autograf NICOLAE LABIȘ Ibucovincnc INEDIT Orația anilor ce vin DECEMBRIE 1986 Trăind într-o lume înțeleasă Aproape că nici n-ar fi omenesc să gîndești desfășurarea unei civi- lizații, a unei culturi, intr-un spațiu măcinat de tensiuni și conflicte. E- xistțnța creației intr-un asemenea climat ar fi de neconceput. Pentru că omul, atunci cînd tre- ce conștient prin viață, prin pro- pria viață și prin cea a semenilor săi, prin viața patriei sale și prin cea a poporului său, cind trece prin viața istoriei, nu poate da un alt înțeles lucrărilor sale decît înțelesul creației. El poate să ceară, are dreptul să ceară, în numele acestei conștiințe, să fie primit în cele mai de sus încăperi ale demnității, să privească spre toate depărtările speranțelor sale, să cuprindă cu ochii cele mai neașteptate reliefuri ale spiritului, să rîvnească la cele mai îndrăznețe izbinzi, să proiecteze cele mai cu- tezătoare victorii. Aproape că nici să fie altfel, cînd nu se justifică, în decît prin creație. n-ar fi omenesc existența însăși ultima instanță, prin acea însu- șire a vieții, a realității, a puterii de transformare, cînd viața cu toa- te ale ei devine în întregime efort și voință; cînd în oglinzile mari ale timpului se reflectă — într-o perfectă sublimare — doar flăcări- le devenirii ; cînd trăirea nu mai apare ca simplu exercițiu, ci ia for- ma ideii asumate, a atitudinii; cînd se adună în toate faptele nu numai istoria propriei ființe, ci istoria ve- che și nouă a întregului, cerînd și educînd rostirea, așezînd omul pe făgașul creației durabile ; așezînd omul în cultură, arătîndu-i dimen- siunile adevărate ale prezenței sale Cerul este înstelat și parcă văd Toate ferestrele satelor țării Pîlpîind din ce în ce mai apropiate Și din ce în ce mai mari. EDITATE IN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA Iată, eu sînt cel așteptat de tine. Am bătut la poarta pămintului viu ; Apropie-te și deschide-mi bolțile alpine, Lumina să cadă in extaz purpuriu. Țară din vis, făclie și rug necuprins Curgind prin a vremilor vale, Ca pe-un lujer de floare de-abia te-am atins Și-am aprins amfore-n luturile tale. Dragostea — foc intre pămînt și albastru înalt, Miracol al seminței din care toate aici se ivesc Suflet al lumii decît toate cele de pe lume mai cald, Miracol al suflării de grai românesc. Imaculata răsuflare-a ninsorilor Aburește cu cîntec numele-ți sfînt, Țara-grădină și lăcaș al condorilor, In care intrăm pe sub arc de Cuvînt. Ion PRELIPCEANU în lume, identitatea și acestei identități, față trebui să nutrească o biție : cea creatoare. Trăind într-o lume profunzimea de care va singură am- înțeleasă, a- proape că nici n-ai putea înțelege cît timp s-a irosit în războaiele a cestei planete, cîtă istorie neconsu- mată s-a stratificat în vîrsta pî- mîntului, cîte cetăți s-au zidit și s-au pustiit fără noimă, cîte civ‘ lizații au fost îngropate, cîtă pu ezie nu s-a putut naște ! Trăind într-o lume înțeleasă, nu e suficientă conștiința acestei neli- niști, nu sînt de-ajuns de convingă- toare teoriile și bunele intenții, fă- ră o sistematică educație interioară. A te retrage din victoriile mărun- te, din faptul efemer, din fals și a- utoamăgire și a-ți cunoaște măsura, toate Ia un loc pot însemna mai mult decît cucerirea unui conținut, iar drumul curajos prin propria durere e în stare să ofere mai mul tă experiență decît toate întîmplă- rile pămintului. Fără acest fel de educație, prin care se ajunge la conștiința dreap- tă a valorii, omul ar împietri în cumințenia sticloasă și fără temei a afirmației goale, a acelui auto- matism ridicol de marionetă, mî- nuind bogății de împrumut. Aproape că nici nu s-ar putea i- magina că omul, cunoscînd toate a cestea, continuă să creadă în arme și superrăzboaie, într-o astfel de pu- Nu mai știu cît trecuse de la lec- tura ciclului de reportaje „Bis- trița, apă vioară..." de George Sidorovici, dar îmi amintesc că, peste Puzdra, în drum spre Broș- teni, am redescoperit în memorie melancolia autorului stîrnită de „momentul acela fatal", aproape pe atunci, al despărțirii ireversi- bile de plute. Călătoria mea avea loc într-o vreme în care nu nu- mai plutele, dar și cel care rostise, cu o undă de tristețe, mas bun, aparțineau de acum nor zile fără întoarcere. Așa apariția plutei, pe Bistrița, ie ră- u- că la scurt răstimp de la insinuarea gîn- dului evocator, m-a umplut de un soi de neliniște și de bucurie A PRIVI REPORTERUL erodată de întrebări. Am cercetat în jur. Nu era nimeni, în afară de mine, pe mal, și de silueta plu- tașului singuratic, pe apă. Am is- codit puțin mai tirziu în comună, dar oamenii ridicau șovăitor din umeri și tăceau ușor absenți. Am refuzat explicația îr.timplării, am încercat chiar să uit întîmplarea; dar ea s-a supus legilor sale, m-a căutat stăruitor și m-a găsit la o proaspăta reîntîlnire cu eroii re- portajelor lui George