nr. I, ianuarie 1986 FreleUri dia toate țările, ■ (anul XCII , nr. 1193) (wirbiri unm: RB/ISIA LITERARA FONDAIA DE SOCIETATEA «.UNIMEA» DIN IAȘI LA 1 MAREE 1857 EDITATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA Concepția tovarășului NICOLAE CEAUSESCU cu privire la valorile spirituale Personalitate proeminentă, multidimen- sională a lumii contemporane, tovarășul Nicolae Ceaușescu a dobindit un înalt prestigiu politic și științific prin contribuțiile sale remarcabile ia dezvoltarea creatoare a gin- dirii social-politice și filosofice revoluționare, la îmbogățirea sistematică a patrimoniului a- cesteia printr-o suită amplă de teze și concep- te originale elaborate pe baza analizei dialec- ' ice aprofundate a fenomenelor și proceselor naționale și internaționale. Un domeniu de vîrf în care secretarul gene- ral al P.C.R. a emis importante judecăți de va- loare, prefigurînd căile și modalitățile unei ve- ritabile efervescențe creatoare, este acela al vieții spirituale. în concepția sa, cultura repre- zintă unul din subsistemele principale ale socie- tății socialiste care deține un rol fundamental in determinarea progresului general, in asigu- rarea funcționalității optime a celorlalte subsis- teme în conducerea cărora omul dotat cu o zes- tre spirituală elevată reprezintă factorul decisiv el edificării civilizației soctall’t.- In ar ■«‘lâ ■ i_ ziiim cultura nu este și nu poate ii > simpla podoabă a spiritului. Ea trebuie să devină un instrument participativ în planul activității u- mane, individuale și colective, în făurirea con- știentă a noii societăți pe baza legităților o- biective și a asimilării celor mai noi cuceriri ale geniului uman, ale creației naționale și uni- versale. Mutatis mutandis, numai asimilind va- lorile perene ale culturii, oamenii realizează saltul din imperiul necesității in aeela al li- bertății, își pot făuri propria lor istorie, propriul lor destin, pot deveni autentici eroi civilizatori. tn lumina orientărilor fundamentate de to- ^rășul Nicolae Ceaușescu la Congresul al IX- Kca al P.C.R. și ulterior, au fost eliminate vi- 'ziunile dogmatice, stîngiste din sfera valorifi- cării. moștenirii culturale procedîndu-se la re- stituirea și integrarea in cultura națională a în- tregii gîndiri și creații progresiste, umaniste a poporului român acumulată pe parcursul evo- luției sale istorice. In climatul ideologic de după 1965 a fost posibilă o autentică „restitu- tio in integram" și pe această bază repunerea in drepturi a operei unor mari creatori ca : Oc- tavian Goga, Titu Maiorescu, Lucian Blaga, Nicolae lorga ș.a. Aceasta a însemnat nu nu- mai un act de justiție, de echitate, dar, in ace- iași timp și un mare act național de cultură. Partidul clasei muncitoare s-a manifestat ca partid al demnității și conștiinței naționale, a dovedit că este singur în stare să promoveze cu consecvență tradițiile progresiste și umaniste, valorile spirituale și naționale, să asigure îm- binarea creatoare a tradiției cu inovația, a na- ționalului cu universalul. De asemenea, nume- roase alte demersuri patriotice vizînd cunoaște- rea mai profundă, interpretarea obiectivă și a- firmarca istoriei naționale au pornit din ini- țiativa secretarului general al partidului, tezele cuprinse în Expunerea sa la Plenara C.C. al P.C.R. din iunie 1982 reprezentînd un impor- Itant moment de referință, de o excepțională semnificație politică și științifică. O valoare cu totul deosebită au tezele tovară- șului Nicolae Ceaușescu cu privire la exigen- țele creației, la mesajul și finalitatea operelor literare, artistice, muzicale etc. Cu prilejul nu- meroaselor sale întîlniri cu scriitorii, cu oa- menii de artă, tovarășul Nicolae Ceaușescu, pa- rafrazindu-1 pe Leonardo da Vinci, releva da- loria acestora „de a merge cu ulciorul la iz- zor", de a sorb’ mereu din apa vie, proaspătă a vieții reale. în procesul creației artistice, ceea ce presupune o profundă cunoaștere a realită- ților sociale și naționale, contactul nemijlocit cu demosul, cu viața cotidiană izvor nesecat de inspirație și învățăminte. In concepția parti- dului, libertatea de creație reflectată în diver- sitatea stilurilor și manierelor de elaborare a ■ nei opere, nu poate însemna evitarea angajă- ii sociale, nu poate fi o libertate în afara ce- ințelor și comandamentelor sociale și naționa- (continuare în pag. 3) Prof. dr. Constantin Gh. MARINESCU Șeful Colectivului de Științe-Socialc I.M.F. Iași Să ne trăiești erou nebiruit. Să ne trăiești cu zarea luminată In țara unde-ai ctitorit A muncii și a demnității vatră. Și cum strămoși din veac ne-au invățat. Venim să te urăm de sărbătoare Cu flori de nea ca sufletul curat Ce-așteaptă primăvara viitoare. Tu înțelept bărbat care ne ești Speranța și mîndria, idealul. Tu care astăzi ne călăuzești Că stîncă ești cînd ne-mpresoară valul, Ne ești stegarul timpului ales De lege, frumusețe, cutezanță Și adincul vorbei noastre înțeles Cînd spui partid și țară și speranță. E-un anotimp de vis și de ninsori Ce stă in glia gliilor să cadă. ------------------------------------ ÎNALT OMAGIU Stegarul timpului ales Tovarășului NICOLAE CEAUȘESCU Dar astăzi cresc in sufletu-mi candori Și bucuria vine să ne vadă ! Din vrerea și al vremii înțeles L-am chibzuit cu vechea datorie Un drum deschis de-al treisprezecelea Congres Al comuniștilor ne e făclie. Ți-i tinăr giadul ca un foc nestins, Cînd generații vin pe lume iarăși Cu geniul tău cuprinzi un necuprins Să fim tovarășii lingă tovarăși Spre cincinalele ce vor veni Ne-ndrumi cu drag spre pace și frăție, Spre anul care-i spunem două mii Pentru întreaga noastră Românie. Brodate-n ani pe-al zilelor chilim El, CEAUȘESCU, e conducătorul ! Părinte-al țării, astăzi te slăvim Cu patria, partidul, cu poporul ! Cornelia STURZU Viața s-a în tricolor Tovarășei ELENA CEAUȘESCU tn adevărul țării e cutezanța vie. Ca un simbol de luptă și viitoare ; Prin faptele-i de viață ne pune temelie La patria de astăzi și țării viitoare. In adevărul țării îi știm temeinicia Așa precum își știe țăranul rostul lui. Așa cum iarba-mbracă mereu, mereu cimpia. Sub trepte de verdeață mari trepte de statui. In adevărul țării ii știm mai amplu zborul. Volute de lumină o-ncing ușor, ușor ; Prin fapta-i înțeleaptă ne este viitorul Și viața Ei de luptă o pune-n Tricolor. In adevărul țării e flacăra cea pură, E flacăra ce arde în comunistul țel, Exemplul dat prin propria-i făptură Ne este simbol sub al patriei drapel. Dc-aceea-ntreaga țară o serbează, De-aceea inimile ne sînt garoafe-arzînd, Că-n adevărul țării prin conștiința-i trează Ne este țării simbol, prin faptă și prin gînd. Emilian MARCU patrie, partid, Cornelia lonescu Drăgușin : „Tovarășul Nicolae CEAUȘESCU și tineretul" (Tapiserie) literatură și istorie în epoca Ceaușescu în acest aniversar ■ n cărțile pe care le iubim, citindu-le, I se închide icoana sufletului nostru" de- ff1 clara într-un interviu Nicolae lorga. Mi-aș permite să lărgesc aria discuției, susți- nînd că în cărțile de căpâtîi ale unui neam se închide ființa-i spirituală, aparent nebă- nuită, dar născută din realism fundamental, pentru că o primă calitate a adevăratului scrii- tor e să știe să vadă acolo unde alții nu trec de aparența înșelătoare, să intre în mima rea- lului și descoperind ideea ce definește feno- menul s-o facă inteligibilă, creînd o ficțiune stabilă care incifrează experiența. Scriitorul, așa cum scrie G. Călinescu, creează o „efigie a trăitului" făcînd un compromis între concret și abstract, între moment și eternitate, iar re- zultatul e acea surprinzătoare viață a ficțiu- nilor, cu atît de autentic fior al trăirii. Scrii- torul, acest „inginer de suflete" avînd mira- culoasa însușire descrisă de Paul Valery în „Leur toile spirituelle / Je le brise et vais cherchant / Dans ma foret sensuelle / Les oracles de mon chant!“ și apelind la claritate și simplitate, cîntind prezentul ne asigură — de fapt — dreptul la posteritate. Cronicar știut sau neștiut al timpului său, ambasador al generației lui, scriitorul român, martorul cel mai fidel, și deci prețios, al evenimente- lor așa cum ele se reflectă în sufletul oame- nilor, cu condiția însă de a avea drept me- mento crezul marelui Tolstoi : „mi-e rușine să scriu un neadevăr". După o viață de ziaristică și literatură, (75 de ani, din care peste 50 trăiți cu condeiul în mină) consider că talentul aparține aproape tuturor celor cu putere de muncă și iar mun- că dar că scriitor devii atunci cînd uiți că ai talent și intri în slujba conștiinței creatoare. Acest fior care vine deopotrivă din înaintași, din pămîntul natal și din șlefuirea însușiri- lor tale, se cere întregit cu o înaltă conștiin- ță politică, în sensul de a te considera perma- nent angajat în lupta pentru mai bine, mai frumos, mai uman. Cuvintele, ca și culorile ori sunetele sînt vechi, indiferente, uzate de atîta întrebuințare, fiind la îndemîna tuturor de milenii. Din clipa cînd le treci pe numele tău, mobilizîndu-le pentru o nouă bătălie, în ele trebuie să pulseze inima ta, să circule sîn- gele tău, să, fie una cu scriitorul precum uneal- ta cu lemnarul și apa cu pescarul. Primind o nouă viață, limba în care scrii poate fi sear- bădă sau fagure de miere totul depinzînd de sensurile secrete cu care o încarci. întotdeau- na ne vor emoționa, mai mult chiar decît tes- tamentul cu „urmașilor mei Văcărești", stro- fele lui Alexei Mateevici, cu o tulburătoare muzicalitate interioară : „Limba noastră-i lim- ba sfîntă, / Limba vechilor cazanii / Care-o pling și care-o cîntă / Pe la vatra lor, ță- ranii". Pe sinceritatea acestui fond de mare poezie să ne amintim îndemnul desprins din Raportul C.C. al P.C.R. — la Congresul al IX-lea al partidului susținut de tovarășul Nicolae Ceaușescu (19 iulie 1965) : „Poporului, adevă- ratului făuritor al bogățiilor patriei, trebuie să-i închine oamenii de artă și cultură tot ceea ce pot crea mai frumos și mai bun. De- sigur, se poate și este necesar să se creeze în diferitele forme și stiluri. Putem spune crea- torilor de artă ; alegeți tot ceea ce credeți că este mai frumos în culoare, mai expresiv în grai, redați realitatea cît mai variat în pro- ză, în poezie, în pictură, sculptură, și muzică, cîntați patria și poporul nostru minunat, pe cei ce și-au închinat întreaga viață înfloririi României". S-au împlinit 20 de ani de la această che- mare a președintelui nostru și iată că ne a- mintim de clipa descătușării de conștiințe și de energii creatoare în acest ianuarie aniver- sar cînd sărbătorim zile de naștere însemnate cu litere de aur în calendarul epocii pe care scriitorii au urcat-o prin acea „trăire artis- tică" de care vorbeam mai sus în sute de opere, găsind sensuri noi, moderne, limbii făurită de popor. Și iar, pornind de la buni- cul Mateevici : „Limba noastră-i graiul pîinii / Cînd de vînt se mișcă vara ; In rostirea ei, bătrînii, / Cu sudori sfințit-au țara", să mer- gem mai departe pe ritmul lui către auto- rul „Necuvintelor", — l-am numit pe Nichita Stănescu — reținînd doar 4 stihuri omagiale : „El s-a transformat în perlă, / Noi nu. / încă de pe vremea cînd era / Un simplu bărbat". Acest simplu bărbat de acum 20 de ani „a impus transformări adînci și înnoitoare și în cîmpul artei, configurîndu-se o concepție cla- ră cu privire la locul și rolul artei în con- textul profundelor și cuprinzătoarelor pre- faceri revoluționare ale patriei. Meandric și complex, procesul revoluționar de făurire a unei noi culturi n-a fost scutit, la începutu- rile lui, de capcane și înfundături, de căutări si experiențe •— dintre care nu puține dure- ros ratate — în căutarea drumului propriu și inconfundabil de dezvoltare culturală socialis- tă. Congresul al IX-lea a marcat, și sub acest raport, un moment de răscruce, aducînd cu sine un nou mod de a percepe și a înțelege ianuarie arta, rosturile ei sociale specifice, necesitatea și organicitatea ei inconfundabilă în viața spi- rituală a societății, a omului. îndrumarea de către partid a artei a încetat de a se mai con- funda într-un fel sau altul cu actul adminis- trativ și imixtiunea in creație, devenind ope- ră de educație și îndrumare atentă în vede- rea explicării și înțelegerii profunde a feno- menelor sociale și umane, a modului în care arta, în raporturile ei cu realitatea, împreu- nă cu celelalte componente ale culturii, poate să contribuie la îmbogățirea vieții spirituale umane" (Dumitru Ghise, „Manuscriptum" nr. 2/1985). Pentru repunerea în drepturi a moștenirii noastre literare pentru reconsiderarea unor personalități ca Maiorescu, lorga, Blaga, Ar- ghezi. Lovinescu, Ion Barbu, Slavici și alții ; pentru tot ce a întreprins spre a da aripi cre- ației artistice — scriitorii își sărbătoresc în această lună Președintele, căutînd cuvintelor sensuri cît mai firești, acordate cu solemni- tatea clipei, în care întregul popor e un sin- gur om și istoria noastră înregistrează o e- pocă de adînci prefaceri revoluționare. In Omagiul solemn adus în cadrul Plenarei din 25 iulie 1985 de către Comitetul Central al Partidului, Consilul Național al F.D.U.S., Con- siliul de Stat și Guvernul R. S. România, se spune : „De-a lungul vremurilor, în decursul milenarei sale existențe, harnicul și înțelep- tul nostru popor a știut totdeauna să-și alea- gă conducători de țară dintre cei mai bravi și mai vrednici fii ai săi, care au apărat cu prețul vieții vatra străbună, libertatea și ne- atîrnarea națiunii. înfăptuind cu neasemuită pasiune revoluționară și înflăcărat patriotism marea răspundere ce v-a fost încredințată de partid și popor la Congresul al IX-lea, dum- neavoastră, mult stimate și iubite tovarășe Nicolae Ceaușescu, întruchipați exemplul mi- nunat de Erou între eroii neamului, de stră- lucit om politic și de stat, înzestrat cu înal- tele calități ale conducătorului revoluționar, devotat trup și suflet patriei pe care o slujiți cu exemplară dăruire, cu dorința fermă de a o vedea afirmîndu-se tot mai puternic, li- beră și demnă în rîndul națiunilor lumii". Inregistrînd evenimentele, scriitorii, de fapt, preced cursul vieții, amplificînd ca niște cu- tii de rezonanță năzuințele celor mulți,, psi- hologia mulțimii conștienți că individul în- singurat se poate resemna în fața evenimen- telor, un popor niciodată. Și cum scriitorul nu trebuie să-și trăiască viața așa cum a tră- it-o. ci s-o trăiască așa cum i-ar place să o povestească, trăirea lui e împletită din idea- lurile poporului care l-a format, e implicată în luptele mulțimii, cu apoteoze și căderi pînă la confundarea cu oricare ins din popor, evitînd acea „conștiință vinovată" de care pomenește Sartre. Așa se explică faptul că pe ultimul drum al vieții Jean Paul Sartre a fost con- dus și plîns de un sfert de milion de oameni, așa cum nu s-a mai întîmplat decît la Hugo și Zola. Fiecare epocă istorică are arta sa, în care se reflectă în măsura în care arta creează artă fără timp dar cu materia primă luată din viața timpului. Din punct de vedere scriitori- cesc, trăim o epocă foarte interesantă de con- tradicții și ciocniri ideologice, de răsturnări și prefaceri uluitoare. Țara noastră n-a trăit atîta istorie în secole trecute cît în aceste două decenii, încît scriitorii ei au faptele sub con- dei. A povesti înseamnă a avea de spus „ceva deosiebit", deci nu vorbe de dragul vorbelor, fie chiar meșteșugit găsite, ci conținut, fapte, trăire, bineînțeles singularizate artisticește, în ceea ce am putea numi, plecînd de la teoria lui Einstein cronotop, adică înscrierea eveni- mentelor drept o reflectare artistică a timpu- ,Iui în spațiu și invers, potrivit intuiției lui Mallarme cînd spune că imensitatea timpului e în spațiu și imensitatea spațiului în timp, ambele găsindu-se în om, acel om care, între viață și moarte, luptă să pună ceva deosebit, o credință un ideal, ceva care să asigure ge- nerațiilor viitoare un ..mai bine". Scriitorii se află de veghe la această flacără a înălțării mo- rale prin cultivarea spiritului, convinși că ori- cîte cuceriri militare si aglomerări materiale ar realiza un popor, dacă nu are cultură dis- pare fără glorie din cronica nemiloasă a is- toriei. Președintele țării, pe care îl sărbătorim, a- lături de întîia fiică a țării, tovarășa Elena Ceaușescu, în aceste zile de după solstitiu cînd lu- lumina crește zi cu zi, și cu ea speranțele unei pri- măveri noi peste țară, ambiționează și mai mult atunci cînd declară răspicat : „Nici o națiune nu se poate dezvolta, nu-și poate înscrie cul- tura în sfera civilizației mondiale dacă se izo- lează, dacă nu participă la_ circuitul de valori spirituale. Datoria noastră e să facem cu- noscute peste hotare marile realizări ale cul- turii patriei noastre, să ne afirmăm contribu- ția noastră originală în patrimoniul civiliza- ției internaționale". Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie ? Aurel LEON Literatura epocii inaugurate de istoricul Congres al IX-lea al partidului nostru se înscrie armonios în galeria marilor con- strucții din toate domeniile care conferă acestei epoci o personalitate impunătoare și inconfun- dabilă. Aș observa că unul dintre meritele ex- cepționale ale scrisului românesc din acest timp, un timp al unei înfloriri multilaterale, este a- ceia de a fi continuat pe noi trepte spiritul să- sănătos al literelor naționale, tradiția și, în ace- lași timp, de a se fi plasat, permanent, în- tr-un spațiu al profunzimilor. Beneficiind de deschiderile și de climatul fer- til, dosebit de stimulator, instaurat și potențat de-a lungul a peste două decenii, implicîndu-se cu toată capacitatea și talentul său în noua is- torie a patriei, atent, cum ar spune poetul, la tot și la toate, scriitorul român contemporan a înțeles să-și asume efortul — iar reușitele, nu- meroase, sînt de domeniul evidenței — de a depune mărturie, cu mijloacele artei cuvîntului, asupra unei perioade de prefaceri fără precedent. Dar spre deosebire de reporter ori de unii condeieri supralicitați într-o etapă anterioară anului de răscruce și de renaștere — 1965, el a sondat și a urmărit resortul șl totodată ecoul unor asemenea mutații în sufletul oamenilor, în conștiința lor. Și a făcut-o cu o exemplară răspundere, cu curaj, eliberat de dogme și fără să se teamă că investigația sa va releva și con- tradicții, și chiar conflicte, de vreme ce lite- ratura autentică, aidoma tuturor celorlalte arte de altfel, este incompatibilă cu imaginile re- flectate în oglinzi deformatoare. Subiectul și o- biectul ei fiind omul, văzut în complexitatea sa, literatura nu-și poate baza forța de pene- trație și dăinuirea prin vreme decît pe ade- vărul vieții, pe realitatea vie, pe dominantele de esență ale acesteia, pe ceea ce are semnificativ și definitoriu. O construcție grandioasă cum este Canalul Dunăre—Marea Neagră va fi contem- plată și admirată în toată monumentalitatea ei și peste o mie de ani. Ceea ce nu vor ști însă acei îndepărtați urmași ai noștri, dacă literatura, arta în general, nu vor depune mărturie în a- cest sens, este cum erau oamenii care au realizat impresionanta magistrală, cum erau acei tineri minunați care și-au zidit acolo, într-un sfîrșit de secol și de mileniu, ceva din sufletul lor fru- mos. Nu de descrieri și de vederi turistice va avea nevoie acel ctitor din viitor ■— care îmi place să cred că va fi înainte de toate om, cu o sensibilitate cultivată, rafinată de cultură și, în primul rînd, de literatură, de marile cărți românești, de cărțile fundamentale, legitimațiile supreme ale omenirii —, ci de documente ar- tistice neperisabile, tulburătoare prin puterea lor revelatoare privind sufletul nostru, al celor de azi. Dar, înainte de a se gîndi la viitor și :a destinul operei sale în această perspectivă, scri- itorul epocii noastre a avut și are mereu în ve- dere pe cititorul contemporan, în afara conști- inței căruia nu există literatură ; un cititor care s-a maturizat de fapt o dată cu literatura, iar literatura, scriitorul, la rîndul lor, l-au stimulat, l-au angajat într-un dialog neîntrerupt și sa- lutar pentru mersul ascendent al literaturii în- săși. Am mai scris și altădată că așa-zicînd colaborarea dintre scriitor și cititor, contribuția lor deopotrivă de importantă la progresul artei literare românești constituie poate fenomenal cel mai interesant al culturii actuale. Am auzit nu demult pe un critic afirmînd că în România avem mai buni cititori decît scriitori. Deși știu rodește falnicul stejar Bat orele în turnuri mari Și-n inimi crește dragostea de țară Că-i rotunjită-n falnicii stejari De două ori unirea milenară. Cită lumină e pe plaiul vieții ! Cînd Ja un semn găsindu-și călăuza, Poporul a ales domn libertății Pe Alexandru loan Cuza ! că acel critic exagera conștient, din d rinți de a sublinia calitatea, orizontul larg al . t t-mA român de azi, trebuie să precizez totuși ci a r ; cititor este într-o măsură apreciabdă ți scriitorului, că valoarea lui este detern ' .ș-.i » de valoarea cărților ce i se oferă. S-a vorbit și se vorbește în numtri ic . •- mentarii, eseuri și studii critice despre - -Le • siunea pronunțat social-politică a opere c : rare create într-un răstimp atît de = li . tit de fecund. Un poet scrie chiar, ev pe Marin Preda, cel mai mare prozat; r , cii postbelice : „Față-n față / el Cu r privindu-se-n ochi“. O definiție lirică a rr» caracterizează, în fond, pe toți ser. : . portanți, din toate generațiile, care - ■ nuat opera, s-au consacrat ori s-au a- - va“ această vreme. Sigur că mai repreze . r generația celor ce au acum între 52 ■ - adică poeții, prozatorii și dram —- profilul moral al omului nou, al p pic societății noastre în plină metz= • --a ’ nu ne trebuie nici o artă care u » i r ‘ * țile, să le deformeze, prezeniind-- I n • :*- — arăta tovarășul Nicolae Ceaus-^s,” — șînd în culori cenușii viața și nu: z -«• - poporului nostru. O asemenea artă ir semenea, un caracter bolnăvicios și decis creația în contextul social și istori - nai. Literatura și arta nu sînt și nu pot < - w Hectare indiferentă, o arhivă de imagini ■ pecte, după cum se subliniază în docun. de partid. Forța lor de înrîurire constă păci ta tea de a se angaja, de a se implica sl : a rămîne profund atașate aspirațiilor • m valorilor definitorii ale națiunii noastre. Ia a- celași timp, umanismul românesc în sfera turii presupune o largă deschidere, receptiv iu te față de valorile progresiste ale culturii ui versale, necesitatea asimilării, cultivării acesto- ra ca o condiție indispensabilă, sine qua noa. a formării personalității umane multilateral dezvoltate, principiu axiomatic al devenim noastre istorice pe coordonatele civilizației so- cialiste. început de drum Urările din noaptea de Anul Nou ne-au vestit semne bune, semne bune de bel- șug, pentru brazda de sub plug. Semne bune pentru anul în care am pășit cu acea încredere în viitor, cu acea speranță de pro- gres, definitorii pentru epoca celor douăzeci de ani ce au trecut de la Congresul al IX-lea al partidului. Temeinicia succeselor noastre cutezanța cu care am abordat proiecte tot mai ambițioase de la un an la altul,, ne-au în- dreptățit să visăm mai mult, să ne propunem planuri și mai mari. Fiecare rotire de an a însemnat pentru noi românii nu doar par- curgerea unui segment pe cadranul timpului, ci, în primul rînd, o măsură a puterii noas- tre creatoare, a împlinirii planurilor de pro- pășire hotărîte în forurile Partidului Comu- nist Român, arhitectul noii noastre societăți. In acest drum către orizonturile comunismu- lui ne-am stabilit să străbatem etape similare cu acele cercuri, ce exprimă vîrstele arbori- lor. 1986 constituie un început de nouă etapă, început de cincinal, perioadă de materializare a îndrăznețelor obiective ale Congresului al XlII-lea al partidului. Ne-am propus atunci ca în acest cincinal, ce are ca bornă de pornire anul 1986, România să intre în rîndul țărilor cu o dezvoltare medie. Nu este aceasta doar o simplă trecere de pe o treaptă pe alta a ierarhiei țărilor lumii, ci o urcare pe o treap- tă nouă a civilizației. Așa cum a subliniat to- varășul Nicolae Ceaușescu la Plenara Comite- tului Central al Partidului, din noiembrie 1985, ca și în Mesajul de Anul Nou, acest lucru este rezultatul muncii eroice a poporului nostru, condus cu înțelepciune și clarviziune de partid. Pentru a atinge țelurile și mai înalte ale aces- tei noi etape va fi nevoie, a menționat tovarășul Nicolae Ceaușescu, de o muncă și mai sus- ținută, bazată pe cele mai avansate cuceriri ale științei și tehnicii. Nu întîmplător între programele de anvergură, pe care le avem de înfăptuit, la loc de frunte se află unul con- sacrat ridicării nivelului tehnologic al activi- tății productive. Este marea și inepuizabila re- sursă a umanității. Pentru punerea în valoare a acesteia va trebui să se manifeste geniul creator al poporului român. Este de altfel di- recția cea mai importantă și mai fertilă ce va sta în acest nou cincinal în fața noastră. De felul cum vom acționa va depinde, de bună seamă, propășirea României socialiste. Am pornit în 1986 pe un nou drum de mun- că avîntată. Pe un nou drum al muncii crea- toare, dar și al luptei, al luptei pentru liniș- tea planetei, pentru pace. Pentru întîia oară un an din curgerea vremii este declarat AN INTERNAȚIONAL AL PĂCII, ca urmare a strădaniilor, a acțiunilor energice ale forțe- lor iubitoare de pace, între care, la loc de cinste, s-a aflat și țara noastră, în frunte cu președintele ei, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Am început un nou an. Avem un cîmp larg de manifestare a forțelor noastre creatoare. Și în fața noastră, a scriitorilor, ca și a tu- turor creatorilor de frumos, stau sarcini com- plexe. Ni se cere, pe bună dreptate, să reflec- tăm tumultul epocii în care trăim. Avem pu- terea și dorința de a o face. Avînd în frunte un partid încercat, pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, conducător dăruit trup și suflet poporului, sîntem convinși că vom putea în- făptui cu succes proiectele cutezătoare de dez- voltare a țării. Semne bune Anul are. Semne bune de bel- șug. La Anul si la multi am. --..