pănindu-se cu îngăduința, dar idiosincrasiile
clătinînd totuși dreapta judecată, scriitorul son-
dează, nu o dată uimitor de perspicace, ade-
vărul lăuntric, turnîndu-1 în formulări vii, ar-
borescente, a căror complexitate se împacă de
minune cu expresivitatea lor spontană. Sintaxa,
învinuită de a fi stufoasă, pletorică, și care
chiar și este din cînd în cînd întortocheată,
are o respirație amplă, structura ei bogată a-
mintind, în simfonismul dicțiunii, ritmurile e-
locinței oratorului. Darul evocării și harul por-
tretistic fac din N. lorga un mare scriitor,
sub orizonturile unei opere de o neobișnuită
anvergură, aproape că intrată în legendă.
Florin FAIFER
noi documente
despre
revoluția
pașoptistă*)
Una din principalele arme pentru manifes-
tarea și păstrarea limbii și culturii româ-
nești în perioada opresiunii austro-ungare
a fost presa română, ziarele și revistele vre-
mii. Ea s-a manifestat necontenit de la 1838 în-
coace și îndeosebi după revoluția de la 1848.
Aproape toate orașele transilvănene și bănățe-
ne, cu toate dificultățile întîmpinate și cu toa-
ta severitatea cenzurii și-au avut astfel publi-
cațiile lor, care au ținut necontenit pasul cu
dezvoltarea vieții românești. Prin aceste pe-
riodice s-au asigurat totodată și legăturile cu
frații liberi și s-au înregistrat marile eveni-
mente istorice. La ele au colaborat în același
timp scriitori și publiciști de pe ambele părți
ale Carpatilor, fiind citite în toate părțile lo-
cuite de români. Ziarele de la București și Iași
erau citite astfel atît la Sibiu și Arad, cît și
în celelalte orașe din Transilvania și Banat, iar
cele de aici erau citite de către frații de din-
colo. S-a creat astfel, cu ajutorul presei și li-
teraturii, o conștiință unitară, care în mod fi-
resc avea să ducă la unitatea politică și cul-
turală a tuturor românilor.
In Ardeal principalele centre ale presei ro-
mânești au fost Brașovul, Blajul, Sibiul, Oradea,
Aradul, Lugojul si'altele. In ceea ce privește
Aradul, aici au apărut marile cotidiene conduse
de lonRussu.Șirianu (nepotul lui loan Slavici)
și Vasile Goldis, Tribuna poporului (căreia pro-
fesorul Iulian Negrilă i-a dedicat o importantă
lucrare apărută în 1938 la Editura „Facla" din
Timișoara) și Românul.
Evenimentul cel mai de seamă, pînă la Marea
Unire de la 1 Decembrie 1918, care a reținut
atenția publicațiilor timpului, a fost revoluția
de la 1848, despre care tovarășul Nicolae
Ceaușescu afirma următoarele ;
„După cum este bine cunoscut, masele popu-
lare s-au ridicat în 1848 pentru realizarea unor
profunde transformări, care să deschidă calea
progresului economico-social, îmbunătățirii con-
dițiilor lor de viață, să asigure realizarea uni-
tății naționale, formarea națiunii și a statulu
național unitar — idealuri revoluționare care
oglindeau cerințele obiective ale afirmării po-
porului român ca un popor liber în rîndul ma
rii familii a popoarelor lumii".
Au trecut de la aceasltă revoluție și pînă as-
tăzi aproape 140 de ani, timp în care s-au re-
alizat toate imperativele ei. Semnificația și im-
portanța acesteia au rămas însă neschimbate,
ele solicitînd noi cercetări și studii, printre care
se înscrie si cartea realizată de prof. Iulian
Negrilă, apărută de curînd la Editura Politică,
care aruncă o largă privire asupra revoluției
europene de la 1848, așa cum s-a reflectat ea
în presa românească de la Arad. Lucrarea, pre-
zentată într-un frumos și documentat Cuvînt
înainte semnat de prof. dr. Elena Bârbulescu,
este larg concepută și se împarte, pe lîngă o
substanțială Introducere a autorului, în două
părți. Prima parte cuprinde Concepția președin-
telui României, Nicolae Ceaușescu, privind re-
voluția burghezo-democratică de la 1848 din ță-
rile române, iar partea a doua prezintă Crono-
logia evenimentelor de la 1848, Momente sem-
nificative din revoluția de la 1848 si Sărbătorirea
revoluției burghezo-democratice de la 1848.
Pe lîngă o meticuloasă și documentata pre-
zentare a revoluției românești, privită atît prin
prisma ideilor ei, cît și a personalităților con-
ducătoare, lucrarea înfățișează și desfășurarea
revoluțiilor din Ungaria, Austria, Germania,
Italia, Franța, precum și din alte părți ale Eu-
ropei. în acest fel ea are un caracter unitar,
fiind oglinda întregii revoluții europene. Cea
mai mare parte din materialul lucrării, este ex-
tras, asa cum era și de așteptat, din Presa Ara-
dului, veche și nouă, mai ales din Tribuna po-
porului, Românul, Biserica și școala, Patriotul,
Flacăra roșie și suplimentul acesteia, Cariatide,
unde au publicat interesante articole despre re-
voluția de la 1848, Vasile Lucaci, loan Russu.
Șirianu, N. Popea, D. Sturza, iar dintre cerce-
tătorii de azi îi găsim pe Aurel Martin, Dorel
Zăvoianu, Andrei Caciora, apoi scriitorii Stelian
Vasilescu, Teodor Frîncu, Lucian Emandi. Ulti-
mul articol, datînd din 1983, este semnat de în-
suși autorul cărții, prof. Iulian Negrilă.
Prin structura si documentarea ei, noua lucrare
consacrată revoluției de la 1848 aduce o nouă
și amplă contribuție la cunoașterea și valorifi-
carea marelui eveniment. Ea este destinată mai
ales tineretului, dar și cititorilor maturi, pre-
cum și specialiștilor, fiind o dovadă a muncii
și competenței prof. Iulian. Negrilă.
Vasile NETEA
* Revoluția europeană de la 1848 reflec-
tată în presa arădeană. Volum realizat și
Introducere de prof. Iulian Negrilă. Cuvînt
înainte de prof. dr. Elena Bărbulescu, Edi-
tura Politică, București, 1985, 248 p.
destine
Printre oamenii cuprinși în copilăria mea se
numără și unul dintre vecinii noștri. Un ță-
ran ca toți vecinii casei în care am copilărit,
un ins asemeni tuturor celor din satul meu, nici
prea bogat, nici prea sărac. Cred că, pînă la sfîr-
șitul războiului, nu l-am văzut pe deplin cum a-
răta. Cred că atunci, uitîndu-mă la el, cum sc apro-
pia de casă, am început și eu să văd cu adevărat
oamenii. Oricum, el a fost printre cei dinții care,
fără să știe, m-a învățat asta. Înainta șchiopătînd
prin colbul șoselei și arșița miezului de ziuă și de
vară, cu vestonul albit de sarea sudorii, cu panta-
lonii strînși în molitierele ninse de praf și băgați
in niște bocanci ce aduceau a uriași cartofi zbîr-
ciți. Chipiul îi alunecase pe ceafă și ranița prea
umflată îl gheboșa. Cînd a trecut prin dreptul
meu, m-a izbit fața-i înnegrită și ochii lucind ca de
febra. Părea ca și cum ar fi fost orb, nerăspun-
zînd nici unui salut. Poate nici nu vedea pe nimeni,
poate gindul ce-1 mina din urmă chiar il orbise.
A împins poarta cu piciorul și s-a oprit în mijlo-
cul ogrăzii sale pustii și năpădită dc troscot. Aco-
lo a stat încremenit, de parcă ar fi ajuns pe un loc
cu totul necunoscut și i ar fi fost frică să mai îna-
inteze. Nu s-a mișcat decît în clipa în care țipătul
nevesti-si l-a învăluit de jur.împrejur ca o apă,
ce s-a revărsat apoi repede peste garduri. Dar nici
atunci n.a făcut decît puține gesturi, aprinzîndu-si
țigara și aruneîndu-și din spate ranița. Copiii, doi
băieți ale căror creștete abia se ridicau pină la cen-
tironul lui taică-su, se uitau la el muți și cu ochii
măriți de teamă că un străin, numai prin pre-
zența sa, o făcuse pe mama lor să țipe, în timp
Ce femeia, după ce se agățase cu brațele de gît,
într-o îmbrățișare disperată, ii căzuse la picioare,
plîngînd și chinuindu-se să adune cîteva vorbe
despre neputința ei cu cei doi cai, rechiziționați
din primul an al războiului, cu vitele, tăiate de
soldații străini, trecuți și prin ograda lor, cu o
parte de pămint, vindut mai pe nimic, cu moartea
unor bătrîni din familie, cu dorul și jalea ce îi
arseseră sufletul, cu sărăcia ce începuse să le lin-
gă pragul... Dar omul n-a intrat în casă și nu
și-a sărutat femeia și copiii decît după ce, în do-
sul unui umbrar, și-a spălat îndelung trupul cu
leșie și și-a dat foc hainelor și încălțărilor cu ca-
re venise. A ars pînă și ranița, doar pîinile aduse
în ea, negre și tari ca bulgării de pămînt, n-au
fost aruncate în foc. Cu capul meu de-atunci, nu
mai răsărit decît al băieților săi, l-am bănuit că
se țicnise. Abia mai tîrziu, cînd am înțeles rostul
trecerii omului prin viață, mi-am dat seama că ges-
turile lui erau dintre cele mai firești. Se des-
părțise atunci, în umbrarul său cu viță dc vie, nu
numai de păduchii și jegul tranșeelor, ci mai ales
de sîngele și moartea întilnită într-un măcel fără
precedent. Fiindcă nu putea să reintre în ceea ce
fusese pînă la război, decît așa, curat, în hainele
țăranului, cu sufletul unui asemenea om. Oare nu
toți ca el, țăranii, cei care în fapt duseseră greul
războiului, cei care mai avuseseră norocul să rămî-
nă teferi, nu se întoarseră ei la viață, intr-un fel
sau altul, cu aceleași gesturi ca ale vecinului nos-
tru? Nu-mi răspund aici decît prin da, pentru că
am văzut destule întoarceri acasă, reveniri, ale ță-
ranilor, după lungi absențe. Toate s_au sprijinit
pe stîlpul aceluiași gînd de speranță și au fost
oglindite în aceiași ochi...
Pe el însă, așa cum eu, cu înțelegerea mea de
copil, l-am crezut atunci neîntreg la minte, după
cîțiva ani, în capetele unor maturi, prea neîncre-
zători în puterea omului sau de-a dreptul leneși,
chipul lui nu s-a conturat altfel. Mai ales cînd s_a
înscris în partid, cînd primul s_a învoit să lucre-
ze pămîntul în comun, cînd mai apoi și-a ridicat
o poartă înaltă, de stejar sculptat, ne mai întîlnit
în acele locuri, cînd și-a săpat fîntina de lingă ea,
dovcdindu-le tuturor că apa se putea scoate și de
sub satul lor, cînd le-a mai spus, celor ce-1 pri-
veau zîmbind cu felurite înțelesuri, că din fiul cel
mai mare va face un doctor, ca, prin el, să aline
și să uite suferințele văzute în război, cînd... Și
anii au trecut. Destul dc mulți. Dar in vacanțele
de vară, cînd mă duc pc-acasă — pentru că exis-
tă doar una singură, cea a copilăriei — văd uneori,
în cerdacul casei vecinului, un om șezind pe un
scaun. Cu părul nins, cu fața brăzdată de riduri.
Doar ochii parcă îi simt aceiași, cuprinși ca de
febră, și vorba.i rostită cu un fel de asprime, mai
ales aceea cu care mă întreabă: Oare am trăit în
zadar ? — neașteptînd de fapt nici un răspuns, pen-
tru că îl știe singur, pentru că și l-a zidit în toți
anii care au trecut peste el. Cu sufletul, cu min-
tea, dar mai ales cu miinile, mereu arse de soa-
re și vînt, mereu șlefuite de trudă, ca tăiate din-
tr.un lemn vechi și de mare preț...
Mi-a fost dat, într-o zi de toamnă, care mirosea
a iarnă, pe șantierul primei hidrocentrale con-
struite la noi, să văd doi oameni îngropați dc vii.
O cuvă îsi revărsase, de Ia mare înălțime, tonele
de beton peste ei. Șeful de echipă al acelor oameni
nu avea mai mult de treizeci de ani, iar una din-
tre victime era tocmai fratele său. își privea fra-
tele mut, cu fața împietrită. Doar lacrimile i se
scurgeau spre bărbie și, de acolo, pe pieptul sa-
lopetei. Cred că așa a stat _ toată noaptea ce a
urmat. Ia căpătîiul celor dispăruți. Abia a d^ua zi
i-am auzit glasul. Se învinuia pe sine de moartea
celor doi și se întreba mereu ce le va spune el
părinților săi. După o lună de la accident, l-am în-
tîlnit din nou, la același loc de muncă. Ningea li-
niștit, iarna se instalase peste tot, insă lucrul conti-
nua. Ne oprisem sus, la înălțimea ajunsă dc ba-
raj și el continua să vorbească. Numai date teh-
nice, metri cubi turnați, norme depășite, bani cîs-
tigați... Mă așteptam să amintească despre fratele
său și, cum simțeam că n-o va face, l-am întrebat.
Fațali înnegrită de-o barbă deasă i-a tresărit și
și-a răsucit privirea spre vîrfurile munților. Mi-a
răspuns : Aici e un fel de război, mai cade cîte
unul... Un război cu natura, cu greșelile noastre,
as zice, si cu sufletele noastre. Oprire, da, poate să
existe, însă întoarcere, nu... Cred că înțelegeți... Dar
de ce nu păstrați și dumneavoastră acum tăcerea,
așa cum fac eu ? — și s-a întors din nou spre mi-
ne și, în clipa aceea, peste marginea pleoapelor lui
au săltat iar două lacrimi, scurse repede în bar-
bă... motivîndu-și-le că așa i se întîmplă ori de cîte
ori privea îndelung albul zăpezii... Acum, nu de-
mult, i-am văzut chipul pe micul ecran. Timple
albite, riduri adinei... Mi-am amintit totuși figura
lui. Răspundea unui reporter și, în spate, se profi-
lau munții și șantierul unei alte hidrocentrale.
In cuvinte puține, spusese cu modestie, își expri-
ma satisfacția participării la înălțarea unui alt ba-
raj. O viață petrecută pe astfel de șantiere, poate
cele mai aspre, spunea reporterul, iar el admitea
doar clipind din ochi... Și în acest răstimp de tă-
cere a lui, i-am înțeles cu adevărat cealaltă tăce-
re, de atunci. Care nu era începutul uitării unei
suferințe — cu siguranță că el n-a uitat nici acum
acea pierdere — ci îndîrjirea unui om in fața des-
tinului, a întîmplării oarbe, neclintita lui voință de
a-și continua cît mai amplu drumul vieții...
Corneliu ȘTEFANACHE
» *
7 — Convorbiri literare
zaharia sângeorzan
sînt...
Sînt bolnav de timpul cînd tu erai o idee
Crescută în memoria mea — oglindă de noapte și
de zi.
Azi îmi ești în toate, așteptata femeie
Ce cu duioșie mă știe povesti...
Sînt bolnav de sărutările pe care nu mi le-ai dat—
Focuri de seară arzînd rugul iubirii.
Tu o călugărită fugită dintre zidurile mănăstirii.
Eu un singuratic blestemat să urc Golgota iubirii
i
Alba zăpadă ce ne învață ce este fericirea...
Sînt bolnav de inima ta deschisă singelui din noi
Fîntînă cu apele tulburind nemurirea
Râmi în brațele mele regăsirea
Setea năpraznică din mine ce-așteaptă zeieștile ploi
martie
Tu ești plecată ca într-un vis ciudat de seară
Și cîntecele mele mor într-o durere...
O, cît aș fi vrut să rămîi o întrebare
Sfioasă pusă inimii mele
Tu ești plecată în lume ca un semn de carte
O. cit aș fi dorit să rămîi în mine
Dulce și nepătrunsă parte...
I
Tu ești ideea ce mi se așterne tăcută pe suflet
Și Martie răstignește sîngele tău intr-al meu.
Potop de barbare dorinți mi se aprind in cuget
Și cupa iubirii cu tine o beu
Cind Martie ne dă sărutul.
sărutare...
Sufletu-mi nu-î decît o sărutare aprinsă
De ochii tăi sfințind iubirea
Fintîna unde viața și moartea
S-au înțeles să-ți cînte
Nemurirea...
I
Sufletu-mi nu-i decît iertarea
Orelor bîntuite de coșmare
Umilinții cerșind
Eodia rodului
Unde să-mi aflu
Mîntuirea
Dacă nu în brațele
Dorului ?
constantin
popa
clipă fără timp
Acest Acum, niciodată în stare a fi!
-Clipă cu mască — jumătate venind
Jumătate a fost —,
Tinâră fulgerare bătrînă,
Nici mers nici repaos,
Ci doar Ia rampa de rezidii a timpului
Adaos,
Punte mereu în pro-iect.
Nici lumină nici fum,
Tot ce ești
Ești asemănarea cu mine.
Numele meu e Acum.
revelație
•întotdeauna am crezut
Că pendula cară timp
Dintr-o parte a ceasului în cealaltă.
Mai tîrziu am înțeles
Că e doar un scrînciob cu rost
In care clipa se leagănă
O singură dată dinspre ce va să fie
Spre ce va fi fost.
angda traian
dimineață
— Bună dimineața, domnule Vlad !
— Bună dimineața, Iftode, ce faci pe-aici ?
— Am venit pînă la circă să iau o prelungire
pe certificatul medical al nevesti-mi. Ala mic
are febră, mă rog, ceva nu-i în regulă cu el.
Acum fug la slujbă.
— Ce mai noutăți pe-acolo ?
— Nimic deosebit, cum le știi și dumneata.
— Ihîm. Vorba poetului: „Toate-s vechi și nouă
toate".
— Cam așa ceva. La revedere ! Multă sănăta-
te !
— La revedere, Iftode, la revedere !
Vlad rămase locului și-1 urmări cu privirea:
ce agitat era ! Abia m-a salutat și iată-1 ajuns
in stație... uite, se urcă, e Pe scara troleului.
Doamne, ce ritm. .. am mers cîțiva pași alături
de el și parcă am obosit puțin. Am să mă așez
pe marginea bazinului din parc să mă odihnesc.
Ba nu, mai bine cumpăr întîi piine și lapte, trec
pe la întreținere, plătesc și pe urmă. Da, da, nu
știu cum rezistă la ritmul ăsta. .. noi, cind eram
ca ei, parcă. . . Degeaba zice Nuța, nevastă.mea:
lasă. Iftode, nu te mai îngriji de ei, că nu le
este chiar așa de greu. Sînt tineri, ce vrei !
Tu cum erai la vremea ta ? Hm ! — Cum eram
la vremea mea ’ Ce, acu-i altă vreme ? Și tot
ea : ți-au slăbit balamalele, Iftode, asta-i l Ai
îmbătrînit! Sîntem bătrîni, ehei... Taci, tu
Nuță. îi mai zic uneori, nici nu știi ce vorbești.
Ba știu, știu bine, n-ai grijă.
Vlad se smulse din loc și se îndreptă țanțoș
spre magazin. Era senin și zîmbitor. Săraca Nu.
țâ ! Așa vorbesc femeile. Schimbă sticlele pen-
tru lapte, plăti, ii spuse și o glumă casieriței,
fără ca aceasta să reacționeze in vreun fe!.
Se duse la pline. Ce. nu se vinde. întrebă el
ba da. dar au anunțat că descarcă, in spate,
lăzile cu cornuri proaspete. Se așeză la rînd și
rămase acolo, mUtindu-și greutatea corpului de
pe un picior Pe altul, iar cea a sacoșei, dintr-o
mină in alta. Rămîneți la rind ? — i se adresă,
politicos, un tînăr, care se afla in fața lui.
Trag o fugă pînă la ziare, mă recunoașteți ?
Sigur că da, chiar v-aș ruga să-mi luați și mie
unul. Cu plăcere. Vin imediat. Nici n-apucă
Vlad să-și mute sacoșa dintr-o mînă în alta și
tînărul reapăru cu ziarele. Ai fugit, băiete !
Da, mă grăbesc. Iau niște cornuri și fug. Am
curs. Mai in față, o femeie, extrem de frumoasă,
cumpără cîteva cornuri, zîmbi grațios, cuprin-
se într-o privire întregul rînd, parcă ar fi cău-
criză de timp
Ninge cu cer pe pămînt.
Ceașca dc ceai în cuibul palmelor
Repovestind iarna.
Valuri de clipe
Ce se sparg pe plajele orei.
Mină așezată pe încuietoare de sipet.
Mirosul nesfirșitului
împăturit la naftalină.
Monograma bunicii—secretul
„A fi“ dacă ai fost.
Aburi ridieîndu-se ca un trup al timpului,
Trupul nostru la timpul trecut
și mai mult ca trecutul.
Mereu trecem.
I nde-s aburii, unde-i timpul?
Descoasem timp din monograma bunicii '
Dar clipele nu se mai urcă în val.
Speranță e numele omului
Și cu iluzia egal
Cind timp vrea să-mprumute
Din cutia ceasului municipal.
sîcîitoarea
relativitate
Și, încordîndu-se ca o realitate.
Visul pe care-1 visam
Mi-a spus că sînt visul
Pe care-1 visează.
Dar numai înainte de căderea serii
Eram plin ochi de timp
Numindu mă in lacrimi și oase!
Dar nu sîntem decît
Două vise ce se visează-ntre ele
Și. înțelege, nimic mai mult.
Pereche a visului.
Două corpuri do ceață de dincoace
Și de dincolo de sensibil
Elegant invitindu.se
Pe ușa unui oarecare posibil.
tat pe cineva, apoi, tot zîmbitoare, se îndrepta
spre ieșire. Lîngă o asemenea femeie îmbătri-
nești mai greu, gîndi Vlad și mai înainta cîțiva
pași. Contează foarte mult și asta. Dacă nu l-ar
fi lăsat Cora, poate, cine știe ! Cine mai poate
ști... asta i-ar mai lipsi acum, să-1 înhațe re-
gretul ca pe un animal plăpînd, lipsit de apă-
rare și să-1 hăituiască pînă la vlăguire. Nu,
Cora nu era făcută pentru o viață liniștită, do-
mestică. Iși aduce, aminte perfect, pînă la de-
taliu, împrejurările în care a cunoscut-o, sen-
zațiile pe care le-a încercat atunci...
— Superbă ! — ziceau cei din jur, printre
care și dom’ profesor Chiți, fapt ce stîrni ui-
mirea asistenței, întrucît nimeni nu-și putea
imagina că respectivul profesor era în stare să
se entuziasmeze și de alt gen dc frumusețe
în afara celei pur științifice. Cora dansa. E-
șarfa pe care scria „Miss Boboc" îi atîrna de
umăr și șold ca o petală. Purta o rochie scurtă,
extrem de scurtă, părul negru, cu reflexe mov-
roșcate îi învelea trupul subțire pînă aproape
de marginea rochiei bleu, iar sandala albă,
cu toc subțire, nu prea înalt, îi punea în va-
loare glezna fină, de sălbăticiune. Șatenă și abia
întoarsă de la mare era ca un foc negru ale
cărui flăcări dansau necontenit. Parcă i-ar
curge sînge negru prin vine, rosti, ca pentru
sine, dom’ profesor Chiți, uimind, din nou, pe
cei ’care-i erau în preajmă. Fata asta va face,
în curînd, multe victime, mai zise el și tăcu,
după care se întoarse brusc spre Vlad și-i spuse
cu un ton de parcă i-ar fi comunicat cine știe
ce adevăr științific, deținut pînă în momentul
respectiv doar de el : . . .oricum, un astfel de e-
xemplar trebuie ocrotit, neapărat ocrotit. Și
atunci, el, Vlad Năstase, hotărî că nimeni al-
tul, în afară de el, nu poate fi acela care s-o
ocrotească pe frumoasa cu sînge negru...
Din spatele lui se ridică ceva, așa, ca un vuiet,
tresări, vînzătoarea gesticula violent și se uita
întrebătoare la el, simți un junghi în inimă,
era ca o trezire bruscă dintr-un somn adînc,
hai, dom’le ce, ai adormit, ce-i pasă lui, are
timp, ah, pensionarii ăștia, dracu să-i ia, mai
zise un glas ascuțit și el se răsuci iute în di-
recția aceea : o tînără cu tenul măsliniu, cu
doi copii după ea și unul în brațe se frămînta
pe loa de mama focului, hei. ce te holbezi aș-i
la mine, te caută moartea pe-acasă și tu îti
găsești de treabă, spuneți domnu’, odată ce do-
riți, că țineți lumea pe loc, zece cornuri, vă
rog, mă iertați, n-am fost atent, cît face, doișpe
cincizeci...
Ieși în stradă si trase adînc aer în piept. își
numără încă o dată cornurile, apoi porni spre
locul acela, porni aproape în fugă, da, fugea,
și nu era conștient de acest lucru, privirile cu-
rioase ale trecătorilor, bălăngăneala periculoasă
a plasei, nici nu le sesiza, dar, iată, bang,. . .
trosc. .. se opri. . . constatarea se făcu fulgeră-
tor. .. o sticlă se sparse și cam jumătate din
cornuri se înmuiaseră în laptele vărsat. își scoa-
se febril punga de plastic, pe care o purta în-
totdeauna în buzunarul hainei, extrase cele do-
uă sticle intacte și cornurile neatinse de lichi-
dul alb, aruncă sacoșa cu cioburi într-un cos
de gunoi și-și continuă cursa. Cînd ajunse, un
tramvai tocmai se punea în mișcare, gîfîi mai
multe minute în șir, își șterse fruntea cu o ba-
tistă, apoi, ca și cum ar fi sesizat privirile
curioase ale celor din stație, se așeză tacticos pe
o bancă și scoase ziarul. Da, aici, acum cîțiva
ani — era chiar în ziua cînd ieșise el la pen
sie — a văzut-o pentru prima și ultima oară
de la despărțire, pe Cora, frumoasa lui Cora.
Era într-o primăvară, ce blestem, să ieși la
pensie primăvara, Cora, da, cu siguranță, ea
era, purta un pardesiu de lină, cam ponosit,
un șal negru, de cașmir, care-i aluneca spre
ceafă, lăsînd să se vadă părul rar și încărunțit
de la rădăcina frunții. Ducea de mînă o fe<tiță,
pe care o striga, din cînd în cînd, pe nume,
Cora, stai cuminte, Cora, vezi să nu calci în apă,
fetița se uita la ea cu niște ochi dumnezeești și
rîdea șăgalnic, da, buni, da. . . Sigur, ea trebuie
să fi fost. Aflase că are doi băieți și o fată,
dar nu știa că e și bunică. Părea destul de
calmă si de mulțumită, așa, în general, de via-
ță. . . Da, da, ea trebuie să fi fost. Se schimbase
destul de mult și, totuși, unele inflexiuni ale
vocii, cînd se adresa fetiței, mai păstrau cîteva
note pure, de atunci.. . chipul iradia, din cînd
în cînd, cîte o rază din strălucirea de altă-
dată, la fel ochii, buzele, gropița aceea din
colțul sting al gurii... dacă ar fi fost sigur că
este ea, ... .ei, ce s-ar fi întîmplat, în cazul
ăsta ?.. . s-ar fi dus la ea, i-ar fi sărutat mîi-
nile și ar fi implorat-o să aibă grijă de dînsa,
pentru că o amenință ceva îngrozitor... cum
să-i fi explicat... așa, cu tact, știi, Cora, ești
foarte frumoasă, ai rămas la fel de frumoasă,
numai că frumusețea ta este amenințată. . . a-
junge mai greu la suprafață. . . nu, nu-i bine
asa, altfel... știi, Cora, parcă o mască subțire de
ceară încearcă să-ți imobilizeze fața, ai grijă,
fă ceva, curăță straturile de ceară care vor
să te acopere, fă asta pentru mine, te rog, Co-
ra, nu ți-am cerut, niciodată nimic... Pe urmă
s-a urcat cu fetița într-un tramvai, fetița nu
prea voia, își găsise niște copii cu care să se
joace, hai, că ne-așteaptă mama, îi mai zise Co-
ra și se pare că acesta a fost un argument deci-
siv pentru Cora cea mică...
De fapt, ce caut eu aici, m-am sclerozat,
chiar dacă’ aș reîntîlni-o. .. nu știu... ce m-ar
interesa mai mult, să văd că a îmbătrînit și
ea, să mă conving de acest lucru și să mă bucu-
re gindul că si lingă ea timpul ar fi însemnat
tot timp, sau, poate, vreau s-o văd coborînd
din tramvai în rochia ei bleu, foarte scurtă,
cu pârul ei mov-roșcat, învelindu-i trupul sub-
țire și să strig, uitați-vă, ea este Cora, oameni
buni, ea este Cora, prima mea nevastă, uita-
ți-vă cît e de frumoasă și tînără, deci... si
eu... sint încă tînăr, deși a trecut peste noi
atîta timp, incit aproape am ajuns, din nou,
la capătul lui de-nceput.. . chiar aș putea s-o
cer, din nou, de nevastă. . . Nuța e o isterică,
nu știe ce spune, sîritem încă tineri, abia ne-am
acomodat cu viața asta, de acum încolo putem
da măsura întreagă a ceea ce sîntem, aceea ce
vrem să fina... egoistule, ipocritule, impoten-
tule, crezi că mă poți îngropa lîngă tine, dc
vie, crezi că ești cineva, nu mai pot eu de ca-
tedra ta universitară, de ifosele si de fumurile
tale, vreau sâ trăiesc, să am copii, să le spăl,
să le gătesc, să mă iubească. Recunosc, sînt
obișnuită, o femeie mult prea obișnuită pentru
gusturile’tale sofisticate, rămîni sănătos, te las...
adio... doamne, cît de milă mi-e de tine... și
ieși, trîntind ușa. Pe fereastra îngustă a vilei,
el o urmărea ușor înfricoșat: Cora era numai
în costumul de baie bleu și mergea iute, a.
proape alergînd, parcă i-ar fi fost frică să nu
fie ajunsă. ..