Sidorovici. Un fost cioban, forestier acum, tere prin care se poate despărți menirea sa cu bună știință și stăpînească, în schimb, imense ritorii de pustiu. Victoriile, desigur, vor fi cele timpului care lucrează în odăile de te- ale se- crete din ființa noastră conștientă. Vor fi acolo, temeinic așezate, sen- sul etic, sensul moral, sensul poli- tic, sensul uman — dimensiuni cro- ite după statura interioară a liber- tății — conturînd o putere deasu- pra tuturor puterilor; cea a crea- ției și valorii. Victor URSAN E ora cînd peste toți munții S-a lăsat somnul albastru al iernii E ora cind peste toate cîmpiile Sună crivățul aspru. E ora cînd prin toate satele Răsună clopoțeii plugușoarelor Și cînd în toate marile orașe Sclipesc brazi darnici, încărcați cu lumini E ora Ia care îmi retrăiesc copilăria Adusă in odaie de acești clopoței argintii. Tata era dus în război, Eram mic, cred că de vîrsta surorii mai mici, O cetină cu două luminări Și cu hîrtie colorată Vestea c-a nlai trecut un an. Toate ferestrele satului erau întunecate. Satul întreg părea mort. Cînd deodată s-a auzit indepărtat Stingher, sfîșietor de stingher Sunetul clopoțelului Murind și reînviind pe trimbele vîntului. Vibrarea metalului moale Strîns între palme mici și înghețate. Părea un hohot slab de rîs Al unui copil bolnav care se bucură de ceva. V'intul și-a oprit zbuciumul, Cîinii și-au înecat larma — Tot satul a ascultat clinchetul Și-n orice casă vîslea gindul trist Că cineva drag nu poate să audă Clinchetul stingher, sfîșietor de stingher Și poate niciodată n-o să-l mai audă. Să mulțumim celor care prima dată în loc de „sculați, sculați, boieri mari" Au intonat colindul roșu ..Sculați, condamnați ai pămintului" Nu vi se preface vinul în singe ? Colindul acesta se învîrtește Trecind ca un viscol fierbinte Deasupra mormintelor acelora Ce-au jinduit de mult acest colind Și stinge candelele din cavouri aurite în care cămașa otrăvitoare a tiraniei se agită. E ceasul îngrijoratei convorbiri Cu conștiința precum o umbră străină Lunecînd pe un ecran sau dintr-o oglindă, în noaptea asta soru-mea ascultă cu ochii măriți Clopoțeii ce-și cern peste văi ninsorile melodioase Mii si mii de copii ascultă și cîntă... purtînd în suflet o bibliotecă pe care n-ar fi putut-o transporta în munți nici cu un uriaș car tras de boi, povestește, seară de seară, tovarășilor săi de trudă, carte du- pă carte. Un alt lucrător al pă- uurilor depărtate coboară in fie- care sîmbătă, la Cimpulung, să-și vadă nevasta, pînă vine ziua in care oboseala e prea puternică, renunță și amină săptăminala bu- curie pentru altădată. Dar. sosește duminica, li pare rău și porneș- te la drum. Soața însă Tiu e a- casă. îngrijorată, suise spre pă- duri să-l caute. Asemeni vulpii care își roade laba înhățată de dinții capcanei și fuge apoi în libertate, un forestier, cu picio- rul prins sub un buștean și-1 taie cu securea ca să scape de o în- spâimîntătoare prăvălite de trun- chiuri. Un șef de atelier mecanic, a cărui soție, bibliotecara clubu- lui, este „prizoniera" copilului a- bia născut, își petrece puținul timp liber ținîndu-i locul și trimițînd spre „cabanele forestiere din munți pachete de cărți : pe Creangă, pe Hogaș, pc Sadoveanu". Bărbați, mai ales bărbați „extraordinari, vi- sători incorigibili pentru care ni- mic nu e imposibil", chiar dacă „sînt nevoiți să-și coasă singuri nasturii și tot singuri să-și întoc- mească enormele mămăligi rugi- (continuare în pag. IV) Doina CERNICA Spre oameni și locuri 13 temerari din 5 județe, iubi- tori de drum, munte și- oameni s-au încumetat la o călătorie cu pasul dc la Miclăușeni la Scorni- cești, prin Gheorghe-Gheorghiu Dej, Tîrgu Secuiesc, Brașov, Si- biu. Păltiniș, Munții Lotrului, Rîm- nicu Vîlcea. Ei aparțin Clubului C.E.P.I.S., înființat de centrul u- niversitar Iași, condus și. organizat de profesorul Gheorghe Mihai, doc- tor în filozofie și veteran al mer- sului pe jos. Ei bine, atunci cînd, după parcur- gerea a sute de kilometri, îți tragi sufletul în timpul unui mirific po- pas, nu poți gindi decît că întreaga lume se acoperă de formele armo- niei. Am poposit pe marginea u- nui rîu sprinten și cristalin Oituzul, am mers încăpăținați a- tunci cînd canicula acestui august părea insuportabilă, am rîs și am cîntat cînd ne-a plouat strașnic la ieșirea din Tîrgu Secuiesc, am alergat prin ploaia de vară, sim- țindu-nc tineri și curați, ureînd spre Păltiniș. încurajați de crepus- cul am încercat serpentinele în pantă spre cei 1800 de metri. Trep- tat. peisajul domol al fînețelor, cu pădurea de brad și munții doar fundal, a fost schimbat cu însăși perdeaua întunecată și fremătind de cetină. Aerul încărcat de miros de rășină năvălea pur și simplu în pienturilc noastre ; o uimire a întregQlui organism ne-a făcut să ne oprim și să răsuflăm adine, cu nesaț și-ndestulare de aer. O bucurie