ipoginiCEEB
■bucovinene
OCTOMBRIE 1986
■DTTATE IN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Despre
confesiune
Sînt clipe ale vieții în care
privirea singură, oprindu-se a-
supra unui lucru, face să trea-
că in încăperile ființei mai mul-
tă frumusețe și mai multă emo-
ție decîf or fi în stare să aducă
toate simțurile laolaltă. Astfel de
clipe sînt atît de rare și se dese
nează cu atita precizie în aminti-
re, incit niciodată n-ar putea fi
spulberate de vreo altă fericire.
Sînt alte clipe ale vieții cînd
un singur sunet, o simplă armo-
nie, călătorind prin tainicele in-
strumente ale ființei, pot dărui
mai mult extaz decît marea sim
fonie a universului.
Sînt clipe in care un simplu
gest al celuilalt, un gest omenesc,
de altfel obișnuit și fără însem-
nătate, poate mișca în așa mă-
sură alcătuirea complicată a fi-
inței interioare, incit se poate în-
timpla să o așeze în alte legi, în
altă cadență.
Astfel de întimplări nu se a-
seamănă cu nici una din cele
pe care ai învățat să le cunoști
și să le explici, nu se pot in-
tegra acelui sistem liniștitor al
faptelor motivate, sistem prin
care te simți oglindit în ceilalți
Ia fel cum ceilalți se știu oglin-
diți în tine.
Astfel de întimplări produc
nevoia de confesiune, imboldul
nestînjenit de a găsi cu orice
preț o cale naturală de comu-
nicare, de a învinge tăcerea. Și
atunci ajungi în fața cuvintelor
ca în fața unei cetăți cu toate
porțile deschise. Deodată singur
în fața cuvintelor, trebuind să a-
legi. Și ele, care le știu pe toate
mai bine ca oricine, pe toate
cele dinainte ca și pe cele de
miine, te privesc superior, părînd
a fi hotărîte să-ți prescrie gîn-
durile și punctele de vedere,
să-ți vină în ajutor, să te pună
în armonie cu lumea înconjură-
toare, să te oblige la exerciții
elementare, să-ți spulbere com-
plexele, să-ți restabilească fără
drept de apel personalitatea în
acord cu modelul-robot.
Poți distinge cu precizie chinul
fiecăruia, la fel cum roți cuprin-
de, în același timp, forfota co-
lectivă : cuvinte disparate, țîs-
nind fără logică, ivindu-se ca
insectele speriate de ploaie si
dispărind în cutele bătrîne ale
pămîntului. cuvinte care nu se
leagă între ele, care nu se cu-
nosc și se ignoră precum locui-
torii unei metropole grăbindu-se
dimineața, cuvinte stinghere, ui-
tate în odăi, prelungindu-și som-
nul în spatele draperiilor, cuvin-
te refuzate de sintaxa comună,
cuvinte rare, probînd, în fața o-
glinzilor afumate, mantia vreunui
sonet, cuvinte bune la toate, a-
lergînd de ici-colo, de la între-
bare Ia răspuns, cuvinte transpa-
rente spunînd și da și nu, cuvin-
te-soldat, cuvinte inspăimintate,
tresărind la marginea frazei, cu-
vinte ocrotite de sensul major
al marilor sintagme, cuvinte plă-
pînde hrănindu-se cu vitamine,
cuvinte-cascador, riseîndu-și via-
ța în salturi grozave, cuvinte-
flori, cuvinte de toate îndelet-
nicirile.
Stai în fața lor și trebuie să
alegi. Să construiești versul u-
nic, încă nerostit, al ființei tale.
Versul fără asemănare la auzul
căruia oglinda nemișcată a tim-
pului să-și înfioare pentru o cli-
pă apele.
Victor URSAN
ÎN MOLDOVA
în Moldova mea de cintec și de dor și de iubire
Tata tot mai ară cimpul și-l iubește ca pe-un fiu
Ca să crească griul mare, fără de închipuire
In Moldova mea de suflet, niciodată nu-i tirziu
In Moldova mea de cintec de iubire și de dor
Mama tot mai cîntă-n poartă dorul sacru de copii
Sfint tărîm este Moldova unde oamenii nu mor
De la cel dintîi încoace străbunicii mei sînt vii...
Moi întoarce în Moldova deși încă nu-s plecat
Drag pămînt este acesta de visare și iubire
Că mă nierd și uit de mine pe cărarea dinspre sat
Și-atunci ceru-albastru pară-mi cit o dungă de subțire...
Nicolae CAKLNlU
autograf petru comarnescu
„...0 nesecată sursă
de inspirație1'
„...privind de-a lungul mileniilor și secolelor ceea ce au creat
șirurile de generații care au trăit pe teritoriul țării noastre, două fe-
nomene se impun in deplina lor evidență: continuitatea artei din
preistorie și pînă în zilele noastre și înalta ei valoare umană și este-
tică, în mai toate timpurile. Cu mijloacele de cunoaștere pe care le
avem azi Ia îndemînă, cu posibilitățile de a aprecia în spirit com-
paratist ceea ce s-a făurit în lumile și culturile ce s-au continuat pe
meleagurile noastre, putem spune că s-a creat o nouă conștiință în
privința valorii și semnificației creațiilor poporului român. Intre spi-
ralele meandrate și formele geometrice ale ceramicii preistorice, in
care strălucesc Cucutenii, și motivele decorative ale portului popular
există legături stilistice, ca și între arhitectura în lemn medievală și
sculpturile lui Brâncuși sau intre gamele coloristice ale scoarțelor si
ale vaselor smălțuite de către maeștrii din popor, pe de o parte, și
gamele picturii lui Luchian, pe de alta.
Simțămintul estetic al băștinașilor geto-daci, îmbinat cu civiliza-
j ția romană, și-a conturat prezența în portul țăranilor noștri, în ce-
!! ramica ulterioară. Perfecția proporțiilor și decorativitatea modestelor
| case de țară au avut răsunet în arhitectura de piatră a Evului Mediu.
Prețuind teme din lumea bizantină, zugravii Voronețului și (aii altor
I monumente feudale le-au reinterpretat, aducînd un timbru popular
si îmbogățind iconografia cu teme folclorice românești sau cu ele-
mente ale vieții înconjurătoare. Astfel, în frescele Bucovinei, Tran-
silvaniei și Olteniei s-a creat un stil național. Tradiția și inovația,
autenticitatea și măiestria s-au conjugat mereu în arta noastră, ca
si străvechiul cu foarte noul. Pentru gustul contemporan, dornic de
simplitate, autenticitate, legătură cu esențele și transformările vieții,
arta de odinioară rămîne o nesecată sursă de inspirație".
Notă : Fragment din textul cu care Petru Comar-
nescu a inaugurat, la 30 septembrie 1965, ciclul de
expuneri, difuzat la radio sub genericul De la fres-
cele Voronețului la Coloana fără sfîrșit. Textul dac-
tilografiat, cu corectura autorului, se află în colec-
țiile MuzeulUi Județean Suceava și se tipărește acum
pentru întîia oară.
Marcel OLINESCU
Toader Hrib de la Arbore
a privi $â fi fost pe Muntele Găina
Un popas de mai multe zile în
Munții Apuseni, in mijloc de
vară, înseamnă reintrarea în lu-
mea de frumoase tradiții ale
neamului, contactul cu istoria
povestită și repovestită pe a-
ceste locuri; înseamnă frumuse-
țea cînd domoală cînd aspră a
peisajului, seînteierea zglobie a
Arieșului; înseamnă cetatea na-
turală de piatră și suflet româ-
nesc zidită din inimi calde, din
zîmbetul oamenilor întîlniți la
Abrud, Cîmpeni, Zlatna, Brad,
Beiuș, Roșia Montană... Înseam-
nă moții ! Oameni senini, mîndri,
tăcuți care te străbat cu privi-
rea, citindu-ți gindurile și care,
antrenați în dialog, îți răspund
esențial :
— Ce este un moț ?
— Un om care nu este țop !
— Și ce sînt țopii ?
— Toți cei care nu sînt moții—
Acest dialog insolit care, tre-
buie să recunosc, m-a lăsat fără
replică l-am purtat cu Gheorghe
Gordan, șef de sector la A.C.M.M.
Roșia—Poeni, fostul primar al
comunei Avram lancu.
— Și cum pot fi cunoscuți
moții, am insistat eu, revenin-
du-mi.
— Să fi fost la ei acasă, sau
să fi fost pe Muntele Găina.
Las la o parte povestea tîrgu-
lui de fete, veche aici de 2000
de ani, cum mă asigură inter-
locutorul meu, hai să nu ne re-
ferim nici la lipsa indicatoare-
lor către acest loc de memorabi-
Mircea cel Mare
T n istoria poporului român, fi-
■ gura luminoasă a lui Mircea
■ cel Mare semnifică o perioadă
de consolidare a organizării statale,
de dezvoltare economică și spirituală
a țării, de intensificare a luptei ro-
mânilor pentru libertate și existență
de sine stătătoare.