Oh, a înțepenit pe banca asta, nu mai vine
si nu mai pleacă nici un tramvai, lumea _ din
stație s-a risipit ca prin farmec, o bătrînică la
celălat capăt al băncii își tot strînge șalul sub
bărbie si mișcă des din buze, cine știe cu cine
vorbește... va trebuie să se ridice, Nuța, o fi
îngrijorată, numai de nu l-ar „citi", are ea un
ochi cumplit, cînd e vorba de chestii din astea,
n-a uitat nici acum tirada pe care i-a servit-o
chiar în ziua cînd a ieșit la pensie, .. .m-am să-
turat, zicea, toată viața n-ai făcut decît să pîn-
desti cum reacționează Cora la succesele tale,
de asta ai părăsit catedra și ai acceptat postul
de director general, avea el o sonoritate anume,
jumătate din energie ți-ai consumat-o muncind,
iar cealaltă jumătate, pîndind reacția ei... cu
cît succesele erau măi mari, cu atît si chinu-
rile tale creșteau... pentru că așteptai, o aș-
teptai să vină, să.ți cadă în genunchi, s-o ierți
și S-o primești, din nou, în brațele tale, toată
viața ai asteptat-o, și acum o aștepți, de asta
n-ai avut timp să-ți realizezi proiectele legate
de opera ta, eu te-am slugărit cît am putut,
n-ai cum să-mi reproșezi ceva în acest sens
cele cîteva aventuri sentimentale, pe care mi
le pui în cîrcă nu înseamnă nimic pe lîngă a-
venturile tale de zi cu zi, ceas de ceas trăite
cu ea, ai îmbătrînit degeaba, adună-ți mințile
și folosește timpul pe care-1 mai ai, ai să adormi
de veci între munții de fișe și de schițe, care
așteaptă să le dai un sens într-o lucrare în-
chegată, tu nu înțelegi, nu poți .înțelege că
ea e moartă pentru tine, și nici eu nu mai re-
zist mjilt, am cu 15 ani mai puțin decît tine, dar
simt că mă lasă nervii, doamne, ce milă mi-e
de tine. . Ce-or fi avînd femeile astea cu mila,
ele nici nu știu ce vorbesc, habar n-au ce vor-
besc. .. Trebuie să mă întorc acasă, Nuța are
o întilnire, nu știu ce doctor, zice ea, parcă
mai pot s-o urmăresc, își dă niște aere, in
sfîrșit, ce pot să-i fac... Da, mă duc să plă-
tesc întreținerea, iau medicamentele de la far-
macie și mă întorc acasă...
Vlad se ridică greoi și o pornește, spre se-
diul administrației. Sacoșa e grea sau numai
i se pare. începînd de azi, își va face un pro-
gram riguros de lucru. Pînă acum, n-a avut
timp sau nu a fost suficient de acomodat cu
timpul liber, dar de azi încolo nimic nu-1 mai
poate împiedica să-și realizeze opera. In fond,
sint atîtea exemple încurajatoare.
Se opri în fața ușii, prostit: o femeie scurtă
și grasă, încuia lacătele cu yala. La riposta lui
mută, care-i arăta din priviri programul afi-
șat, femeia zise apăsat: da, ce-i de neînțeles
în 'chestia asta ? Azi e marți. Conform progra-
mului afișat, trebuie să stau pînă ia orele 10.
Acum e il fără cinci minute. Vii mata mîine,
de la orele 16. Ieși. Cind o fi trecut atâta
timp ! El știe că a ieșit din casă pe la vreo șase
jumate. Se îndreptă spre farmacie. Pe drum în.
cercă să numere bani potriviți, 70,50 lei, ca
să nu mai piardă timpul acolo. Lăsă cu grijă
sacosa pe trotuar și căută în portmoneu. In
timp oe număra, o monedă de cinci lei se
rostogoli Pe asfalt. Se precipită s-o recupereze
și vărsă sticlele care nu aveau capac. Laptele
se prelingea pe trotuar, sub privirile grăbite ale
trecătorilor. Ridică sacoșa și la un examen su-
mar constată că numai două cornuri au rămas
neatinse de lichid. Le luă în mînă și aruncă
restul la un coș de gunoi. Cu banii potriviți
in cealaltă mină făcu colțul spre farmacie,
„închis pentru inventar" — citi el și nu-i venea
să-și creadă ochilor. Farmacia cea mai apro-
piată, indicată în anunțul respectiv, i se părea
mult prea departe pentru starea în care se
afla. Va urca în apartament și-o va ruga pe
Nuța să i le cumpere.
Din lift ieși vecina de la etajul șase cu un
cărucior destul de mare. Cum naiba a încăput
asta în lift, se întrebă Vlad și-o ajută să-1 scoa-
tă afară. Mulțumesc, mulțumesc, D-le Vlad, ești
foarte drăguț, te superi dacă te rog ceva...
pînă îl aduc eu pe ăla mic, îmi duci mata
căruțul afară ? Cum să nu, se poate, madam
Flory, cum să nu.. . Știam eu că ești un gent-
leman. Asta te menține tînăr. Uite ce proaspăt
arăți, ce bine.. . și dispăru în lift. Un chicotit
străin îi zgîrîie timpanele. Se uită în jur: ni-
meni. Iși puse cornurile în buzunar și împinse
ușor căruciorul pe scări. Ce dracu, arăt chiar
așa de rău. . . Cînd cineva, la vîrsta noastră,
simte nevoia să te complimenteze, așa, din se-
nin, înseamnă că-i lată. Știe el, din expe-
riență, cum îi încuraja pe cei în vîrstă. ce
minciuni frumoase le spunea cu convingerea că
împarte binele în stînga și-n dreapta. lat-o și
pe madam Flory cu dolofanul de nepotu-său,
ce dulce e, e tare drăguț, și mîngîie mînuța
copilului, apoi o duse la buze și o sărută. Mî-
nuța era ca o petală, chiar mirosea frumos a
floare de trandafir, copilul se agită puțin si
gînguri ceva neînțeles, fixîndu-1 cu ochii mari,
negri, te place, îi zice madam Flory, nu acor-
dă atenție oricui.. . la revedere, madam Flory,
la revedere, d-le Vlad, mulțumim frumos.
Ce-i cu tine, îl luă Nuța în primire, ți-e
rău, ce-ai făcut pînă acum, n-ai cumpărat ni-
mic, oh, lasă, dezbracă-te, ia și mănîncă, uite,
ți-am lăsat o supă caldă, pîrjoluțe cu smîntînă,
compot de mere, mai este și niște budincă,
mănînci și te culci, nu speli nici un vas, ni-
mic, mănînci și te culci... vin eu și pregătesc
cina, ne-am înțeles ? Nuța era proaspăt far-
dată, cam violent, pentru gustul lui, părul
ondulat mirosea puternic a fixativ, era destul
de plină, scurtă si rotundă, o privi intens, fără
ca ea să bage de seamă, pe chipul ei se vedeau
deja semnele acelei măști de ceară, adică nu
semne ci chiar un strat, sau, straturi, ea era
nepăsătoare, mă duc și la croitoreasă, mai
spuse, am de făcut și unele cumpărături, n-am
să întârzii prea mult, te sărut, să fii cuminte.
.Nuța ! ! '. strigă el și strigătul sparse tăcerea
ca pe un cristal fragil... stai să-ți... și se opri,
se repezi spre ea cu intenția clară de a-i rade
de pe față straturile de ceară, așa so moare,
încetul cu încetul, dacă nu intervii la timp,
masca de ceară te înghite, smulse de pe masă
un cuțitaș, ce-i, țipă și Nuța ușor speriata, ce
s-a-ntîmplat, nimic, ce să se-ntîmple, n-am cum
parat medicamentele, era închis, te rog să mi
le cumperi tu, poate găsești în drum o far-
macie. . . sigur, firește, stai liniștit, mănînci și
te odihnești.. .
Da, am să mănînc și am să mă odihnesc. De
mîine, însă, de mîine îmi voi face un program
riguros de lucru: dimineața, trezirea devreme,
cîteva cumpărături, așa, pentru înviorare, a-
poi acasă și. . .
Convorbiri literare — 8
■ ntr-unul din momentele în care ajun-
I sesem la mine pe Coastă, venind, aș
I zice, de-a dreptul de pe Coasta de Azur
(de-a dreptul însemnînd că nu mă oprisem de-
cît la aeroportul din București și că luasem
imediat trenul spre Pădureni) am văzut casa
Măriei Crivina, numele de-al doilea trâgîn-
duise de la o crivina stăpînită de tatăl său,
unde ea îsi făcuse între sălcii un foișor în
care se întîlnea de la paisprezece ani cu iustin
Ghiolu, pe atunci revizor expert la Craiova.
Ghiolu ăsta era un bărbat impresionant prin
toată ținuta lui și cînd trecea pe șosea, femei-
le de pe șanțuri se ridicau în picioare, lăsîn-
du-si lucrul, cusături pe pînză de America,
aste'ptind să li se dea „bună ziua" și ele să
răspundă : „Mulțumim dumitale". Cu doi-trei
ani mai înainte Ghiolu fusese notar la primă-
rie, si dintre toți cei de pe Coastă numai el
avea radio. Iustin Ghiolu nu se ținea mare,
dădea „bună ziua" orișicui, fără să mai aștepte
răspunsul și avea dreptate, fiindcă n-ar fi avut
de așteptat decît acele cuvinte pentru el ră-
suflate : „Mulțumim dumitale !‘. Altceva ar fi
fost dacă pe șosea ar fi trecut, de exemplu.
Marin al lui Ghiță, poștașul, care ar fi lungit
vorba oprindu-și bicicleta : „Și ce mai spuneți
dumneavoastră ?", și femeile ar fi răspuns a-
proape toate în cor : „Păi, ce să mai spunem?"
și chiar se și apucau, una cîte una, să fi zis
cîte ceva : „A murit Ion Cetea". Erau și îm-
prejurări în care dialogul se lungea, se în-
trerupea și s-ar fi reluat așa la nesfîrșit, dacă
acela care îl provoca nu ar fi dispărut, încet-
încet, de după Pădurea Burculesei. Omul stă-
tea pe casă reparînd acoperișul și Ciosalie,
Victor Ciosalie tocmai se ducea pe la prăvălia
lui Octavian Prăvălieșu și n-avea cum să trea-
că fără să-i fi dat „bună ziua". Dar cind se
Întorcea n-ar fi putut să nu fi legat cu el mă-
car cîteva vorbe: „Ei cum merge?". Iar. la
rîndul său, omul de pe casă n-ar fi avut cum
să nu-i fi răspuns : „Bine, cum să meargă ?-.
In timpul ăsta Victor Ciosalie înnoda repede
o întrebare de care n-avea cum să fi scăpat :
„Și zici că n-o să-ți mai plouă in casă?", la
care omul, simțindu-se sigur pe sine, îi răspun-
dea aproape în același timp : „Păi dac-am pus
freștila asta?!". Apoi,’ ca și cum ar fi fost de-
gajat de banalități, Victor Ciosalie se lansa in
interesul de a mai fi aflat un lucru nou : „Și
ce se mai aude ?", la care omul de pe casă
aproape că se răstea, îneît cei care n-ar fi
fost de pe acolo, ar fi crezut, cu siguranță, că
s-ar fi luat la ceartă : „Păi, de unde să știu
eu, păi nu vii tu de la Prăvălieșu? Asta în-
semna că la prăvălia lui Prăvălieșu se auzeau
■de toate, mai ales că ai lui Ghiolu nu stăteau
prea departe cu radio lor. Omul îsi repara,
astfel, casa și acoperișul dJra încă multă vre-
me, pînă ce pierea, dacă nu se mai ridicau al
ții, în locul lui să-1 repare. La Maria Crivina
totul se năruise. Nu numai acoperișul, ci și
zidurile, cîndva de cărămidă, în locul lor ră-
mînînd un morman ascuțit, ca un mic gorgan
de rege scit, acoperit cu bălării. Nu erau a-
colo comori de aur și podoabe, dar se aflau
•atîtea amintiri dacă-ți scormoneai propria ta
memorie. In jur, peste tot se construiseră, cu
timpul, case noi, toată Coasta se înviorase în-
tr-un chip care te bucura, șoseaua se asfaltase,
satul era luminat electric. Numai casa Măriei
Crivina se anunța pe departe, între înfloriri de
viață, ca un loc mort. Eu veneam atunci de
la Picasso, și ciudat, foarte ciudat, nu de a-
ventura asta îmi aminteam și nici de vreuna
din pînzele sale, (călătorie pe care o numisem,
publicînd-o în revista noastră literară, chiar
„Aventură de Picasso") ci de un autoportret
văzut într-o expoziție de la Ermitaj cu titlul
„Femeie așteptînd". Faptul mă copleșise, fiind-
că femeia era desenată cu ceafa spre mine,
nu i se vedeau decît gitul subțire și înalt și
liniile corpului pierdut în vopsea, iar în fața
ei cercevelele unei ferestre. Cît a trebuit să
fi așteptat ? Maria Crivina îl iubise de la vîrstă
de paisprezece ani pe revizorul.expert de la
Craiova, făcînd anume pentru el un foișor din
sălcii, cum cred și acum că n-ar fi existat ceva
mai atrăgător. Ghiolu venise, cum auzisem eu
pi? cînd eram copil, și dispăruse pentru tot-
deauna.
Urcam Coasta mea și-am dat cu ochii de mor-
manul unor vremuri 'pierdute de regele scit,
pe care se aflase odinioară casa Măriei Crivi-
na și nu m-am putut opri să n-o fi privit chiar
pe ea, femeia așteptînd, și să fi ocolit puțin
șoseaua, coborînd spre Valea Călugăresei la
foișorul care nu mai era. Sălcii pletoase își
zbateau acolo frunzele subțiri și alungite, dîn-
du-se mereu într-o parte ca niște șuvițe de păr
lăsînd să i se vadă chipul înfrigurat de aștep-
tare. Maria Crivina și-a pierdut fericirea din
pricina unui vis. împlinise cincisprezece ani
cînd se mutase în casa lui Ghiolu, fără s-o fi
luat de nevastă. Nimeni dintre cei de la noi
de pe Coastă n-ar fi știut exact ce era acolo.
Eu intuiam însă un adevăr care nu s-ar fi putut
naște decît în mintea unui copil: cei doi se
iubeau. Iustin Ghiolu, băiat de morar (moara
lui taică-su măcina zi si noapte, vară și iarnă,
ținînd, în urechile mele, locul semnalelor unei
pupeze depărtate : up ! up ! up ! up !) venea
mereu în vacanțele sale de student și-1 văzu-
sem adesea cu ochii mei sărutîndu-se prin po-
rumbi cu Maria Crivina. Ii țineam pe amîndoi
minte, fiindcă amîndoi îmi dăduseră, pentru
prima dată, imaginea sărutului. Nu văzusem
pînă atunci nici un film și toate filmele de
mai tîrziu în care personajele se sarutau mi-i
aminteau pe ei doi, îmbrățișați între cocenii
de porumb. La noi pe Coastă lucrurile de-
curgeau așa ; ne duceam cu vitele prin poieni
împreună cu fetele, duminica ele îmbrăcîn-
du-se într-un mod deosebit. Vară-mea Mărioa-
ra și Căltălina lui Duță, își puneau cămăși în-
florate și șoarțe pestrițe ca pentru horă.
Iustin Ghiolu se detașa din toți băieții de
pe Coastă prin delicatețe. Avea un fel aparte
de a se fi comportat, fără zarvă, și dacă Ma-
ria Crivina, pe atunci numai de treisprezece
ani, dar înaltă și atrăgătoare ca o femeie spre
înflorire, nu s-ar fi amestecat printre celelalte
fete cu siguranță că Iustin n-ar fi dat nicioda-
tă pe-acolo, prin arini, locul comun de păscut
oile în după-amiezile de duminică. Avea, cum
spun, metodele sale de a se mișca, nu se re
pezea nicicum ca un barbar, ci intra mai întî
într-o îndelungată discuție cu ea, plină pro
babil de interes pentru Maria Crivina, așa îr
cît ea singură decidea să se retragă din învăl-
mâșâlă și să-1 lase s-o sărute cu toată patima
pe buze. Stăteau amîndoi mai mult de un ceas
in luminișul arinilor prelungindu-și siluetele h
bătaia roșiatică a soarelui care apunea. Cînd
Mana Crivina se apropiase bine de paisprezece
ani și-a făcut culcuș pe averea ei din Valea că-
lugăresei, petreeîndu-și nopți de-a rîndul in
foișorul de sălcii împreună cu iubitul ei, acum
om cu serviciu important la Craiova. Mai apoi
s-a transferat notar chiar la noi pe Coastă. Toți
știam câ trăia cu Maria Crivina pe care a luat-o,
în cele din urmă, la cula de pe Grui, unde era
și Banca Agricolă a Haiduceștilor, neam din
care se trăgea și Ghiolu, o clădire impozantă
care mă impresionase pe mine de cum o văzu-
sem, seînteind printre brazi, Maria Crivina de-
venind (oricîte lucruri veninoase s-ar fi spus
despre ea !) o cuconiță răsfățată cu bunătăți la
care ar fi rîvnit mai toate fetele, dar n-aveau
cum să-și fi mărturisit invidia din pricina sim-
plă că, aflînd părinții lor le-ar fi stîlcit în
bătaie. La un moment dat circulau zvonuri că
s-ar fi și căsătorit în mod legal, dar ă fă-
cuseră actele pe ascuns. La rîndul său, Ghiolu
și-a surprins iubita învățîndu-1 pe Gavril, bă-
iatul lui Gavril Malută, cel cera-i îngrijea de
moară, cum s-o sărute cu pasiune dar elegant,
precum el însuși o învățase odinioară. A trecut
cu vederea nedorita întîmplare. S-a prefăcut câ
totul n-ar fi fost decît o năzărire de-a lui, in-
trînd tam-nesam prin magazia morii și văzîn-
du-i pe amîndoi printre saci. Mai ales că la
observațiile sale pline de tact și delicatețe,
Maria Crivina îi reproșase absența, schimbarea
lui din ultima vreme, răceala și dezinteresul
vizibil față de sentimentele ei fierbinți, ba
chiar și faptul că nu se decidea să-i lămurească
odată în văzul oamenilor, situația — îi era sal
nu o soție legală ? Bineînțeles că i-au trebuit
ceasuri în șir să-i demonstreze, mîngîind-o, câ
aveau acte împreună, dar că fusese nevoit să
le fi întocmit cu discreție, îneît nici ei nu i
le putea arăta. Ce rost aveau niște hîrțoage
nenorocite atîta vreme cît ei se iubeau ? Ma-
ria Crivina a pus însă atunci, cum se spune
pe la noi pe Coastă, piciorul în prag : i-a cerut
să meargă împreună la primărie și să vadă
ea cu ochii ei cum se oficializa legătura dintre
ei. Adevărul, cum s-a auzit mai tîrziu, era câ
Iustin ar fi vrut să se fi căsătorit cu acte cu
Maria Crivina dar mama lui, Paleghioala. s-a
opus cu înverșunare ori de cîte ori a venit
vorba ridicării unei teleleice de servitoare la
rangul de stăpină. Mai bine și-ar fi pus capăt
vieții, să nu mai fi auzit vreodată de fiul ei.
pe care-1 crescuse și-1 ținuse ani prin facultăți
ca să vină acum c-o bizdiganie pe capul ei și
s-o vîre în gura tuturor neamurilor ei de pe
la Bărbătești și de pe la Poienari, de pe Ia
Barza și de pe la Tîrgu Jiu, ca pe-o netrebnică
fără noroc. Iustin Ghiolu și-a lăsat de-o parte
manierele sale și, înjurîndu-i pe toți, a preve-
nit-o pe maicâ-sa că o să plece foarte curind
de pe Coastă și o s-o ia cu el și pe Maria Cri-
vina și n-o să mai treacă pe-acblo niciodată, sa
rămînă cu neamurile ei, care și așa nu i-au
călcat casa decît atunci cînd au avut vreun
interes de oameni egoiști și înfumurați, cînd
în realitate nu erau decît niște idioți.
Discuția a avut Un efect neașteptat : Pale-
ghioala și-a retras hotărîrea de a se fi spîn-
zurat, acceptînd căsătoria legală a fiului ei cv
Maria Crivina care ar fi obținut chiar de p
doua zi statut de mică boieroaică, fiindcă Ius-
tin Ghiolu, învingător într-o situație extrem de
dificilă din viața lui a pus fără să piardă mo
mentul (orice întîrziere ar fi fost periculoasă'
brize
madona
cu gitul lung
Veneau zilnic aici, se-noălzeau de la ei, în-
tre ei, aburind geamlîcul mare cît tot pe-
retele de răsărit al locantei, umezind soba
de tuci, doar călduță, bondoacă, durdulie, scum-
pă lor ca o mascotă, se încălzeau de la țuica tul-
bure pe care-o sorbeau rar, strîmbîndu-se la fie-
care înghițitură ca după otravă, de la vorbele
lor mirosind a usturoi și a țelină, vorbe lungite,
răbdătoare, fără nici o urmare, să fie, să-i țină
laolaltă, să le întrețină nasurile mari și vinete
ca-n basmele cu zmei negativi, de la bărmăni-
țele rotofeie și cazon guralive, mamele lor a-
doptive, îngerașii lor păzitori de la 10 pînă la
6. Nici un locșor liber, nici o modificare în sche-
ma stabilită muțește, o dată pentru totdeauna
nici un. străin nu intra aici, să le strice liniștea
de sugaitivă, să le modifice statutul încremenit
pentru vecie. Și fuseseră doar și ei niște bărbați
în plină floare, unii, ce mai, nu spunea, a cita
oară ?, chiar ieri, ăla din Cerchez cu cravată
cu rîndunele, că lăsase gravidă jumătate din
mahalaua Țicăului, sau celălalt, din Italiană,
care-si avea scaunul lui sub reclama de pește
oceanic și care duminica, atunci cînd venea în
haine de ginerică, le aducea aminte, mai tre-
buia oare ?, că nu purtase niciodată șiș, îi fu-
seseră suficiente mîinile cît lopețile, care cică lo-
veau fin de tot, sau cel de pe Scăricică, deli-
catul afacerist cu hamuri, căierul, jocheul, cu
mustăcioara lui caraibiană, lucitoare ca o lamă
de brici, și alții, și alții, unii din ei cu trecut
plin de grozăvii si de frumusețe crudă încă mai
zvîcneau în tirade iuți și convulsive, dar care
nu mai aveau nici un efect: se știau atît de
bine, și pe dos și pe față, că nu mai puteau
schimba nimic în ordinea aceasta fixată aici
pentru totdeauna.
această condiție : ori mergem mîine la primă-
rie, ori o iau cu mine pe Marina Crivina și
plec pentru totdeauna de aici ! A venit însă
noaptea aceea îngrozitoare în care Maria Cri-
vina a avut un vis care avea să-i spulbere fe-
ricirea. Se făcea că Paleghioala îi adusese un
cadou. Chiar gestul în sine ar fi fost de necre-
zut : Paleghioala i-ar fi dat mai curind otravă.
Dar iată că și visul se apropie de adevăr. Ma-
ria Crivina se uita speriată la o broboadă cu
ciucuri negri. Cind Paleghioala a vrut să 1-0
pună pe după git, ciucurii aceia se făcuseră
vii. Era ca niște brațe de caracatițe care se
agitau s-o încolăcească și să-i sugă prin tenta-
cule sîngele. Apoi ca niște mici căței cu dinții
ascuțiți și prelungiți ca acul de seringă, gata să
j se înfingă în vene. S-a retras spre perete și
s-a trezit. Iustin dormea adine și ea și-a întins
sprincenele cu degetele apăsîndu-le adine, parcă
să se convingă de-a binelea că visase, câ nu se
întîmplase nimic real. Tremura de frică, fiindcă
visul acesta îi prevestea parcă o nenorocire :
dacă Paleghioala și-a pus în gind s-o omoare?
Deodată s-a petrecut un fapt real care-a cutre-
murat-o atît de adine îneît din gitul uscat a
țișnit un țipăt înfiorător, de care ea însăși
s-a îngrozit : ușa se deschisese și Paleghioala îi
aducea pe brațe o broboadă cu ciucuri negri,
întocmai ca în vis. La țipătul acela s-a lipit de
perete neștiind ce să creadă. Ce se petrecea cu
fata asta? Maria Crivina a aruncat in ea cu
perna : „Pleacă, scorpio!" Iustin s-a trezit și a
sărit buimac din pat. A rămas și el țintuit lo-
cului fără să fi schițat vreun gest de apărare
fie pentru mama lui, fie pentru Maria Crivina
care-și ieșise din minți. Ce-o apucase? Tocmai
acum cît totul păruse să fi fost atit de bine a-
ranjat, își dăduse în petic? Cum de-a fost po-
sibil? Mama lui intrase pentru prima dată atit
de binevoitoare în camera lor și ea să-i arun-
ce perna în cap și s-o facă scorpie? Cine-ar mai
fi putut îndrepta lucrurile? Așa ceva n-ar fi pu-
tut fi nicicînd uitat, era ca o pedepsire a legă-
turii lor nenorocite. Maria Crivina, cu ochii
măriți, cu fața lividă, cu buzele uscate de spai-
mă și-a dat și ea seama de năruire. Ce-ar fi
piltut explica? A simțit cum se pierdea și
gindul ei era acum să nu înnebunească de-a bi-
nelea. A sărit din pat trăgindu-si, zăpăcită, fus-
ta, a deschis ușa, a ieșit pe coridor și dc-aco-
lo pe balcon. A sărit. A rămas schiîoadă. Pi-
cioarele ei frumoase s-au frînt și vreme înde-
lungată a stat la fereastra casei sale din lo-
cul gorganului scit, așteptînd. Dar Iustin nu
s-a mai arătat niciodată. Nici acolo, nici pe
Coastă, dînd femeilor de pe marginea șoselei
„bună ziua*. A dispărut prin București, fără să
se fi auzit de el, decît tîrziu. că se însurase cu
o arătare pe care, într-un timp, cei de pe Coas-
tă o văzuseră trecînd pe aleea dintre brazii
Băncii Agricole dar nimeni nu era sigur dacă
nu fusese chiar unul dintre pinii subțiri miș-
cați de vînt. Cum nici eu n-ași putea spune a-
cum exact cum și prin ce împrejurare se pre-
făcuse în morman casa Măriei Crivina, pe care
îi pusesem în gind de-atitea ori s-o fi văzut și
s-o fi auzit eu cu urechile mele povestindu-și
drama depărtată și visul acela cu spaime pe
care-1 aflasem din gura altora. Se spunea că
toată povestea s-ar fi încheiat printr-un in-
cendiu provocat de Maria Crivina, într-o noap.
te. Așa incit oamenii care fuseseră acolo cu
căldările și scările lor de urcat prin pătule și
pe pătuiage, rămăseseră cu respirația tăiată.
Căci flăcările nu se arătaseră ca la un incendiu
obișnuit ci învăluiseră intr-o singură clipă ca-
sa așa cum se petrece într-o puternică explo-
zie, răsucindu-se intr-un fulger izbucnit parcă
nu din nori, ci din miezul pămîntului și pierind
pe dată într-o beznă de nepătruns. Coasta se
schimbase, îmi apărea cu totul alta, case noi îmi
clipeau cu ochii lor seînteietori de sub acope-
rișurile de țiglă Și tablă argintie. Șoseaua era
largă, curată, apropiindu-și tot mai mult chipul
de cel al străzilor dintr-o limpezită așezare de
munte, dar movila pietroasă din Crivina cu
sălcii din capătul pantei, rămasă parcă dina-
dins acolo si păstrind în amestecul ei de pă-
mînt și bălării o forță neobișnuită de a-mi fi
amintit intîmplări petrecute odinioară pe Coas-
tă, îmi sclipea cu o tot atît de ciudată putere
în'memorie, trezind fantome ale unui trecut viu,
atit de viu în mine, incit, trecînd pe-acolo, ini-
ma mi se batea să se spargă.
In lumina orbitoare de-afară, printre ultime-
le pete da zăpadă înghețată, se ivi o femeie. O
femeie ? Inaintă spre ușa de la intrare, unduin-
du-și talia înaltă, marcată de cordonul de piele
neagră, lucitoare, ce-i strîngea cu eleganță bla-
na de-asupra șoldurilor, se opri o clipă în fata
ușii grele, de fier, o deschise și intră. Stupoa-
re. Ce să caute aici, in încăperea aburită, fiin-
ța asta distinsă ?
Cel din Cerchez sări ars să-i ofere locul.
Nu, mulțumesc, păru să spună femeia, și se duse
la godin să-și încălzească mîinile. Avea ochi
mari, perfid blinzi, buze cărnoase, de un roșu
natural, bine conturat pe fața de creolă, înca-
drată de părul bogat, negru, in bucle dezordo-
nate. lăsîndu-i gitul lung, lung, dezgolit spre
sini. Ce apariție '.
Nasurile lor vinete se subțiară subit, erau
acum nasurile de altădată, cînd dădeau iama prin
mahalale, nasuri adulmecătoare și nervoase...
Phii, ce madonă, dom’le !, fîlfîi printre dinții
galbeni cel din Italiană.
Dar nu apucară bine să.și potrivească și ei
cravatele, să-si netezească un pic reverele lus-
truite și să-și înalțe cît de cît gîturile crețe
dintre umeri, cînd ușa se deschise și în ea apăru
un bărbat tînăr și solid, un Rodolfo — fox-sîr-
mos, ștergîndu-și încă mîinile cu o cîrpă mur-
dară de ulei. Muțenie. Venitul se îndreptă ime-
diat spre fermecătoarea lui femeie, o luă bă-
iețește de mînă și o trase spre ieșire. Ea se lăsă
dusă așa, alintîndu-se, și-i mai învălui o dată
pe toți cu privirea ei ucigătoare. Se auzi un
demaraj scurt, apoi se făcu liniște, o liniște de
priveghi. Atît.
Ce chestie!. ridică din sprîncene căierul.
Phii, cum inviaseră pe loc vremurile cînd e.
rau și ei arătoși și paralei și cînd vînzoleau ma-
halalele cu podgheazurile lor nebune ! Și cum,
intr-o secundă, totul se năruise !
își băgară iar capul între umeri, atingînd cu
nasurile lor de zmei decrepiți paharele goale.
Mai dai și tu o cinzeacă ? spuse scîrbit cel
din Cerchez, celui din Scăricică.
