ipQQini (—)
■bucovinene
SEPTEMBRIE 1986
EDITATE IN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Armonii
de
toamnă
Vom intra încet în anotimpul culorilor
stinse, cu toate ale noastre, cu pămintul
întreg, cu timpul din noi, împărțit, ca o
tablă de șah, în zile și nopți ; vom stră-
bate dincolo de porțile grele ale toamnei
si ne va învălui fără veste dorul de cu-
vinte, dorul de poezie.
Pentru o clipă îl vom invidia pe scriitor
și tot atunci vom simți, ca pe mari dureri
ale trupului, neputința de a descrie, ne-
priceperea de a spune și chinul de a face
înțeleasă lumina care ne locuiește.
Ne vom aduce aminte de stelele pe care
le-am cercetat odinioară prin luneta al-
bastră din laboratorul dc astronomie al
școlii, de realitatea lor atît de îndepăr-
tată și atît de inutilă care prețuia mai
puțin decît perechea de zaruri din buzu-
narul hainei ; ne vom aminti de calcule in-
terminabile, de ani-lumină, de Proxima
Centauri, vom descoperi în memorie for-
me de bacterii inviindu-se în ochiul mi-
croscopului și conturul lor atît de asemă-
nător cu cel al continentelor și al țărilor
din atlasul de geografie ; vom trece din
amintire în amintire pînă la același sep-
tembrie al fructelor parfumate și al sfîr-
șitului de vacanță, adunind cele învățate cu
cele neînvățate, cele înțelese cu cele de
nepătruns și, pentru o clipă, iarăși îl vom
invidia pe scriitor.
Pe cel care nu „știe" ce este un centru
de calcul, un computer, un calculator, un
sistem de programare, un mesaj algoritmic,
un robot din generația a treia, care nu
cunoaște limbajul „Fortran", care nu poate
face un transplant de inimă și nu e in
stare să descrie tehnologia de fabricație a
microprocesoarelor, pe cel care e contem-
poran cu toți oamenii și care se mișcă
neștiut printre mii și mii de portrete ro-
bot, preferind mai mult singurătate decît
intîlniri de afaceri : pe cel care s-a angajat
singur și fără simbrie să oprească șuvoiul
aparențelor într-o oglindă odihnitoare și
pură și să reconstruiască neobosit lumea din
jurul său pînă cind fiecare amănunt al
ei, fiecare mădular, fiecare piatră, fiecare
sunet si fiecare culoare să se fi prefăcut
în cuvinte.
Pe cel care este nemulțumit de sine și
care știe că nu este de ajuns să fie, deoa-
rece timpul, lucrarea lui, chiar dacă pare
citeodată a nu mai răsturna orele una
peste alta, chiar dacă pare a se fi oprit,
se mută în inima lucrurilor, măcinîndu-le
odihna.
Pe cel care așteaptă, înțelegînd că vre-
mea mereu pregătește prefaceri.
Pe cel care vede și înțelege, pregătind u-Se
să rostească un adevăr...
Pe cel care, descoperind legile de convie-
țuire între lucruri, ființe si forme, recom-
pune o lume de. o simplitate desăvârșită,
izgonind din cetățile ei aparența si falsele
raporturi.
Să fie însă toamna cea care ne cheamă
pentru o clipă afară din grădinile multi-
colore ale imediatului, să aibă, ea singură,
puterea de a ne isniti către înțelegerea u-
neî mereu alte dimensiuni a lumii, sau
există ceva în ființa noastră care se a_
prinde o dată cu revărsarea în aur a na-
turii, o
venirea
Dacă
îl vom
sale, el
înțelepciune neînvățată despre de-
nerpetuă ?
în acest septembrie pentru o clipă
invidia pe scriitor nentru darurile
nu va lua aminte, fiind consacrat
unei munci grele, conștiente si responsabile,
în spațiu] căreia timpul nii-si va potoli
goana și nu va îngădui formelor să zăbo-
vească decît în cuvînt, în acel statornic
si misterios repaos al materiei unde valu-
rile mării se opresc din zbucuim. unde li-
nia orizontului devine precisă si rece ca
un tăiș, unde fuga noastră de propriul con-
tur și de propriile limite se frînge cu răsu-
flarea tăiată, unde timpul lucrurilor nu
poate fi altul decît timpul din noi, unde,
ca orice ființă, fiecare lucru poartă în el
forma perfectă a existenței sale ideale,
darul spre desăvîrșirea
în orice lucru trăiește
cristalului.
Vom intra fără veste
sa în lume, unde,
armonia secretă a
în anotimpul aces-
tor culori, înțelegînd limpezimea zilelor și
nopților, vom călători prin ținutul ființei
noastre și undeva, într-o pașnică secundă,
ne vom regăsi iluminați de poezie și de
frumusețe.
Victor URSAN

SEPTEMBRIE
Elena GRECULESI :
REPORTER
POSIBILA EMBLEMA
Probabil că niciodată, la noi, meș-
teșugul n-a tins mai mult ca
astăzi către artă. Nu-i nevoie
să fie invocate motivele. Contempo
raneitatea a ales, între util și frumos
pe cel din urmă. Aceasta nu înseam-
nă că lingura de lemn, să zicem,
n-a rămas, dar nu mai are nicicum
prețul celei crestate cu măiestrie. A-
mîndouă ascund în trupurile lor fra-
gile, e adevărat, muncă și îndemînare,
cea superb inutilă însă mai poartă
cu sine, ca un veșmînt feciorelnic, ta-
lentul si imaginația — virtuți răsplă-
tite numai de societăți bucurîndu-se
de prea-plin. Este, fără indoială. ne-
muritoare epoca istorică ce-și chel-
tuiește valorile pentru
bila...
a și le înno-
x
Și totuși, la oblrșia
străchinii de .
Ca s-o facă
Rădăuți este strachina.
să ajungă pînă la noi. un Constantin
Colibaba a învățat singur, tînăr si
neadmirat. într-un atelier necurtat
de turiști, aproape neștiut. A învătat
tot asa cum un flăcău die Vicov, din
Bilca sau din Horodnic învață, pe
ascuns. în șură. Arcanul. După ce a
știut, din hora sau din sîrba agilelor
sale degete, din zîmbetul său victo-
rios și înțelept, se putea naște orice
formă. S-au născut însă, și deloc ori-
cum, numai cea de Rădăuți și apoi
cea amintitoare de Kuty...
Pentru Rădăuți. învățătura ce de-
curge din restricția pe care Constan-
tin Colibaba și-a impus-o este em-
blematică. Fără îndoială că păstra-
rea si perpetuarea tradiției, cultul
pentru autenticitate nu sînt carac-
teristice numai pentru această (in-
suficientă cunoscută, totuși) zonă et-
. nografică. Dar aici ceramica de Mar-
ginea, (mai puțin uneori cea realiza-
tă în atelierele cooperației de con-
sum), lada de zestre ce poartă sem-
nătura unui Ion Balcan este lada fe-
tei din Vicov sau Straja, cămașa de
Bilca rămîne cămașă de Bilca. pîn-
zătura de Frătuții Vechi este așijde-
rea cu cea de cînd lumea.
...Zîmbetul lui Constantin Colibaba
este unul dimensionînd triumful...
x
„Tîrgul olarilor" nu este neapărat
reprezentativ pentru arta populară
ră—Uteană. El este, ni se pare, o fe-
reastră abil deschisă către lume, pe
care, iată, au pătruns mai intim în
„casa cea mare" a țăranului buco-
vinean trăitor aici un Tancred Bănă-
țeanu. apoi un dr. Ion Vlăduțiu... A-
poi atîta lume, descoperind sau re-
descoperind...
„Cusături tradiționale din Bucovina",
de Ileana Crețan, putneancă. O carte
al cărei preț suprem nu este cartea,
ci adînca dragoste a învățătoarei
pensionare pentru frumusețea altiței
bucovinene ; este rod al unei munci
despre care numai ea poate povesti.
„O viață...", ne-a spus.

Rapsod"
Este un tîrg
Rădăuții arată
că numărul lor este egal
giul artistic al sutelor de
iată, au descoperit poteca
numele către neuitare.
ședințele cooperativei :
altfel ?...“.
A PRIVI
Aplecat
pe coama lui^
încetișor
nera Georgeta Văcăreanu.
,Se
deja.
Vinerea,
oraș invadat.
S-a schimbat decorul (noua piață sea-
unde izvo-
dimineața ! zice cel mai răsă-
Marcel MUREȘEANU
Dumitru TEODORESCU
cu presti-
oameni ce,
ce le duce
vicepre-
putea si
aici ca nicăieri, ea
codrilor seculari, a
să coboare pe pă-
Toamna se întinde
e stăpina obcinilor, a
turmelor care nu vor
mint.
că te afli in părțile domelor
răului, înseamnă că te afli
Slătioarei sau ale Putnei...