A ajuns la domnie într-un moment
în care succesele imperiului otoman
au avut drept efect prăbușirea rezis-
tenței statelor sud dunărene, domnul
Țării Românești, în condițiile istorice
date, s-a aflat în prima linie a fron-
tului antiotoman. Înzestrat cu genia-
le calități politice, Mircea și-a propus
si a reușit, pe cale diplomatica, în
prima fază a domniei sale să obțină
o puternică consolidare a poziției in-
ternaționale a Țării Românești, îm-
pletind lupta pentru independență și
neatîrnare a țării cu efortul pentru
unitatea statală, domnul Țării Româ-
nești a acționat în direcția întăririi
statului muntean, a făcut operă de
ctitor în principalele compartimente
ale vieții sociale, baza puterii politice
și militare a domniei lui reprezen-
tind-o satele și locuitorii acestora,
orașele și tîrgurile, cele mai multe
ridicate în timpul său. Centralizarea
politico-statală urmărită de domn vre-
me de peste trei decenii, s-a con-
cretizat într-un organism capabil să
reziste la încercările la care a fost
supus în secolele ce au urmat și în
același timp i-a dat vigoarea care i a
permis să se afirme în spațiul din
estul și sud-estul Europei.
Asemenea multor file din istoria
glorioasă a vremii lui Mircea Vodă
cel Mare și cele care glăsuiesc des-
pre îndeletnicirile minții și simțirea
românească sînt deosebit de bogate,
ultimele cercetări din domeniu demon-
strând că avem de a face în acest
timp cu o întreagă literatură istori-
că, filozofică, științifică și juridică.
Dispunem, de asemenea, de o impre-
sionantă serie de mărturii ale vechii
limbi românești, existente, mai ales
în textele apărute în anii 1390—1400,
mai vechi cu un secol și mai bine de-
lă tradiție românească și nici la
starea jalnică a drumului de 8
km. de sub Muntele Găina. Să
privim împreună pe cei peste
80 000 de oameni, în mare majo-
ritate tineri, urcați pe platoul
ușor înclinat de aproximativ 50
de hectare înconjurat de pădure.
Devenită serbare populară a ju-
dețelor vecine, Alba, Hunedoara,
Bihor și Cluj, la care se perin-
dă excelente formații artistice,
portul popular și interpreți din
mai toate județele ardelene, în-
tîlnirea de pe Muntele Găina
păstrează încă, într-o formă ar-
tizanală, tradiționalele obiceiuri
și îndeletniciri ale moților. Ei
sînt astăzi mineri, constructori,
muncitori forestieri, mecanici, e-
cît faimoasa scrisoare a lui Neacșu.
Multe dintre aceste texte sînt însem-
nări și note marginale care se re-
feră la chestiuni filozofice și sînt, de
cele mai multe ori. impregnate de un
spirit lucid și critic, oarecum neaș-
teptat în comparație cu produsele
culturale slavo-române ale vremurilor
mai noi, mult mai sărace în aseme-
nea dovezi de independență a cuge-
tului.
Intr-o mare măsură opera lui Mir-
cea de întemeietor de țară s-a împle-
tit cu aceea de genial oștean și aprig
adversar al intențiilor imperiului o-
toman de a transforma țările române
in pașalîeuri și a lipsi poporul nos-
tru de organizarea statală ce-i asigura
unica șansă de a-și apăra ființa et-
nică și independența.
Năzuințele marelui voievod Mircea
au coincis cu idealurile de libertate,
unitate și progres ale poporului ro-
mân, iar faptele lui de arme s-au con-
topit cu lupta de veacuri a poporului
nostru pentru apărarea libertății, u-
nității și independenței naționale.
Cinstind memoria lui Mircea vodă
cel Mare, cinstim pe luptătorul con-
secvent și neînfricat pentru apărarea
tuturor teritoriilor românești, pentru
consolidarea statului român și a in-
stituțiilor sale, premiză a desfășură-
rii luptei multiseculare pentru inde-
pendență, unitate politică și progres
social.
D. IVANESCU
înfrint de octombrie
Această descriere a ceea ce văd
a ceea ce aud
și presimt
poartă numele unor coline verzi,
al unor foșnete curgătoare
și al unei ființe
ce de pe acele coline
chiar de pe acele coline
se aruncă pe pietrele
acoperite de sunete
Marcel MUREȘEANU
lectricieni, dar își mențin ve-
chea faimă specifică localității
de baștină : Arieșeni — construc-
tori de care ; Gîrda — tulnicari;
Avram lancu, Vidra, Albac —
ciubere ; Poiana Vadului — bu-
tuci de roți și loitre; Mărgău
— geamgii; Călata, Ciucea, Po-
eni — cioplitori în piatră; Bu-
ciumeni, Cerbu, Izbita, Șasa,
Muntari — renumiți puțari (mi-
neri de veche tradiție). Privin-
du-i, ascultindu-i, urmărindu-i
în jocul atît de frumos și atît
de al lor, numit „Țarina Abru-
dului", simți că deosebirea lor
față de „toți cei care nu sînt
moți", este aidoma celei dintre
munteni, olteni, moldoveni, bă-
nățeni, bucovineni și care nu sînt
altceva decît expresii sufletești
ale eternului nostru nume de ro-
mâni.
Alexandru TOMA
Cronica literară
Privită dinspre ultima ei hal-
tă (editorială), epica lui M.
Sin vădește o impresionantă
continuitate ; să fie această con-
secvență pecetea ardelenismului
unui prozator care nu se schimbă
la față dar care, îmbucurător, ur-
că în topul criticii ? Oricum, iu-
bindu-și contemporanii (adică, a-
cea „echipă" — cu-care-trece-prin-
lume), interesul romancierului se
îndreaptă spre „chirurgia socială"
(nicidecum plastică).
Ultimul său roman confirmă —
la o altă treaptă valorică — aces-
te știute enunțuri, de uz obștesc
în cîmpul criticii. Dar Schimbarea
la față șochează, întîi. ca roman.
Lipsită de o intrigă unitară (cum
s-a observat), aglomerînd linii e-
plce care-i subminează coeziunea,
cartea lui M. Sin este un roman
mozaicat, episodic, digresiv, cu
insule narative fără aderență la
scenariul romanesc. Intîlnim aici
multe dintre temele care animă
frontul romancierilor din „imediata
noastră apropiere", plombe eseisti-
ce de curată politologic și descrip-
tivismul „fiziologiilor", sondajul
mediilor și punerea sub lupă a
mentalităților. Impresionează fine-
țea ^i acuitatea observațiilor, raza
privirii, suprafața socială a inte-
resului romanesc : dispariția pro-
fesiunii de țăran. Sint bune
pagini reflexive și altele, la fel
de bune, amalgamînd întîmplările
cotidianului, resemnificate prin
rememorare. M. Sin dilată insigni-
fiantul, prelungește realitatea bru-
tală în teritoriile visului, (lumile
comunică), împinge la limita in-
suportabilului trăirile coșmarești,
captează convulsiile, freamătul in-
terior, rezonanța evenimentelor.
Anunță deci —■ neostentativ, nici-
decum uscat-didactic ori schema-
tic — schimbarea. Dar Schim-
barea la față (avînd cono-
tații generoase) poate fi inter-
pretată bogat. împlîntînd drept re-
per cronologic „mijlocul lui ’61“,
Finalul prozei „Crapii de prâ.
silă" din volumul de debut
al lui CRISTIAN TEODO-
RESCU *, alăturat altor cîteva no-
tații prin care se împlinește func-
ția reflexivă a limbajului narato-
rului său, invită la reluarea lectu-
rii. Iată conținutul pasajului : Sai-
zu, în calitate de narator, își în-
cheie cum vrea — „C-așa îi pla-
ce lui" — povestirea despre Mo-
doianu, dar o încheie exact cind
trebuie să-și părăsească audito-
riul, incit celor care nu sînt de
acord cu acest sfirșit — tinerilor,
pentru că vîrstnicii îl încuviințea-
ză, deși știu ca și ceilalți că Saizu
nu spusese totul, adevărul fapte-
lor — nu le rămine nimic de fă-
cut. Decurg de aici mai multe
argumente în favoarea unei re-
ceptări noi a cărții, mai adecva-
tă credem, intențiilor autorului,
între care primul în ordinea utilă
nouă ni se pare cel privitor la
existența povestirii în povestire.
Evidentă în unele dintre proze,
situația se regăsește în toate : e
de presupus un omolog al lui Sai-
zu și în „Trenul de 12“ și chiar
în „Contractul" sau ..Maestrul de
lumini". Cu toate că în aceasta
din urmă nu avem la modul expli-
cit o lume a naratorului circum-
scrisă celei a personajului, cono-
tații ale textului ne obligă să n-o
pierdem din vedere. Faptul divers
— căci toate povestirile prezintă
fante divers^ — nu este deloc u-
nul înlîmplător, ci este simpto-
Vasile Țigănoscu s-a născut la 10 ianuarie 1399 în localitatea
Horodnic de Jos (cătunul Călugărița), județul Suceava. Părinții.
Laurentie și Domnica, erau țărani. Vasile era al șaselea din cei
ont copii ai familiei Țigăncscu. Primele patru clase le-a făcut în
sat. A urmat gimnaziul la Rădăuți și Facultatea de geografie-;storie
la Universitatea din Cernăuți (1919—1923), după care devine profesor.
Profesiunea o va urma cu fidelitate timp de 36 de ani (1923—1959).
Din 1945 si pînă în 1959 funcționează ca profesor la l'ceul „Eudoxiu
Hurmuzachi" din Rădăuți. Se stinge din viață la 8 august 1971, în
virstă de 72 de ani.