Val GHEORGHIU
tamara
șF F / pintilie
I MMM
vis
Intr-o sală stăm nemișcați. Ne privim.
Ești îmbrăcat în aur ca niciodată.
Ești atit de frumos că nici nu mai văd
un bulgăr de ceafă venind din depărtarea uitată.
Parc un mic animal cu picioare subțiri.
Cind lunecă prin aer totul încremenește.
„îmi ești atît de drag“ îți spun și zîmbești.
Timpul in jurul meu se oprește.
Privești primejdia apropiată. Ți-e frică și taci.
Lumina dintr-odată s-a terminat.
In sala în care eram atit de vrăjită,
vestea mea bună, tu nu m-ai apărat.
scrisoare
Nu poți fi sigur de nimic aici.
O sală de așteptare cu oameni mici.
Toți spun că frumusețea ii întrece ;
unghia strălucește fin și rece.
Același drum se vede prin sticlă.
Nu-ți fie frică.
despărțire
Atît de ușor deschizi ușa și pleci.
Ierburi otrăvitoare cad pe poteci.
Pină la cer s.a-ntunecat
lumea in care m-ai uitat.
Iată, astăzi te voi ruga.
Nu știu nici eu cum s-a-ntîmplat,
dar toate lucrurile s-au făcut mai aspre.
\ Ce rece e lumina cu care ne-ai înconjurat...
așteptare
Nici nu m ai așteptat
călătorind singur ingîndurat.
Nici n-ai văzut. Nici n ai simțit.
Oglinda s-a întunecat. Casa s_a înnegrit.
Ziduri de cenușă fără cuviință, fără răspuns,
cui ai adus ?
Atît de mic, atit de nedemn,
un manechin din piatră și lemn
zimbind încremenit.
Cind am greșit ?
scrisoare
Spune-mi, cu ce-ai meritat
Ceața îndepărtată cu care te-ai îmbrăcat?
I
Pentru cine sufletul ți-1 stringi
ca degetele mîinii stingi?
De ce-ai lăsat atîta frig să coboare
în noaptea uriașă, fără culoare?
Privește cerul neclintit ca un ceas.
Cît timp ți-a rămas ?
cîntec întrerupt
Nu mai așteaptă.
Nu pot să scriu mai mult.
Inimă dreaptă.
Cîntec întrerupt.
Straie pe care
atît de greu le-am cusut
și, in sfîrșit, s-au risipit deodată.
Eram atît do curată...
9 — Convorbiri literare
teatru
și joc
După ce și-a tipărit piesei^ „cu filosofi" în-
tr-o foarte serioasă antologie (Beția dc
cucută). Dumitru Solomon apare, în fa-
ta cititorilor în haine de carnaval : Iluzia op-
tică este cartea de joc, „asul din mînecă", cu
care dramaturgul pune pe masă „careul". Sînt
lucrări de mari și mici dimensiuni, scrise, evi-
dent, cu „respirația ușoară", piese de divertis-
ment, fără să fie de joasă calitate, delectabile,
fără să atingă zonele de înaltă meditație din
Socrate, Platon, Diogenc cîinele și celelalte. A-
juns la o deplină stăpînire a textului dramatic.
Dumitru Solomon exersează cu ușurință și far-
mec, improvizează cu' umor, întocmai ca un pi-
anist de rasă care, după cîteva concerte grele
în sala Filarmonicii, își permite luxul de-a
delecta auditoriul unui salon între două ca.
fele.
Piesele de mici dimensiuni, Basmul cu „Scu-
fița roșie", Dragoste de lup și Trei iezi sim
mici „capricii" ieșite din teme cunoscute de
basm, parafraze inteligente de fabulă cu mo-
rală întoarsă pe dos, în paradoxuri subtile. Ilu-
zia optică se înscrie pe lima din lata morgana.
Intre etaje, Scene din viața unui bădăran, a-
dică a unui teatru cameral temperat, cu para-
fraze la scene și situații din dramaturgia cla-
sică, ironic și ludic. Tipologia este, în mare, 3-
ceea cunoscută din piesele de dinainte : un
tînăr nonconformist ■— Orest — mai candid de
această dată și mai puțin „bădăran", dar. ori-
cum, incomod ca un spin, doi funcționari ob-
strucționiști, Artur și Nelu. cu toate acestea
fără ferocitatea tipologică din Teodor Mazim,
soțiile* lor, tot atît de limitate în orizont me-
tafizic ca și eroinele lui Mazilu, dar fără acea
ipocrizie a culturii și disperării, în sfîrșit, o ti.
nară, probabil si ea de aceeași factură, dar as-
pirină încă la fericirea simplă — Tereza. Pie-
sa nu-și propune o investigație în profunzime
a mecanismelor psihologice. De altfel, o atare
radiografie ar conduce, probabil, la un text de
factură mazilescă. Iluzia optică nu-i o imer-
siune în apele adînci ale med’ocrității, ci_ nu-
mai o grațioasă săritură de la trambulină. în
care contează efectul artistic. Observația M
arde, ca o baie de acid, carnea personajelor
pînă la schelet, provoacă mici arsuri, stigmate
— cum se făceau altădată, cu fierul roșu p<
umărul proscrișilor. Și apoi, personajele lu.
D. Solomon nu sînt decit niște bieți oameni
obisnuiți, care se amăgesc in bucurii mărunte
și care, din cînd în cînd, au revelația nimic-
niciei. Âșa se întîmplă cu întilnirile duminicale,
asa se întîmplă cu zilele de slujbă. Meritul
piesei lui D. Solomon stă în capacitatea de a
surprinde poezia sterilă a cotidianului. îmbi-
bată de amărăciune. De ce se cheamă piesa Iluzia
optică ? Pentru că Orest nu există, el e Pro-
dusul imaginației lui Artur și-a lui Nelu, spe-
riați că postul vacant de la ei din birou a.
putea fi ocupat de un tip ca Orest, care să le
tulbure ordinea zilnică.
Funcționarul invizibil, piesă inspirată dintr-o
povestire de Ilf și Petrov și care păstrează nu
numai structura comică de acolo, dar și datele
epocii (anul 1929), prelucrează, la un alt nivel
și cu alte mijloace, raportul aparență-esență. .
venind, într-o măsură, in prelungirea Armei
secrete... In Arma secretă..., Arhimede in-
ventase o scoică în care se aud gîndurile ce-
lui de care o apropii. Arma poate fi „infernală*
pentru că, de foarte multe ori, oamenii gîn-
desc una si spun alta. Dincoace, inventatorul
Babski născocește, dintr-o eroare, un săpun (în
intenția lui — împotriva pistruilor) care-1 fa e
pe om invizibil. Spălindu-se cu săpunul lui
Babski funcționarul Filiurin devine invizibil —
la fel de incomod ca și scoica, pentru că. ne-
văzut. poate surprinde gindurhe ascunse ale ce-
lorlalți. De aici înainte, procedura_ dramatica
urmărește o satiră socială, depărtîndu-se de
meditația politică din Arma secretă... întreg
orășelul este terorizat de nevăzutul Filiurin.
prezenta lui... absentă obligîndu-i pe toți mai
întîi la cenzură, mai apoi la revizuirea com-
pletă a comportamentului moraL Situațiile co--
mice abundă, ticăloșii se autodenunță; orășelul
este pe punctul de a-și redobîndi virtutea mo-
rală. Firește, un complot va pune capăt, ajutat
de întîmpiare, „calamității-. Dar nu fabula face
farmecul de lectură al acestei piese, ci comedia
de caractere, lucrată în marea tradiție comică.
Mărturisesc că, la lectură, n-am luat în consi-
derație caracterul scenic al acestui text, care
mi se părea în afară de discuția unei montări,
căci Filiurin nu numai se aude (lucru u«or de
realizat tehnic) dar se și mișcă in scenă, de-
plasează, invizibil, obiecte. Iată că lucrul s-a
și întîmplat într-o montare de la Galați, unde
regizorul Frunză a găsit dispozitivele scenice
apte să facă simțit un personaj invizibil. Din
păcate nu am văzut spectacolul, pentru a ști
în ce măsură se si creează iluzia. Cronicarul
spectacolului (Marian Popescu) ne asigură că,
in prima jumătate a reprezentanției, Filiurin
sc vede în scenă. Scris „în joacă", Funcționarul
invizibil a devenit și joc.
Inspirată după basmul lui Andersen, piesa
Prințesa si porcarul reia doar schema groasă
a povestii (refuzînd pe toți pretendenții. prințesa
se îndrăgostește, în cele din urmă, de prințul
travestit în porcar). Inversarea de roluri (vale-
tul si prințul își schimbă veșmintele) se face ca
în teatrul clasic. Firește, și camerista, luînd lo.
cui domniței, se va îndrăgosti de valet. Recu-
zita este din Moliere și Marivaux și structura
intrigii urmează, cu mici divagații, tiparul con-
sacrat. Farmecul piesei îl face, însă, inventivi-
tatea ludică, predispoziția pentru comedia de
limbaje. Personajele care umplu schema povestii
vin din Shakespeare, Goldoni, Moliere, sînt
bufoni și autocrați caraghioși, prețioase ridi-
cule, subrete și prostănaci. Poetul Vay (poet de
curte) dedică același catren doamnelor de o-
noare, de care se îndrăgostește la comandă.
Piesa'trăiește si*se hrănește din iluzie și alu-
zie, lăsînd,' ca un coniac franțuzesc, numai a-
roma pe vălul palatului, pulverinzîndu-se mai
înainte de a-1 îngurgita.
Iluzia optică este „cartea de joc" a unuia din.
cei mai importanți dramaturgi contemporani.
Tot un „joc" este și Jocul de dincolo dc
ploaie, debutul în volum al unui drama-
turg înzestrat dar cu totul lipsit de noroc.
Lui Viorel Savin, autor nu tocmai tînăr. nu i
s-a reprezentat decît Bătrina și hoțul pe scena
unui teatru profesionist (Ia Teatrul „G. Baco-
via“ din Bacău, în stagiunea 1983/1984). Alte
cîteva piese, între care și Jocul de dincolo de
ploaie, i-au fost puse în scenă de trupe de a-
matori, astfel îneît circuitul textelor a rămas
destul de resti-îns. Tipărirea acestor două piese
în volum la Editura Junimea ar putea însemna,
pentru Viorel Savin, întîiul pas către o consa-
crare pe care o merită. Bazat mai puțin pe
calități strict literare și mai mult pe structura-
rea dramatică a unui material polemic de per-
sonaje, de stări Și relații, teatrul practicat de
el, de’-ar fi să urmărim numai indicațiile de
regie, vizează direct montarea. Textul se con-
stituie intr-un spectacol scris, de parcă, obse-
dat de nenoroc, dramaturgul s-ar transforma
și în regizor. Metoda are două tăișuri: ea oferă
cititorului nu numai un pretext, un spațiu de
reverie, ci un spectacol de gata, dar, în același
timp, închide porțile imaginației cititorului,
care și-ar construi un spectacol al lui, și fără
ajutorul autorului.
Jocul de dincolo de ploaie pleacă de la un
fapt polemic: un grup de tineri, ieșiți in afara
orașului la sfîrșit de săptămînă, e alungat de
ploaie într-o magazie părăsită. Spațiul acesta
claustrează, provoacă și simbolizează. Tinerii se
fac vinovați de a nu-i fi apărat, într-o ședință
„organizată", pe unul dintre colegi și prietenii
lor. Vinovăția aceasta, măruntă, în aparență
(mai ales dacă ținem seama de faptul că nu-
torul plasează acțiunea în deceniul șase), e
ridicată la scară universală. Tinerii sînt plim-
bați de-a lungul istoriei. în loc să facă un
proces al acelei ședințe, Viorel Savin creează,
în magazia din afara orașului, un spațiu ima-
ginar, in care acuzația nu mai este adusă con-
junctural, ci, prin intermediul „jocului", în ab-
solut. Aceeași eroi se fac vinovați de aceeaș.
faptă în Spania revoluției, în Germania cela'
de-al treilea Reich și așa mai departe. Mai mult
cuplurile se schimbă între ele, autorul voind a
demonstra că singura care contează, in țoaie
împrejurările istorice și în toate relațiile indi-
viduale. culpabilitatea în sine, care nu se mă
soară in raport cu timpul si nici cu gravitatea
consecințelor. „Jocul" lui Viorel Savin e capti-
vant în idee ci nu e lipsit de vwrtuți dramatice
în realizare. I-as reproșa disproporția intre
miza ideii (cu adevărat remarcabilă) și nesigu-
ranța mijloacelor. în al doilea rînd, greutatea
simbolurilor obligă la o mai mare rigoare li-
terară. Oricum Jocul de dincolo de ploaie me-
rită să fie luat în considerație de un teatru
profesionist.
Cealaltă piesă. Bătrina si hoțul, inspirată, în
relația de forță si in descripția singurătății de
un. să zicem, Pir.ter. e mai coagulată dramatic
și'mai bine susținută sub raport literar. Tema
e folosită: „călăul* și „victima" pactizează, după
ce schimbă rolurile si raportul de forță de cî-
teva ori. în virtutea unui fond comun de o-
menie. Ceea ce contează, in asemenea cazuri,
este rigoarea tehnică și adecvarea psihologică.
Ori reacțiile sunt bine controlate, replicile au
o frumoasă economie. Spectacolul stă in „ade-
vărul psihologic* care, in cazul acesta, este
unul de natură ludică. Tipologia fiind și ea
„universală*, fără date de spațiu și timp, vir-
tuozitatea se măsoară in adecvare și ingenio-
zitate.
Viorel Savin e un dramaturg format, mai
puțin scriitor si mai mult practician, dacă îmi
este îngăduit să despart. între autorii drama-
tici. pe căutătorii de efecte literare de scrii-
torii de situații teatrale. La dramaturgii de
primă mărime, cele două personaje (cei doi
autori) se întilnesc într-unul singur. Cum am
citit si alte texte ale lui Viorel Sav n, am în-
credințarea că norocul reprezentării (care in
teatre este mai capricios ca oriunde) va cobori
aripa și asupra acestui nedreptățit al scenei.
Cele două piese tipărite in volumul Jocul de
dincolo de ploaie il îndreptățesc pe Viorel Sa-
vin să spere într-o soartă mai bună.
Val COMDURAC1IE
Dumitru Solomon : Iluzia optică, Ed. Car-
tea românească. 1965.
Viorel Savin : Jocul de dincolo de ploaie,
Ed. Junimea. 1985.
rimbaud
negustorul
N-a fost poet al revoltei decit in operă, sus-
ține Albert Camus. Iar opera era practic
încheiată la douăzeci de ani, cînd vizio-
narul cedează definitiv locul mercenarului, co-
merciantului de piei și cafea, traficantului de
arme, într-un cuvînt — „negustorului-. Aven-
tura literaturii e abandonată pentru o existen-
ță plină.de neprevăzut. N-avem, firește, nici un
drept să-i judecăm hotârire;. probabil că
totul îndreptățită din punctul său de vedere.
Poate că povara „iluminărilor* era insuportabi-
lă și nu exista altă soluție decit lepădarea
Ori poate că, la un moment dat chemarea vie-
ții va fi fost mai puternică decit a arte.. Ori-
cum, pentru Rimbaud de după 1874. poeza în-
cetează să mai existe. „Negustorul* moștenește
de la poet doar numeie si e fără ros: a de-
plînge realitatea cu gîndul la ce ar mai f: pu-
tut, eventual, el să scrie. Adevărul e că poetul
din Rimbaud nu putea scrie decit numai <e
a scris, iar „negustorul* care l-a ir.iocu:: n-avea
cum să-i continue opera, priceperea lui, <i aceea
relativă, nedepăsind domeniul tranzacțiiler. A-
vem, în schimb, toate motivele să deplingem
confuzia planurilor, legănarea în iluzia că „ne-
gustorul- si poetul sint una, că metamorfoza
e, dacă nu aparentă, măcar trecătoare, poetul
continuînd să trăiască, întreg și nevătămat, in.
pielea omului practic. Nu prea ne place să re-
cunoaștem că. acolo, înlăuntru, zace de fapt un
cadavru, ultim semn al artistului care a fost.
Istoria literaturii' nu reține decît scurtul răs-
timp al vieții confundate cu poezia, consemnînd
în trecere și cu titlul de curiozitate avatarele
mercantilului supraviețuitor, în care refuză a
vedea un legitim moștenitor al poetului. Mat
puțin exigenți. noi tolerăm substituirea, uneori
o încurajăm de-a dreptul, salutînd în „negus-
tor" pe defunctul poet, ajungînd chiar pînă la
a face din primul simbolul viu_al celui de al
doilea. Despre această „slăbiciune" și despre
acest „transfer" e vorba în Rimbaud negusto-
rul, poemul ce dă titlul recentului volum al
lui Mircea Dinescu: „Cu fanfare și prapuri prl-
miți-1 în port / cu primari precum magii la
iesle, / nu contează că-i șchiop, nu contează
că-i mort. / șef să-1 ungem oricum peste bresle".
Datat : „Paris, 1983“, el are aspectul unui ve-
ritabil manifest literar și, cu deosebire, etic.
Moralistul din Mircea Dinescu nu e chiar o
noutate. De cînd și-a proclamat, „adaptarea la
real", tras peste piept cum o cămașă, moralis-
tul La însoțit ca o umbră pe poet. Sensibil
la orice formă de degradare, resimțită ca un
atentat la propria integritate, el nu putea urma
decît neîmbietoarea cale a maximei exigențe.
Copilul teribil al anilor ’70, ce-și striga jubi-
lator vîrsta, dezvelindu-și candid visurile și
slăbiciunile, mirările și entuziasmele, fascinat
de spectacolul cunoașterii de sine, înaintînd tri-
umfător într-un discurs luxuriant si ingenuu,
trebuia să ia act, într-o zi, de existența lumii.
Viața imediată a năvălit in poezia lui Mircea
Dinescu, devenind — dacă nu singura — în
orice caz hrana ei de predilecție. O invazie bi-
nefăcătoare, punînd în lumină largile posibilități
de implicare ale poetului, trezindu-1 la viață
pe moralistul care se ignora.
Volumele din urmă, de la Proprietarul de
poduri încoace, sînt tot atîtea etape ale asumă-
rii realului, ale amestecului fățiș în treburile
lumii. Calitatea de simplu martor nu-1 satis-
face pe Mircea Dinescu, el se vrea si este o
instanță necruțătoare, așadar o conștiință. Dis-
poziția sa obișnuită este alergică. La berărie
(datată: „Stuttgart, 1980") începe precum ur-
mează : „Nu mai e bere la berărie / mor car-
tiere, latră tramvaie / pe umejoare ruguri de
paie / se coc eretici de meserie, / doamnă cer-
neală du-te-n pîraie / fă-te pădure, doamnă
hîrtie". Iar Nirvana („Delhi, 1978“) : „(în sudul
Indiei crește o plantă ciudată, ale cărei frunze /
pic fi mestecate, îngăduind omului să supra-
viețuiască / șaisprezece zile fâră-a simți jun-
ghiurile foamei.) / / Lasă-ne nouă. Doamne,
foamea cea de toate zilele, / lasă-ne cartoful
și ceapa, / bucătăriile, în care-au naufragiat
revolte. '/ saliva noastră în care se oglindesc
zeii... // Fericit barbar / la marginea imperiu-
lui / ciugulind cu mîna-i sălbatică / strugurii
de marmură / de pe cornișa templului sfint".
O asemenea încăpățînate în a numi păcatele
lumii sfirsitului de mileniu, o asemenea preocu-
pare pentru soarta mapamondului nu poate fi
decît urmarea unui optimism robust. Dinescu
mai crede in îndreptare, speră că valorile își
vor recăpăta cîndva meritatele locuri : „hei în-
gere, hei înger, hei înger leonin. / cine mai are
limba întreaga S-o declare. / / că nu vor trece
multe milenii și-n curînd / nu-ți va mai fi ru-
șine să-ti pipăi osul frunții, / că proștii într-o
seară vor fi luați de vfnt / si duși in țări neu-
tre să lustruiască munții* (înger neprimit). Te-
rifiantul spectacol al omului aflat la discreția
răului, de atîtea ori imortalizat în opere artis-
tice. găseste în Mircea Dinescu un pictor neo-
bosit. Tablourile sale, deloc îmbietoare,
marcate fără doar și poate de năvălnica-i
subiectivitate, sînt pregnante, au tusa sigură și
o mereu vie imaginație a culorilor. Fixat cu
mijloacele artei, răul devine infinit mai odios :
„De rușine mi-am inventat eu aura. / din dispe-
rare levitația, circul. / nu mi-a fost ușor să calc
ap< le, / In schimb cu trei pești săturai o mul-
țime / căci de bună seamă foamea nu-n stomac
le sălăsluia. ci-n auz*. (De vinovăție mă-ntrebi?).
Printre atîtea priveliști ce nu-1 lasă să doarmă,
printre atîtea suferințe la care se simte părtaș,
printre atîtea amenințări asupra cărora se gră-
bește să avertizeze, poetul mai are si scurte
răgazuri. Atunci „uită" o clipă de marile te-
me si de problemele fierbinți, făcînd o baie
de piiritate, ca în această splendidă „lecție de
geografie- feminină : „Pe la cinci cînd zăpada
începe ușor să prospere / aidoma țârilor ex-
portatoare de ceai / vino ecuatorială si plină Je
emisfere / și întreabă-mă : ce-ai ? N-o sâ-ti
spun că benzinăria nu-i benzinărie. / că un
ins șoptea într-o albină de fier. / că a fi în-
ger nu-i o meserie. / că o să pier. ' Ci adul-
mecindu-ți mireasma porumbului. / lina sălbă-
tăcită în plovăr. / o să-ți strig că sint vărul
Columbului și-o să te descopăr* Rimbaud ne.
gustorul este mărturia unei conștiințe poetice
treze, punînd pe trup toate rănile omenescu-
lui.
P pentru Gheorghe Tomozei. poet industrios.
Labiș e un fel de propnemte privată,
spre a cărei cultivare și valorificare a de-
pus «i continuă să depună mari stăruințe. Ceea
ce nu poate trezi decit admirația noastră în-
credințați cum sin tern că e cea mai vrednică
a scăpa de neuitare dintre activitățile sale. A
îngrijit. singur, o spune, cinci culegeri din
versurile poetului, a alcătuit si un colaj docu-
mer.tar (Moartea unui poet), iar acum s-a ho-
tărit să-i scrie biografia, o primă biografie —
ni se aduce la cunoștință, pentru care s-a „si-
cotit STednic* din cel puțin patru motive : „Fi-
indcă sin: admiratorul de netulburatâ fidelitate
al p?ez:ei lui Labiș. Fiindcă sint un bun cunos-
lător al vieții lui (Doi ani i-am trăit alături
de eL i*. aceeași casă, in aceeași școală). Fi-
indcă mi-am alcătuit o Arhivă Labiș. cu mu-
nuscrise. {olograf;:, texte omagiale decupate din
presă. Fiindcă i-am refăcut drumurile pas cu
pas*. Argumente de neclintit, așa că mergem
mai departe spre a semnala însușirile biogra-
fiei propnu-ztse. Nu Înainte, totuși, de a re-
marca nemulțumirea autorului față de alte in-'
certări. Mai ales cartea lui I. Bălu e sever
criticată pentru inexactitatea amănuntelor uă
a transcris Ion Oancea in loc de Ion Grec -a.
că socotește o foaie de caiet-scriscare către
Tomozei etc.). Dacă as vrea sâ-I sicar.ez pe
Gr.ecrghe Tomozei. as observa că nici din l r-
mele poetului Labis nu Lipsesc măruntele erori,
unele comice chiar cu documente in față (cind
amintesi.- de Conferința tinerilor scriitori di
Moldova, dm 1950 ținută în aula B;biic.tec:i „ML
hai Eminescu- din Iași, „sub cupola căreia va
fi sunat cîndva și vocea lui Eminescu* !. el a-
daueă că „festivalul final al participanților s-a
desfășurat in chiar sala Teatrului Național*,
dar imediat reproduce un fragment din amir.-
tir Je lui Lucian Raicu, ce cuprinde și fraza :
„Cînd lucrările Conferinței luară sfîrșit. avu o
festivitate în cadrul căreia se produse si La-
biș. scandînd de pe scena amfiteatrului uni-
versitar o producție originală*; ce să alegem:
teatrul sau amfiteatrul ?) Dar nu vreau. Și.
apoi el nu tulbură impresia produsă de lectura
cărții. Prea patetică pentru o biografie, asezînd
faptele intr-o ordine care este mai degrabă a
memoriei capricioase decit a cronologiei. Exal-
tarea îmi pare, de altfel, principala noutate fața
de Moartea unui poet. Documentele, mărturii-
le. cîte mi se oferă, sînt reproduse fără a fi
și interpretate, afară dacă nu socotim inter-
pretări desele intervenții liricoide ale biografu-
lui și relatarea îndelungilor sale investigații.
Prea îi lăcrimează ochii și prea i se curmă gla-
sul de durere, ca să se achite cum se cuvine
de sarcina ce singur și-a luat-o. îi lipsește lui
Gheorghe Tomozei detașarea, dezinteresul, ca
să cîntărească la rece lucrurile și să le înșiruie
cronica
cursiv. El nu e în această carte, consacrată
lui Labiș, doar autorul, ci și un personaj, ba
mai mult — personajul care vrea să fie mereu
protagonist, luînd cuvântul și des și mult, aga-
sîndu-ne de la o vreme cu insistența, transfor-
mîndu-1 pe Labiș în pretext al înșirării preocu-
părilor și gîndurilor proprii. Intre biografie și
autobiografie s-a șters orice graniță. Altfel, vo-
lumul este în mare o reluare a Morții unui
poet, legînd textele documentare Unele de al-
tele prin glose banale, lăsînd în seama biogra-
fului de mîine stoarcerea lor de înțelesuri. în-
trebările pe care existența tragic încheiată a
poetului le ridică nu-și primesc încă așteptatele
răspunsuri. A fost moartea sa un accident ? Co-
pierea dosarului medical și judiciar nu spulberă
incertitudinile. Nici episodul Școlii de literatură
nu e din cale afară de explicit. Declarațiile tîr-
zii ale colegilor (cît de obiective ?) s-ar cere
confruntate cu cercetări de arhivă (nu există
o arhivă a școlii ?) pentru o mai dreaptă recon-
stituire. Și, acolo, de ce, locvace îndeobște, au-
torul e așa de rezervat, de zgîrcit cu informa-
țiile tocmai la acest capitol. ... Urmele poetului
Labiș aduce mai degrabă a gest de pioșenie,
plată a unei datorii neștiute, decît a biografie.
Al. DOBRESCL1
Mircea Dinescu : Rimbaud negustorul, Ed.
Cartea Românească, 1985.
Gh. Tomozei : -. .L’rmele poetului Labis, Edi-
tura Sport-Turism, 1985.
reveniri
Cîndva am fost martorul unei experiențe
— una dintre cele mai banale, de alitfel,
dintr-un laborator hidrotehnic. Fusese re-
constituit cursul unei ape și, pe șuvoiul in mi-
niatură, lansați un număr de marcatori (mai
simplu: niște bucăți de lemn, vopsite în roșu,
de forme și de dimensiuni strict egale). Unele
bucăți, nimerind chiar pe mijlocul curentului,
au luat-o rapid înainte; altele, mai spre „ma-
luri-, erau împinse și ele, mai repede sau mai
încet, după cum se aflau mai aproape sau mai
departe de mijlocul apei; în sfîrșit, cîteva se
proptiseră pur și simplu în țărmurile simulate și
nu s-au mai clintit din loc.
Deși atît de „tehnică" — și, la urma urmei,
lipsita de orice urmă de spectaculos — expe-
riența mi se pare sugestivă. Luate separat, fără
să te gîndești la rostul pentru care au fost con-
cepute, toate acele bucățele din lemn sînt i-
dentice; puse să plutească, unele vor deveni
foarte... rapide, altele se vor împotmoli; nici
într-un caz, nici in celălalt, diferențierea nu
se datorează vreunei calități.. . intrinseci.. .
Fără îndoială că n-o să putem vorbi nicioda-
tă. în literatură, de „opere identice". Ne putem
gindi, în schimb, că dacă vom face abstracție
de „curentul" care le poartă pe unele dintre
scrierile contemporanilor mereu în centrul a-
tenției comentatorilor, in timp ce altele sînt ți-
nute la o distanță corespunzătoare, vom
descoperi că deosebirile intrinseci, de „valoare",
nu sînt chiar atît de substanțiale pe cît le-ar
putea sugera poziția pe care le-o dă curentul
de... opinii.
In ce mă privește sînt convins că o analiză
a poeziei de azi care n-ar mai ține cont (sau,
pentru a fi mai realiști, ar ține cont cît mai
puțin) de efectele campaniilor publicitare de-
clanșate Ia apariția cărților unor anumiți au-
tori am avea o imagine modificată a tabloului
valoric deocamdată „consacrat". Nicolae Pre-
lipceanu, de pildă, autor mai puțin co-
mentat decit alții, este unul dintre cei
mai serioși ai momentului. E adevărat
că debutul său — ca, de altfel, și pri-
mele sale volume — a stat sub o zodie nu
dintre cele mai fericite. îmbătat de succesul
de o clipă al redescoperirii avangardismului
(succes care i-a marcat, de altfel, în epocă,
pe mulți poeți care se dovedesc as-
tăzi a nu avea un temperament „avangardist")
autorul își „lăsase" personalitatea în planul al
doilea, afișînd, în primul, o mască oarecum con-
vențională — purtată, pe atunci, și încă mai bi.
ne. și de alții. Pe nesimțite aproape s-a pro-
dus însă o salutară metamoforză, o trecere spre
experiențe individuale, specifice; în conștiința
criticii însă, o dată validată imaginea sa de
autor de o anumită factură, Nicolae Prelipceanu
se pare că a rămas poetul unor veșnice expe-
riențe formale. E semnificativ cum ultimul vers
al Armei anatomice — „singur mă nasc și mor
impreunâ cu voi" — poate fi sugestiv și din a-
eeastă perspectivă. Mai exact : nevoia de singu-
larizare. de „evidențiere" în mijlocul celorlalți,
pe care o simte orice poet tînăr (și care nu o
dată il face să adopte tehnici poetice extremis-
te. care în loc să-1 singularizeze îl înregimentea-
ză' cedează, cu timpul, locul unei comuniuni,
unui sentiment de solidaritate.