Acum stau pe locul de
răște Suceava, într-o preajmă a munte-
lui, la ridicatul de dimineață al cețuri-
lor. Vin spre mine copiii călare pe cai
mărunți. Se opresc. Coboară.
dimineața !
bine veniți cu noi, decît să
x
celebru
ca un
— Bună
rit.
— Bună
— Mai
Să visezi soare vara întreagă și el
s-ajungă la tine în septembrie, înseamnă
In iulie. Cooperativa de artă popu-
lară și artizanat „Sucevița" din Ră-
dăuți era răsplătită cu o prețioasă
diplomă măsurînd suficient de exact
gradul de răspîndire în țară și în lu-
me a artei populare a zonei. Faptul
cu totul remarcabil trebuie însă cău-
tat în respectul cooperatorilor de aici
pentru autenticitate. «Aproape nimic
nu le putem reproșa, afirmă muzeo-
graful Dragoș Cusiac. Aș dori ca
mulți alții asemenea să „fure" din
comorile muzeului așa cum „fură" cei
de la Cooperativa „Sucevița"». Ingi-
mănă mult mai
bunicii noștri),
sâ-1 sesizeze în
cint aspru, al
griului, cofițe,
lemn, străchini.
mult cu noi decît cu
fără însă ca ochiul
jocul, cînd odihnitor,
albului, negrului sau
covoare, linguri de
cămăși, bârbînțe, pîn-
zătură. oale din lut, ștergare, bundi-
țe, împletituri din nuiele, lăicere,
scorțare. grindare, păretare, polițe,
pieptare, cojoace creînd impresia u-
nei oaze de frumusețe — un perime-
tru oin care cîte unele dispar (su-
mane, lăzile de zestre sau altele), dar
s3 află și se caută atitea încă, incit
admiratorul nu are nici o șansă să
rămînă pe loc ; dus de valurile de vi-
zitatori și curioși, nu va rata nici
una dintre atît de multiplele fațete
ale frumosului prezent aici.
Știți cîte premii obținute în cadrul
Festivalului național „Cîntarea Româ-
niei" răsplătesc arta creatorilor popu-
lari din această zonă ? Oricum sînt
atît de multe, încît se poate afirma
Octavian Băscescu, muzeograf; „Zo-
na noastră este una dintre cele în
care cultura populară este vie. au-
tentică și originală, extrem de boga-
tă și de variată. Trimiteți neîncreză-
torul să trăiască doar cîteva zile în
Bilca, Vicovu de Jos, Arbore. Frătău-
ții Vechi, Marginea și-1 veți con-
vinge...".,
Nume ? Le-a inventat într-o anume
măsură voga celebrității. Rămîn doar
cofițele, covoarele, lingurile, străchi-
nile, cămășile etc., și, mai ales, neal-
teratul, permanent realimentatul nos-
tru respect pentru îndeletniciri ale
căror roade și-au asumat dificilul,
prețiosul rol de a fora în inepuiza-
bilele rezerve umane de bucurie, li-
niște, satisfacție.
autograf
ION MURGEANU
Adevărul este o amintire
Frumusețea este o amintire. Adevărul este o amintire. Dorul în-
seamnă același lucru : o amintire. Cea mai dragă amintire a inimi»
mele este Mihai Eminescu. Au mai spus-o și alții. O vor repeta la
nesfîrșit generațiile ce vin. Fiica mea Irina încă de pe-acum (ea în
curînd va avea doi ani și trei luni) mi-1 arată pe Eminescu dințr-o
icoană familială. Nu-i pronunță numele chiar corect dar știe (pentru
că vede) unde este locul lui Eminescu în casa noastră. O să știe cu
timpul și locul lui în inima noastră. Icoana de care vorbesc am
purtat-o cu mine aproape de cînd mă știu. A stat pe unul din pe-
reții casei părintești într-o odaie de la Zorleni și a stat și la Suceava
în camera de la gazda mea din strada Dragoș Vodă (numărul 19 mi
se pare). Am purtat-o și pe la gazdele bucureștene (nu puține la
număr) și o țin într-o variantă aproape identică și deasupra birou-
lui din redacția unde scriu grăbit aceste cîteva rînduri pe care cu
eminesciană melancolie le adresez încă o dată Sucevei. încă o dată
de ce ? Pentru că prima dată Sucevei i-am adresat gindurile mele
despre Eminescu atunci cînd m-am cuminecat (într-o seară de ne-
uitat) cu aerul prea încărcat de duhul amintirilor al Bucovinei.
Eram între prieteni. Vorbeam zile în șir, nopți de-a rîndul, numai
despre Eminescu. întorcîndu-mă între prieteni (din nou la Suceava)
ce aș putea să-i întreb mai intii ? Bineînțeles despre Eminescu. îl
mai știți pe de rost ca atunci ?
lată-mă în septembrie,
cu fața șiroind a picuri de ploaie
cînd cerul fierbinte
fuge de mine
acasă mă aflu
și parcă prin munți,
a trecut o căprioară ciudată
cu chip pămîntiu
cit de aprins
se simte iarba în soare, destinele
în toamna brumată !
Cristian Pașcanii BUCOVIAN
sau ale Râ-
pe cărările
stați singur lingă cărare.
— Unde ? întreb mirat.
— Un prieten al nostru e bolnav.
Mergem să-l vedem.
E aproape. Copiii duc caii de căpăs-
tru. In pragul casei iese o femeie fru-
moasă. Undeva în livadă, un cal negriu.
Pare mai degrabă un mînz. Pe copilul
bolnav îl cheamă Traian.
— N-am venit singuri / zice unul.
— Observ, zice Traian. Pe dumnealui
l-am mai văzut pe aici.
— Sîntem cu caii! zice unul.
Traian se ridică de pe pernă și mi se
uită lung în ochi.
— Astăzi vă dau calul meu ! șoptește
el. Să aveți grijă de el. Cînd o să ajun-
geți pe munte, va scoate un nechezat. Să
nu vă speriați. Apoi va zbura printre
nori. Să vă aplecați pe coama lui, înce-
tișor.
Cronica literară
Una din șansele mari ale cultu-
rii contemporane este tînâra ge-
nerație de critici și istorici lite-
rari. Atît numeric, cît și ca poten-
țial științific și creator, ea pro-
mite să depășească toate momen-
tele de efervescență a cercetării
fenomenului literar traversate pi-
nă acum de cultura noastră mo-
dernă. După ce a trecut, in linii
mari, de cataractele fervoriior
metodologice și a depășit — in
goană — „cheile1* obligatorii ale
modelelor obsedante, această ge-
nerație începe să-și calmeze o-
glinda (fără a renunța însă la a-
legrețea caracteristică a încă
proaspetelor ei ape) și, mai ales,
își lărgește considerabil matca. O
marcă a ei, din ce in ce mai e-
videntă, este aspirația spre sin-
teză. Propensiunea către perspec-
tivele largi, cît mai cuprinzătoare
care să permită demersul compa-
ratist, către construcțiile ideatice
complexe în care istoricitatea fe-
nomenului literar se subordonea-
ză unor principii modelatoare, ar
fi simplist să fie interpretată ca
un reflex al orgoliilor vîrstei ;
dimpotrivă, ea dovedește înțele-
gerea unei necesități acute (de
fapt, cronicizate) a literaturii ro-
mâne. Maturitatea unei culturi
este, desigur, probată și da nu-
mărul și valoarea sintezelor ; or,
la acest capitol generația critică
anterioară a rămas, în mod fla-
grant, debitoare.
Pe linia elaborărilor sintetice se
plasează și a doua carte a lui
Andrian Dinu Rachieru — Voca-
ția sintezei, eseuri asupra spiritua-
lității românești. După un debut
convingător în domeniul sociolo-
giei literare (Orizontul lecturii,
ed. Facla, 1983), el se lansează
într-un slalom vertiginos și difi-
cil în tema, prin excelență de
sinteză, anunțată de titlul volu-
mului. Nu folosim aici cuvîntul
slalom în sens ironic ; angajarea
în parcuregrea unui asemenea ver-
sant problematic, într-un volum
de relativ mici dimensiuni, ni se
pare, prin ea însăși, dincolo de
temeritate, o performanță. Auto-
rul este conștient de riscuri, cel
puțin de cea mai mare parte a
lor, ba își asumă, credem, niște
sacrificii inevitabile ; într-un se-
col și aproape jumătate, de cînd
s-a declanșat dezbaterea în jurul
personalității culturii și literatu-
rii române, nici unul dintre proo-
pinenți nu a întrunit sufragii u-
nanime. Ca să nu mai vorbim de
talia participanților. Tn aceste
condiții un merit al cărții ni se
pare a fi parcurgerea drumului
propus pînă la finiș, chiar dacă
mai sărind o poartă, mai doborind
un jalon.
Așa stînd lucrurile, prima în-
trebare pe care trebuie să ne-o
punem este : care sînt mizele ei ?