autotcuprinzătoarc, is- cată de natura însăși, ne copleșea pe-ncet. lată-nc în Păltiniș ! Un drum mereu ascendent. Ne regru- păm in fața bibliotecii din sta- țiune, ne numărăm cînd, chiar io fața noastră, se oprește Constan- tin Noica, însoțit de Sorin Vieru, Radu Bercea, traducătorul „L’pa- nișadelor" și de alți cîțiva prie- teni. Simțim acrul rarefiat al înăl- țimilor ; profesorul Mihai Gheor- ghe, Ia fel de bucuros ca noi toți, ne prezintă pe fiecare, povestește despre acțiunea noastră care pare de necrezut interlocutorilor. Drept răsplată a cutezanței sîntem in- vitați la „un bal de idei". Ce alt- ceva am fi putut dori mai mult?! Ne instalăm înfrigurați corturi- le ; sîntem nerăbdători și emoțio- nați. Deși ni se părea că ne a- flăm frînți de oboseală si flămînzi, ne descoperim perfect refăcuți : ne așteaptă Constantin Noica ! Seara potecile. a cuorirs înconjurul și d-umuoarele stațiunii sporesc în farmec. Ajungem la lila amfitrionului nostru și ne in- stalăm cum putem în cămăruța o- bișnuită, inghesuindti-ne solidari unii in alții, ținindu-ne răsufla- rea, ca înaintea tuturor evenimen- telor semnificative. Percepem a- fectiv totul. Iată-1 : un om bun și blajin, ai cărui ochi licăresc vii și veseli, ale cărui vorbe au întot- deauna o bogăție semantică deo- sebită, legîndu-se, mai întotdeauna, în aforisme. Trec orele călătorind în lumea inefabilă a ideilor. Ne oprim Ia filozofi, logicieni, siste- me filozofice si logice, oscilăm in- tre certitudini și anticipări ale u- nui viitor dorit intens pașnic, în care logica lui Ares să fie defini- tiv înlocuită de logica lui Ker- mes. Vorbim despre Socrate și Platon și ne înălțăm în final prin si despre Eminescu : poezii inedite citite cu sufletul aproape dc tot ce a fost Eminescu ; atunci, închi- zînd o clipă ochii, am simțit din nou prospețimea ploii ce mă inun- dase cu adîncă sete de viață, mi- reasma finului strîns în căpițe, i- maginca dealurilor luminate de soarele tot mai aproape, șerpuirea sub tălpi a serpentinelor tăiate în munte, oile vegheate de cîinii alb- imaculați, siluetele ciobanilor în- văluite în doine. Ne despărțim. Păstrăm încă în auz vocea nuan- țată și tonul plăcut al rostirii sa- le. Sîntem copleșiți și ne întoar- cem la corturi, rătăcind pe cele mai ocolite drumeaguri, furați de propriile noastre reflecții. E prea de farmec plină noaptea asta ; șî stelele sînt atît de aproape! Dimineață sîntem invitați din nou, înainte de plecarea în mun- te, spre inima Lotrului. Ne strin- gem corturile, ne cumpănim ruc- sacii și pornim. Punctualitatea domniei sale ne întărește convin- gerea asupra calității oamenilor. Solicităm o fotografie : „Dar, nu aveți, memorie... dragii mei?" Și totuși, poate descumpănirea noas- tră l-a făcut să accepte, cu con- diția de a nu fi plasat în centru. Apoi a dat mina cu fiecare și ne-a urat drum bun. Am fost invitați să revenim, oricînd vom fi în preajma Sibiului. Plecăm cu multă încredere șî parcă totul e mai ușor, mai fru- mos, mai bun, cu sensuri mai bo- gate, neașteptate. La revedere. Constantin Noica! Michaela 'Adriana SALCEANU Cronica literară George Sidorovici a fost unul dintre ultimii martori autentici ai existenței lumii arhaice romanești, ai miraculoasei ei supraviețuiri pînă in miezul veacului nostru, a avut acest rar priviiegiu fiindcă ii era cunoscută calea de acces că- tre purtătorii unui străvechi mod de a gîndi existența ; căci, este limpede, această lume nu mai e- xistâ azi decit ca vestigii de men- talitate, aflate, in mod fatal, în stadiul unui inexorabil declin. Me- ritul lui este de a nu-i fi forțat porțile, și de a nu fi încercat să o cunoască prin mijloace care sa o lezeze in vreun fel. Intr-una din prozele sale — Dalbul pribeag — un personaj, cercetător la un in- stitut de etnografie, exclamă as- cultind un bocet : „Sînt fragmen- te degradate". Constatarea, chiar dacă-i corectă, exprima inaderen- ța totala la ritual, la lumea care ii pastreaza ; G.S. n-a comis acest sacrilegiu. Și nici nu s-a apropiat de purtătorii mentalității arhaice cu insolența involuntară a turistu- lui amator de spectacol sau de senzații tari. In altă povestire, Re- zema ți de năluci, un reporter este întîmpinat de bătrînul cabanier („caimanul"), care se considera „tata munților", cu cuvintele : „Cine naiba te-o adus ? N-avem nevoie de oaspeți". Așa e ; lumea arhaică nu mai poate avea oas- peți ci doar intruși. Orice apari- ție din afară macină ceva din edi- ficiul ei, și așa erodat. Lumea mo- dernă acționează asupra celei vechi ca vinturile asupra stinci- lor din inaltul munților : pe ne- simțite le șterge de pe fața pă- mintului, dar, mai înainte, le mo- ‘ delează in forme stranii : de om, de animal, de sfinx. In acest mediu intruziunea nu este cu putință ; accesul este posibil numai cu condiția să-i aparții funciar. Un alt personaj din Dalbul pribeag renunță la identitatea de om al lumii