A scris și publicat proză scurtă în timpul celui de-al doilea răz-
boi mondial, timp nefast pentru un debut în literatură, de aceea
opera lui Vasile Țigăncscu a rămas, în parte, necunoscută. A reușit
să publice un volum de nuvele Brădetul, Ed. Cugetarea — Geor-
gescu Delafras, București, 1941 si în reviste alte două nuvele : Că-
rarea Mutului, in „Cetatea Moldovei", an. UI. voi. IV, nr. 8—9.
aug.-sept. 1942, p. 200—227 și Crucea lui Bingău în „Revista Bucovi-
nei", an. III, nr. 8, Timișoara, aug. 1944, p. 278—283 și un studiu
științific, Tromba de uscat de la Satu-Mare (Rădăuți), (studiu de
climatologie și geografie fizică, în revista „Natura", an. XV. nr. 5,
București sept.-oct. 1963, p. 43—51). In manuscris i-au rămas două
romane • Refugiații (anunțat pe coperta a IV-a a cărții sale, Bră-
detul ; manuscrisul datînd din anii 1940—1941 a fost retras de sub
tipar de Ia Ed. Națională „Gheorghe Mecu", în 1942) și Gaudeamus
(mss. din 1961 ; scris în cinstea centenarului liceului rădăuțean) și
un volum de nuvele, mss. din 1953.
Despre opera lui Vasile Țigănescu s-a scris, de asemenea, pu-
țin. Traian Cantemir, Vasile Țigănescu — Brădetul (recenzie), în
„Revista Bucovinei", an. I, nr. 1, Cernăuți, ian. 1942. p. 28—30 ; E.
Ar. Zaharia, Antologie rădăuțeană. Cernăuți 1943. Colecția scriito-
rilor bucovineni, p. 10 ; George Muntean, Vasile Țigănescu — scri-
itor și nrofesor, în ..Suceava — Anuarul Muzeului jdețean", voi
VIII 1981, p. 517—526; Traian Cantemir. Coordonatele prozei lui
Vasile Țigănescu, în „Suceava — Anuarul Muzeului Județean", voi. X,
1983, p. 731—738.
Ca nuvelist a introdus în circuitul național al literaturii române
specificul spiritual al satului bucovinean de la începutul secolului XX.
Ion PRELIPCEAN
naratorul (deopotrivă protagonist
și comentator) depune mărturie
pentru schimbarea la față a so-
cietății, a prefacerilor și convul-
siilor sociale ; sau — chiar — ca
schimbare a prozei noastre, care
redescoperea tot atunci individul
și nostalgia purității, după ce ani
lungi glorificase rozaceu tăvălu-
gul strivitor al colectivității.
Să observăm însă că M. Sin,
un prozator obsedat de social, an-
corează epicul în cosmosul indi-
vidului ; altfel spus, preocupat de
ROMANUL CA BAZAR*)
o „evoluție fastă" a binomului in-
divid-societatv (cum se exprima
o dată), romancierul e atent la
jocul interferențelor în sorbul vie-
ții. Avind aparență de bazar —
aș zice —, cu atitea puncte de a-
tracție (momeli epice abandonate),
romanul nici nu poate fi rezumat.
El începe și se încheie cu o că-
lătorie ; drumul spre Dl. R. Wein-
hold, un pastor evanghelic, „un
far pentru suflet", oferind -con-
versații plăcute", topește de fapt
toate peregrinările singuraticului
jurist Brendea intr-un fel de că-
lătorie unică, fără rol inițiatic •
călătoria spre sine. Fire contor-
sionată. trăind cu presentimentul
eșecului, apărindu-și integritatea,
obsedat de maculare, „veșnicul ră-
tăcitor" Brendea. jurist la un
I.A.S., apoi avocat într-un tirg
coclit, nu se mai putea bucura
de nimic. Răsucirile sale în mala-
matic pentru un anume curs al
vieții de obște ; rostit, el are
măcar menirea de a traduce mi-
rarea. de a conștientiza abaterea
de la cursul comun, dacă nu cum-
va și educă, de față cu eventua-
litatea ipostaziată epic, și tocmai
de aceea Saizu oferă nu adevărul,
DIBACI Șl DINCOLO Dl POVESTIRE
ci versiunea sa despre Modoianu,
nemulțumind pe tineri, care citesc
deocamdată litera și nu sensul în-
tîmplărilor sau nu știu încă să
deosebească între fapt și povestirea
lui. Nici alegerea faptului divers,
nu este întimplătoare, ci presupune
o opțiune determinată. Capabil să
o facă este numai un narator
cu identitate anume, personaj el
însuși, un performer de fapte di-
verse. în povestirea lui trebuie să
vedem nu doar lumea ce-i atrage
atenția și pe care o restituie —
cu adevărat „marginalizată" acum
și alcătuind pe nedrept singură u-
niversul cărții lui C.T. —, dar și
cochilia purtată pretutindeni în
spate, propria-i lume, cea care-i
xoarele vieții (nu în sensul bale-
tului conjunctural) trădează deru-
ta, vidul interior, aventura căută-
rii. întîlnirea cu enigmatica Vale-
ria lasă senzația comoției erotice,
a re-găsirii cuplului originar. Po-
vestea de dragoste a acestui tan-
dem aflat în „ilegalitate" este
chiar pretextul dilatatei rememo-
rări, cu atîtea deraieri epice. Hâi-
tuiți, minați de obsesia iubirii to-
tale. departe de frenezia erotică
ce condimentează cotidianul (să
adăugăm încărcătura reflexivă a
paginilor care discută „filozofia
cuplului"), cei doi naufragiază ;
marea lor iubire degradează (se
stinge), fondul de neliniște erodea-
ză beatitudinea, interogația devine
suverană. Confruntat cu „volupta-
tea răului", cu meschinăria și ca-
meleonismul în floare, Brendea se
încrîncenează, convins — totuși —
că toate sînt suportabile dacă ră-
mînem oameni.
Decupînd temele cotidianului,
investigind tipologic o bogată fau-
nă umană, prozatorul sensibil la
suferință. interesat de „suflet"
navetează între nivelele realului ;
„fizica" și metafizica, problemele
retoricii și ale conștiinței proble-
matizante îl preocupă în egală
măsură. Astfel, realistul incurabil
— cum observa Cornel Moraru —
se instalează în spațiul conștiin-
ței, examinînd rănile deschise ale
destinelor ce se ciocnesc în rama
mobilă a narațiunii sale.
oferă criteriile, care îl obligă —
vezi povestirea „Faptul divers"
— și căreia i se adresează. Este
lumea în interiorul căreia a apă-
rut faptul divers acesta trebuie
ori nu trebuie să se repete, deci
și aici se petrece ceva. Pe de altă
parte, multe din însușirile deja
semnalate ale scrisului, conducînd
spre calități de excepție ale vo-
lumului •— acuitatea epică și preg-
nanța ilustrativă, amîndouă tira-
nizînd atenția lectorului —, indi-
că și o turnură orală a povestiri-
lor și îndeamnă la o apropiere
de povestitul cu virtuți funcționa-
le specific mediului folcloric. Iar
ideea confirmă existența unui din-
coace și a unui dincolo de po-
vestire, un cadru de referință și
de acțiune în care faptul divers
relatat trebuie să acapareze pen-
tru a-și exercita multiplele funcții.
Urmările unui atare mod de a
citi cartea, care dobîndește din-
tr-o dată un plus de unitate și
mai ales de consistență, sînt nu-
Serbarea de încheiere a anului
școlar se sfirși si copiii se răs-
nindiră care încotro pe ulițele sa-
tului Horodnicul de Jos.
Se întorcea și Toderiță Baciu
acasă în tovărășia băieților din
cătunul său. Mergea alături de Ilie
Susai de pe aceeași uliță cu el.
Amîndoi absolvenți a patru clase
„poporale", țineau în mînă „tes-
timoniile" și cîte un album cu ve-
derea panoramică a capitalei dis-
trictului, albume primite la serba-
VASILE ȚIGĂNESCU
GAUDEAMUS
FRAGMENT
I
re de la învățătorul lor. Toropiți
de căldura soarelui, pășeau mai
mult tăcuți. Făcînd rar cîte un
schimb de impresii din cele avute
în acea zi, se uitau cu invidie Ia
Gavril Băs din fața lor care pri-
mise o carte de povești cu zîne,
zmei și feți-frumoși. Acesta, ab-
solvent și el, călca mîndru și-și
muta cartea dintr-o mînă în alta,
ca să fie cît mai în văzul altora.
De la o vreme, înciudat de puți-
Citit în spiritul lui adînc. roma-
nul lui Sin eliberează o iubire
care devine durere. Recompunînd
din fragmente caruselul existen-
ței, el adună sub umbrela cotidia-
nului cioburi epice, respectînd
„logica" browniană a viului, mai
puțin logica romanescului. Prin
acuitatea observației și percutanța
notației, făcînd inventarul nevral-
gic al „ficțiunii realului", Schim-
barea la față a fost gustată de
unii pentru „curaj" ; dar M, Sin
nu scrie pe gustul galeriei, nu
ăgrează vîlva iscată de variantele
„ciornii" ale romanului crizist. A-
șezînd banalul sub lupă, cartea
frisonează lectorul prin surda aș-
teptare (amenințare) pulverizată
în vecinătate, palpitul vieții, în
arterele textului, luciditatea de-
vorantă. Roman parcă neterminat
(prin jocul supozițiilor în dialogul
ghiduș cu cititorul, invitindu-1 Ia
o continuare mentală, cu accente de
sarcasm și grotesc (distribuite e-
chilibrat), Schimbarea la față poa-
te fi întîmpinată cu o singură
dar esențială rezervă : intrigă în
evantai absența coeziunii. O fi
roman oare ? Dislocările produse
de noul roman (inconsistența per-
sonajului, microscopia realității,
ruperi cronologice, pulverizarea na-
rațiunii liniare, multiplicarea per-
spectivelor narative, intarsii meta-
romanești ș.c.l.) calcă în picioare
definiția genului proteic. Oricum,
în Schimbarea la față timpul de
coagulare este în afara timpului
romanesc, suspendînd — sau a-
mînînd — concluziile.