O primă constatare ar fi că ele
depășesc, înglobînd-o, sfera aspi-
Bîzdîgăniile neprețuitului Creangă (ix)
Nu mă aștept, în sfîrșit, ca lec-
tura aplicată imaginilor literare
din Povestea lui Harap-Alb să fie
întîmpinată decît cu accentuate
semne de întrebare, in urma că-
rora cititorii sînt rugați să adau-
ge observația unui gîndtior — ro-
mân — cum că țăranul și Kant
își pun aceleași probleme, deo-
sebirea constînd doar in mijloa-
cele tehnice —• uneltele de gln-
dire — cu care le rezolvă.
Susțin, deci, că instrumentele de
gîndire poetică specifice țăranului
român sînt bîzdîgăniile ce mișună
în basme, legende, bocete, colin-
de și în toate manifestările sale
cultural-folclorice de autentică
factură. Problema care se iscă e
de a vedea în ce măsură țăranul
nostru este conștient de semnifica-
țiile bîzdîgăniilor cu care își al-
cătuiește un text de funcționalita-
te tradițională, căci dacă vom pu-
ne întrebarea ce înseamnă Strim-
bă-Lcmne sau Fîntînă în care e
botezat feciorul craiului, ni se va
răspunde „așa am apucat din bă-
trîni”, întocmai ca în cazul cuvîn-
tului „sat” despre care vorbitorul
comun nu are cum ști că inițial
suna „fossatum” și are înțelesul
îngrăditură, intăritură.
Cuvîntul — ca unealtă de co-
municare cotidiană — și bîzdîga-
nia — ca instrument de comu-
nicare poetică a unei gîndiri a-
supra unei realități, poartă cu ele
PROZA 1
Caierul
în timp ce caierul de lină as-
pră, țurcană, umplea ultimul fus,
își aminti că-i este sete. Era o
sete uscată, înecăcioasă. Globii o-
chilor se mișcau cu greu, căutind
un lucru de care să se sprijine.
Ar fi ațipit, ca de obicei, spriji-
nind u-și făptura firavă de furca
lustruită după ani și ani de folo-
sire. Insă o ținea trează setea as-
ta pe care n_o mai simțise nici-
odată atît de neiertătoare.
— Aglaie, răsuflă Zavastia că-
tre fata care se afla intîmplător
în preajma ei ,să-mi aduci un co-
făiel cu apă din fîntînă Dela-
deal, de la Nic-Antoce. Dar fugu-
ța, bunicuța mamei, fuguța !
Era pe la toaca mică. Bătrîna
înnodă firul spre vîrful fusului,
așeză furca lingă pernă, respiră
in ziua fierbinte și își caută cu
vîrful limbii buzele secate si ui-
rațiilor strict personale ale auto-
rului. Se pornește, deci, de la
premisa necesității relansării u-
nei dezbateri cuprinzătoare, în
suprafață și în adîncime, asupra
personalității culturii și, implicit,
a literaturii române, a poziției
reale pe care o ocupă ea în lume.
Motivația (de domeniul evidenței)
cea mai acută a acestei necesi-
tăți este constatarea că, în actua-
litate și la nivelul global, feno-
menul policentrismului cultural
tinde să instaureze noi tablouri
axiologice. Aceasta ar fi, conchi-
de A.D.R. șansa artei noastre de
a străpunge, definitiv și plenar,
în universalitate : „Fiind aici, la
porțile Orientului, intr-un spațiu
promis performanței cultrale (s.a)
ADRIAN DINU RACHIERU
Vocația sintezei*)
cu palpabile urme orientale, pu-
tem nădăjdui că in contextul
disemnării istorice a centrelor
(acea dialectică spațială în acce-
lerație), ora literaturii noastre —
trăind la granița dintre Orient
și Occident — a bătut” țs.n.).
Oricum ar sta lucrurile din acest
punct de vedere (fiindcă, in ab-
solut, chestiunea poate îi dscuta-
tăn necesitatea reangajării unei
astfel de analize, ir. lumina pro-
greselor din ultimele decenii, in
plan mondial, ale sociologiei, et-
nologiei, istoriei, poeticii etc., se
impune cu autoritate. Că autorul
nu face decît să incite la o ase-
menea dezbatere, nu ni se pare a
fi o carență a cărții. El fixează
nievlul actual al problemei, rezu-
mativ, firește (insă, din păcate,
la limita minimă a selecției) și,
în punctele ei cele mai fierbinți
vine cu sugestii proprii, rostite
insă cu nejustificată discreție a
tonului. Compendiul său permite
o concluzie, nerostită, dar care
transpare cu decență • progresele
înregistrate in ultimele decenii
nu pot mulțumi pe nimeni și sta-
rea lor poate avea consecințe ne-
fericite la nivelul întregii culturi
naționale. în contextul epicii lă-
untrice a criticii noastre literare,
cartea lui A.D.R. isi asumă o,
deloc ușoară, funcție de provoca-
re, cu toate riscurile apropiate
și îndepărtate.
De aici și caracterul ei polemic
ponderat și de imp-vabila urba-
nitate intelectuală. Altfel nu se
explică absența din bibliografie —
in mod obiectiv o zestre semni-
ficativă necontenit sporită sau
trunchiată in decursul istoriei lor.
Dacă vorbitorul sau povestitorul
folosesc un tîlc sau altul din a-
ceastă comoară — sau mai multe
sau toată zestrea deodată — râ-
mi ne un fapt analizabil de către
exegeza științifică .
Dintr-o asemenea perspectivă.
Povestea lui Harap-Alb nu este o
alcătuire .cum am apucat-o din
bătrini”, ci una ordonată in func-
ție de anume structură narativă
și cu tîlcul conștiut al bizdigânti-
lor alcătuitoare. în litera ei. ca-
podopera lui Ceangă povestește un
scenariu ritualic in care se ofi-
ciază simulacrul jertfei unui tînăr
ales și menit a se căsători cu o
divinitate celestă — fata împăra-
tului Roș. altfel și altundeva nu-
mită Sora Soarelui s-a Pămintu-
lui.
Nu-i vorba totuși de cine știe
ce ritual inițiatic abscons și mis-
terios, pentru a cărui descifrare
trebuie să parcurgem mitologiile
popoarelor indo-eunropenc. ci pur
și simplu de alegerea și trimiterea
unui mesager din partea comuni-
tății umane drept semn al înțe-
legerii și respectării legilor in vir-
tutea cărora viața omului pămin-
tean atîmă obiectiv de buna des-
fășurare a ordinii cosmice.
Mărturiile istoricilor antici des-
pre ritualul zalmoxian al dacilor
tate de umezeala vieții. Și le sim-
ți departe. Din rola sobei de că-
rămidă, făcută pe vremuri de pro-
priile sale miini, abureau cîțiva
cartofi copți, așa cum îi plăceau
și cum mai putea să-i mănince in
ultima vreme. Aroma lor, cîndva
plăcută, se evapora alături de din-
sa.
— Da-ntoarce-te, iute, Aglaie
hăi.
Fata plecase demult.
— Și să fie rece, rece, fato !
își întoarse picioarele spre mar-
ginea patului, se sprijini în podul
mîinii drepte. în stingă avea fur-
ca de tors pe care mai rămă-
sese, legat cu îngăduință, un smoc
de lină. Era toiagul ei. Tălpile
goale și înăsprite de mers desculț
atinseră pămîntul, mușchii se
treziră și bătrîna Zavastia păși
spre ușa deschisă. Ograda clocotea
de păsări hămesite și însetate.
Peste gardul de nuiele împletite
lehâîau niște cîrlani.
selectivă — a numelui lui Lucian
Blaga și faptul că sinteza Perso-
nalitatea literaturii române a
profesorului Constantin Citpraga
este ignorată cu desăvîrșire; in
vreme ce lucrări aparținînd ul-
timului val critic, ba chiar și ar-
ticole din reviste, sînt invocate
repetat. Noi nu vrem să-i repro-
șăm selecția reperelor, deoarece
concepem republica literelor ca
un spațiu al democrației și liber-
tății absolute, dar ne gindim că
eludarea lor și a altor citorva la
care nu ne mai oprim, este în
dezavantajul fixării nivelului ac-
tual al problemei.
Ba chiar se lezează (participa-
tiv) o asemenea situație la un
critic cu un atît de fin simț al
nuanței. Această virtute A.D.R.
și-o exploatează din plin, formula
lui tinzind spre ceea ce s-ar pu-
tea numi poantilism critic, evi-
dent în toate capitolele lucrării,
dar, mai ales, în cele care tra-
tează diverși autori. Ea își arată
însă și reversul, cu precădere în
secțiunile cu conținut teoretizam :
divizarea tușei critice conduce la
disoluția formulărilor tranșante de
care orice demers ideatic are ne-
voie. Bunăoară, nu se trasează
limitele dintre orientalism, blzan-
tism, sud-europeism, fanariotism
decît cu aproximație ; s-ar mai
putea da și alte exemple. Virtu-
tea de care vorbim (simțul nuan-
ței) se resimte și la nivelul ex-
presiei. Stilul lui A.D.R. urcă spre
un discurs calofil-neologistic cu
grațioase înclinări spre prețiozi-
tate care anunță un critic cu un
remarcabil simț al cuvîntului scris.