Nu s-ar putea spune, evident, că poetul a
renunțat cu totul la ceea ce era odinioară :
Convorbiri literare — 10
literară
„Intilnirea cu o veche armură toamna pe stra-
dă ' fără prea multe lumini în 1980 mi se pare /
poate schimba totul în relațiile dintre noi '
poate călca o mulțime de lucruri în picioare //
poate face din aceste lucruri fixe niște mobi-
luri / o armură circulind noaptea pe bicicletă /
fără lumini de poziție fără zgomote inutile fără
umbrelă / cînd plouă cu o privire secretă.. ■
— Viitorul armurilor) ; dar nu aceste „armuri
circulînd noaptea pe biciclete" sînt astăzi carac-
teristice poeziei lui Nicolae Prelipceanu. Lirica
sa s-a despovărat, în esență, de artificii ; a re-
nunțat la ceea ce era facil — spectaculos, s-a
interiorizat : „Mai rupi o hîrtie mai trece un
tren / peste invalizi și chiștoace / soarele toam-
nei poleiește cu aur / trecutul / / mai aștepți te
gindesti ti* predai / frunzelor moarte încet /
din vechime / (...) / printre invalizi și frunze
de plop / se așterne tăcerea / viața îți spui o să
treacă / linistea-ți spui / va rămîne” (Liniștea
va rămîne). Tonul ar fi acum mai degrabă pa-
tetic — dacă pudoarea celor definitiv contami-
nați cu virusul modernității n-ar gîtui elocin-
ța de cîte ori e gata să o ia spre notele mai
înalte.
Esențială mi se pare pentru sensibilitatea dez-
văluită în ultimele volume ale lui Nicolae Pre-
lipceanu o anume vulnerabilitate, consecință a
deschiderii către lume și către oameni. Să fie
acesta un cîstig al vîrstei mature ? Să însemne
revelațiile unui alt modus vivendi poetic ? Ori-
cum ar fi, remarcabil mi se pare faptul că în aceas-
tă ipostază poetul este mult mal mobil, mult mai
binefăcător imprevizibil: „modernismul" de altă-
dată îl apropiase, primejdios, de un prematur
manierism. Poetul nu mai „sfidează” — după
formula consacrată a avangardiștilor — „stereo-
tipiile" gusturilor unor cititori pe care îi vedea,
prin aceeași prismă, incapabili să se ridice la
„marea artă’1; idealurile sale au devenit acum,
parcă, mai terestre : el nu mai atacă — se a-
pără. Se apără de propria sa vulnerabilitate
omenească, de slăbiciunea ființei care adăpos-
tește gîndurile înalte : „Nici bradul de
dincolo nu e mai bun / sînt înconjurat nu-
mai do animale sălbatice / care stau nemișcate
și nici nu se uită la mine / și nici nu mă bagă
în seamă cred eu / / dar în fiecare noapte el
mai face un pas / ele se apropie de mine îără
să ne dăm seama / nopțile devin însă tot mai
rare / zilele tot mai lungi mi se pare / ' in
ultima dimineață știu că voi încăpea / în ghea-
rele lor încă ascunse încă nevăzute / încă de
aer / că nu voi mai avea aer pe unde să trec
mai departe. . .“ (Către mine).
In această renaștere a sentimentelor un loc
important îl are dragostea. Un număr de piese
din Arma anatomică sînt, de altfel, scrisori de
dragoste. Simțămîntul atît de puternic pune
în mișcare o gamă vastă de proce-
dee : de la jocul cu inițialele (D.C.), la
implicația patetică. Simptomatic e că poetul
are acum o recunoscută înclinație către teme
cîndva obnubilate de atracția experimentului.
De astă dată el își alimentează melancolia din
experiențe ale propriei existențe. Mi se pare
că această „întoarcere" către biografic a marcat
o vîrsta specifică a unei generații de poeți.
O remarcam altădată în volumele lui Nichita
Stănescu. începînd cu Epica Magna. Repet, în-
că o dată : o asemenea biografie n-are neapă.
rat legătură cu întâmplările reale din viata
scriitorului. Sensul ei e marcat de interesul
pentru faptele existențiale. Și, cum calea către
oameni trece, în cazul poetului in primul rînd.
prin sensibilitate, prin sentimente, prin intuițiile
sale, ea nu ne poate apare decît ca o experien
ță strict personală : „Eu nu știu nimic despre
poezie / ți-am spus de atîtea ori că nu înțe-
lege / ce vreți voi de la ea / singurul lucru
adevărat e că viața mea / nu există / și eu
vrind să exist cu toate acestea / nu mult timp
nu te teme / mă arunc între vorbe ca Lucian
Blaga / în mormanul de boabe / și dacă ele
nu încolțesc numai eu sînt de vină / eu lipsa
mea de viață cu viața mea. . .“ (Un pahar in
picioare). Există, desigur, o mie de feluri de
a te „arunca între vorbe". Te poți arunca la în-
timplare, te poți arunca fără să le acorzi lor,
vorbelor, nici o importanță. Pentru Nicolae
Prelipceanu ele au acum o nouă greutate, așa
cum spune într-o altă poezie : „Cuvintele ca
niște pete / nu se mai pot șterge / de pe lu
criiri / nici numele noastre de pe fețele noas
tre...“ (Izvorul din vis). Vorbind favorabil des-
pre Arma anatomică n-aș vrea să se creadă că
o socotesc o carte perfectă, lipsită de orice cu
sur. Există aici si texte (ca Peretele, Cu capul
în nori, Peștele poetului etc.) care mi se par a
păcătui în primul rînd prin aglomerarea de pro.
zaisme (deși din ultimul aș reține totuși o ima-
gine memorabilă: „de partea cealaltă a calotei
de gheață / stă un poet și se uită invers la
noi / prin găvanele stelelor acolo negre și ne-
sfîrșite..."). Vroiam însă să subliniez că, aflat
la vîrsta deplinei maturități artistice, Nicolae
Prelipceanu ne face să vedem, și în ultimele
sale texte, rezultatele uneia dintre acele reveniri
care pot fi hotărîtoare pentru destinul unui
poet.
Si la Vasile Mihăescu (în Anonim cu ceas
dc buzunar) cred că e vorba de o mu-
tație semnificativă. Tînărul poet a scos pînă
acum (cu o regularitate de... ceas de buzunar),
carte după carte fără să fi atras în mod deo-
sebit atenția criticii. Motivul poate fi căutat și
în faptul că autorul nostru nu face parte din
nici o generație", nu-si manifestă aderența
la vreun grup etc. Dar poate fi găsit și în
cărțile sale — cărora li se putea reproșa o anu-
mită monotonie, exploatarea excesivă a citor-
va tehnici literare care aveau mai degrabă
darul să „distragă" atenția, nu s-o atragă. Ur-
me ale acestora mai găsim, evident, și in vo-
lumul de față. E vorba în primul rînd de dis-
cursivitate și chiar de oarecare stridențe („Tu
înealți spiritul, / fabulosul personaj retrăind /
aceeași viață oriunde în cosmos. cu cizme
spaniole. / Atunci îl întrebi, suav înlăcrăma-
tă, ce-aduce neatins dintre lucruri pentru
dragostea noastră, / sau ce silabă rostită de-
vine canonul dorit ; unde se află / catife-
latele margini ale mîngîierii" etc. — Narcisi-
acă pulbere), dar și de prozaism și de un a *r
vag poetic, lipsit de articulațiile necesare ori-
cărui text liric pregnant. Ideea că orice e așe-
zat in pagină sub formă de versuri devine
poezie, mai ales dacă se recurge și la recuzita
cunoscută a cuvintelor „poetice” și i se mai
adaugă și o anumită insolență, pare să-i fi dat
cîndva tîrcoale autorului nostru. Chiar dacă ar
fi așa, faptul rămîne de importanță minoră —
avind în vedere că un asemenea program lip-
sit de șanse a fost depășit in favoarea unei
poezii de bună calitate. Cred că la a-
ceasta a contribuit în primul rînd frazarea si-
gură, „dicția* pe care o stăpînește acum au-
torul : „Care verigă a lanțului sacru mai sint,
iată, nu știu! Trece dînsul peste corpul
mileniilor / și nici că se vede // Lanțul poe-
ziei. binecuvintat, nici că se vede. Și eu,
o verigă, cu atît mai mult, / Dar ce, împărații
împăraților, regii, bazileii trufași, dictatorii,
papii se văd în corpul mileniilor ? Dar Ba-
ziliscul ? O tăcere monumentală ! pulveri-
zează scripeții istoriei. Binecuvintat lanțul
poeziei nici că se vede. / Și eu, o verigă, cu
atît mai mult". (Veriga). Am ales acest exem-
plu nu numai pentru că ilustrează economia de
mijloace verbale; el dezvăluie si gîndurile care
străbat spațiul imaginarului poetic: poetul se sim-
te una cu universul, a particulă a infinitului.
„M-am învățat cu gîndul că sînt proprie-
tatea zeilor ; o ființă aripată, ușoară, '
carnea mileniilor". (Carnea mileniilor). Această
conștiință a contopirii într-un întreg necuprins
nu poate avea decît o consecință : dincolo de
scepticismul față de semnificația actelor izo-
late se conturează tendința suprapunerii pro-
priilor linii de forță, a propriilor obsesii, pes-
te liniile de forță ale universului, peste prin-
cipiile care-i guvernează ordinea : „Din cerul
de purpură,	cred și-acum, că m-au tras
albe degete.	Ce-aș fi fost altfel ? Un mic
virtej în carnea dulce a iluziei. Așa. uite.-s
firul de purpură ; iubirea, gloria, mireasma
zăpezii. Și viețuiesc ghemuit de voluptate
și scîrbă într-un cring plin de îngeri Ca
mîine insă voi alerga prin istoria universa-
lă s-o însemn, s-o povestesc, să-i dau sens”.
(Cerul de purpură). Dacă nu mă înșel s-ar pu-
tea recunoaște aici ceva din bătaia de aripă a
poeziei unui Vasko Popa ; lucrurile importante,
de căpetenie pentru universul autorului, sînt
ascunse în spatele unor lucruri și gesturi mici,
a unor jocuri în aparență de toată naivitatea.
Ironia apare inevitabil : ea pune la punct —
adică retează patosul, refuză retorica. Nu o
dată în poezia de azi rolul lui Don Quijote
este jucat de Sancho Panza. Vasile Mihăescu
se grăbește să spulbere o astfel de senzație, an-
ticipînd-o: „Eu sînt valetul lui Schopenhauer"
se declară el, fără echivoc. Ce-ar putea face un
astfel de „valet", in ce relații se află el cu
maestrul său, aflăm în continuare : „In locu-i
port / botine și hîrțoage, halat mimat de
molii, în locu-i port chelia princiară (...)
și riduri, și mușchii fleșcăiți. Iar el. Scho-
penhauer ? Proaspăt, frumos și dulce ca
sfîrcul zăpezii ; soare-n amurg...”. Și cred că
se mai află aici, ascuns, un sens: maeștrii fi-
ind undeva, „într-un amurg”, discipolilor le
rămîne să joace tragicomedia „istoriei valeți-
lor filosofiei". Dacă poezia lui Vasile Mihă-
escu ar avea o mai mare audiență formula
ar putea fi una din cele care fac carieră...
Oricum, și așa, ea spune destule, în primul
rînd, firește, despre autorul ei, despre viziu-
nea sa. M-aș opri și la altă poezie care mar-
chează, într-o anumită măsură, interesele filo-
sofice ale autorului : Manuscrisul eternei reîn-
toarceri. Cunoscuta formulă a „eternei reîn-
toarceri" este pusă aici în fruntea răspunsului
la una din veșnicele întrebări ale poeziei : ce
rămîne din noi după moarte, cum putem su-
praviețui inevitabilului sfîrșit : „Sigur că mă
voi stinge. Va rămîne-n urma-mi o cica-
trice de ninsoare abia vizibilă printre pla-
neți, ' o zgîrietură ușoară pe obrazul cosmo-
sului. . .". Adăugind alte fragmente, în aceeași
măsură semnificative („Deci amăgire se chea-
mă purpura caleașcă în care călătorim
urmăriți de ninsoare". — Caleașca purpurie :
„Numai haină de aripi n-am avut, numai
un așa destin mi-a scăpat". — Gingașul in-
strument), putem deduce programul pe care
Vasile Mihăescu, aflat într-un moment ascen-
dent al carierei sale poetice (ne-o dovedește
volumul de față). își propune să-1 materiali-
zeze în scrisul său.
Constantin PRICOF
Nicolae Prelipceanu : Arma anatomică, Ed.
Eminescu, 1985.
Vasile Mihăescu : Anonim cu ceas de buzu-
nar, Ed. Junimea, 1985.
analiza sintezelor
DEOCAMDATĂ EZITANT. îngrijorător de i-
negală, această carte a lui Adrian Dinu Ra-
chieru ! Teza ei e o evidență, de o simplitate. . .
strigătoare la cer. Suntem între Orient și Occi-
dent, așadar spiritualitatea noastră va reprezenta
o sinteză între cele două pulsiuni posibile. Ni-
mic contestabil, nimic original. Cele două uși
sunt demult deschise și A. D. Rachieru nu
scoate ceva nou din curentul creat între ele.
Partea teoretică a cărții, cuprinsă în prima și
ultima secțiune, nu face decît să compileze onest
si desltul de clar (nu întotdeauna: nu-1 pot, de
pildă în nici un chip pricepe pe A.D.R. cînd
vorbește despre „deschiderea noastră alternativă
spre Orientul pragmatic sau Răsăritul metafi-
zic", la p. 238 ; tiparul ?) contribuții de toată
mîna, selectivitatea axiologică fiind grațios înlo-
cuită de o mare larghețe colegială, cam sala-
malecoasă. Astfel, si I. F. Bociort, și Noica. și
Actor Silvestri, si M. Eliade, și Ionel Achim,
și E. Papu, și Adela B. lancu. și Mihai Milca,
si Al. Piru, și I. Cheie Pantea, și Irina Pe-
traș, și George Radu, și Rebreanu și mulți
mulți alții sunt folosiți spre a dovedi că 1 și
cu 1 fac 2.
Urmează o amplă secțiune de apărare a pro-
toeronismului, gazetărească, solemnă, dar steri-
lă, întrucit nu aduce nimic în plus față de
„mesele rotunde" reproduse de M. Ungheanu în
Exactitatea admirației. Cu frenezie da suporter,
A. D. Rachieru nu face decît să încerce a con-
cilia pozițiile. Ei citează și aici cu nemiluita,
dar iactanța sa diplomatic-avocațială nu iese dir
generalități. Nu sunt un adversar a priori al
ideii protocroniste. Mi se pare clar ca lumina
zilei că un popor vechi și cuminte ca al nostru
a imitat, in cultura sa, linele lucruri, după cum
pe altele le-a inventat, din proprie inițiativă.
Aceste invenții se numesc protocronism? Foarte
bine. Să le scoatem la iveală. în spiritul adevă-
rului. Dar fără să uităm că, in artă, nu cine
a avut primul ideea contează, ci acela care a
impus-o. Edouard Dujardin a descoperit ba a și
teoretizat monologul interior (Franța are deci
protoeronia ei, aici !) dar Joyce a făcut din el
capodoperă. Majoritatea priorităților, protocro-
nismelor. de acest fel pot fi invocate doar ca
simple amendamente erudite de istorie literară.
A te împăuna, megaloman, ca întemeietor, pe
asemenea bază, trădează complexul celui care
se crede neluat în seamă și suferă pentru asta.
Or. noi avem mari valori, și nu cred că trebuii
să stăm, febrili, cu ochii la top-uriie Europei,
cu inima cit un purice : dacă, vai, ni se omolo-
ghează sau nu „recordurile". Eminescu nu l-a
inventat, dar e un titan al romantismului. Nu-1
știe — încă — Europa ? Cu atit mai rău pen-
tru ea, nu pentru noi ! In absolut, el există, de
neclintit, Tristan Tzara a „inventat”. E și recu-
noscut. Ei, și ? Tot o valoare măruntă rămîne
Acesta e riscul protocronismului. Intiietățile se
constată și ratifică, de la caz la caz, dar nu
pot susține o teorie. Și, în fond, mai mult de-
cît o chestiune cărturărească, este Una de pro-
pagandă a culturii : descoperirile priorităților
noastre incontestabile trebuie exportate, abil si
intensiv. Revenind la A. D. Ra-hieru: el pre
tinde că protocronismul a contribuit Ia recuce-
rirea tradiției noastre. Posibil. Dar trebuia de-
monstrat. Lipsa exemplelor cantonează perora-
ția sa în zona bunelor intenții.
Lucrurile interesante sunt de găsit în centrul
cărții compus din patru tetrade, ilustrir.d res-
pectiv : sinte» (Cântemir. Heliade, lorga. M.
Eliade*., „orientul- (Filimon, Sadoveanu E. Bar-
bu. F. N.-agu), autohton ia (Rebreanu. Preda. N< .
ca. Paul Ar.gheb i -occxîentul* (Lov .: ■ x u. Ca.
mii Petrescu, D. R. Popescu. Bălăiță). încadra.
rîL- nu-s refutabile. dar nici relevante ; merg.
Analizele con crete sunt si ele foarte diferit;*
spațial, metodologic și valoric, de Ia însemnările
vădit superficiale despre M. Eliade sau P. An-
ghel pînă la studiul groscior asupra lui Sado-
veanu. Despre acesta din urmă, A. D. Rachieru
scrie pagini utile, pătrunzătoare, t ind e la c-
bieit stilul său are o elasticitate metalică, tă-
ioasă, operînd secționări precise : -Cu volup.
tate de filolog. E. Barbu cultivă stilul «arheo-
logic-, atent la zăcămintele limbii (127). „realis-
mul său e bolnav de lirism" (129). Dar că Săp-
tămina nebunilor e o „sărbătoare a lecturii",
parcă am mai citit undeva. . . D.R P. e „un seri*
tor dc fibră meridională adoptmd tehnica faulk-
ncriană" <217'. el e. după părerea deloc blajină
a lui A. D Rachieru, autor al unei „proze lo-
gorcic»" (234i. a cărei „lectură, recunosc, e in-
comodă* (225)...
Ceea ce insă mi se pare eminamente bizar,
în cartea lui A. D. Rachieru, este încercarea le
a decela constante si tipologii ale spiritualități
românești în absenta unora din cei mai mari
creatori. Cum să ajungi la esențe, cind lipsesc
Eminescu. Creangă. Caragiale. Macedonski, Ar-
ghezi, Călinescu ? Această gravă carență arun-
că o umbră de arbitrariu (recenzii pretențios
grupate) asupra lucrării lui A. D. Rachieru. Ma:
sunt si alte umbre. Unele afirmatii sunt necon-
trolate si incontrolabile: Eugen Barbu „visează
să facă din propria.i viață o capodoperă" (142).
Altele sunt banalități flagrante : ..Autorul lui
Ion este ctitorul romanului românesc" (163) sau
panseuri debile : „E drept, pălăvrăgeala nu ex
clude filosofarea, dar nici n.o presupune* (140).
A. D. Rachieru scapă naivități care suroried :
„Dar Groapa nu e primul roman al lui E.B,
cum am citit undeva" (136); polemizăm cu a-
nalfabetii ? ! si elevii cunosc biobliografia lu'.
Barbu. Uneori eseistul e de n jenantă precau-
ție smerită : „Dar chiar supărindu-1 pe autor,
voi recunoaște că am citit capodopera in con-
textul literaturii mahalalei, de unde n-are dc
ce a fi scoasă" (138). alteori, dimpotrivă, lipsa
de precauție îl duce la penibile ofense în bloc:
„Ne putem chiar intreba dacă însăși critica
noastră este pregătită să recepționeze n aseme-
nea construcție* (ciclul romanesc al lui Paul
Anghel). Și de ce. pasămite, n-ar fi ? Nu e
critica noastră destul de matură pentru a înțe-
lege această operă ? (Nostim e că nici A.D.R.
n-o comentează, mulțumindu-se, la capitolul Paul
Anghel să discute o cărțulie, pasionantă alt-
minteri, dar foarte subțire, a aceluia). In fine,
trebuie să spun că, abandonînd păgubos stilul
sever neologic care-1 prinde. A. D. Rachieru
tînjește după metaforă, și ceea ce elaborează în
acest sens cade în prețiozitate și verbiaj, dacă
nu chiar in ridicol („literatura noastră /.../
călătorește cu amintiri folclorice, liftul cultu-
ral coboară în substrat", 63 ; E. Barbu va fi, la
„judecata de apoi a literaților", „printre flaute
si chimvale, troienit cu pene de serafim*, 125).
Frînele sunt cu totul scăpate în pasajele despre
Preda, unde se emit bombastice patetismp d"
necrolog fără miez : „Cutreierat de neliniști,
Preda ne.a dăruit odihna (______) El a fost printre-
noi îmbogățindu-ne lumea (...) Timpul n-a
mai fost răbdător, ni l-a luat pe M.P. pentru
odihna cea lungă (...) Lunga lui zbuciumară
s-a stins in somnul lucrurilor, o dată cu in
cendiile unei conștiințe neliniștite, măcinată de
întrebări si obsesii" (169), „M.P. a trăit la tem-
peratura incendiului înalt al conștiinței" (177,
etc.
Analist capabil, modest teoretician, A. D. Ra-
chieru nu si-a găsit încă drumul, iar în pri-
vința resurselor și stilului e deocamdată ezi
tant.
L'N CRITIC PUTERNIC. „Sociologiști “și „nsi-
hologisti", vă regăsesc pretutindeni ! îmi venea
să exclam sainte-beuvian după lectura opului de
două kilograme (726 de pagini) al lui Cornel
Ungureanu, carte care — nu mă rabdă inima
să lungesc vorba — este aproape un eveniment
literar.
Talentul criticului timișorean (n. la 3 aug
1943, Lugoj) ne era demult învederat, mirarea
ar fi fariseică — totuși, ca orice creator aflat
în plină explozie de sine, el a depășit așteptările
oferind un tom de o mare temeinicie. Dacă nu
mă înșel, e al cincilea pe care-1 tipărește (La
umbra cărților în floare. Facla, 19/5 ; Proză si
reflexivitate, Eminescu, 1977 ; Contextul operei,
C.R., 1978 ; Imediata noastră apropiere. Facla.
1980).
Acest abia prim volum, „Cucerirea tradiției",
se ocupă de prozatorii marcanți care au scris
după ’44, pînă la cei „care debutează în 1965,
important an de graniță al culturii noastre" •
(p. 10): Sadoveanu, Camil Petrescu, Călinescu,
Z. Stancu, Bogza L. Fulga, Preda, Barbu, T.
Popovici, V. Voiculescu, D. R. P., F. Neagu, V.
Rebreanu, Velea, Bănulescu, Titel, Buzura,
Balaiță, Breban, Cosașu, Mazilu, Băieșu. P. An-
ghel, Lăncrănjan, Sălcudeanu, Țoiu, Sararu. Cum
se vede, nu e o istorie, ci o selecție de valori
certe, decantate de timp. Cornel Ungureanu își
refuză succesul ușor pe care i l-ar fi garantat
luarea în tărbacă a prozelor, caduce azi, dar
zdravăn slăvite in epocă, ale unor autori ea
1. Ludo, Vaida, I. Călugăru, I. Istrati, F. Mun-
teanu, E. Camilar, V. Em. Galan, D. Mircea. Cri-
ticul îi ignoră, pomenindu-i doar vag in treacăt
(consider totuși că Iulian Vesper merita o men-
țiune), dedieîndu-se numai vârfurilor, celor care
au rămas. C. Ungureanu nu se pierde în clasi-
ficări. ci, procedînd monografic, urmează un
criteriu quasi-cronologic. Elementele biografice
ale autorilor tratați sunt reduse la minimum,
cite un fapt, cîte o aluzie ici-colo, portretistica
fizică e cu totul absentă — ceea ce reprezintă
încă o curajoasă renunțare la atractivitatea su-
perficial. C. Ungureanu iși asumă ascetica so-
brietate de a înainta numai prin jungla tex.
telor. Și totuși, epoca trăiește în cartea sa. Cri-
ticul nu se sfiește să se strecoare, cînd trebuie,
și în culisele literare ale vremurilor, coboară
în magma fierbindă a revistelor, deschide ușile
redacțiilor și ale congreselor scriitoricești.
Admirabilă e în acest tom egalitatea cu sine,
omogenitatea tensiunii analitice. Totul pare citi;
mai deunăzi. Parcurgind zeci și zeci de romane
și nuvele criticul nu dă nici un semn de le-
hamite, e mereu atent, agil răzbătător. Texte
despre care s-au scris mormane de articole șl
chiar cărți apar, in analizele sale, proaspete si
demne de interes. Criticul bun dă fosforescență
textului. O begată varietate și o strictă fan
tezie a unghiurilor de vedere prezidează între-
prinderea lui C. Ungureanu. Plecind cu cîteva
idei pre-concepirte, dar nu dogme, ci ustensile
suple (grila psiho-sociologică ; încadrarea ope-
relor in context est-european ; depistarea, pe
linie Jung — Bachelard-iană. a simbolurilor
productive), criticul abordează fiecare pisc pe
versantul cel mai adecvat. Nu-i scutește pe „co-
l .si" (Sadoveanu, Camil, Călinescu) de ironii
pentru paginile lor firave din acei ani, cărora
le caută insă și le află cu sagacitate explicații.
Pentru a-1 înțelege pe Z. Stancu, descinde larg
ia furnicarul interbelic, la revistele pe care
scriitorul le făcuse. „Botnița* din Desculț e jus-
tiLcată prin aceea că -Z Stancu nu este un
documentarist ci un autor pentru care romanul
constituie o «armă de luptă»- (137). Geo Bogza,
în ciuda „ciudatelor ezitări ale deceniului al
“■aselea" (175), e situat la locul de cinste cuve-
ni*., văzut ca lider al unui timp frămintat, in
care „reportajul* (Malraux. Cehne) atingea cui-
mile literaturii. Criticul scoate tot ce este bun
dm miile de pagini ale lui L. Fulga, care
„n-are vocația invenției epice" (185) Titus Popo-
vici e citit (și) Prin filmele sale și prin para-
lelismul cu fostul partener de dublu, Francisc
Munteanu. La Buzura este observată acea „vo-
ce a farsei care anulează discursul grav al ro-
manului* (547). Capitolul despre Lumea in două
zile cred că este cel mai bun lucru care s-a
scris despre acest roman singular. Radu Co-
sasu e „descifrat* (și) prin prisma teoriei jo-
cului și spectacolului (alea, agon) a lui R. Caii,
lois ; Supraviețuirile „reprezintă cea mai com-
pletă dare de seamă asupra literaturii deceniu-
lui al șaselea*. (615)
N-am loc să trec în revistă analizele lui C.
Ungureanu. dar constat, generic, că ele păs-
trează mereu contactul anteic și cartezian cu
miezul textelor, chiar și atunci cînd purced la
rafinate subtilități (la Princcpele lui Barbu ;
i-aș reproșa însă, aici, autorului că n-a radio-
grafiat cu aceeași minuție și Săptămîna nebu-
nilor, expediind-o în două pagini ; eu o gă-
sesc superioară Princepelui parabola fiind mai
acut vitală). Liber de spaima „bibliografiei", C.
Ungureanu este totuși deferent cu predecesorii
profitabili (nu mulți : Manolescu, M. Martin,
Balotă, Dimisianu, Steinhardt, Simion, Unghea-
nu, Regman); în rare cazuri, el chiar adoptă
provizoriu punctul de vedere al confratelui (M.
Martin pentru Bogza, Regman pentru Fănuș sau
T. Popovici). cu receptivitatea și siguranța de
sine a celui ce știe că dacă altul intră pe ușă,
el nu trebuie să iasă pe fereastră.
Programatic — spuneam — C. Ungureanu fa-
ce apropieri de literaturile est-europene, teza
sa fiind că „ne putem explica mai bine prin
comparație cu aceste literaturi" (393) decît cu
cele: americană, engleză, franceză germană,
spaniolă. Fără să fiu întru totul convins, sunt
obligat să remarc că, în aplicații, în compara-
tismele generate, C. Ungureanu păstrează echi-
librul, este plauzibil si eficace. Eroii lui T. Po-
povici sunt alăturați de cei ai unor Hrabal,
Boli, Grass, H. Bazin ; verva lui D.R.P. are
afinități cu Mrozek, Kundera. Stoișin, Axionov,
simbolistica sa are înrudiri cu cea a cineastu-
lui Wajda; metafora podului (care, alături de
cea a casei, străbate întreg opul lui C.U.) la
acest scriitor prezintă asemănări cu Andrici, Se-
limovici, Iwaszkiewicz, Stanev, D. Tibor ; cutare
text de F. Neagu amintește de Șukșin etc. Sunt
ferestre deschise oportun, aducînd aer proaspăt
în comparatistica noastră.
Cartea nu e impecabilă. M-a nemulțumit o
anume „dezordine" în unele capitole (Preda,
D. R. P.) în care demersul, fertil în sine, par-
curge o traiectorie obositor zigzagată, fără de
logică; după cum am regretat, pe alocuri, scă-
derea intransigenței axiologice pe măsura apro-
pierii de prezent: analizele sunt fine, dar aș
fi dorit verdicte mai tranșante asupra unora
dintre cărțile slabe ale contemporanilor. Ironia
trebuia egal distribuită între ’48 și ’65, fără nici
o amabilă escamotare, fără nici o voită amau-
rosis litteraria.
Dar ceea ce este valid și impunător domină,
și de aceea cu vanitoasa bucurie că azi cînd scriu,
sunt primul care jubilează, conchid că Proza
românească de azi consacră un critic herculean,
cu o mare forță de forare și de cuprindere.
Eugen Simion, Gh. Grigureu, Marian Popa —
lărgiți rîndurile, aveți un nou coleg!
,G. P.
Adrian Dinu Rachieru, Vocația sintezei — E-
seuri asupra spiritualității românești, Facla.
1985.
Cornel Ungureanu, Proza românească de azi,
C.R., 1985.