moderne pentru a se inte- gra mediului pe care îl cerceta Dar, la el, nu e trecere dintr-o lume în alta ci fibra sufletească îi era arhaică fără să știe. Ță- răncii cu care se unește — o bo- citoare — îi spune : „ne-am potri- vit ca-ntr-un trup de cintec". De- sigur, este singura cale de acces către lumea arhaică : integrarea în spiritualitatea ei, acreditarea ei din lăuntru. Acest adevăr l-a in- tuit G.S., de fapt, aceasta este in susirea care i-a servit pentru a înțelege miezul incoruptibil al stră- vechimii. întrebarea pe care tre- buie să ne-o punem rămîne : < u ce s-a legitimat în fața ei, ce poa- te produce comunicarea între a- ceste două entități ? Firește, voca- „De cîteva veacuri, într-un ți- nut mioritic, se arată lumii o car- te în piatră, cu slovele în ima- gini..." Așa începe, cu o prefață la fel de luminoasă ca și tema, o nouă carte despre Voroneț, apăru- tă în seria de prestigiu care pre- zintă unui public larg monumen- tele din cuprinsul Moldovei. O în- treagă literatură o precede, iar marile enciclopedii și. lexicoane de specialitate poartă demult prin lu- me această vocabulă devenită sim- bol al creativității noastre. în- făptuire artistică dintre cele mai alese, in care arhitectura și pic- tura se îngemănează admirabil, a- ceastă ctitorie a lui Ștefan cel Ma re (1488) continuă un mai vechi lăcaș de evlavie și nu e probabil o întîmplare faptul că i-a fost desemnat ca patron un sfint mili- tar. intr-o vreme cind țara făcea încă mari eforturi defensive, iar ridicarea unui asemenea lăcaș ți- nea de un program, cum și ob- servă judicios prefațatorul, dr. Teoctist Arăpaș. Construit în gra- bă, din primăvară pină în toam- nă, cu meșteri din partea locului, ția de scriitor ; artistul este, obli- gatoriu, creator de ficțiune (ca literatură) ; lumea străveche o a- creditează în diversele ei iposta- ze (fabulos, fantastic, miraculos), îi conferă prerogativele firescului Dacă miracolul ar fi cu putință. Omul modern s-ar minuna in fața lui ; scos din mediul său, omul arhaic, după un moment de ui mire, ar găsi o explicație „minu- nilor" tehnicii, bineînțeles, în altă ordine decît cea rațională, știin- țifica. G.S. posedă puterea de a disloca realul și de a-1 înlocui cu imagi- narul ; iată o mărturie dintr-un reportaj al Său : „La șesuri, pen- tru prima oară în itinerariul lor zbuciumat, apele Bistriței reflectă, cu o nesfîrșită uimire, lumina becurilor electrice. Cind ajunge JOCUL ALB noaptea la Șesuri, Bistrița, (...) se oprește o clipă in loc. vrăjită de strălucirea acestor fructe miracu- loase, atirnate in arbori nevăzuți (...) Fantezia ei se aprinde și poale că începe să bănuie, înfiorata de neliniști, marile furtuni electrice ce dorm de veacuri in răcoarea undelor sale-, (s.n.). Scriitorul se intîlnește cu lumea arhaică in ha- rul de a plăsmui ficțiuni și de a crede in ele. Rezemați de năluci, povestirea cu care se deschide volumul Pă- durea de dincolo, este parabola uneia dintre primele funcții cu care omul a investit arta : să-l a pere de puterile dezlănțuite ale cerului și ale pămîntului, să-l pro- tejeze, prin imaginar, de real. Es- te. de fapt, unul din primele lut acte de demiurgie și de demnitate, această luare in stăpinire a lumii prin spirit în proza lui G.S. un grup de oameni ai muntelui se a- pără de un uragan năprasnic, care dezrădăcinează pădurile, cu pu- terea poveștilor : „Să ne spunem povesti (...). Poveștile au să ne murit Bădia. Pe drum s-a lăsa*' frigul. Cînd am ajuns în Suceava, a început să ningă. Pe 10 decem- brie a nins mult și s-au pus tro- iene. Vasile ANDRU Prinț de Poemă Română Iată cum vine viscolul de lumină • Și cum grăbește, ca o minune, spre Putna, Dinspre Mălini și dinspre Poiana Mărului venind, Și Nicolae, el, Labiș, tronează Pe-un nor in odăjdii de toamnă Purtind pe inimă floarea cea rară a ideii. Și clopotele Putnei au frrins a bate singure Ca-n așteptarea unui Prinț de Poemă Română. Și iată pădurile, iată-le murmurînd Și bucurindu-se, in geamătul lor hohotit: Intr-o clipă fi-va cu ele, ca pină acum, Ca și de aici incolo și pentru totdeauna cu ele, Ocrotind floarea ideii De pe inima Prințului de Poemă Română. Florin BRATU Ca-n vremuri de demult Ne-am strîns la vatra lunii : Mestecenii și brazii Și-nmiresmații tei, Și noi cei mai in virstă dintre ei. Și-a fost un sfat de rouă Despre-nfloriri și despre Culorile-n țesuturi Și zorii cind ca mirii 1 și potrivesc ivirea Pe strunele uimirii. Dar mai cu seamă despre Acele pănurl albe, Mai albe decît pomii Din zumzetul livezii Și despre pănuri negre -— Sfat carpatic — Lui George Sidorovici Atît de căutate Prin satele de munte Pentru culoarea lor De înnoptate peșteri carpatine. Și despre ălte pănuri Subțiri și purpurii îngropate-n traiste De sărbători străbune. Și auzeam cum pive Cu bubuiri străbune Din alte veacuri, parcă Treceau în greu galop Pe bistrițe albastre Pin dincolo de cerul Bătrînului Prislop. 