Reversul i! constituie rarele ex-
crescențe solemnoide și retorice
dictate, de cele mai multe ori. de
excesele de politețe vis-â-vis atît
de scriitorii vii, cit și de cei tre.
cuți în lumea drepților.
Voluptatea irepresibilă a disocie-
rii este contrabalansată de o so-
lidă disciplină a ansamblurilor e-
laborate după regulile simetriilor
geometrice. Cele patru cvartete
de personalități menite să probeze
vocația sintezei în cultura noastră
sînt așezate în (ca să folosim u-
nu! din cuvintele des folosite de
autori rama delimitărilor teoreti-
ce plasate la începutul și la sfir-
șitul cărții. Delimitări în care
(Herodot) sau despre cunoașterea
teoriei celor 12 semne zodiacale, a
mersului planetelor și stelelor (lor-
danes) nu mai pot sta astăzi sub
semnul îndoielii, deoarece sini
confirmate, peste milenii, de tex-
te folclorice românești. Rostul po-
veștii lui Creangă — întocmai ca
al atîtor alte basme fantastice de
la noi — e de a prezenta sub o
formulă fantastă o realitate cos-
mică marcată de legi imuabile și
de a propune prin această fanta-
zare poetică un comportament li-
man modelat după legitatea uni-
versului. Sau, cum ar spune Kant,
„cerul înstelat deasupra mea și
legea morală in mine...”.
Meritul lui Ion Creangă nu
constă — între multe evidențiate
de exegeții săi — doar in provo-
carea stării de veghe asupra tîl-
cului fantasmelor basmului româ-
nesc. ci mai cu seamă în recon-
stituirea scenariului esențialmen-
te asemănător cu scenariul din ca-
podopera literaturii noastre popu-
lare. Povestea lui Harap-Alb ne-
fiind. în structura și mesajul ei,
decît versiunea în proză a Mio-
riței.
Firește, nu se poate susține că
Ion Creangă avea sau dă seamă
de integritatea semnificației aces-
tui scenariu. De unde atunci de-
finiția clară a unor părți — a
principalelor bîzdîgănii din acest
scenariu ?
Aha, fata asta, Aglaia, s a luat
cu joaca și-a uitat ca de cînd lu-
mea ce se petrece cu lighioanele
noastre. Cloștile cu pui o înconju-
rară cotcodăcind și cirîind, în aș-
teptare. Ea întinse dreapta spre
o poliță, smulse tremurind o mină
de păsat, încă una si-1 imp’-ăstie
mai Jos de prispă. Tot acolo se
afla «i căldarea cu apă. in bă-
taia soarelui. Adinei in ea de cî-
teva ori o ulcică și umplu teica
din care păsăretul se adăpa lacom.
Mai făcu vreo douăzeci de pași,
cu grijă să nu-și frîngă furca, și
atunse lîngă gardul do nuiele îm-
pletite deasupra căruia se aflau
niște snopi de coșolină. Luă un
snop, apoi se răsuci lipindu-șî
sninarea și furca de gard, dezlegă
snopul cu amîndouă mîinile, se
întoarse cu fața spre grădina un-
de se aflau cîrlanii și aruncă Wi-
cet, unul cîte unul, păpușoii
verzi, adormiti de zăpușeală. Mieii
erau hulpavi și bătrîna îi zărea
chestiunea relației protocronism-
sincronism (se pare, impulsul ini-
țial al cărții) nu mai este plasată
in epicentrul demonstrației ; fi-
indcă, trebuie să subliniem, Voca-
ția sintezei are și o accentuată
intenție demonstrativă. Altfel nu
s-ar justifica selecția : un spirit
totalizator (D. Cantemir) ; un poet
și fondator de cultură națională
(I. Heliade Rădulescu) ; un istoric
și literat însă nu consemnat ca
beletrist (N. lorga) ; un filozof al
mitului și prozator, mai puțin a-
bordat ca savant (Mircea Eliade) ;
un filozof (Constantin Noica) ; în
rest, pînă la șaisprezece — pro-
zatori din diferite momente ale
literaturii noastre. O interogare
asupra censurii lăuntrice care a
determinat această selecție ni se
pare deplin justificată, fie și nu-
mai retoric. Motivația (ca să-1 co-
piem pînă la capăt pe Blaga) mi-
nimală este că aceștia îi erau
mai familiari și mai „comozi”.
Dar la o asemenea motivație nu
putem adera ; atît volumul in
discuție, cît și cel anterior îl de-
semnează pe autor ca prea serios
cercetător pentru a recurge la
asemenea soluții. Motivația maxi-
mală ar putea fi adecvarea opti-
mă a celor aleși la necesitățile
demonstrației ; dar nu sîntem si-
guri. Sau, pur și simplu, pentru
a-1 incita pe cititorul avizat sa
completeze seriile. S-ar adecva
funcției de provocare despre care
am mai vorbit, dar e blestemat
de riscantă sub toate aspectele.
Oricum. întrebarea rămîne și cor-
tegiul de răspunsuri la care n?
putem gîndi nu se cere trecut,
aici, în revistă.
în ce-i privește pe aleși, ma-
joritatea încercărilor (eseurilor),
tinzînd spre „figurină”, sînt de
bun nivel, nu exhaustive, și, pen-
tru că nu dau senzația de satu-
rație, sprintene, sugestive. Le-am
reproșa doar că bucuria cuprinde-
rii sintetice a întregului îl face
uneori pe autor să treacă în pla-
nul al doilea finalitatea lor ime-
diată. Dar și asta poate fi o stra-
tegie a provocării, chiar dacă u-
rele completări se impun. De Pil-
dă. faptul că, în olan parabolic,
Princepele și Messer Ottaviano
s’nt măștile malefice ale Orien-
tului și Occidentului intrate în
reacție în spațiul românesc ; dar
diavoleasca lor putere nu atinge
antohton'a (loan Valahul).
Și ă propos de intenția inci-
tantă a cărții, sîntem aproape con-
vinși că ea are și o funcție de
autoprovocare ; cu meritele și
punc’ele ei vulnerabile, cere, cu
voce tare, o continuare. Intențio-
nat sau nu. criticul a aruncat
(sieși) mânușa.
Mihail IOKDACBE
*) Editura Facla, 1985.
Simplu : de la Eminescu, întru-
cît povestitorul nostru nu scrie
basme — și basme fantastice pro-
priu-zise — decît în răstimpul
(1876—1877) cit îl are tovarăș de
sărăcie și poveste — „și la pagu-
bă și 1a cîștig” — pe marele poet,
înainte de a se fi întîlnit cei
doi, institutorul de la școlița din
Păcurari compune fabule didacti-
ce, iar după trecerea lui Emi-
nescu la București, cel rămas în
bojdeuca din Țicău scrie (ca să
facem abstracție de „răstălmăci-
rea* Ivan Turbincă) doar Amin-
tiri din copilărie.
O comparație austeră a structu-
rii și imaginilor narative din bas-
mele lui Slavici, Eminescu și
Creangă — triumviratul de aur al
basmului cult românesc — va do-
vedi că mijlocașul, care îi în-
demna să scrie povești pe cei doi
lăturalnici, avea asupra culturii
noastre populare altă viziune de-
cît cititorul timpului său.
O mărturisește Poetul într-o pa-
gină emblematică :
.E păcat cum că românii au a-
pucat de a vedea în basmu nu-
mai basmul. în obiceiu numai o-
bicetul. in formă numai forme. în
formulă numai formula. Formula
nu e decît manifestațiunea palpa-
bilă. simțită a unei idei oareca.
re
Ceea ce lectura atentă a bîzdî-
eâniilor nenretuitului Creanoâ
ne-o dostăinuie... cu asupra de
măsură.
Ion FILIPCIUC
printr-o pîclă caldă ca pe niște
copii hirjonindu-se fericiți.
își reluă toiagul păstrindu-și
mereu liberă mina dreaptă. La în-
toarcere îsi simți fruntea lovită
de ceva tare si parcă răcoros. Ri-
dică mina si rupse un fruct : măr
văratec, măr duRe. ț| zgirie cu un-
ghia si îsi umezi gura. N-avea
nici un gust si era fierbinte. II
slobozi sub rămasă. Abia acolo îi
simți răcoarea. încet, tare încet
se trase spre patul de unde ple-
case.
Cu dreapta, Zavastia întinse si
netezi grijuliu lăicerul de lină
țurcană de pe patul cu mindir
umplut cu paie de secară.
— Aglaie, hai odată cu apa
ceea !