„ț CONVORBIRI LITERARE 3 — Convorbiri literare I românii — o dezvoltare si o istorie unitară ii Cu rădăcini adinei în istorie, poporul ro- mân s-a născut și evoluat în legătură or- ganică cu teritoriul de la Carpați, Dunăre și Marea Neagră, care reprezintă o unitate dis tinetă, caracterizată printr-o proporție echili brată a diferitelor forme de relief. Acest spațiu a oferit condiții favorabile — de viață econo mică și psihică, strategice pentru statornicie și rezistență, pentru păstrarea ființei de neam. Carpații nu au fost niciodată un hotar etnic ; ei au fost înconjurați de masa poporului român. Așa cum s-a precizat, Munții (^arpați nu impari teritoriul țării în două zone deosebite, nu st poate vorbi de orientarea spre două zone dlt tinete din punct de vedere fizico-geografic (și nu numai fizico-geografic, adăugăm noi) : Europ.. de vest și cea de est. Sub nici un aspect Tran- silvania nu poate fi privita decit ca parte ii- .tegrată perfect teritoriului românesc. Forța de rezistență a avut permanent la bază simțămîntul dreptului imprescriptibil asupra pă- mintului pe care l-am locuit neîntrerupt, l-am lucrat și iubit cu întreaga noastră ființă. Exis- tă — observă D. Guști — unele popoare care „și-au cucerit pămîntul după ce deprinderile și concepția lor de viață erau formate, părăsind locurile de naștere, leagănul lor de formație. De aceea nici pămîntul nu le exprimă pe ele, nici ele nu exprimă pămîntul. Alte popoare s-au îndepărtat printr-o dezvoltare ulterioară de me diul lor geografic, înstrăinîndu-și civilizația lor proprie sub influența altor civilizații de im- port /.../, Există însă și popoare care se nasc pe un anumit pămint, continuînd o viață străveche, imemorială, care își imprimă în schimb ca o pecete deprinderile și civilizația în acel pămint Așa este de pildă neamul românesc ... . Fără această legătură, de astă dată esențială și orga- nică, dintre pămîntul și poporul nostru, nu pu- tem înțelege nimic din istoria și civilizația ac- tuală a neamului românesc". în spațiul carpato-danubiano-pontic s-a vorbit continuu hmba română, limba romanică cea mai unitară, au existat aceleași obiceiuri, tradiții și ocupații, permanente legături economice, poli- tice și culturale. Anumiți factori interni, de e- sență. feudală, dar mai ales cei externi, decurgind din tendințele de cotropire ale unor mari re- gate sau imperii vecine, au frînat în anumit, etape, dar n-au putut opri dezvoltarea unitară a poporului român. Mînuind cu chibzuință atît sabia cît și diplomația, românii au reușit să re ziste și să-și asigure independența sau o anumită autonomie, să-și asigure continuitatea statală fapt unic în această parte a Europei. Poporul român a avut permanent conștiința unității de neam, îmbogățită pe parcurs și ri- dicată pe o treaptă superioară în condițiile for- mării națiunii și a conștiinței naționale. In epoca modernă s-a exprimat tot mai hotărît necesi- tatea — așa cum preciza Nicolae Bălcescu - de a se realiza cele „două revoluții : o revolu- ție pentru unitate națională și mai tîrziu pen- tru independența națională, ca în felul acesta națiunea să reintre în posesia deplină a dreptu- rilor sale naturale". Unirea din 24 ianuarie și crearea României moderne, cucerirea independen- ței și unirea Dobrogei au favorizat dezvoltarea într-un ritm mai rapid a vieții materiale și spi- rituale, afirmarea mai hotăntă a națiunii pe plan internațional. Chiar într-un document a- ustriac de la sfîrșitul secolului trecut se recu- noștea că „o parte a elementului românesc a viata noastră » • In cadrul amplelor manifestări prilejuite de im- pllnirea a 60 de ani de la apariția revistei ATENEU (cuprinzind întîlniri cu publicul, sesiuni de co- municări științiifee) au fost acordate urmate arele premii : Premiul special al juriului logicianului Anton Dumitriu ; Premiul „Vasile pârvan“ istori- cului Ilie Ceaușescu ; Premiul „George Bacovia" poetului ștefan Aug. Doinaș și criticului Eugen Si- mion ; Premiul „Grigore Tăbăcaru“ etnologului Romulus Vulcănescu ■ Const. Ciopraga și Pavel Florea au purtat discuții cu elevii Școlii nr. 34 din Iași pe tema literaturii pentru tineret ® Studentii și cadre didactice de la I.M.F. Iași au audiat ex- punerea lui Liviu Leonte „Medici ieșeni în litera- tura contemporană" urmată de un medalion vasi- le Voiculescu • loanid Romanescu a participat la manifestarea intitulată „Odă limbii române" orga- nizată de Școala nr. 22 din Iași • Cenaclul literar „Junimea" a găzduit aniversarea a 50 de ani de la nașterea lui Nicolae Labiș. Au vorbit, printre alții, Vasile Filip, Emanoil Busuioc, Marcel Tanasachi, Dumitru Ignea, Horia Zilieru • Cu același prilej l-au evocat pe poetul dispărut, Nicolae Labiș, Lu- cian Dumbravă și Grigore Ilisei la Școala inter- putut să se unească într-un singur stat", stat care „a știut să-și cîștige mai întîi recunoașterea independenței sale, apoi, treptat, un rang și o poziție internațională. Capacitatea de dezvoltare culturală în sensul ideilor de stat modern nu poate fi contestată neamului românesc. Punerea în funcțiune a spiritului său național a dus la întemeierea — și, după toate aprecierile, la o întemeiere durabilă — a unui stat, desigur nu ireproșabil, dar absolut plin de viață și de efi- ciență". Realizată pe cale democratică, prin adunări cu caracter plebicistar. Marea Unire din 1918 re- prezintă rezultatul unui proces istoric necesar și victoria strălucită a mișcării de eliberare a românilor de pe ambele versante ale Carpaților. „Pentru noi — scria marele istorii și luptător pentru unitatea națională N. lorga — e o ne- cesitate istorică ajunsă la recunoaștere și o su- ferință mingîiată, o muncă ce-și găsește răsplata Și, astfel, avem dreptul de a crede acest fapt definitiv și etern". Continuitatea și dezvoltare! unitară a poporului român sînt idei de marc importanță, subliniate cu tărie în documentele partidului nostru, în opera secretarului său ge- neral, tovarășul Nicolae Ceaușescu. în‘ strînsă legătură cu rolul deosebit al istoriei în procesul general de educație, tovarășul Nicolae Ceaușescu sublinia în Expunerea la Plenara lărgită a Comi- tetului Central al Partidului Comunist Român din 1—2 iunie 1982 : „Putem afirma, pe baza faptelor istorice, că poporul nostru s-a plămădit de-a lungul mileniilor în spațiul carpato-dună- rean, că fiecare metru de pămint și fiecare pia- tră sînt stropite cu sudoarea și singele moșilor și strămoșilor noștri. în cele mai grele timpuri, înaintașii nu și-au părăsit pămîntul unde s-au născut, ci înfrățmdu-se cu ei, cu munții și cîm- piile, cu riurile și codrii falnici, au rămas ne- clintiți pe aceste meleaguri, apărîndu-și ființa, dreptul la existență liberă. Originea daco-romană și continuitatea existenței pe aceste meleagur. constituie caracteristici fundamentale ale poporu- lui român. Stabilirea locului in istorie, a origi nii și continuității în bazinul carpato-dunărean ale poporului român constituie fundamentul ori- cărei activități ideologice, teoretice și politico- educative. Nu se poate vorbi de educație pa- triotică socialistă fără cunoașterea și cinstirea trecutului, a muncii și luptei înaintașilor noș- tri". în concordanță cu aceste aprecieri, se acțio- nează tot mai mult în ultima vreme pentru cunoașterea și înțelegerea procesului devenirii noastre istorice ca popor și națiune, de la în- ceputuri și pînă la prezentul socialist. „Va tre- bui — arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu cu același prilej — să avem o istorie unitară care să redea corespunzător fiecare etapă de dezvol- tare econo mică-socială, fiecare perioadă istorică și luptele sociale, activitatea politică, să carac- terizeze. in lumina adevărului bazat pe fapte și documente, atît rolul claselor sociale, al poporu- lui cît și al diferiților conducători ai statului și personalități politice, științifice, culturale". Există o singură dezvoltare și deci o singură istorie, unitară, a românilor ; această constatare puternic subliniată astăzi are, în egală măsură, o importanță fundamentală atît pentru trecut cît și pentru prezent. Ion AGRIGOROAIEI județeană de partid • Const. Ciopraga a vorbit des- pre Liviu Rebreanu șl la Liceul ,.D. Cantemir" din Iași • Grigore Ilisei s-a întîlnit cu colectivul de proiectanți ai cooperativei „Constructorul" și îm- preună cu Zaharia Sângeorzan a fost oaspetele Fi- lialei din Fălticeni a Societății de științe filologice • La Liceul agroindustrial. E. Marcu. A. Mușat și H. Zilieru s-au intîlint cu cadrele didactice • O seai. muzeală prilejuită de organizarea expoizției pic- torului Dan Hatmanu la București i-a avut oas- peți pe Zoe Dumitrescu—Bușulenga și Dan Hă- ulică • Cel de al 14-lea număr al „Jurnalului ar- telor" l-a avut protagonist pe Nichita Danllov • Comeliu Sturzu. loan Holban și Ion Boroda au fost invitații cenaclului „Ion Creangă" • Dramaturgul Andi Andrieș a efectuat o vizită în Statele Um’- ale Americii în cadrul acordului bilateral de co- laborare culturală româno-americană • Aurel Leon a vorbit la vernisajele expozițiilor de pictură ale cenaclului „Th. Pallady" • Premiile de poezie ale Uniunii Tineretului Comunist, ale „Suplimentului „Scînteia tineretului" și „Scînteia tineretului", pen- tru anul 1984, au fost acordate poeților ieșeni : Ni- chita Danilov și Emilian Marcu. 24 ianuarie 1859 — „actul energic al întregii națiuni^ 9 La 24 Ianuarie 1859, cu puțin timp după alegerea lui Alexandru loan Cuza și ca domnitor al Țării Românești, Ion Ghica îi telegrafia lui Vasile Alecsandri că „astăzi s-a scris una din cele mai frumoase pagini din istoria neamului". Era o apreciere care avea să fie validată de posteritate ș. care, în același timp, căpăta o valoare de simbol ; ea era făcută de un muntean, cu important rol în dezvoltarea culturii națio- nale, printre altele, prin activitatea ca pro- fesor la Academia Mihăileană din Iași, și adre- sată unui moldovean, care sintetizase aspi- rațiile epocii în versurile-manifest din „Hora Unirii”. O pagină care se înscria în istoria neamului — „cartea vieții" după cum suges- tiv era definită aceasta de transilvăneanul loan Maiorescu, care profesase atît în Mol- dova, cît și în Țara Românească — ea pur- tînd o semnătură colectivă. Fiindcă, dacă ale- gerea lui Alexandru loan Cuza, mai întii de Adunarea electivă de la Iași, apoi de -ea de la București, pornea de la anumite wnne le- gislative, impuse de diplomația europeana, cu iși avea, de fapt, suportul în larga acțiune populară, asemănătoare aceleia a anului de mare tumult revoluționar, 1848. Mihail Kc gălniceanu era. astfel, pe deplin îndreptăți, să considere că Unirea este „actul energic a întregi, națiuni”. Aprecierea nu trebuie r" strînsă doar la momentul strict al dublei ale geri, ci trebuie mult extinsă temporal. Actul dela 24 Ianuarie este realizat de generație Unirii, dar el era pregătit de activitatea a numeroase generații anterioare, al căror efort s-a împletit peste timp, constituind, deopotr' vă, un suport și un îndemn pentru faptul im' plinit în prima lună a anului 1859 („Măria Sa faptul împlinit” după cum sugestiv l-au numii contemporanii), care depășea ceea ce era dis pusă să accepte diplomația europeană, dar care nu l-a putut anula tocmai datorită largului suport popular care stătea la baza lui. Este o situație care se va repeta în mai multe momente din Epoca Unirii, marcată de im- portante acțiuni în dezacord cu interesele pu- terilor europene, a căror opoziție nu le va putea anula însă efectele. S-a putut vorbi, astfel, despre faptul că românii au inaugurat în acest „veac al naționalităților" o adevărată „diplomație populară", care avea sâ-și găseas- că o prelungire și în alte regiuni ale Euro- pei, îndeosebi în Italia. Privită în ansamblu, Epoca Unirii constituie o aplicare a programului revoluționar de la 1848. Ceea ce gîndiseră arhitectii acelui an au realizat, în bună parte, constructorii de după 1859. De altfel, legătura între aceste două momente este deosebit de strînsă. Semnifica- tiv este faptul că Domnitorul Unirii, Alexan- dru loan Cuza, este un fost participant la re- voluție, ca și principalul său colaborator, Mi- hail Kogălniceanu. Firește, metodele întrebu- ințate nu mai puteau fi acelea de la 1848, dar spiritul acestuia se regăsește în toate ma- rile reforme ale timpului. Revelator este fap- tul că diplomația, europeană a privit tînărul stat român ca un focar revoluționar, care pu- tea constitui un exemplu, periculos în ochii ei, pentru popoarele din jur aflate sub do- minații străine. Bazată pe solida temelie constituită de isto- ria anterioară a neamului, realizarea statului unitar de la 1859 a constituit o importantă premisă pentru lupta națională ulterioară, a- tît pentru obținerea independenței politice de- pline a acestuia, cît și pentru pregătirea con- dițiilor desăvârșirii unității ' statale a tuturor românilor. Activitatea impresionantă desfășu- rată în timpul lui Alexandru loan Cuza a avut consecințe deosebit de profunde in acest sens, ea impunînd prin densitatea ei ; „puține guverne s-au putut mindn să fi realizat, în cinci ani, reforme atît de adinei, atît de im- portante, atit de decisive", ri marca, pe bună dreptate, un bun cunoscător al problemei na- ționalităților din secolul trecut, istoricul fran- cez Paul Henry. In esență, vie aveau drept menire dezvoltarea modernă a noului stat. Dar chiar prin acest fapt, ren rm.ele au con- tribuit și la dezvoltarea lupte naționale, în- tre cele două aspecte legătura "iind deosebit de strînsă. De altfel, 24 Ianuarie 1859 a însemnat o dată memorabilă pentru întreaga comunitate româ- nească. Modul în care a privit aceasta actul din acea zi, ca și cele care i-au urmat, o do- vedește. Sînt revelatoare in acest sens apre- cierile lui Alexandru Papiu * llarian că „ro- mânii din Transilvania numai la Principate privesc", că, la alegerea lui Cuza, entuziasmul lor „era, poate, mai mare docil în Principate", ei fiind „toți gata a muri pentiu domnul Cuza", căruia îi ura să fie „executorul fericit al pla- nului celui mai mare domnitor și român ce a avut vreodată Dacia lui Traian", adică a lui Mihai Viteazul. împrejurările istorice ale vremii nu au permis, atunci, realizarea aces- —tui legitim deziderat; actul din 24 Ianuarie 1859 sinteză a unei îndelungi dezvoltări, i-a pus "însă bazele, a constituit o etapă funda- mentală în construirea edificiului statal uni- tar al tuturor românilor, în întreaga dezvol- tare istorică a acestora. „Realizarea Unirii, în 1859 — sublinia to- varășul Nicolae Ceaușescu — a stat la baza tuturor evenimentelor ulterioare — războiul pentru independență, realizarea statului na- țional unitar, dezvoltarea forțelor de produc- ție, a științei și culturii, ridicarea bunăstării poporului. S-ar putea spune că există o strîn- să legătură între realizarea Unirii Principe telor și înfăptuirea insurecției armate «i fasciste și antiimperialiste, în 1944, care a dus” la răsturnarea dictaturii fasciste, la eliberarea țării de sub dominația hitleristă și trecerea României pe calea dezvoltării noi". V. CRISTIAN Convorbiri literare — 4 / ZOE DUMITRESCU-BUSULENGA ...„am crescut într-o casă în care literatura română era în cărți și în aer ‘ — Stimată Zoe Dumitrescu-Bușulenga, bă- nuiesc că la timpul acela, uneori plin încă de nebulozități, alteori de o limpezime de izvoare, la vremea opțiunilor, în sufletul a- dolescentei a fost o sfîșicrc. Pendulați intre știința juridică, pentru care pleda elocința dv„ cred dintotdeauna, și filologie, spre care vă îndemnau ancestralele daruri ale ființei. Ați apucat pe un drum, ați urmat științele juridice, mi se pare ați susținut si doctora- tul, după care v-ați întors în albia pără- sită, absolvind, la filologie, limbile străine, engleza și germana. îți trebuie o forță in- terioară și curajul, ce este al tinereții, în- deobște, pentru a părăsi un drum și a apuca pe un altul. Cum a fost ? ■ Dacă ar fi fost in dimnieața vieții mele numai lupta pentru opțiune între drept și filo- logie, încă n-aș fi trăit „o sfișiere* ca aceea pe care o presupuneți. Opțiunea mea fusese făcută, nu numai rostită, dar mai mulți ani, încă din anii liceului cînd mă dăruisem total, așa cum numai la vîrsta aceea se poate, muzicii. Cîntam Ia două instrumente (cu mare plăcere la pian, numai pentru plăcerea tatălui meu la vioară), studiam teoria și solfegiul, estetica și istoria muzicii cu dascăli admirabili ca Ion Filio^ps- cu și Madleine Cocorăscu, Anton Adrian Sarvaș și Sandu Albu, Theodor Rogalski și Emanoil Ciomac. Cariera mea era aleasă, mă instruiarn cu o sirguință extremă, ascultam concerte a- proape zilnic și aveam o discotecă bună de mu- zică clasică. Dar o boală de plămîni a întrerupt brusc (cu ani de sanatoriu, cu tratamente spe- cifice) ceea ce înjghebasem cu atita pasiune. Toate s-au năruit. După5 aceea mi-au fost egale orice căi. Și am ales simultan cea juridică (a tatălui meu) și cea filologică (a mamei, care fusese discipola lui Ovid Densușianu). Numai că, după doi ani, am început a neglija filologia și am acordat atenție numai studiilor juridice (aș fi dorit, poate, o carieră diplomatică, fiind- că mă îndreptam spre studiul dreptuluj inter- național cu predilecție). La sfatul viitorului meu soț însă, eu care am fost colegă de doc- torat, mi-am încheiat și anii de filologie, cu specialitățile pe care le știți, adică literatura engleză și germană, la care se adăuga, ca ai treilea obiect principal de licență, istoria arte- lor. Dar dificultăți prea mari n-au fost. Capa- citatea de receptare a vîrstei aceleia furtu- noase, întemeiată pe bazele foarte solide ale instrucțiunii primite în liceul de atunci, mi-au îngăduit o mișcare destui de ușoară în amin- două cîmpurile de studiu, firește, cu acumula- rea de cunoștințe indispensabile nivelului de exigență al mediului intelectual general. — Chemarea spre studiul limbilor și spre literatură își are, de bună seamă, rădăcini mai vechi, din perioada liceeală și din fa- milie. V-aș ruga să evocați, deci, atmosfera de atunci, rolul pe care l-a jucat în defi- nirea și cristalizarea personalității Dv. ap O bibliotecă bună și destul de diversă în alcătuirea ei mi-a stat de foarte timpuriu la îndemină. Științe juridice, politice, economice, filozofice erau acumulate de interesul tatălui meu care-mi urmărea acest compartiment de lectură și-mi întreținea abonamentele la re- viste străine încă de pe la 15—16 ani. Mi-amin- tesc, nu fără un surîs, că, datorită lui, am citit între 15 și 17 ani Descartes, Auguste Comte și L'evolution creatrice de Bergson. Nu știu cît am înțeles atunci (?), dar poate a fost bine că le-am parcurs pentru întîia oară la vremea aceea. Cu mama, navigam prin literatură, ro- mână și universală. Am trecut devreme prin clasicii literaturii universale, slujită fiind de limbile străine pe care le-am învățat tot de- vreme, încă din școala primară Pitar Moș unde, paralel cu predarea în română se preda franceza și germana. Englezește am învățat la început singură ,pe la 10—11 ani, după niște metode practice care mi-au îngăduit o grabnică lectu- ră. Iar pentru Dante, ca să-1 pot citi în origi- nal. m-am apropiat, tot singură, de limba ita- liană, dar mai târziu, pe la 18 ani. Eminescu și Sadoveanu au fost însă stelele fixe ale ceru- lui meu din acei ani. vegheat de grija pricepu- tă a mamei mele, îmbogățit mereu rumai cu stele de primă mărime. Așa îneît, chiar dacă n-aș fi făcut carieră filologică, aș fi folosit ori- cum tezaurul acesta de cultură, necesar orică- rei pregătiri umanistice adevărate. — A fost, cred. înainte de toate, dulcea zăbavă a cititului, la acea vârstă cînd ești în stare să uiți de zi, de noapte, lăsindu-te pradă cărții parcurse cu pasiune devora- toare. Sînt doar simple presupuneri ? B A fost într-adevăr o „dulce*, dar și foarte îndelungată zăbavă a cititului în viața mea. Și am avut șansa ca, ceea ce se petrecea acasă, să fie întărit prin strădaniile profesoarelor de Ia liceu .distinse personalități care ar fi stat cu cinste la catedrele universitare : Elena Ha- rincescu, Smaranda Eliad-Românul, Ana „Mari- nescu. Anina Pogoneanu, Elena Malaxa și cite altele ! Dar mai presus de toate. Elena Râdu- lescu Pogoneanu, profesoara noastră de fran- ceză și directoare a Școlii Centrale, căreia i-a dat în anii conducerii sale, un strălucit presti- giu ! Absolventă a Școlii Normale de la Sevres, soție a profesorului Ion Rădulescu Pogoneanu, discipol fidel maiorescian și editor al unor o- pere ale maestrului, ea ne-a fost conducător de țormație și model al anilor maturității. Ai ani- lor maturității, deoarece gravitatea „doamnei*, cum îi spuneam, părea tinereții noastre aspri- me ori răceală. Abia mai tirziu am ințeles ri- gorile acelui spirit ales care încerca să ne edu- ce după normele fixate de teoria și practica unei pedagogii milenare, îmbinate cu cerințe- le vremii noastre. Și printre exigențele pe ca- re ni le-a impus de foarte devreme, din prima clasă de liceu, a fost aceea a lecturii, contro- late cu multă atenție, după fiecare vacanță. Aveam a răspunde, după un carnet anume, un- de înregistram cărțile citite, la chestiunile pro- fesoarei care se edifica astfel asupra nivelului înțelegerii noastre. îmi amintesc de neîncre- derea cu care a ascultat, printre alte titluri, pe acela al operei lui Voltaire Le siecle de Louis XIV, citită de mine la îndemnul tatei. Aveam 12 ani și era. într-adevăr, zic eu astăzi, cam mult pentru vîrsta aceea. Dar am răspuns des- tul de bine la întrebările minuțioase asupra cu- prinsului și profesoara s-a convins că citisem textul. Asa au trecut anii liceului, obișnuința s-a statornicit și s-a adîncit, a devenit, voi ba Iui Valery-Larbaud, „ce vice impuni". Astfel anii de studenție au însemnat o acumulare e- normă de material de lectură, infinit divers, o- rientat insă cu precădere spre estetică și filo- sofia culturii, spre poezie mai ales germană : Hblderlin, Novalis. Rilke. Trakl, Ștefan Geor- ge. marii și statornicii mei prieteni. Am păstrat, desigur, obișnuința lecturii in toată viața, dar din ce în ce mai puțin pentru plăcerea mea proprie și tot mai mult pentru specialitate. Cînd mai pun mîna pe un poet din cei iubiți (fără să-1 supun exercițiului cri- tic), e o mică sărbătoare. — în facultate studiul limbilor și litera- turilor străine s-a însoțit, desigur în afara programei, de preocuparea pentru literatu- ra română. Care din cele ce se întîmplau atunci in scrisul românesc v-au atras luarea aminte, ce scriitori ați cunoscut, cînd, in ce împrejurări ? ■ V-am spus că am crescut într-o casă în care litertaura română era în cărți și în aer. Pe Perpessicius și pe Tudor Vianu i-am cunos- cut de mică la noi acasă. Am întîlnit alți scri- itori mult mai tîrziu, în timpul studenției. 11 socot printre maeștrii mei și pe scriitorul Dra- goș Protopopescu, strălucit profesor, șeful ca- tedrei de engleză, cu care am lucrat cfțiva ani Shakespeare și romanul englez (îmi amintesc de un referat al meu la un seminar despre George Meredith care i-a plăcut foarte mult, și de surpriza pe care i-am făcut-o de data asta nu știu cit de plăcută, citindu-i primele mele traduceri din sonetele lui Shakespeare, socotite de el, pe bună dreptate, intraductibile). Ce m-a fascinat din literatura română în a- dolescența tîrzie (dincolo de cele două perma- nențe). a fost opera lui Blaga și mai ales cea filosofică. De altfel toată generația mea. sau mai toată, punea Spațiul mioritic foarte sus în lumea valorilor contemporane și de altfel și în- treaga trilogie a culturii și întreaga trilogie a cunoașterii). Alexandru Philippide m-a intere- sat mult si Beniuc ne promitea mult cu Cînte- cele de pierzanie din 1938. Iar în studenție. Ion Barbu ne devenise breviar poetic chiar nouă celor care studiam alte literaturi decit cea ro- mână. 11 puneam alături de Poe, de Mallarme. îi știam pe dinafară versurile și-1 simțeam eu- ropean și al nostru, clasic și viu în același timp. — în acei ani de facultate ați strîns o zestre pentru o viață. Dar învățăturile dobîn. dite le-ați folosit cu totul pe alte tărîmuri decît cele pentru care v-ați pregătit în școa- lă. Cum s-a închis drumul acela și s-au des- chis altele ? ■ Nu numai Universitatea, ci și liceul mi-au format „zestrea pentru o viață*. Spun asta pen- tru că, oriunde m-aș fi dus, aș fi fost slujită de acea zestre de principii, de idei generale, de cultură care formau temelia foarte solidă a personalității omenești în învățămîntul timpu- lui. Scena turnantă a orientărilor diverse pe care Ie-a luat viața mea intelectuală și cariera mea, s-a putut desfășura fără hiaturi pe aceas- tă bază sigură. Așa îneît eu nu cred că mi s-a închis un drum și s-au deschis altele. Erau, de fapt, ramificații ale aceluiași drum al minții și sufletului, V-ați referit, probabil, la faptul că am funcționat peste zece ani în cadrul catedrei de Literatură română, pînă cînd Tudor Vianu m-a luat la catedra sa. A fost, evident, nevoie de efort considerabil de adaptare la un obiect de studiu care mi-era doar parțial cunoscut. Dar așa cum am spus, temeliile erau puse și metodologiile specialităților umanistice destul de bine stăpinite, ca să pot evalua prin căile literaturii și culturii românești fără prea mari dificultăți și chiar, in cele din urmă, cu oare- care mici izbînzi. — Vă face plăcere să vă aduceți aminte de scurta vreme cînd ați fost redactor de editură ? Ați izbutit să treceți dincolo de dogmele epocii ? îmi aduc aminte cu plăcere mai ales de anii, puțini, cînd ne-a fost director la E.P.L. (fosta Editură a Fundațiilor! academicianul A- lexandru Rosetti, admirabilul Mecena al lite- raturii române între cele două războaie, care continua în plină epocă dogmatică, încurajarea valorilor autentice. In biroul său am cunoscut mari scriitori începînd cu Camil Petrescu, la îndemnul său mi-am început încercările scri- itoricești. Mărturisesc că mi-am păstrat nea- tinsă scara de valori a culturii și că m-am îm- potrivit cît am putut gravelor, uneori cumpli- telor abateri de la această scară săvîrsite în vremea dogmatismului. Dar eram atît de mărunt și neimportant redactor, ineît prea puțin am putut schimba ceva în cursul întors al lucrurilor. Ceea ce am făcut într-adevăr (și studenții de atunci pot să mărturisescă) a fost Ia cursuri șj seminarii. schimbarea statutului marelui Maiorescu, degradat și lovit. La un curs, rămas pentru mine memorabil fiindcă a a- sistat, spre disperata mea emoție. Călinescu în- suși, am făcut o paralelă între Maiorescu și Gherea. în așa fel încât profesorul a fost in- cîntat, m-a îmbrățișat în cancelarie și mi-a fă- cut un dar prețios atunci (era ziua mea. 18 de- cembrie). cîteva topuri de hîrtie trimise după amiază acasă. Ceea ce mi-a mai făcut plăcere in munca de editură a fost răstimpul în care m-am ocupat direct de colectivele de traducă- tori din Shakespeare și Dickens. lucrînd cu Tu- dor Vianu, Gala Galaction, Profira Sadoveanu Ion Pas etc. Era încă un mod de a respira ma, larg și mai adînc, în literatura universală. — Unul din modelele dv„ unul din mode lele culturii românești, ale umanismului nostru, pe care îl evocați întotdeauna cu multă căldură si recunoștință, este Tudor Vianu. S-a afirmat că in acei ani, Tudor Vianu ar fi făcut concesii, că ar fi deviat de la constantele activității sale. înclin să cred asemenea multora, că dincolo de erorile poa. te inevitabile, prezența lui Tudor Vianu a reprezentat atunci un factor de stabilitate in jurul marilor noastre valori. Ca unul ce ați trăit în miezul evenimentelor ne-ați pu- tea duce, cred, spro adevăr. Q Păstrez marelui meu profesor un res- pect și o recunoștință infinită neatinse de nici o umbră. Și am asistat la drama acestei naturi profund etice, supuse traumelor provocate nu numai de împrejurări, dar și de oameni pe ca- re nu vreau să-i numesc și ale căror atacuri directe ,în ședințe penibile, l-au rănit amarnic Imensa lui cultură era calificată de cosmopoli- tism, soliditatea gindirii sale profund raționa liste era taxată de idealism și prezența lui fun- damental benefică în mijlocul tineretului era considerată nocivă. Am mai povestit la o Ro- tondă 13, reprodusă într-un număr din Manu- scriptum, o întîmplare grăitoare prin ea în- săși despre descumpănirea sfîșietoare a acestui „suflet frumos* in sens goetheean, în fața de- fcrmărilor adevărului în cultură. Cît despre concesiile făcute în deceniul acela, cine poate arunca piatra ? Se vorbește azi cu ușurință despre un timp greu, prin care cultu- ra adevărată se strecura ca într-un fel de ile- galittae. Și Vianu a trecut, cu demnitate și du- rere. prin acel răstimp, subliniez fără să obți- nă nici o funcție publică semn tocmai al lipse: concesiilor. Și profesorul a murit, trist, în 1964, fără să se poată bucura de deschiderile care au urmat. I — In ce împrejurări l-ați cunoscut pe George Călinescu ? Temperamental si cărtu- răresc ați avut mai multe „afinități electi- ve" cu această viforoasă si fascinantă perso- nalitate ? p Profesorul G. Călinescu fusese transferat la București unde desigur, faima îl precedase de mult prin.originala, seînteietoarea sa operă. Și noi cei din ultimii ani, de la alte speciali- tăți, ne-am dus să-1 vedem și să-1 ascultăm. Spectacolul a fost absolut fantastic. Călinescu făcea să explodeze toate criteriile noastre despre Universitate și atitudine academică, într-o Fa- cultate unde spiritul lui Maiorescu stăpînea încă (înaintea reformei din '48 a învățămîntului). Gesturile, mimica, tonul erau atît de noi în vechiul amfiteatru, îneît neconformismul profe- sorului a devenit o evidență de la primele cu- vințele. In fața unui auditor admirativ la cul- me, dar și puțin descumpănit, se succedau în cascadă judecăți de valoare amețitor de noi, a- socieri de o îndrăzneală care-ți tăia respirația o mișcare neîntreruptă a intelectului în cele mai diverse domenii. In fine, o splendidă echilibristică a spiritului creator s-a desfășurat în fața uimirii noastre, la început ușor sceptice, la sfîrșit profund ad- mirative. Am rămas cu aceeași admirație pentru seînteietoarea personalitate și în timpul puțin al colaborării la catedră și în anii colaborării la Institut. Era o prezență covîrșitoarea, imprevi- zibilă în ceea ce privește direcțiile de orien- tare în fiecare clipă, a unui intelect de o stră- lucire si îndrăzneală a mișcării cum n-am ma’ întîlnit.' Dar, „afinitățile elective* au funcționat pentru mine mult mai mult cu profesorul și maestrul meu, Tudor Vianu. — Reacția lui George Călinescu a fost a- ceea care v-a determinat, cîndva, într-un in- terviu, să evaluați cartea domniei voastre despre Eminescu ca un eșec, sau e vorba de un prea sever examen interior ? Știm, în schimb, că marele critic a apreciat acel por- tret dinlăuntrul al lui Creangă, pe care, din- tr-o firească pornire de comparatist, l-ați privit în paralel cu Rablais. Cîteva adăugiri, sau noi precizări în acest sens v-aș ruga. q Am regretat o clipă acel interviu pentru care mulți prieteni m-au mustrat. Pentru 'că u- neori un examen sever retrospectiv al activită- ților tale poate fi luat drept o curioasă slăbiciu- ne pentru cei care nu știu ce înseamnă, într-a- devăr, un examen critic (și colaboratorii mei știu cît sînt de critică la adresa paginilor mele). Dar ați ghicit bine. Pe de o parte reacția pro- fesorului, pe de alta exigența mea de acum m-au făcut să subestimez, cu violență, o carte care era destinată numai readucerii în circuitul ti- neretului, a vieții și operei eminesciene, după 20 de ani de răstălmăcire, și care, din acest punct de vedere, și-a împlinit foarte modesta misiune. Am învățat însă, de atunci, ce impor- tantă e respectarea tabuurilor. I — Comparatismul este domeniul pe care îl ilustrați cu strălucire. Ce imbold a generat această preocupare, care au fost marele spi- rite tutelare ? ■ în Comparatism nimeni altul nu mi-a fos' model decît Tudor Vianu. înțelegerea unui text mai întîi prin analiza stilistică mi-a dat_o încă din anii studenției, la cursurile de Estetică, du- blate de seminarii neuitate de Stilistică. Apoi punerea alături a două texte, a doi autori, a două creații, judecarea lor cu o prudență înțe- leaptă, fără grabă, stabilirea de paralelisme, de influențe, îmbinarea unei viziuni istoriciste cu una estetică, emiterea unei concluzii judicioase, măsurate, le-am învățat toate de la el. Și in această lumină am cîntărit și mi-am însușit cu- ceririle mai noi ale Comparatisticei. — Sînteți socotită un cărturar cu profil de renaștere. Spiritul dv. e deschis spre științe și arte. Iubiți cu ardoare pictura, despre care din cînd în cînd scrieți, sau vorbiți cu in- candescența pasiunii. Mai sînt și alte mari pasiuni, desigur ? ■ V-am vorbit despre mizică, amintesc și fi- losofia. Dacă le punem toate laolaltă, ajungem să acoperim oare toată arta pitagoreică sau mă- car aceea a „artelor liberale" din Evul Mediu ? De aceea cu toată ardoarea căutării noastre, ră. mînem mereu măcinați de drama pe care se- menii Renașterii o numeau „dell’incompiuto*. I — Dogoarea sufletească a discursului cre- deți că topește luciditatea ? Pot coexista cele două ? ■ Luciditatea urmărește, cred, mai cu seamă arhitectura discursului, în vreme ce dogoarea, cum spuneți, este temperatura izvorului însuși, chezășia francheții, a autenticității. Așa îneît eu văd cele două atribute într-o obligatorie com- plementaritate pentru realizarea discursului „ideal". I — Care sînt dascălii care v-au fascinat la catedră, marii vorbitori, sau ceilalți, măsu- rați la vorbă, cenzurați pînă și în gesturi ? Cum trebuie, privind din această perspectivă, să fie un profesor ? ■ în tradiția maioresciană în care ne-a educat familia Pogoneanu, vorbitorul, mai cu seamă pro fesor, trebuia să oficieze la catedră. Cu eleganță și solemnitate, oratoria de catedră se voia o retorică, un complex de mijloace menite să cîș. tige și să convingă, precum și oratoria judiciară. Dar cum nu mai sîntem pe vremea lui Cicero si Quintilian, introducem elemente noi, firește, in „oratoria" noastră. Și totuși „ținuta" vorbito- rilor profesori ca Ion Petrovici sau Tudor Via- nu, rămîne pînă astăzi și, sperăm, și pînă mîine, un ideal de comportament academic, de respect necesar al cuvîntului emis care numai înconjurat de o aură de eleganță și solemnitate își dobîn- dește ceea ce numim azi „credibilitatea". — Conduceți Institutul de istorie și teorie literară „G. Călinescu". Cum vă gindiți să duceți mai departe programul pe care La lă- sat, ca pe un testament, marele critic ? q Tot ceea ce se face în Institut poartă pece- tea marelui său ctitor : școala de cercetare (deși de mult nu mai avem tineri printre noi), ate- lier de producere a instrumentelor de lucru in. dispensabile unei culturi (adică editare de docu- mente, întocmire de bibliografii, publicare de ediții critice etc ), laborator de sinteze care să conducă spre viziuni de ansamblu asupra isto- riei culturii românești în concertul popoarele, lumii. Se lucrează tot mai bine, tot mai cu pa- siune la toate rubricile planurilor noastre care se străduiesc să țină seama de necesitățile ime- diate, precum și de cele de perspectivă ale cul- turii'noastre. Și vă amintesc de noua serie a Revistei de istorie și teorie literară, racordată la nevoile vremii noastre, ale integrării, adusă în bătaia publicului larg, nu numai la îndemîna specialiștilor. Și ca să înțelegeți cît sîntem de tributari spiritului marelui critic, vă informez că am început publicarea integrală a operei sale într-o ediție critică, alcătuită de un colectiv din care fac parte cîțiva foști colaboratori ai săi. Ni s-a părut omagiul cel mai firesc adus me- moriei sale păstrate de noi toți cu atîta pioșenie. ( — In încheiere o privire spre atelier. La ce lucrați în prezent? Ce gîndiți pentru viitor ? I B Am dat în lucru, la Editura „Eminescu", un volum de cercetare comparatistă, Eminescu și romantismul german, rod al unor ani grei de lectură și reflecție. Colaborez cu losif Sava, neo- bositul muzician și muzicolog, la un volum des. pre Scriitorii români și muzica — Și înjgheb, treptat, o galerie de Portrete literare... La vîrsta mea, cît viitor mai pot cuprinde ? — Vă mulțumesc. Grigore ILISEI 5 — Convorbiri literare -----—--------— eminesciana fascinația grandiosului C n perspectivă mitică, gigantizarea uma- f nului e o modalitate de a opune for- ■ țelor oarbe din afară disponibilități le- gate de un trecut uitat. Ce sînt uriașii din basme decit exponenți fantastici, destinați să abată lucrurile spre soluții incredibile ? In ciuda nesfîrșitelor tendințe contrastante, la Eminescu racordarea părților într-o idealitate sferică sfîrșește prin a învedera perpetua as- pirație spre sinteza Om-Natură-Univers. Poetul preocupat de dimensiunile sufletului frumos, dar și de monumental, meditează pe marginea lui Schiller și e fascinat de căutările goetheene din Ifigcnia în Taurida, din Torquato Tasso și Faust. Ca una care imprimă existenței un sens aproape magic, ideea de armonie trans- cende, practic, în fantastic. A lega ritmurile veacului romantic de grandiosul egiptean, de spiritul homeric sau dacic, a invoca monumen- talul renascentist, acestea impulsionează sis- tematic spre demiurgic și plenitudine. La ni- velul mitic simbolic, Eul contemplator se com- place în a uni realul cu visul. Pași imaginari străbat depărtări planetare, cosmice. Timp și spațiu se întrepătrund pierzîndu-și sensurile primare, convertindu-se în realități mitice cu rezonanțe imensifiante. Clipa „sprijină vecia- ntreagă și-nvirte universu-ntreg" —, ducînd la echivalarea fulgurantă a finitului cu infinitul. Sub imperiul urieșescului, poezia devine pro- gresiv un act de âduccre-aminte, de nostalgie hipnotică, în* care imaginarul înglobează „cim- pile asire", „întunecata mare-, _piramidele-n- vechite“, „cerurile nalte“ ; urieșescul e un mod de integrare mitopoetică în timpuri de „gro- zavă măreție-. Sub neclintitul cer egiptean, „plîng regi în giganticul mormînt" ; în deser- turi veghează „cetăți de giganți". Angajat in retrospecții ca acestea, ochiul descopere în- cîntat giganți și titani, construcții intrecind cerul. Dacă „in lumea cea comună — a visa e un pericol", oniricul eminescian, pus in sluj- ba cunoașterii, dezvăluie o vocație fundamen- tală a Poetului : aspirația de constructor, ar- hitect operînd cu blocuri și materiale enormi Creația devine mereu re-facere. Văzute cu ochiul minții, zidurile de la Memfis —• „mur pe mur, stîncă pe stincă —", mută atenția dinspre lumea sensibilă ■ pre ideea de ruină a timpului. Eminescu-demiurgul cade în melancolie. Fascicule selenar.' „gigan- tice" accentuează solitudinea „uriașelor" pi- ramide ; orașe invadate de nisip par „giganti- ce sicriuri”. Cînd pe ecrane imaginare se suc- ced tablouri dintr-o Dacia libera, lucrurile se schimbă : nimic nu adumbrește, de astă dată, ideea de eternitate în lumină. Zeii deci trec pe sub „gigantice portale" in arc gotic, prin- tre edificii înălțate din stinci ; carul lui Za- molxe circulă în veșnicie pe „drum de nouri"; „colțuroasa coroană" a zeului e ca de „fulger împietrit. împletit cu stele-albastre". In În- cleștarea cu titanii trimiși de Joe. „bouri d... răstindu-și fruntea, surpă nori: toți cu et" ; o mare fervoare byroniana pune in mișcare forțe telurice configuratoare de grandios. Ha- lucinația e de aceeași natură cu „închipuirea uneșească" a lui Dan-Dionis, cu deosebirea că in Sărmanul Dionis triumfă verticalitatea ideii, iar în episoadele dacice verticalitatea unui timp eroic. In povestea cu Dionis, nu se văd munți, dar tendința ascensională e clară ; stâl- pii palatului Dochiei sînt „munți de piatră-, un munte e „de două ori mai nalt" decît dis- tanța de la pămint la soare" ; lingă palatul alpin al zînei Miradoniz se-ntinde o „florărie de giganți". Ritualic aproape, fluturii („nave zidite din nălucire din colori și din miros"), florile, foirea vietăților in cuprinsul unei Da- cii de aur, de diamante și argint, toate ade- menesc în zone înalte. Toate cheamă in spa- ții ducînd în „lumea cea gindită", una de se- renitate și măreție ; Un Arghezi agitat va vor- bi, la rîndu-i de patima cerească. încleștările, focul, „marea de urgie" lasă loc, la cosmici- zantul din celălalt veac, „mării de visări", „oceanelor de stele", „cîntării sferelor". Ca revelator plastic și muzical al giganticului, in postură de co-autor al lumii Eminescu stă in preajma marilor vizionari ai tuturor timpuri- lor. Nici o caracterizare nu-1 exprima mai sugestiv decît finalul unuia din sonetele sale : „Privirea-mi arde, sufletul îmi crește"... Cum însă Eminescu-pateticul e dublat de un reflexiv, ieșirea din vis echivalează cu o că- dere în prozaic și urît, de unde o bipolaritate cu urmări contradictorii. Uriași ai faptei și uriași ai minții duc la exaltarea liniilor ; de altă parte, umbre, tînjire, oboseală, senzația de zădărnicie. Intervine obsesia despre epigo- nismul contemporanilor, despre „lumea cea de pitici, ce viermuiește astăzi"... Lingă miticul Odin în „scaun nalt de piatră", sub „bolțile antice", „Poetul se simte „uriaș". întoarcerea „bardului" între ai săi e coborîre între „pig- mei". De aici, un tipic balans între arhetipuri esențiale și realități amorfe, între înainte și acum. Vizionarismul de tip colosal are un su- port etic-filozofic țintind inițierea în eterni- tate. In ritmul lor interior, personajele sim- bolice pozitive adoptă, toate „solemnitatea, pu- ritatea, noblețea gesturilor, lumina, tăria, a- ceste proprii poetului însuși. Horia, răzvră- titul, stă călare „pe-un munte falnic" ; „mai mare decît munții", „împărat" al locuri- lor în pieptu-i bate un suflet „mai mare" ca tunetul. Puterea lui ține de contacte cu pă- mîntul, căci dacă „este un ce măreț în firea noastră" acest ceva vine de la pămîntul „în care ne nutrim" (Demonism). Epigonilor, fa- menilor, piticilor li se opune un Mureșan in- vocat în trei variante (prima din 1869), un înainte-mergător chemînd la înnobilarea ideii prin acțiune. Mureșan „scutură lanțul", „chea- mă piatra să învie ca și miticul poet, / smul- ge munților durerea, brazilor destinul spune"... Pînă la Mortua est colosalul eminescian se manifestă ca ridicare deasupra chaosului a forțelor oarbe ; treptat, urieșenia devine un atribut fundamental al omenescului. Luîndu-se la întrecere cu ordinea naturii, Omul emines- cian esențial se vrea mai tare decît munții și astrele. Pe scurt, fascinația giganticului tra- duce eterna nostalgic a depășirii contradicției dintre pulbere și veșnicie. Constantin CIOPRAGA omul romantic eminescian La Eminescu catargul apare ca simbol al predestinării, trecerii Existențiale și în- chiderii în singurătate a sufletului roman- tic. Plecarea se face la un semn al soartei, ca- re pecetluiește înaintarea pe „marile și mișcă- toarele pustietăți" : „După un semn / Clătind catargele / Tremură largele / Vase ae lemn". Pe drumul cunoașterii omul romantic pleacă de unul singur, asuniinau-și riscul de a duce în- treaga povară a destinului. „Infinitul înconjoară omul, taina divinității și lumii", spune L. Ulana. Tainele sînt ascunse, provocînd farmec și, tot- odată, oroare. Catargul e gata de plecare, îm- părțind totul intr-un Aici și un Acolo. Aici o- mul romantic, după cum continuă poetul ger- man, are în fața pînzei de corabie oceanul ,al cărui vuiet surd îi strecoară în suflet fantoma furtunii. Nu va fi el oare înghițit de viitoarea oarbă a oceanului, cîte catarge le vor sparge oare „vînturile, valurile" ? Acolo se înalță dea- supra lui și deasupra tuturor celor pămînlești eterul sfînt. Gîndirea omului romantic se în- dreaptă înspre bogăția cerului cu toată nostal- gia infinită a depărtării infinite. Ce se întîm_ plă cu el in această stare de nostalgică atracție a depărtării ademenitoare și înfricoșătoare ? îndoiala că nu va putea obține plinătatea infinitului îl copleșește, nostalgia vagă și rătă- citoare ii dă ghes și in cazul acesta de confu- zie Pămintul și Cerul se amestecă : „dorințele pătimașe se îmbină cu tablourile terestre în ca- re ii va părea că se reflectă supranaturalul". Omul pornit in aventura cunoașterii se va uita cu pioșenie la aceste tablouri, va asculta cu în- cordarea deosebită a auzului chemările lor. Acea lume înfricoșătoare îi vorbește mereu prin sem_ ne, imagini și voci care ascund aluzii : taina i se prevestește doar și spiritul lui caută mer»u s-o cunoască prin acțiuni inconștiente sau lu- cide. Astfel, ajungem, Împreună cu Ludvig U- land, la definiția memorabilă a romantismului, care ar fi o manifestare „a spiritului nostru adine in imagine, această invazie a spiritului universal, această umanizare a divinului ; în- tr-un cuvînt : această presimțire a infinitului in vizibil și imaginar este anume romantismul". Infinitul- s-a dezmembrat ca și cum într-o parte vizibilă și alta doar bănuită în depărtarea imaginară : catargul se desparte de pămînt, se cufundă in valurile oceanice indeterminate, dar, in fapt, pretinde să atingă un finit concret Va ajunge el intr-acolo ? Călătoria este veșnică, ținta râmine irealizabilă, căci : „Te urmează în tot locul Vînturile, valurile". Oricum, chiar dată fiind conștiința irealizabi- lului, omul romantic căută infinitul aici — pe pămint, în apropierea Iui (în depărtările hrâ- nitoare cu miraje) și acolo — in bogata întin- dere stelară, unde și pornește pentru început Hyperion — cel — Tînăr (feciorul de împărat fără stea). Eul romantic este o sferă absolută, armonizată. închisă in sine ; el se produce pe sine, este o alcătuire prin excelență organică asemenea florii, arborelui și a tot ce este vege- tal. Ceea ce receptează din afară e topit in substanța sa intimă, se exprimă într-o frămin- tare intensă. într-un dezbin lăuntric (sintagmă folosită si de Eminescu). Eul romantic cunoaște în singurătatea deplină nemărginirea <'snosu- lui. ținta cuprinderii lui fiind Totul. Atunci, cînd se va încredința, ca Hyperion — cel — Tî- năr. vă sufletul poate să i se risipească în ne- mărginile spațiului, el se va replia i râs; asupra sa. se va cufunda în șinele său. Toate mani- festările sufletești sint puse sub semnul înaltei personalități : omul romantic nu pur și simplu cunoaște, ci este însetat de cunoaștere ; nu pur si simplu iubește, ci este cuprins de setea de iubire ca eroina din „Codru si salon". Ca pro- tagoniștii cu -ginduri purtate de doi— ai -Lu- ceafărului". Un comportament special îsi afișează eul romantic și pe plan social. Filozoful sovie- --------------------------—Eminescu • Precizări Atenție deosebită se cuvine să acordăm di- feritelor monogram, studii și prefețe in care se urmărește lămurirea diverselor aspecte ale operei lui rjr._-.eacu ori se îneca- a o cunoaștere n»i temeinică a vieții poetului. In prefața plachetei de Poezii. Carte didactică aprobată de onor Minister al Instrucțiune! Pu- blice și Cultelor, pentru uzul școalelor „Editor: S. Dimitriu și Matei Eminescu, București, Lito-Tipografia Codreanu și Savoiu, Calea Raho- vei no. 5, 1895, prefață semnată de N. Petras- cu), se afirmă că poetul era al patrulea fiu la părinți. Nu știa, oare, respectivul autor al unei monografii despre Eminescu și nu l-a informat nici Matei că poetul era al șaptelea copil, (după Șerban. 1841, Niculae, 1843, lorgu, 1844. Ruxandra, 1845, Ilie. 1846. Maria-Marghioaia. 1848—1849, și înaintea Aglaei, 1852, a Hennrie- tei, 1854, a lui Matei, 1856. u a lui Vasile. care n-a trăit decit un an și nu i se cunoaște, cu certitudine, nici data nașterii nici a morții) ? Deși amănuntul care urmează nu-1 privește pe Eminescu, ci pe fratele ^ău Matei, cred că nu este lipsită de importai cunoașterea exac- tă a vieții tuturor membrilor familiei poetului. Ir cartea intitulată Bărbați ai datoriei. 1877— 1878. Mic dicționar, apărută in Editura Militară, în anul 1979, și avind ca autori pe colonelul dr. Florian Tucă. pe Mircea Cociu și pe dr. F Chirea, se susține că Matei ar fi murit in comuna Bistrița, județul Neamț (v. pag. 99). cînd, în realitate, a decedat în orașul Bistrița, din Translivania. capitala județului Bistrița- Năsăud, unde este și irunormintat. Nu putem lăsa nesemnalată o altă eroare bio- grafică, de data aceasta, referitoare la Eminescu însuși, pe care am descoperit-o pe coperta unei cărți recente, adresată celor mai mici cititori Este vorba de M. Eminescu. Poezii, Biblitoeca pentru toți copiii. Editura Ion Creangă. 1983, unde citim : „Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, s-a născut în Ipotesti, localitate din județul Botoșani, la 15 ianuarie 1850". Iată, așadar, că după mai bine de 90 de ani (7 mai 1892), de cînd N. D. Giurescu a descope- rit actul de naștere al poetului. în conformi- tate cu care acesta a văzut lumina zilei în ora- șul Botoșani, se mai găsesc editori care nu cu- nosc realitatea. Documentul i-a fost comunicat iui lacob Negruzzi, iar acesta i l-a_ transmis Iui Maiorescu care avea să-1 introducă, sub for- ma unui „Post-scriptum", în toate edițiile în- grijite de el, de atunci încoace, cu excepția ce- lei în format mic. în două volume, apărută în 1922. în colecția „Biblioteca Clasică" a Editurii Socec. . . In articolul Titu Maiorescu, editor al poeziei tic I. S. Konne propune în cartea sa : In că- utarea binelui chiar un canon al omului ro- mantic constituit din următoarele trăsături: I — Eul uman este ceva autonom, distinct de societate, cultură, convingeri, adică de. altceva („Eu rămîn ce-am fost : romantic"). 11. Personalitatea și societatea se află intr-o stare conflictuală ireconciliabilă. Succesul social apare ca o înfringere morală (e anume refuzul categoric din Scrisoarea H-a de-a scrie „cum cere lumea, vre-o istorie pe apă"). III. Individul poate să-si salveze și să-și păs- treze Eul doar susținind tensiunea dintre ei și societate prin noi antiroluri, recluziune, robin- sonade în locuri îndepărtate, călătorii in trecut (e ceea ce face Dan — Dionis) sau in propriul psihic. IV. Intrucît spațiul fizic e limitat, cea mai înaltă valoare existențială o constituie spațiul lăuntric spiritual, închiderea în sine: „Fantezie, fantezie — cînd sîntem numai noi singuri..." V. Personalitatea romantică dorește cu toate fibrele sufletului căldura umană. intimitatea, autodezvăluirea. Legile înstrăinării sînt impedi- mente serioase în calea realizării idealismului erotic, de aceea singurătatea rămîne ca 'stare normală a sufletului romantic înaripat („Da... visam odinioară pe aceea ce m-ar iubi, / Cînd as sta pierdut pe ginduri, peste umăr m-ar privi, / Aș simți-o că_i aproape și ar ști c-o înțeleg ... / Din sărmana noastră viață, am dura roman în- treg. . . / N-o mai caut... / Ce să caut ? E ace- lași cîntec vechi___" Iată cauza instaurării u- nui monoteatru al iubirii în poezia eminescia- nă !). VI. Deși Eul uman este o realitate psihică si spirituală aparte, el este multiplu. Fiecare om conține în sine o mulțime de diverse posibili- tăți si trebuie să decidă care e cea autentică (Oamenii după F. Schlegel, se aseamănă mo- nadelor lui Leibniz, ei sînt „pretendenți cu drepturi egale la existență". „Mulțimea posi- bilului" i se relevă și lui Dan — Dionis și moș- neagului care face teoria arheului si tuturor ce- lorlalți care apelează la vis și magie). Avind, însă, înalta conștiință a pluralității calității >r ființei, dar și a faptului că cele mai bune for- țe potențiale nu sînt explorate si realizate, o- mul romantic se împotmolește în antinomii (o- poziții): spirit și caracter, față și mască, om si umbră. Antinomiile (conștiința lor e alimentată la Eminescu si de „Criticile" lui Kant) teatra- lizează lumea romantică, o pune sub semnul ce- lui mai înalt tragism. Cursul liber al catargului e mereu accidentat și omul romantic cufundat pe deplin în bine continuă să reflecteze asupra firului incilcit al vieții, asupra genezei lumii, asupra istoriei, a- supra sîmburelui răului. Mureșanu lui Emines- cu nici nu și-a pornit catargul, el are ca si cum priveliștea anticipată a rezultatului final al călătoriei: peisajul e de o romanticitate sălbati- că". monotonă, stîncile surpate stau țepene sau sint răsturnate, brazii sînt agătați de vîrfurile stîncilor, unii dintre ei fiind răsturnați de vi- jelii și torente. Ruinele fumegînde ale satului, murii risipiți în parte ai bisericii, șindrilele ne- gre și mucegăite ale acoperișului, trunchiul răs- turnat și putred pe care stă — „visătoriu" — Mureșanu sînt semne mai degrabă ale unui na- ufragiu. ale unei înfrîngeri spirituale. Gîndirea cuprinde ..icoana barbară" a trecutului, undele ce aduc viitorul și constată, amărîtă. că „pute- rea care toarce al vremii fir — aceea îmi e necunoscută-. Omul romantic a rămas, incă îna- int£- de călătorie, cu conștiința irealizârii cu- lt isterii tainei, a legilor ce urmează vremea, a întregi; cărți de semne și de fapte ale lumii, a „planului adlncei întocmeli" a universului. Șirul de categorii antinomice (rău — bine, rău — ură, adevăr — minciună, viață — moarte, înălțare — cădere) a dus gîndirea la o stare de invălmășire. _a scrintit șirul ei". Lumea ro- manticului e una profund dezbinată, scindată, rătăcită în împărțirea categorică a lucrurilor, incit Eminescu — Mureșanu va implora inima: „Nu răsc-oli-n bătaia-ți ruinile sfărîmate / A lu- mii-rni dinăuntru-. Iui Eminescu, publicat de profesorul timișorean Ion lliescu in numărul din 1 iulie 1983 al re- vistei „Orizont- (pag. 5. col. 2—4) ni se citează □ apreciere a lui Maiorescu, asupra poeziilor din volumul apărut in decembrie 1883 : „cele mai strălucitoare dm cîte s-au scris vreodată in românește și chiar in alte limbi", despre ca- re ni se spune că ar fi luată din prefața edi- ției respective. Informația nu corespunde ade- vărului. Ideea a fost exprimată de Maiorescu intr-o scrisoare trimisă surorii sale. Emilia Humpel. la Iași, cu citeva zile înainte de apa- n»ia volumului, și citatul, exact, este următo- rul : „In răstimpul acesta am trimis astăzi co- n ctura ultimei coli tipografiei Socec-Teclu, care tipărește intr-o admirabilă ediție poeziile lui Eminescu, asa că peste vreo zece zile apare volumul pe care, natural, ți-1 voi trimite ime- diat. Ii mai scriu numai o scurtă prefață. Poe- ziile. așa cum sint orinduite. sînt cele mai stră- lucite din cîte s-au scris vreodată în românește si unele chiar în alte limbi". (Cf. I. E. Torouțiu, Studii si dex umente literare V, 1934, p. 18). In articolul Poeziile lui Eminescu la apariția in prima ediție și ecoul in presa vremii, publi- cat, sub semnătura lui D. Vatamaniuc. in „Stea- ua" din luna decembrie 1883, ne întimpină, de asemenea, unele afirmații care trebuie corec- tete. lată-le : 1. „Ediția este o operă personală și prin stu- diul introductiv, Maiorescu este preocupat să-i creeze lui Eminescu un portret intelectual și moral prin care să-1 situeze în afara unor in- terese mărunte din viața cotidiană". Dar stu- diul respectiv, publicat, inițial. în „Convorbiri literare", in 1889. avea să fie reluat. în ediție, în același an. la a patra tipăritură, și. prin urmare, trimiterea, la el. cînd avem în vedere ediția princeps (1883). nu-si are rostul. 2. Aceeași observație în legătură cu citatul care urmează : „Oficiosul liberal Românul re- produce. în continuare, un fragment din Pre. față, fără însă să facă mențiune si de studiul introductiv". 3. „Ediția a Il-a se tipărește ir. 1885. si de aici înainte ele se succed an de an". Cum an de an cînd cele 11. numerotate, aveau să fie realizate în exact trei decenii (1883—1913). I-.- tr-adevăr. la 1888 apărea ediția a III-a. in 1889, a IV-a, în 1890. a V-a. dar după această dată ele încep să se distanțeze, foarte probabil si din motivul că, între timp, alți editori inter- vin în difuzarea poeziei eminesciene (Morțun, Șaraga, Matei Eminescu. Ion Scurtu ș.a.). con- curîndu-1. oarecum, pe inițiatorul din 1883. F- ditia a VI-a. Maiorescu. apărea la 1892. a VII-a. la 1895, a VlII-a, la 1901, a IX-a. la 1903, a X-a, în ființa romantică sălășluiesc deopotrivă con- știința unei părți străipe a sufletului, a priete- niei compensative cu natura, a forței revederii „cu ochi sufletești" a copilăriei. Totul este îm- pins la extrem, capătă tensiune demiurgică, de- monică, iausucă, problematică sau, cum zice E- minescu, catilinară. Intr-o singură bucată („Ca- dru și salon", bunăoară) putem găsi, întretăiate și suprapuse, toate filoanele romantismului : re- constituirea cu lux de amănunte a sferei natu- rale a copilăriei, unde „învață din rîuri o viață liniștită-, setea înrobitoare a iubirii („El s-a trezit pe-O punte sub ocini ei de foc" ; Ea ..arată nu amorul, ci setea de amor") și demo- nismul ei( „fantasmă nesfîrșită și, totuși, diafa- nă. / Din lume exilată neaflind limanul său, / Demon gonit de-a pururi de ordinea tirană — / Acela să fiu eu“), amărăciunea invadatoare și pustiitoare a sufletului înstrăinat („în inimă e-o parte cu totului străina — ' De-ai fost vre-o- datâ tînăr. e foarte mult de-atunci“. Romanticul are mereu catargul gata de ple- care ; el călătorește, orizontal și pe verticală, prin istorie și în „infraistorie-, în nemărginite spațiilor cosmice și în interiorul său autarhic: prin călătorie descoperă și mai multe contras- te, antinomii, zone obscure, necunoscute și ne- lămurite de cuget. Oricum ar călători și orice ar descoperi, drumul duce spre o revelare și mai plenară a binelui: „Pe mine totul mă rea- duce în urmă, către mine însumi- (Novalis). Toți romanticii acreditează, astfel, ideea că omul este un microcosmos. „De ce am călători atunci în univers — ? Nu se conține oare universul înlăuntru nostru ?“, se întreabă el. Călătoriile romantice vor fi prin excelență lăuntrice, spre veșnicia ascunsă în suflet. Un astfel de eu va avea, firește, o realitate suflcteasă plină, în- treagă, bogată : în el se văd toate firele care-1 leagă de natură și cosmos. Omul s-a cufundat cu ușurință în Totul cosmic : înarmat și cu mi- jloacele magiei, se deplasează repede în copi- lăria lumii (în lumea „ce gîndea în basme și vorbea în poezii"), în mit, preistorie, reface uni- tatea universului, reabilitează naturalul, pri- mordialul, „naivul" schillerian. Om, stea. iz- vor, arbore, piatră, albină constituie un întreg concept panteistic. Enormul și fabulosul se instituie ca valori supreme ale universului. Mitul este, pentru ro- mantici. o supraimagine în care semnificațiile sint polarizate, dar, cu toate acestea, se inte- grează într-o unitate sugestivă. în mitologie și misterele antice a pătruns însăși ideea infini- tului. Eminescu gîndește de fapt în mituri, in- coronîndu-și creația cu mitul suprem al Lucea- fărului. Mihai CIMPOI la 1907 și a Xl-a abia la 1913. Acestora le-au urmat altele cinci, nenumerotate, apărute cupă moartea lui Maiorescu, dintre care numai una este datată (1922). Celelalte patru s-au tipărit in anii 1920, 1922, 1924 și 1927. Să ne oprim, în sfirșit, și asupra unei afir- mații pe care o face Șerban Cioculescu asu- pra activității editorului și comentatorului o- perei lui Eminescu, Ion Scurtu. In prezentarea volumului Eminesciana, al lui Perpessicius, a- părut în ediție nouă, în editura „Junimea", de- canul criticii noastre de astăzi arată, cu bună dreptate, că unul dintre numeroasele merite ale lui Perpessicius, pe linia cunoașterii acti- vității lui Eminescu. este acela de a fi stabilit calitatea muncii lui’Ion Scurtu, cel dintîi spe- cialist care s-a aplecat, cu stăruință, asupra manuscriselor poetului. Iată cuvintele lui: „In- tr-un spirit de justiție care i-a fost caracteristic, editorul recunoaște In nedreptățitul Ion Scurtu, autorul unei teze de doctorat, în limba germană, despre Eminescu și a două ediții ale Poeziilor, cea de a doua sub titlul dorit de autor, LUMI- NA DE LUNA, ...pe inițiatorul travaliului edi- torial pe care unii îl numesc științific. Cu Ion Scurtu și cu edițiile sale, critica de text emi- nescian luă ființă și în felul acesta un nou imperativ categoric se schița : primatul manu- scriptului". (R.L. din 8 dec. 1893, pag. 7, col. 1). Sîntem, fără îndoială, de aceeași părere în privința calității muncii editorului Ion Scurtu. Dar trebuie să spunem că el n-a publicat numai două ediții ale poeziilor lui Eminescu, ci șapte. Volumul intitulat Poezii, la care se referă Cio- culescu. a apărut în 1908, și el a fost urmat de alte două ediții, cu titlul schimbat (Lumină de lună ’), în anii 1910 si. respectiv, 1912. Sub as- pectul conținutului, toate trei sînt identice : au fost modificate doar cîteva fraze din pretată, care, altfel, a rămas și ea neschimbată. I a ceste ediții, în format obișnuit, se mai adaogă altele patru, din „Biblioteca oentru toți", din- tre care una ilustrată. In „Bibliografia Mihai Eminescu" (1976), prefațată de Cioculescu în- suși, cele șapte ediții îngrijite de Scurtu sînt menționate sub numerele 161, 187, 191, paginile 38, 39 și 192, 195. 196 și 197, pagina 40, iar proza literară sub numărul 175, pagina 38 ta singură ediție din patru cîte au apărut). La acestea mai trebuie adăugate patru ediții din „Geniu pustiu" (1904, 1906. 1909 si 1918, vezi numerele 111, 116. 