Adrian Dinu RACHIERU
*) Mihai Sin : Schimbarea la
față, Ed. Cartea Românească. 1985.
meroase și a insista asupra lor
ni se pare de aici încolo super-
fluu.
Ne mai permitem doar să spu-
nem că socotim cu totul justă ob-
servația lui N. Manolescu cu pri-
vire la faptul că „autorul sugerea-
ză relativitatea actului narativ".
Nu și clasarea ideii însă, pe mo-
tiv că „relativizarea" n-ar avea
„consecințe importante". Gestul
reflexiv al naratorului pe margi-
nea constatării că „există nenumă-
rate feluri de a povesti o întîm-
plare" nu e nici pe departe gra-
tuit ; naratorul „relativizează" pen-
tru a-și face loc, pentru a-și im-
pune perspectiva si calea proprie,
căci e conștient de noutatea po-
sesiunii lui. Desigur, nu la modul
zgomotos, dar comunicînd cu cer-
titudine din interiorul fenomenu-
lui de criză a motivației narato-
riale datorat impresiei de fals și
de ipocrizie pe care naratorul
clasic o induce în conștiința celui
modern, produeîndu-i refuzul și
starea de incomoditate între for-
mulele consacrate. Astfel, cu har,
calm și cu o interogație profundă
despre mijloace, C.T. ne apare
pregătindu-se pe îndelete pentru
o viață lungă.
Aurel BUZINCU
*) Cristian Teodorescu, Maestrul
do lumini Ed. Cartea Româneas-
că, 1935.
na atenție ce i-o dădeau băieții,
o luă la fugă îndărăt stîrnind di-
nadins colbul de pe drum.
— Așa un întrecut..., zise Tode-
riță. Cred că a căpătat cartea
pentru că tat-su e încumetrit cu
domnul învățător.
— De-amu, tot vacanță și vacan-
ță... îi veni Iul Ilie Susai să spu-
nă gîndindu-se că a sfîrșit-o cu
umblatul la școală.
Auzindu-1, Toderiță își mută gîn-
durile la drumul lung pe care-l
străbătuse vreme de patru ani din
cătunul Călugărița pînă la școa-
lă, cătun așezat lingă toloaca
Braniște și lanurile Brădetului, cu
gospodării răsfirate și pe o coastă
a dealului Colnic. Iarna pornea
la școală cu noaptea-n cap, o dată
cu prietenul său Ilie, și, cît ținea
„cărarea bisericească" care-i sco-
tea de-a dreptu-n sat, nu vorbeau
nimic de frica lupilor. Pe vreme
de viscol, îi însoțea badea Sofro-
nie, tatăl Iui Ilie, pînă la drumul
bătut de săniile ce o luau spre
pădure de la al doilea cîntat al
cocoșilor.
Acasă, Toderiță puse întîi albu-
mul pe masă. Mama sa și cele
trei surori mai mari se grăbiră
să-I deschidă. Rămaseră însă de-
zamăgite. Se așteptau să vadă
ceva mai frumos si mai deosebit
decît orașul Rădăuți. Lelea Aglaia
se uita mai mult la marea piață
din miilocul orașului, singura ce
părea c-o interesează, piață măr-
ginită de clădiri mai arătoase si
dominată de turnul de lemn al
pompierilor clădit peste părăul To-
(continuare în pag. III)
Poem suspendat
într-o ușoară aplecare spre
Aerul amețit de trecerea ploii
Vă îmbrățișez pe toți cei
De dincolo de vocalele colorate
Ale zilei, cerul nostru
Comun umblă îndoit de mijloc
Salut, zic eu, n-am nici o
Noutate, aș putea să-ți ofer
Cîteva caramele. Nu e nevoie.
Merg și pe jos, mormăie
Și dispare furișat
După colț drept pentru
Care poemul acesta
Rămîne suspendat ca o
Linie de tragere
Prelinsă pe pleoapa-mi insîngerată.
Să cîntăm liniștiți
Orașul venind spre tine o
Obsesie de care se izbesc
Fețele avide ale soldaților în
Permisie, clopotele rostogolite
Prin iarba mică, eu sînt
Aici și mă-ntreb ce stradă
Duce spre ieșire, aud caii
Rămași în margine de cîmp
O iubire stranie ca toate
Minunile rivnite înecindu-se
în fumul depărtării
îți rămîne contemplarea și
Copacul acela de sub
Fereastră bun să ți atîrni
într-o zi hainele și cele
Cîteva cuvinte inutile
Spre a mai oferi vreun indiciu
Asupra propriei dispariții.
Deasupra se va ivi
A începe să te cufunzi în
Nepăsătoarele nimicuri
Poate fi o poveste din
Care trupul tău lacom
lese uimit dar unde
Privești, încotro
Se duce surîsul vechilor
Porniri ? Alte priveliști
Semănînd a conspirație
Atît de aproape viața
Si eu zicînd : aruncă-te
într-un Ian de grîu ca
într-o apă salvatoare
Curînd se va așterne
Somnul ori chiar furtuna
Pînă cind deasupra se va
Ivi o dropie albă purtind
Sclipirea ochilor tăi.
Epistolă despre
contemporani
O mare plăcere îmi face
De-o vreme să-mi admir contemporanii
Ce frumos știu ei să meargă
Pe ochiul placid al orizontului
Și să adune flori de romaniță
Din cîmpul presărat cu surisuri
Unii preferă jocul de-a
Cenușa despre care n-aș putea
Să vă dau prea multe relații
O, cum curg orele și cum
Mai zornăie nemernicele pe tăvile
înflorate de rugină
Ceilalți se odihnesc la
Umbra fluturilor de seară
Ei țin cu orice preț să nu li
Se știe numele, ei deschid
Din cind in cînd cîte o
Ușă și cerul se rupe-n bucăți
Trosc, pleosc izbindu-se de pămînt
t
Cineva trece fluierînd
De-a lungul zilei
Cărțile de poezie prind să-și
Scuture frunzele.
Preumblare cu o
carte în mînă
Nu vă recomand să renunțați la
Plăcerile de după-amiază. Vecinul
Meu cultivă, de pildă, dialogul
De fereastră, hei, face el, nu
Știi ce film se dă deseară ?
Și vocea Iui dezmiardă
Frumoasele erezii de cartier
Mergînd pe stradă deschid
Paginile cărții abia
Cumpărate, foarte ușor se
învață melancolia
O lumină galbenă și vaierul
Igrasiei mustind pe sub
Ganguri. Poți colinda ore
în șir trotuarele fără să
Cunoști ori să fii cunoscut
Cerul se prelinge printre
Filele fragile, pașii trecătorilor
Cadențează memoria, răsuflarea lor
Sparge oglinzile frizeriilor
O, desigur cu vremea te
Obișnuiești să fii și ca! si iepure
Oricum un animal săritor Ia
Nevoie ce știe din cînd în cînd
Să și citească.
Pagini bucovinene — n
Memoria capodoperei
literare: Mircea ce! Mare
Sase sute de ani constituie o a-
niversare care se integrează
• perfect în existența unui popor
milenar.
Domnitorul Mircea își merită cali-
ficativul de „cel mare“ prin istoria
căreia, în condiții vitrege, i-a fost
ctitor. Cronicarii români și străini,
urmașii săi la tronul Țării Românești
a Munteniei i-au cinstit memoria așe-
zîndu-1 printre marii „descălecători de
datini" și neînfricații apărători ai
neamului nostru, iar scriitori ai seco-
lului trecut l-au nemurit in creații
care s-au dovedit capodopere ale li-
teraturii române.
Omagiul nostru aniversar are în vede-
re desprinderea trăsăturilor esențiale
ale marelui voievod patriot, așa cum
reies ele din două texte arhicunos-
•. ute și cu atît mai îndreptățite a fi
reamintite intr-un moment cu sem-
nificații naționale , l'mbra lui Mircea
Ia Cozia, de Grigore Alexandrescu și
Scrisoarea III, de- Mihai Eminescu.
Prima dintre aceste două poezii apar-
ține perioadei imediat următoare
„Daciei literare" in a cărei „Introduc-
țiune- se postula,' printre altele, ca
scriitorul român să-și zămislească ope-
ra pornind de la valorificarea istoriei
noastre naționale.
In urma unei călătorii din 1842, Gri-
gore Alexandrescu optează poetic
pentru cîteva dintre locurile semni-
ficative pe care le vizitase. Unul a
fost Cozia.
Elogiul pe care poetul îl aduce
domnitorului se susține prin mijloa-
ce artistice specifice curentului ro-
mantic. Originalitatea constă in viziu-
nea asupra istoriei. Mircea se con-
fundă cu aspirațiile poporului pe ca-
re-1 reprezintă, astfel incit însăși na-
tura îl recunoaște și-i cinstește nume-
le : „Mircea ! îmi răspunde dealul ;
Mircea ! Oltul repetează".
Consecvent înclinației sale spre
meditație, autorul comunică deseori
idei profunde într-un limbaj sobru și
expresiv, cu nuanțe aforistice :
„Veacurile ce-nghit neamuri al tău
nume l-au hrănit". Deși nu are plas-
ticitatea și muzicalitatea strofei de
început, acest vers pune în circulație
numele lui Mircea ca pe o perma-
nență, pentru câ viața lui s-a con-
fundat cu aspirațiile patriei. Dacă des-
tinul altor popoare este supus peri-
sabilității, iată că Mircea reprezin-
tă un simbol : timpul il slujește trans-
figurindu-i numele în eternitate, intr-o
eternitate vie, afectivă și ocrotitoare.