11 — Convorbiri literare
contexte
un destin sumă
Citesc cu oarecare intirzierc o carte în care
este evocat Lucian Blaga, un alt hronic
al vîrstelor sale biologice și intelectual»-:
copil, adolescent, tinăr îndrăgostit, bărbat in
floarea vîrstei si în plină maturitate a creației,
sexagenar; elev, student, diplomat, academician,
profesor universitar, simplu cercetător la Insti-
tutul de istorie al Filialei Academiei din Cluj-
Napoca. în paginile cărții se înșiruie ca într-o
galerie a unui pictor naiv de o expresivitate
frustă și de o sinceritate cuceritoare portretele
rudelor apropiate ale poetului. Toate cîte țin
de existența terestră a marelui om se încheie in
cimitirul din satul natal, Lancrăm. alături de
strămoși (ce cult al strămoșilor avea Blaga, ce
conștiință a rădăcinilor lor multimilenare au
toți românii de pe pămintul transilvan !) în-
tr-un loc pe care și-I alesese singur. O biogra-
fie nu cu totul neobișnuită în niște momente ale
ei, un destin care capătă însă valoare simbo-
lică și. mai presus de fapte, intimplări. inăl
țări, coborîri, vicisitudini, izbinzi și infringeri
povestite simplu, cu cădură și emoție reținută,
stăruie această aură simbolică a unui destin-
sumă. Acest volum intitulat Cu Lucian Blaga
semnat de I.elia Rugescu (nepoata poetului si
filosofului, fiica surorii sale Letiția Blaga. de-
venită prin căsătorie Pavel) a apărut la Edi-
tura Dacia. în paranteză fie zis, nimic mai ni-
merit pentru o serie ca Tesitimonia decit de a
include asemenea amintiri. Deși, dincolo de pr>.
mirea.. - lirică ne care i-o face în prefață scrii
torul Aurel Rău, manuscrisul nu a fost
onorat așa cum se cuvenea: hirtia este, cum să
zic, de o calitate subculturală; în cimpul ei ico
nografia si documentele oferite de memorialistă
nu numai că nu sînt puse cît de cit în valoare,
dar ies pur și simplu stîlcite.
Cărți de o atare factură sînt, poate, din mai
multe motive, greu de editat, dar si mai greu
de comentat. Fără a arunca nici un fel de um
bră asupra oportunității lor într-o cultură, ci
dimpotrivă, le parcurgem mai mult sau mai
puțin bănuitori. Cită autenticitate si pină unde
merge obiectivitatea autorului? l'nde încep-
subiectivitatea, subiectivitatea necesară, pentru
că — asa cum observa odată un ilustru profe-
sor, autodefinindu.se ca memorialist — de vre-
me ce eu vorbesc desore cineva, evocindu.l.
nu se poate ca. implicit, să nu proiectez asu-
pra propria-mi viziune si să nu vorbesc si des-
pre mine.
De la prima pagină si pină la arborele ge-
nealogic care încheie volumul Leliei Rugescu
citim cronica (desigur, condensată) a unei fa-
milii, o famili- scoasă dintr-odată din cvasia-
nonimat și pusă in lumina strălucitoare a spi
ritului unei personalități excepționale. Pare că
toată ascendența scriitorului si filosofului Lu-
cian Blaga nu a existat decît in vederea unui
singur scop: apariția sa. însusi autorul Hroni-
cului. . .. de altfel întotdeauna (de la vîrstă fra-
gedă) conștient de valoarea si menir-a lui. bo-
tărît să se consacre toată viata -blestematei*
sale opere (epitetul pus în ghilimele ii aparți-
ne: îl găsim într-o scrisoare reprodusă în carte)
lasă imoresia, în diverse împrejurări, că are
această idee, poate chiar convingere.
Dar în monotonia do neuitat a depanării a.
mîntirilor de către o ființă pentru care Lucian
Blaga a nutrit — scrisorile o atestă — o sta-
tornică și tandră iubire frățească, apare ia un
moment dat, spre final, scena surprinzătoare,
scena tare care ridică temperatura unei nara-
țiuni cuminți, străbătută de firească nostalgie,
și așa-zicînd obiective, la incandescența marilor
ficțiuni, a marilor drame. Mărturisesc că as.
teptam episodul, fără însă să am vreun semn că
el va șî apărea. Protagonistă — Veturia Goga
vară de gradul doi a lui Lucian Blaga. figurind
Ia capitolul cu titlul cel mai anodin (ca si ti-
tlul întregii cărți de altfel). Alte rude dir. fa-
milia Blaga.
Ne aflăm Ia Ciucea, cu vreo trei ani înainte
de moartea celei ce devenise demult un personaj
de roman, stăpină absolută, cum relatează me-
morialista, pe un „domeniu* aidoma „unei mici
curți princiare din Germania de odinioară".
Aici se produce în fiecare zi un ;ne. grotesc si
sublim totodată, „de-a grandoarea*. Veturia Go-
ga, o bătrînă îmbrăcată în negru, „cu toiagul
înalt, voit tăiat ca din bardă, dintr-o bucată de
creangă groasă", străbătînd în fruntea grupu-
rilor de vizitatori aleile parcului Muzeului
Octavian Goga la construcția căruia a lucrat,
cățărîndu-Sc temerar pe schele, cu o ambiție
ce o înnobilează cu adevărat, un sir lung de
ani; apoi dînd ordine precise șî severe, inclusiv
șefului postului de miliție, care, cu o superbă
candoare, intră în acest joc irezistibil, raportin-
du-i solemn întîmplările, evenimentele mai de-
osebite de pe raza localității și adresindu-i-se
cu: „Am înțeles, să trăiți, doamnă prim minis-
tru !“. înghețat, la prima vedere, intr-un timp
revolut, personajul sare de fapt din istorie si
rămîne suspendat, incit nici măcar mausoleul
la care a trudit cu o tenacitate demnă de un
meșter Manole feminin nu îl mai leagă de con-
tingent. Limitele realului sînt sparte si ne trezim,
parcă, pentru cîteva clipe, in lumea plină de
mistere a unui roman din cclălat veac. Dar pînă
și ficțiunea refuză atmosfera și personajul pen-
tru că totul e atît de insolit, incit pare con.
trafăcut. Scena grupului de tineri vizitatori cu-
rioși și mai ales prezentarea mindră pe care
amfitrioana o face Letiției : „Iar dinsa este ne-
poata lui Lucian Blaga", în fine, răspunsul la
întrebarea cuiva ; „Cum, sînteți rude ?“ — „Da.
sîntem o familie" (s.m.) sînt pe deplin elocven-
te că spiritul tutelar al familiei nu e altul decît
Lucian Blaga. Chiar la Ciucea, la „curțile" lui
Octavian Goga, o bancă pe care a stat autorul
Poemelor luminii a căpătat denumirea de „ban-
ca lui Lucian Blaga", precum „Teiul lui Emi-
nescu" din Copoul Iașilor. Și ea aparține deși,
gur Veturiei Goga, fiindcă cine altcineva ar fi
putut da asemenea nume într-un univers care
nu permite nici o ingerință și nici o atingere ?
Spectacolul de la Ciucea (surprins într-o a-
parent altă latură a sa cu ani în urmă de Eca-
terina Oproiu, autoarea unui memorabil, an-
tologic, reportaj-interviu cu Veturia Goga) si
protagonista Iui sînt infinit mai convingătoare
și mai definitorii pentru biografia unei familii,
cu un destin într.adevăr neobișnuit, decît orice
arbore genealogic, oricît de riguros și de or-
golios ar fi el întocmit...
Constantin COROIU
DOINA POPA : „Apelul de seară”
De la bun început, vreau să spun că volu-
mul de debut al Doinei Popa (Apelul de
seară, Ed. Albatros, 1985) este un roman
care atestă o mină sigură de prozator. Seriozi-
tatea lecturilor, maturitatea propriei experien-
țe existențiale, darul stăpinirii mijloacelor ar-
tistice sînt date ce se impun cititorului chiar
la o lectură superifeială. D.P., întrucît are ce
spune, e mai puțin preocupată, din fericire, de
tehnicile experimentale vehiculate de teoria - i
practica romanului de ultimă oră. Dar e
interesată să contureze personaje și con-
flicte adevărate, să surprindă viața în gale-
riile cele mai profunde în care obișnuiești' să
se ascundă.
Romanul e, în principal, alcătuit din trei fire
epice, din „povestea" a trei destine diferite care
— nu se putea altfel — au puncte de tangență.
Călin, Cristian Pleșa și Irina, soția lui, sînt pri-
viți de un același narator, care nu spune mai
mult decît „ce vede" (dar căruia, totuși, îi sca-
pă uneori cite o nefericită remarcă moraliza-
toare, de genul : „intenționaseră — părinții, n.m
— s-o frusteze de o anume beție a simțurilor,
confundată cu fericirea", p. 38).
Deși Căiin e un bărbat funciarmente melan-
colic, și abulic, tocmai el e ales de narator să
„contacteze" celelalte personaje, înlesnindu-le ie.
șirea din neant. Ființa, apariția lui sînt atît de
convingătoare, incit te duc cu gindul la cineva
care, părăsit intr-o hală plină de mașinării in-
fernale, mai întii din fntimplare, apoi din cu.
riozitate. spaimă, panică, și. in final, purtat
de un virtej incontrolabil, atinge butoanele a-
cestor mașinării declanșînd o suită de zgomote
si reacții in lanț, imprevizibile, și, pînă la un
punct, catastrofale. Din „intimplare". Calm se
implică în destinul familiei Pleșa (ușor nevero-
similă. totuși atitudinea moralizatoare a timi-
dului Calm față de impulsivul Cristian, mai ales
că pictorul l-a ignorat pînă atunci complet, ne-
știindu-i nici măcar meseria și preocupările e-
sențiale); din „intimplare- se lasă prins in mre-
je de pedagogă ; o intimplare stupidă — rănirea
elevului Ghilea — il face victima unor in-
curcături care i-ar fi putut modifica total des-
tinul fără prompta intervenție a lucidei și prac-
ticei Carmen.
Irina, soția dezabuzatâ și dezorientată a pic-
torului P’eșa (singurul personaj „cu viitor" din
romani, deci înfățișată pe multe pagini din car-
te. trezește interesul mai ales prin calitatea sa
de oglindă a lui Pleșa. Paradoxal, cu Joată me
teorica sa apariție (directă) în epica Apelului
de seară. Cristian e cel mai pregnant și cel mai
prezent personaj, întrucît toate celelalte sînt
mereu preocupate și vorbesc mereu despre el,
ii „reflectă" imaginea atit de complexă din tot
felul de unghiuri. Perfect verosimil în compor-
tarea sa discordantă, justificlnd fascinația pe
care o exercită in jur, volatilizat misterios si
cam romantic de autoare în final, pictorul (ca-
re mai are „frați- In literatura română și uni-
versală) este un personaj „memorabil".
Există stlngăcii in roman (dintr-o anumită
lăcomie, autoarea aglomerează, uneori pe un
spațiu restrins. mai multe biografii, pe care
nu se îndură să le expedieze într-o frază) dar
mult mai multe sînt paginile excelent scrise :
descrierea mamei, neliniștea lui Călin vizavi de
boala elevului Ghilea, slăbiciunea cu care tină-
rul se lasă șantajat de familia bolnavului, întîl-
nirea Irinei cu tatăl ei, a Măriei Ghilea (per-
sonaj prins din cîteva tușe) cu pedagogul etc.
Doina Popa are darul observației pătrunzătoare,
care reține detaliul individualizaut. purtător de
esență ; multe psihologii sînt revelate cu deose-
bită intuiție, capacitate care, cred eu, carac-
terizează numai pe cei aleși. Doina Popa și-a
ciștigat în mine un cititor fidel.
Mariana CODRUȚ
„Un veac de poezie aromână"
C onsecvență si o fermitate dintre cele mai
puțin obișnuite dovedește și de această
dată Hristu Cândroveanu, oferind. Împre-
ună cu Kira lorgoveanu, o amplă antologie a
poeziei aromânești culte. Firava culegere de a.
cum un deceniu a fost amplificată, numărul au-
torilor a sporit, textele sint mult mai diverse- si
mai reprezentative, aparatul critic — substan-
țial îmbunătățit. Omagial din acest volum este
doar titlul, antologia fiind realizată la un nivel
deosebit. Se impune astfel poeziei române--;i
moderne un univers distinct, cu rezonanțe par-
ticulare, care completează un peisaj oricum di-
vers. Drept este că nu poate fi vorba de o
lirică ieșită, valoric, din comun. Afectiv, desi-
gur, lucrurile pot fi privite și altcum, așa cum
precizează chiar Hristu Cândroveanu. Insă pen-
tru cititorul obișnuit de limbă literară, poezia
aromânească vine cu un substanțial spor de o-
riginalitate din punctul de vedere al unei con-
cepții de viață neașteptat de captivante și de
pitorești. Nu am in vedere pitorescul dialectal,
care, de regulă, țintește efecte facile, de supra-
față, ci pe acela pe care il dau imaginile de-
seori fruste, aproape păgine în nuditatea lor ne.
transfigurată. As aprecia, de aceea, in mod deo-
sebit versurile lui Constantin Belimace, dintre
care unele inedite (nu se precizează totuși unde
se află originalele), ale iui Nlurnu, ale lui Num
Tulliu. Este greu insă de făcut o selecție, pen-
tru că fiecare dintre poeții dialectali aromâni
vine cu o personalitate bine conturată, ca Bat-
zaria, Beza și alții. O surpriză o constituie ti-
părirea pentru întiia oară integral, a epopei:
Voshopole, datorată lui Leon T. Boga (altfel -i
— Nida Boga), baroc in concepție și realizare,
însă de o incontestabilă valoare documentară și
cu un har aparte al atmosferei. Nu cred că se
mai poate scrie istoria aromânilor fără a fi
invocate si versurile limpezi ale lui Nida Boga.
de un tragism reținut, deseori în genul croni-
carilor moldoveni.
De altfel, atmosfera pare a fi, pentru poeții
din generația mai nouă (Hristu Cândroveanu.
Teohar Mihadaș, Kira lorgoveanu. Nicolae Ca-
ratană) un deziderat, un țel urmărit cu pasiu-
ne, fără a fi însă vorba de un artificiu livresc
Continuitate există intre generațiile de poeți
aromâni, de la Belimace, la Todex: un sentiment
copleșitor al părăsirii. „Dimîndarea* lui Costa
Belimace, ca si „Hoara" aceluiași mi se par cele
mai elocvente, deosebit de puternice în trăirea
înstrăinării. Și n-aș zice că snoavele lui Bat-
zaria n-au pornit tot din aceleași genuri senti-
mentale. Este aproape o „jale" existențială, un
fel de perpetuă întoarcere la origini („Torna"
lui Hristu Cândroveanu), o imposibilitate de a
uita („Plîngute" a lui Caratană). Orice poet aro-
mân nu se poate desprinde de colectivitatea
care nu-i îngăduie să-și altereze memoria socia-
lă, cea individuală rămînînd secundă. De aceea
lirica de dragoste a Kirei lorgoveanu ne trimite,
firesc, la „mușatele" lui Belimace și La gestica
de epopee, la „Curnicea", de o — să-i zicem
astfel — inefabilă concretețe. Aceasta mi se pare
nota dominantă, diferența specifică a poeziei
culte aromânești, dacă o punem în paralel, de
pildă, cu aceea bănățeană.
Nu știu în ce măsură poezia dialectală poate
fi considerată neapărat marginală. Cînd însă ea
aduce o atît de inconfundabilă concepție, cum
tute aceea a „xinitiei", apropiată totuși de a
„dorului", îsi cîștigă de la sine un loc de drept.
Și aceasta, cred, au reușit să realizeze Hristu
Cândroveanu și Kira lorgoveanu, eu monumen-
tala antologie a poeziei culte aromânești.
Dan M.ANUCA
EUGENIU SPERANTIA :
„Cartea despre carte"
Cărticica scoasă sub acest titlu de către
Editura Științifică, și Enciclopedică, sub
îngrijirea și cu prefața lui Octavian Che-
țan. reprezintă numai un fragment din manu-
scrisul integral al lucrării Cartea despre carte
sau Eflorescenta spirituală, de circa șase sute
de pagini dactilografiate, aflat in posesia fa-
miliei. O primă formă a acestuia datează de
Prin 1930. dar Eugeniu Sperantia (dintr-a că-
rui opiTă s.au mai tipărit după 1965 : Medali-
oane muzicale, 1966 ; Poezii. 1966 ; Figuri uni-
versitare, 1961; Amintiri din lumea literară,
1967 . Inițiere in poetică, 1968) și-a revăzut si
adăugit necontenit textul, ultimele corecturi pre-
cedînd cu puțin dispariția autorului, după cum
precizează O. Chețan.
Preocupat de resorturile psihologice ale evo-
luției umane (este chiar titlul cărții sale din
1947, apărută La Editura Universității din Ciul
Napoca, dar devenită o raritate). Eugeniu Spe-
rantia le află in 1. puterea de aminare, 2. vo-
ința de valoare și 3. nevoia de comunicare.
In cel de-al doilea factor își are sorgintea se-
tea de lectură: „nevoia de a citit nu e decit o
formă specială a acestei nevoi axiologice" (p.
29). Scrutind conceptul și ideea de carte, auto-
rul trece în revistă clasice definiții. în căutarea
unei imagini a arhetipului. Cartea e „un edi-
ficiu, iar nu o simplă coloană, e un sistem
de ginduri" (p. 37). In capitolul „Ontogeneza sau
embriologia cărții", E. Sperantia cercetează
fazele „zămislirii" acesteia, dintr-un principiu
static: o sumă de cunoștințe, și unul dinamic :
o serie de „întrebări stăruitoare", care „să fi
agitat apele ca tridentul hii Neptun” (p. 47),
catalizatorul fiind aoea „voință de expresie a
valorii" (p. 59). Ontogeneza repetă filogeneza.
istoria unei cărți reface, într-un fel, istoria Căr-
ții. tn acest proces, un rol determinant îl joa-
că, după opinia lui E. Sperantia, influențele,
concept larg, înglobînd tot ceea ce acționează
asupra unui autor, din exterior sau din inte-
rior, de Ia scrierea primului cuvînt și pînă la
punerea ultimului punct al lucrării sale. Ne-
număratele exemple concrete din acest capitol
se constituie în fragmente sugestive ale unei
istorii a ideii de elaborare.
A treia parte a opusculului, „Construcția
cărții", investighează tipurile de creștere a ma-
teriei unei opere, de Ia „scinteia" inițială pină
la capăt. Eugeniu Sperantia nutrește convinge-
rea că ,.o carte scrisă <con amorc» nu poate
lăsa indiferent pe cel care o citește" (p. 103),
el însusi redactîndu-și textul, lucrul e vădit, cil
patos și febrilitate persuasivă. Ce anume îl îm-
pinge pe un om să scrie o carte ? E. Sperantia
găsește două răspunsuri : „voința de evadare
din actual" (p. 10"), și „axiotropismul" (p. 112).
adică goana după valori, voința Eului de a fi
valoare. In fine, în „Drama înfăptuirii", auto-
rul evidențiază contrastul fatal dintre real și
ideal în actul scrierii.
Fragment al unui fragment. Cartea despre
carte a lui Eugeniu Sperantia este o scriere
incitantă, a cărei sigură valoare trebuie căutată
nu atit în speculația teoretică, pe cît în prodi-
gioasa desfășurare de material faptic în arbo
rescențe profunde, declanșînd borgesiene reverii.
P. GEORGE
PETRE SOLOMON :
„Timpul Reprobabil"
Petre Solomon scrie cu dezinvoltură despre
orice. Preferințele sale se îndreaptă spre
viața liniștită de la țară, spre filozofia
omului simplu, pe care o exprimă metaforic, cu
simț al măsurii si uneori cu ironie : „căci, în de-
finitiv, era un om foarte nobil / chiar dacă sin-
gura carte Pe care o citise / vreodată / era
cartea lui de imobil". Mediul acvatic îl tulbură
prin aparenta prăbușire a mării în adîncuri, dar
si prin senzațiile produse de pești la rădăcina
stufului din baltă. întinderea apelor e doar un
pretext pentru concluzia finală : „Viața-i mo-
tafora unui înec". Unele versuri au caracter
descriptiv : veverițele indiferente sparg nuci,
statuile se bronzau la soare, clovnii se distrau
în circuri, corbii în văzduh, dedesubt putea fi
admirat un peisaj cu case de chirpici, urșii pe
Ceahlău, oamenii rămași pe lîngă case. Acci-
dentele din viața rustică sint înregistrate cu
seninătate: „Deodată, vișinul din curte / s.a
prăbușit c-un trosnet peste gard". Alți arbori
dimpotrivă sint neclințiți în fața furtunii : „O.
plopii din terestra de spitaL ce frumoși sînt ei
drepți ' Oricît i-ar suci vîntul. ei rămîn tăcuți
si înțelepți". Cînd încearcă să fie grav, să a-
bordeze una din temele fundamentale și anume
tema morții. se retrage exclamînd : „Degeabt.
despre moarte nu pot scrie". Un portret al poe-
tului schițat din cîteva linii sigure, de cărbune,
se cuvine să fie amintit : „Cu fruntea sus prin
lume trec / Și-mi flutur, iată, pletele cărunți
Așa cum mi-au rămas de la înec". Plăcerea
poetului de a invoca lumea în diferite ipostaze
„trădează" un temperament romantic : „Noap-
tea-! ghicește lunii în cafea ' Iar luna tulburată
se infioară" sau „O lună subțire abia desenată
Lsi scoate secera de arginr. dintr-un nor". II
atrage nu numai universul realist, ci si cel fan.
tastic, cu ieșiri din timp : „Domnul XY îsi scoa-
se ochelarii și nu mai văzu nimic / își scoase
apoi ceasul-brățară. și rămase / în afara timpu-
lui", dar și cu unele elemente fantastice, mai
ales cu strigoi : „între timp cuvintele mai mult
sau mai puțin noi / aleargă pe străzi, fără să
le pese / de nenumărații strigoi" sau cu stări
fantastice mimate : „Fulgerele ies ca strigoii '
— Din beznă pe cer / E și aceasta o stare".
Motivul umbrei, cu tenta lut tragică, apare in
cîteva locuri, exprimat direct sau indirect :
„Dar pe pămint mi-e umbra și o port / Ca p<-
un steag, pe care mi-s înscrise / / Ciolanele șj
hîdul cap de mort". Uneori universul intim este
populat de animale cu mișcări grațioase : „Fe-
reastra mi se umple de ninsori / prin care
trece negru ca asfaltul / Motanul meu, ce-și
cumpănește saltul / Cu mușchii încordați ca niș-
te sfori". Petre Solomon tulburat de scurgerea
vremii se mulțumește să constate : „Ora era
exactă și imperturbabilă / Cum nu puteam fi
în vecii vecilor, noi...".
George BADARAU
ROMULUS TODORAN :
„Contribuții de dialectologie
română"
Profesorul Romulus Todoran este unul din-
tre cei mai apreciați dialectologi contem-
porani, autor a numeroase studii și articole
publicate în reviste de specialitate sau în vo-
lume colective, în parte republicate în volumul
său Contribuții de. dialectologie română. Struc-
turat în cinei capitole (Probleme generale. Fo-
netică, Gramatică, Lexicologie, Din istoria dia.
lectologiei române), volumul cuprinde scrieri din-
tre care multe s-au bucurat, încă de la apariție»
de atenția specialiștilor. Articolul Cu privire Ia
o problemă de lingvistică in discuție : limbă și
dialect, a fost publicat in timpul unor aprinse
discuții de clarificare a criteriilor de delimitare-
a limbii de dialect. Articolul, polemic în bună
măsură, impune termenii dialect tipic (conver-
gent) Și dialectic atipic (divergent), neagă argu-
mentat existența unor limbi desprinse din ro-
mâna comună (aromâna, meglenoromâna și •->-
troromâna). Precizia argumentației și logica ex-
punerii au avut puterea să impună atunci, în
1956, un tînăr lingvist din școala lui Sextil Pus-
cariu. Discuția a fost reluată în articolul Cî-
teva observații cu privire la problema delimi-
tării dintre limbă și dialect (1960). unde sînt
combătute, ca și în articolul precedent, opinii
ale acad. Al. Graur, de data aceasta din varian-
ta nouă a volumului Studii de lingvistică gene,
rală. Autorul precizează. între altele, că nu a
susținut existența unui criteriu al statului în
delimitarea limbii de dialect, așa cum a înțeles
Al. Graur. R. Todoran adaugă acestui articol a
notă în care arată că, după 1960, si alți ling-
viști au admis existența unor limbi desprinse
din româna comună, cu precizarea că Ion Co-
teanu consideră meglenoromâna ca dialect al a-
românei.
Un studiu deosebit de interesant este cel in-
titulat Despre un fenomen fonetic românesc
dialectal : a protonic [trecut la] a, a cărui pri-
mă parte a apărut în 1954. Autorul reia un su-
biect care a mai fost discutat și de alți cer-
cetători, îndeosebi de lorgu Iordan (vezi biblio-
grafia problemei, în volum, p. 32, notele 1 și 2).
Fenomenul este analizat „îndeosebi pe baza
Atlasului lingvistic român I“, prin urmare pe
baza unor informații sigure, iar concluziile, sus.
ținute și prin cele 4 hărți întocmite de autor»
sînt convingătoare, ele corectînd multe afirmații
anterioare. Cea de a doua parte a studiului,
publicată abia acum, în carte, aduce material
• nou, la fel de convingător. In afara concluziilor
cu privire la răspîndirea fenomenului studiat,
la vechimea și la cauzele lui. se desprinde o
concluzie mai generală, aceea cu privire la ne-
cesitatea controlării pe baza Atlasului lingvistic
român a multor afirmații mai vechi. Impor-
tanța A.L.R. în cercetările de lingvistică româ-
nească reiese, de altfel, din toate scrierile prof»
Romulus Todoran.
Și celelalte studii de fonetică, cele de gra-
matică ori cele de lexicologie sînt la fel de-
bogate în material nou și în observații și con-
cluzii de justificat inters. Volumul se încheie-
cu două studii de istorie a dialectologiei, unuț
dedicat lui Severo Pop și altul lui Alexiu Vi-
ciu. Cartea lui Romulus Todoran se încadrează
de pe acum în fondul de bază al cercetărilor
de dialectologie română, fiind un exemplu de
studiere aprofundată a unor capitole din evo-
luția limbii și dialectologiei române.
I. POPESCU-SIRETEANU
PASSIONARIA STOICESCU :
„Cartea picturii”
Passionaria Stoicescu este un execelent me-
diator între micul cititor și universul cu
care îsi propune să-1 familiarizeze pe a-
cesta. în cazul de față, cu pădurea, ambianță
surprinsă în elementele ei definitorii, de faună»
floră, peisaj, totul redat într-un colorit vioi si
cu semnificative trimiteri la ceea ce ne-am o-
bisnuit să numim morala fabulei. în felul a-
cesta, pădurea devine un fel de carte de învă-
țătură, în care sens autoarea îl și previne pe-
micul cititor : „Chiar de pare șugubeață / Car-
tea asta-i o povață / iar citind-o, vei afla / cum
sâ iei ce-i bun în ea". Cu o remarcabilă plas-
ticitate este redat tabloul „personajelor" care-
populează pădurea. Astfel: „La fotograf": „Trei
mistreți / trei rituri roze / au venit să facă-,
poze". Șarpele : „A ieșit prin ierbi, tîrîș / In-
tr-un fulgarin de fîș“. Ciocănitoarea : „Tot con-
sultă / tot ascultă / pomișorii / bolnăviorii /
si prescrie / Pe-o fîșie / pansamente / alifie".
Aceasta, în timp ce : „Plîng ciupercile-n că-
rare / vinete de supărare...".
Passionaria Stoicescu găsește întotdeauna tonul
potrivit, dînd portretelor viață și întîmplărilor
_ haz. Melcul, Fluturele, Pițigoiul, Coțofana»
Huhurezul, Pupăza, Ariciul, Vulpea. Lupul, Ur-
sul, Rîsul se poartă după cum li-e portul, stîr-
nind, prin năzdrăvăniile lor, fantezia copiluluu
si detcrminînd participarea lui afectivă în spri-
jinul biruinței celor buni și al faptelor bune*
împotriva celor răi și a faptelor rele. O undă
de lirism străbate verva, mereu prezentă, unele-
versuri aducînd ecouri din lirica populară, mo
bilizată ad hoc. cu adecvate rezultate. „Ce furi
din poiană ? / Coțofană fană ? Ou de pitpalac r
pentru cozonac, / Și ce-ascunzi, in pripă / Colo-
sub aripă ? z Ou de ciocîrlan. pentru pandis-
pan / Coțofană fană / albă-neagră pană / dar
acolo.n fag / cui strigi cu arțag ? I si pe cine-
bîrîi / cînd pe ramuri cîrîi ? / Cîrrr ! pe puii
mei / trei hoțofănei / prea rup des ghetuțe '
șorțuri și hăinuțe / iar eu mă trudesc / să le-
cîrrr cîrpesc !".
Beneficiind de o grafică plăcută, expresivă
(Stela Crețu) Cartea pădurii are reale calități,
inclusiv pe acela de a fi o plăcută surpriză
pentru micul (și exigentul !) cititor.
Al I FRIDUȘ
Convorbiți literare —
„tinerețea lui don quijote“
avatarurile
logicii
retrospective
La o lună de la plecarea la Paris, timp in
care legătura poștală funcționează perfect.
Sandu, eroul lui Anton. Ilolban din. O
moarte care nu dovedește nimic, nu mai pri-
mește nici un semn de la Irina. Brusc neli-
niștit, eroul încearcă, prin trecerea în revistă
a întregului trecut, să afle adevărul asupra a-
cestei tăceri neașteptate, avînd două ipoteze su-
puse lui tertium non datur: s-a măritat cu al-
tul sau s-a omorît din cauza lui. Din acest plan
al prezentului, naratorul retrăiește povestea de
dragoste, descoperă semnificații anterior negii,
jate se emoționează sub puterea amintirii, dar
mai ales se chinuie la gîndul că nu poate găsi
o explicație unei femei pe care presupunea că
o știe perfect : „O neliniște bruscă mi-a alungat
calmul și mi-a uscat curiozitatea pentru fru-
mos, pe care o socoteam inepuizabilă (...). În-
cerc să mă gîndesc precis Ia Irina, ca să pot
găsi explicația probabilă (lăsînd la o parte vreo
fatalitate a naturii extravagante). Poate că mă
enervează mai mult faptul neputinței logicii
mele decît motivul insuși al întîrzierii scriso-
rii. Cum ? Să nu pot deduce ce-ar fi în stare
să facă Irina în lipsa mea, după ce am trăit
atiția ani în preajma ei și, chiar dacă nu m-am
ocupat special s-o analizez, totuși, o cunosc,
fatal, destul de bine? Să mă gindesc la sărută-
rile disperate din fiecare se.ară, dar și la săru-
tul rece dc la urmă... A evoluat poate? Insă
mi-aduc aminte de mărturisiri tandre care s-au
petrecut in ultimul timp. Și-apoi mai sint încă
atîtea probe care contrazic în timp, sau, chiar
cu înțelesuri inverse, se suprapun. Ca să fiu
sincer, nu pot afirma nimic".