117 Și 119, de la pag. 34 din Biblio, grafie...), unul de „Scrieri politice si literare" (1905, nr. 129, pag. 35) si traducerea p:esei „Lais" („Le joueur de fldte" de Emil° Augier), comedie antică într-un act, în versuri (1908, nr. 4277, pag. 242). Convorbiri literare — 6 eminesci ana---—-------------------- „privitor ca la teatru..." I" n Dicționarul limbii poetice a Iui Emi- nescu (sub redacția acad. Tudor Vianu, 19Cq), privitor, înregistrat numai în Glos- să (primul vers din strofa a patra), este expli- cat prin „spectator", utilizarea cuvîntului în acest context figurat fiind considerată un „re- flex a) concepției filozofice-literare după care viața e o reprezentație teatrală", motiv căruia exeget ii operei poetului i-au consacrat comen- tarii pertinente. Trebuie însă sublimat faptul că i d e e a fusese exprimată și prin alte mijloa- ce lexicale, termenul privitor fiind selectat apoi ca unul expresiv. Chiar versurile ce compară noțiunile „lume" — „teatru", folosind acești ter- meni. apar abia în varianta En spectateur din 1976 : „Tu în lume să-ți închipui / Cum că stai într-un teatru" (Opere, Ed. PerpessicimIII, p. 93). într-o variantă ulterioară, intitulată Glossă, vechiul titlu este reluat printr-o traducere sui- generis ce modifică cel de al doilea vers : „Tu în lume să te-nchipui / Privitor ca la teatru" (ibid., p. 96). Varianta general cunoscută a poezi- ei, care cuprinde și schimbarea ordinii celor două versuri („Privitor ca la teatru Tu în lu- me să te-nchipui") este cea aleasă de Maiorescu pentru ediția Poeziilor din 1883. înlocuirea, în 1878, a unei construcții comparative prin sub- stantivul privitor suscită interesul pentru cu- noașterea procesului de organizare și de specia-" lizare în grupul numelor pentru noțiunea de ..spectator" în limba română, cu atît mai mult cu cît în publicistica luj Eminescu privitori a- pare numai incidental cu sensul „persoane care asistă la un spectacol", astfel că termenul se impune analizat în legătură cu evoluția seman- tică a adjectivului și substantivului ptiblic(ă). Istoria acestui împrumut savant (din latină) este sintetizată într-un articol din Dicționarul limbii române ai Academiei R. S. România ( — DLR ; cf. t. VIII. partea a 5-a) care, prin structura și citatele ilustrative selectate din scri- eri începînd din deceniul 9 al secolului al XVHI-la, constituie numai una dintre ferestrele pe care dicționarul tezaur al limbii române o deschide spre istoria culturală a poporului nos- tru. Adjectivul public(ă) și substantivul public au fost întrebuințate inițial în română cu sen- surile de bază ale adj. lat. pitblicus și ale îm- prumuturilor paralele din franceză (public), italiană (pubblico) și germană (das Publikum), referindu-se la „ceea ce aparține sau se des- fășoară în prezența unui mare număr de oameni (în văzul lumii) ; colectivitate omenească (po- ■ por, număr mare, nedefinit, de persoane)". Nu P surprinde, astfel, frecvența mare a textelor cu caracter politico-administrativ și juridic în ca- re acest cuvînt apare la începutul, secolului ai XlX-lea : lat. publicus (opus lui privatus), fiind adjectivul corespunzător subst. populus, însem- na „care privește poporul sau statul; de dome- niu public" (cf. Ernout-Meillet, Dictionnaire etymologique de la langue latine 1967, unde se citează și o grafie etimologizantă poplicus). Semnificativ este faptul că în al doilea deceniu al secolului trecut public era glosat la noi pnn obște. Treptat însă, textele în care este prezent substantivul contribuie la circumscrierea unor categorii de persoane : cele cărora li se adre- sează o revistă (public cititor), care asistă la o manifestație, persoane în diferite raporturi cu administrația, dar și virtuali „clienți" pur și simplu : în „Curierul românesc" din 1834, o firmă se „recomanda cinstitutului public că de curînd a adus de la Viena haine europenești" (după DLR). O pluralitate de utilizări, ușor de- rutantă la un moment dat, întrucît de la începu- tul secolului nostru apar frecvent determinante diferențiatoare : publicul literar, publicul vizi- tator (al unei expoziții) etc. Cu toate că în sintagmele în public, opinie publică (dar și Jn alte contexte : publicitatea • bio-bibliografice O săptămînă mai tîrziu, în articolul intitulat Centenarul primei ediții de Poezii de Mihai E- minescu, Șerban Cioculescu, după cîteva infor- mații referitoare la succesiunea edițiilor Maio- rescu, afirmă : „în interval, cartea mai apăruse la Iași, în editura fraților Saraga, în 1890, într-0 ediție ieftină, populară. îngrijită de A. D. Xe- nopol. Poezii (complecte), cu 96 de titluri". (RL. 22 dec. 1983. pag. 7, col. 4). Dar, in editura pomenită, n-a apărut o singură ediție, ci trei, și nu in anul 1890, ci in 1893, 1894 si, respectiv, în 1895. Ele nu sînt identice sub raportul conținutului, și, bineînțeles, dife- ră si sub raportul numărului de pagini. Cea din- ții, dintre ele, cu o Prefață a lui Xenopol, de șase pagini, este datată Februar 1893 și are, în- tr-adevăr, o Tablă de materii cu 96 de titluri, de unde> se vede că la ea se referă Cioculescu. Dar cifra nu este exactă din cauză că numără, toarea este greșită ; de la 15 s-a sărit la 17. A- vem, deci, numai 95 de poezii, nu 96. Numărul total al paginilor este 216. Ediția a doua, cu o prefață mult mai mai scurtă (de abia o pagină și jumătate), semnată tot de A. D. Xenopol, in- clude, în cele 240 de pagini ale ei, exact o sută de poezii. Față de prima ediție au mai fo-' adăugate : Amorul unei marmure (29); . Din noaptea... (228) ; Serenadă (232); înger și de- mon (o variantă amplificată pe baza unui ma- nuscris, 233—237); Poezii populare (228). Ultima ediție Șaraga, cea din 1895, are 188 de pagini și cuprinde, în plus, un singur text : Mănușa. Și prefața acesteia, scurtă de numai 25 de rîn- duri. e semnată tot de A. D. Xenopol. Ordinea < poeziilor e cea din ediția precedentă, iar nu- mărul scăzut de pagini se explică prin renun- țarea la spațiul liber de la începutul fiecărei poezii, după procedeul pe care l-am văzut și la Săndulescu. Printr-o eroare tipografică, una din- tre variantele poeziei „Mai am un singur dor" și anume cea care începe cu strofa : De-oi adormi curînd Să mă duceți tăcînd în noaptea uitării, La marginea mării, a fost imprimată de două ori; Ia paginile 193— 194, în întregime, iar la 192 numai primele cinci strofe, din cele nouă. După cum s-a putut vedea, din expunerea de pînă aici, bibliografia eminesciană e departe de a Ii completă. Așa cum viața poetului ne este cu- noscută numai parțial, împotriva eforturilor nu- meroșilor exegeți de a înlătura umbrele, tot așa, cînd este vorba de opera lui, întrebări nume- roase își așteaptă răspunsul. Nu avem nici o Dî- bliotecă, în țară, în care să poată fj consulta- te toate edițiile poeziilor lui Eminescu. De aici, rezultă că nu există nici un singur specia' prin mina căruia să fi trecut toate aceste ediții. Multe dintre ele le sînt străine pînă și celor ma: exegenți bibliografi și bibliofili. Situația nu este cu nimic mai bună cînd este vorba de lucră:-' de critică și istorie literară, de lucrări desore Eminescu. Atît Ibrăileanu cît și Perpessicius, ca să ne oprim doar la două nume din rindul ma- rilor specialiști care s-au ocupat, ani îndelun- gați, de opera lui Eminescu. s-au plins, în di- verse ocazii, că n-au găsit cutare ediție a poe- ziilor ori cartea sau albumul cutare. Din situa.ii de natură aceasta rezultă că diverși specialiști trebuie să fie preocupați, printre altele, și de completarea bibliografiei eminesciene, acțiune absolut necesară, fiindcă, fără ea, riscăm să tra- gem concluzii dacă na eronate cu sigur necomplete în studiile pe care le întreprindem. Nu ne așteptăm, se înțelege, la descoperiri menite să răstoarne concluzii acceptate de toată lumea. Ba, dimpotrivă, sîntem siguri că atît in privința edițiilor cît și a studiilor despre opera lui Eminescu nu vor putea fi adăugate decît contribuții care nu au alt rost decît a comple- ta cunoștințele noastre și nicidecum de a le răs. turnal pe cele de pînă acum. Dar o ediție, chiar mediocră, ca și o excegeză asupra operei scri- itorului poate să ne edifice în privința difuză- rii poeziei lui Eminescu în rindul cititorilor și mai ales în privința receptării ei. Numărul mare de ediții fintr-o epocă, să zicem din de- ceniul al treilea al secolului nostru, duce, in primul rînd, la ideea că poezia lui Eminescu era căutată de cititori. Cum, altfel, am putea explica faptul că, în vreme ce se retipărește una din edițiile lui Ion Scurtu, se difuzează alte cinci ediții Maiorescu, trei îngrijite de Gh. A- damescu, două de Lucian Blaga și cîte una de către Nicolae lorga, Gh. Bogdan Duică. Octav Minar, George Murnu, Eugen Lovinescu, G. Ibrăileanu? Fiecare editor vine cu un punct de vedere nou, care, chiar admițînd că nu poate fi acceptat, duce spre anume concluzii. Dintr-o ediție sla- bă conchidem, mai întîi, că atît editorul cît si cititorii din epoca respectivă l-au văzut pe Emi- nescu altfel decît noi ; l-au diminuat. In con- cluzie. deci, se impune să cunoaștem precis cum a fost receptat Eminescu, de la epocă la epocă, și în ce măsură putem formula o apreciere ge- nerală, cît mai apropiată de adevăr, în care să se recunoască, cu ușurință, nu numai editorii care s-au străduit să difuzeze opera, ci și ci- titorii care s-au delectat cu ea. Gavril ISTRATE Statuia lui Mihai Eminescu de la Biblioteca universitară din Iași editorială subliniază, de exemplu, calitatea unor cărți de știință de a se adresa și unui public mai larg), atît substantivul cît și adjectivul și-au păstrat și sensul general, originar, ten- dința discriminatorie la care ne-am referit an- terior a eîștigat teren, întrucît (doar) public este simțit ca un termen prea general, iar construc- țiile cu diferite determinante sint, fără îndo- ială, mai greoaie. Paralel cu cititori, vizitatori (ai unei expoziții) etc., s-a produs „rezervarea" semantică public „spectatori”, ce își are originea cu mai bine de o sută de ani în urmă. Deși chiar astăzi mai poate fi întîlnită și sintagma public spectator, terminologia spectacolelor tea- trale (și sportive) a rămas principala beneficia- ră a utilizării cuvîntului public fără alte pre- tizărj și fără primejdia ambiguității. Este de observat că această specializare semantică, re- marcabilă și in alte limbi, reprezintă o întoar- cere la optica semnificației originare: în toate celelalte situații pulicul este virtual, de imaginat într-un spațiu considerabil și pentru un timp greu de determinat; cel al spectaco lului reprezintă un grup constituit pe baza unu interes comun, avînd acest statut pentru o pe rioadă de timp definită, împrejurări ce se asea mănă cu acelea desemnate de adjectivul lat publicus cu referire la populația statului-cetate. Dacă, după informațiile din fișierul D L X., prezentate în articolul consacrat acestui cuvînt specializarea în discuție nu poate fi înregistrată înainte de Negruzzi și Alecsandri, putem trage concluzia că publicistica lui Eminescu marchea. ză momentul în care critica teatrală selectează termenul public pentru a numi noțiunea de „spectatori la o manifestație artistică". După cum se știe, un prim contact cu terminologia tehnică a domeniului i I-a prilejuit lui Eminescu traducerea din germană a lucrării Arta repre zentării dramatice aparținînd lui E. T. Rotscher. întreprinsă între 1868—1872 (cf. Eminescu, Arti- cole si traduceri, „Minerva". 1974. p. 592). Tn capitolul Actorul în raport cu publicul se gă- sesc deja toți termenii la care va recurge poe- tul în articolele dedicate teatrului : predomină public (cf. si favoarea publică), urmat de spec- tatorii) : privi*or(i) apare numai de două ori. iar auditori poate fj considerat incidental (cf. p. 309—319). Desigur, variația terminologică con- statată se datorează celei aparținînd originalu- lui. dar cînd Eminescu debutează ca ziarist, cu articolul Repertoriul nostru teatral („Familia", 1870), termenul curent utilizat va fj public. Sub- stantivul apare aici și cu un sens deosebit, acela de „cititori", iar adjectivul în sintagma viața publică. Dar dacă amatorii de spectacole tea- trale sînt desemnați, paralel, prin masa poporu- lui, cu sensul precis de „spectatori la o repre- zentație teatrală" substantivul este prezent în acest articol de șase ori (cf. Opere, IX, Publi- cistica, Editura Academiei. 1980, p. 84—86), și această preeminență se păstrează în toate arti- colele referitoare la viața teatrală, reuniuni mu. zicale, concerte etc.. tipărite în „Curierul de Iași" în anii 1876—1877. La aceeași con< uzie conduce examinarea terminologiei din cronicile teatrele și muzicale publicate in „Timpul" în perioada bucureșteană (1877—1881) ; cf. Articole și traduceri, p. 221—274). •O sumară trecere în revistă a vocabularului publicisticii din perioada ieșeană ne arată eă public apare frecvent cu sensul de „masă de oameni, populație" („o știre... a produs multă senzațiune în publicul din București" ; Opere, IX, p. 358, cf. 359), iar adjectivul se găsește in numeroase construcții : riața publică (p. 86, 343). autorități sau activități publice (242, 348), interes public (367), ordine publică (369) și chiar prelegere publică (a „Junimii", p. 237). Dar, pe lîngă auditoriu (la teatru : p. 275, 337 ; la o se- rată muzicală : p. 346 ; la prelegerile „Juni- mii" : p. 362). sau spectatori (la teatru : p. 282. 337). public, cu sensul de care ne ocupăm, esu- omniprezent. Cu toate că într-un az determi- narea reflectă indirect o semnificație generală („publicul ce au asistat” ; p. 199), cîteva sin- tagme aparținînd terminologiei de specialitate arată că substantivul public era încadrat aces- teia : public de duminecă (p. 292). publ cul maro (337, 345), numind si pe cei care asistau iu un concert (344, 345, 354), la o „prelecțiune* a -Ju- nimii" (323) sau la serbarea din 1876 a aniversă- rii Universității din lari (242). Chiar spectatorii) este un termen rar folo. sit în aceste contexte (cf., pentru peroiada bucu_ resteană. 1877—1881. loc. cit., p. 230, 260), căci pentru Eminescu aresta păstra, se pare, legă- tura cu semnificația de bază a lat. spectator „privitor", așa rum il aflăm in r.otele din epoca preuniversitară. 1866—1869 („Ca spectatorul in fața artei..." ; cf. Fragmentaritim, 1981. p. 31). ori în Sărmanul Dionis (-Ochii cei albăstrii ai copilului erau asa de străluciti, de un colorit atît de limpede si senin, incit păreau că pri- vesc cu inocența, cu dulceața lor mai femeias- că asupra spectatorului" ; cf. Dicționarul limbii poetice.... s.v. spectator). Privitor „spectator la o reprezentație tea- trală" avea o tradiție în scrisul românesc, in. trucît. după citatele ilustrative din DLR. a fost folosit de C. Facca. Costache Caraeiali, Negruzzi. Bolintineanu sau Odobescu (si. incidental, este întrebuințat și în zilele noastre). Dar. la Emi- nescu, ca termen tehnic. în anjj compunerii Glossei. acesta apare doar pentru variație sino- nimică : în cronici teatrale din 18~6 si 1877 ală- turi de spectatori si public (Oncro, IX. p. 282, 283. 294), iar într-o cronică din 1878. precedat de șapte apariții ale lui public /Articole si tradu- ceri, p. 242—243). Astfel, în Glossă, privitor rerrrezintă un fapt de stil ce evocă o selecție lexicală cu efecte verificate, mareînd detașarea de publicul ce se Iasă furat de iocul actorilor, căci privitorului, observatorului „e-> soectateur". i se promite satisfacția secretă a întejegerii. Stelian DUMISTRACEL dor de Eminescu Biblie limbii române este Eminescu astăzi. Constelație vegheată de singurătatea sa ; Eminescu este cartea de citire dusă-n brațe. Este moartea și-nvierea. este lacrimă si stea. Biblie limbii române este astăzi Eminesau Singur prinț pierdut în zodii, de zăpadă învelit Este astăzi Eminescu, dorul nostru de zidire. Temelie pentru limba ce La smuls spre infinit. Ca pe-o roată de lumină este tras fără-ncetare Domnul nostru Eminescu care după cum se știe A turnat limba română în frumoasele tipare, Biblie îi este astăzi îmbrăcat în veșnicie. I Ne e dor de Eminescu cel zidit în demnitate. Ne e dor de poezia care n-a-ncăput în cărți, Ne e dor de Eminescu în tipare.adevărate : Poezia nu cunoaște nici tratate și nici hărți. Dor de Eminescu-mi este ca de-o lacrimă stelară Ca de-o-ntoarcere subită către un izvor curat. El a dat limbii române demnitatea tutelară ; Dați-ni-1 pe Eminescu cel rotund si-adevărat. I Emilian MARCU convorbiri - 1886 La nici 22 de ani („sunt născut în Iași, la anul 1817, luna septembrie în șase"), „dum- nealui Kogălniceanul", cum îi numește în potrivirea graiului său Grigore Alexandrescu, ia drumul Bucurescilor spre a obține colaborarea fraților munteni la proiectata Dacia literară. Ti- părise și volumul Istoria Valachiei..., era ast- fel chiar bine cunoscut, așa îneît scrisoarea de recomandare a lui Constantin Negruzzi pe lîngă Grigore Alexandrescu i se păru ajestuia din urmă cu totul de prisos („reputația sa i-a slujit îndestul"). Singurul șoc resimțit de claustratul poet bucureștean fu înclinația tînărului oaspete pentru danț și soarele ceea ce nu-1 va opri sâ-i elogieze celelalte merite și să-i trimită ulterior pentru „foaea" amintită poezia Anul 1840, cu știutul impact exploziv în epocă. Dacia literară va fi totuși „închisă" anume „în urma" artico- lului Xenoniania datorat Kogălniceanului în- suși. (Articularea enclitică „de efect" superfluu a unor ilustre nume proprii în ocazionale și emfatice demersuri contemporane se resimte azi ca un jenant și desuet familiarism). Misiva dimineața aceasta de soare I Curge pe lingă noi dimineața aceasta de soare nu-i nici un semn că ne vom revedea Tu și eu la ora începerii unei zile de trudă — pe fiecare ram o pasăre Icintind viitorul ! De-a lungul drumurilor cîini de pază coșuri cu resturile din mîncarea zilei precedente Studente ignorând totul — ca dimineața aceasta de soare. Pentru noi nici un semn că ne vom revedea nerăbdarea noastră nu contează lacrima nu-i decît motivul altei lacrimi In zadar pe fiecare ram a mai venit o pasăre cintă perechi cîntece vechi de împerechere cîntece noi de desperechere — curge pe lingă noi dimineața aceasta de soare. ochiul de vultur Despărțirea de o iubire despărțirea definitivă — ea există ! (un instrument monocord de tortură) căile neînțelese — lupta cu biologicul (peisaj nocturn cerebral) Narcisismul era în mine floarea reginei — ochiul de vultur ! înotătorul din dreapta și cel din stînga mea candidau la primele locuri. f urtuna Elementele naturii sînt identice — plouă sau așa i se pare Omului privește iscoditor prin ceață ceața-i cînd vine furtuna ! Omul își întoarce privirea într-o singură zi rememorează secolul nu l-a trăit dar îl revede (opțiuni pentru un veac mai bun) rond cincizeci Fără îndoială deșertăciunea trupul tău imbătrînit cartea de deasupra capului sînt o amăgire perpetuă Fără îndoială pătrunde somnul mai hotărit în trezie cumpăna bate către noapte, în grădină înfloresc iar vișinii — tu ai acum atîți ani cît nu ți-aî închipuit altădată (rondul cincizeci) Orbește bate vîntul fereastra ta. e cît timp sînt bolnav foarte puțini mi-au deschis ușa, iar unii după ce au deschis-o o dată sau de două ori au renunțat, căci nimănui nu-i face plăcere să vadă suferința întruchipată. Boala mea, de durată și cu final incert, nu prea mă face atrăgător. îmi dau seama și, în plus, încerc să-mi adorm neliniștea enumerând cît de ocupați sînt prietenii mei, gîndindu-mă nu numai la ocupațiile lor, ci și la timpul lor liber, intrând uneori în zona u- nor asociații care mă umplu de emoție. Doar și eu am fost ca și ei. Viața înseamnă mișcare, ac- țiune, neprevăzut. Zac pe spate în pat, îmi plimb ochii în rama de lumină a ferestrei, caut ce- rul, străduindu-mă să-mi închipui imaginea i- mensității lui așa cum o puteam cuprinde pînă nu de mult fără nici o restricție. De aici îl văd tăiat în unghiuri ciudate de acoperișurile din vecini, nici măcar în formele fixe învățate în școală. Ochii-mi urmăresc conturele de par- că ar căuta un sens acelei geometrii besmetice pe care rătăcesc nedumerit. E-un joc al ochilor și-al fanteziei ; mintea îmi e ca o pasăre de dincolo de acoperișuri, colindînd alt cer, știu, îmi dau seama că prie- tenii mei își au fiecare ocupația și că dacă ar fi să-i aștept, nu acesta e timpul potrivit. îmi încep așteptarea de cum se luminează de ziuă, sînt exagerat și nebun, îmi zic, și pasărea gîn- dului zboară, colindă pe locuri familiare, în o- chi îmi pîlpîie și se adună ceața, adorm și mă trezesc pe urmă ca să primesc lingurița cu me- dicamente, pilulele, rândul injecțiilor e seara, întreb dacă n-am fost căutat, aflu că nu și-mi aduc aminte de telefon — nici la telefon ? ; sînt nerăbdător și apoi dezamăgit de răspuns. Rămîn singur, în așteptare. Petecul de cer, tăiat stîngaci ca o bucată de hîrtie de un copil, capătă o nuanță mai severă, înalbăstrindu-se neverosimil ca apa în care s-ar picura cerneală. Soția se apropie să-mi arate ceva, mă ajută să îmi ridic puțin capul, și astfel am ocazia să văd un nor ca un munte de zăpadă cu o mar- gine fastuoasă de carmin. Boarea ca o petală de mac & extraordinară, dar eu sînt mai interesat să aflu dacă nu m-a căutat nimeni la telefon, dacă nu și-a anunțat vizita careva ; a fost li- niște, aud, de parcă numai la atît mai am drep- tul. La nimic altceva. Mi se întîmplă însă ca de obicei : tocmai cînd rămîn singur în casă, se scutură arțăgos soneria de la intrare. Tresar. Un resort interior zvîcnește de la lo- cul lui. Aș striga ; n-am pe cine. Soneria se repetă. Cu o stăruință sporită mi se pare. Am așteptat atît, îneît nu mă pot stăpîni. Dacă ni- meni nu e în casă, eu ce sînt ? în pustiul din jur, inima mea încă bate. îmi lovește coastele ca un ciocan. Dacă sînt viu rostul meu e să reacționez. Schițez o primă mișcare. Amețesc puțin, dar mă văd pe verticală. Mai încerc o mișcare. Merge. îmi vine să strig către ușa de la intrare — „Nu pleca. Vin acum". Și in adevăr, îmi cobor un picior. Celălalt îl urmează. Mi-e tare greu, sînt silit la efor- turi peste puterile diminuate de boală, dar nu am încotro, a sunat la ușă și poate că este ca- reva dintre cei așteptați îndelung și cu nerăb- dare și de care mi-e dor ; așa că după ce mă echilibrez pe picioare, încep să mă tîrîi cu mers tîrșît, înaintez gemînd, mă reazim de mo- debut liana ivan-ghilia o problemă comună a începutul formării colectivului nostru, evenimentele mai mari sau mai mici se succedau aproape neobservate, înghițite de efervescența activității cotidiene. încercam zi de zi să ținem intre noi relații de toleranță, iar metoda cea mai bună ni s-a părut tuturor, instinctiv, scufundarea totală în munca propriu- zisă : fiind atit de absorbiți, eram alături unii de alții fiindcă lucram toți pentru un țel co- cum, reușind în același timp să ne evităm reci- proc. Așa se explică rezultatele strălucite la ca- re am ajuns și care ne-au adus faima, o dată cu prețuirea și invidia celor din jur. Bine înțeles. în timp ce trudeam cu conștiin- ciozitate, privirile ne alunecau din cind în cînd, (destul de des) cercetătoare, prudente, unele spre celelalte. Astfel, am îneput să ne cunoaș- tem, dar am avut prezența de spirit ca, pe toată durata răminerii noastre împreună, să păstrăm acea prudență a privirilor. Intindeam unii spre ceilalți tentacule de melc pe care le retrăgeam fulgerător la cea mai mică atingere. Să nu credeți că in felul acesta părerile despre cei din jur erau superficiale ! Odată pericolul interceptării trecut, ochii de melc iși făceau din nou apariția, cercetînd zona înconjurătoare cu mult mai multă prudență, stăruință și price- pere. Fiecare retragere bruscă însemna o ex- periență cîștigată, o greșeală evitată, o ascun- dere la timp din fața inamicului, o punere la adăpost, dar nu un adăpost oarecare, ci unul care să permită o și mai bună spionare a ad- versarului. Intr-un asemenea mediu, simțurile fiecăruia s-au ascuțit, s-au sensibilizat, s-au dezvoltat în asemenea măsură, incit astăzi cu greu ne-ar mai putea cineva induce în eroare în domeniul psiho-sociologiei. Dar atunci eram încă la început. Eroarea pe care am comis-o atunci a fost si va rămîne singura, dar ea a fost, din nefericire, irepara- bilă, ne-a dat multă bătaie de cap și a avut consecințe grave. S-a strecurat, treptat, între noi dorința unei mai strânse apropieri mascate de cerințe strict profesionale. Adevărul era că distanțele dintre noi ne împiedicau să ne vedem clar si de a- ceea loviturile pe care ni le adresam din cînd în cînd. micile înțepături prin executarea că- rora ne mai relaxam după încordarea susținu- tă ,nu-și nimereau întotdeauna ținta. Observasem din primele zile lipsa de interes pe care E o manifesta la adresa persoanelor feminine din jur. dar am pus-o pe seama unei detașări ușor spiritualizate si chiar încenusem s-o simpatizez puțin pe E pentru aerul său de persoană greu adaptabilă. Am încercat să-i dau mircea șerbănescu trilul privighetorii bile, de pereți, oprindu-mă ca să-mi trag su- fletul înspăimîntat că cel de la ușă o fi plecat, renunțînd să mai încerce o dată să trezească din inerție soneria, mă proiectez înainte cu bie- tele-mi forțe, ajung în sfirșît și întreb cine e. Mă sprijin de ușă. Vederea mi se întunecă. Răspunsul de afară. însă, îmi aduce lumină. Gla- sul acela îmi ușurează suferința și osteneala drumului pînă aici. Plin de bucurie deschid, îmi vine amețeală, mă clatin, dar e atît de bi- ne ! Căci e cel mai drag prieten, și el pătrunde înalt și în putere, purtînd cu sine acea vitali- tate a existenței de dincolo de usa unui bol- nav, ceva care aproape îmi taie răsuflarea. îmi strânge mina ca unuia sănătos, de-mi vine să țip de durere și de bucurie, mă sprijină ca să mă întorc în pat și tot ce face și ce îmi spune e în numele vieții tumultoase din care s-a des- prins pentru o clipă doar ca să-mi acorde mie ceva, poate o fărâmă din ceea ce cunosc foar- te bine. Ce e cu tine, bătrâne, îmi zice, ai dat- o-n bară ! Rîde. Mă așez la orizontală, abia suflu, îmi potri- vesc perina, căci mi se pare că totul e strâmb și tare sub mine, caut să-mi recapăt respirația normală și bruma de dispoziție ca să-i poves- tesc de boala mea, schițez chiar un început pe o mină de ajutor ca să poată intra în mijlocul nostru, dar monotonia felului ei de-a fi m-a plic- tisit repede, astfel incit cercul legăturilor noas- tre s-a închis, iar ea a rămas înafară. Am fost întotdeauna „noi și E". Cînd vorbeam despre „noi", nimeni nu se gîndea s-o includă și pe E. E aparținea de celula noastră, dar am con- siderat-o mereu o „anexă", un fel de apendice nefolositor care putea oricînd să ne provoa- ce neplăceri și care ar fi fost mai bine dacă n-ar fi existat, dar pe care nu ne induram, to- tuși, să-1 Înlăturăm. De fapt. începuse să nu ne mai deranjeze decît foarte rar, pentru că o vedeam doar din cînd în cînd. In prima pe- rioadă, cind simțea apartenența la grupul nos- tru ca pe o obligație, încerca să găsească fel de fel de scuze și explicații frecventelor ei dispariții din mijlocul nostru, asa că ne-am o- bișnun să-i ascundem lipsa muncind în locul ei, ca să nu rămînem în urmă, pentru că înce- puserăm deja să ne bucurăm de un oarecare renume și, deci, de cîteva avantaje la care nu puteam renunța. A da înapoi în situația în care ajunseserăm ar fi fost mai rău, mult mai rău decît dacă ne-am fi manifestat de la început că sîntem mediocre. Dar noi vroiam să strălu- cim, si străluciserăm de la început. Singura noastră pată era E. Ea era infirmitatea Orga- nismului nostru perfect în rest, iar noi trebuia să ne-o ascundem. Abia acum îmi dau seama că am integrat-o pe E în sistemul nostru, chiar dacă ea fugea de o asemenea integrare care i-ar fi distrus libertatea de care avea nevoie, am asimilat-o fără știrea ei și mai presus de voința ei, ne-am împletit plasa de păianjen în jurul ei, intrigile noastre au presat-o, au sufocat-o, ca pe-o insectă intre petale carnivore. Fie că era sau nu de acord, E ne aparținea chiar și în absență, devenise chiar mai prezen- tă cînd era absentă, iar noi luam greșelile ei asupra noastră, încercînd să le acoperim cu strălucire pentru ca nici un ochi străin să nu le perceapă. Cînd eram între noi, însă, ne transformam în judecătorii ei, o analizam și dădeam sentințe care deveneau tot mai aspre. Discutarea moravurilor ei ușoare, a lipsei de preocupare și a comportamentului ei scandalos a devenit, încet. încet, grija noastră principală și permanentă. Cu cît o dezaprobam, cu atît ne dădeam seama de calitățile noastre si cu atît ne dezgusta mai puternic ea, E, de care eram atît de diferite. Contrastul dintre ea și noi era cel mai puternic din cîte văzusem vreodată Asta ne-a și dus cu gindul la tactica nemaipo- menită pe care am urmat-O în continuare : lîngă viciile ei, virtuțile noastre apăreau amplificate. Nu, bine înțeles că n-am început s-o ponegrim direct, dar ne-am concentrat toate forțele și întreaga capacitate în inventarea unor aluzii discrete, rafinate, pline de întreaga subtilitate pe care ne-am cultivat-o în abilele noastre re- lații cu ceilalți, ceea ce a dus la creșterea fără precedent a stimei celorlalți față de noi. Ii urmăream activitatea extraprofesională de cîte ori aveam prilejul și eram permanent la curent cu schimbările sentimentale intervenite în viața „problemei" noastre. Nici nu ne închipuiam pe- atunci ce măsură înțeleaptă de prevedere fuse- se aceea de-a o ține pe E sub observație ! Alt- fel. n-am fi aflat niciodată și am fi fost pier- dute ! Sacrificiile pentru atingerea înaltei noas- tre poziții ar fi fost deșarte, visul nostru înalt care-1 socot eu optimist — așa e, mai dă omul și in bară, uneori... Cît de slab îmi e glasul, îl simt cum pîlpîie ca o flacără de luminare, cu atît mai palid și neajutorat, cu cît celălalt e mai vivace, mai sigur de sine, tremură de ne- răbdare să-mi transmită un nou succes, ceva ce nu trăiește decît „o singură dată în viață". De-aceea a venit, nu ca să vadă un bolnav, ci ca să aibă ce povesti unuia care știe despre ce e vorba, care îl poate înțelege. — Dacă-ți spun că așa a fost! Continuă să-mi vorbească întocmai ca în vre- mea dinainte, cînd eram sănătos tun și ne co- municam unul altuia întâmplările mai mari sau mai mărunte ale zilelor, bucuriilor și amărăciu- nilor noastre, își revarsă cu vervă satisfacția, e sănătos, i-a mers din plin, ce-i pasă ! II ascult, mă las furat de revărsarea lui, îi simt tăria și tensiunea, mă resemnez să con- stat ca e ceva ce aparține altcuiva. Te bucuri, așa-i ? — mă mai întreabă, vrea să se asigure, dau numai din cap în semn că așa e, deși pa- sărea gîndului îmi zboară pe alt cer, caută alt liman, dorind poate o creangă unde să aibă po- sibilitatea să-și cînte trilul, chiar dacă trist și puțin, palid, ca o flacără de luminare pe sfîr- șite, așa că eram și bucuros și nefericit, îl invidiam pe prietenul meu, deși m-ar fi durut dacă ar fi plecat, luînd cu el și suflul acela înalt de viață trepidantă, de neprevăzut, de viață adevărată ! Iar el îmi repetă — îmi pare bine că te văd. Am impresia că-ți merge mai bine decît am auzit de la alții... Ce să-ți spun... ce boală te paște și te reține la pat ?! — Păi uite cum s-a întimplat... Se uită la ceas. — Lasă că-mi povestești altădată. Mai trec eu să te văd. Acum mă cam grăbesc. Am stat prea mult. Te-am obosit Fă-te bine și mai vedem noi. Și-a adunat energia. îi rămăsese destulă — și cu bagajul bucuriilor și-al nerăbdării de a se vedea afară, m-a salutat, asigurindu-mă că nu e nevoie de efortul meu de a-1 conduce, cu- noaște drumul, mi-a strâns mîna încă o dată punînd în ea toată sănătatea și inima lui de prieten. Acum nu mai e. Sînt ca un obiect uitat. Cît pot cămine un astfel de obiect fără stăpîn pe marginea drumului ? La început contrariat, amărât, dezorientat, deși cunoșteam firea prie- tenului meu : întotdeauna se vedea pe sine, ca orice om sănătos, în plin mers înainte. De ce mă pierd cu firea ? De ce beau cucuta triste- ții ? De ce nu mă iau la trântă cu boala ? Doar ard dei nerăbdare să-mi reiau locul în fluxul di- namic al vieții ?!. In sînge mă încearcă un început de vigoare. Mă smulg ca dintr-o mlaști- nă lipicioasă, lacomă să mă tragă îndărăt. Ființa lui e încordată. Voi fi din nou eu, cel sănătos, cel de altădată, pe picior de egalitate cu toți ceilalți și în primul rând cu prietenul meu. N-as vrea să cad în sila de om bolnav, îmi îndrept ochii spre cerul din rama ferestrei. Lumina lui s-a înalbăstrit de cerneala amurgu- lui. O pasăre îl colindă. Nu trece mult și ciocul ei de aur se aprinde în fața mea subțire și ușor curbat ca o secere. E o lună frumoasă și ce dulce aud tot mai distinct trilul privighetorii. — năruit în adînci tenebre. Dar am aflat la timp și înaintea celorlalți: E era favorită Marelui S ! Buna și credincioa- sa noastră T îi surprinsese împreună și ne-a adus știrea într-un suflet. Tulburarea ne-a fost profundă. Trebuia să îndeptăm totul repede, repede, înainte ca alții să afle ceva și înainte ca ea să descopere pricina atmosferei nefavo- rabile din jurul ei. I-am cumpărat flori, i-am explicat sincer profunda noastră simpatie pentru ea. am copleșit-o cu atenții în fața celorlalți iar aceștia au văzut în gestul nostru o nouă dovadă a înaltelor noastre calități morale. O coborîserăm în noroi, acum o ridicam ca pe un giuvaer uitat, să sclipească ea în razele emanate de noi și ne-am închinat smerite, di- naintea ei pînă ce toți cei din jur i-au recu- noscut superioritatea. Astfel, alt merit de-al nostru s-a adăugat unei liste de proporții ui- mitoare : acela de-a o fi decoperit pe E. în prezent știm că E nici nu l-a văzut vreo- dată pe Marele S, că Marelui S nu i-a vorbit nimeni, niciodată de E, dar e prea tîrziu, pen- tru că acum, cînd soarta noastră, a tuturor, depinde de E, nu ne mai putem recunoaște greșeala. POSTUME răbdării toamnei ne supunem Iertați și vindecați de vară răbdării toamnei ne supunem, absența mării-o să ne doară, cît ar fi frunzele de grele, de greul nostru o să moară. Că nu ne-am dus decît în luncă și pe coline-am aruncat cuvintele ca pe-o poruncă să-mi pară verdele curat: dar greul lui mă doare încă. Răbdării toamnei ne supunem. O, nervii codrilor sînt tari, atîtea stele îi răspunde și-n fructul lor răsar Stejari. Dar nu avem ce să ne spunem ! Absența mării ne mai doare, acum, cînd vindecați de vară vom locui doar în ierbare presați de clipa solitară sau de-o iluzie fugară. Colina ne-a fost val ca valul ce n-a rămas, nici nu s-a dus. O, zarea-și sfarmă iar cristalul în cioburi să avem de pus cuvîntul toamnelor nespus. Ana MAȘLEA Convorbiri literare — 8 Din cînd în cînd organizez cîte o micâ petre- cere la mine acasă cu prietenii cei mai a- Dropiați. Intîlnindu-mă cu ei pe strada, a- proape fiecare mă întreabă : „Laura, mai facem o o seară la tine ?