Trecerea timpului îi hrănește nume-
le, i-1 aureolează cu dragostea ur-
mașilor.
viziunea Iui Grigorc Alexandrescu,
preponderent romantică, are fine tră-
sături specifice liricii de meditație.
Uneori aride, stîngace ori sentențioa-
se, versurile își păstrează insă in-
tactă valoarea prin crearea unei ima-
gini monumentale — prima din poezia
noastră — asupra marelui biruitor de
la Rovine.
Confluentă ca motiv al inspirației
cu Umbra lui Mircea. La Cozia se
află Scrisoarea III. Diferențierea valo.
rică dintre cele două texte nu intră
în discuție și nici în intenția acestor
rînduri. Trebuie spus de la bun în-
ceput că Eminescu își întemeiază poe-
zia pe o vastă cunoaștere istorică și
filozofică. Fără nici o îndoială că poe-
tul ar fi putut găsi in trecutul po-
porului nostru și alte figuri de mari
voievozi. Opțiunea sa are mai mul-
te explicații. In spațiul românesc,
Mircea este primul care are o dom-
nie îndelungată (1386—1418) și stabilă.
Pe plan intern și extern s-a dovedit
un diplomat iscusit. însă argumentul
cel mai plauzibil se sprijină pe o rea-
litate istorică plină de dramatism: in-
tenția lui Baiazid de a cuceri Țara
Românească. Deci alegerea făcută de
Eminescu conține o mărturisită semni-
ficație patriotică. Lupta de la Rovine
a fost prima confruntare de anvergu-
ră cu forțele otomane și, totodată, o
strălucită victorie a românilor conduși
de Mircea. Scrisoarea III conferă
domnitorului muntean trăsăturile spe-
cifice poporului nostru : demnitate,
modestia, ospitalitatea și vocația li-
bertății. Păstrarea independenței ță-
rii sale a făcut din Mircea un erou
național și european. Eminescu a
transformat realitatea istorică într-o
capodoperă a literaturii române. Inte-
resul nostru trebuie să se aplece a-
supra imaginii pe care poetul o are
despre Mircea. Obiectivarea psihologi-
că este caracteristica esențială. Mir-
cea întruchipează sufletul unui popor
în ceea ce are el inalterabil și spe-
cific : dragostea de țară, simțul bi-
ruitor al libertății. Atitudinea auto-
cratică a lui Baiazid se spulberă în
fața unui popor care își apără inte-
gritatea propriei sale făpturi. Prin
cuvintele domnitorului vorbește țari.
Aici stă puterea de fascinație pe ca-
re o exercită personalitatea lui Mir-
cea cel Mare asupra literaturii, asu-
pra urmașilor care, astăzi, ii cinstim
memoria.
Gheorghe LUPU
Sub veghea
de viteaz
conducător
E-o fericire nouă ce cuprind :
Nu toate-nspre lumină, oare, tind ? !
întind cu toate, parcă-un apeduct
Spre mugur dind în floare și în fruct.
Pe plaiul țării mele-ntr-un colind
Grădinile iubirii azi cuprind :
Trăirile prin anii tineri ni-s
Sub soarele dind viață unui vis.
E-o Pace blindă luminind pe țară
Sub veghea de Viteaz Conducător :
Aici în vatra noastră milenară
Urcăm spre Comunism de aur zbor !
Ni-i patria
Ni-i Patria în inime și fapte :
Trăim in amintirea-i fructe coapte !
Imbrățișind Carpații la mijloc
Ni-i Patria, o. Tricolorul scump :
Ni-i Patria o. Tricolorul scump :
Din inimă nicicind eu nu mi-l rump '
Cu el inveșmintat aș vrea s-adorm
Intr-im pămînt visat de orice domn.
Ni-i Patria și stema cea de spice :
Ne stringem toți aicea ca-n matrice.
Ca semn al Comunistei vremi—oștea
Am pus deasupra ca mereu să stea !
a
Și Patrie ni-i Dunărea și Marea :
E un azur înalt in care zarea
Imbrățișind Carpații la mijloc —
Ni-i Patria iubire și noroc !
Iordan AIOANEI
Eroul
El are pieptul plin de răni
și ochii denși de flori albastre.
El știe pașii dacă-s triști
Și glasul păsării măiastre.
Trecutul său fâră-nceput
Nu-i pare încă o povară,
Cînd merge, zările se-ntrec
Să-i facă umbra mai ușoară.
Cu chipul patriei în miini
Și ochii denși de flori albastre
El mai veghează, fremătind
La zborul păsării măiastre.
Lucian PAL
Comunistul
n-am pierdut lumina
vocea din inalt
«tăruie-n mine pururi
intr-acolo c ochiul meu
intr-acOlo e pasul pornit
să atingă ținta
sunt pregătit
mîinile îmi țin drept
steagul
aprins către stele
umerii îmi duc
torțele fericirii
am focul iubirii de patrie
in singe
de patrie ajunsă pe culmile
visate
sunt cel ce este strigat
să fie la timp acolo
sunt cel ce nu rătăcește
cărarea
Ion VERGU DUMITRESCU
RECENZIE
S. FI. Marian: BASME POPIIlARE ROMANEȘTI
Absentă circa o jumătate de secol
din viața editorială (ultima apariție
datînd — după Dicționarul literaturii
române de Ia origini pînă la 1900,
București, E.A.R.S.R., p. 555 —- din
1923), opera lui S. FI. Marian și-a
făcut din nou simțită prezența în
circuitul public (și) prin strădania lui
Paul Leu căruia i se datorează trei
ediții conținînd piese folclorice, foar-
te puțin sau deloc cunoscute, din
culegerile marelui folclorist și etno-
graf, apărute din 1975 încoace.
Ultima dintre acestea — Basme
populare românești. București, Ed.
Minerva, 1986 — fără să aspire (în
pofida aparatului critic, formal con-
form uzanțelor : prefață, notă asupra
ediției, trimiteri și note explicative)
la statutul de ediție critică propriu-
zisă, cuprinde în partea I, o sub-
stanțială colecție de „basme fantasti-
ce", iar în cea de a II-a „povești
didactico-moralizatoare" (clasificările
aparțin editorului). Basmele și (în-
deosebi) poveștile nu sînt, după cum
precizează și Paul Leu, integral ine-
dite, unele fiind tipărite de Marian
în presa vremii sau în ediții de u-
zură, iar altele, preluate din ediția
Basme din Țara de Sus, Iași, Ed.
Junimea, 1975 (îngrijită de Mihai
Cărăușu și Paul Leu). Să notăm că
Paul Leu s-a aflat în situația, deloc
comodă, de a alege, în cazul texte-
lor inedite, dintre mai multe versi-
uni, pe cea mai coerentă din punct
de vedere al artei narative, sau de
a renunța, în genere, la texte ce nu
poartă sigiliul paternității, conferit de
grafia și semnătura lui S. FI. Marian
(deși metoda culegerii prin interme-
diar era curentă în epocă). De ase-
menea o operație dificilă a avut de
surmontat îngrijitorul ediției și în
situația cînd a fost nevoit să recon-
stituie, prin colaționare, structura
integrală a unor basme inedite, ră-
mase în două sau mai multe versi-
uni (nu variante !) incomplete dar
complementare. Este deci de apreciat
travaliul onest al editorilor, contri-
buția sa la cunoașterea mai completă
și adecvată a activității lui S. FI.
Marian care, și prin astfel do cule-
geri, a salvat de la uitare importan-
te eșantioane de gîndire, sensibili-
tate. și măiestrie artistică populară,
într-o vreme cînd lipsa mijloacelor
tehnice moderne de înregistrare so-
licita folcloristului eforturi mai greu
de imaginat astăzi, implicînd, totoda-
tă, o inevitabilă doză de infidelitate
a textului notat față de forma na-
rată oral de informator. In astfel de
situații s-au aflat toți folcloriștii mo-
mentului (un I. G. Sbiera, P. Ispi-
rescu, G. Dem. Teodorescu ș.a.) și
de aceea colecțiile lor de proză folc-
lorică sînt, în bună măsură, repo-
vestiri și nu reproduceri absolut fi-
dele care să poarte pecetea talentu-
lui narativ al povestitorului informa-
tor. E de neînțeles, în această di-
recție de ce Paul Leu nu „crapă
lemnul" (cum se spune) decis, ape-
lînd, în Prefață, la „abilități", care
pot deruta, lăsînd imoresia câ încear-
că a salva aparențele. Să luăm un
exemplu : după ce ni se oferă mos-
tre copioase din care rezultă că folc-
loristul a intervenit masiv, amplifi-
cînd nuclee narative notate (sau au-
zite) de la informator (vezi p. XII—
XV, XVII—XVIII în Prefață și p.
503—519 în Note), editorul ii moti-
vează intruziunile prin necesitatea
„îmbogățirii și limpezirii mijloacelor
de expresie în spirit folcloric, a în-
tregirii unor portrete, a clarificării
uncr situații în care se găseau eroii
narațiunii populare la un moment
dat, a restabilirii formei tradiționa-
le specifică (nu „specifice" ? —n.N.C.)
basmului ș.a.", sau „in ideea resta-
bilirii viziunii etice și estetice, folc-
lorice”, ori prin .lipsa de fidelitate
a memoriei, imaginația limitată, ab-
senta parțială sau totală a sensibi-
lității estetice precum și alte particu-
larități ale colportorului informator1.