O moarte care nu dovedește nimic, roman pu-
blicat de Anton Holban în 1931, poate fi consi-
derat una dintre cele mai complete radiografii
ale unui element intrinsec literaturii moderne:
avatarurile logicii retrospective. Ca toți marii
analiști, autoscopia dâ la iveală nu numai a-
devâruri de psihologie, ci și intuiții, asupra în-
săși Prozei introspective. Firește, întemeierea
teoretică trebuie căutată în Bergson și Husserl,
ginditorii care au marcat profund literatura se.
colului XX. Conform lui Bergson, timpul se
constituie într-o dimensiune fundamentală a
existenței umane și fiecare clipă prin care îna-
intăm în viitor aduce cu sine o schimbare a
întregului nostru trecut. Cu alte cuvinte, suiș
influența covîrșitoare a prezentului, tot ce am
lăsat in urmă se află într-o continuă, neliniști,
toare, mișcare. Din această tulburare a trecutu-
lui vorbește si S. Freud în Introducere la psih,
analiză: „Ori’de cîte ori un om vorbește de tre-
cut, chiar istoric fiind — trebuie să ținem cont
de tot ceea oe introduce el, fără intenție din
prezent sau din intervalul care separă prezen-
tul de trecut în perioada de care el se ocupă,
falsificîndu-i astfel tabloul". La rîndu-i, devenit
cîndva trecut, acest prezent din care se face
rememorarea va fi și el rescris sub puterea
momentului din care va fi retrăit. în Amintiri
egotiste, Stendhal, ale cărui adevăruri în do-
meniul analiticului rămîn fundamentale, e con-
știent de această influență a prezentului asupra
trecutului : „Oare mai trebuie să atrag atenția
că eu schițez caracterul acestor personaje asa
cum l-am văzut mai tîrziu ? Trăsătura definiti,
vă, aceea care mi se pare adevărată, m-a făcut
să uit trăsăturile anterioare". Și tot in Amin,
tiri egotiste, presupunînd că va scrie cîndva un
nou jurnal, el avansează ipoteza unei noi pers.
spective asupra celor scrise acum : „Să vedem
dacă, făcîndu-mi un examen de conștiință, cu
condeiul în mină, voi ajunge să înregistrez ceva
pozitiv si care să rămînă multă vreme adevă.
rat pentru mine. Oare ce voi gîndi despre ceea
ce simt că vreau să scriu recitind rindurile a-
cestea prin 1855, dacă voi trăi '1*. Noua viziune
pe care o va aduce, mai mult ca sigur, viitorul
asupra prezentului grație logicii retrospective,
p remarcată si de un scriitor care nu aparține
familiei analiștilor: Mateiu Caragiale. In Re.
member el notează : „. . .Dar cum anii tulbură
unele din amintirile vechi făcîndu-le să pluteas-
că aburite de hotarul dintre realitate și închi-
puire, dacă soarta mă va hărăzi cu viață lun-
gă, Îhtr-Un tîrziu are să-mi pară că toată a-
ceastă intîmplarc trăită a fost un vis numai
sau vreo istorie citită ori auzită undeva, cîndva
de demult". Din rescrierea trecutului sub influ.
ența prezentului, Dostoievski a făcut în Jucăto-
rul o formă literară. Situat în prezentul A,
eroul își rememorează trecutul de pînă atunci,
radiografiindu-și stările sufletești ale momentu-
lui; ajuns în timpul B., naratorul își rememo-
rează, pe scurt, amintirile din A., analizîndu-și
trăirile din momentul B., și așa mai departe’,
într-o continuă reevaluare în trepte a trecu-
tului. Dacă Bergson întemeiază logica retros-
pectivă prin teza trecutului în permanentă mo-
dificare, Husserl îi dă fundament prin concep,
ția lumii pentru noi. Faptele, conform gindito.
rului fenomenologiei, sînt neutre ; subiectul e
cel ce le dă sens. în consecință, orice reme-
morare înseamnă semnificarea unor fapte tre-
cute din perspectiva prezentului. Elemente neu-
tre capătă un anume sens în funcție de mo-
mentul în care se află naratorul : „.. .eu nu pot
acționa si face judecăți de valoare într-o altă
lume decît ceea care se găsește în mine și și
trage din mine însumi sensul si validitatea".
E mecanismul de esență al romanului Școala
femeilor de Andre Gide. El conține jurnalul
în două părți al unei femei, EvcJine, avînd <a
subiect pe Robert, soțul, părți distanțate prin-
tr-un interval de 20 de ani. Prima conține n
anume reprezentare despre soț și o anume inter-
pretare a faptelor. A doua, o altă reprezenta-e
și o altă interpretare. Explicația diferenței ?
Cei douăzeci de ani produc o modificare sub-
stanțială a personajului narator. Din perspec-
tiva noului prezent, faptele trecutului pr mese
un sens diferit : „Căci tocmai acele apucături
pe care azi le consider drept efecte, le-am ad-
mirat altădată, luindu-lc drept calități deosebite,
de toată lauda. Trebuie să recunosc că nu Ro.
bert s-a schimbat, ci că eu am devenit alta.
Altfel judec acum. Și ca atare pină și cele mai
frumoase amintiri se spulberă, cînd proiectez
asupra lor felul meu actual de a gindi".
Risipite prin diferite texte, aceste considera-
ții asupra logicii retrospective se găsesc reu ii-
te în romanul lui Anton Holban, O moarte care
nu dovedește nimic. Recapitulînd, deci. Sandu,
eroul principal, aflat la Paris, nu mai primeș-
te nici o veste de la Irina. Ea, iubita iui il a-
gasa cu dragostea-i și, nu cu mult timp înain-
te, eroul era disperat că iubita nu-1 lași în
pace. Și deodată o modificare în planul pre-
zent : tăcerea inexplicabilă a Irinei. O
schimbare care aduce o transformare ra-
dicală în perspectiva asupra trecutului: eroul
își retrăiește povestea de dragoste chinuit de
întrebarea dacă iubita s-a măritat sau s-a o-
morît pentru el. O primă lecție de logică re-
trospectivă : plictisitoarea Irina devine intere-
santă. Pe măsură ce Sandu trece în revistă tre.
cutul, căutînd să descopere răspunsul la în*re-
bare, nu numai faptele anterioare își modifi-
că sensul, dar și cele prezente. Eroul descop •-
ră, rememorînd, că Irina era curtată și de alții;
că n-avea nici un temei să fie atît de sigur r*e
iubirea ei. Din perspectiva tăcerii prezente,
rare se prelungește, trecutul se modifică ;
el e acum nu al unui indiferent, ci al unui în-
drăgostit. în această analiză a timpului ante-
rior se definește o alta trăsătură a rememoră-
rii : imposibilitatea reconstituirii exacte a amin-
tirii, a nuanțelor îndeosebi. Orice retrăire din
piers’pectiva prezentului e într-un fel o rescri-
ere, o inventare a trecutului nu numai pentru
că logica retrospectivă scoate la lumină nu-
mai anumite scene, fapte impuse de moment,
dar și penti u că memoria însăși are unele go-
luri : „Fac sforțări s.o reconstituiesc ca să pri.
cep ce-a făcut. Caut din memorie să refac sce-
nele dintre noi, în toate nuanțele — căci mai cu
seamă nuanțele pot trăda adevărul. Să dau e-
xact însemnătatea unor vorbe pe care nu le-
am adincit atunci decît vag, pentru că atunci
nu mă interesau decît rareori, cînd aveam vreo
nemulțumire, sau cînd nervii mei mă chinu-
iau mai ascuțit. Sâ aflu adevărul după niște
frînturi de adevăr care pot fi interpretate în a-
tîtea feluri. Greutatea vine mai ales din ne-
putința de a putea clasa toate amintirile. Sînt
doar vorbe, priviri, interjecții care nu se leagă
de nici un eveniment. Nu știu în ce ordine s-au
produs ele, și astfel nu voi izbuti să dau o
consistență precisă descoperirilor mele. Voi for-
ma o ființă statică compusă din sute dc excla-
mări trădătoare, care s-au petrecut în timp (...).
Aruncînd, la întîmplare tot ce-mi aduc amin-
te despre dinsa, formez o ființă stranie din
cauza prea multor apucături contradictorii . si
suprapuse". La rindu-i, Stendhal. tot în Amin-
tiri egotiste, constată : „Alături de imaginile
foarte limpezi ale acestei amintiri, descopăr T-
nele goluri, ca într-o frescă din care s_ar fi des-
prins bucăți mari (...). Văd imagini, îmi amin-
inscripții
exegi
monumentum...
— Horațiu, depășind — asemeni pictorilor —
perioada șevaletului de cabinet și bibliotecă,
prefera încă din adolescență reconfortantul
plain-air liric, contopindu-se cu natura solară
pînă la identificare. Sedentarului de mai tîrziu,
„quisquis ubique habitat, nusquam habitat-, ii
plăcuse să hoinărească prin Roma și prin îm-
prejurimile ispititoare ale Cetății Eterne. G. Că.
linescu, releva că. deși sublinia mereu factorul
rațional, poetul căuta să-1 concilieze cu cel na-
tural în puterea căruia credea : naturam expel-
les furca, tamen usque recurret (izgonește na-
tura cu furca, ea totuși revine mereu)...
— SHnta viță de vie, adăugaj eu la cele spu-
se de Marele Melancolic, nu constituia numai un
aspect cromatic autumnal și un pretext al a-
celui „otium" apollinic sau dionisiac, dar și un
teren propice analizei pertinente oenologice, în-
cepînd cu Caecubul și Massicul și sfîrșind cu
vinurile Sabin și Falern. Călinescu are dreptate
cînd afirmă că „Falemul a devenit peste mile-
nii sinonim cu vinul aromat și spirituos". . ,
— Cum tot peste milenii, mă întrerupse Ma-
rele Melancolic, „horaționismul" a devenit pen-
tru mine nu laconicul „cârpe diem" cu false iri-
zări epicureice, nici indiferentismul și agorafo-
bia, ci capacitatea de hiperbolizare a elemen-
telor naturii și de caracterizare peisagistică a
mediului înconjurător cu sunetele, aromele și
culorile lui : trapul calului „eques verberavit
ungula", sau, cum adăuga Călinescu, „în ordi-
nea imaginilor somptuoase, păunul arată mi-
nuni pictate în coadă", „picta... spectacula ca-
uda". Ce să mai vorbim de bimilenarul Surrea-
___
tesc efectele lor asupra inimii mele, dar în ce
privește cauzele, fizionomia-neant (...). Văd o
suită de imagini cit se poate de clare, dar fără
o altă fizionomie decit aceea care se raporta la
mine. Mai mult, nu văd această fizionomie de
cit prin amintirea efectului produs asupra mea.
Romanul lui Anton Holban e un document a-
supra logicii retrospective și prin interesanta
trecere în revistă a schimbărilor de serii, de
fapte, in funcție de sensurile conferite de că-
tre prezent. Proiectîndu-se in viitor, eul nara-
tor intuiește că prezentul de acum (peste cit-
va timp trecut) va fi interpretat în funcție de
acel moment: „Care va fi părerea mea gene-
rală asupra Irinei mai tîrziu ? Depinde de atî-
tea lucruri... De voi fi nenorocit, voi găsi că
nu mi-am cunoscut odinioară fericirea. Dacă vi-
itoarea dragoste va fi rea, Irina va fi bună ;
de va fi bună, Irina va fi rea. Depinde dc cum
va fi viitoarea : inteligentă sau proastă, frumoa-
să sau urîtă, serioasă sau ușuratică. De voi li
îndrăgostit vreodată cu adevărat, voi găsi via
ța trecută ca o pierdere de vreme copilărească.
De nu voi fi îndrăgostit , fie că nu voi avea
prilejul să întilnesc pe cineva care să-mi pla-
că, fie că sint cu incapabil de așa ceva, voi cre-
de că Irina a fost dragostea întreagă și eu nu
mi-am dat seama...". Nemaiputind suporta jo-
cul chinuitor al interpretării trecutului in func-
ție de oscilațiile prezentului, Sandu se întoar-
ce în țară si află adevărul atît de mult căutat :
Irina s-a măritat cu altul. Revenind însă la
Paris primește vestea că fosta iubită a mur t
intre timp căzind într-o prăpastie la Sinaia. Un
nou prezent din care e privit și interpretat iar
trecutul. Scene, întîmplări emoții, sînt din
nou luate pe rînd pentru a afla adevărul a-
supra acestui fapt anterior : accident sau si.
nueidere. Finalul, prin continua trecere de la
o concluzie la alta, cînd accident, cînd sinuci-
dere, pentru amindouă trecutul oferind bogate
serii de fapte, e o strălucită demonstrație că
literatura modernă a rememorării se înteme-
iază pe un adevăr psihologic tulburător : ni-
mic nu e mai nesigur pentru eul narator decît
trecutul. In roman, un timp seria faptelor mer-
ge în direcția tezei sinuciderii. Un întreg tre-
cut se ordonează sub acest semn : „Pentru un
moment am rămas fără de nici un gînd, apoi
un tremur ciudat prin tot corpul. In sfirsit. înțe-
legem. Nu mai era nici o îndoială asupra bî ?-
tei nenorocite. Toate interpretările mele asu-
pra ușurinței ci au fost false. Sau asa sint o?
menii. Pot să urmărească un scop mare si să
aibă momente dc distracții si de mici plăceri
inofensive. Acum înțelegeam totul. A fost con
vinsă că mi este de prisos și dispăruse. Și su-
premă abnegație, preferase să-mi pară ușura.
tecă. numai să n-am renuișcări. Nu-si închipuise
că voi pricepe-o imediat. Bineînțeles, nu sc p i
tuse jertfi fără ezitări, dar la urmă învinsese.
Asa cum mi-o spunea ea odinioară, și la supă-
rare, și la bucurii. Așa mică, a fost in stare
de un gest mare ! Ea, care se îndoia sub hotă.
rîrile tuturora, a fost in stare de o hotărirc
proprie grandioasă. Poate că a fost ademenită
de spațiul de sub ea. Sau. dacă n-ar fi avut
atunci ocazie, n-ar mai fi făcut nimic altădată,
s.ar fi obișnuit cu noua ei vață, cu vremea ar
fi început chiar să-i placă și să se mire de ve-
chile ei disperări, numindu-le nebunii de copil.
Dar, măcar pentru clipa aceea, a fost măreață.
A stricat toată arhitectura presupunerilor mele.
A arătat că cu sint cel usuratec. căci n-am
fost in stare decit să mă zbucium. Și noua mea
durere de acum, nemingiiată si. poate eternă
totuși e limpede, netedă, ca a cuiva care nu mai
arc nici o nelămurire. Și aceasta numai grație
ei". Și deodată cînd totul pare sigur. își face
apariția cealaltă ipoteză : „Nu se mai vede ni-
mic. Cerul s-a apropiat de mare, scoica uriașă
s-a închis, ctiprinzîndu-mă. Și dacă ar pune ci-
neva urechea, ar auzi desigur accente elegiace,
însă prinse în cadențe măsurate după regulel?
clasico, ordonate si cuminți :
POATE A ALUNECAT..."
Totul va fi luat de la capăt, deci, în ce pri-
vește scenele, faptele, emoțiile din trecut. Pînă
cînd. din nou si neașteptat, va reveni ipotez-s
anterioară, celălalt sens aducind o nouă ord i-
nare a trecutului. Și așa mai departe, pînă în
eternitate.
Dintr-o simplă rememorare. Anton Holban
reușește să facă o zguduitoare dramă.
Ion CRISTOIU
lism (avant la lettre), de delfinii. . . pădurilor și
de mistrețul. . . valurilor ? Parcă aș citi unele
din volumele contemporane !
— înviorat de „corespondențele" horațiene. am
scris — mărturisii eu cu umilință — despre
țipetele rosului pompe ian în vacarmul sacadat
din odorantul tridinium și mai ales despre a-
numite miresme plăcute cerului gurii umane
sau nărilor canine.
— Non multa, sed multum. .. bubui Marele
Melancolic.
— ...sed multum in multis, glosai temerar
Un caniș an'.iquus era versat și el în subtilita-
tea si fina nuanțare a parfumurilor romane.
Iată confesiunea lui ; La ospețe, vesel latru /
Printre glezne. .. Mi-s deajuns / Osu-n gură,
părul uns / Cu ulei de malobatru. / Stau in
labe ori pe spate — / Eu-hau-hau, iar ei-he-he /
Și mă-ntind cu blana Pe / Mozaicuri parfuma-
te. / Viu și-nmiresmat sigiliu, / Scriptic mă
transpun prin vremi. / Martori sempiterni să-i
chemi / Pe Horațiu și Vergiliu. / Nardi parvus
onyx adă : Să vînez cu-aroma-n nări / — Aure
sublata-n zări — / Gonind iepuri prin zăpadă. ..
— Ca-ntr-o pictură din quattrocento, mormăi
Marele Melancolic. Nu sunt deloc „laudator
temporis acti-, nu ridic deci osanale timpurilor
trecute, dar geniul horațian răspunde și acum
unor mari întrebări contemporane, afirmînd
printre altele că „supraviețuirea ca artist nu se
poate căpăta prin mediocritate".
— El a înălțat în adevar un monument mai
tare decit bronzul. Dacă m-aș rezuma la arta
bidimensională a picturii, în vastul tablou al o-
perei sale mi-as recunoaște unele tușe autobio-
grafice, care mă determină să relev că „de mi-
nimis non curat posteritas". în timp latin și-n
spațiu / Latin, cînt cu nesațiu / Epoda lui Ho-
rațiu / — Nu-î fie de deochi — / O recitesc,
ce-mi pasă / Că-n antica-i angoasă / Sorbea fa-
lern la masă / Și suferea de ochi ? !
— Nu sunt împotriva neologismelor, nici chiar
a barbarismelor. Nici Horațiu nu era. Firește,
est modus in rebus. ..
Nicolae ȚAȚOMIR
odor, amar, amor
Acum cîțiva ani am văzut la cinematograful
„Victoria" din Iași un film (nu rețin exact
titlul, nici regizorul) în care un personaj,
pictor și muritor de foame la Paris, inventase o
nouă pictură — pictura muzicală. Personajul-pic-
tor, interpretat excelent de Paul Newman, cinta
la un fel de orgă electronică și la fiecare notă
țișneau din tuburile de oțel ale acestei orgi culori
de diferite nuanțe, în funcție de partitură și tem-
peramentul interpretului. Pictorul interpretat de
Paul Newman picta cîntînd arii din opere, sim-
fonii de Beethoven, bucăți de Bach, Mozart,
Kavel, muzică dc Jazz. Culorile țișneau din tu-
buri pe tablouri de dimensiuni impresionante,
aflate Ia cîțiva metri in fața orgii, se scurgeau pe
pinză într-o compoziție cromatică bizară, dar to-
tuși armonioasă, ce amintea într-adevăr de mu-
zică. Poezia Iui Mircea Cătărescu îmi aduce a-
minte de această pictură muzicală, intens colo-
rată. Poemele Iui sînt ca niște tablouri de dimen-
siuni mari, pictate cînd cu pastă groasă, cînd cu
tempera și, mai rar, în acuarelă. La terminarea
pînzei, pictorul Mircea Cărtărescu, pentru a șoca și
mai mult cititorul naiv, azvîrlc în tablou ouă de găi-
nușă, care se sparg și se scurg peste imaginile
pictate. Pictura ce rezultă prin astfel de mijloa-
ce este un haos bine dirijat, executat cu lucidi-
tate si ostentație.
Mi se pare că într-un răspuns la o anchetă des-
pre poezia anilor ’80, Cărtărescu spunea că pen-
tru a fi receptată noua poezie trebuie să treacă
cel puțin S—10 ani. Cititorul este de obicei re-
fractar la orice nou tip de literatură. Gustul lui ce-
dează (evoluează) abia după ce critica și mijloa-
cele de mass media și-au spus cuvîntul. Poezia
lui Mircea Cărtărescu și — în general — a poe-
ților de la Cenaclul de luni nu șochează insă
prin noutate. Acest fel de poezie s-a mai scris
la noi și, probabil, se va mai scrie. Moda poetică
revine după cîțiva ani, ca și moda vestimentară.
Ceea ce încearcă noua poezie de la București este
să convertească limbajul eminescian al poeziei ro-
manești in limbaj caragialian. Adică să opună
cminescianismului caragialîsmul. Spiritul din Mun-
tenia este mai legat de cotidian decît, de pildă,
cel din Moldova. De aici, apetența celor din a.
pitală spre caragialism, caricatură și parodie.
Bucureștiul aparține balcanismului, este un oraș
scos parcă din paginile marelui Ion Luca Ca-
ragiale. Am schițat aici două direcții ale liricii
tinere actuale, cmincscianismul și caragialismul,
pe care, sper, să Ie pot dezvolta altădată.
îmbogățirea limbajului poetic se poate face prin
puține cuvinte sau prin multe. Mircea Cărtăres-
cu lucrează cu multe cuvinte si din diverse do-
menii. S-a vorbit despre similitudinea lui cu T.
S. Eliot. Mi se pare greșită această apropiere.
După părerea mea, Cărtărescu vine din Joyce,
cel din Circe (v. Ulise. voi. II) și din Finneganș
Wake. „Amorurile sale" sint de fapt niște reverii
ale lui Leopold Bloom, cel care poartă în buzu-
nar 1 kg de ficat de vițel învelit in ziar și mer-
ge spre casă, închipuindu-și-o pe nurlia Monny.
Poemul La operă, din volumul Poeme de amor
amintește clar de tehnica lui Joyce din fragmen-
tul Boii soarelui. Se pare că James Joyce a in-
fluențat/potențat nu numai proza, ci și poezia
acestu secol.
Georgicele.unul din ciclurile cele mai bune ale
lui M. Cărtărescu, sînt, de fapt, niște parodii
scrise după muzica lui Antonio Vivaldi, Anotim-
purile, și interpretate la trombon. Transpuse pe
pinză, par pictate cu tuș și cerneală violetă, iar
pe alocuri cu frișcâ și sos. Sînt vioaie, au ritm
alert, haz și sînt scrise, ca să zic așa, haios. Iată
cum arată un tablou de iarnă din acest ciclu :
„filmată din elicopter iarna apare / într-un prim
plan atît de intens / că i se văd broboane de
sudoare scurgîndu-se / între lujerii ieșiți din
brazdă / privește, zăpezile călătoare se întorc
în escadrile din țările calde / pe cind țăranul cu
o șosea asfaltată / in jurul gîtului, freacă par-
brizul aburit / al cerului, pînă ies stelele..."
(Georgica a Vl.a). In Georgice țăranii lui Mircea
Cărtărescu — ciudate figuri mineralo-vegetale,
asamblate ca niște bușoane într-o natură hiper-
tehnicizată — privesc pe cîmp „rimele rujate
proaspăt", scot din brazdă „pînze de paul klee",
se tem de „moartea cu coasa de ziar", care foș-
nește sinistru prin „iarba cosmetică" ; au „case de
azbest / cu un ochi la sud și cu gura spre cer",
își îngrădesc bătătura (din tălpi ? din palmă ?
n.n.) „cu un gard de reclame și mărăcini" ; pri-
mesc soarele „în conserve" (de pește ? n.n.) etc.,
etc. Georgicele sînt alcătuite dintr-un ciclu de 12
poezii, numărul lunilor anului.
Poezia lui Mircea Cărtărescu o ca un bal mas-
cat, unde bărbații sînt deghizați în femei, iar
femeile în bărbați. Măștile nu lipsesc și lumea
se clatină cînd într-o parte, cînd în alta, apro-
piîndu-se și îndepărtîndu-se, amețitor ca într-un
ochi de om beat. Travestiul merge pină acolo
că bărbații și femeile se confundă. Bărbații își
înșurubează pe trup sîni și șolduri false, iar fe-
meile își scot sinii și îi lasă la garderobă. E o
lume stridentă, stridentă la maximum, fîșneață,
flecară și fără nici un dumnezeu. Conu Trahana-
che dansează cu conița Vetuța și conu Dandana-
che cu magistrul Cațavencu. Iar Ghiță, cer ier-
tare cititorului că fac aici un mic calambur,
guiță pe oliță, lîngă Cetățeanul turmentat. ce
se pornește pe cîntat. Pot fi văzuți tot felul de
fani, tot felul de dame și dămuțe. Toți se îm-
brățișează, se pupă și aruncă pălării și bastoane
in aer. Poetul însuși valsează printre ei în chip
de Rică Venturiano, declamativ și afectat, cu
monoclu pe ochi și mustăți în furculiță. Este un
fel de spectacol Muppets, regizat după schițele lui
Ion Luca Caragiale, o operă bufă, unde prota-
goniștii se bușesc în culise și vin să se pupe
pe scenă. Un spectacol absurd, cu personaje hazlii
și demontabile, care se pot constitui și reconsti-
tui în o mie și una de feluri, purtînd o mie și
una de fațete, un fel de cub Rubyk al Bucureștiu-
lui, unde cubulețele sînt personaje vii, iar cubul
mare capitala.
In final, i-aș reproșa lui M. Cărtărescu o oa-
recare facilitate a rimelor din prima parte a vo-
lumului Totul, o anume schemă de construcție a
poemelor și, poate, lungimea lor. Cartea, după pă-
rerea mea e prea încărcată, multe imagini sc repetă,
poeziile devin la un moment dat previzibile. Nu
mai intru în amănute. Ceea ce-i rămîne de făcut
este să cristalizeze această lume pe care, în mare
și cu efort, a construit-o.
Nichita DANILOV
13 — Convorbiri literare
valori ale artei românești
emanuel elenescu
și puterile muzicale
ale iasului
bei, va înțelege ce loc ocupă acest artist în
istoria artei românești în ultima jumătate de
veac... „A crea dispoziție interioară scria
Goethe — a crea dispoziție interioara fără a
folosi mijloace ieftine, exterioare — iată ma-
rele privilegiu al muzicii". Elenescu a fost o
viață creator de dispoziție interioară. Elenescu
este fiul pămtnturilor de pe Șiret, unde s-a
crezut de secole în puterea înnobilatoare a
muzicii... Elenescu este elevul marilor dascăli
de la o școală care nu a avut concurență în
arcul carpatic, o mare școală europeană —
Liceul Național — leagăn în ultimul veac și
jumătate ai unei neîntrerupte pleiade de căr-
turari. Elenescu a fost elevul Conservatorului
din Iași prin care au trecut mari muzicieni ai
țării. Elenescu a fost elevul lui Nosek, Zirra,
Sofia Teodoreanu. Ciolan. Elenescu nu a pus
mîna pe baghetă din capricii intelectologke
sau complexe de artist ratat, ci din reală ne-
voie interioară și Elenescu a pus mina pe
baghetă după ce și-a dăruit tinerețea unei
orchestre ca instrumentist, ca fagotist. Ele-
nescu a cintat sub bagheta lui Enescu... Ele-
nescu a fost din tinerețe prieten cu Jora.
Alessandrescu, Rogalski, Nottara. Silvestri, Paul
Constantinescu, George Manolîu, George
Pascu... Elenescu a fost ctitor de formații, în-
drumător al unor dirijori, instrumentiști, cin-
târeți, coriști. Elenescu a dirijat Simfonia in
do minor de Brahms după ce a studiat-o cu
Willem Mengelberg... Elenescu a compus din
tinerețe muzică, puțină, dar bună... Elenescu
s-a bătut, jumătate de veac, pentru muzica
țării... Elenescu, o știm cu toții, cei care am
deschis o carte cu muzică in preajma sa, este
un savant al partiturilor, un fanatic al preci-
ziei orchestrale... Nu sînt 10 ani cînd la Bonn
i-am adus in camera de hotel, după un con-
cert, cronica unui reputat muzician vest ger-
man care-1 numea „un senior al baghetei...-.
II urmăresc de aproape patru decenii. In
primii ani de după război, la lași, in sălile
vechii Academii de Muzică, Elenescu ne im-
punea tuturora, dc la cei ce aveam 10 ani si
dezlegam Invențiunile la 2 voci ale lui Johann
Sebeștian Bach, la bătrînii dascăli ai școlii
— Florica Nițulescu. Stoia. Broșteanu, Garabet,
Pascu. atit de regretatul Constantin Constan-
tinescu... Elenescu venea la Iași, pentru a-și
ține cursul la Conservator, simbăta șî luni...
Duminica stătea prin grădinile Tătărașului. iar
cuvîntul. puterea și gluma sa aduceau tutu-
rora numai lumină...
L-am urmărit mai tîrziu in țară, peste ho-
tare... La Praga, la Essen. la Roma. Olomouc.
Budapesta. îmi amintesc, am petrecut nopți
întregi discutînd despre Richard Strauss si
Alban Berg despre interpreții pe care-i iu-
bește — Toscanini, Maazel. Karajan...
Apropiat de toți este Emanuel Elenescu...
Mă gincram în trenul care mă duc«c. la las:,
de ce Esent-scu, _Conu Milucă* cum ii spun
un-^ri. este	cm căruia nu-i pot zice
Dv... ? și iertați-mi -onfîdența se știe că aici
la Iași, la Liceul Național, am învățat că
fn orice relație trebuie să rămîi cel puțin la
„mata" și să nu cobori in „tu*... Elenescu este
singurul om căruia nu mă pot adresa la a 2-a
plural, pentru că Elenescu cu veșnicul său
zimbet. cu pantalonii scurti p, <an-i poartă
tot timpul, cu umorul său de unică factură,
este pentru mine ca c legendă s i-gendele nu
Marele oraș moldovean, orașul cu nume
de coline ce înfioară pe toți acei ce știu
istorie și cunosc suflete, orașul Păcura-
rilor, Copoului, Sărăriei, Galatei, Tătărașilor,
orașul marilor industrii moderne, dar și al
cărturarilor țării, orașul visătorilor și neliniști-
ților țării, orașul marilor noastre umbre, este
și cel al unuia dintre muzicienii născuți în
această țară, care și-a dăruit știința și arta
țării și care reprezintă din plin acest Pămint
— Emanuel Elenescu.