“ Probabil sine o buna amfitrioa- nă și trebuie să recunosc că mă simt flatata de dorința lor de a mă vizita. Ultima dată a fost des- tul de bine. Cu mici rezerve, aș zice eu. Au ve- nit elegantul și ironicul Bonifaciu, doctorul Du- mitraș, nebuna de Nuți, care nu acceptă să mă o- noreze cu prezența ei decît însoțita de Paraschiva, vechea si buna mea prietenă Mana, trista șl se- rioasă ca întotdeauna, nelipsitul Richard al lu- lea. așa îi zicem noi, pentru că e șchiop și puțin adus de spate, dar e un Richard blînd, și încă vreo doi-trei. Bonifaciu îmi propusese cu vreo două zile înainte cînd fusese la mine să-1 invit și pe Ion Munteanu. Intîi am protestat, dar după aceea am zis, fie ce-o fi! Bineînțeles primul a sosit Richard al III-lea. De fapt îl cheamă Dragoș Busuioc, dar el iși zice sim- plu „Șchiopul". La telefon se prezintă tot așa cînd vorbește cu prietenii apropiați. E un personaj bi- zar la prima vedere, iar pentru o femeie poate părea chiar dezagreabil. Vesel tot timpul, dar de o veselie amară, pe muchie de cuțit, uneori pu- țind fi și sarcastic. In fond, omul trăiește cumplita dramă a infirmității sale, pe care o suportă cu bărbăție, eroic aș spune. Eu nu pot rîde de glu- mele lui, nu pentru că n-ar avea umor — sau n-aș avea eu — ci pentru că la el pînă și hazul poartă ceva din amprenta disperării. Este însă un prie- ten devotat, capabil de acte de mare generozitate. Eu îl stimez foarte mult și întotdeauna îl tratez eu seriozitate. Bineînțeles că mă ironizează pen- tru asta, imitîndu-mă : „Acum, doamnă, vorbim cu atîta gravitate de parcă am trata pacea de la Versailles !“ Dar nu mă supără ironiile lui. Eu il accept asa cum este. Au sosit apoi nedespărțitele Nuți și Paraschiva. Nuți la fel ca întotdeauna, în blugi și pulover, cu pârul blond, fluturînd ca o eșarfă. In schimb Pa- raschiva părea monumentală. După ce că este dă- ruită de la natură cu masivitate de balenă parcă iui i-ar fi fost deajuns, își pusese o rochie bogată, grea, de catifea cu falduri largi, care-i sporea mon- struos proporțiile și așa impresionante. Generos era și decolteul, cam mare și riscant pentru sinii supraabundenți ai Paraschivei. Aveai impresia că la cea mai mică mișcare vor erupe și vor_ inunda spațiul din jur. Era fardată prea tare și, fără a fi vulgară, nu era de cel mai bun gust. Probabil emit judecăți de femeie rea, care a început să îmbă- trînească. Eu, cine știe cum oi fi arătînd sau cum m-or fi văzut ceilalți, în special celelalte în ro- chia mea sobră ca un veston militar ? Cînd a intrat Bonifaciu. mai elegant ca nicio- dată, de un perfect bun gust și a dat cu ochii de Paraschiva mi-a. șoptit discret în timp ce-mi să- ruta mîna : — E de o vîrstă cu pensia, dar nu se lasă pînă nu i se pare că arată mai tînără ca fiică-sa. — Bonifaciu ! L-am dojenit eu, nu fi rău. E drep- tul ei să se apere de dezastrele vîrstei. —Nici nu-i contest acest drept. Dimpotrivă, o admir că mai are puterea de a apăra cauze pier- dute. — Azi ești într-adevăr malițios. Intre timp sosiseră și ceilalți invitați și, conform regulei casei, fiecare făcea ce-1 tăia capul. Eram categoric împotriva mesei în comun — nici măcar nu am în casă o masă pentru așa ceva — sau a comenzilor de gazdă autoritară : acum dansăm, a- cum facem conversație inteligentă, iar acum spu- nem glume. Fiecare stătea de vorbă cu cine voia. Mînca ce și cînd dorea, servindu-se singur de pe măsuța din colț si turnîndu-și în pahar cînd îi poftea inima. Așa că toți se simțeau în voia lor, nesîcîiți de o gazdă fals-amabilă. Apăruse și doctorul Dumitraș, lung, deșirat, cu chipul lui uscat și morocănos, care însă la un pa- har de vin se metamorfoza, devenea un mare șu- etist. M-am uitat în jur. Mi se părea că sînt toți obiș- nuiții casei. Să fi lipsit unul sau doi. Ceea ce era normal, pentru că nu întotdeauna poți să-j aduni chiar pe toți în aceeași seară. Cum invitații știau că nu obișnuiesc să bat gongul de începere a pe- trecerii, ca la teatru, fiecare își vedea de treaba lui, lejer. Unii mai înfometați trecuseră direct la mincare, în frunte cu Paraschiva, care fără nici un complex ponderal ataca temeinic niște jambon. Richard, care țopăia de colo pînă colo, șuieră prin- tre dinți cînd trecu pe lîngă mine : — înfulecă într-o grabă nebună, de parcă ar scăpa trenul. Dragoș n-o prea înghițea pe Paraschiva și nu scăpa niciodată ocazia s-o înțepe fără prea mari menajamente, ceea ce și făcu pînă la urmă : — Coană Paraschivo, mi-a zis mie un doctor că jambonul e bun pentru obezitate. Provoacă scăderi raoide de tonaj. Paraschiva absorbită în lupta cu jambonul, nu auzise prea bine ce spusese Richard și încuviință convinsă, cu aerul că : „Lasă, am auzit și eu treaba asta". Bărbații se retrăseseră într-un colț să bea o vod- că. Doar Bonifaciu preferă un coniac și o cafea, îi știam tabieturile și l-am lăsat în pace. Mînca puțin și abia spre sfîrșitul petrecerii. Se așezase tacticos într-un fotoliu și privea lumea ca la tea- tru. Era secreta lui plăcere în asemenea împre- jurări. își aprinse o țigară, sorbj din coniac, apoi din cafea și începu să examineze invitații, cu o- chii îngustați. Din cînd în cînd un zîmbet fin îi apărea în colțul buzelor, care dispărea imediat, făcînd loc aerului său obișnuit, ușor flegmatic, nu însă disprețuitor. Ținuta îi rămînea în continua- re la fel de distinsă, de elegantă. Observase că îl urmăresc cu privirea și-mi făcu un semn discret cu mîna care însemna : „Fii liniștită, mă simt ex- celent ! Ocupă-te de ceilalți". De fapt n-aveam ni- mic de făcut. Totul fusese pregătit dinainte și a- cum nu aveam decît să mă aștern la taclale cu oricare dintre musafirii mei. fără să-mi fac pro- bleme că l-as neglija pe vreunul din ei. M-am apropiat de Nuți, care tocmai bea un pahar de vin. îmi propune să-mi dea în cărți. E fixul ei. Zice că mereu îi iese un crai de ghindă la drum de seară. Richard care apăruse pe neașteptate lîngă noi, parcă ar fi răsărit din pămint, îi răspunde promnt : — Nuți dragă, numai eu știu de vreo zece ani de craiul ăsta că-ți iese la drum de seară. Nu-1 mai ține în stradă că o răci bietul om. prin cîte ploi a stat. Fie-ti milă de el. Nuți se înfurie. Cînd e vorba de dat în cărți își pierde total umorul, neadmitînd nici o glumă pe seama pasiunii ei. — Te rog frumos ! La ce nu te pricepi nu te băga. Si anoi e treaba mea. — Păi nici nu mă ba«. Doar observ că sărmanul crai se apropie de pensie de cînd tot iese la drum de seară. Doctorul Dumitraș se apropie de mine și mă în- treabă cu vocea lui asoră : — Ai auzit de noua ispravă a drăgălașului meu colo1? Albii ? Fără a mai aștepta răspunsul meu, începu să-mi istorisească o pățanie foarte hazlie a acestuia. Am rîs în hohote. Toată lumea s-a adunat în george timeu petrecerea jurul nostru să afle despre ce este vorba. Dumi- tras nu s-a lăsat rugat și a povestit tuturor, ca să se audă, că tot nu-1 putea suferi pe Albu. A fost un haz enorm. Povestea a creat o bună dispo- ziție generală, cînd deodată s-a auzit soneria. M-am diis să deschid. In ușă s-a văzut un imens coș cu flori de mai multe feluri asortate cam alandala, din spatele căruia abia se zărea capul rotunjor și transpirat al lui Ion Munteanu. Am înlemnit. Ui- tasem cu totul de el. Nefiind încă Printre invitații mei obișnuiți, nu-i observasem lipsa. A înaintat Pe - culoar, cărînd din greu imensul coș și a pătruns în cameră, unde mai răsunau hohotele de riș de pe urma pățaniei doctorului Albu. Auzind rise- tele, s-a fîstîcit cu totul, imaginîndu-și probabil că el le-a provocat. Am sărit repede să lămuresc lu- crurile : — Nu-ți fă probleme, domnule Munteanu. Se spuneau anecdote cînd ai intrat dumneata. Vai ce drăguț ești ! Nu trebuia să te deranjezi cu atîtea flori. Mi-a sărutat în sfîrșit mîna, cu dificultate, in- comodat de încărcătura ce o purta în brațe și a spus un „Bună seara" emoționat. Rămăsese în mijlocul camerei cu coșul în mînă. Era într-adevăr uriaș. Am vrut să i-1 iau, deși mi-era teamă să nu-1 scap. A sărit Richard să mă salveze : — Lăsați, cucoană, că iau eu florăria. Și l-a luat, dispărînd cu totul în spatele coșului care părea oă se deplasează singur spre unul din colțurile încăperii. Munteanu rămăsese cu mîinile goale și acum nu știa ce să facă cu ele. Era vizibil încurcat. Dar s-a prăvălit peste el Paraschiva ca să-1 salveze cu tactul ei infailibil : — Ionică dragă, șezi și tu colea și mănîncă ceva că ți-o fi foame. Munteanu zîmbi încurcat și vorbi întretăiat, pri- vind in jur speriat: — Mi se pare că nu cunosc pe toată lumea... Am intervenit în sfîrșit eu, care eram gazdă, și l-am prezentat celor pe care nu-i cunoștea. Tre- buia s-o fi făcut în prima clipă, dar imensul lui coș cu flori mă uluise atît de tare, încit uitasem că trebuie să îndeplinesc oficiile de gazdă. Apoi l-am lăsat în grija Paraschivei. In timpul prezen- tărilor observasem însă că Richard își dăduse iar în petec. I-a strins mîna lui Muntetr.u, s-a încli- nat sobru și s-a prezentat cu multă seriozitate : — Gauss, profesor de matematică. — La care Munteanu i-a răspuns și el grav : — Munteanu, contabil șef ! înlemnisem. Dacă Munteanu știe cine a fost Gauss se va simți profund jignit de gluma luj Bu- suioc. Dar pișicherul mirosise cu cine are de-a face sau știa cîte oeva despre omul din fața sa. Micul Ion, cum îi spunea Nuți, nu reacționă în nici un fel la faptul că îi fusese prezentat Karl Friederich Gauss în persoană, genialul matemati- cian, răposat cu mai bine de o sută de ani în urmă, totul părîndu-i-se foarte firesc. Doar Boni- faciu din fotoliul lui făcea eforturi să-și stăpîneas- că rîsul. Paraschiva i-a zis după aceea toată seara lui Richard : „Domnul Gauss" pentru că hoțul, o atrăgea în tot felul de capcane, provocînd-o la discuții care evident o depășeau. Trebuia să mă ocup de Munteanu. să fac totuși conversație cu el. Și nu prea aveam chef. Pînă la urmă mi-a venit o idee. I l-am dat în primire lui Busuioc, rugîndu-1 însă să nu întreacă măsura. Trebuie să recunosc că l-a crutat pe Munteanu. Doar de vreo două-trei cri l-a întrebat admirativ de unde a procurat așa mîndrețe de flori, la care celălalt îi răspundea modest: — Vai, domnule Gauss, ce probleme am avut pînă le-am găsit și am convins-o pe florăreasă să mi le asorteze frumos, cu gust. Nici nu vă în- chipuiti ce greu a fost... — Da. da. chiar că le-a araniet admirabil., o capodoperă ...ikebana, nu alta. Munteanu nu prea înțelesese despre ce e vorba, dar a dat din cap afirmativ : — Chiar așa. Mă bucur că v-au plăcut și dum- neavoastră. Bonifaciu îl urmărea tot timpul pe micul con- tabil cu o atenție care mă intriga și nu cu aerul că se amuză, ci cu o anume curiozitate. Am vrut să-1 întreb de ce, dar n-am apucat .pentru că in timp ce mă îndreptam spre el, Paraschiva l-a in- vitat la dans. Erau o pereche de zile mari. El, su- plu, elgant, distins ca întotdeauna, ea. masivă și posesivă, sufocîndu-1 între sînii ei enormi pe prea subțirelul Bonifaciu. Avea și ambiția să conducă ostilitățile și-1 tira voinicește după ea, cabrindu-se peste bietui om, mai să.ț fringă. Urmăream amu- zați langoul celor doi — Paraschiva are o pasiune nebună pentru tangourile argentmiene — pină cind diavolul șchiop răsări lîngă mine. — Din considerente umanitare, propun provocarea unui scrut-circuit ca se oprim pickupul. Altfel, în curind n-o să-1 mai avem printre noi pe frumosul Bonifaciu. Intr-adevăr, situația devenise jenantă. Și pen- tru pruna dată — contrar obiceiului meu — am făcut uz cu autoritate de prerogativele de gazdă și am strigat : — Gata, copii 1 Toată lumea la masă. Hai că se răcește. Nu se răcea nimic, că erau numai gustări, dar l-am salvat pe Bonifaciu care mi-a aruncat o pri- vire profund recunoscătoare, pentru că imediat ce a auzit de mincare, Paraschiva și-a lăsat baltă partenerul în mijlocul ringului de dans și s-a re- pezit iarăși flămîndă la bufet. — Eu preconizam o altă soluție, i-a spus Ric- hard lui Bonifaciu. Voiam să provoc un scurtcir- cuit ca să opresc muzica. Dar n-ar fi fost bme. S-ar fi stins lumina, or, nu știu ce te făceai pe în- tuneric. Mititica a pus ochii pe tine și cred că te sfișia ca o fiară în bezna nopții. Ideea Laurei a fost mult mai bună. Bonifaciu i-a zîmbit amuzat, răspunzîndu-i: — Fă-mi un serviciu. Spune-i doamnei că sînt un tip periculos. Că am reputația unui sadic. Că am ucis vreo trei femei pînă acum sau, mă rog, ce știi tu mai îngrozitor, numai să s&p de ea. — Ce ești nebun ? Abia așa o s-o ațîți mai tare și chiar că nu mai scapi cu tot ajutorul meu dezin- teresat. M-am îndreptat spre colțul unde stătea Maria, tăcuta și trista mea prietenă. a cărei prezență probabil n-o remarcase nimeni pînă atunci. îmi părea rău că o ignorasem și eu. Am început să vorbim despre tot felul de nimicuri, ca femeile singure. Deși este văduvă, are copii și necazuri, niciodată n-am auzit-o plingîndu-se. Probabil din acest motiv o prețuiesc foarte mult. Pare un om slab. In realitate e puternică, dirză. încăpățîna- tă. Nu vrea să accepte că este o înfrintă. Poate din cauza asta o si invidiez puțin, fără răutate desigur. Nu-ți poate fi indiferent un om ca ea. Și iar am senzația că ceva ciudat, fără nume, ne C:'sparte. Nu pot s-o iubesc. Dar de ce ? Greu de aflat motivul. Poate tăcerile ei îndelungi, re- zerva continuă pe care o afișează, aș spune chiar răceală, uneori și față de mine ? Nu știu. Nu este prima dată cind îmi pun această întrebare. Uneori are insă umor, un umor mai amar desi- gur. nici n-ar putea fi altfel. Și cînd trăia băr- batul ei nu era prea fericită. Deși despre morți numai bine, despre el e cam greu de găsit o vorbă bună. Poate într-un fel a fost o ușurare pentru ea că a rămas văduvă, gîndesc uneori cu păcat. Dar tot eu îmi spun : Era totuși bărbatul ei. bun, rău, dar era al ei. Eu n-am nici unul, indiferent cum ar fi el. De cîte ori îmi amintesc de căsnicia Măriei, am impresia că incepe o um- bră de invidie pentru că. oricum ar fi fost a- ceastă conviețuire, i-au rămas copiii. Mie nu mi-a rămas nici atîta de pe urma căsniciei cu Mihai. S-a apropiat de noi Nuți. Altă femeie singură. Sîntem acum trei. Nu știu cum se face că se găsesc așa de ușor împreună femeile rămase fără nimeni. Ghicindu-mi parcă gîndurile, Dra- goș Busuioc, care a apărut nu se știe de unde lîngă noi. exclamă : — Voi, femeile singure, vă găsiți la fel de re- pede ca turcii în Suedia ! Nuți a rîs, eu n-am avut puterea s-o fac, iar Maria l-a privit țintă pe Richard și i-a răspuns fără răutate, blînd, pacă ar fi făcut o constatare oarecare. — Și tu ești un om singur, chiar mai singur decît noi. Dragoș nu se așteptase la un asemenea răspuns și a rămas pe moment fără replică, ceea ce i se întîmplă foarte rar. A rămas tăcut cîteva clipe, apoi a spus ca pentru sine : — Da, și singurătatea este o infirmitate. Doar că a voastră se poate repara. Pe cînd a mea... Apoi s-a întors scurt și a plecat tîrîndu-și piciorul bolnav. Am rămas toate trei cu ochii țintă spre cel ce se îndepărta. A urmat o tăcere lungă, fiecare gindindu-se probabil la propria sa solitudine. Parcă toată veselia serii se volatilizase într-o singură cli- pă. Oare ne vom putea repara infirmitățile ? Cine știe ? Se pare că așa cum unii s-au născut cu o vo- cație oarecare, tot așa alții s-au născut cu vocația singurătății și orice ar face, așa vor rămîne toată viața, indiferent cîte șanse s-ar părea că le-ar surî- de la un moment dat. Iar femeile rămase singure pînă la o anumită vîrstă se pare că au cert această vocație. Uf. ce ginduri negre îmi vin ! Privesc în jur. Paraschiva mănîncă. Munteanu stă așezat pe un colț de fotoliu, parcă părăsit de toatăi lumea, doctorul Dumitraș e încruntat ca întotdeauna, Bo- nifaciu în fotoliul său meditează la ceva cu pri- virea în tavan. Richard la geam privește undeva în întunericul de afară, iar noi — Maria, Nuți și cu mine — trei femei triste in singurătatea lor ne pri. vim neputincioase. în aerul din jur s-a strecurat perfidă o boare rece, umedă și lipicioasă care ne îneacă sufletele. Fiecare cu gîndurile lui. Opt oa- meni într-o solitudine în grup. Liniște, tăcere și tristețe. Pînă la urmă tot nebuna de Nuți ne-a scos din starea în care ne aruncaseră cuvintele lui Richard : — Hai că mie mi-a ieșit iar craiul de ghindă la drum de seară. Nu se poate să nu vină el pînă la urmă. Atunci s-a auzit iar glasul diavolului : — Nu-1 mai lăsa în ploaie, fato, că răcește. Afară începuse într-adevăr să plouă. (Fragment din romanul „ÎN AȘTEPTAREA NOPȚII"). dan giosu de sub zăpadă .Flori' Adrian PODOLEANU : De sub zăpadă cineva a privit și l-am strivit în picioare sîngele a înroșit liniștea-aceea. I Am murit o dată și mi-a fost de ajuns Cine ești tu cu atîta sete de sînge ? Ți-am văzut fața și mă mir eu de tine. Orb n am fost, am răspuns, dar de ce atîta zăpadă ! ? pe unde am trecut Pe unde-am trecut noi nisipul s-a înroșit și-o lacrimă a picurat din cer. Vîntul a bătut peste țărm marea a răbufnit în adine. ( O pată roșie ne era umbra seîntei roșii ne erau ochii ca un abur în asfințit — sufletul Asa, deodată... I iarnă Un bulgăr către tine rostogolit în iarnă sau mîinile tale-s închise rotund sau poate sînt iarnă sau poate ești iarnă dar tot mai afund, mai afund... I Pe crengile albe cu aripe albe păsări sîntem sau sîntem nu știu ce... Fuge un cîine greoi prin zăpada prin marea neliniște care ne e. ( cîntecul păsării i i Am adormit odată în adîncul tău și am visat o pasăre care-mi plîngea pe piept ridieîndu-și aripile aripile ei albe si lungi ca de nea. I Cine rupe liniștea somnului meu ? și cine îți tulbură trupul ? E pasărea aceea care venea din adine, din adine ridieîndu-și aripile ei albe și lungi ca de nea E pasărea aceea care venea. Dormeam în adîncul tău și-am visat un cerc alb urmărit de un strigăt tremurat din adine ridieîndu-și aripile lungi ca de nea. I Trup, ce mă tulburi cu tăcerea ta nesfîrșită ! Floare ce crești odată cu trecerea mea ! 9 — Convorbiri literare manuscrise si cărți » » croneca Âm citit romanul Ieșirea la mare în urmă cu șapte-opt ani, în prima ver- siune care se intitula Simeon diavolul. Autorul mi-o dăduse în manuscris și-mi ce- ruse, prietenește, părerea. Intre timp, Con- stantin Zărnescu a tipărit Meda, mireasa lumii, Regina locasta și Textele și aforismele lui Brâncuși, maturizîndu-se vizibil. Textul romanului Simeon diavolul mă impresiona- se prin puterea de mișcare a maselor și, cu rezervele pe care le păstrez și acum, prin folosirea unui narator concret, așezat, ca și demiurgul, deasupra lumii pe care o creează. Trebuie să spun că titlul nou pe care și l-a ales Constantin Zărnescu nu-mi p.ace : mai întîi pentru că nu acoperă materia și în al doilea rînd pentru că repetă titlul lui Paul Anghel, fără să-1 întreacă în artă. E un polemism pe care nu l-am înțeles și nu l-am putut aproba. Aceasta este, să zicem, o ches- tiune de ordin secund. Ceea ce contează, în definitiv, este faptul că scriitorul și-a găsit un editor de bun simț, care l-a îndrumat bine prin hățișurile unui manuscris stufos, exce- lent în anumite pagini, contradictoriu și dis- cutabil în a.tele. Simeon diavolul a fost bine „tăiat", inteligent condus către o finalitate pur artistică. Constantin Zărnescu, autor torențial, necontrolat, cu foarte puternică vo- cație epică și cu un dar al pamfletului ab- solut remarcabil, am mai spus-o, are nevoie de un editor care să știe să scoată din mag- ma fierbinte a vulcanului partea de epică pură. Trebuie să recunosc că, într-un fel m-am temut pentru manuscrisul lui (daca i-aș fi fost redactor aș mai fi găsit și alte pagini de tăiat), pentru că maniera pe care o practică în proză Constantin Zărnescu for- țează niște obișnuințe de lectură, fără, to- tuși, a se constitui într-un stil. Romanul Ie- șirea la mare, așa cum a apărut, îl menține pe autor în atenția critică, darurile naturale fiind contrazise de tot atîtea defecte. Ieșirea la mare vrea să lege experiențe ’i- terarc din cele mai deosebite într-un întreg, vrea să adune Clodi Primus (romanul de de- but și, totodată, cartea de excepție a proza- torului Constantin Zărnescu), prin capitolul Moartea coborită în chip de muscă cu Meda, mireasa lumii (Meda fiind Femeia generică și în al dolea roman și în Ieșirea la mare, unde, pe patul de moarte, simbolizează ace- eași esență etern feminină, ca și adolescentă, în romanul de dinainte), cu Textele și afo- . rismele lui Brâncuși, prin cîteva pagini cam nebuloase, în care se încearcă o conjuncție de mitologii greu de realizat — un anume grecism, legat de ideea de Mare Madre Me- diterana, o reeditare a clasicismului grec, prin Brâncuși și prin ideea conținută în co- loană — și prin alte cîteva intervenții teo- retice cam alături de subiect, unde apar și personaje din primul roman. Ambițiile scrii- torul ui-teorctician sînt foarte mari, dar cred că planul intelectual este greșit. In Ieșirea la mare interesante, demne de toată atenția, sînt paginile de devălmășie și de apocalipsă. Acțiunea este inteligent plasată în anii de criză, care corespund, ca experiență spiritu- ală, cu „minunea" de la Maglavid. In jurul „evenimentului", Constantin Zărnescu pla- sează o serie de alte întîmplări ieșite din co- mun, care anunță și chiar prefigurează „mi- nunea". Explozii de sonde, catastrofe natu- rale fără precedent anunță și, într-un fel, parcă cheamă marea criză a credinței. Și în acele rinduri de captare a gregarismului bufon, scriitorul dă întreaga măsură a ta.en- tului său. Cum și în visul epifanic al Me- dei, în care personajul se proiectează în vii- tor, remarcabilă rămîne nu atît comicologia gregarismului contemporan, simbolizat în marile stadioane, ci uimirea care deformează teribil (într-un limbaj impropriu, dar cu o forță de emisie apreciabilă) înțelesurile co- mune. Constantin Zărnescu are o apetență spe- cială pentru caraghios și grotesc și metoda lui e să golească de înțelesul propriu agitația maselor. Dezinteresat de funcțiunea defula- torie a agitațiilor colective, prozatorul arată cu degetul, gaura din covrig, vînînd neantul cu o lăcomie pe care nu am mai întîlnit-o. In linie teoretică, Ieșirea la mare propune un model antropologic și combate un altul, polemizează cu modele de altădată și cu mo- dele de azi, integrîndu-se într-un circuit care, dacă n-ar fi exprimat în imagini, ar putea fi chiar luat în considerație. Dar teoria alun- gă imaginea, imaginea compromite teoria. Viciul acestui roman stă în faptul că încear- că să scrie o acoladă peste (sau în dreptul) tuturor cărților autorului, în loc să mizeze pe atuurile pe care le are în mină. Constan- tin Zărnescu povestește o noapte de înviere, cu elemente preponderent comice și cu o veritabilă vocație a parodierii în abso’ut. E o vocație care-1 împinge către Urmuz dar pe care, paradoxal, autorul o refuză. Cartea lui vorbește despre un model autohton de clasicitate, o a patra Eladă, pe care ar vrea s-o așeze în urma celei burlești. In planul ideii, ideea poate fi luată în considerație. La nivelul mijloacelor artistice, Constantin Zărnescu nu face decît să se lupte cu în- zestrarea naturală și să bată la porțile su- blimului îmbrăcat în veșminte grotești. Ve- cinătatea dintre sublim și grotesc, observată de teoreticienii artei, nu justifică și nu în- dreptățește efortul de-a le topi într-o sub- stanță unică. Romanul lui Constantin Zărnescu, eclectic și inegal, își propune prea multe și izbîn- dește tocmai unde dorește cel mai puțin. Avem în acest autor, deosebit de înzestrat, dar pletoric, un caricaturist strălucit care se refuză, aventurîndu-se, cu arme comice, în- tr-o vînătoare tragică. Dacă pe Constantin Zărnescu editorul l-a ajutat să scoată o carte mai echilibrate și mai convingătoare decît manuscrisul, pe Lu- cian VasiMu lucrul cu editura ' a defavori- zat. Versiunea manuscrisâ pe care am citit-o este deasupra cărții tipărite, în rare finalul este abrupt și văduvit de funcție simbolică. Chestiunea lucrului cu autorul se pune foar- te rar în comentariile critice și aceasta din pricină că foarte rar comentatorul literaturii are posibilitatea să cunoască nu numai cartea tipărită, ci și versiunea autorului. Comenta- torii lui Stendhal se plîng și azi de absența capitolului din Mănăstirea din Parma pe care editorul l-a tăiat din rațiuni comerciale. Cu toată pasiunea mea pentru Stendha., n-am descoperit, cu suferință, lipsa capitolului in- criminat și-al cărui original nu s-a desco- perit mai pînă în ziua de azi. Se pare'că autorul a îngredințat editorului întreg manuscrisul, fără să păstreze o copie, ca să ne putem da seama, astăzi, de justețea vreunei părți. Ro- manul lui Lucian Vasiliu Să alergăm îm- preună este revelator și în forma în care ni se prezintă, cît privește talentul autorului. Dar cartea a avut, indiscutabil, de suferit. In primul rînd, în plan simbolic : la începu- tul romanului, protagonistul — Abel — își arde cărțile, undeva la marginea orașului. Literar, personajul optează, în momentul „incendiului", pentru ordinea telurică a lu- mii, sastisit de lecturi și negăsind în ele răspunsul la marile întrebări ale lumii. In finalul autorului, același Abel, angajat bi- blioter-ar, asistă neputincios la un al doilea apocalips al cărții : subsolul bibliotecii este inundat și mările cărți ale lumii plutesc pe ape. Cete două experiențe „rimează" în plan literar și pun între paranteze pătrate o exis- tență trăită în banalitate. Lucian Vasiliu a scris un foarte frumos și concis roman al vîrstei tinere, un „roman de ucenicie", în spiritul maeștrilor germani, dar bazîndu-se pe o experiență comună și repetabilă. A izbutit, adică, să coboare ideile în cotidianul fierbinte și să facă din Abel un personaj exponențial, chiar exemplar. Nonconformismul. fronda juvenila sînt asu- mate unui model p^ideic. Bildungs — roma- nul lui Abel, încărcat de simboluri, se poate plia pe devenirea oricărui tînăr care își face ucenicia în cultură, la porțile ei. Foarte fru- moasă este franchețea acestui personaj, care nici nu încearcă să-și ascundă sub mască or- goliul și servituțile vîrstei. Abel se inițiază în viață cu toată candoarea, în viața socială ca și în viața personală. Și tocmai de aceea nu am înțeles motivul pentru care a renun- țat. in versiunea tipărită, la inițierea în cros. Pentru că nu exista, în manuscris, nici o notă discordante, nici un semn de vulga- ritate. Nu era nimic trivial în dragostea din- tre Abel și Arina. Finalul versiunii tipărite ne lasă, cumva, dezamăgiți: un personaj de fran- chețea lui Abel nu putea să treacă în mărtu- risirile lui peste momentul care explică, în fond, această pendulare între celest și te- luric. Micro-romanul lui Lucian Vasiliu nici nu are o intrigă. Ca oricare carte de inițiere, ițrmărește, din aproape în aproape, deveni- rea spirituală a personajului. Intîmp.