0 zi de april ' (După Reiner Maria Rilke) Răsuflă pădurea din nou. Pentru umerii noștri prea greu. Gureșe ciocîrlii ceru-l ridică în slăvi ; Șl ziua o mai zărim prin frunziș de dumbrăvi. Dar după lungi interludii ploioase, Ca auru-s clipele. Din cale, sfioase Zbătindu-se aripele, răni deschise in ziduri, fereștile fug, cuprinse de friguri. E liniște-apoi. Chiar ploaia picură-agale pe luciul pavajelor întunecate, din preajmă, sorb zvonurile toate tufanii-ncărcați de cristale. George SIDOROVICI De rouă era noaptea. Iar arborii mai tineri, Dormeau. Și adormise Șl tei lingă mesteacăn. Amestecați prin vise. Doar brazii n-aveau somn. Ne tot vorbeau in stihuri Cu depărtări de ape. Cînd mai departe parcă Și iar cind mai aproape. Și-i ascultam. Și-n gînduri. Cu brazii împreună, Cintam aceleași stihuri Sub adieri de lună. Teofil DLMBRAVEANU Desen de Ion Carp FLUERICI Nicolae Labiș sau despre întâmplarea de-a rămîne mereu mai tînăr decît noi Fiind decembrie în după-amiază s-a făcut atita iarnă incit întâmplarea bate cu degete lungi in fereastra melancoliei noastre care s-a aburit și oare spiritul se-ntrupează atît incit numai proiectele să-l mai cuprindă ? Deci, fiind decembrie in după-amiază strada se deschide sub ochiul cavalerului rătăcitor în timp ce speranța cade ca o pecete pe un ideal; in timp ce în piața publică cineva plînge de fericire ; în timp ce altcineva repară decorul șoptind în barbă cui trebuiau toate astea, cui să se plângă și el cînd o mînă împrăștie zăpada de pe amintiri în timp ce era decembrie în după-amiază și iată pinzele timpului sînt înlocuite licitația crește și numai chemarea separă lumina de-ntuneric, pămîntul de ape și-un cîntec ce se scrie-n absența ( învinșilor din dragoste și totuși pe firul de ceară — între timp zorii coborau în calendare 22 decembrie — oracolul pronunță destinul prin cuvintele limbii vorbite la puterea primelor iubiri. Constantin CERNICA HI — Pagini bucovinene PIERRE MOUSTIERS (Franța) O filosofic de paiață FRAGMENT Bunii de o parte, răii de cea- laltă. Primii trebuie să-i conver- tească pe ceilalți, fie prin catehism, fie prin forță. înainte de orice, trebuie evitată cultivarea nuanțe- lor, invocarea rațiunii. Combati- vitatea ar suferi. Așa pretinde morala politică, această otravă la modă. Doar că, prin reacție, se ridică împotriva oricărei morale de or- din privat, împotriva „moralei-mo- rală". Nu mai tolerează bariera dintre bine și rău. „E interzis să interzici" scrie pe toate zidurile. Polițistul e taxat de imbecil, hoțul de apariție aspectuoasă și simpa- tică, un fel de Asterix care ridi- culizează dreptul roman. E filoso- fia Paiaței, luată punct cu punct și, ca să zicem așa, încarnată. In această optică de teatru infantil, asasinul devine favoritul publicu- lui. El se supune pulsurilor care ne forțează indulgența. Cel care ajunge la gradul de abjecție al ac- tului său are dreptul la înțelege- rea noastră. In orice caz, și în principiu, cel ce sare gardul legii e simpatic. Regăsim aici ecuația maniheistă inversată : cei buni sînt nelegiuiți, cei răi reprezintă legea. Nu prea demult, la cinema, vir- tutea avea reputație bună. Șe- riful cu ochii albaștri, stimulat de o logodnică angelică, triumfa a- supra brutelor. Astăzi, gangsterul e cel cu ochii albaștri, în vreme ce polițistul privește cruciș și u- zează de procedeele cele mai o- dioase. Virtutea și-a schimbat nu- mele și tabăra. Sălășluiește în go- lan și se numește dezinvoltură. Băiatul rău nu e niciodată mes- chin. Generos și candid în inti- mitate, el se p-oate dovedi cinic sau feroce atunci cînd societatea îl vînează. Și chiar în acest caz, cruzimea sa nu uită niciodată să fie seducătoare, pentru că ea mer- ge mînă-în-mînă cu senzualitatea cea mai adîncă, și asta atrage pa- sionata atenție a psihanaliștilor a- matori. El se bate unul contra zece și „mqare fără să-i scape un geamăt" ca lupul lui Alfred de Vigny. E cavalerul timpurilor noastre. Vedeta. * Pe ecran, monstruozitățile ne sînt prezentate dintr-un unghi a- trăgător. Sadicul din „Portocala mecanică" are ca interpret un bă- iat apetisant, cu surîsul carnasier. Cele două fufe din „Valseu zele" exprimă o vulgaritate studiată, pentru a fascina intelectualii, snobi și oi în același timp, cu sexuali- tatea lor leșinată. Opinia publică drogată, aneste- ziată de această morală perversă, privește criminalitatea ca pe un spectacol imaginar și se acomodea. ză ignorând orice realitate. Sensi- bilă doar în fața teoriilor, a ima- gismului romantic, ea „nu mai ac- ceptă răul și se dezinteresează de crimă pur și simplu. Saturată de informații și constatînd că numă- rul agresiunilor crește necontenit ea sfîrșește prin a se blaza. Pen- tru ea, spectacolul se repetă. Nu-și imaginează nici o clipă că victimele sînt ființe din carne și sînge. Ea le are în vedere cel mult ca pe niște actori de mîna a doua, ca pe niște figuranți. De fapt, opinia publică moare de in- diferență. Nu cred să greșesc afirmînd că, astăzi, soarta de victimă e mai îngrozitoare ca oricînd. Suferința victimei nu e recunoscută. Nu se discută despre nenorocirea ei de- cît în funcție de problemele ideo- logice : „Sînteți pentru sau contra pedepsei cu moartea ?