Paul Klee definește artistul ca fiind un co-
pac ce se înalță in locul care i s-a fost hărăzit...
De ce Elenescu este și al lașilor ?
Pentru că Elenescu este un arbore care s-a
înălțat pe acest loc... lașul i-a fost hărăzit din
tinerețe, lașul îl înconjoară cu dragoste de o
viață, lașul îl sărbătorește prin concerte... Mu-
zica este în sufletul nostru... Nu ne putem
închipui viața noastră fără de muzică, fără
marii gînditori ai istoriei muzicii, fără per-
sonalitățile mai mari sau mai mici din muzica
zilelor noastre, fără toți oamenii înzestrați ce
ne deschid drumurile spre muzică, muzica de-
finită cîndva de George Duhamel drept „o
patrie, o credință, o licărire de lumină".
Cine l-a ascultat pe Emanuel Elenescu inter-
pretînd în primă audiție lucrările întregii noas-
tre pleiade de compozitori, de la Enescu la
Cuclin, la tinerii abia ieșiți de pe băn ile Con-
servatoarelor, cine I-a văzut punînd la punct
în zeci de ore de repetiții, cu o neîntreruptă
probitate profesională, detaliile unui acompa-
niament, cine l-a ascultat dirijînd Simfonia
a 3-a de Enescu, Simfonia Alpilor de Richard
Strauss, Simfonia Manfred de Ceaikovski. Sim-
fonia cu orgă de Saint-Saens. cine consultă
listele cu înregistrări ale Radioului ți consta-
tă că Elenescu a imprimat peste 40 000 de mi-
nute de muzică (din care peste jumătate sint
dedicate reprezentanților creației românești de
la Eduard Caudella la Nicolae Brindus) — per-
formanță neatinsă încă de nici unul dintre
șefii noștri de orchestră, cine l-a cunoscut mai
îndeaproape pe Emanuel Elenescu si i-a des-
coperit harul, bunătatea, adincul umor, cal-
mul. căldura, cine știe, dincolo de sublima
bîlbă a lui Elenescu să-i vadă adincurile vor-
dialogul ar^eloi
au vîrstă, legendele te împresoară, legendele
sînt în tine, fac parte din tine...
Ni-i drag tuturor Elenescu...
Elenescu înseamnă muzică, cinste, bunătate,
forță sufletească și aceste virtuți rămîn sufi-
ciente pentru a trece prin viață. îmi place să
încerc mereu să le leg pe toate... Revin la
întrebarea dintîi — De ce Elenescu este și al
lașilor ? Este ieșean de formație... Este vizita-
tor continuu al lașului... Nu sînt suficiente ar-
gumentele. Mulți septuagenari, mulți ieșeni
trec pe la Filarmonica din Iași... Alta este ra-
țiunea. Sînt fibre ascunse aici între genera-
țiile ce omagiază colinele, spiritul, conceptul,
puterea cerului lașilor... Tinerii din această
minunată orchestră a Filarmonicii din Iași nici
nu știu, normal, cine a fost Elenescu... In
vremea tinereții lui Elenescu, tinerii aceștia
se numeau, Bârsan, Cătulescu. Garabet, Darim,
Acker, lonescu. In vremea tinereții mele ei
se numeau Lucia Burada. Repta. Horceag, Bild.
Dimitriu, Stanciu, Sega!, Hariton. Isar, Moș
Arbore... Acum se numesc Baciu. Vinitilă, Ne-
goiță. Prelipceanu. Morna, Moldovan, Wagner,
Vieru, Zărnescu, Moroșanu, Postăvaru. Tudor...
Acum echipa Baciu a preluat uriașa moște-
nire și a ctitorit cea mai bună orchestră din
istoria lașilor și o știe toată țara, o știe și
străinătatea muzicală, cea mai bună orchestră
din România.
Dar toți o știm că de la Asachi la Vornicul
Burada. de la Caudella la Enescu. de la Achim
Stoia la minunatul meu și al multora din
această sală dascăl de muzică. Constantin Con-
stantinescu (trecut pe Pămintul Eternității), de
la Anîropov la Pascu. de la Vintilă la Baciu,
flăcările au fost mereu preluate in vremuri
mai mult sau mai puțin prielnice muzicii, dar
ele au ars continuu, pentru că aici au existat
suflete de puterea, ardența, dăruirea lui Ele-
nescu, pentru că Elenescu ca tip de muzician
are o parte din sufletul muzicanților lașului
si toți muzicanții locului au o parte din su-
fletul lui Elenescu...
Elenescu este de multe decenii un învățător
al nostru, al tuturor acelor care ne trecem
zilele pe acest pămînt adulmecind sunete...
Acum cîțiva ani cînd a fost sărbătorit la
Brașov septuagenarul Elenescu, scriam in Pro-
gramul de sală : „Ii sărut mina azi lui Elenes-
cu. așa cum o făceau ucenicii ce-i știu din
vechi hrisoave moldovenești".
Nu au fost, nu sînt nici azi cuvinte, arun-
cate pe hîrtie pentru că sună alintător, no-
stalgic.
Alături de toți muzicanții țării, alături de
toți melomanii țării, alături de cei care au
cintat sub bagheta lui Elenescu. alături de cei
care au simțit marile inimi muzicale ale uma-
nității sub pulsul lui Elenescu, imi înclin frun-
tea aici, pe colinele lașului, in fața muzicianu-
lui modest, omului cu suflet de ieșean, omului
aflat spre binele nostru, la începutul senectuții.
losif SAVA
o frescă a picturii
lui val gheorghiu
Monografia pe care Editura Meridiane i_o con-
sacră pictorului Val Gheorghiu, monografie
ce poartă semnătura criticului de artă Vir-
gil Mocanu, are eleganța seniorială a artistu-
lui și acel rafinament ce este al substanței lă-
untrice a artei sale. Nu-i lipsește ștaiful, la
care te duce închipuirea ori de cîte ori te
gindești la dînsul. pentru că nu-i ceva ex-
terior, o cochetărie, un moft, ci un fapt atin-
gător de esența ființei. Această ținută, ce im-
pune, se însoțește, important lucru, de o temei-
nică investigare ideatică, de o sondare a adincu-
rilor, absolut necesare pentru descoperirea li-
niilor de forță, inconfundabilc, ale personalită-
ții artistului, de care se preocupă cu obstina-
ție, în studiul său, Virgil Mocanu.
Monograful se întoarce spre izvoare, coborînd
apoi răbdător, adică disecind, analizind, stră.
bătînd etapele pe care pictorul de duminică de
altă dată, cum îl numea Ion Frunzetti, le-a par-
curs. printr-un admirabil efort de autodefini-
re, pînă la artistul original dc astăzi. Virgil
Mocanu constată cu voluptate că pictorul a tre-
cut mereu praguri, unele spumegoase, altele
liniștite, dar că a înaintat mereu, înfruntînd
curenț: și curente. Două sînt momentele ce au
influențat decesiv demersul artistic al acestui
romantic întîrziat, cum îl caracterizează Vireil
Mocanu în studiul săn monografic. Unul este
intilnirea cu fresca moldovenească. „Din acest
moment pictura devine, paradoxal, mai bogată
prin renunțări. Ea este mai expresivă prin
sinteză, mai încărcate de prea plinul metaforei
imagistice, cu frecvente trimiteri Ia mituri sau
datini, prin renunțarea Ia anecdota și stricta
echivalentă formală". Al doilea moment cru-
cial al drumului artistic al lui Val Gheorghiu
îl reprezintă, după opinia lui Virgil Mocanii,
popasul din 8 iulie 1976 de Ia Ardeluța. „Nu
cred că pictorul ar fi ajuns atît de repede, si-
gur si bogat in tărimul rostirii sale actuale,
amestec de concept și afectivitate, fără acest
sărbătoresc interludiu atemporal".
Rostirea de astăzi a lui Val Gheorghiu este a
unui artist cu o pecete a sa. Seamănă, dar nu
răsare cu nimeni. Este mereu el însuși. Dar asta
printr-un permanent efort interior de autodefi-
nire. Așa s-a născut fresca picturii sale. Al-
bumul tipărit acum la Editura Meridiane (re-
dactor Dan Pineta) omagiază arta sa așa cum
se cuvine.
Grigore IL1SEI
camilo jose cela —
„eterna
reîntoarcere66
„Plouă așa cum a plouat toată viața, eu nu
țin minte altă ploaie, nici altă culoare, nici alt
fel de tăcere, plouă mărunt, domol, monoton,
plouă fără început și fără sfîrșit...
(Mazurca para dos muertos, pag. 204)
■ n 1982, mai multe universități nord-a-
| mericane înscriseseră pe listele lor de
• propuneri pentru Premiul Nobel numele
lui Camilo Jose Cela (n. 1916) ♦, subliniind
„universalitatea și apelul statornic Pe care o-
pera sa îl face la conștiința ființei umane".
Doi ani mai tîrziu, cunoscutul scriitor spaniol
obținea, cu romanul Mazurca para dos muer-
tos (Ed. Seix Barral, Barcelona, I ediție sep-
tembrie 1983) importantul Premiu Național de
Literatură, acordat anual în Spania pentru cea
mai bună creație literară (narativă, eseistică
sau poetică) din anul precedent.
Fascinantă și controversată, personalitatea
artistică și umană a lui C. J. Cela pare a fi
dominată de tentația originalității și a insoli-
tului care explică, după cum notează Gonzalo
Sobejano, „nu numai zguduirea produsă de
universalia
primul său roman șî imediatul prestigiu că.
pătat, ci și faptul că fiecare din romanele sale
posterioare a reprezentat un experiment di-
ferit. motiv pentru care scriitorul a lăsat să
treacă mulți ani înainte de a publica un nou
roman de parcă ar fi nutrit fată de sine în-
suși temerea că nu avea să fie ceva distinct
și in același timp mai bun decît precedentul"
(Novela espanola de nuestro liempo, 1970. pag.
77). Publicată la zece ani după romanul ante-
rior. Mazurca pentru doi morți oferă o de-
monstrație de mare virtuozitate a unei arte
narative care a trecut prin necesarele filtrări
și decantări pentru a ating-? valoarea unei sin-
teze personale semnificative pentru o crea-
ție de peste trei decenii. In textura complexa
si originală a romanului, firul central al „acțiu-
nii", sugerat de titluL urmărește povestea unui
sasinat și a unei vendette, in ambianța specifică
a regiunii galițiene. Forța copleșitoare a ro
manului se datorează in primul rînd inepui
zabilei și învăluitoarei arte cu care sint jux-
tapuse o multitudine de destine individuale,
pentru a reconstitui, ca intr-un complicat, si
adesea derutant, joc de puzzle, viața unei co-
munități umane. Reîntorcindu-se la obîrșiilt
strămoșilor săi. Cela compune o epopee a Ga-
liției, un fel de Macondo peninsular, marcat
de aceeași ploaie eternă și egalizatoare a vie-
ților care se consumă intr-un ritm și după
reguli proprii. Este aceasta o lume a instinctu-
alității, a iraționalității. a violenței fizice și
barbariei, o lume primară unde libertatea in-
dividuală este guvernată de un cod moral sui-
generis, cu legi inflexibile și ineludabile, cum
este legea muntelui sau legea pămintului con- .
form căreia „cel care ucide trebuie să moa-
ră".
Dominantele acestui univers particular se
conturează cu pregnanță grație tehnicii roma-
nești pluriperspectiviste realizate prin multi-
plicarea vocii auctoriale. Există o perspectivă
a lui Camilo, narator-protagonist, o perspectivă
a naratorului omniscient, o perspectivă interioa-
ră a personajului Adega, întrupare a „memoriei
pămintului", pentru ca spre finalul cărții să ni
se revele existența unui alt autor în personajul
Robin Lebozăn. Acesta se hotărăște să scrie o
istorie a evenimentelor și așterne pe hîrtie e-
xact prima frază cu care începuse romanul,
proiectmd astfel ceea ce părea a fi un „pre-
zent etern- intr-un trecut deja înregistrat de
istorie. Totul era așadar deja scris, poves-
tirea. care și pînă în acest moment înregistra-
se micile „bucle" ale revenirilor în trecut, des-
crie acum o amplă și surprinzătoare mișcare
retrospectivă, de înglobare și „punere în abis"
a narațiunii anterioare. Pe plan lingvistic, plu-
ralitatea perspectivelor este susținută de sub-
tila utilizare a timpurilor verbale (prezentul și
trecutul) și a persoanei (întîia singular, intîia
plural și a treia). De o importanță fundamen-
tală. coordonatele temporale determină struc-
tura ciclică, repetitivă a romanului. Confor-
mitatea invariabilă sau normalitatea, caracte-
rul ritual sau rutinar specifice actelor umane
si fenomenelor naturii, sint sugerate prin re-
curența unor teme și motive ca acela al ploii
sau burniței specifice meleagurilor galițiene
ori al scirțîitului osiei la carul cu boi. Per-
sonajele apar caracterizate de fiecare dată prin
relatarea unei întîmplări mai deosebite a vie-
ții lor : orbul Gaudencio Beira nu vrea să
mai cinte la acordeon mazurca Ma petite Ma-
rianne, pentru că a cîntat-o de două ori, în
1936 cînd a murit Afouto și în 1940 cînd a fost
ucis asasinul Fabiăn Minguela Lăzaro Codesal
a fost ucis de mauri în Maroc. Baidomero A-
fouto a dezarmat o pereche de soldați din gar-
da civilă. Policarpo el de la Baganeira și-a
pierdut trei degete de la mîna dreaptă odată
cînd a fost la îmblînzit cai sălbatici, etc., etc.
Intr-un ritm mai lent sau mai rapid, poves.
tea fiecăruia se repetă, concentrată la formula
caracterizatoare, ca un leit-motiv de epopee
medievală sau amplificată cu elemente noi
care asigură mersul înainte al narațiunii.
într-o altă variantă a „haosului rotativ"
(Ioana Zlotescu-Cioranu) din Stupul, multitu-
dinea de personaje se perindă ca într-un caru-
sel care se învîrte capricios și fascinant, pro-
vocînd senzația de virtej amețitor. Parafra-
zînd afirmația lui Genette în legătură cu
Proust la care observa o „ivresse d’iteration"
(povestirea o singură dată a unui fapt petre-
cut de n ori), am putea spune că la Cela
există o „ivresse de reit^ration" pentru că
povestește de n ori ceea ce s-a petrecut o
singură dată. Fraza însăși capătă sonoritatea
psalmodierii, ca într-o magie fatalistă, ro-
manul, și de această dată, pare a întregi o
simfonie, sau mai curînd un bolero al lui
Ravel.
Tonalitatea generală se schimbă spre sfîr-
șitul cărții, cînd autorul introduce o perspec-
tivă istorică concretă. Dimensiunea tempora-
lă își pierde caracterul vag, confuz pentru a
se contura ferm cu elemente legate de cir-
cumstanța izbucnirii războiului civil. Este
semnul perturbării normalității, al dezlănțui-
rii seriei de asasinate pe front și în spatele
frontului. Fraza devine sarcastică, mușcă-
toare, textul îmbracă forma colajului, inclu-
zînd, ironic, arhicunoscutele lozinci franchis-
te. Narațiunea devine liniară, capătă o mai
mare coerență, precizie, personajele par a se
aduna într-un nucleu, evoluînd de sub sem-
nul solitudinii spre cel al solidarității, ase-
meni personajelor camusiene.
Mazurca pentru doi morți, este cu ade-
vărat, așa cum remarca un comentator, un
„recitativ de o extraordinară măiestrie tehni-
că și expresivă", al unui scriitor aflat, la cei
aproape 70 de ani ai săi, în plină forță crea-
toare.
Dana DIACONU
*) Participant activ la viața culturală și poli-
tică a țării sale (fundator în 1956 a revistei Pa.
peles de Son Armadans, membru al Academiei
Regale Spaniole din 1957 și al Academiei Ga-
lițiene din 1980, senator in Cortesuri din 1977),
Camilo Jose Cela este autorul unei opere po-
limorflce, incluzînd romane, cărți de călătorie
și costumbriste (despre obiceiuri si tipuri popu-
lare specifice), povestiri, memorii și, în ulti-
mul timp, teatru, la care se adaugă constante-
le preocupări lingvistice materializate și în pu-
blicarea unui mult discutat Dicționar secret. Pe
plan internațional, prestigiul scriitorului se da-
torează în special romanelor sale. încă de la
debutul din 1942 cu La familia de Pascual Du-
arte. De o șocantă, pe atunci, noutate, acest
roman a marcat un moment decisiv in evolu-
ția prozei spaniole moderne șl ulterior a cu-
noscut 106 ediții în diferite limbi, tn limba ro-
mână au fost traduse romanele La colmena.
1951 (Stupul, traducere si prefață de Ioana Z’o-
tescu-Cioranu ELU. Buc.. 19671 și Nuevas andae.
zas y desventuras de Lazarillo de Tormec io<'
(Noile isprăvi si necazuri ale lui Lazarillo de
Tormes, traducere și prefață de Irina Runcan.
Albatros, Buc. 1974)
Convorbiri literare — 14
pro guventute
corespondență
B Vasile ROTARU — Vaslui. V-ați instalat
într-un suprarealism destul de confortabil, p?
alocuri inspirat (ca în Dintr-o stare), în alte
locuri Prolix și steril-speculativ „grămezi de
lumină grea si ușoară / nu mai încap în frigi- •
derul îndoielii / ideile nu se lipesc cu nici un
liant / și rămîn răspunderi nedeclarate / ex-
haustivă fărâmițare / a tot ceea ce este esență
etc. Fără a vă reprima impulsurile asociative,
e important să reveniți asupra textelor, pentru
a vedea unde insolitul cade în vorbărie goală și
unde „încheieturile" sint slabe.
B Dorel SAUCIbC — Pașcani. E bine. Vom
publica.
B Dumitru SÂRGHIE — Slatina. Chiar și Pi-
cătura de ploaie, care iese oarecum din convenție
e marcată de platitudini precum: „Bobocul de
aur/ în ciobul cu apă de viață / și-adapă cu la-
crimă pură / Bobocul — SPERANȚA...".
B Mircla SCARLATOIU — București. Versi-
ficații convenționale, animate răzleț de un vag
suflu poetic : „Vom prinde-n păr cununa ne.
pieritoarei ierni / Și flori de nea ce cad 'cu-
prinde-ne-ar în ele".
B Cătălin SEREDIUC — Suceava. Am reți-
nut Poetul
B Ana Maria SIREATEANU — Iași. Eu zic
să pregătim un grupaj pentru tipar. Ultimul plic
m-a convins, nu în întregime, dar prin sufi-
ciente texte. Mai trimiteți.
q Constantin SIRGHI — București. îndruma-
rea pe care o solicitați, în versuri, v-o poate
da tot poezia, lectura marilor poeții de ieri si
de azi.
B Dan STARCU — București. Sînteți roman-
țios și vetust, de cele mai multe ori : „E toamnă
iară / Vîntul răzbate / Pe corzile viorii în-
singurate I Cad frunze moarte In sufletul meu
ars / De ginduri sincopate". N-avem cum discuta
la amănunt. Eu nu pot decît semnala ce e bun
și ce nu e, urmează ca dv. să înțelegeți singur
de ce.
q Gheorghe ȘERBAN — Dorohoi. Răspun-
sul e negativ.
B Constantin ȚIGANELE — Reșița. Atenție
la „năzdrăvănii" de genul : „In patul în care
el se odihnea după o zi de trudă, ei își satisfă-
ceau poftele jalnice, bestiale. A fost incendiat
instantaneu de disoerarea unei fiare rănite, hăi-
tuită de moarte din toate prățile": sau: „Se re.
pez’ră amîndoi să prindă motanul, care 'se în-
frupta din peștii de pe farfurie. îndeletnicirea
asta neprevăzută le răpi cîteva minute și în fie-
care secundă sfărîmată între mecanismele cea-
sornicului. enervarea lui Adrian sporea L . Ț.
Cînd, în sfîrșit, puse mîna pe nemernic, Adrian
îi încolăci coada în jurul brațului și începu să-1
izbească cu sete de pereți, ca să-si verse nădu-
ful". Din poezie s-ar putea reține Chemarea
mută. Solicitati un abonament la revistă.
B Sergiu VAIDA — Oradea. în Ieșirea din
cadru (2) supără unele accente expresioniste,
finalul e bun. Tn^lniri 12) e un abuz de ale-
gorie. ca si în O intimplare să mai fii poet. A-
v^ti talent, dar nu ați reușit să cristalizați un
stil.
q Lucian ZOTA — Grozești (Iași). Nu vă în-
țeleg scrisul. Reveniți cu texte mai multe și
mai descifrabile.
Daniel DIMITRIU
convorbiri literare prin
3 David ALEXANDRU — Dumbrava Roșie
(Neamț). Țineți cont de rugămintea pe care v-am
făcut-o în nr. trecut.
■ Decebal ALEXANDRU-SEUL — Izvoarele
Sucevei (Suceava). Și varianta- nouă e nesatis-
făcătoare.
H Carmen AMIHAIESEI — Suceava. Răspun-
sul meu anterior a fost următorul: „Am reținut
două versuri : -Plutesc iute ca o frunză de
toamnă / Ce-și caută focul vieții»". E foarte
puțin. Nici al doilea plic nu e mai concludent.
■ Gabriel AVRAM — Iași. In general, sîn-
teți discursiv și nu vă concentrați asupra unui
singur sens. Remarcabil e Haiku.ul.
g Paula BOTOȘĂNEANU — Anina (Caraș-
Severin). Bune sentimente versificate conven-
țional.
| George Pompiliu BUCȘAN — Brăila. Am
predat mesajul dv. lui Emil Brumaru. Scri-
soarea oricum e mai interesantă decît poeziile,
unele onorabile, altele plate. Să mai vedem.
Q Daniela BUNEA — Sibiu. Observ o schim-
bare în bine : Doar lut, Te caut, Naufragiu,
„Și eu, in capul străzii...", sînt peste ceea ce
mi-ai trimis pînă acum. Limbajul s-a mai cură-
țat de metafore uzate. A rămas, însă, stilul de
„scrisorică de amor", precum : „.. .nu m-am gîn-
dit / Că-ntr-o zi voi ține, nebunește, la tine...".
In general, nu confunda poezia cu cele ce (ți
se intîmplă în jur. Ea nu acceptă s-o folosești
ca intermediar, ca pretext. Mai degrabă, pre-
texte, pentru poezie, sînt toate celelalte, inclu-
siv amorul, bineînțeles.
H Elena BUTA. Abonamentele la revistă se
pot face la orice oficiu poștal. Avînd regim de
supliment, „Argonaut" nu este difuzat decît prin
chioșcuri.
3 Nicolae CARUNTU — Dorohoi. Nimic nou
3 Laurențiu COSMEANU — Constanța. Ești
încă în faza vorbelor „umflate", atît de încăpă-
toare incit sensul devine mic-mic, aproape neob-
servabil. Undeva sunetul e autentic, și prin a-
ceasta, dătător de speranță : „Iar eu mă-nchid /
dureros intr-un pumn de pămint ce cade risi.
pit / în părul tău, / pe buzele tale". Să ma.
vedem.
g Paul DOINESCU — Moinești (Bacău). E
xistă o gravitate solemnă în versurile dv. („Pă-
sări sinucigașe se aruncă în oceanul de aer.
Marea îsi închide poarta înspre zare" etc.) su-
focată însă de o exprimare comodă, dișeistică
(„Fiecare atingere naște o lacrimă / Fiecare
lacrimă murmură un cîntec").
B Daniela DORIN — Iași. Complicați inutil
lucruri simple, mai bine zis comune, banale :
„Sufletul tău, iubire / Mi-e trup herghelie de
haos ne-ndreptățită de voci, / clocotești in
minciună. / Și totuși / în carne / îmi picura-
ncet / Lumina din scoici". Ultimele versuri mai
salvează ceva. Mă derutează această inconstanță.
B Gabriel DOROBANȚI. — Giurgiu. Sint
multe inegalități. Pentru tine, Pygmalion are
finalul ratat din pricina unei alegorii simpliste.
Ecoul și Muguri ratează pe la mijloc („dar fără
voie a fost închistat într-un sicriu / fără ză-
brele, fără uși" etc.). în Viermele totul merge
prost pînă la final, care este remarcabil. Odisee
începe convențional, dar se redresează pe par-
curs. Ce facem ? Rareori mi-a fost dat să gă-
sesc atîta inconsecvență. încercați să vedeți sin-
gur unde merge si unde nu, eu am încredere.
B Valeriu GALANTON — Dorohoi. Din pă-
cate, nu pot reține nimic. Aveți darul de a
compromite cu seninătate, în deplină necunoștin-
ța de cauză, și cele mai bune intenții. Stihuri
Precum : „Și de se lasă pîinea mai mult cum
va-n cuptor, / Se coace se pîrlește și-i pîinea
tuturor" fac insistențele dv. și bunăvoința mea
inutile.
■ Sorin GALINCA — Galați. E greu de ima-
ginat, chiar și în poezie, un „conac cu petale
de crin". Asociațiile cele mai paradoxale trebuie
să aibă undeva o motivație. In al doilea rînd,
ca la orice începător, se observă neputința de a
sintetiza Prin imagine, de unde și detalii si ex-
plicații inutile : zîmbetul cuiva se agață „de
pleoape", și apoi de. „cristalinul lor" și, în cele
din urmă, „pătrunde adînc / prin labirintul în-
tortocheat al vinelor".
■ Vasile GrAMATICU — Gura Humorului
(Suceava). Am reținut ceva pentru un număr
viitor
B Rosc-Maria KLAUSS — Suceava. Sînteți
în faza rimelor facile și stereotipe și a prozais-
mului vag poetizat : „Făcut-am un popas în
țara rece a durerii / Și-am adunat în mine amă-
răciunea caldă a tăcerii, / Plutea în jurul meu
doar vînt, / Și am vrut să plec, să mă întorc iar
pe pămint".
B Kolea KURELIUK — Măreția Mică (Su.
ceava). Glumele dv. se află la C Pricop, res-
ponsabilul almanahului. El va decide ce și cît
va intra.
q Romulus LEFTER — Roman. Am gustat
stilul pe alocuri savuros, de povestitor moldo-
vean în buna tradiție a lui Creangă. Absența
construcției (în proză), prolixitatea (în poezie)
fac textele nepublicabile. Trimiteți-mi o proză,
două, nînă în zece pagini.
q George LICURICI — Suceava. Am predat
plicul colegului C. Pricop, care se ocupă de Al-
manah. Luati legătura cu ol
B Dimitrie LUPU — Galați. Nu stăpîniți bi-
ne exercițiul narativ, frazarea, cum se spune.
Unele cuvinte, sensul lor vă joacă feste.
pi M.M. — Iași. Ceva-ceva în Doliu, tot
pe linia jocului. Ce mi-ați trimis e insuficient,
cantitativ. în primul rînd.
n Natalia MALAlANU — Bumbesti-Jiu (Gorj).
Sînteți mai autentică, mai convingătoare în Ge-
neză, Gind, Aritmetică, Sat natal. Mai trimiteți.
B Rădița NAUIU — București. Generalități
versificate mai mult sau mai puțin stîngaci.
B losif ORBAN — Tîrgu Mureș. Polemica în
poezie e riscantă, iar dv. vă mențineți la su-
prafața lucrurilor mizînd pe o retorică pe cit
de inutil complicată pe atît de facilă : „A schim-
ba un vis fără uitare ' Pe-o realitate fără ie-
șire, / Focul ce mistuie fără să încălzească /
Regretarea regretelor neregratate încă" etc.
01 Comeliu PASCALAU — Bumbesti — Jiu
(Gorj). Nu confundați poezia cu textul ritmat
și rimat. D» fapt poezia nu trebuie confundată
cu nimic. Unicitatea ei e o chestiune pe care
o descoperim fiecare pe cont propriu. Așadar,
nu vă pot aiuta.
B Aurel POP — Satu Mare. In general, e bi.
ne. Am reținut Reabilitarea unor cuvinte...,
Un poem predoslovii..., Despre pledoaria unui
provincial.. . Un poem. ..
Iile noastre lexicale și mai trimiteți-ne o po-
vestire.	. .	.	, „ ,
Adrian CHIFU — Timișoara. Scrisorile tale
mi-au produs o bucurie stranie. Ești un entu-
ziast. Sincer să fiu, le-aș publica, pentru câ în
povestiri si benzi desenate nu mai ești atît de
sincer. Ori sinceritatea se îmbina cu o doză de
naivitate — mai ales în grafică. Din „recolta"
trimisă nu pot reține, deocamdată, nimic, dar te
rog să menții legătura eu noi.
Adrian CONSTANTINESCU — Lupeni. Vă
puneți întrebarea : tu bei or not tu bei... din
izvorul din care se adapă Pegasul unui colabo-
rator la o revistă literară ? Păi, să vedem cum
hamletizâm : scrisoarea dumneavoastră, cu pro-
punerile pentru un nou capitol al Amprentei
de pe computer, va ajunge în toboașca lui Geo
Prut. Solii Imperiului Distrugător Atotputernii
— virușii de S.I.D.A. avînd drept scop infectarea
Pămîntului — pălesc în fața arsenalului medi.
cai, fiind învins, noi, însă, rezistăm pe poziție
ideea textului e mecanicistă iar dialogul devine
redundant, acapator, dizolvînd bruma de sub-
stanță epică a povestirii. Unde sînt scrisorilt
(albe) de altădată (cu tu bei or not...) ? Aștep.
tăm.	*
Niță DODO — Craiova. Reținem Sens unic.
Backster, prietenul meu, devine publicabil la
o nouă trecere peste text, pentru „vînarea" im-
proprietăților („rîsul lui animalicesc", „apă chioa
ră cu niște vegetale aruncate în ea" — cum poa-
te fi chioară — de la clară, chiara — dacă
are și ceva în ea ?) și eventuala schimbare a
finalului.
Alexandru FERDEȘ — Orăștie. Triunghiul
Bermudelor ne depășește. Se petrec acolo feno-
mene misterioase, dar noi n-avem nici o vină.
Poate autorii de C.N.L-Uri (Cazuri Neclarificate
încă).. .