Dacă S. FI. Marian „privea critic
ceea ce aduna și chiar din momen-
tul recoltării unor basme el inten-
ționa să revadă manuscrisul pentru
a-1 completa" (intenție, de altfel, ma-
terializată) înseamnă că el procedea-
ză după posibilitățile și uzanțele mo-
mentului. repovestind basmele și e
discutabil dacă Întreprinderea sa se
produce în cel mai autentic „spirit
folcloric". De altminteri, Prefața ne
apare minată și de alte cîteva defi-
ciențe (evitabile) cum ar fi tendința
de a se stabili, prin paliative compa-
ratiste, întîietăți ale lui S. FI. Ma-
rian față de Ion Creangă apropo de
povestea Capra cu trei iezi, aceasta
întrucît, notează Paul Leu, „la Ma-
rian firul epic al basmului este ra-
mificat, arborescent, are personaje
noi și evenimente epice neîntîlnite
la Creangă" etc., etc. Fără îndoială
că așa stau lucrurile, însă, cum Ion
Creangă e scriitor cult, artist crea-
tor, iar nu folclorist culegător, care
adesea repovestește basmele populare,
ca S. FI. Marian, paralela nu-și gă-
sește. în această manieră, întemeie-
rea și chiar față de... Lucian Blaga,
deoarece „în timp ce Ia Lucian Bla-
ga constatăm datorită concepțiilor
sale filozofico-estetice și mai ales in-
fluenței exercitate de curentul expre-
sionist, tendința de a încifra mitul
(„Eu cu lumina mea sporesc a lumii
taină"), la Marian observăm tendin-
ța spre o cale opusă celei blagiene".
în loc de orice comentarii — opinia
lui Etiemble (citată de Adrian Ma-
r;no în Introducere în critica litera-
ră, p. 251—252) : „Comparaison n’est
pas toujours raison !".
Lăsînd la o parte „subtilități" de
asemenea manieră, trecînd peste ma-
nia trimiterii la propriile-i lucrări,
chiar și cînd nu era cazul (vezi nota
13. p. VII, spre ex.), si peste unele
expresii șablon de tipul „academicia-
nul de la Suceava", „omul de știință
bucovinean" ș.a. asemenea, se impune
a sublinia merituoasa stăruință a lui
Paul Leu de a întregi imaginea am-
plei activități de folclorist și etno-
graf pe care a desfășuraLo S. FI.
Marian (semnificativ e și faptul că
un întins studiu monografic, pe a-
ceastă temă, a fost publicat de Paul
Leu aproape integral în diverse re-
viste de specialitate), îngrijitorul edi-
ției de față fiind la ora actuală sin-
gurul cercetător ce-și asumă o misiu-
ne ocolită, inexplicabil, chiar de spe-
cialiștii din institutele de resort.
Nicolae CÂRLAN
GAUDEAMHS
(urmare din pag. II)
plița. In repedea perindare a u-
nor frînturi de amintiri legate de
vînzări și tîrguieli, privea cu gura
întredeschisă întinsul pieții, unde,
• înspre gara mică era tirgul de
lapte, între templu și „Casa ger-
mană" tirgul de vite și, în fața
primăriei cel de cereale. Puse
degetul într-un loc pe fotografie
și arătă drumul Voitinelului pe
care mergea cînd avea treburi la
oraș, drum ce da în tirgul de fîn,
de lemne și produse lemnoase.
Numai tirgul de poame din dosul
primăriei, zis al lipovenilor, nu-I
putea vedea. Badea Avram arun-
că asupra albumului o privire
scurtă și spuse :
— Cunosc eu tirgul mal bine
decît pe hîrtie. De-amu la trea-
bă, mă băiete !
Făcuse Toderiță treburi și mai-
nainte si nu-l îngrijorară acele
vorbe. La testimoniul deschis pe
masă, tatăl său, analfabet. cum
era, se uită numai la singurul
semn deosebit și cu însemnătate
în ochii săi : pecetea roșie cu ste-
ma imperiului austro-ungar, paju-
ra cu două capete.
Trecu o săptămînă de la înce-
perea vacanței de vară.
Dinspre munții aprnpiați, nori
groși treceau peste cătun și sat
întunccînd cerul, răscolind acrul
și udînd pămîntul ca niște stro-
pitori uriașe. Colo și colo, văzdu-
hul era brăzdat de fulgere, iar
zgomotul tunetelor pornit din scli-
piri orbitoare, se rostogolea de
la un capăt la alt capăt al zării.
De la o vreme greutatea norilor
și pînza de jirebii se lăsară spre
răsărit unde se ivi pe cortina
ploii un curcubeu clar cu capetele
pierdute după dealul Colnic.
Toderiță ieși din casă și, de pe
prispă, se uită în toate părțile ca
să-și dea scama dacă ploaia a
trecut cu totul. Prin spărturile de
rc-i. soarele, care trecuse de a-
miază lumina ici și colo gospo-
dă-ii și ogoare de pe coasta dea-
lului, Admiră o vreme frumusețea
curcubeului, apoi urmări cu ochii
cîteva rindunele ce spintecau ae-
rul în ciripit voios. Din șopron,
undc-și bătea coasa, tatăl său își
aruncă și el privirea spre cor
și-i spuse :
— E cam de-a mersului, mă
băiete.
Toderiță lăsă curcubeu! și rîn-
dunelele și intră în casă. Păscutul
vacii și al cîtorva oi era singurul
lucru mai deosebit ce intra vara
și toamna în grija sa.
— la-ți un țol pe tine, îl sfă-
tui mamă-sa, care fușălăia niște
lină. Ar putea să mai vie un ro-
pot de ploaie. Du-te pe tolocuța
de pe Colnic. E mai aproape.
Cu izmenele suflecate și cu un
țoluț pe umeri, Toderiță porni cu
dobitoacele. Abia ieși din ogradă
și zări un bărbat îmbrăcat orășe-
nește ureînd pe o cărare coasta
dealului cu gospodării răzlețite.
Apariția rară a vreunui surtucar
prin cătun îl făcu să-1 urmărească
cu privirea pe necunoscut pînă
ce-I văzu dispărînd în ograda lui
Pamfil Băs. Cînd începu să urce
dealul, îl văzu pe Gavril a’ lui
Pamfil la o cotitură a drumului
ce ocolea o văiugă plină de ră-
chite. Venea la vale alergînd.
— încotro ?
Gavril se opri gîfiind,
— Ehe, dac-ai ști cine a venit
la noi...
— Vedeam un șatrar c-o intrat
la voi, îl înghimpă cil vorba To-
deriță, văzînd cît de mîndru îl
privea.
— Șatrar ?... La noi a venit dom-
nul, mă! Domnul învățător. Al
nostru.
— Și la ce ?
— Nu știu. M-o trimis tatuca
să-l chem la noi pe tat-tu și pe
badea Sofronie. Fug că mi-o spus
să nu zăbovesc.
Vremea se răzbună. Nori răz-
leți treceau pe sus cu umbre ce
se mișcau pe coasta dealului, pe
întinsul cătunului și al Braniștei.
Boțuri cenușii do aburi izvorau
și se ridicau încet din zidul al-
băstrui al munților, nu departe
spre apus.
In casa lui Pamfil Băs se ținea
sfat mare. Mare i se părea lui
Pamfil, lui Sofronie Susai și lui
Avram Baciu, măcar că erau nu-
mai ei și învățătorul și vorbea
mai mult acesta din urmă. Din ca-
mera de peste tindă se auzea zgo-
motul înfundat și ritmic al văta-
lelor de la stativele la care țesea
gospodina casei.
— ...Deși districtul e românesc,
continuă învățătorul ceea ce în-
cepuse, mai mult nemții și alte
neamuri au dat băieți să învețe
la gimnaziul superior din Rădăuți.
Așa i se spune liceului, aici, în
Austria. Din anuarele pe care
le-am citit, adică din niște tipări-
turi despre viața acestei școli, am
făcut socoteala că, din aproape
opt elevi, numai unul e român.
III — Pagini bucovinene
UMBERTO ECO
Apostilă la „Numele
trandafirului66
(ii)
Să povestești cum ai scris nu
înseamnă să dovedești că ai scris
„bine". Poe spunea că ..efectul
operei e una și cunoașterea pro-
cesului e alta". Cînd Kandinsky
sau Klee ne povestesc cum pic-
tează, ei nu ne spun dacă unul
din ei e mai bun decît celălalt.
Cînd Michelangelo ne spune că
a sculpta înseamnă a elibera de
apăsarea pietrei figura înscrisă
deja in ea, el nu ne spune dacă
Pietă de Ia Vatican e mai fru-
moasă decît Pietă Rondanini. Se
întîmplă ca paginile cele mai
luminoase despre procesele artis-
tice să fi fost scrise de artiști
minori care realizau efecte mo-
deste dar care știau bine să re-
flecteze asupra propriilor lor
procese : Vasari, Horatio Gree-
nough, Aaron Copland.
Am scris un roman fiindcă
mi-a venit pofta s-o fac. Cred
că este un motiv suficient pen-
tru a te apuca de povestit. Omul
este, prin natură, un animal care
fabulează. Am început să scriu
în martie 1978, impulsionat de
o idee seminală. Aveam chef să
otrăvesc un călugăr.
Cred că un roman se poate naș-
te dintr-o idee de genul acesta,
restul fiind carne pe care o a-
Așteptăm, sosiți mal devreme de
timpul convenit. Făcusem drumul
pe jos pe aleea arcuită ca o seo-
ră printre copaci și tufișuri. Pie-
trișul pe care călcam scrîșnea sub
pași, fără ca zgomotul să ni se
pară enervant. Sub partea cu a-
coperiș îngust, de șindrilă înne-
grită de vreme, măiastru încrus-
tată, ne-a țintuit locului frumu-
sețea sobră a casei masiv așeza-
tă pe pămînt, asemenea unui cal-
ci! de fortăreață. Dar era atît de
imaculat, albă pe fondul verde și
dens’ din jur, incit lăsa mai de-
grabă o impresie de imponderabi-
litate. închisă în sine, plutea de-
părtată și inaccesibilă, doar cu
pleoapa cerdacului deschisă cerce-
tător.