își însenină flinta în același pat,
în aceeași stare din care se dez-
lipise. Toiagul redeveni furcă.
Din caier mai rămăsese putiu.
Gheorghe LUPU
Vis
într-o noapte a venit daimonul meu și mi-a zis:
Mută-te domnule în alt vis
Și-o să-ți fie
Viața-viață lumină pe vecie
Și n-am plecat !
A venit și a doua zi și mi-a spus :
Mută-te în Oceanul de Sus
Și-n unda lui de spumă
îți vor crește armuri de brumă
Și nu m-am dus !
A venit apoi a treia zi
Purtind arme ciudate și mi-a ...zis
Te mută domnule vînător de fluturi
într-un veac adevărat
Unde mai sînt încă fete mari
Dar eu tot n-am plecat
Și n-am plecat și nu m-am dus
Porunca lui mai stăruie și-acum în gînd
Să fie semn că voi pleca foarte curînd ?
Sfîrșit de vară...
— Ce faci ? în Bacovia au înflorit iarăși
trandafirii
E noaptea cînd și noi putem trișa
Florile lor cuminți din care iubire se-arată ?
— Și ce mai faci ? (mut rămîne bolnavul
animal — telefonul)
S-au stins florile și privighetorile
Și după cum știi eu tot țăran rămîn
Stăpîn peste turme
Stăpin peste mai multe stupine
Fără sfintele albine...
Rămin pentru ca atunci cînd vei reveni
Să pot scutura un alb trandafir
Peste trupul tău de albă minune
Desigur n-ai uitat că navigăm! în septembrie
Luna noastră de grație...
— Ce spui ? Acum și tu ai uitat totul ?
Și pe drum străin tot mai departe
Și mai departe și mai departe...
— Pe mtine !
Clamp ! A-nchis...
Să reînvii
Din care flori și din care ninsori
Sufletul tău luminează-n septembrie
Cînd numai eu stăpîn al trecerii tîrzii —
Te-aștept bolnav să vii să reînvii
Ca în cumplitul anotimp de-atunci
Ori ai uitat pe ce tărim te-am devorat
Pe care undă de speranță te-am iubit
fn care lună eu sălbatec te-am urît
Deși credeam în trandafiri
Și-n doamnele înalte și subțiri
Deși eu nu murisem încă și eram
Din care flori din care ram
Din ce nînsori ?
Dacă...
Dacă tristețea care vă traversează
în această dimineață de septembrie
Este de aceeași natură cu a subsemnatului
Doamnă, ar fi bine să muriți înaintea mea
Pentru că eu voi lăsa cu limbă de noapte
în ultimul meu testament olograf
Că în clipa dispariției Voastre
Să mi se aducă o parte
a stelarului praf !
Așteptarea
vînătorului de fluturi
Doamnă murim încă un an și eu și tu
Cerul a coborît în amurg
Iar peste burg gudurindu-se de fericire
Un animal straniu —. tristețea —
Cu vocea ei venind de lîngă moarte...
Trenul mușcă din timp
Pe cărarea drumului alb
Și eu te aștept și tu trebuie să vii
E tirziu e foarte tirziu
O ultimă dată va trebui să fii aici
O singură dată clipa aceasta...
Sufletul meu răzbate din ce în ce mai greu
P:erzîndu-se în uriașul cer de fluturi
Răi si vorbitori și mîine iubita mea
Miine va fi întîi septembrie...
Tristețea vînătorului
de fluturi III
Slavă nopților noastre atuncea cînd prindem
Să desnrîndem prin somn gustul pămîntului frate
Navigind către moarte fără tăgadă !
Slavă nopților cînd liniștea colorează
Aerul sufletului meu bolnav
Si cînd visez, că-mi cumpăr cai
Fu fiul pămîntului și-al vîntului
în cel mai deplin înțeles al Cuvîntului !
Așadar eu voi muri obișnuit
învins de boala care m-a cuprins
încă din anii cînd lîngă flori
Muream de-atîtea ori.
Pagini bucovinene — II
PERMANENȚE
Sîntem în acești ani martorii unor impresionante realizări pe
toate planurile, în țara noastră. Și pe tărim cultural asistăm la o
intensă activitate de valorificare a moștenirii culturale, în care cer-
cetători harnici caută cu răbdare documente uitate, de mare impor-
tanță istorică și culturală. O asemenea strădanie ne-a fost ușurată
prin amabilitatea Octaviei Lupu-Morariu, soția ilustrului profesor
universitar doctor Leca Morariu, care ne-a oferit spre publicare cîte-
va scrisori emise de personalități cu nume de rezonanță în epocă :
S. FI. Marian și G. T. Kirileanu. îi mulțumim și pe această cale și-o
asigurăm de profundul nostru respect.
Academicianul și folcloristul Marian (1847—1907) se adresează la
17 decembrie 1895 prietenului său, istoricul literar Gh. Bogdan-Dui-
că (1866—1934), cerîndu-i cu împrumut revista „Transilvania" a lui
G. Bariț, pe anul 1872. Colecția îi era absolut necesară, ca să extragă
date biografice despre Avram lancu, pentru a le introduce în prefața
la volumul de poezii populare culese în periplul său transilvan, ca
elev la Beiuș. Volumul intitulat Poezii poporale despre Avram lancu
a apărut la Suceava în editura autorului, la 1900.
In 23 iunie 1906 Marian trimetea din Suceava o carte poștală
la Straja, prietenului său Dimitrie
bru al Academiei Române. îi ce-
rea acestuia cîteva plante, de care
avea nevoie pentru Botanica popo-
rană română, opera capitală a vie-
ții sale, din păcate neterminată. Cî-
Dan (18513—1927), istoric și mem-
cocina nu am putut-o căpăta.
Acuma mă adresez cătră Dta ru-
gindu-Vă ca să faceți ce veți fa-
ce, să scocioriți de unde veți putea
Nrele acestea și să mi le trimiți
cit mai degrabă, ca să pot scrie in
decursul sărbătorilor ce vin și in-
troducerea, despre care Ți-am a-
mintit, și-apoi să dau prin ianuar
1896 manuscriptul la tipar, in caz
că nu afli exemplarele separat, îm-
prumută de undeva intreg anul
1872 și mi-l trimite, și eu, cum voi
sfîrși introducerea de compus, ți-oi
întoarce cu mare mulțămită îna-
poi.
Drept despăgubire pentru alergă-
tura Dtale și pentru trimiterea ce-
lor 2 exempl. respective intreg anul
1872 din „Transilvania", iți promit
Mulb iubite Amice !
Te rog să fii așa de bun și să
chiemi vr-o cîteva femei știutoare
din loc și să le spui ca să-ți aducă
numaidecit următoarele plante cu
floare și cu frunze cu tot, și anu-
me : 1. Crucea-vacii ; 2. Dihilul sau
Dihirea, și dacă-s două, pre amin-
două ; 3. Stratura și Străturica ; 4.
Sohoteaua sau Sohotna.
Iar după ce ți le-or aduce, alege
exemplare cele mai bune și mai
frumos înflorite, scrie-i la fiecare
numele pe-o țidulică, ca să știu care
cum se chiamă, și-apoi trimite-mi-
le cit mai degrabă, căci am mare
SCRISORI INEDITE
teva
rian
fost
luni încă — scria Liviu Ma-
lui Artur Gorovei — i-ar fi
suficiente ca s-o încheie. Slova
frumos așternută, din coresponden-
ță, este a unui cărturar de aleasă
ținută, iar tonul cald ne dezvăluie prietenii durabile.
G. T. Kirileanu (1872—1960) trimite din Piatra-Neamț la 24 ia-
nuarie 1951, o scrisoare inginerului P. N. Panaitescu, tatăl istoricu-
lui ieșean P. P. Panaitescu (1900—1967). „Moș Ghiță", cum obișnuia
să iscălească folcloristul și istoricul literar, a găsit in persoana in-
ginerului, un prieten apropiat, gata să-i citească epistolele cu multă
plăcere. Au studiat in copilăria lor la Iași, au prins în viață pe Mihai
SIMION FLORfA MARIAN CĂTRE GH. BOGDAN-DUICA
SI DIMIIRIE DAN; GH. I. KIRILEANU CAERE P. II.PANAIFESCU
J	7
Eminescu. Din scrisoare aflăm interesante date
nescu. Prezentăm mai jos textul acestor scrisori.
despre viața lui Emi-
Petru FROICU
Eugen DIMITRIU
că in scurt timp, și anume indată
ce mi-or sosi tradițiile pop. din
București, care sunt deja gata ti-
părite, să-ți trimit un exemplar (e
vorba de Tradiții poporane române
din Bucovina, București, 1895, 465
p., n.n.).
Sperind că-mi vei auzi rugămin-
tea și nu mă vei lăsa să public
Poeziile din cestiune fără introdu-
cere, mă subsemn al
trebuință de
acest bine.