ările romanești sînt. ca atare, foarte puține. Sche- matizînd, am putea spune că eroul își caută locul într-o lume în care pragmatismul joa- că un rol prea mare și-n care caute sâ-și impună măcar o parte de iluzii. Abel nu este ceea ce se cheamă un „revoltat", nu vrea să schimbe ordinea lumii. Prin tot ce face, își caută un spațiu securizant. Ceea ce-mi place la Lucian Vasiliu și la personajul lui e tocmai gravitatea întrebărilor fundamen- tale, franchețea lor și credința în perfecti- bilitate. Lucian Vasiliu este un scriitor de primă mărime al generației lui. Să alergăm îm- preună e un roman care propune un scriitor complet, stăpîn pe mijloacele poeziei și pro- zei, indiferent la despărțirea administrativă de genuri. Mai rămîne ca autorul să pu- blice și un volum de eseuri, pentru ca pre- judecata acestei arbitrare disjuncții să cadă. Scriitorul, în concepția generației ’80, nu mai este individul specializat în confesiunea liri- că sau în narațiunea epică, și nici autorul ratat în toate genurile literaturii, ca să poată să fie criticul lor. Val CONDURACHE CONSTANTIN ZĂRNESCU: „Ieșirea la mare", Ed. Dacia, 1985. LUCIAN VASILIU : „Să aler- găm împreună*, Ed. Junimea, 1985. un roman de dragoste Arhitectului Matei- Hermeziu, persoană în toate privințele ireproșabilă, i se propune funcția de director al insti- tutului în care lucrează, dar el, după cîteva săptămâni de gîndire, o refuză. Așa înce- pe ultimul roman al lui Corneliu Ștefanache, Drumuri de fum. Faptul iese, să recunoaștem, din tiparele obișnuitului și autorul însuși l-a resimțit ca atare de vreme ce a găsit de cu- viință să pună în gura unui personaj ur- mătoarele cuvinte : „Ai în față un individ care, pur și simplu, a refuzat să fie înaintat în grad. Caz rar, posibil doar în romane...". Ce altceva trebuie să înțelegem de aici de- cît că abaterea rea'ului de la normă are atributele ficțiunii ? Ne-am obișnuit pînă în- tr-atît cu stereotipiile că orice încălcare a lor o punem în seama fanteziei. Obișnuim să spunem că imaginația realității e mai bo- gate decît a literaturii, însă ori de cîte ori ni se oferă dovezi în acest sens le tratăm cu suspiciunea ce însoțește de obicei producțiile științifico-fantastice. In loc să convenim că ceea ce se întîmplă în romane existe, în gra- de diferite. în imediata noastră apropiere, așezăm realitatea sub semnul ficțiunii. Pînă la un punct, atitudinea e justificate : excep- ția nu va întruni niciodată unanima adeziune a regu'.ei. Din păcate, uneori încercăm a clă- di pe această temelie un soi de decalog al realismului, restrîngînd aria realității Ia do- meniul faptelor înseriabile, pretinzînd că ele singure există și, deci, au dreptul să treacă în literatură. Or, a fi realist va să zică a vedea realul în toate articulațiile lui, în mul- titudinea manifestărilor lui, indiferent dacă sînt sau nu fenomene cu repetiție, convin ori nu imaginii pe care fiecare dintre noi o avem despre ceea ce ne înconjoară. Sînt chiar de opinie că evenimentele, faptele, ges- turile cu un oarecare grad de tipicitate sînt de competența științelor sociale, rămînîndu-i literaturii ceea ce e irepetabil, omul viu adi- că. Dacă mai credem cît de cît că litera- tura face oficiul stendhalienei oglinzi, să o lăsăm să reflecte ceea ce vede și, înainte de a-i pune în cauză fidelitatea, să privim cu atenție imaginile oferite, trăgînd din cer- ceta. ea lor învățătura cuvenită. Sigur că ea nu ne arate o panoramă a lumii, dar cele cîteva tablouri închegate în capricioasele-i ape ne îmbogățesc prin chiar parțialitatea lor, deprinzîndn-ne cu gîndul complexității realului. Revenind la arhitectul lui Corneliu Ște- fnnache. să adăugăm imediat că surprinză- torul său refuz e interesant cu deosebire prin consecințe. Noul director al institutului îi poartă sîmbetele și explicația care ni se ofe- ră e aceea a complexului de care suferă. Donișan îi datorează într-un fel funcția și înțelege să scape de sîcîitoarea datorie pu- nîncu-i bete în roate, limitîndu-i posibili- tățile de manifestare, lăsînd să se înțeleagă că Hermeziu nu e deloc indispensabil. Do- nișan e funcția în care a fost numit și pe care o apără cu măsuri ridicole, instaurînd o disciplină inutilă, de cazarmă, ce parali- zează munca în loc să o stimuleze, interzicînd cu dreptul autorității dialogul, ascunzîndu-și neputința sub o mască de principialitate și devotament. El e vidul activ, orgolios, des- potic. diabolic la nevoie și, tot la nevoie, fățarnic, slab prin tocmai puterea de care dispune. Moartea lui Hermeziu, pricinuită de o maladie incurabilă, e, pentru el, o bine- facere și avalanșa superlativelor din discursul rostit la înmormîntare trădează tocmai imen- sa lui ușurare. Diabolic e și celălalt director, profesorul Titu Constantinescu, un Donișan mai vîrstnic și, deci, mai abil, ce-și camu- flează interesele sub o perdea de cumsecă- denie, lăsînd mereu impresia că e animat de cele mai bune intenții, dar îndepărtînd ast- fel din institutul pe care-1 conduce oamenii capabili, bunăoară pe istoricul Ieronim Ma- saru, ca să facă loc nulităților de familie. In fine, fundamental rău este și fostul ginere al ex-judecătorului Argeanu, a cărui ascen- siune socială se datorează și talentului de a redacta anonime mincinoase. Venit în tîr- gul de provincie să-și înmormînteze mama și rămas acolo parcă numai spre a-și cheltui re- zervele de venin, el își urmează vocația cu mefistofelică bucurie, așteptînd efectele „bi- nevoitoarelor" epistole. Dacă ar fi să le re- proșez ceva acestor personaje, atunci ar fi linearitatea. Ele sînt de la început pînă la sfîrșit malefice. Nu se modifică deloc, rămî- nînd încremenite în datele definiției inițiale. Singur Dugan, maestrul anonimelor, pare o clipă animat de iubire pentru fosta-i nevastă, Natalia, pe care speră să o recucerească. Insă persistența sa în a face rău nu e legată pro- priu-zis de un interes personal. El e dezin- teresat, face adică „artă pentru artă". E, în concepția acestor personaje, un ecou al tre- cutului maniheism a] scriitorului, care nu concepea binele supraviețuind în inima rău- lui. Ceva s-a schimbat totuși : anume atitu- dinea naratorului. Naratorii romanelor lui Corneliu Ștefanache nu erau, de obicei, sim- pli naratori, ci personaje în toată puterea cuvîntului. Vreau să spun că, pe măsură ce relatau faptele, glasul lor se înfierbînta, ridicau tonul, manifestîndu-și deschis sen- timentele. Nedreptățile suferite de personaje, mai ales ele, îi tulburau vizibil, le risipeau bruma de seninătate și îi descopeream deo- dată pactizînd cu victimele, luîndu-le apă- rarea, tunînd și fulgerînd împotriva perso- najelor mai mult ori mai puțin vinovati- de suferințele celor dintîi. Mai palpitant decît evoluția faptelor era, în romanele lui Cor- neliu Ștefanache, spectacolul naratorului rob al umorilor, tratîndu-i preferențial pe eroi, mai dornic să facă dreptate decît ei înșiși. Marele cîștig din Drumuri de fum vine toc- mai de aici, din abandonarea opticii parti- zane și instaurarea unei perspective senine asupra lucrurilor. Naratorul recentului ro- man și-a dobîndit. în fine, echilibrul, mulțu- mindu-se să relateze cu detașare faptele. Chiar personajele „negative", față de care am rezerve din pricina încremenirii la care sînt condamnate, beneficiază de o prezentare calmă, egală, netulburată de resentimente. Indiferent de conținutul relatării, tonul e, de la prima ’a ultima filă a cărții, același, semn de perfectă stăpînire a materiei, alt- minteri tumultuoase, cu palpitante schimbări de situații, cu momente dramatice și rezol- vări asemenea. Drumuri de fum reprezintă o victorie a povestitorului din Corneliu Ște- fanache. o victorie cu atît mai prețioasă cu cît e dobîndită după îndelungi bătălii. Și precedentele romane ne arătaseră că el știe să povestească, dar ponderea o aveau acolo dezbaterile de conștiință, greoaie în pofida vehemenței autoscopice. Libere de riscurile popasurilor introspective și de amenințarea abruptelor pante de umoare, apele epicii curg de astădată cu tihna fluviului la cîmpie, ca să se verse firesc în marea cea mare. Uitam să amintesc un lucru esențial în legătură cu Drumuri de fum. Acțiunea ro- manului nu gravitează, cum s-ar putea cre- de din cele spuse la început, în jurul pro- blemelor profesionale ale arhitectului Matei Hermeziu. Ele sînt doar fundalul pe care se p-oiectează tema cărții, eterna temă a iu- birii. In romanul lui Corneliu Ștefanache asistăm la destrămarea unui cuplu. Matei— Cristina. și la constituirea altuia : Matei— Natalia. De remarcat că personajele cele mai pregnante nu sînt acelea care cîștigă. ci — dimpotrivă — cele care pierd. Mai întîi Cris- tina. Ea își înșeală bărbatul mai mult ca să rupă cumva monotonia vieții cotidiene decît dintr-o reală pasiune pentru Vlad Popescu. dar iminența divorțului și perspectiva ca soțul să se îndrăgostească de alte femeie o ajută să-și măsoare dragostea pentru Matei. Oamenii din cărțile lui Ștefanache trec gră- biți pe lîngă ei înșiși, furați de flux, ca să se bage în seamă abia în clipele de cumpănă. Le trebuie o încercare pentru a înțelege că și-au ratat din neglijență șansa. Atunci, pre- cum Cristina. fac disperate eforturi de re- cuperare. Sau, precum Ieronim, renunță. Ic- ronim e cel ce pierde continuu, însă nu miș- că un deget nici în ceasul al doisprezecelea. O condamnare (nedreaptă) din tinerețe îi marchează definitiv biografia, îndenărtîndu-1 din posturi pînă cînd devine ghid de muzeu. Ar putea sâ protesteze, să se revo’te, să ceară ce i se cuvine. Preferă totuși să se resemneze, acceptînd poziția de fiecare dată mai umilă. Unica revoltă, deviată, e aceea cuprinsă în cartea la care lucrează și care tratează biografia cronicarului ucis de bu- nul plac al domnitorului. Nu e la mijloc doar o inaptitudine pentru viața socială. Cînd cel mai bun prieten, Matei, îi mărturisește că i-a „furat" prietena, el acceptă realitatea cui o mulțumire ce evocă disponibilitățile per- sonajelor dostoievskiene. Ieronim are voca- ția prieteniei, nu și pe a iubirii. Iubirea are în cazul său sensul biblic, e dăruire perma- nentă, fără nici o compensație. El răspunde trădării prin devotament, umilinței prin re- cunoștință. Are o voluptate a neîmplinirii, o bucurie a suferinței. Transformă slăbiciu- nea în virtute. Se sacrifică pentru aproape, dar și conferă lipsei de vigoare aura sacri- ficiului. Dacă arhitectul nu proiectează edi- ficiile visate printr-un concurs de împreju- rări, Ieronim e victimă în orice condiții. Cartea la care visează există doar în lungi- le-i monologuri și e greu de crezut că va avea vreodată forța de a o așterne pe hîrtie. Me- morabilă e și Natalia, a cărei glacialitate nu e decît un zid de protecție. Finalul roma- nului cînd, după moartea lui Matei (pe care autorul are inteligența de a o atribui con- juncției astrelor) se întîlnește cu mama aces- tuia, îi subliniază durerea demnă, de erou tragic. Riguros construit, angajînd cîteva per- sonaje complexe într-un conflict bine ali- mentat și convingător soluționat, scris flu- ent și unitar, în fraze limpezi, Drumuri de fum este romanul dens al unui prozator aflat la deplina maturitate. AL DOBRESCU CORNELIU ȘTEFANACHE.- » „Drumuri de fum*, Ed. Juni- mea, 1985. Convorbiri literare — 10 literară istoria mentalităților s AI. Duțu n-a devenit încă, din cîte știu, unu. dintre acei critici pe care colegii mai tineri îi urmăresc cu acuitate și îi citează la tot pasul. Asta nu-1 îm- piedică însă să fie autoru; unui număr apre- ciabi de volume a căror importanță pentru domeniile istoriei culturii și istoriei litera- turii precum și pentru acela al teoriei lite- rare este înafară de orice discuție. Străin de „cochetăria" cercetătorilor la modă, mereu gata să-ți citeze u.timu'. vo- lum, proaspăt apărut într-o vitrină parizia- nă, dispuși să demonstreze aceeași nonșa- lanță în schimbarea cămășilor și a ideilor „teoretice", Al. Duțu este în același timp :a egală distanță de figura așa-zisului savant de formație pozitivistă, preocupat exc usiv de factologic, absent din operă pe motiv de „obiectivitate" — în realitate dintr-o acută deficiență de personalitate... Autorul vo untu- lui Călătorii, imagini, constante nu face par- te nici din categoria istorici .or .iterari tra- diționali care, pe motiv că au a reproduce faptele literare ale trecutului, „așa cum s-au întîmpiat", trag o cortină impenetrabi ă în- tre laboratoru. lor și actualitate — reușind, în consecință, așa cum observa undeva H. R. Jauss, să rămînă de fiecare dată cu două-trei generații în urma mentalității timpului lor. Istoria mentalităților se află, de altfel, în centrul studiilor lui Al. Duțu ; aproape nu există studiu în care, indiferent de tema propriu-zisă, să nu facă și o serie de precizări metodologice. Descinzînd direct din școala de la „Annales", fructificind idei- le inițiatorilor ei (Lucien Febvre, Marc Broch) sau pe acela ale unor continuatori precum Robert Mandrou, Jacques Le Goff, Fernand Braudel, Georges Duby etc., istoria . mentalităților așa cum o practică' Al. Duțu I este unul din cele cîteva — foarte puține, din păcate — sisteme teoretice închegate din critica de azi, cu o doza suficientă de ori- gina.itate încît să merite a fi studiate atît pentru coerența teoretică cît și pentru re- zultatele din studiile aplicate. E drept că după experiența structuralistă „metodfi" a devenit aproape echivalent cu reducția neopozitivistă la utopia unui rațio- nalism absolut. Nu spera Michel Foucauit că se va putea elimina „omul" din reflecția teo- retică, și nu prorocea o apropiată (astăzi e c'ar că nu era vorba decît de o falsă proro- cire) dispariție a „științelor umaniste", care n-ar fi, de altfel, decît o invenție recentă ? în comparație cu asemenea poziție ră- dică.ă istoria mentalităților pare a izvorî dintr-o atitudine mult mai „blîndă" față de lumea ideilor. Mai blîndă și, într-o oarecare măsură, mai puțin riguroasă, întrucît ia în considerație un număr mare de factori — și încă dintre aceia asupra cărora se poate dis- cuta pe îndelete în contradictoriu. în primul rînd însă și această concepție — ca multe altele care se sprijină pe instru- mente raționale în cercetarea artei — are de ă înfruntat poziția intransigentă a partizani- P lor autonomiei esteticului. Arta, după aceș- tia, nu are nimic în comun cu lumea idei- lor ; nici nu poate fi apreciată prin inter- mediul acestora, nici nu poate fi redusă la substanța lor. „Nu se poate pretinde — re- plică însă Al. Duțu, o dată cu o mare parte a cercetătorilor contemporani — că inves- tigarea fondului de gîndire care susține și dă sens operei de artă aparține «para.itera- turii» sau «transcendenței operei». Atît scrii- torul, cît și cititorul sînt ființe gînditoare și obțin plăcerea estetică pe cale intelectuală ; operele neinteresate în gîndire și ostentativ expuse ca proclamații formale nu reprezin- tă decît fenomene de reacție în istoria artei și, ca atare, explicabile filosofic", (p. 9). Nu sînt convins că problema e pusă în modul cel mai fericit. Faptul că atît cititorul cît și scriitorul sînt ființe gînditoare — ceea ce nu neagă niciunu. dintre adepții autonomiei artei — nu înseamnă că „plăcerea" estetică se va consuma neapărat la nivelul experien- țelor intelectuale... Ființa umană are la fel de bine conturat și un nivel al experien- țe or sensibile, care doar rareori sc supra- pun peste cele ale rațiunii. Dacă renunțăm la posibilitatea ca experiența estetică să se consume ia acest nivel (pe care cercetările psihologice cele mai recente nu-1 neagă) al impulsurilor sensibile care depășesc conști- entul și trecem totul în contul schimburilor de idei, problema artei poate fi considerată rezolvată... Mai explicită pentru avantajele pe care ni le poate oferi istoria mentalităților în studiu artelor mi se pare altă afirmație : „Investigarea mentalităților adîncește proble- matica receptării, tocmai pentru că îmbrăți- șează pe scriitor și cititor în același proces . de devenire intelectuală", (p. 221). Este știut că o parte a cercetărilor literare moderne face abstracție de ceea ce a fost numit „experiența estetică ireductibilă" : con- tactul specific cu opera și stabilirea va orii artistice. N. Frye a despărțit în celebra Ana- tomie a criticii judecata de valoare de stu- diul literaturii. De data aceasta mi se pare că sîntem și mai aproape de o soluție opti- mă : ne-o poate oferi reconstituirea p anului în care se situează simultan cititorul si auto- rul. Un scriitor aparținînd trecutu ni a’- nge Ia noi o dată cu o serie întreagă de eveni- mente — culturale și de altă natură — și nu poate fi înțeles înafara acestora. Clarifi- cări suplimentare găsim într-un citat din Pierre Francastel pe care Al. Duțu îl folo- sește. Teoriile care recomandă intuiționismul, precum aceea a lui Croce, nu țin cont de faptul că „opera nu se situ- ează pur și simplu, în raport cu gîndirea unui individ, ci ca o comunicare a acestei gîndiri unui anturaj", (p. 220). Puțin importă mecanismele apariției experienței estetice la un autor ; e trebuie să o comunice unui an- turaj și, sub presiunea acestei necesități, va folosi mij’oacele pe care le au împreună la îndemînă, creatorul și cititorul. Istoria mentalități.or se dovedește a fi is- toria literară tradițională e evidentă : în nente. Ea relevă gîndurile și sentimentele predominante, caracteristice unei epoci — nu face un inventar al realităților acesteia. Șansa de a ni se propune, pe această ca.e, mai mu te adevăruri decît o poate face is- teoria .iterară tradițională e evidentă : în timp ce aceasta arumu.ează date, acordîn- du-le, pentru motivul că au existat cu ade- vărat îatr-un anumit timp, indiferent de importanța lor, aproximativ aceleași drepturi la existență, istoria mentalităților nu va reține decît elementele care au mar- cat efectiv gîndirea și comportamentul oa- menilor dintr-o epocă. Ea e, cu alte cuvinte, selectivă pe linia unei sociologii a eficienței ; mentalitatea e formată nu din indiferent ce idei, enunțate în treacăt, ci din acelea care circulă cu mai multă consecvență, deci din ideile selectate ca fiind necesare unei colec- tivități umane într-un anumit moment al existenței ei. De altfel rezultatele investigațiilor concrete întreprinse de autor vorbesc singure despre beneficiile metodei. O observație într-ade- văr importantă mi se pare, de pildă, aceea privitoare la intensitatea deosebită a di- feritelor forme de artă. Există ani în care spiritul creator ai unei națiuni se poate exprima mai deplin în artele plas- tice sau în muzică, și ani în care pe primul plan se poate afla literatura. Cercetătorul tradițional al istoriei literare nu are șansa de a-și coordona studiul cu roadele cercetă- ri or din alte domenii și mai ales, va refuza să recunoască că există epoci in care litera- tura poate juca un rol neglijabil. De mare utilitate mi se pare și studiul referitor .a specificul evoluției literaturilor sud-est europene. Sînt ele intr-adevăr cu mu.t mai tinere decît cele occidentale, și au fost precedate exclusiv de o perioadă folclorică 7 Studiind formele specifice ale acestui spa- țiu spiritual Al. Duțu ajunge la concluzii remarcabile. Făcînd distincție între formele deschise și formele închise din cultura euro peană, „după tendința celor care dădeau to nul în cu.tură de a lărgi audiența opereloi lor, fără să sufoce alte manifestări culturale, sau de a impune stilu lor, chiar dacă ar f: trebuit dist ugă alte manifestări", autorul observă că „este mult mai apropiat de ade- văr să apreciem că în culturi e sud-est euro- pene nu au apărut forme închise ; motivele sînt numeroase și ele ne îndreaptă spre con- dițiile social-politice, spre dezvoltarea lentă a tiparului, spre faptul că nu s-a format o cultură clericală, ca în Occident. In schimb, formele au fost repetate pînă ia epuizare, ceea ce a favorizat, în secolul 19, înnoirea bruscă a structurii culturale", (p. 199). Mo- dernizarea a adus într-adevăr schimbări im- portante în spiritul culturilor respective — dar imaginea îndeobște propusă în legătură cu aceste transformări istorice nu este satis făcătoare. „Modernizarea a adus cu sine o mare doză de imitație care a rupt multe fire vitale care legau oamenii de surse și de ve tre, tulburînd încrederea în valorile unor ci- vilizații autentice". De reținut însă că „ceea ce apare la suprafață ca expresii artistice șl forme complet noi constituie, în majoritatea cazurilor, o amplificare inovatoare a unor experiențe din trecut : poezia a mers, în ge neral, pe urmele exemplului poeziei nopu lare, dar proza a beneficiat de acumulările literaturii istorice, așa cum eseul po.itic sau literar s-a desprins din cartea de înțelepciu- ne". (p. 209). Mi se pare cu atît mai impor tantă cunoașterea acestor relații cu cît acum, în epoca postmodernismului, se întîlnesc cele mai multe „reveniri" la formele vechi (bine- înțeles. de pe „spirala" contemporaneității). Dacă un autor ca John Barth se întoarce că- tre povestirea orientală, ea oferindu-i orizon- tul de care are nevoie, e de presupus că forme deosebit de interesante, cum ar fi căr- țile de înțelepciune, sau altele, care nu lip- sesc din tradiția sud-est europeană, ar putea fertiliza autentic arta contemporană din a- această zonă. Demn de tot interesul este și studiul Indi- vidualizarea imaginarului (comunicare la un Colocviu organizat în 1983 de Academia din Berlin). O serie de particularități a’c cultu- rii moderne sînt precizate în funcție de data apariției lor — concluzia fiind aceea că majo- ritatea trăsăturilor literaturii zilelor noastre reprezintă achiziții relativ recente. Lectura în singurătate a textelor imprimate nu are o ve- chime prea mare ; mu t mai mult timp ope- rele au fost citite cu voce tare sau recitate. Lectura individuală „a fost încurajată de către Reformă". Mutațiile produse de apariția tipa- ru’ui au afectat relațiile autor-consumator de artă, raportul tradiție-inovație etc. Aș adău- ga numai că nici după apariția tiparului n-au dispărut cu totul trăsăturile oralității — nici măcar în centrele cele mai puternice ale noii culturi. Saloanele literare franceze, în care se stabileau „normele" stilului și interesele ideologice ale artiștilor epocii, pot fi date ca exemplu. Rolul de „arbitru" al acestora, de mecanism de reglare a gustului estetic a fost luat, treptat, de cercul criticilor — cart apare odată cu dezvoltarea presei. In a doua jumătate a secolului 18 presa „ajunge să în- trețină singură o adevărată piață a ideilor", (p. 214). O istorie a criticii literare poate fi ordonată în funcție de aceste date. „Foileto- niști ca" este o primă fază a criticii și ea su- plinește, deocamdată, critica „de sa’.on". Dis- cip’ina va evolua, căpătîndu-și independența și beneficiind de noile forme culturale — dar această componentă „intuitivă" n-a dis- părut nici pînă în zilele noastre, constitu- ind încă o dovadă a vitalității modelelor orale ale literaturii. Studiile din volumul de față întăresc, cele mai multe dintre ele, idei dezvoltate în căr- ți.e mai vechi ale autorului. Deși, cum amin- team, Al. Duțu face aproape în fiecare apli- cație concretă referiri teoretice, partea „prac- tică" a scrierilor sale mi se pare, deocam- dată, mai bine pusă a punct. în orice caz, Al. Duțu este unul dintre cei cîțiva cercetă- tori români ale căror incursiuni în bib.io- teci și în arhive sînt coordonate de o doctri- nă critică adecvată. într-un cuvînt, rezul- tate e muncii sale merită să se afle pe pri- mul raft ai bibliotecilor noastre de litera- tură critică. Constantin PRICOP ALEXANDRU DUȚU, Călăto- rii, imagini, constante, Ed. Emi- nescu, 1985. ?oetii sub și peste întrebări TRAGERI DE LIMBA. Una din sintagmele recurente in acest masiv Tratat de inspirație pe care ni-1 oreră Marin Sorescu este „ieși- rea la mare". Cum existenta succesului deter- mină conștiința succesului — și e dincolo de orice putință de tăgadă că. dintre contempo- rani, Sorescu e poetul roman cel mai cunoscut și recunoscut în străinătate — autorul Morții ceasului a părăsit mentalitatea locală pentru cea glob-ală ți găsește de cuviința să ecml;- brt ze întrucitva „balanța de plăți", i omp, .s:r- du-și exportul cu un import pe măsură. Ca un fel de „mmrnru al ala arilor extern, ale poeziei românești. Marin Sorescu a luat parte la o sumedenie de întruniri literare mu.-rr.a- ționale, de unde nu s-a întors cu m: a goala. Mat pe un șervețel, ma- pe un carnețel, con- form condițiilor de Ia fața locului, poetul și-a notat eu o sirguință aproape dezbrăcată de orgoliu, gîndurile pe care mulți dintre poeții buni ai lumii de azi. care pe un tapor, care la cafenea, care în autobuz, i le încredințau. Mo- bilul imobil al ancl.-Ui sale mondiale a lost elucidarea misterului inspirației. Ati ăgindu-', viclean, pe poeți la un panar de vorbă sau o plimbârieă. Marin Sorescu le smulgea, aproa- pe pe nesimțite, răspunsuri asupra esențialu- lui : ce este poezia ? ee vrea ea? cum se face? încotro o ia ? la cine trage ? ț;, in afară de cîțiva din cale-afară do precauți (Borges, Ro zewicz, Vozr.esenski), majoritatea cad in cap- cana și fac mărturisiri complete — in genere de un optimism contagios. Sunt stenice steno- gramele lui Sorescu. E îmbucurător să auzi puzderie de poeți, de La cei mai scandalagii, pmă la cei mai academici, manifestindu-ș, quasi-unanim încrederea în perfer tui compus, prezentul și chiar viitorul poeziei. (S-a ajuns pini acolo incit, in cutare țară europeană, poezia ți se servește la telefon, nu e nevoie sa te duci pînă la librărie). Dar pentru că t - ceasta cronică răspunde de întrebător și nu ce răspunzători, să focalizăm atenția asupra fe" deinței sale. întrebător era Sorescu chiar de la începutul-inceputului („Nu am timp de răs- punsuri, / Abia dacă am timp să pun între- bări", stă scris în prima poezie). Avînd, a- cum, mare ieșire la mare, singur printre poeți se simte în largul său. Timid invers, do- minat de un benefic complex de egalitate, Sorescu e, la Paris, la Genova sau Stockholm, la fel de slobod la gură și la gînd ca și la Bulzești. Pe poet.il Allen Ginsbcig, de pildă, îl întreabă, vorba ceea, „oblu, berbecește" : „Cum vine chestia aceasta cu respirația ? Nu respirăm toți la fel ? Sînt, trebuie să recunosc ui. inconștient al respirației. Respir cum îmi vine, respir așa de-a moaca. Se poate și alt- fel ?" (Mă chiar întreb, fără nici o maliție, cum i-o fi tradus lui Ginsberg acel inefabil „de-a moaca" ?) Despre un anume grup de poeți americani, nu chiar „ortodocși", Sorescu zice că practicau „un lirism într-o ureche" și, tot despre ei, că „au intrat în procese și-n scandaluri ca-n brînză". Deci, 1. Sorescu în- treabă în cea mai română dintre limbile po- sibile. (Cînd e să tragă concluzii, nu schimbă tonul : „Traducerea e necesară, bună rea, ce să mai lungim vorba !“) O altă invariantă a acestor stări de vorbă este și 2. plăcerea, ra- ționalistă, a definirii. înainte sau după inter- viu, uneori chiar în loc de, Sorescu simte ne- voia de a-și prinde „victima" într-o plasă de cuvinte, spre a-i suge mai bine gîndurile. De- finițiile sclipesc ca gheața, limbajul lor în- suși e lunecos : „H.M.E. e un lucid, un scep- tic, un fel de lord Byron, mai stăpîn pe amîn- două picioarele (egale) și fugind mai repede spre pericol", sau „M.M. scrie o poezie de curenți marini și de curenți morini, o poezie «trasă», prin urmare, și voit răcită". Dar So- rescu e ba nai, ba orgă, stăpîn pe varii re- gistre, și peripatetizările nu refuză pateticul : „Pana dv. [L.S.S.j are în spate o generoasă cutie de rezonanță : Africa". In interviurile din cartea de față, în interviuri zic, nu-s mai puține poeme soresciene decît în lona. (De altfel nu m-aș mira ca ele, convorbirile, să poată fi jucate pe scenă). Cînd îi e interlo- cutorului lumea mai dragă, Sorescu i-o face și mai dragă, stimulîndu-1, îmboldindu-1 să-și „țină rangul", prin întrebări homeric afirma- tive, purtătoare de viziuni plastice : „Poezia ar fi un fel de vas pentru esența poeziei.. Chiar văd o cohortă de poeți venind spre noi, prin timp, pășind încet, cu vase frumoa- se, măiestrit pictate, cumpănindu-și-le pe creș- tet. Și în frunte un bătrîn orb, ducînd un vas grecesc..." Așadar, 3. interogațiile lui So- rescu sunt liric enunțiative. (încă o mostră ; ce e interviul : „un fel de animal ciudat..., făcut din două dihănii diferite, jumătate vi- zibile și jumătate invizibile. Se sprijină pe un răspuns și poartă în spinare o întrebare"). Mecanismul originalității, în observațiile sores- ciene, funcționează pe un principiu pe care l-aș boteza 4. interferarea sectoarelor. Gîndind, Sorescu e cu un picior bine înfipt în cerno- ziomul literar, în timp ce cu celălalt caută un punct de sprijin prin alte feude, precumpăni- tor tehnice, acum. Iată fizica nucleară apli- cată literaturii (da, ne putem gîndi la Berg- son, fiindcă se produce witz) : „Pretindeți li- rismului mai multă... cum să spun ? cuvînto- activitate ?