Tinerii s-au răsfirat apoi uitînd
pentru o clipă angajamentul luat
că nu vor vorbi tare. Le explica-
sem de ce e necesar să manifes-
tăm reținerea ca într-un loc sa-
cru și eram satisfăcut de felul
cum reacționau. Chiar și excla-
mațiile mai zgomotoase, de încin-
tare in fața frumuseților ce le desco-
pereau, se stingeau cu repeziciu-
ne. Strădania mea de a le sugera
cît de greu obținusem întilnirea
dădea roade. Fusesem nevoit să
înfrîng cerbicia îndreptățită a u-
nei soții cu obraz îngust, tras si
crctos și cu mîini prelungi ca de
daugi pe drum. Ideea aceasta
trebuie să fi fost mai veche. Am
regăsit un caiet datat din 1975
unde înscrisesem o listă de că-
lugări, trăind într-o vagă mă-
năstire. Nimic altceva. La înce-
put m-am apucat să citesc Tra-
tatul otrăvurilor, al lui Orfila,
pe care îl cumpărasem Ia Paris,
acum 20 de ani, din simple mo-
tive de fidelitate față de Huys-
mans (Lă-bas).
Cum nlciuna dintre otrăvuri nu
mă mulțumea, i-am cerut unui
prieten biolog să-mi indice un
remediu care să aibă proprietăți
determinate (să fie absorbit pe
cale cutanată în timp ce se ma-
nipulează ceva). Am distrus de-
indată scrisoarea în care aces-
ta îmi răspundea că nu cunoș-
tea nici o otravă care să cores-
pundă celei pe care o căutam :
acestea sînt documente care, ci-
tite într-un alt context, ar putea
să te ducă drept la închisoare.
La început, călugării mei tre-
buiau să trăiască intr-o mănă-
stire contemporană (mă gîndeam
■a un călugăr investigator care
să citească -Manifestul..."). Dar
rum într-o mănăstire sau o aba-
ție trăiesc încă numeroase vesti-
gii medievale, m-am apucat să
martiră riguros pictată ; dînsa-mi
vorbea de -bolnav" și de cre-
pusculul unei vieți. eu repetam
. u stăruință -Maestrul* — față de
care nu aveam dorință mai mare
decit aceea de a-1 zări numai, fie
si pentru o singură clipă, dar o
clipă dir.tr-acelea care rămîn în-
tipărite pentru tot restul ieții !
Iar acum, după ce nur- i ■sem
minutele, imploram secu-	• să
nu se mai smulgă dureros de la
locul lor. li și auzeam pe unii
ÎNTILNIREA
dintre tinerii mei discipoli cîrtind
că bătusem drumul degeaba, că
așa sînt -maeștrii", iar aluziile lor
îngreunau și mai mult așteptarea.
Ascultindu-i și făcîndu-mă că nu-i
aud, mă întrebam dacă purtarea
lor ținea numai de orgoliu sau și
de nesocotința anotimpului lor ne-
răbdător și grăbit ? încă o dată
tentat să-i privesc altfel decît de
obicei și. dacă ar fi fost posibil,
cu o forță de penetrație ca a ra-
zelor X. Tensiunea nerăbdării
reștea. alimentînd un fol de în-
depărtare a unora față de ceilalți
frunzăresc arhivele mele de me-
dievistică pe care le lăsasem să
hiberneze (o carte despre estetica
medievală din 1956, cîteva ese-
uri, în trecere, o sută de alte
pagini despre același subiect din
1959, întoarceri la tradiția me-
dievală din 1962 pentru lucrarea
mea despre Joyce, apoi, în 1972,
lungul studiu despre Apocalips
și despre miniaturile comenta-
riului lui Beatus din Liebana,
deci Evul Mediu era mereu în
actualitate). Am dat peste un vast
material (fișe, fotocopii, caiete
care datau din 1952) destinat al-
tor scopuri, foarte importante,
pentru o istorie a monștrilor sau
o analiză a enciclopediilor medie-
vale sau o teorie a catalogulu1.
La un moment dat mi-am zis
că deoarece Evul Mediu era ima-
ginarul meu cotidian, era tot a-
tîta să scriu un roman a cărui
acțiune să se desfășoare direct
în epoca aceea. Așa cum am spu-
s-o în anumite interviuri nu cu-
nosc prezentul decît prin ecra-
nul meu de televizor, în timp
ce am o cunoștință directă a E-
vului Mediu. La țară, cînd a-
prindeam focuri pe pajiști, soția
mea mă acuza că nu știu să pri-
vesc scînteile care se ridicau
spre coroana copacilor și zburau
de colo-colo de-a lungul firelor
de lumină. Pe urmă, cînd a ci-
tit capitolul despre incendiu,
mi-a spus : -Dar atunci tu pri-
veai scînteiel". ..Nu. dar știam
cum le-ar fi privit un călugăr
din Evul Mediu".
La drept vorbind, nu m-am ho-
tărit să vorbesc numai despre E-
și a tuturor de mine. Și atît de
greu obținusem, la rîndu-mi promi-
siunea că întilnirea — Marea in-
tîlnire ! — va avea loc !
Atinsesem aproape punctul cri-
tic al așteptării, cînd ușa cu gea-
muri dinspre cerdac se clinti, tră-
gindu-se înăuntru. Se înfiripă în
spațiul umbros al cadrului silueta
bine cunoscută din fotografii și din
filme, bărbatul masiv inaintind
nesigur și greoi, susținut cu efort
de femeia cu păr alb, mai firavă
acum decît cînd o văzusem și
stătusem de vorbă. îmbrăcat de
oraș, cu pălăria în cap, cu basto-
nul in mină, aidoma unui trecător
întunecat și demn din fața căruia
oamenii se dau Ia o parte instinc-
tiv, marele bărbat răminea tot
impunător, inaccesibil
Magnific și inabordabil prin ab-
sență. Maestrul se lăsă așezat pe
un scaun, răminind neclintit sub
soare, ca o culme eternă. Imobi-
litatea ii prefigura permanența și
tinerii care ii cunoșteau opera,
crescuseră cu ea, o depozitaseră în
vul Mediu. M-am hotărît să vor-
besc despre Evul Mediu și prin
gura unui cronicar al epocii. E-
ram un narator începător și pe
naratori îi privisem pînă atunci
clin partea cealaltă a baricadei.
Mi-era rușine să povestesc. Mă
simțeam puțin ca acel critic de
teatru care s-ar expune dintr-o
dată luminilor rampei și care
s-ar vedea privit de cei ce pînă
atunci fuseseră complicii săi din
stal.
O mască, iată ce-mi trebuia.
M-am apucat să citesc și să
recitesc cronicarii medievali, pen-
tru a dobîndi de la ei ritmul și
cadența. Ei urmau să vorbeas-
că despre mine și eu urma să
fiu liber de orice bănuială. Li-
l>er de orice bănuială, dar nu și
de ecourile intertextualității. Am
descoperit astfel ceea ce scriito-
rii au știut-o din totdeauna și
pe care ne-au spus-o de atîtea
ori : cărțile vorbesc întotdeauna
despre alte cărți, iar fiecare po-
veste povestește o poveste deja
povestită. Homer o știa, Ariosto
o știa, fără a mai vorbi despre
Rabelais sau Cervantes. De ace-
ea. povestea mea nu putea să
înceapă decît cu manuscrisul re-
găsit, de aceea si povestea aceas-
ta. firește, va fi si ea un citat.
Am scris de îndată introducerea,
plasîndu-mi narațiunea la un al
patrulea nivel de îmbinare. în
interiorul a trei alte narațiuni :
eu spun că Vallet spunea că
Mobillon a spus că Adso spu-
ne...
în românește de
Viorel DARJA
-------consemnări-----------------
• Tipărituri
Muzeul Județean Suceava a pus de
curînd la dispoziția cititorilor o cuprin-
zătoare ediție a Anuarului (volumele XI
si XII), reunind articole, studii și comu-
nicări științifice elaborate in perioada
1984—1986.
Structura capitolelor reflectă abordarea
unor multiple domenii de cercetare („Ani-
versări", „Din istoria orașului Suceava",
„Studii de istorie*, „Din istoria culturii
sucevene", „Documente", „Medalioane”,
„Muzeologie", „Note și comentarii", „în-
semnări bibliografice"), înscriind peste
cincizeci de lucrări ce oferă o imagine
concludentă asupra nivelului de compe-
tență la care se ridică cercetarea știin-
țifică în județul Suceava (V.R.)
conștiințe ca s-o ducă mai departe
din generație în generație, încre-
meniseră pătrunși de venerație, de
curiozitate, de neliniște. Ca și ve-
getația din jur mișcată de adieri-
le vîntului, grupul era străbătut
de un freamăt necurmat. Oare,
de ce e ca o stîncă ? De ce nu
dă semn că ne vede ? Sau nu ne
simte ?
De-o parte frămînt, de cealaltă
încremenire. Ne marca arzător pe-
cetea tragicului. In amnar lovea
dur o piatră nerăbdătoare și cine
altul ar fi putut intui mai exact
primejdia decît dascălul celor ti-
neri ? Inima îmi tremură. Eram
doar iasca dintre piatră și amnar
și tocmai de foc îmi era teamă.