Piatra-N.
dînsele. Fă-mi te rog
Salutări cordiale,
S FI. MARIAN
24 ianuar, 1951
ti ce, căci
fără de-acestea nu sunt
Dtale sincer amic
S. FI. MARIAN
Venerabile și scumpe Domnule
Ing. Panaitescu,
Iubite Amice !
Cred că-ți este prea bine cunos-
cut cum că eu mi-am propus să
public într-o broșură separată Poe-
ziile poporale despre Avram lancu.
cite le voi putea aduna pînă la 1
ianuar 1896. Pînă acuma mi-a suc-
ces a aduna aproape la 50 de e-
xemplare, iar după sărbătorile Cră •
ciunului sper că voi mai căpăta
încă vr-o cîteva de la niște învăță-
tori din părțile Munților Apuseni,
care mi-au promis că pe-atunci
mi-or trimite și ei cite ceva. Insă,
fiindcă mulți români nu știu cine-a
fost Avram lancu, de-aceea aș voi
să scriu, ca introducere la poeziile
din cestiune, ceva și despre viața
lui lancu.
Spre scopul acesta insă am nea-
părată trebuință de izvoare auten-
in stare a compune ceva de doam-
ne-ajută.
Am cetit că G. Bariț a publicat
un articul despre Avram lancu in
No. 21 și 22 an. 1872 din „Transil-
vania", foaea societății Transilva-
nia. M-am adresat la mai mulți inși
de la noi doară pot căpăta Nrele
acestea, dar durere că în toată Bu-
Patrie
în care se văd munții
din inima mea
Patrie
in care rîul ramul
cintâ
S.(uceava) 17/12’95
P. S. Scrie-mi adresa cum se cade
ca cărțile, ce voesc a ți le trimite,
să nu cadă in alte mini fi să se
piardă.
C. P.
II
S.fuceava) 23/6.906
PATRIEI MELE
mai dulce decit
privighetoarea
Patrie
în care
respir
aerul tare
Duioasele Dv. amintiri despre E-
minescu din timpul cînd învățați
la Institutele-Unite din Iași mi-au
adus in gind fi pe-ale mele de cind
eram elev in clasa a Il-a a școlii
normale „Vasile Lupu" din lași,
tocmai in anul morții lui Emines-
cu. Aveam profesor de limba ro-
mână pe conștiinciosul V. lonescu,
admirator al marelui poet, care cu
ocazia morții lui E. ne-a explicat
al dimineților
Patrie
in care cînt
bucuriile Toamnei
Gheorghe SILEA
cîteva poezii între care și Glossa,
punîndu-ne să le învățăm pe de
rost. După moartea lui V. lonescu
de tuberculoză, ne-a venit profesor
Gh. Ghibănescu, care ne făcea com-
parații între V. Alecsandri și M.
Eminescu, înălțîndu-l pe acesta (pe
Eminescu, n.n.) mai sus prin pu-
terea limbii și adîncimea gîndului
și a simțirii. Trecînd apoi în cursul
superior liceal la Institutele-Unite,
am avut norocul să ne fie profesor
de limba română învățatul mizan-
trop Alex. Philippide, care deși se
arăta disprețuitor al fanteziilor poe.
tice in general, avea pentru Emi-
nescu o deosebită prețuire, dove-
dindu-se că el se folosește de rit-
mul trohaic al versului popular
român și spaniol, ritm grav al u-
nui popor trecut prin multe valuri,
pe cînd Alecsandri se folosește de
ritmul iambic francez (mai ușu-
rel...). Așadar, Eminescu reprezin-
tă adevăratul suflet românesc —și
de aceea s-a legat acea strinsă
prietenie cu țăranul de la Humu-
lești, Ion Creangă.
Prețuirea lui Creangă de la Inst.
Unite pe vremea Dv. a rămas și
după aceea. Era insă ca o pată nea-
gră și dureroasă amintirea ticăloa-
sei greve contra lui Eminescu cînd
dădea lecții de limba germană la
Institutele-Unite, grevă descrisă în
albumul comemorativ al lui Vincler
din Buzău, pe care cred că-l cu-
noașteți.
Cit despre vrednicul român Ar.
Densusianu, nu pot uita cum la
cursul său universitar critica ve-
ninos pretinsele greșeli și obscuri-
tăți din poeziile lui Eminescu. O-
dată dindu-ne ca exemplu cuvîntul
genune, pe care nu-l înțelegea in
versul din Scrisoarea I:
Fu prăpastie ? genune ? Fu no-
ian întins de apă ?
Eu l-am întrerupt din bancă, cu
îndrăzneală de admirator al lui E-
minescu, indignat că un profesor cu
cărți de literatură nu cunoaște un
cuvint așa de românesc — zicîn-
du-i: „Eu sunt din valea Bistriței
moldovenești si în cursul acestei
ape avem multe genuni, nume ca-
re însemnează adîncimi de ape și
viitori de pe la coturile acestui
rîu“. Prof. A. Densusianu a cirnit
din nas, privindu-mă aspru, și mi-a
pus gind rău, căci la apropiatul e-
xamen de latină m-a trîntit! (.,.).
Nu mai am știri de la scumpii
mei prieteni Octavia și Leca Mo-
rariu. Sper că sînt sănătoși și că au
vizitat pe sora bolnavă.
Al. Dvoastră devotat și sincer
prețuitor,
G. T. KIRILEANU
3
1
DICȚIONAR XXII
53.	ILISEI, GR1GORE (20.Xl.1943,
Mălini — Suceava), prozator, pu-
blicist.
Absolvent în 1961 al Liceului
„Nicu Gane" din Fălticeni, iar în
1966 al Facultății de Filologie de
la Universitatea „Al. I. Cuza" din
Iași. Redactor la Radioteleviziunea
română între 1966—1983. Din 1984,
redactor de rubrică la revista „Con-
vorbiri literare".
Debutează publicistic în 1961, la
ziarul sucevean „Zori noi"1. în 1970,
debut literar in revista „Cronica" ;
în 1972 debut editorial, cu vo-
lumul' de proză scurtă Năvod
pentru scrumbii albastre (Ed. Ju-
nimea). Colaborează la presa coti-
diană („Scînteia", „România libe-
ră", „Flacăra lașului", „Zori noi"),
cea culturală („România literară",
„Contemporanul", „Cronica", „Tribu-
na", „Ateneu") și Radioteleviziunea
română.
Alte volume publicate : Periplu
moldav (reportaje), Ed. Eminescu,
1974 ; Reîntoarcerea verii (proză
scurtă), Ed. Eminescu, 1975 ; Stam-
pe europene (reportaje). Ed. Juni-
mea, 1976 ; Cu George Lesnea prin
veac (interviuri), Ed. Eminescu,
1977 ; Ceasul oprit (roman), Ed. E-
minescu, 1980 ; Priveliști moldave
(reportaje), Ed. Junimea, 1980 ; Ma-
sa de biliard (roman), Ed. Emines-
cu, 1983 ; Peisaje (reportaje), Ed.
Junimea, 1985 ; Fotograme (publi-
cistică), Ed. Eminescu, 1985.
Oscilînd între două dimensiuni: cea
a prozei gazetărești și cea a prozei ar-
tistice — Grigore Ilisei descoperă
lumea în funcție de propria sensi-
bilitate și cultură, prea puțin dis-
pus să împrumute clișee și modele.
Volumul de debut are respirația ra-
pidă a evenimentului narat repor-
tericește. Și în următoarele volume
gazetarul este identificabil în pro-
za scurtă și roman, după cum scri-
itorul de vocație se trădează în no-
tațiile evenimențiale.
Gr.I. scrie mereu dintr-o per-
spectivă nedisimulat subiectivă. De
aici poeticul scrierilor, limbajul fi-
resc, necontrafăcut, tonul cald, al
fiecărui demers narativ. Reportajul
și, in general, publicistica permit
autorului o perspectivă rapidă a-
supra realității individuale și so-
ciale în devenire. Volumul Cu Geor-
ge Lesnea prin veac surprinde i-
magini inedite ale unei lumi pline
de vraja marilor spirite. Interviu-
rile cu George Lesnea prilejuiesc
cititorului de azi întîlnirea cu ine-
fabilul atmosferei din jurul lui I-
brăileanu, Sadoveanu, Rebreanu,
Arghezi, Galaction, Goga sau To-
pîrceanu. Stampele europene notea-
ză imoresii de călătorie mărturi-
sesc despre cultul valorilor artis-
ce. Fotogramele sînt schițe ale re-
alității actuale făcute cu obiecti-
vitatea și siguranța unui scriitor
matur.