“ Economia : „De scăpat de obsesii cred că nici nu e bine. Ele sînt o materie primă". Medicina : „Poemul e ca o hartă chi- nezească a centrilor nervoși din organism. în- fingînd din loc în loc cîte un cuvînt nou, fa- ceți un fel de acupunctura lirismului". Elec- tricitatea : „Sarcina (pozitivă) a versurilor noastre este să transmită aceste șocuri" sau (cutare literat avea) „mereu legătura cu pa- mintul, ca orice critic". 5. Traducătorul Marin Sorescu este unul de tip arghezian. Face el ce face și poeziile pe care le alege și traduce ii seamănă (cele mai multe) de parca, rod al unui adulter, el le-ar fi tată. Două treimi din Tratatul său constau in exemple practice de inspirație finalizată. Dar, inspjrînd poezia al- tora, Sorescu o expiră cu o inconfundabilă, indelebilă mireasma personală. Fapt e că, de la Panorama... lui Baconsky, literatura noastră n-a mai primit un florilegiu atît de copios și unitar. Cu ghirlanda unui zero lîngă cinci facem cincizeci, cifra unui (eheu, lugaces...) semicentenar, ocazie de a-i ura acestui Puck, argint viu, ba chiar Mercur ai poeziei româ- ne, izbînzi la domiciliu pe măsura celor în deplasare. DOUA CĂRȚI, NU CU TOTUL DE NICHITA. Amintiri din prezent, cu texte selectate și cu o însemnare finală de Gheorghe Tomozei, este, după spusa antologatorului, „cea mai cuprinză- toare culegere de proze eseistice și jurnaliere semnate de marele poet". Dincolo de omagiul pe care osîrdia generoasă a lui G. Tomozei il merită din plin, cîteva rezerve nu se pot tăcea. Tomozei a ordonat după criterii pro- prii materia, reamplasînd în diverse compar- timente tematice, cu titluri „aproape toate ale lui Nichita Stănescu" (cui să-î placă acest „a- proape" toate ? de ce o carte mixtă ?) texte din cele două volume antume, Cartea de re- recitire și Respirări, din presă, inedite. Admir pină la lacrimă arta de a fi prieten a lui G. Tomozei, Horațio rămas fără dulcele prinț al poeziei. Dar. Crearea de împărțiri care nu-s ale lui Nichita nu e-ntru totul fericitoare, cu atit mai mult cu cît delimitările nici nu sunt impecabil riguroase. Astfel, texte din secțiu- nea „Ultime «Respirări»", de exemplu. Ars poetica, ar fi putut intra foarte bine la „Eta- lonul de aur — principii de estetică". Ceea ce se află la „Pagini regăsite" („regăsite" e cam desemantizat aici) nu vădește un clar profil tv~un. Nu m-au imintat nici eliminările ope- rate de Tomozei, modest și sever fără temei. Pretextul că poetul „a semnat adesea texte în care amorul exprimat în fraze feerice înlocu ieste -plicticoasa- motivație estetica" e frus trant. supărător arbitrar. De ce să iăsăm pen- tru „viitoarele ediții, efectiv (? gp) științifice" (după cum cu neavenită umilitate se exprimă editorul) savuroasele, f.c și prin spectaculoase salturi peste cal, pagini despre contemporan, ca Fănuș Neagu, Tomozei, Ion Horea, Cezat ivânescu. Băieșu, Eugen Simion, C. Chiriță, Cosașu, M. Mihalaș, Abăluță, Petre Stoica, 1. Drăgănoiu, Eugen Barbu, Mircea Micu ș.a. ? Datările, apoi, sunt echivoce, irelevante : ce reprezintă ? anul scrierii ? al publicării în pe- riodice ? in volum? Colac peste pupăză, mai dăm >1 peste niște drăgălașe de andrele, acolo unde inițialele ar fi fost suficient de discrete. E păcat că. după un Album memorial minunat întocmit, dens, logic, emoționant, G. Tomozei lasă pe seama „viitoarelor ediții" ceea ce se putea .face (mai) bine azi. Cred că Antimetafizica este cea mai impor- tantă dintre toate cărțile lui Nichita Stănescu. Poetul însuși intuia acest lut ru : „Aurclian... nu avem voie să greșim. Este o carte care cu- prinde Nașterea și devenirea artei poetice, viața mea și concepțiile mele" (v. Albumul., alcătuit de G. Tomozei, p. 234). In aparență, doar un volum de entretiens, însă, întrucît Nichita creea rostind, cartea e in fond un lung eseu vorbit, o amplă confesiune introspectivă, mai mult sau mai puțin provocată. Păstrind proporțiile și schimbînd ce e de schimbat, poate fi comparată, în însemnătate, cu Jur- nalul de la Păltiniș. Ca un Goethe al altei vîrste și vremi, poetul și-a găsit Eckermann-ul în persoana tînărului Aurelian Titu Dumitres- cu. un emul pasionat, tenace, inventiv, beat de Nichita și mereu însetat de el. Trebuie să-i mulțumii»! pentru această scriere, așa cum trebuie să-i mulțumim lui Adrian Pâunescu pentru Imposibila întoarcere a lui Marin Pre- da sau lui Florin Mugur pentru că ațițați de el, Paul Georgescu și Preda au scris cîte o carte pe care altfel poate n-ar fi scris-o Chiar dacă pe alocuri mai trîntește și între- bări mirobolante (gen „Cînd ai obiectualizat cerul ?“), chiar dacă nu rezistă întotdeauna is- pitei de a se „băga în față", A. T. Dumitrescu face, în totul, o bună priză cu poetul și re- zultatul e, în zeci de pagini, strălucitor. E de lămurit un lucru. Pentru oricine, fără doar șl poate, Antimetafizica e o carte DE Nichita Stănescu. Iscoditorul Aurelian e „prilejul, iară nu cauza" (cum zicea Bâlcescul despre alte fapte), mediul nu spiritul, transmițătorul nu emițătorul. De aceea, nici în ruptul capului nu pot fi convins că aveau rost poeziile sale — bune ori rele — în aceste memoires d’Outre- Tombe. Se simte malefica jnînă a vanității. Personalitate prea nepereche, Nichita nu „su- portă" colaborarea, tandemul gen Goncourt, Ilf-Petrov — și mixtura, corpul străin, cu atît mai puțin. (Vă imaginați „Convorbirile cu Goethe" presărate cu poezioare de Eckermann? convorbirile cu Paul Georgescu ornate cu ver- suri de Mugur ?) A. T. Dumitrescu trebuia să păstreze puritatea fluxului cogitativ nichitian și să aibă răbdarea de a-și publica separat, cum se cuvine, lucrările, fără a năzui să fo- losească faima gazdei sale ca pe un berbece pentru forțarea atenției. O veche istorioară arabă vorbește de o mică ființă călărind un elefant și b’ucurîndu-se, la plural : I-auzi ce maț tropăim... ! De altminteri, nu mi se par binevenite, în acest volum, nici poeziile lui Nichita, care, împreună cu celelalte, mi-au trimis gîndul la situația de la unele televiziuni occidentale cînd un film palpitant e-ntrerupt din timp în timp de reclame. O carte e o monadă, un glob, și acest delicios Sic cogito al lui Nichita nu trebuia încărcat în stil al- manah. Poetul era — și este, aici, în texte — de o inteligență neobișnuită și seducătoare. Ca un „Rudolf Valentino" al vieții literare din ultimii 20 de ani, cred că a fost scriitorul român cel mai iubit în timpul vieții, cînd de- venise, încă de timpuriu, un „mit" în carne și oase, Meccă deschisă tuturor aspiranților, vie- tăților acvatice care merg pe pămînt și ar vrea să zboare, înrîurind, parcă, mai mult, dacă nu mai mulți, prin graiul său arhi-viu, decît prin tipar. Tirania coloanelor inextensibile mă. obligă să amîn pentru un articol viitor gîndurile des- pre spiritul lui Nichita din cele două cărți. Dar țin să repet : Antimetafizica e cea mai importantă carte a lui Nichita Stănescu. George PRUTEANU MARIN SORESCU, Tratat de inspirație. Ser. rom. 1985. NICHITA STĂNESCU. Amintiri din pre- zent, ed. Sport-Turism, 1985. NICHITA STĂNESCU. însoțit de A. T. Dumitrescu, Antimetafizica, CR, 1985. — Convorbiri literare timpul în „fugile66 lui bach 6eorge Macovescu în versuri de o mare profun- zime cinta iubirea, inocent, timid, tulburat de farmecul femeii. O contemplă visător, de la dis. tanță, mistuit de flăcările unei idile, fără cuvin- te,. după ce ochii „au spus totul". Fascinat de gin- gășia unei madone imaginare, se îndrăgește pla- tonic și cugetă matur petrarchizînd în sonete fru- mos meșteșugite : „Pe îndrăgostit femeia adînc îl umilește ? / Să fie amăgire, spunîndu-i că-1 iu- bește ?- (Umilire), sau își acordează lira după Sha- kespeare și murmură sufocat de chinuri diabolice : „Mă doare frumusețea-ți cum doare raza lunii / Cind lunecă pe ape și le îmbracă-n aur- (Kostul cu vlntelor). Are obsesia ochilor și pare să deslușeas- că în priviri înțelesuri nebănuite : „ochii plini de rouă", ochii mari și limpezi ca zorii primăverii" in care vede cum răsare iubirea, ochii frumoși" ca spuma marii", ochii mari rotunzi, unde vrea poe- tul să descopere adevărul ; uneori adresează rugă- minți iubitei : „Privește înainte cu ochii tăi căprui" suU, se bucura ca un adolescent cînd observă ; Jn ochii tăi adînci, frumoși / Ard candele și chipa- roși" (In ochii tăi), și atunci i se pare că universul m» ră.sfringe în ochii iubitei : „în ochii tăi adînci, albaștri, / Lumea se vede ca într-o oglindă" (Lea- găn de visare). Poetul se află în dilemă ; femeia li asediază cetatea sa cu porțile deschise si are satisfacția capturării unui prizonier sentimental care in loc să se revolte, îngenunchează și îi cîntă pe coardele inimii, triumful. Nu-1 atrage versul modern. Preferă romanticii sau clasicii și stihuri- le sale sint In discordanță cu tonalitatea poemelor de azi. Note eminesciene : „îți amintești iubito cum eu am trcsirit / Cînd violetul serii în ochi ți-a răsărit?" (Strania culoare) sau ..Privirea ta mă arde si patima mă frige / Mă mistui in cămașa a dulcilor dureri" (Mă poartă grele doruri) cît si note preeminesciene : .,O dragoste gingașă, sfioasă adiere-, sau „Frumoasă nălucire a visurilor mele / Port doruri grele-n mine. Vrei să le faci mai grele ? (Zbor de noapte), se recunosc ușor in tex- tele sale. Femeia, un accident plăcut „in pragul sa de dor cînd i se întinde mina ; are o privire iernii mele-, are portari ciudate : tremură cuprin- de dragoste : „Spune-mi povesti, spune-mi ea mă iubești, /Spune-mi că sînt frumoasă / Și înfășoară tiranică, „ucigător de dulce", și asteapiâ declarații sufletul meu / In albul nemurire!- (Strada cea scurtă), dar în același timp trece indiferentă pe lingă bărbatul care nu-i poate înțelege .jocul" si o imploră să îl ajute să alto cuvintul cu care să exprime simțirea. Cîtoodată il descoperă, și e- moționat mărturisește : „Ești azi întocmai ca o floare / Care surprinsă de răcoare, / Se-nchide-n sine-n înțeles" (Urma anilor plecați). Amintirile îl întristează și înduioșat, își amintește de o atmosfe- ră bacoviană unde a întîlnit prima oară femeia iubită : „Ne-am întîlnit intr-un sfîrșit de toamnă / Scinceau copacii umeziți de ploi, / Bătuți de vinturi care îi îndeamnă / Să moară triști, întu- necați șl goi" (Plînsul copacilor) ; la fereastră cînta o fată îndurerată după iubitul care o părăsise, văzduhul mirosea straniu, sântul îsi strunea sufla- rea oprmd-o la marginea pămîntului, parcă antici, pind momentul de tristețe care va urma : „La mie- zul nopții a murit o fată / Uitase să rîdă, uitase să plingă, 7 Uitase că e frumoasă" (Singurătate) ; în ifîr'it o toamna care se repetă : .așternută ca un lințoliu / Peste trupul meu, peste r«nile mele / Cîte toamne vor mai fi ? / Cîte vor mai veni ?" (Culorile toamnei) Simplitatea versurilor, cumin- țenia. melancolia surprinzător de familiară amin- tesc de poezia lui Zaharia Stancu. întimplător in citeva nnduri devine prozaic, alcătuiește un feî de jurnal liric unde consemnează fapte biografi ce (mama a murit în primul război mondial) sau atunci cind mărturisește în maniera unui Marin Sorescu intimitatea față de străbunii săi : „Nu știu cine sinteți / Blazoane nu ați avut / Slovă nu ați cunoscut / Hrisoavele le-ați pierdut / Ati pierit. / Axa cum ați venit / De aceea mă tem / Să nn vă calc in picioare / Umblînd peste cîmpuri" (Străbunii mei). George Macovescu admiră poezia clasică japoneza, de unde se inspiră uneori si corn pune Halku-url, după modelul nipon : „Prea mult te iubesc / Ca să te aseamăn eu un crm. / Crinui pălește", dar și folclorul autohton de la care îm- prumută un ton baladesc, mioritic : „Parul mingna / Gura săruta / Ordini sfioși / Cu ochii frumoși / Spre lume întorși. / Cînd dădea in Zori / Piereau printre nori, / Stelele clipeau / Si ma adormeau" (Ielele) sau fredonează încintat refrenul unui co- lind : „Pleacă inima-mi spre tine / Leru-i, măn. Ier / Să te-ntrebe de iubire / leru-i, mări Ier (Colindă) Simte cum il atinge mina timpului as- pra și dură, tristețea i se pare amară, preferă chi- nul iubirii și chiar și atunci cînd femeia lipsește ; „Mă joc cu paru-ți moale și te privesc prelung / Ți-aud clinchetul vorbei ea-ntr-un tăcut amurg / / Oriunde ești cu mine, oriunde și oricînd / Ești doar închipuire. Aer, aripă, gind- (Reverie). Pro- pune iubitei să păstreze frumusețea clipei de în- ceput, atras de candoarea jocului, mai ales atunci cind concluzionează „In larna-ntunecată, ai fost a mea lumină". Dar femeia poate fi și un confident, un om de legătură în viitoarea evenimentelor so- ciale, și poetul motivează crispat: „Nu ti-am trimis niciodată o scrisoare de dragoste / Pentru asa ceva timp nu am avut. / Ne întâlneam noaptea pe străzi întunecate / Și mâinile noastre schimbau manifeste". (Intirziere). Autorul volumului Undeva toamna, cindva... raportează mereu micul univers al iubi lei la marele univers, descoperă analogii. Astfel timpul din fugile lui Bach are pasul iute sau potolit, in vreme ce în imaginara madonă, timpul se afla în grea descumpănire. Cu divini- tatea nu se află în relații prea cordiale ; dimpotri- vă se revoltă, il contestă pe Dumnezeu, îsi amin- tește copilăria sa nefericită : N-am crezut nicio- dată in line, doamne / Nici atunci cînd mama mă învăța „Tatăl nostru" / Și nici cînd, hămesit de foame, în biserică / Priveam chipurile chinuite ale sfinților de pe pereți / / Am dat cu barda-n tine / șj n-ai căzut / Pentru că nu erai" (Pustiu), în ciuda formelor versurilor, George Macovescu scrie o poezie plăcută și subtilă. Numai un poet talentat ar putea compune un discurs liric atît de fascinant ca acela din „Balada orașului scufun- dat" t „Străbat orașul galben / Ca pe-o grădină veche / în care grădinarul / N-a mai intrat de mult / N-aud privighetoarea / Nu văd nici li. Hacul / Aleile n-au nume / Și băncile s-au rupt...- George BĂDĂRAU CONSTANTIN GHEORGHIU : „apoteoza" Un roman care ne obligă să-i despicăm firul narativ în două. Apoteoza ar fi fost o carte excelentă, dacă autorul renunța la digresiuni filozofarde, personaje din cîrpe și hîrtii, replici cu orice preț savante* care nu pot întreține ilu- zia realității. Constantin Gheorghiu a reușit, in ultimă instanță, să scrie un roman cu intrigă polițistă, în care autoritățile se străduiesc să descopere asasinul lui Tonta, și o nuvelă despre destinul crud al unui adolescent, Toni, obșnuit să-și cîștige existența într-un mod bizar. A- tunci cînd se vrea reflexiv cu orice Preț, ro- mancierul devine obositor, frazele sînt lipsite de naturalețe, locurile comune abundă. In Con- dor, totul decurgea normal, pînă într-o zi cînd, istețimea unui anchetator, dă un alt curs lucrurilor. Tema, nu a suferit un acci- dent mortal, și nu s-a sinucis — cum se cre- dea — a, fusese ucis. Vila Pictorului, un loc ciudat, dar ideal pentru confruntarea persona- jelor, „ascunde" un fals infirm, un grădinar cu o cocoașă de cauciuc în spate, care s-a dove- dit a fi un criminal notoriu. Apoteoza, ar fi ră- mas un simplu roman polițist dacă nu figura printre eroii cărții și, Daniel — idee sau întru- pare a unei idei — oricum personaj cu existen- ță incertă ; enunțase ideea iubirii, se ridicase deasupra mulțimii, sperînd zeificarea sa. Nu a reușit să se desprindă de faptele obișnuite, și povestea se termină trist. Prezența iui Daniel în narațiune ne sugerează și un sens parabolic. Singuratic, duce o viață confuză, acceptă să fie învinuit de crimă, pînă la proba contrarie. In conștiința acestuia se află mare dezordine. Si tocmai această dezordine crează o atmosferă de mister. Cele mai profunde și mai frumoase pa- gini ale cărții se referă la acest erou Celălalt fir narativ e o istorioară haz- lie dar în același timp tristă, despre un ado- lescent care descoperise un mod original de a cîștiga bani. Toni simula în piață un furt, se lăsa maltratat de păgubaș, pînă cînd un om mi- los din mulțime, îi oferea o sută de Iei cu care să plătească daunele. Hazul îl provoacă interpre- tarea faptelor de către vinovat. Tînărul consi- deră că oferă mulțimii un spectacol, atunci cînd își expune trupul unor lovituri, și cere să fie plătit. Intr-o zi acest erou cu o structură tragi- comică va fi înjunghiat în fața unei mănăstiri. Inteligent, Constantin Gheorghiu știe să „con- struiască" un roman, și arhitectura viitoarelor sale narațiuni ne va impresiona in mod plăcut. NICOLAE FRÎNCULESCU : „aligatorii de oțel" Un roman care are ca temă fundamentală războiul privit în complexitatea aspectelor lui. Nicolae Frînculescu „filmează" scene de o cruzime nemaipomenită, deplasînd carul de reportaj în mai multe spații geografice. In primul rînd îl interesează conflictele sociale și apoi psihologia personajelor. Protagoniștii ro- manului sînt caracterizați prin prisma unor i- deologii, îndeplinesc rolul unor fantoșe pe care autorul le mișcă cum vrea, printr-o simplă ma- nevră a sforilor. Ceea ce se confruntă în paginile cărții sînt diferite concepții adunate din jurna- listica vremii. Nevoia de autenticitate l-a în. demnat pe scriitor la o documentare serioasă, la o răsfoire atentă a presei care relatează eve nimentele din cel de al doilea război mondial Cartea se vrea o cronică complexă a luptelor și a vieții din spatele frontului, alcătuită de un fin observator, lucid într-o perioadă de confu- zii ideologice, cu oameni puși în situația unor marionete care o sfîrșeau de multe ori tragic. Autorul nu schițează numai profilul unor lup- tători români ci, surprinde aspecte din tabărs. dușmană cît și scene de luptă ale armatelor prietene. Chipul luptătorului Adam Mălurea- nu este reprezentativ. Biografia aces- tuia creionată în pagini de proces-ver- bal se compune din luciditate, ambiție, șansă, eroism, si în ultimă instanță din relațiile nesi- gure cu o femeie. Silvia, pe care în cele din urmă o abandonează. Unele scene sînt de ne- uitat : caii de la sănii atacați de lupi într-o iar- nă cumplită, evadarea prizonierilor din lagăr, conversațiile unor personalități politice îndoc- trinate diferit. Ostașii din diferite țări se adună să lupte împotriva pericolului comun : fascis- mul. O trăsătură se conturează încă de la pri- mele lor întîlniri și anume, umanismul. Scri- itorul vrea să respecte adevărul istoric, „frun- zărește" cărți da istorie și ziare. După elibera- rea țării noastre, ostașii români care între timp își clarificaseră o serie de probleme, participă la eliberarea Ungariei și a Cehoslovaciei. După război, lupta continuă de astă dată în plan spi- ritual, pentru îndepărtarea ultimelor rămășițe ale vechii ideologii. Adam Mălureanu va fi in giner. 1 VALERIU STANCU : „soarele lup” Structură romantică, ermetism, mitologii personale. Valeriu Stancu meditează in singurătatea pe care o adoră : „tăcerea — o doamnă frumoasă / luptînd cu șinele / ca apa dc maluri / putredă să își taie — / drum călător". Cel de-al doilea volum al autorului recomandă un poet solitar care își dă întîlnire cu noaptea în timp ce „apa hoinară / curge din mări / către cuibul de cuci" „Procesul cunoaș- terii exclude improvizațiile ; măștile sînt arse, zeul mincinos este insultat, lumina are uneori o influență nefastă : „torțe aprinse / întune- cîndu-ne perspectivele realului". „Soarele-Lup“ dezvoltă motivele din primul volum, le amplifică și le adîncește. ermetismul fiind acum de sub- stanță, nu numai de formă. Fluxul liric dobîn- dește limpezime, imaginile poetice sînt de-a dreptul seducătoare : „toți muritorii între ei se cunosc / unora le mai cresc încălțări în picioa- re / si doar / în somnul nebunilor / pruncii se nasc cu roboți în privire". Magia lexicală îl incintă ; crede în veșnicia cuvîntului : „ne- condiționat / cuvintul / supraviețuiește". Cu- vîntul scris are mai mulți sorți de izbîndă : „în- vață și astăzi (tăcerea) / să țină creionul în mi- nă / si scrie mereu încifrate cuvinte / ori scrie / cu barda memorii / pe trunchiuri făclie", sau „doar telefonul mai țipă la mine / dictîn- du-mi cuvintele acestea”. Valeriu Stancu „in- ventează" mai întii un mit al Magului Nimeni, mag de o puritate absolută : „Magule Nimeni, doar albul / albul înlăuntrul și în afara ta", aflat într-un continuu pelerinaj, îndurerat ș, trist : Magule Nimeni — Pelerin pustiit / ră- nele-n el ca-ntr un cearcăn". Lipsit de văz are darul profeției și va fi crucificat în același spa- țiu unde fusese creat: „Magule Nimeni / în cuvînt răstignit / orb devenit-ai profet". Ce- rul este o iluzie și comunicarea cu acesta impo sibilă : „ceruLmim întrebat despre moartea / Magului Nimeni". Numai poetul are satisfacția de a fi cunoscut existențele anteripare ale ma- gului : am cunoscut existențele anterioare / ale Magului Nimeni de nimeni „văzut". Mai pu- țin conturat, mitul Lastheriei" : „pasăre de aer bolnavă / paznicul începutului". Lastheria are un chip mereu renegat și se adresează celor sen. sibili, zămislește lumina pe care o păzește Ma- gul Nimeni. Mai remarcăm contrastele Lumină- întuneric (cunoaștere-minus cunoaștere) expri- mate prin alte două simboluri : „între întune- ricul de zăpadă / al zeiței Axeres / și Soarele- Lup de Soarele-Lup devorat". In concepția au- torului, cunoașterea se răsfrînge asupra ei în- săși. CONSTANTIN DRACSIN : „lacul septentrion" Un poet interesant, cu o structură filozo- fică și o viziune modrenă ar fi fost Con- stantin Dracsin dacă s-ar fi angajat în construcții poematice de mare amploare, dacă ar fi supravegheat mai îndeaproape discursul său liric ștrangulat, fărâmițat, pulverizat în i- magini poetice sclipitoare. Atras de atmosfera boreală, unde descoperă echivalențe cu starea sa de spirit, poetul „compune" un univers și, conștient de rolul limbajului, exclamă : „două cuvinte — lame neiertătoare". își cercetează a dîncurile, surâde amar, chinuit de o existență tragică dar, în cele din urmă, nu-și pierde sim- țul umorului și concluzionează ironic : „Daca aș avea o mină / albastră albastră / precum cerul strămoșilor mei //aș strânge in brațe / toți oamenii pământului / și n-aș modifica gra. matica / frumosului // Așa — rău de tot — sînt un exemplar de lux". Nu-i sînt necunoscute poetului căile de acces spre fericire și, binevoi- tor, precizează : „în aer există scări / și funii secrete / care te pot duce / la desfătare”. Spi. rit interogativ, suferă de boala întrebărilor și își descoperă o dublură, față de care manifestă indirect compasiune : „Mai tîrziu am simțit / Ceva în spate, / în creștet / pe mâini / în tălpi / și-n fundul ochilor ; / cineva tot ca mine. / care nu poate muri / dacă nu pune întrebări". Dar Constantin Dracsin impresionea- ză ma* ales cînd deconspiră aspecte din exis- tența sa dramatică. Se declară proprietarul unei case, un fel de Turn Babei, unde sînt a- mestecate limbile pămîntului, și cugetă indispus privindu-și brațele fragmentate : „Numai eu pot muri / cu adevărat; brațele îmi sînt mioa- pe //“ sau „Mîinile îmi stau / pe trupul unui mort / îmbrăcat în coajă de copac — / unii se bucură". Așadar, lirism condensat și expre- siv. economie verbală jstăpîn pe secretele lim- bajului poetic, autorul scrie cu mintea dar și cu sufletul, și după propria mărturisire se scaldă în Lacul Septentrion, spațiu al neființei. Mai cităm cîteva versuri frumoase : „trec șoa- recii nerușinati / cu labele la spate" sau „Ploaia / e atît de frumoasă — / îmi șterge lacrimile / cu lacrimile ei" sau „nu căuta me- tafore nerecomae dabile / ci vezi-ți de treabă cu fruntea la pământ". Constantin Dracsin ar putea înclina balanța în favoarea lui. ION BORODA : „corabia subpămînteană" Corabia..." lui Ion Boroda, pe care el o do- rește „unduitoare, melodioasă și pură", se strecoară cu ușurință printre stînci. „în- cărcată de veghea nopților", împietrită, plu- tește sub bolta cerului. Interesantă această ima- gine, acest tablou sobru, pe care un pictor l-ar intitula Stampă din Pompei. Versurile lungi, cu tăieturi regulate, împrumută ceva din sim- fonismul valorilor care se pierd liniștite în de- părtare. Dar tocmai acesta este neajunsul poe- ziei lui Ion Boroda. Nu găsim în lirica sa un dramatism de substanță, cu încleștări și erupții vulcanice, exprimat în imagini poetice expresi- ve ci, doar o simulare a tragicului. Poetul îsi închipuie un trist naufragiu, unde el, singurul supraviețuitor este frămîntat de îndoieli (eram sau poate nu eram). Visul eorăbierului. confuz, imaginează un cataclism, un fel de Potop al lui Noe ; singur, acesta conversează cu un glas lăuntric „numeam cer acel pămint de lacrimi" sau se referă la „un cosmos de umbre”. CăLi- teria continuă „prin sihăstriile întunecate ale nopții" prilej de meditații și de constatări fru- mos exprimate artistic : „în timp ce deasupra absența mă trece prezent" sau „aici unde vin / și m-afund cu atîta nesaț căutîndu-mă pe / marea de-neeput a memoriei". Corabia, simboli- z:nd viața, în viziunea autorului. întâmpină ob- stacole : „...în larg pîndesc stîncile / iar Cora- bia... nu-i pregătită încă de drum". Dar cum pentru existența umană, timp înseamnă moarte, singurul supraviețuitor al naufragiului simte o- boseala, din cauza vtrstei înaintate : „se mistuie în sine plutirea mea tîrzie și nu pot / să în- cerc nici aripa, nici zborul" și, trist, murmură un fel de spovedanie : „lipsit de glorii naiv ră- tăcitor prin / veac m-am tot risipit ca fumul îmbibat / de alcool în cîntecul tavernelor și nu / mi-am liniștit golul". Plutirea Corăbiei subpămintene spre adîncuri îl face să se gîn- dească la geneză : „la început au fost / lumi- na cuvintul și ceasul dinții — / treime croind alt trup pentru mine". Nu fără motive corăbie- rul și-a amintit de rătăcitorul Ulysse și de am- bițiosul Sisif, și în acel „amurg salvator" a pu- tut să exclame: „strigătul meu ingenuu ca o mușcătură / de înger". Desigur, am fi vrut acest naufragiu etern, dar corabia insuficient con- solidată, riscă să se scufunde. G.B. LEONIDA TEODORESCU : „povești despre irina” „Povesti pentru Irina" este o performanță. Mai în ui, pentru câ pe un fir epic aproape in- vizibil, se organizează un spectacol de toată frumusețea, atractiv și plin de haz. Apoi, pen- tru că autorul — Leonida Teodorescu -■ reu- șește să aplice cu succes formula romanului de aventuri (sau polițist) la realitatea unor povești in care eroii sînt o fetiță, un peștișor, o pisică, un cățel etc. Să mai adăugăm că este implicată și o undă de parodie și vom realiza originali- tatea acestei cărți de 54 de pagini, în care a- vem pa.ru povestiri, una din ele cuprinzind nu mai puțin de 100 de capitole ! Sigur, un capi- tol poate să aibă un singur rînd sau poate pur și simplu să lipsească — fiind notat cu toatei conștiinciozitatea acest fapt. Dar tocmai acesta este șarmul narațiunii, în care neprevăzutul in- tervine nu numai în derularea povestirii, ci și in modalitatea epică propriu-zisă. autorul ima- ginîndu-și că se află față în față cu micii săi cititori, cărora li se adresează „în direct", amu- zîndu-se și amuzîndu_i prin ocolișurile pline de șiretenie pe care le face înainte de a le dezvă- lui, să spunem, marele mister al Vile) Galbene. Care nu este altceva ■— vila — decît o cușcă vopsită în galben, construită special pentru a- dăpostirea unui cățel de pripas și aflată în ime- diata vecinătate a altei vile, aceea a pisicilor. Să mai adăugăm că misterul în cauză alimen- tează copios suspansul și că acest suspans cu divagații stilistice este sarea și piperul povestiJ rilor. I Fapt este că spectacolul oferit de povestitori concurează în antren cu întîmplarea propriu-J zisă. Practic este vorba de un tic desfășurat eu toată recuzita la cerințele epicii. Sigur, nu Irina, eroina povestirilor, este — mănîncă la timp, se spală monolog dramaj speciei adaptata lipsește morala.