M-am grăbit să le comunic șoptit
că întilnirea se terminase. Ne vom
retrage, așa cum ne-am înțeles,
fără o vorbă, fără vreun zgomot
astfel ca nimic să nu clintească
liniștea celestă a Maestrului. Ră-
masul-bun să ni-1 luăm în tăce-
re. fluturind mult batistele, idee
care îmi venise acolo, în incandes-
cența momentului. Am și fost a-
cela care am dat exemplu ridicînd
cu mina batista. înfricoșat, totuși,
că nu voi fi înțeles si că mă vor
lăsa singur ; tinerii însă mă imi-
tară. Batistele fluturară emoțio-
nant pînă ieșirăm din ogradă —
un pilc de fluturi albi într-o mare
de verdeață.
Mircea ȘEKBĂNESCU
CADRAN „Cum folosim șansa ?“...
T. V. ȘTEFANELLI INEDIT
•	Tirgul olarilor
Și ediția din acest an a Tîrgului ola-
rilor de la Rădăuți (august) a reunit ce-
ramiști de frunte din renumite centre
tradițonale ale țării (Horezu, Oboga, Ro-
mâna, Corund, Baia Mare, Miercurea
Ciuc, Marginea și altele) într-o autenti-
că revărsare de forme și culori. Mani-
festarea, circumscrisă ..Zilelor culturii"
de aici, a fost întregită de o dezbatere
pe tema „Valorificarea tradiției în crea-
ția populară românească" și de expoziția
„Unitate și continuitate în ceramica
populară românească".
Bucurîndu-se de interesul unui numeros
public, Tirgul s-a încheiat cu festivitatea
de premiere a celor mai merituoși crea-
tori. Marele premiu pe 1986 a revenit ti-
nerilor rădăuțeni Marcel și Florin Coliba-
ba, demni continuatori ai neuitatului meș-
ter olar Constantin Colibaba. (I- B.)
•	Record
La a Vl-a Bienală de caricatură „Arta
umorului în lume", organizată în orașul
italian Vercelli, trei tineri caricaturist!
suceveni, Radu Bercea, Corneliu Mireuță
și Constantin Papuc au obținut premii
speciale la secțiunea „temă liberă". Au-
torii de mai sus se adaugă unei convin-
gătoare liste la graficieni care au adus,
în ultimii ani, la Suceava, prestigioase
premii internaționale de acest fel. (M.L.)
o Școală
Zestrea învățămîntului sucevean s-a
îmbogățit cu un nou lăcaș. Școala Gene-
rală nr. 12, din localul căreia poate fi
surprinsă o simbolică perspectivă a Suce-
vei moderne, și-a deschis porțile , cu pri-
lejul zilei de 15 septembrie, pentru su-
tele de copii din cartierul George Enes-
cu, unul dintre cartierele noi ale orașu-
lui, aflat în plină expansiune. (V.D.)
V'
o Expoziție
Tînărul grafician sucevean Dan Hodo-
roabă a fost, nu demult, oaspetele Iașilor,
expunînd la Rotonda I.M.F. un repre-
zentativ grupaj de lucrări (peste 50) rea-
lizate în ultimii ani. La vernisajul expo-
ziției a vorbit criticul de artă Radu
Negru. (M.L.)
i
La ora la care apar aceste rîn-
dun ecourile Galei tinerilor actori
de la Costinești s-ar putea să se
fi stins. Cu riscul de a puncta cu
întîrziere respectivul eveniment
estival, ținem să facem totuși cî-
teva observații vizînd mai puțin
derularea și consistența momen-
tului în cauză, despre care cei in-
teresați au luat cunoștință la vre-
mea cuvenită, cît mai ales „învă-
țămintele" ce se cer a fi subli-
niate și asupra cărora mai toți
comentatorii n-au pierdut ocazia
să insiste.
Intr-adevăr presa a acordat su-
ficientă atenție faptelor consumate
la Costinești. Așa cum era și de
așteptat. Au fost relevate reușitele
ediției și s-a emis, totodată, o se-
rie de considerații, pertinente în
cea mai mare parte, din care oa-
menii de teatru și actorii tineri
îndeosebi vor trage (ori au și tras)
concluziile ce se impun.
In ce ne privește (și cu aceasta
intrăm în subiect) am reținut, în-
tre altele, cîteva dintre părerile
formulate de Ileana Lucaciu în
revista Săptămîna, păreri care,
dincolo de intenția autoarei, stîr-
nesc nedumerire. Precizăm de la
bun început că nu punem nici o
clipă sub semnul îndoielii compe-
tența și seriozitatea analizei pe
care semnatara a realizat-o pe
durata celor cîteva numere, mul-
titudinea aspectelor abordate cu
acel prilej. Ba mai mult, ne-a în-
cîntat meticulozitatea descifrării
fiecărei evoluții scenice, intre a-
cestea, bineînțeles, și cea a actri-
ței Carmen Ciorcilă de la teatrul
sucevean, despre care Ileana Lu-
caciu afirmă : „Orice teatru de
prim-rang (sublinierea noastră) își
poate afla in Carmen Ciorcilă o
actriță cu imense resurse profesio-
nale". Și astfel intrăm in miezul
problemei. Deci, încercăm noi a
pricepe unde -bate* zicerea de mai
sus, gala de la Costinești ar în-
semna inainte de toate o șansă
de ieșire dm anonimat. (Serialul
se intitulează chiar așa: -Cum fo-
losim șansa ?“), dar nu spre bi-
nele instituțiilor reprezentate, ci
mai degrabă spre folosul lansării
către marile scene, eventual bucu-
reștene. Căci, puțin mai la vale,
aceeași I. L., după ce reproșează
directorilor de teatru (cu excepția
lui Mircea Radu lacoban, prezent
la Gală) dezinteresul față de com-
petiția de pe malul mării, conchi-
de : „De ce oare nu au manifestat
acest „firesc" interes și alți con-
ducători de instituții teatrale... ?
Ar fi avut prilejul să cunoască
mai bine o parte din tinerele ta-
lente care bat la porțile unor
„concursuri" de multe ori necon-
cludente de intrare în colective
importante (sublinierea noastră)*.
Prin urmare, rostul concursului,
lasă I. L. a se înțelege, ar fi mai
cu seamă acela de „recrutare" de
noi nume pentru renumitele -co-
lective importante". Ceea ce vrea
să însemne, nici mai mult nici
mai puțin, că spectatorii din Bo-
toșani sau Petroșani, de pildă,
n-au decît să se mulțumească și
cu... ce mai rămîne. Si asta pen-
tru că locul interpreților valoroși
n-ar fi altul decît în teatrele „de
prim-rang". Ciudată mentalitate !
Să nu se mai mire nimeni, așa-
dar. dacă proaspeții laureați de la
Costinești au si început între
timp să-și pregătească bagajele de
plecare.
loanid DELEANU
Din poezia care o publicăm acum pentru întîia oară reiese
clar că a fost scrisă în perioada cînd T. V. Ștefanelli era
stagiar (practicant) la Judecătoria S IV Viena (octombrie 1873—
septembrie 1874). Cu toate că autorul nu era student, în anul
1874 el a deținut următoarele funcții în societatea „România
Jună* : în perioada ianuarie—martie, vicepreședinte II, iar
in perioada aprilie—septembrie (pînă cînd a plecat la Cer-
năuți) a fost secretar I.
Poezia „EU" (titlul a fost notat ulterior, cu creionul, de
o altă persoană decit autorul) este unul dintre acele scinte-
ietoare texte satirice care dau o savoare deosebită, mai ales
în epocă, literaturii lui Ștefanelli.
N. MOSCALIUC
Eu
Eu sînt un practicante
Funcționar de stat
Dar starea-i calicească
Căci sunt de foame lat.
@ Cel mai bun interpret
O frumoasă tradiție face ca, în fiecare
an, la secția de muzică a Școlii Generale
Nr. 2 din Suceava să se desfășoare con-
cursul profesional „Cel mai bun inter-
pret", manifestare de aleasă ținută artis-
tică ce aduce pe scenă cei mai valoroși
interpreți pe grupe de clase și de vîrste.
Ultima ediție a reunit o selecție dintre
elevii claselor de pian, instrumente de
coarde și de suflat, prilejuind o autentică
trecere în revistă a tinerelor talente de
aici.
Dincolo de premii și de clasamente,
merită să amintim numele cîtorva dintre
îndrumătorii acestor cocii : profesorii Doru
Albu, Felicia Gorea, Constantin Belciqg,
Alexandra Robiniuc, Ana Trifu și Ion
Badea. (l.B.)
Mă pun și fac dreptate
Și bine chibzuiesc
Dar biet* stomachu-mi geme
De foame mă topesc
Și ce-mi ajută-acuma
Că sunt judecător
Când n-am un ban în pungă
Și mii de creditori
Ah ! grea-i durerea morții
Când ai cu ce trăi	I
Dar e mai greu pe lume
Un practicant a fi	I
Vreau să mă-nsor și vocea-mi
La fete mi-o redic
Dar ce fată detreabă
Se-nsoară cu-n calic ?
T. V. ȘTEFANELLI
REALIZATORI: Ion BELDEA-
NU, George DAMIAN, Viorel
DARJA, Ion CARP FLUERICI,
Mihail IORDACHE, Gh. LUPU,
Marcel MURESEANU, Ion PA-
RANICI, Mircea TINESCU, A-
lexandru TOMA
Secretariat: Eugen DIMITRIIJ
Tehnoredactare:
Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA
ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA
SUCEAVA
Str. Mihai Viteazul nr. 48