Proza scurtă și romanele sînt
legate strins între ele prin formu-
la narativă, aproximativ aceeași de
la debut pînă la ultima lucrare, și
prin tentația autodefinirii. Intuind
probabil adevărul că introspecția
exagerată poate îndepărta persona-
jul de cititor, Gr.I. își menține dis-
cursul într-o zonă a echilibrului
dintre analiză și creație. Persona-
jele nuvelelor, povestirilor și ro-
manelor, surprinse de un timp re-
volut, nu fac un proces momentu-
lui istoric, ci încearcă să se regă-
sească iar nu să se redefinească,
definiția ființei umane fiind de
mult dată. Aici este meritul prozei
lui Gr.I. El își re-găsește persona-
jele ca ființe umane în urma unui
efort de re-întoarcere spre spațiul
matrice. Astfel, și Toader Dumini-
că și Vasile Frîncu și Adina sau
Alexandru din Ceasul oprit, și
loachim Strat sau Toader Amnaru
din Masa de biliard se definesc re-
găsindu-se prin revenirea la o na-
tură care amintește ființei umane
că ea însăși este natură.
Referințe (selectiv):
Leonte, Liviu — Povestiri in
„Cronica* din 22.02.1976 și Regi-
mul amintirii in „Flacăra lașului"
din 22.02.1984 ; Faifer, Florin —
Călătorie la capătul singurătății în
„Cronica" din 15.11.1985 ; lordache,
Mihail — Masa de biliard în „Pa-
gini bucovinene", nr. 5/1984 și Pei-
saje în „Pagini bucovinene" nr. 2/
1986 ; Călinescu, Al. — O poetică
realistă : Grigore Ilisei în „Convor-
biri literare* nr. 4/1984.
54.	„JUNIMEA LITERARA", „re-
vistă literară și științifică", apărută
la 1 ianuarie 1904, Ia Cernăuți, „sub
direcția unui comitet de redacție"
condus de I. I. Nistor. în perioada
septembrie 1904 — noiembrie 1907
a apărut la Suceava, apoi din nou
în capitala provinciei pînă în 1914,
cînd și-a întrerupt apariția pentru
a și-o relua după război.
„Junimea literară" este una din-
tre cele mai importante publicații
de cultură și literatură apărute în
Bucovina, fiind în același timp una
dintre revistele de prestigiu ale ro-
mânilor la începutul secolului al
XX-lea.
Programul acestei reviste nu di-
feră mult de cel al altor reviste
românești și din aceeași perioadă,
tocmai în acest fapt regăsindu-se
importanța lui : „...noi nu repre-
zentăm numai arta, frumosul me-
nit a înnobila sufletul omenesc și
a ne rădica în sferele luminoase,
noi reprezentăm și ideea națională.
Noi tindem ca fiecare român să fie
conștient de bunurile ideale ale na-
țiunii sale, să le stimeze — fără a
le disprețul pe cele străine — căci,
ca să nu dispărem în valurile po-
poarelor ce ne înconjoară, trebuie
să avem o cultură a noastră pro-
prie care să fie procesul firesc al
nostru, trebuie să fim însuflețiți de.
o dragoste nemărginită pentru tot
ce e al nostru, care dragoste să ne
servească drept zid de apărare con
tra mulțimei de influențe străine.
Ca direcție literară credem a fi ți-
nuți să o urmăm pe aceea (...) care
corespunde mai mult idealului nos-
tru de înălțare națională". Ulterior,
conținutul revistei avea să rămînă
fidel programului, marile idealuri
naționale găsindu-și mereu ecou in
paginile publicației.
„Junimea literară" a fost o veri-
tabilă instituție de cultivare a lim-
bii române, combătînd și corectînd
fără încetare denaturările lingvis-
tice. Adoptarea sistemului ortogra-
fic al Academiei Române și a unui
limbaj viu, folosit curent în co-
municare sînt expresia unei viziuni
clare asupra modului de funcționare
a sistemului lingvistic dar și a
conștiinței unei necesare uniuni
spirituale („de dragul unității cul-
turale a românilor de pretutindeni,
manifestată în graiu, scriere și nă-
zuinți").
Bogăția conținutului este asigura-
tă de materiale cît se poate de di-
verse : articole de fond, culegeri de
folclor, proză, poezie, traduceri,
cronici, eseuri etc. Colaborează la
„Junimea literară" toți scriitorii bu-
covineni, din toate generațiile, pre-
cum și scriitori de primă mărime
din celelalte părți ale țării, uneori
chiar savanți străini (G. Weigand,
M. Friedwagner). Cronicile, recen-
ziile și articolele de fond elaborate
de personalități cu o serioasă pre-
gătire științifică (I. I. Nistor — is-
torie ; G. Tofan — literatură ; V.
Morariu, Liviu Marian, A. Proco-
povici etc.) conferă revistei o ținu-
tă elevată Poeții (Gavril Rotică,
Ion Cocârlă Leandru, Vasile Huțan,
Sever Beuca-Costineanu, Radu Sbie-
ra, George Voevidca) și prozatorii
(Ion Grămadă, Traian Brăileanu,
Liviu Marian, T. V. Ștefanelli, S.
FI. Marian, E. Grigorovitza, D. Dan)
fac un efort considerabil de perso-
nalizare a literaturii fără a se în-
depărta de marile modele ale cla-
sicilor români. Astfel, în chiar pri-
mul număr al revistei, T. V. Ște-
fanelli începe să-și publice amin-
tirile despre Eminescu, Mihail Sa-
doveanu și Nicolae lorga sînt două
dintre numele celor mai respectați
colaboratori din țară. Manifestările
organizate de revistă cu prilejul
comemorării unor scriitori sau a so-
cietății culturale din. jurul revistei
au avut menirea de a menține pu
blicația în centrul atenției unui pu-
blic foarte larg.
„Junimea literară" a constituit
pentru Bucovina un important mo-
ment cultural, o școală de limbă și
literatură românească și o tribună
prin care această regiune afirmă o
viață spirituală de cea mai înaltă
ținută. Dealtfel, aniversînd zece ani
de apariție a revistei, unul dintre
mentorii acesteia, G. Tofan, scria :
„în acel șuvoi de viață veselă, en-
tuziastă, încrezătoare în puterile vii
ale neamului nostru, dotat de na-
tură cu calități mari, am căutat să
intrăm și noi, care ne simțeam o
părticică a neamului și care înțe-
legeam prea bine că rămîind în
urmă ne desfacem poate pentru
totdeauna de trunchi, ne dezrădă-
cinăm și ne condamnăm singuri la
vestejire și pieire (...) Am afirmat
deci cu tărie unitatea culturală a
neamului nostru, am căutat să dăm
încredere în forțele neamului nos-
tru, finind pe cetitorii noștri în
curent cu toate evenimentele de
seamă din toate părțile unde tră-
iesc români".
Referințe: Loghin, Constantin —
Istoria literaturii române din Bu
covina, 1926 ; Hangiu, I. — Reviste
și curente în evoluția literaturii ro-
mâne, Ed. Didactică și Pedagogică,
BucUresti, 1978.
I
Octavian NESTOR

III — Pagini bucovinene
CONSEMNĂRI
De cînd am scris „Numele trandafiru-
lui", primesc numeroase scrisori de la ci-
titori, majoritatea pentru a mă întreba
ce înseamnă hexametrul latin din final
și cum i-a dat acesta naștere titlului. Le
răspund, invariabil că e vorba de un
vers luat din De contemptu mundi a lui
Bernard de Moralix, un benedictin din
secolul XII, care s-a dedat la variațiuni
pe tema ubi sunt (de unde mais oii sont
Ies neiges d’antan a lui Villon) și a adău-
gat topos-ului curent: oamenii mari de
altădată, orașele celebre, frumoasele prin-
țese, neantul în care totul sfîrșește prin
a se pierde (evanouir), ideea că, deși toa-
te lucrurile dispar, păstrăm din ele nu-
mele pure. Amintesc de asemenei că A-
belard utiliza exemplul enunțului nulla
roșa est pentru a arăta în ce grad lim-
bajul putea să vorbească, în aceeași mă-
sură, despre lucruri abolite ca și despre
lucruri inexistente. După care îl las pe
cititor să-și tragă propriile-i concluzii,
consderînd că un narator nu trebuie să
furnizeze explicații operei sale, altminteri
n-ar mai exista osteneala de-a scrie ro-
mane, dat fiind faptul că acestea sînt
prin excelență, mașini de generat inter-
pretare. Atît doar că, toate aceste frumoa-
se ziceri, pline de virtuozitate se potic-
nesc de un obstacol de neocolit: un ro-
man trebuie să aibă un titlu.
Or, din nefericire, un titlu este deja o
cheie interpretativă. Nu poți să scapi de
sugestiile generate de Roșu și negru sau
Război și pace. Titlurile cele mai respec-
tuoase față de cititor sînt cele care se re-
duc doar la numele eroului eponim, ca
David Copperfield sau Robinson Crusoe
și încă, referința la eponim poate să con-
stituie o ingerință abuzivă din partea au-
torului. Moș Goriot atrage atenția asupra
figurii bătrînului tată, în vreme ce ro-
manul este și epopeea lui Rastignac sau
a lui Vautrin, alias Colin. Poate ar tre-
bui să fii în mod cinstit necinstit, ca Du-
mas, ai cărui Trei mușchetari sînt poves-
tea unui cvartet. Dar acestea sînt un lux
rar pe care autorul nu și-1 poate per-
mite decît din greșeală.