| Un copil modei, pe dinți etc. șa dorește din inimă ca toți copiii să fie fericiți, O morală care se asortează atît de bine cu an- samblul povestirilor îneît o receptezi eu aceeași îneîntare cu care participi la nemaipomenitele întîmplâri din universul domestic explorat ca o aparte capacitate de a-i descoperi farmecul, Univers minuscul, proiectat fabulos într-o carte de o aparte savoare și ingeniozitate. Al. I FRIDU* GEORGE MIREA : junimea, implicații lingvistic Pentru a completa cu o altă latură manea monografie a JUNIMII, începută de Pal vel Florea prin Contribuții ae istorie liJ terarâ și de Al. Zub prin voi. JUNIMEA imJ plicațh ISTORICE, George Mirea publici volumul JUNIMEA. IMPLICAȚII LINGVISJ TICE. Autorul declară că va urmăpi, „in toall complexitatea lui un singur aspect" al contril buției Junimii la dezvoltarea culturii românești și anume cel lingvistic și că își va exprima „ferm punctul de vedere bazat totdeauna pe documente" (p. 11). Domnia-sa are dreptate cîm spune că „Rămîn încă într-un con de umbri alte laturi importante ale 'direcției noi’, prel cum și contribuțiile de seamă ale altor frun iași junimiști" (p. 10), în afară de Titu Mai»] rescu. Așteptăm, cu justificat interes, capito lele (citește : cărțile) dedicate filosofiei, preseJ învățămîntului, politicii, economiei etc. Toi George Mirea vorbește despre repunerea în cir] culație a unor „advăruri interzise" (p. 10) la uri moment dat și ne bucurăm că despre acesta adevăruri se poate vorbi astăzi în voie. Ceea ce a reprezentat JUNIMEA în a dou» jumătate a sec. al XlX-lea nu se poate compar» decît cu ceea LEANA în a dent. Relația avînt este cu cu descindea ce a reprezentat ȘCOALA ARP doua jumătate a secolului prec dintre cele două mari epoci^j atît mai necesară cu cît MaicO din familia lui Petru Maior ș™ nea, prin formația spirituală, de familia celo mai luminate minți din anii 1850. George Micea pune în evidență rolul extra ordinar al Junimii în stabilirea și introducere „unor norme științifice unice în scriere și pro nunțare" de către „o grupare intelectuală partl culară [subl. aut.], împotriva unei puternic coaliții în care se aflau : statul, prin Ministfl rul Instrucțiunii și Eforia Școlilor din Prind pate, unele ziare și reviste. Parlamentul, Aca demia Română (între 1866 și 1881), diferiți căt turari cu autoritate recunoscută" (p. 14). Carta pune în evidență ideile și tendințele preluat și continuate de JUNIMEA, arată care sînt inO vațiile, dar și care sînt elementele tradițional sau conservatoare, ce i se atribuie pe merit < ce reprezintă exagerare, minimalizare, ignorar» sau negare. „Apropiindu-ne de adevăr, — spun autorul —, îl vom face mai accesibil și încrc derea, prețuirea dreaptă și stima nu vor fi act< gesturi gratuite, ci o manifestare deschisă d atașament onest, bazat pe respectul nelimita față de adevărul relevat științific" (p. 15). In introducere, George Mirea face un scul istoric al ideilor privitoare la ortografie, voi bește despre lupta pentru unificarea limbii 1 terare ca normă supradialectală (S-ar fi putu pune în evidență și lupta bănățenilor pentr aceeași cauză, cf. Petru Oallde, Lupta pentr limbă românească în Banat). Lucrarea proprii zisă, deși neîmpărțită în capitole, are don părți, prima fiind dedicată ortografiei si a dou îmbogățirii vocabularului prin împrumuturi, aș cum stăruie în paginile revistei aceste probleirt de cea mai mare impotanță în epocă^ Dacă cel scrise despre T. Maiorescu (p. 53—77) sînt ml cunoscute (totuși, lipsește încă studiul monJ grafie Titu Maiorescu și problemele limbii considerațiile despre lacob Negruzzi (vezi 77—121. 145, 158) sînt noi și surprinzător de M teresante. Ne intersează cu atît mai mult 4 ceste idei cu cît izvoarele unora se regăsii în scrierile lui Costache Negruzzi și în „Dac literară". în cadrul JUNIMII s-a acordat mare interj înnoirii și îmbogățirii lexicului. Intuițiile 11 Heliade începeau a se adeveri atît în resping rea elementelor greco-turcești și slave, citJ în românizarea împrumuturilor latine și rj manice. Ceea ce impresionează plăcut în cartea 11 George Mirea este stăpînirea tuturor probleml lor, pînă la amănunte, largă informație, putei de observație și de sinteză, metodă de lucr1 la care se adaugă o concepție clară asupra ri lului limbii în evoluția culturii românești. Ion POPESCU-SIRETEAN Convorbiri literare — robleme le valorificării iterare iteratura există numai o clipă ca alcătuire prezenlâ devenind apoi, în perspectiva timpului, fie contemporană cu ceea ce di- erse generații înregistrează ca actual, fie de- itiv trecută. Shakespeare sau Eminescu de luă aparțin primei categorii. Ei vorbesc su- itului de azi eu aceeași putere cu care vor- au propriei lor generații, deși, firește, sînt «plăți pe alte lungimi de undă decît în tre- t. în chip mai restrîns ne putem referi de ildă la scrierile lui Dimitrie Cantemir ori diverse scrieri baroce. Multă vreme acope- de conul de umbră al timpului, au izbucnit in nou la suprafață favorizate fie de cerce- *i mai științii-ce, cum ar fi semiologia, fie samblun culturale mai largi, așa cum stau irurile cu barocul. Cît despre literatura pi- re o înregistrăm ca definitiv trecută, ea nu e neapărat neintrată în circuitul prezentu- ;, cit mai ales, intrată cu semnul strict a! emil sale. Epopeile homerice ori Eneida sint ceptate azi în acest fel, ca niște pietre de elie ale edificiului numit literatură. Dar e- ificiul propriu-zis. in cabe locuim cu propriile astre sentimente este, evident, altceva. In irșit, nu intră în discuția de față acele scrieri care timpul pur si simplu nu le-a introdus circuit. Ele au format doar humusul necesai re a favorizat apariția creației prdpriu-zise a icărei epoci. Dacă admitem cele de mai sus ca premise ale nei discuții în legătură cu principiile valoriii •rij moștenirii literare, atunci îi revine ca sar- nă oricărei literaturi mature să aducă din nou ib ochii cititorilor ceea ce poale vorbi sufle- ilui și minții lor, îi poate forma în spiritul Micului și ai lumii în care trăiesc și pentru a 'rei propășire își cheltuiesc forțele. Prin nr- uire, pe lingă premisele deja menționate, va- irificarea literară este condiționată de încă na, de substrat, și anume sensul propriu-zis trmativ al receptării. Pentru necesitățile arti- ului de față, alcătuit în mare măsură în re- Btru mai general și teoretic, socotim că este icient să discut im două tendințe extreme, n-xisterte în stare pură în valorificarea moș- irii noastre literare, dar edificatoare pentru msul în care pot, nesupravegheate fiind dc tre cei chemați să înfăptuiascăyopera de va- rificare, să imnirgă întregul proces. Una este -dința de pozitivare, iar cealaltă, și ea de mult finită, se cunoaște su» numele de spiritul cri- rima dintre aceste tendințe a acționai :r.a tere în perioadele de afirmare a ur r uri ideatice — „scrieți băieți !“ a lui Heliade te un îndemn edificator — ori dimpotrivă, a ționat în perioadele foarte conservatoare. Cla. ismul francez de pildă. în etapa finală, a a- rmat drept valori creații care nu se prezen- ca atare decît prin conservarea înversu- tă a unor precepte dovedite cu timpul fa'i- Șontare. Cealaltă tendință, survenită in replică ță de prima, e un semn de maturitate și de chilibru. Operînd în virtutea spiritului critic imismul a produs o serie de corecții cui- laie care au favorizat făurirea limbii române iterar“ si apariția unei impresionante pleiade ic creatori numită astăzi „pleiada de aur". A- »ste două tendințe — cea de pozitivare și cea riticistă — funcționează însă nu numai la ni- elul unei întregi culturi și a unor întregi pe- ioade literare, ci ele pot fi întîlnite la nivele lin ce în ce mai reduse ca proporții, chiar n Mdrul aceleiași etape ori în privința receptării »nui singur autor. Așa de exemplu modernismul -omânesc a fost văzut de Ov. Densusianu, mai iles prin prisma tendinței de pozitivare, în p ce tradiționaliștii îl vedeau cu ochi critic, ici una dintre cele două părți nu intuia in ■e fel va înregistra timpul fenomenul moder- ust, dar fiecare se raporta la o serie de fac. pe care-i considera importanți tocmai in spectiva timpului, fiecare încerca să judece tru viitorul culturii și avea in vedere un tandard formativ al fenomenului. In imediata noastră contemporaneitate, carae- crizată printr-o serie impresionantă de edili: de alorificare, cele două tendințe pot fi încă dis- inse, atît cu referire la perioade mai vechi >ri mai noi ale literaturii române și universale, ît sj cu referire la diverși scriitori Socotim ă fiecare își are o îndreptățită justificare, e- •hilibrînd astfel dinamismul însusi al receptării. r RMi fi de adăugat, în cadrul unei discuți? atit de generale ca aceea de față, încă un sin- ur lucru care, deși inevitabil în judecata de ’aloare a receptorului comun, poate și trebuie ibiectivat în judecata avizata a istoricului lite- ar. Este vorba despre subiectivitatea recepto- ului. în virtutea ei aceasta poate respinge ceea e nu-i place și i se pare neavenit făcînd din gustul personal criteriul de apreciere. Cînd a- :est gust se însoțeșete cu autoritatea critică, rimejdia de falsificare a imaginii valorilor — cel puțin pentru amatorii neavizați — este i- inentă. Pentru că sînt negate astfel creații ri puncte de vedere diferite de gustul personal ar care. în ansamblul urni oroces. își pot găsi m rost bine definit. Pentru că. in timp ce crea- ia vehiculează sentimente, cultura vehiculează tpere care alcătuiesc marea diversitate a unui eisaj spiritual. S-ar putea exemplifica starea confuzie între aceste două statute diferite ale merei — din punctul de vedere al creatorului șl al culturii — prin recenta discuție stîmită in jurul interpretării romanelor lui Ivasiuc s: a lui Ivasiuc însuși. Cei care-1 apărau pe Iva .iuc în numele propriului lor gust literar nu puteau, evident înțelege din moment ce rus ul e personal și schimbător. în numele lui nu e roate afirma obiectivi a'ea valorii. Iar cei nare și-au propus să-1 discute pe Ivasiuc în registru obiectiv. folo«m(ț dec’ argumentele ;n inseci ale operei, dar si cele extrinseci, He plasare in contextul literar, ar trebui să ob- rve că, în cazul lui Ivasiuc, ca și lorlalți scriitori, receptarea diferă .enerație la alta, de la o epocă la tandru Ivasiuc e doar un exemplu al tuturor de la o alta. Me- al felului EI va ră- um se schimbă tipul de receptare. lîne în istoria literaturii, române dacă si ne ru că cititorii lor gînduri oi cei de azi cest lucru. îl vor simți alături de nrobrii- și sentimente și nu pentru că vrem ori nu vrem să impunem Ecaterina ȚARALUNGA pornind de la creangă Nic-a lui Ștefan a Petrei dâ semne ca s-ar trage la carte. Mama ii observă silința si nu intîrzie sâ întrevadă foloasele. In dis- cuția ment ce va urma inițiativa și deci primul argu- ei ii va aparține. Cartea, ii boscorodește vizibiie. Povestitorul nu s-ar mai spune ci ar spune, diminuindu-și timbrul personal și sfir- sind prin a relata, cît mai aproape de gradul zero al participării, niște istorii eventual antre- nante. Noi, firește, ne-am deplasa atenția de la urechea de cîrpă ea pe tata, nu-i un nărav prost. Nu degeaba a spus popa la biserică, în „Parimei”, că omul în- vățat înțelept va ti și pe cel neinvățat, slugă-1 va avea. Smaranda, fiica lui David Creangă din Pipirig, nu îndrăznește sau mai bine zis e des- tul de diplomată să nu-și prezinte pledoaria ca de la sine putere. Se știe femeie tară carte și simte că ..adevărul*' ei e poate prea îngust. Se grăbește de aceea să invoce o autoritate, să-și generalizeze adică punctul de vedere, li este la indemină cultura bisericeasca și nu scapă prile- jul să și-o aducă în sprijin, atît in debutul cit și ia finele „demonstrației". Dacă omul ei s-ar sili să-și facă un băiet popă, n-are să se ducă, poa- te, in fundul iadului. Și afară de aceasta, mama a mai căutat pe ia babele care trag pe fundul sitei 41 de bobi, pe la toți zodierii și cărturăsele și pe ia femeile bisericoase din sat. care iau băgat in cap că bă ietul o să petreacă între oameni mari. Acest ai ooilea argument — un resort deloc neglijab I al ahotniciei ei — nu intră in discuție, li<» pen- tru că Smaranda lui Ștefan a Petrei nu-1 sn- coate indeajuns de verosimil (deși depășește orizontul subiectiv al unui individ, el nu a- tmge lotuși un grad înalt de generalitate), fie, pur și simplu, pentru că i se pare superfluu. .Gura satului", i-u ale ei prejudecăți și clișee bâtăiorite de timp, nu-j nici pe departe un co - stiiuenl neglijabil al culturii (in Transilvania, de-ar fi să judecăm după Slavici bunăoară. narator la diegeză. Dar o asemenea deviere es- te aproape exclusă in marea proză românească — să fie Rebreanu o excepție ? —, cu atit mai mult in opera „artistului" Creangă Ar surveni, in plus, o schimbare a punctu- lui de vedere. între autor și Nică distanța nu-i morală. - vremea cînd hălăduia prin Humulești ea nu se putea teleagă, nu să „participe- efectiv. Romancierul român arareori acceptă o atare ipostază. Al treilea argument — decisiv — pornește de Ia bunicul David Creangă din Pipirig. Nu-i rău sa șiie și băietul oleacă de carte, numaidecît pentru popie, cum chitește mama. Să fie ci- -,-va de uit bou, încă nu este bine. Și apoi, din cărți culegi multă înțelepciune și, la dreptul vorbind, nu ești numai așa. o vacă de muls pentru fiecare. Bunicul, este lim- pede. polemizează subtil cu ginerele, deși dă de înțeles că o corectează pe fiică-sa Dacă învă- ;ura pare la prima vedere un dezastru finan- ar, ea își întoarce însutit paguba căci, vorba . ea !. cine n-are carte n-are parte. Bunicul, de fapt .are mai ales în vedere efec- tul terapeutic al cărții. EI. să nu fi știut a ceti, de mult ar fi înnebunit, cîte a avut pe capei lui. Insă deși iîde Viețile sfiniilor si vece atî'a Volumul Cartea de iarnă (Ed. Cartea românească, 1481) al iui Ion Mureșan se deschide cu o splen- didă și stranie poezie (de iarnă) intitulată Gla- sul, vestind tonul oracular, cu decupări crude de real al întregului volum, decupări ce amintesc pe alocuri — dar numai pe alocuri — unele teme și obsesii ale majorității poeților care au debutat după 1980. Mureșan are însă puterea de-a trans. cende aceste imagini, teme uzitate de toți. de a le ridica din sfera banalului cotidian în spațiul unui vizionarism ce atinge deseori granițele purei poe. zii. Citez: „Trecea glasul surorii singur prin in- căperi. Nu vorbesc în numele voluptății dar lu- crurile le ating / cum coapse de femeie aș ațin ge. Căci nu vom fi cruțați / în curînd vom avea viziunea unei păsări / deasupra unei mari grămezi de fructe. / / Trecea glasul surorii singur prin în căperi. / Acest tron întunecat în mijlocul planta ției iar poetul o ca un iaz vinat toamna — / pu. terea lui e departe de el". (Glasul). Acesta este „glasul" poeziei lui Ion Mureșan, glas pe care vor încerca să-1 adopte și mulți din cei care vor veni după el. Mulți vor căuta să-1 imite, vor prelua o parte din imagistica, din sintaxa întoarsă a frazei sale, dar prea puțini vor trece dincolo de imitație prea putini vor avea puterea să-1 asimileze. Secre- tul artistului e si secretul artei sale ; poate fi a. tins cu mina, dar nu poate fi pipăit, căci poetul t ca lin iaz vînăt toamna, puterea lui e departe de el. (Și totuși — măcar in paranteză — trebuie să spun că în poezia intîlnesc locurile comune, lui Ion Mureșan se „ticurile și tipicurile" încă măsura eu prestigiul cărților sfinte Al doilea argument, pe care-1 avansează tata, are in vedere „nivelul de jos" al verosimilului: realitatea socială. Tata se sprijină pe „exemple concrete" și nu catadicsește să-și conceptualiz. ■ opinia. Că va fi lesne cinătuit n-avem nici îndoială. Față cu perspectiva mamei, la un grac maxim de abstracție, moții ele lui sînt îngus- te, în limita strictă a ceea ce-i văd ochii. Ște- fan a Petrei știe prea bine că Nică-i ■ tigrs ■ de băiat, cobăit și leneș, de n-are păreche. Di- mineața, pină-1 scoli. îți stupești sufletul. Cum îl scoli, cere de-mîncare. Cît îi ițim prinde muș- te cu ceaslovul și toată ziulica bate pră ■.durT- după scăldat. în loc să pască cei cîrlani Și apoi, la ce i-ar folosi băietului cartea ? Oare Grigore a lui Petre Lucăi cin Hvmuk-.ii P? la ce școli a învățat dc >':■? a spune aHt-a atitea și zice . aleșilor tăi l .Doamne, multă răbdare Ale noastre sunt floare he pe lingă iele ce spune în cărți Smaranda, si eu atit mai mult soțul ei. va probabil imună la un e**- biHnulewni nescoliți dm -•piu readă că cetitul este _is~ la nunți ? Pare puțin paradoxal, dar citarea real nu-i defel eficientă. Tata însusi va fi primp::*. aceasta dm moment ce. înainte de a-și dezvolta astfel motivația face o încercare firavă de a se plasa ir. tărîmul „logicii" : dacă-ar fi sâ iasă toți învățați. n-ar mai ave cine să ne tragă ciu- botele. Gindirea abstractă nu-i cade însă la în_ demină și pilda coboară indată spre un nivel mai accesibil (n-ai auzit că unul cică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, și-a venit iacă?) pentru ca, în final ea să ajungă facto- logie curată. Apare o întrebare firească: cum de realitai“a „nemijlocită- nu are cistig imediat de cauză. Pricini ar fi mai multe, dar două ne interesează îndeosebi. întîi, ține de verosimilul țăranului lui Creangă să simuleze (dacă >iu cumva chiat aceasta-i este firea adevărată) o anume neștiin- ță. Nu_i vorba de vreo umilință socială, ci de una existențială. Omul își cunoaște nimicnicia, are grijă, altfel spus, să nu se întindă mai mult decît îi este plapuma. De aici acea tendință de a se retrage orecum din prim plan și de a-i lăsa pe altii să vorbească. Dacă ar fi sucit (în afara regulii), dacă ar tine morțiș să-si legifereze propria-i experiență s-ar acoperi de batjocură, ca omul cel leneș care cerea să i se înmoaie posmagii. Ir al doilea rînd. un compromis în favoarea realității obiective ar produce, în lanț, o schim- bare esențială de accent s-ar impieta altfel verosimilul discursului —, cu efecte ușor pre- inscripții căutat in respec' si sau, omului sirr.pl curma, pentru i se pare de neînțeles, lur- Lotman . i- nuvelâ d< CeȘov. Muiirii, în care limba semnal al trecerii d<* recep 1 =>bi- -uit. cotidian, la mesajul sacru. O țărancă as- ultă normal slujba, dar cind aude un cuvin: ir original «i deci n-i oriceoe despre ce e vor- ba. cade în genunchi, nu se mai poate slănini începe să plingă. Maurice Blanchot corner- : azâ in același sens un pasaj din Pentru cine bal clopotele de Hemingwav Rob-rt Jnrdan. e roul romanului, pronunță în mai multe limb cuvintele .acum", -moarte" si -război". Caută în ele forma sonoră care să-i exprime cel mai fidel presentimentul că războiul îl obligă acum să se confrunte cu moartea. Cel mai sugestiv i se pare, mereu, cuvîntul străin, mai adecvat ■ hiectului. mai concret. De parcă folosirea uzu- a’ă a unei expresii ar trivializa-o, ar despuia-o de ha,na ei ma°ică. X Dacă e întrebuințat frecvent, cuvîntul se de- sacralizează. Tolstoi pune în gura eroilor săi numeroase expresii se justifică prin trebuința de a introduce în roman umbre, mante închise Cuvîntul autohton est», rsi^îc vorbind, luminos ; cuvîntul străin este însă ’n- lunecat, M-am de firul rezistent la înțelegere îndepărtat mai nulin deeît s-ar crede demonstrație. Cartea laică — ma: mult decît cea bisericească, asimilată oarecum ori- zontului lor cultural — este un cuvint necu- noscut și deci ma»'c nentru tărani: bumuleș- teni Prezenta" ei in argument sanctifică orin contaminare întregul text al bunicului. aca ră reacția de accentare necondiționată a interlocu- torilor este verosimilă în cel mai înalt grad. Sorin PÂRVU numele trandafirului î ți amintești, desigur, cum este descrierea I în celebrul roman al lui Umberto Eco noap- ■ tea ..în care se intră fn labirint, se ivesc năiuciri ciudate și, cum se întîmplă în labirin- turi, se rătăcește". Biblioteca plină de miracu- loase surprize, ca și viața omului, avea un sis- tem propriu de aerisire prin deschiderea unor nise care permiteau menținerea unui anumit grad de umiditate a pergamentelor. Crăpăturile erau plasate în anumite unghiuri pentru ca. prin încrucișarea adierilor în nopțile cu vînt, să pro- ducă și sunete stranii de natură a îndepărta pe intruși. Schimbă, dacă vrei, labirintul cu desti- nul omului, iar pergamentele cu visele, ideile și sentimentele lui și vei obține imaginea se- cundă, cea din oglindă, a noastră, a tuturor. Căci nu totdeauna intrușii în biblioteca spiritu- lui sunt dezirabili, și nici sentimentele și vi- sele nu rămîn veșnic frăgezite de prospețime, închid ușa amintirilor, își sfîrși Marele Melan- colic succinta perorație. — Ba să n-o închizi deloc, cutezai eu. Silo- gismul rigid, prin gura lui Jorge, afirmă că bi- blioteca este dovada adevărului și a greșelii.... — Da, îsi reluă firul elocinței Marele Melan- colic, tînărul benedictin îl înfruntă pe bătrînul Guglielmo, exclamînd : ..Ce frumoasă e lumea si ce urîte sunt labirinturile ! — A i uitat ce-i răspunde maestrul înțelept ! Auzi-1 : „Ce frumoasă ar fi lumea dacă ar e- xista o regulă după care să cutreieri prin labi- rinturi !" — Nu, îmi despică temeritatea Marele Melan- colic cu tăișul negației vehemente. Nu există labirinturi frumoase, și lumea n-ar fi mai fru- moasă dacă ar hoinări prin ele. — Uite că mie-mi place să „hoinăresc" prin la- birinturile altora. „Flanarea" aceasta rnă bucu- ră încă din adolescență, de cînd am început să cutreier labirinturile Poeziei... — Care e „regula"? Care ți-au fost mijloace- le ? Cum ai pătruns ? mă ironiza Marele Me- lancolic, infigindu-mi fără milă în suflet tri- dentul interogației. — Nici o regulă ! Ci pur și simplu cu cele trei chei, pe care le-am găsit într-o peșteră a instinctului. — Și cum sunt, mă rog. cheile acestui „des- chide-te. Sesam" ? — Una de aur, alta de argint, a treia de-argi- lă. .. Din toate, însă, nu rămîn decît numele, asa cum din noi doar numele rămîne, dacă i-i dat să rămînă. ____ Vrei să sfîrșești ca Umberto Eco, în ultima filă" : „Stat roșa pristina nomine, nomine nuda tenemus" ? Haida-de ' răbfni .Marele Melanco- lic. Tu, in orice caz, nu vei „cădea în dumne- zeirea tăcută și nelocuită, unde nu există o- peră si nici imagine ! — Nu, nu voi cădea decît în propria mea ne- ființă, sub hlamida Poeziei, care îmi va menține esență si forma, și numele, doar numele, peste care Timpul va caligrafia numele altor aezi. Un Palimpsest „in nuce" — Dar dacă biblioteca va fi incendiată de Timp ? — Timpul nu incendiază. El nusa uitării. Cenușa aceasta îngroapă sub ce_ e vestigiul unui incendiu primordial, abia bănuit. Da, labirin- turile sunt seducătoare. Numai agnosticii, nu- mai scepticii și alții ejusdem farinae nu cred în ele. „Nu-i nici un tezaur / Sclipirile mint.../ O, cheia de aur / în ușa de-argint ! ' Păduri — labirint / Nu-i nici un centaur... / O, cheia de-argint / în. usa de aur ! / Doar clipa senilă E grea de trecut. . / O, cheia de-argilă / în ușa de lut! — Vezi să nu încurci cheile, mai ales la ieși- rea din labirint. .. — Las ușile descuiate. Firul Ariadnei îl am. ochii încă mă mai ajută... Trandafirul luminii, alături de nume, încă își mai păstrează mireas- ma. Nicolae ȚAȚOMIR celor din generația *89. Anumite sintagme cari- —- întilnite prea des în ultima vreme, și încă la mulți poeți, unii aparținind altor promoții — devin ne- plăcute auzului, zgîrie urechea cititorului. Formu- lări precum : „cît despre" — după care urmează de obicei două puncte și enumerarea unor o- biecte sau calități sau senzații — „aceasta des- pre", „despre felul cum", „apoi gîndul la", „apoi gindul că", „așadar", „estimp", etc.. sintagme-ticuri pe cerc le întîlnesti nu numai la Mureșan. ci și la Marta Petreu, Ia Petru Romosan și mulți alții si c»r- fie ca .."lașul" poetului să nu se audă decît stins in Megalopolis). Ion Mureșan nu abuzează însă de aceste procedee, de aceste artificii dc stil. Poemul său e ca o ghilotină, poezia — ca o sen- tință, ca o- condamnare Ia moarte, rostită din gura unui condamnat. Poetul iși rotește „ochii uscațl ca lemnele unui copac trăsnit" peste capetele mulți- mii livide ce așteaptă să audă glasul său. Vor- bește din groapă cu lei, din „cariera de piatră de la nordul orașului", „Oraș in care dacă ajungi, vei vedea cum se deschid obloanele și cum, femeile aruncă in stradă aripile de îngeri rămase de la masa de seară". „Am văzut — zice poetul — la pe- trecere ochi mai roșeați decît blana unei vulpi — aceasta despre flecăreala femeilor aceasta des- pre despre flecăreala femeilor — rău nu vă fac adevăr nu vă spun / ci îmi port boala : poemul acesta / ca un măr acru în gură". Poemul este dur, aspru ca un vin coclit. Poe- zia, zcle stau fără înmiită date cu in fața piele / sărut uneori pudrate și bu_ de piele, cu venele . var. Ion Mureșan este un cinic •eu Crezului poetic ca în fața unei femei ce își pudrează venele, iar dacă o cu ce sînt cu mai presus / decît mă- celarul ce după închiderea prăvăliei plîngînd își / îngroapă fața in hălcilc de carne / care i-au rămas nevindute". (înălțarea la cer). Comparațiile sînt largi, poemul se derulează la început lent, apoi din ce în ce mai repede. Capătă un aer ireal, de ca- rusel in mișcare. Versurile se învîrt în jurul unui punct fix, cînd mai aproape, cînd mai departe de centru. Și odată cu ele se învîrt bucăți desprinse dintr-o realitate ciudată : cîini roșeați, picioare de cal, „vecini îngropați pînă la brîu în făină de lemn", „soldați cu nărui alb picptănîndu-sc în fe- restrele mici ale băii comunale", nuntași care cîn- tâ la urechile unor păpuși de hîrtîe. „Buchețel de trandafiri ești tu iubita mea, / buchețel parfumat de trandafiri", uriașe urechi de cîrpă etc., etc. Fiecare ciclu al Cărții de iarnă (cartea lui Ion Mureșan cuprinde trei părți și o addendă — poe- muj Izgonirea din poezie) se deschide cu un poem despre poezie, cu cîte o ars poetica. Prima parte se deschide cu poezia Glasul, despre care am vor- bit la începutul acestui articol. Partea a doua, cu Poemul despre poezie: „Toată viața am adunat cirpe — zice poetul — să-mi fac o sperietoare". Decodificînd poezia, am putea spune : Toată viața am adunat cuvinte să îac (construiesc) un poem Citez in continuare : „îmi amintesc zilele in care ascuns sub pat îmi desăvârșeam lucrarea / grăma da de pantofi vechi pe care îmi rezemam uneori capul cînd adormeam / iar acum cînd e gata noap- te de noapte sting lumina și numai băniiind-o a- colo / incep să urlu de spaimă". Poemul apare aici ca un lucru cumplit, de coșmar ; prezența lui pro- voacă groază creatorului „Sting lumina și numai bănunind-o (bănuindu-1) acolo încep să urlu de spaimă". Deci lumina este stinsă intenționat de crcatorul.artist pentru a simți groaza în fața crea- ției sale și a trăi-o din plin. Artistul nu-și abando- nează teribila sa plăsmuire de cîrpă, ci se culcă, în întuneric, în preajma ei. Imaginea sperietorii (a păpușii de cîrpă sau de pîine) revine și în altă parte : „La 1? ani am avut ideea unui poem : / statuia poetului sculptată în- tr-0 stincă de piine, spinzurată cu un ștreang / dc poarta unei fabrici ; îndrăgostiți! scrijelesc cu bri. ceagu.l pe pieptul poetului : GII1TA MONY = IUBIRE". Autoportret la tinerețe — cu care începe par- tea a doua a cărții este tot un fel de ars poetica : „Trebuie tată să rămîi între lucruri utile / eu voi pleca cu nebunii pe malurile rîului la cules de podbal". Volumul se încheie cu Addenda sau Iz- gonirea din poezie. Și acesta este tot un poem des- pre poezie. Unii i-au reproșat lui Ion Mureșan că volumul său este inegal, alții că scrie puțin. Un lucrule spun • Cine a scris va mai scrie, din vin care au va mai bea ! Acelor și cine a băut poeți și critici intenția de a împinge în conul de umbră pe unii dintre poeții tineri risipiți prin pro- vincii, le zic : „Posteritatea nu are timp să revi- zuiască, iar frumusețea nu stinjenește vinzările", aveți grijă deci pe cine înălțați căci acum cînd „soarele răsare deasupra măcelăriei / și-i de ace- eași culoare cu pintecele peștelui oceanic / la fel de bine auzi cu ureche din carne de șold / cît cu urechea din carne de cap“. Nichita DANILOV 13 __ Convorbiri literare vocația totalitătii Dramaturg, romancier, critic și istoric al artei cinematografice, critic de teatru, eseist în- cercat în mai toate domeniile culturii, pole- mist agitat și nevos. Ștefan Oprea a publicat, pi- nă acum, șapte sau opt cărți care, consacrîndu-1, nu reflectă, totuși, întreaga sa activitate scriitori- cească. Exceptînd romanele (Procesul manechine- lor, 1975 și Plus sau minus infinitul, 1978) precum și volumele de teatru (Balansoar pentru maimuțe, 1972 și Căderea păsării de seară. 1981), roprezen- tînd, prin natura genurilor abordate, creații cu statut închis, în cuprinsul culegerilor dedicate fil- mului (Statui de celuloid, 1972, Filmul, vocație și rutină, 1974) și al celui destinat criticii teatrale Thalia, 1979, Dioramc autorul ar fi putut, cinemato- selectiv. (Dialoguri cu grafice, 1981), să includă o mie de articole noastre literare, dintr-un dispreț bună parte din cele peste o răspîndite în paginile revistelor Parcimonios cu sine, ori, poate, agresiv pentru tot ce nu e bine si sistematic organizat. Ștefan Oprea își privește scrisul la imperfect, cugetind (așezat și gospodă- rește) la faptul că această’ formă a conjugării ver- belor — imperfectul — exprimă dilatarea timpului si dreptul la continuitate a acțiunii întreprinsă de subiect. Este starea elegantă a modestiei și, deo- potrivă. semnul, lipsit de ostentație, prin care ci- neva se știe superior. De altfel, trebuie să spun că autorul Statuilor de celuloid și-a făcut debutul li- terar cu poezii, semnate Șt. O. Mugur și apărute în ziarul „Flacăra lașului" sau în paginile revistei „lașul literar" de altădată. Piesele (Constelația ur- sului, Dubla dispariție a Martei N., Regele și Yan- keul ș.a.) au fost reprezentate pe scenele mai mul- tor teatre din țară, astfel îneît dramaturgul, ro- mancierul, cineastul și teatrologul, amalgamați în structura încordată de dinamism a lui Ștefan O prea, își reclamă exploziile oazelor de lirism în verbul poeziei de tinerețe a scriitorului Rotunji- rea. în acest mod. a unei personalități artistice re. flectă nu atît simplul rezultat al determinărilor sociale si al implicațiilor profesiei, cît. mai ales, îndîrjirea eului creator de a-și ordona destinul. O aspră disciplină a muncii, o anume libertate a spiritului, iradiind din conștiința trudei și a nu- meroaselor renunțări erează argumentele dinții și, fâră-ndoială cele mai solide, cînd e vorba de îm- plinire Ștefan Oprea a rămas un țăran sănătos și lucid : el