“ e întreba- rea care se pune automat. Și cînd persoana întrebată ezită să răs- pundă, anchetatorul se impacien- tează. Se poate, oare, să nu intre în joc ? Trebuie să se alăture u- nei tabere sau celeilalte ! Cînd vreo brută violează o fetiță și apoi o sugrumă, bieții părinți sînt între- bați dacă se vor „dovedi capabili de ură", sau, în alți termeni ; „Sînteți de acord cu folosirea ghi- lotinei, sau condamnați acest pro- cedeu barbar ?“ Găsim aici mani- heismul în forma sa cea mai inu- mană. Să ne înțelegem : nu clemența o condamn, ci laxismul nevertebrat care tratează viața omului ca pe un amănunt. Cu două mii de ani în urmă, la Atena, homicidul a- ducea tristețea peste întregul oraș. Toți oamenii simțeau rușinea, re- volta și spaima. în Occident, două- zeci de secole mai tîrziu, asasina- tul e un fapt divers. In românește de Ovidiu NACU ---—----------CONSEMNĂRI ------------------------, • Decada culturii la Suceava între 3 și 13 noiembrie, sub egida Comitetului Municipal Su- । ceava al Partidului Comunist Român și a Comitetului Municipal de Cultură și Educație Socialistă, s-a desfășurat decada culturii în mu- nicipiul Suceava, manifestare politică, cultural-artistică și educativă complexă, la care au participat activiști de partid, oameni de cul- tură și artă și colective artistice profesioniste din Suceava, Iași și din București. Beneficiarii acestor activități au fost oamenii muncii din mari unități industriale sucevene, din instituții, elevi ai liceelor din municipiu. în zilele decadei au avut loc simpozioane (Permanența luptei revoluționare a partidului — chezășia înfăptuirii programului multilateral de dezvoltare a patriei, Istoria, cea dinții carte a nației ș.a.), dezbateri, expoziții de artă plastică (Tiberiu Moruz, Mircea Hriș- că, Mihai Pînzaru-Pim. Virgil Parghel, Pușa Pîslaru ș.a.) și de carte, medalioane muzicale (Anca Parghel), gale ale filmului românesc, în- tîlniri cu brigada științifică a revistei Magazin, spectacole ale Tea- trului Național „I. L. Caragiale" din București (Act venețian, de Camil Petrescu și Intre patru ochi, de Al. Ghelman), întîlniri cu scriitorii (Romul Munteanu, Mircea Dinescu, George Damian, Marcel Mureșea- nu, Ion Beldeanu, Roman Istrati, Constantin Cernica, Constantin Se- verin, Ion Cozmei, Mircea Tinescu, Liviu Popescu, Ion Negriuc, Gh, Lungu, Laurențiu Cârstean). (G. P.) cadran Cine pe Nu putem să nu luăm „în serios1' supărarea lui Gheorghe Grigurcu vizavi de ceea ce dîn- sul numește „intoleranța la cri- tică". Iată, ne-am zis, un recu- noscut diagnostician al vieții li- terare mihnit, pe drept cuvint, de apucăturile unora dintre con- frați care știu să tragă foloase de pe urma elogiilor, mai mult ori mai puțin meritate. Cu vi- rulență de pamfletar, Gh. G. dezvăluie (fără a apela însă la exemple „concrete") mecanismul propulsării spre așa-zisa celebri- tate. „Să luăm, de exemplu (ne propune Gh. G.) pe un tînăr au- tor care se află în pragul de- butului său editorial". Ce cre- deți că face respectivul înainte de toate ? „...își pune ochii pe cîte un Aristarc (ori mai mulți în același timp, conform înțelep- tului dicton „să nu știe stînga ce face drepata")" și declanșea- ză... ofensiva : „misive admira- tive", „telefoane și felicitări la ocaziile sărbătorești", „confesiuni înduioșătoare" și cîte alte terti- puri menite să smulgă rîvnitele referințe favorabile. O dată scopul atins, „fericitul autor îți uită instantaneu adresa, ba chiar și numele". Lucrurile totuși nu se opresc aici, pentru că — ne cine se supăra? asigură Gh. G. — autorul în cau- ză va afișa curînd „o superiori- tate subtilă, chiar un gest pro- tector", sfirșind prin a deveni „de nerecunoscut", „plin de ifo- se" și capabil de cel mai neaș- teptat „atac din umbră". Acesta deoarece, precizează Gh. G., „el își dă seama. în forul său in- tim. că disciplina acesteia (a cri- ticii n.n.) nu e altceva decît o relație de putere". Chiar dacă o anume confuzie plutește pes- te „fisa de observație" a lui Gh. G. privind comportamentul personajului incriminat, merită a fi reținut acest portret reali- zat în tușe apăsate : „Aidoma u- nui chelner cu buzunarele bur- dușite de bancnote, (el) devine tot mai rubicond, mai bine dis- pus și mai plin de șmecheră in- ventivitate. Semn că statura per- sonalității sale a crescut nemă- surat în proprii săi ochi". Nu vom intra în alte amă- nunte, textul lui Gh. G. fiind cunoscut (SLAST nr. 43, p. 5). Pînă aici toate bune, numai că dezvăluirile distinsului critic la- să loc unor semne de întrebare. Cine se