Florentin FLOREA — Cluj-Napoca. Ne-am fi
așteptat la o povestire înfloritoare ca și nume-
le, dar schița dumneavoastră redă atmosfera
holoclaustului atomic. Rămîne o simplă descriere,
cu improprietăți de genul „un cadavru viu fu.
gea strigînd un nume. ..". Dăruiți-vă mai mult,
există un buchet de...
Bogdan Octavian HRIB — București. Sorin
lonescu, personaj al prozei, spune o vorbă în-
țeleaptă: „Nu strică niciodată să ai un pachet
de Kent la tine. E ca un fel de speraclu".
Microbuzul verde ar fi un astfel de șperaclu
pentru ușile redacțiilor dacă ar avea o altă
idee decit hoeus-pocus-ul aparițiilor (dispari-
țiilor) extraterestre ; așa, tonul de policier ief-
tin, textul prea sec, deși clar, dinamic — co-
pleșește totul. Nu există un dincolo al textului.
Așteptăm mai mult de la tine.
Mihai HURGOI — Sibiu. Poemul pentru trei
inimi dezacordate plonjează finalmente într-o
atmosferă de confuzie; cred că n-ați știut cum
„să ieșiți din text" și l-ați lăsat atîrnat de re-
perele unei realități minimale. Aveți resurse
de povestitor, vă mai trebuie idei. încerc să
regăsesc si vechiul text.
Adrian IONESCU — Bacău. Cursa are la ba-
ză o idee interesantă, dar e scrisă stingaci.
Textul merită refăcut. Aceeași observație cu pri-
vire la Coincidență. Unde ați mai văzut grafia
computer? Termenul e anglo-saxon. Primim
texte de orice lungime — de preferință, dacti-
lografiate — și de la amatori. Profesionalitatea
e dată de -calitatea textelor, așa cum pentru
sportivii „amatori" primează performanța.
Andrei IVANCIU — București. Ne-ați confun-
dat cu Exploratorii lumii de mîine, de la radio
(în fiecare miercuri, pe programul III, la orele
11 și 21.30, redactor Dan Ursuleanu). Fiind si
noi exploratori de texte, ne putem spune pă-
rerea despre Visul, Rima, Cine sîntem. Deo-
camdată, nu prea sînteți ca prozator, dar, ti-
nînd cont de vîrstă dumneavoastră, există o
șansă.
Petrică IVANOV — Galați. Ești un bun crea-
tor de situații, cadre, chiar, personaje, deși
Călătoria în timp nu m-a convins ; în lipsa u-
nei preocupări pentru forma literară, povesti-
rea se transformă într-un periplu gen Aventuri
în tunelul timpului — care se poate lungi la
infinit. îmi mențin încrederea în calitățile tale
de „șoarece științifico-fantastic" (de bibliotecă)
— după expresia ta.
Kolea KURELIUK — Suceava. Călătorii — SF
— aventuri scrie pe coperta suplimentului, ceea
ce înseamnă că publicăm și producții nesefiste.
Robert LAKODI — București, Ideea din Tran-
sfer, frumoasă, merită puțin „îmbogățită stilis-
tic" pentru a face povestirea publicabilă. în a-
ceastă formă textul e aproape impersonal.
Robert LAZU — Galați. Poate vei avea satis-
facția să-ți vezi vreuna dintre povestiri în re-
vistă, dar, dacă e asemenea celei trimise, e
mai bine să renunți. Ce spui, în Intîlnirea ? „EU
nu mai eram EU", apoi: „Singurul lucru pe ca-
re îl știa e că AICI este ACOLO", ceea ce și
repeți de cîteva ori. Apoi concluzia, simplă
ca Oul lui Columb : „Acel CEVA^t. eram EU".
Acest cineva nu ești tu. încearcă sa fii.
Sorina MUȘAT — Constanța. De curind, un
cercetător scotea de la naftalină ideea că lason
căuta Atlantida. Nu mi-am putut încăpea în
piele de bucurie cînd am văzut că l-ai pus pe
lason să cumpere din Constanța. . . Argonaut-
uri (mai ales că sînt și eu un „vîslaș" de pe
corabia lui); dar, cum o revistă nu-și poate
purta după sine și panourile de reclamă aștept
de la tine un alt text. înfricoșat de mînia Mo-
deii.
Horațiu NECHIFOR — Iași. Reținem doua ca-
ricaturi, între care cea reprezentînd marțianul
amenințat cu pistolul de apă.
Sorin NOUR — Chișcani, Brăila. Scrisoarea
te caracterizează mult mai bine decît povestirea.
Scrisoarea e plăcută, odhiitoare. Chiar și po-
vestirea te incită la lectură: pentru a o citi,
trebuie să dai paginile înapoi; dar, în loc să
pui și aici în funcțiune armele dovedite în dis-
cursul colocvial, ce-mă văd ochii ? Poncife de
toate genurile : plicticoasa consemnare a fișelor
membrilor echipajului, averitură cu pistoale si
fără idei, dialog impersonal, ea o nouă „parti-
tură de autor" etc. îți datorez una dintre cele
mai frumoase scrisori primite prin această pos.
tă. Aștept „continuarea" ei : o proză lipsită de
convenționalități.
Sebastian OANȚA — Baia Mare. Amprenta
lăsată de dumneavoastră pe computer : cele
două lumi comunicau cu ajutorul ecoului: după
ce Blonda strigă, îi căzu un sac în. ..
Cristian POP — Baia Marc. Am reținut gra-
ficile — cu excepția a două desene, care ni s-au
părut ceva mai facile.
Mircea POPA — Sibiu. Reținem traducerea
din Stanislaw Lem, deși, fiind făcută' după o
versiune engleză — sper ca presupunerea mea
să nu fie greșită — s-ar putea să piardă ceva
din „culoarea" textului polonez.
Cristina SABADAC — Vaslui. Povestești flu-
ent, ai idei, dar forma literară a textelor lasă
de dorit. în orice caz, ținînd cont de vîrstă ta,
ai șanse. Poți deveni membru corespondent al
cenaclului Mini-Quasar.
George CEAUȘU
prezențe la junimea
florin seliman
joc de iele
Cînd cerul s-a deschis
ca o rană
plesnită de un bici
un joc de iele
și de îngeri măsluiți
a pornit din respirația
mult prea fierbinte a
asfaltului mov
și capătul lumii
s_a mutat departe
tocmai acolo unde un cantonier
mai salută un tren
— o obsesie pe osii —
încordat și umil
cu steagul de galben
în mînă.
*
★ ★
.. .cu șunca într-o pagină
de revistă literară
el a plecat la coasă
sa facă liniște în sufletul
grădinii
cind frumoasă și bronzată
ai apărut
ca si cum ai fi coborit
dintr.un autocar
(bronzul lui luase forma maieului)
l-ai sărutat dispărind
cu gleznele rănite de uscăturile
nestrinse la vreme
el a rămas cosind
dușmanii gleznelor tale
parola
un șofer de taxi mă urăște
că am iubită
frumoasă
și un ochi de păianjen
crunt mă pîndește
cățărat pe gitul
unui scump bibelou
din buze mai ard șapte
versuri
și-i cumpăr cu ele iubitei
biletul la circul din lume
din ultimul vers
imi aprind o țigară
si trag primul fum
înghițindu-l ca pe o
tristă parolă
poșta „argonaut44
Gabriel ANDRONACHE — Huși. In scrisoarea
ta, aprecierile senine la adresa publicației
coexistă cu textul lugubru despre palmierii mu.
tanți care atacă orașul, transformîndu-1 în ru-
ine. Pentru un elev din ciclul gimnazial ai mul-
tă imaginație — aproape cît pentru un autor SE.
Alunecînd pe-o rază transferă o metaforă în-
tr-un text SF. în maniera lui Bufnilă, cu unele
stîngăcii etc.. dar cu un simț al mijloacelor ne-
așteptat pentru un începător. Mai treci o dată
peste text și retrimite-mi-1 dactilografiat.
Anonim — Balș. Ai dreptate : Argonaut (11)
a ieșit rău. serialul cu Val-Vîrtej este prost,
povestirea’ lui Boileau-Narcejac este proastă.
Ca un corolar, ne batem joc de tine, cum ne
declari îndurerat, iubite cetitoriule. Nu-ți pu-
nem la îndoială sentimentele, dar de ce nu te
semnezi ? Ți-e teamă de noi ? Defilind cu o
oublicație atît de slabă, ar trebui sa fim ino-
fensivi. Dacă nu-i asa, atunci mai avem speran-
țe : nu am pierdut definitiv un cititor ; nu sîn-
tem nici noi pierduti, pentru că. . . semnăm.
Nicolae C. ARITON — Tulcea. 1) Avem Dune
al lui Frank Herbert, tradus de Ion DOru Brana.
dar pentru publicare ar trebui să avem asenti-
mentul autorului, pe care (încă) nu-1 putem con-
tacta ; un roman de 500 de pagini implică un
risc mult mai mare decît o simplă nuvelă. 2;
Deocamdată, Argonaut nu poate apărea decît
trimestrial și. oricît l-am vrea un remakc al
vechii Colecții, nu poate fi decît. . . Argonaut
3). 4) In acest an vom organiza un concurs SF.
5)Sindromul temporal lunecă prea mult spre a-
ventură; deranjează unele virgule plasate de-
fectuos și improprietățile de limbaj „zăcea în
continuare fără conștiință", (p. 5 — poate cunoș-
tință). Noaptea vrăjitorului ne-a îneîntat prin
cercul gnoseologic care închide textul — deși tî-
nărul autor semnatar a încetat să fie un ano-
nim; avem de-a face cu proză imediat publica-
bilă în termenii Colecției Povestiri stiințifico-
fantastice de acum 15 ani. Ținînd însă cont de
actualul moment al SF-ului românesc. . .
Lică BARBU — Brăila. De ce O intimplare
în orașul artificial 2 Eu n-am văzut orașe na-
turale. U.V.A. (Uzine de Vînturi și Adieri) este
o găselniță interesantă. Imaginea bătrînei care,
cu plischl în mînă, omoară — în aplauzele asis-
tenței — o muscă rătăcită în orașul robotizat —
automatizat — computerizat — imaginea, am
spus, este nostimă. Dar ce-i cu topica atît de
întortocheată si de ne-românească ? „Pe ecra-
nul imens, așezat intenționat la est de oraș,
apăru la început în bezna violetă o numărtoare
inversă înceoind cu trei si apoi încet. încet, a-
proape imperceptibil, primele raze de soare".
Etc.
Nela BAILEȘTFANU — Rast, Dolj. înțele-
gem că-i iubiți „pe Decebal, pe traci / Și pe
Traian cu vechii daci", dar iubiți-i corect :
Traian face partidă comună cu romanii, am
impresia... întâmplarea povestită în Patinaj
pornind de la una adevărată — presupun — e
că pixul nu poate fi vinovat pentru poticne-
el-văduv
Dimineața îmi iau chipul în
palme
și-mi ard falangele
cu luna rămasă din somn.
C lamă de aer desprinsă
din pîntecul greierului
ce-a străjuit o petală
imi taie o venă.
i
Nisipul clepsidrei închise
în pieptu.mi
inundă poteca pe unde
urcă poștașul.
i
îi dau o țigară
iar el îmi spune că-i
văduv.
Mizăm amîndoi pe un plic.
In deschidem...
El văduv...
luna
Eu cu falangele arse de
VASILE CONDURACHE : „Infinita iubire
15 — Convorbiri literare
cesare pavese
mările sudului
Mergeam tăcuți într-o seară pe o potecă
de munte. In umbra tîrziului asfințit
vărul meu este un uriaș îmbrăcat doar în alb,
mișeîndu-se calm, ars de soare,
fără cuvinte. Virtutea noastră este tăcerea.
Dintre strămoșii noștri unul trebuie să fi fost foarte singur
— om nobil printre idioți sau biet nebun —
de a lăsat moștenire-alor săi doar tăcerea.
Vărul meu a vorbit astă-seară. M-a întrebat
dacă urc împreună cu el — in nopțile senine
de pe culme se poate vedea lumina îndepărtatului far
din Torino. „Tu locuiești la Torino..."
mi-a spus ...dar ai dreptate. Viața trebuie trăită
departe dc-aici — se cîștigă și se petrece
și după aceea, cind te întorci ca mine, la patruzeci de ani,
găsești totul schimbat. Le Langhe nu se pierd".
Mi-a spus toate acestea dar nu în italiană
ci întrebuințind cu greu dialectul care, precum pietrele
acestui munte, este atît de dur
incit douăzeci de ani de limbi străine si de oceane
n-au reușit să-1 zgîrîie măcar. Și urcă panta
cu aceeași privire pe care am văzut-o, copil,
in ochii țăranilor obosiți.
Douăzeci de ani s-a vinturat prin lume.
Plecase pe vremea cînd eu eram copil
și-1 credeau dispărut. Femeile vorbeau despre el
ca despre un basm uneori,
bărbații, mai gravi, il uitară.
Intr-o iarnă, pe adresa tatălui meu (care murise)
a sosit o vedere cu timbru verzui (înfățișînd un port și vapoare)
și urări pentru o recoltă bogată. Uluiala era generală
dar copilul, măricel de acum, explică pe nerăsuflate
că vederea era dintr-o insulă pe nume Tasmania
înconjurată de o mare grozav de albastră,
foind de rechini, la Sud de Australia,
în Pacific. Și desigur (adăugă) vărul lui devenise
pescuitor de perle. Dezlipi apoi timbrul.
Toți își dădură cu părerea concluzionind
că dacă n-a murit încă, va muri în curînd.
Uitară de el si se scurseseră anii.
Cită vreme-a trecut de cind mă jucam
dc-a pirații ! De cînd am plonjat pentru ultima oară
in ape adinei și am urmărit un tovarăș de joacă
prin frunzișul copacilor și i-anj spart capul unui rival
și am fost pedepsit
cită viață trecut-a ! Alte zile și jocuri,
alte furtuni ale singelui în fața unor rivali
de temut — ginduri și visuri.
Orașul m-a învățat ce c frica —
mulțimea, strada
sau un gînd uneori, deslușit pe un chip,
m-au făcut să tresar.
Mai simt încă-n ochi lumina zeflemitoare
a miilor de felinare peste rumoarea generală.
Sfîrșindu-se războiul, vărul meu uriaș
a fost printre puținii care s-au mai întors. Avea bani.
Părinții șopteau : „In mai puțin de un an
îi toacă pe toți și iar pleacă prin lume.
Așa mor disperații."
(Vărul meu arc figura unul om hotărît). Cumpără o casă
in sat și o transformă într-un garaj de ciment
cu pompă de benzină în față și o
impunătoare reclamă cu numele său cocoțată pc-o schelă.
Drept casier angaja un mecanic
și începu să se plimbe fumînd prin întregul ținut.
Intre timp se căsătorise. Luase o fată din sat
plăpindă și blondă precum necunoscutele
pe care-ntr-o zi le-ntilnise prin lume.
De plimbat insă se plimba numai singur. îmbrăcat doar în alb,
cu miinile la spate și fața bronzată,
colinda in fiecare dimineață tirgurile simulind nepăsarea
și cumpăra cai. Mi-a explicat apoi,
după ce planul ii dăduse greș, că intenția sa
fusese de-a stăpîni toate animalele din vale
obligînd astfel lumea să-i cumpere motoarele.
„Dar cel mai mare dintre dobitoace — spunea —
tot eu am fost. Doar ar fi trebuit să știu
c-aici animalul și omul înseamnă-același lucru !“
Mergem de mai bine de-o jumătate de oră. Vîrful e-aproape,
ne înconjoară, crescînd, foșnetele și fluierul vîntului.
Vărul meu nu mai vorbește despre călătoriile duse pină la
capăt.
Zice cu vocea-i tăioasă că a fost pe ici sau pe colo
si se gîndește la motoarele sale.
Dar cînd îi spun
că se numără printre fericiții care-au văzut aurora
în cele^mai frumoase insule ale
suride amintirii și-mi răspunde
se trezea cînd ei erau de-acum de
pămîntului,
că soarele
mult, în picioare.
literatură italiană
Giuseppe Ungaretti și Eugenio Montaje
silabul, novenarul, settenarul, căutam muzica italiană, căutam
muzica limbii italiene în permanența ei de-a lungul secole-
lor, muzicalitatea unor atît dc numeroase voci, atît de dife-
rite ca timbru și atît de geloase pentru propria lor noutate,
atît de singulare in modul dc-a exprima gînduri și senti-
mente : căutam bătaia inimii mele care se dorea în armonie
cu bătaia inimilor înaintașilor mei pe un pămînt iubit cu dis-
perare.
S-au născut astfel, între 1919 și 1925, Anotimpurile, Sfîr-
șitul lui Cronos, Sirene, Imn morții și alte poezii în care,
ajutindu-mă pe cît puteam cu urechea și cu sufletul, am în-
cercat să acordez in tonalitățile de astăzi un antic
ment muzical care, redevenit familiar nouă, a fost
bine sau rău, de către toți.
instru-
adoptat,
Mă gindeam la memorie și nu puteam să nu fiu nedrept
cu visul. In realitate nu era vorba de o injustiție ; dar con-
vingerea, care creștea în mine, era că poezia italiană nu poa-
te înflori decît într-o stare de perfectă luciditate : tehnică,
a senzației, a logicii, visului sau fanteziei și a sentimentu-
lui : toate acestea nu au sens pentru noi dacă nu trăiesc în
mod simultan, obiectivate — obiectivate pentru poet
cuvînt care să cînte. [...]
Odată cu apariția Romantismului, reapare și o
simplitate. Pentru un posibil contrast cu civilizația
că ? Desigur : explodează erezia că metrica veche ar
într-un
sete de
mecani-
fi epui-
giuseppe ungaretti
motivațiile poeziei
■ Preocupările mele în
Idupă primul război mondial
acei primi ani de după război
— n.t.] — și nu lipseau circum-
stanțele care să mă preseze — erau toate îndreptate spre re-
găsirea unei ordini, o ordine chiar și-n sfera în care, prin
vocație, eram în modul cel mai direct compromis, meseria
mea fiind poezia. In acei ani, toți negau posibilitatea exis-
tenței unei poezii în versuri în lumea noastră modernă și
plină de contraste. Nu exista nici un periodic, nici chiar
unul dintre cele mai bine intenționate, care să nu se teamă
că, primind o asemenea poezie, s-ar fi dezonorat. Se cerea
proză : poezie în proză. Memoria însă îmi apărea, spre com-
pensație, drept o ancoră salvatoare : reciteam umil poeții,
poeții care cîntă. Nu căutam versul lui Jacopone sau al lui
Dante, al lui Petrarca sau Guittone, al lui Tasso, Cavalcanti
sau Leopardi : căutam în ei muzica. Nu căutam endecasilabul
unuia, nici novenarul sau settenarul altuia : căutam cndcca-
zată, sleită, că versurile scrise astfel sună fals, că inspirația
trebuie, din cînd in cind, să-și inventeze propriile tipare. Re-
zultatul a fost următorul : o astfel de compunere suna fals
chiar înainte de-a fi fost terminată și, nedindu-se importanță
decit inspirației, cui s-a pierdut în spatele formei. Și ce este,
dacă vrem să ne explicăm neliniștea romantică, această civili-
zație mecanică dacă nu îndrăzneala cea mai mare a memo-
riei ? Memoria a fost deci aceea care a făcut ca antinomia
dintre individ și societate să devină extremă și intolerabilă?
Memoria să fie factorul care produce războiul și toate aceste
crize care se succed neîncetat ? Civilizația mecanică este dia-
lectică; mai mult, s-a născut în secolul lui Hegel. Ea este
memoria si, în mod contrastant, opusul memoriei. Răul vane
din dificultatea de a cicatriza această rană, mult prea întinsa
sciziune din sfera existenței. La Leopardi, odată separat
misterul de realitate, omul a observat că viziunea adevăru-
lui devenise oribilă. Răsturnînd această gindire, nemaifiind
nimic adevărat, Nietzsche considera totul ușor. Orice om mo-
dern de bună credință ar trebui să trudească pentru recon-
cilierea adevărului cu misterul. L..J.
Poetul de astăzi a avut, deci, ca primă datorie, datoria re-
cuceririi ritmului ; recucerire, dar ținindu-se cont și de im-
portanța formei. Pentru redeșteptarea simplității el nu a
negat memoria. A ascultat versul cel mai vechi, versul din-
totdeauna, pentru că el exprimă însăși fatalitatea unei limbi.
Acest vers nu se putea transforma fără a aduce moartea în
corpul unei limbi a cărei viață nu este de-o zi, ci de secole.
Dar poetul modern a pus în fiecare silabă a versului o ase-
menea hotărîre și o asemenea liniște îneît, într-adevăr, rit-
mul s-a eliberat. Astfel, poetul reîncepe să audă în vers pa-
sul, grăbitul suspin, răsuflarea întretăiată : ritmul, natura.
Ce sînt, prin urmare, ritmurile dintr-o poezie ? Sînt umbrele
unui trup care acompaniază dansînd strigătul unui suflet. Ast-
fel, poetul a învățat din nou armonia poetică, armonie care
nu este una imitativă, întrucît este indefinibilă, dar care s-ar
putea traduce prin acea dăruire totală — fizică și morală —
in cuvînt, pentru secretul care-i dă viață. Toate acestea i-au
permis să-și facă o idee mai omenească și mai puțin roman-
tică asupra mașinii și a memoriei. Mașina i-a suscitat atenția
tocmai pentru că închide în interiorul ei un ritm, prin ur-
mare dezvoltarea unei măsuri pe care omul a smuls-o mis-
terului naturii din momentul în care simplitatea a început
să dispară. Mașina este o materie formată, într-o modalitate
sever logică, prin supunerea fiecărei fibre, aparent lipsite de
importanță, ordinei componente : mașina este rezultatul unui
lanț milenar dc eforturi coordonate. Nu este materia haotică.
Frumusețea ei sensibilă ascunde o parte din intelectul ca-
re a format-o. Astfel, în folosirea versului, încereînd să în-
suflețească formele delicate, pîrghiile imateriale ale unei
mașini supreme, poetul italian recunoaște din nou faptul că
este-n măsură de-a asculta, in propriul ritm, ritmurile prin
intermediul cărora muzica inimii căpăta o asemenea forță
de convingere pentru urechea părinților — melodia ducînd
spre punctul din care, dlzolvîndu-se în mister, poezia poate,
în rarele cazuri ale perfecțiunii sale, să devină vestită prin
simplitate. l-l (1930).
Redacția : Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1,
telefon (981) 16242 • Administrația :
București, Calea Victoriei nr. 115, tel.
(90)506618.
54737
B în secolul acesta care, pentru a doua oară, și-a îm-
pins fiii în infernul războiului spre a cîștiga, printr-o imensă
durere, măsura timpului lor, ne mai poate surprinde faptul
că arta încă mai este constrînsă și se chinuiește în reînnoi-
rea mijloacelor sale expresive ?
Nedefinit cum este, secolul XX își caută, încă, o limbă
proprie. Și nu există model la care artistul de astăzi să nu
fi apelat : frescele din Pompei, statuile din Insula Paștelui,
fetișurile negre, hieroglifele precolumbiene dc pc ceramică
sau coloane, coloane semănînd ciudat cu cele dezgropate
la Hissarlik, anticul Ilion, virtuozismele Barocului în desene-
le care redau corpul omenesc, de neîntîlnit în realitate din
punct de vedere anatomic și al perspectivei chiar dacă astfel
se încearcă surprinderea unor mișcări absurde în unghiuri
hazardate etc.... Dar trecutul și grandorile lui și-au pierdut
elocvența în fața umilinței și disperării celor interesați de un
asemenea studiu.
Pînă la ce punct ar trebui să ne declarăm uituci sau,
mai rău, să renunțăm la memorie, în fața unor semne memo-
rabile dacă, urmărind motivația obscură care Ie-a generat,
nu am ajunge, imitîndu-le cu fidelitate ,să descifrăm, fiecare
din noi, propriul secret, individual și incomunicabil ? I...]
Omul primului Romantism apărea poetului ca zdrobit de
natură, cum în filozofie trebuie să fi apărut presocraticilor ;
in Romantismul mai
grescle revoluționare
haosul unei erudiții,
limitată.
Odată umanizată
recent, omul trebuie să lupte cu pro-
ale științei, cu monopolul aurului, cu
fără să mai aibă o rădăcină sigură, ne-
natura, omul se trezește tîrît în încer-
umaniza monștrii născuți de propria sa
carea disperată de a
umanitate. Istoria nu-i altceva decît o muncă de Sisif.
Chiar dacă Romantismul proclamă autonomia activității
artistice (experiența fiecărui artist fiind decretată unică și atît
de netransmisibilă îneît nimeni, niciodată, nu ar putea reface
o eglogă de Virgilius sau un portret de-al lui Franz Hals !)
nu este această afirmație în contrast cu neliniștea morală
vădită de aproape două secole în toată activitatea umană ?
Cred că se poate admite ideea după care judecata morală
si cea estetică ar avea, cum au, finalități diferite, și că este
posibil ca o operă de artă să fie reprobabilă din punct de
vedere estetic și meritorie din punct de vedere moral, și vi-
ceversa ; dar tot astfel cred că o anarhie în convingeri nu
poate să ducă decît Ia o gravă discreditare a datoriilor lim-
bajului, paralizindu-i funcția socială.
în asemenea cazuri dc amnezie istorică din partea limba-
jului, poetul va putea întotdeauna — nu fără a suferi atroce,
poezia purtînd însemnele durerii sale — să-și limiteze preo-
cupările la formidabila forță de comunicare a cuvintelor, a
liniilor, culorilor și sunetelor, comunicabilitate care este in-
dependentă de orice valoare istorică si rezidă în chiar izvoa-
rele actului poetic. Pentru aceasta, și numai pentru aceasta,
artistul ultimilor patruzeci de ani a transferat în interiorul
omului pădurile, teama, furtunile, regăsind astfel în intimita-
tea sa incitanta presimțire a dimineții si a splendorilor care,
în mod fatal, succed întotdeauna, în istorie, sacrificiului, [_.)
(1941).
H - artistul a exprimat întotdeauna instinctele comune
ale tuturor oamenilor, foamea și dorința, ancestralul instinct
de conservare dar, din păcate, și de distrugere ; a exprimat
necesitatea de a cunoaște motivațiile întîmplătoare și rațiu-
nea finală a vieții ; a exprimat nevoia de-a se simți alături
de toți morții săi și de toți cei dispăruți, de toată realitatea
universului dincolo de bezna timpurilor ; a exprimat miracu-
loasa plăcere pe care chiar și o natură săracă o poate oferi.
O societate bazată pe sistemul castelor închise, precum
cea a Egiptului antic, nu mai este cu putință,
merge înainte. Va fi posibil oare ca atîtea secole
să nu-i facă pc oameni să instaureze, în sfîrșit,
din caro fac parte, acea liniște din punct de
umanitatea
de suferință
în societatea
vedere eco-
nomic, liniște care să garanteze fiecăruia dintre noi libera
afirmare a demnității sale umane ? Dacă munca ar fi astăzi
rațional organizată în lumea întreagă, toți locuitorii pămintu-
lui ar putea să se bucure, încă de astăzi, dc o viață îmbel-
șugată.
Plăcerea estetică este un privilegiu cum sînt multe altele
astăzi deoarece nu toți oamenii, fie din cauza nevoilor mate-
riale, fie din cauza unei educații insuficiente, au posibilita-
tea să o recepteze și să o trăiască. Nu arta, știința sau cul-
tate spre îmbogățirea patrimoniului umanității ; societatea
tura sint cele
este cea care
umană. I...]
care trebuie să se oprească din căutările îndrep-
trebuie să dobîndească o rinduială mai profund
(1942).
In românește de Mihai LEOVEANU
eugenio
montaîe
timpul nostru
Poate că n-a existat niciodată o încercare mai grea pen-
tru om decît aceea de a-și găsi un scop în viață. Nodul
problemei este aici. Milioane de ființe umane aspiră la
dragoste, dar cuvîntul nu este pronunțat decit in cele mai
dezgustătoare publicații.
Ziare și cărți, pliante și almanahuri, picturi pe pinză sau
pe sticlă, sunete compuse astfel îneît să ne dea o impresie fi-
zică motrice, dinamică, vești și idei aruncate peste noi cu a-
mîndouă miinile, o abracadabra vociferantă care ar trebui
să-i spună omului singur : Sintem și noi aici, nu ești atit de
singur.
Astăzi indivizii — o infinitate — cer să sc reprezinte, să
existe, să strălucească individual, cer să-și trăiască propria
viață, 'după posibilități, la nivelul emoțiilor și al senzațiilor.
Și pe acest plan nu sînt admise privilegii, omul oarecare are
aceleași drepturi ca și omul de excepție și poate chiar să-și
imagineze că baza stratului său vital este mai autentică decît
a omului studios. Dar omului-masă îi corespunde răul dc
masă de care nu scapă nici unul dintre noi.
Și latura cea mai periculoasă a vieții actuale este dizol-
varea sentimentului responsabilității individuale. Singurătatea
de masă a eliminat orice diferență între înăuntru și afară.
Pentru că timpul nostru a înlocuit excitația cu contem-
plația și numărul nu mai este secretul legilor divine, ci o-
biectul statisticii, nu văd de ce nu ar trebui trase concluziile
asupra condițiilor diferite de viață ale omului care a fost
numit sapiens și faber (și apoi ludens, iar acum detruens) în
avantajul imensului toți — nici unul pe care ne străduim să-1
consolidăm.
Ceea ce se întîmplă în lumea așa-zisă civilă, încă de la
finele Iluminismului (iar acum într-un ritm tot ma accelerat)
este totalul dezinteres pentru sensul vieții. Acest lucru este
totuși opus muncii. Golul se umple cu inutilul, Omul nu mai
prezintă interes pentru umanitate. Omul se plictisește îngro-
zitor (...).
In românește de Mirela TALAȘMAN
Colegiul de redacție :
Redactor șef : Cornelia Sturzii
Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU
Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu
• Prețul unui exemplar : lei 5.
Abonamente : 6 luni, 30 lei ; 1 an. 60 lei
Pentru străinătate abonamentele prin ILEXLM —
departamentul export-import presă, București, str. 13
Decembrie nr. 3.
P. O. BOX 136—137, telex 23226.
I. P. Iași, cd. 1193