face vinovat de încura- jarea mediocrității, de faptul că nu puține „celebrități" (de genul celor înfierate chiar de Gh. G.) s-au instalat comod în primele rînduri ale clasamentelor „valo- rice" practicînd asemenea trucuri ? Din păcate, mărturia lui Gh. G., notabilă prin inten- ție, pune în evidență, fără e- chivoc, ușurința cu care se pot „capta — cum zice domnia-sa — atenția și bunăvoința cronicari- lor" înduioșați de sfiala „bine simulată" și smerenia vînătorilor de glorii false. Oare regretele I tardive ale criticului X își mai au vreun rost, atîta vreme cît enunțurile sale generoase s-au fondat pe impresii de moment sau pe alte criterii ce nu au nimic comun cu literatura ? Ce se întîmplă cu debutantul onest dar merituos (deobicei din pro- vincie) care nu-și va găsi „pro- tectorul" ? Acoperit de tăcerea și indiferența criticii, el va asis- ta neputincios la zgomotoasele orchestrări publicistice ce anun- ță intrarea triumfală pe scena literară a cutărui sau cutărui „genial". Nu ne vom mira așa- dar, de ce un reputat critic bu- cureștean a reușit în cițiva ani să dea „certificate de celebri- tate" unei întregi promoții de ce- nacliști. Și, atunci, ne permitem o naivă nedumerire : cine pe cine trebuie să se supere ? loanid DELEANU Gînduri — Strigătul exprimă și bucuria și durerea... De-aceea se aude... —• Ochiul comunică inimii, dar nu hotărăște. -— Lumina clipei ar spori dacă pasul ar arăta totdeauna și in- tenția. — Popasurile sînt, de cele mai multe ori, voite întoarceri... — Școala-ți deschide drumuri- le, viața — scurtăturile. — Și fluviul încearcă nostal- gia izvorului. — Casele mari au ușile grele. — Ochii plecați nu-și arată se- ninul. — Nu ideile pe care le răs- pîndește omul îl exprimă, ci, îndeosebi, cele pe care le apără. — Mai multă supărare nu poa- te fi decît atunci cînd calul și hamul sînt vechi. — Cît zbucium pentru ca din- colo de timp să mai fim ai timpului. — Prin adîncimea tăcerii, bă- trînii răsfață eternitatea. —• Cum să crezi că vorbele-n șoaptă sînt numai de dragoste... — Cărările-s tot mai înguste, de cînd unii bat numai drumu- rile... — Ce incomodă poziție — să observi lumea prin gaura cheii. — Și totuși, destule urechi surde mai poartă cercei . Petru FROICU Reporterul (urmare din pag. I) nii", oameni ai munților, eroii reportajelor lui George Sidorovici au în alcătuirea lumii și ființei lor „un element straniu și ne- spus de frumos". O idealizare ca- re-i înstrăinează de viață ? Mai curînd o desăvîrșită frumusețe ca- re provoacă viața ! George Sidoro- vici procedează asemănător ace- lui pictor al vechimii care, neodih- nit în strădania de a descoperi izvorul omenesc al perfecțiunii, po- sibilitatea perfecțiunii, îi dădea, în portret, chip, culoare, materia- litate, îndemnîndu-șî astfel mode- lele spre efort pentru atingerea al- titudinii ei, pentru valorizarea ei. O încredere profundă în puterea omului de a-și cunoaște, și prin cuvînt, și de a-și construi cu răbdare frumusețea constituie tră- sătura esențială a dialogului repor- terului cu eroii, a calității de mar- tor, activ, a reporterului. Și dacă plutele, doar ca niște mănunchiuri de fluiere, din reportajele „Bis- triței, apă vioară..." au putut să nască pentru cititorul cărora le-am fost, aievea, o plută adevărată, de ce acești eroi — l-am întrebat pe reporterul care am devenit — atît de frumoși eroi ai reportajelor sa- le nu ar fi putut să-i antreneze spre desăvârșire pe oamenii mun- ților care i-au iscat în cuvînt ? Nu demult, într-una din serile a- cestei ierni, am stat de vorbă cu doi prieteni de suflet din Vatra Dornei : profesoara Ioana Nicoa- ră și Ion Cornețchi, primarul a- șezării. Ioana Nicoară mă îndem- na să revin și să scriu despic o familie, care... Dar asta, altădată! Iar Ion Cornețchi mi-a spus o poveste de odinioară, cu o căpri- oară rănită, a cărei făptură s-a topit în temeliile străvechi ale a- șezăriî. Era noapte de-acum la re- întoarcere, cînd, la marginea pă- durii, în cernerea transparentă a ninsorii, privind suveran dincolo de lumina farurilor, a apărut că- prioara. De data aceasta m-am bucurat fără neliniște, cu senti- mentul unei limpezi datorii. Se închisese un cerc, se deschidea un altul. Altul era reporterul-martor, alții eroii urmînd căprioarei, pre- cum cîndva oamenii din munți— plutelor ca niște superbe mănun- chiuri de fluiere. Aceeași poruncă de a căuta frumusețea, de a-i do- vedi posibilitatea, prin cuvînt, pen- tru a-i provoca nevoia desăvîrși- rii în oameni. Din depărtări de zile și anotimpuri, George Sidoro- vici îmi spune că se poate. • Un om de știință: TRAIAN ȘTEFUREAC S-a stins din viață la 4 octombrie 1986 Traian Ștefureac, fost, profesor universitar dr. doc. la Facultatea de Biologie a Universității din București, șef de sector la Institutul „Traian Săvulescu" al Aca- demiei Republicii Socialiste România, reputat botanist și savant de renume, în domeniul specialității sale, cunoscut în țară și peste hotare. S-a născut în 5/18 aprilie 1908 dintr-o familie de intelectuali din Cîmpulung Moldovenesc, învățînd la Liceul „Dragoș Vodă", ur- mînd apoi cursurile Universității din capitala Bucovinei, obținînd licența cu calificativul „foarte bine". A fost mai întîi profesor secundar, înzestrat cu pasiune pentru studiu și dotat pentru cercetări științifice, călăuzit de o dragoste ne- țărmurită pentru natură și observator atent al fenomenelor ei. Datorită calităților sale, a fost chemat în învățămîntul superior, urcînd toate treptele universitare, muncind cu abnegație și devota- ment profesional rar întîlnit, veșnic la datorie, impunînd stima și respectul tuturor colaboratorilor săi.' I-afn admirat deseori proiectele îndrăznețe, "bogăția sufletească, convingerile democratice, patriotismul și umanismul său fierbinte. Traian Ștefureac a fost un fiu al „dulcei Bucovine", al nostru, al Cîmpulungului Moldovenesc, al oamenilor de aici, măsurînd cu personalitate-a sa dimensiunea pînă la care se ridică spiritualitatea locului. (Grațian Jucan) • Schimb de experiență La Teatrul Municipal din Suceava a avut loc o întîlnire a ce- naclurilor Suceava și Botoșani ale Uniunii Scriitorilor. Discuțiile, care au fost conduse de Alexandru Toma, președintele- Comitetului Județean de Cultură și Educație Socialistă Suceava și de Gheorghe Jauca, președintele Comitetului Județean de Cultură și Educație Socialistă Botoșani, au abordat probleme privitoare la activitatea de creație și viața de cenaclu, posibilități de colaborare- în domeniul literar precum și al celorlalte arte (teatru, muzică, arte plastice). Scriitorii prezenți la acest colocviu (Dorin Baciu, Ion Beldeanu, George Damian, Gellu Dorian, loan Holban, Dumitru Ignat, Emil lordache, Emanoil Marcu, Marcel Mureșeanu, Lucia Olaru Nenati, Victor Traian Rusu, Dumitru Țiganiuc) au participat la o șezătoare literară în comuna Ulma, prilej cu care tovarășii Vasile Sandiuc — primarul comunei și Gheorghe Cega — secretar adjunct cu probleme de propagandă al Comitetului comunal de partid — le-au vorbit celor prezenți despre viața economică și culturală a localității. (V. R.) • Scriitori la Vatra Dornei La Vatra Dornei publicul iubitor de literatură s-a întîlnit cu scriitorii Romul Munteanu, Mircea Dinescu, Cornelia Maria Savu, George Damian, Marcel Mureșeanu, Constantin Cernica și Ion Coz- mei. Tema principală a întîlnirii, „Scriitorul în cetate", a fdst pre- zentată de prof. univ. dr. Romul JMunteanu, directorul Editurii Uni-, vers. (D. M.) • Expoziții * La Casa de Cultură a Sindicatelor din Suceava au fost deschise și s-au bucurat de succes în fața vizitatorilor, expoziția de pictură Ștefan Purice și cea de grafică semnată de Jana Podaru. Tînărul pictor aduce în tablourile sale, de cele mai multe ori, imagini ale satului său, Roșcani, iar cea a Janei Podaru este dedicată, în între- gime, ilustrării poeziei lui Labiș. (M. L.) • 0 necesară reeditare O nejustificată tăcere acoperă încă numele lui George Sido-’ rovici, prozator și reporter de excepție de la a cărui dispariție, iată, au și trecut zece ani. Opera sa, festrînsă ca întindere însă demnă . de toată atenția datorită remarcabilei sale forțe expresive, nu poate fi trecută cu vederea atunci cînd vorbim de împlinirile narațiunii românești postbelice. Descinzînd din universul lui Mircea Eliade și Vasile Voiculescu, proza lui George Sidorovici face notă aparte în cîmpul nuvelisticii ultimelor decenii, saturată fiind, în sensul emble- matic al noțiunii, de esențe ale etosului național. Cărțile sale (puține la număr), deși au atrag atenția comentato- rilor la timpul cuvenit, nu au reușit să se impună în fața criticii pe măsura valorii și originalității lor. Autorul însuși a fost mai puțin preocupat de a-și cîștiga favorurile criticii și mai mult de șlefuirea trudnică a cuvintelor lăsate în urmă-i. De-aceea se impune o ree- ditare a povestirilor sale într-un volum reprezentativ menit să dea o imagine edificatoare a ceea ce a fost George Sidorovici. O ase- menea întreprindere, asumată de George Muntean, a rămas pînă acum la stadiul de intenție. E de datoria cercetătorilor și editorilor- să recupereze această întîrziere, repunînd în circulație creația lui Si- dorovici și contribuind astfel la fixarea locului care i se cuvine în istoria literaturii noastre. (I. D.) Realizatorii PAGINILOR BUCOVINENE mulțumesc, pe această cale, tuturor colaboratorilor, urîndu-le ca anul 1987 să Ie aducă depline succese literare, sănătate și voie bună. REALIZATORI: Ion BELDEANU, George DAMIAN, Viorel DÂRJA, Ion CARP FLUERICL Mihail IORDACHE, Gh. LUPU, Marcel MUREȘEANU, Ion PARANICI, Mircea TINESCU, Alexandru TOMA Secretariat; Eugen DIMITRIU Tehnoredactare : Valentin MILICI COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA str. Mihai Viteazul nr. 48 «