In fapt, romanul' meu avea un alt
titlu de lucru „Abația crimei". L-am în-
depărtat deoarece insista doar pe trama
polițistă și putea astfel să ademenească
clienți nenorocoși, lacomi de istorie și de
acțiune, care să se precipite asupra unei
cărți care i-ar fi dezamăgit. Visul meu
era să intitulez cartea Adso din Melk.
Titlu foarte neutru, căci la urma urmei
Adso era vocea povestirii. Dar, în Ita-
lia, editorilor nu le plac numele proprii:
chiar Ferm» e Lucia') a trebuit să fie
reciclat iar în rest exemplele sînt puține:
Lemmonio Boreo, Rube sau Metello. Mai
CADRAN
Despre debut
Revistele noastre se întrec
în a lansa nume noi. Nu des-
chizi o publicație (cultural-li-
terară) fără să dai peste cel
puțin un aspirant la gloria li-
terară. Ceea ce nu-i deloc
rău, dacă avem în vedere ne-
voia permanentă de continui-
tate și primenire, necesară mai
ales în artă. Și asta în vre-
me ce editurile lansează anual
„contingente" de debutanți ce
trec în marș voios sub flamu-
rile acelorași anoste plachete
„antologice" devenite tot mai
neîncăpătoare. Sau poate toc
mai de-aceea.
Niște calcule statistic-compa-
rative ar fi în măsură să o-
fere o imagine foarte roză a-
supra acestui „flux continuu"
de talente „cu substanțiale
depășiri la indicele de pro-
ductivitate". Persoane mai
mult sau mai puțin autorizate
își dau girul pe textele res-
pectivilor candidați înfru poe-
zie și proză, încercînd nu de
puține ori să ne convingă de
seriozitatea întreprinderii. Pe-
nițele lor zglobii, înduioșate de
briza propriilor nostalgii, emit
considerații sfătoase și nu
se zgîrcesc în a împărți, la
nevoie, coronițe de premianți.
Și uite-așa necunoscutul con-
deier devine deodată (după
zicerile maestrului X protec-
tor) „un poet de excepție", „un
remarcabil poet", „sensibilita-
te particulară", „o structură
inteligentă" și cîte alte ase-
menea. Numai că „probele"
însoțitoare nu se prea potri-
vesc cu entuziastele pronos-
ticuri. Gherghe Chițimuș, una
dintre „vocile" descoperite re-
cent de SLAST, de pildă, este
recomandat de „girantul" său
în următorii termeni catego-
bine zis nimic, în raport cu legiunile de
verișoare Bette, de Barry Lindon, de Ar-
mance sau Tom Jones care populează alte
literaturi,
Ideea Numelui trandafirului mi-a ve-
nit aproape din întîmplare și mi-a plăcut
pentru că trandafirul (roza) este o figu-
ră simbolică atît de încărcată de semni-
ficații incit sfîrșește prin a nu avea nici-
una sau aproape : roza mistică, et rose
elle a vecu ce que vivent Ies roses, răz-
boiul celor două roze, rozicrucienii, o
roză este o roză este o roză, mulțu-
mesc pentru aceste magnifice roze, viața
in roz. Cititorul era dezorientat; el nu
Umberto Eco
---------------—	I
I
Apostilă
la
„Numele
trandafirului66
I
putea să aleagă o semnificație și chiar
dacă sesiza posibilele lecturi nominalis-
te ale versului final, pînă a ajunge la el
făcuse Dumnezeu știe ce alte alegeri.
Un titlu trebuie să complice ideile, nu
să le înregimenteze.
Nimic nu-l consolează mai mult pe
autorul unui roman decît să descopere
lecturile la care nu se gîndise și pe care
i le sugerează cititorii. Cînd scriam lu-
crări teoretice, atitudinea mea fată de
critici era de natură -judiciară" : Au în-
țeles sau nu ce vroiam să spun ? Cu un
roman este complet diferit. Nu spun că
autorul nu poate descoperi o lectură care
să-i pară aberantă dar, in toate cazurile,
trebuie să tacă. E riadul celorlalți de-a
o contesta cu textul în mină. In ceea ce
privește restul, marea majoritate a lec-
turilor duce la descoperirea unor efecte
de sens la care nu te-ai gindit. Dar <-
înseamnă faptul că nu te-ai gindit ?
(.............................................)
rici : „Nici o insuficiență de
începător, nici o superficiali-
tate de “consacrat" ce se culcă
pe lauri. Mișcări fluide și
ferme, evanescente și stăpîne
pe finalitatea lor, precum in-
tr-un balet de clasă". Dacă-i
pe-așa, distinsul nostru debu-
tant e un om făcut : n-are
decît să-și prindă în piept în-
semnele de „atestare" și să se
îndrepte imperturbabil spre
prima editură. Ce nevoie mai
are el să migălească deasu-
pra foii de hîrtie, cînd talen-
tul îl dă afară din casă ?
Și nu-i singurul caz. Că se
scrie în cantități impresionan-
te și redacțiile sînt asaltate de
„producțiunile" rezultate, e un
fapt cunoscut. Numai că se
lecția (pe criterii valorice, de-
sigur) implică seriozitatea li-
nei asemenea răspunderi. Și
aici vom deschide o parante-
ză pentru a aminti (iarăși) de
moda concursurilor de crea-
ție, îndeosebi de poezie. Pro-
liferarea acestora a condus la
apariția așa-numiților vînători
de premii, care, înzorzonați de
titluri de „laureați", își cer
dreptul la „consacrare". O cale
fiind bineînțeles publicarea
în presă. Iată motivul pentru
care cele cîteva cuvinte bi
nevoitoare, însăilate citeodată
la repezeală, pot avea efecte
nedorite. A nu se înțelege de
aici că sîntem împotriva sti-
mulării începătorilor de talent.
Dimpotrivă. Cu un singur a-
mendament : acordarea de
„certificate de celebritate" nu
folosește nicicum misiunii no-
bile de descoperire și promo
vare a „vocilor" cu adevărat
autentice.
loanid DELEANU
Desen de Veronica GRIDINOC
Autorul ar trebui să moară după ce a
scris. Pentru a nu deranja mersul' textu-
lui.
Desigur, autorul nu trebuie să interpre-
teze. Dar el poate să povestească de ce
și cum a scris. Eseurile de poetică nu ser-
vesc întotdeauna la înțelegerea operei ca-
re le-a inspirat dar servesc la a înțelege
cum se rezolvă acea problemă care este
producerea unei opere.
Poe în a sa „Geneză a unui poem"
povestește cum a scris Corbul. El nu ne
spune cum să-l citim ci ce probleme și-a
pus pentru a realiza un efect poetic. Ș.,
aș defini efectul poetic drept capacitatea
exhibată de un text de a genera lecturi
mereu diferite, fără a i se epuiza vreo-
dată posibilitățile.
*
* *
Scriitorul (sau pictorul sau sculptorul
sau compozitorul) știe întotdeauna ce fa-
ce și cît îl costă asta. El știe că trebuie
să rezolve o problemă. Datele de plecare
sînt poate obscure, pulsionare, obsedante,
adesea nu-i nimic mai mult decît o do-
rință sau o amintire. Pe urmă însă pro-
blema se rezolvă pe hîrtie, interogind
materia asupra căreia se lucrează, ma-
terie care-și exhibă propriile-i legi na-
turale dar care. în același timp, aduce
cu ea amintirea culturii de care este în-
cărcată (ecourile intertextualității).
Cînd autorul ne spune că a lucrat sub
imperiul imaginației, minte. „Geniul este
douăzeci la sută inspirație și optzeci la
sută transpirație" (Edison).
Lamartine scria apropo de unul din
celebrele sale poeme, al cărui titlu l-am
uitat, că se născuse in el dintr-o sin-
gură țîșnitură. într-o noapte cu furtună.
Intr-o pădure. La moartea lui au fost
găsite manuscrise cu corecturi și varian-
te : era. pcate. poemul cel mai „lucrat"
din întreaga literatură franceză.
Cînd scriitorul isau artistul in general)
spune că a lucrat fără să se gindeașcâ la
regulile pmcesuiui vrea doar să spună
»ă a iu< rai fără să știe că știa regula. Un
copil vorbește foarte bine limba lui ma
ternă si. cu toate acestea, n-ar ști să-i
scrie gramatica. Dar gramaticianul nu e
singurul care să știe regulile limbii de-
oarece copilul, fără s-o știe, le știe și el
foarte bine. Gramaticianul este cel care
știe de ce cum cunoaște copilul limba.
In românește de Viorel DARJA
(Primul titlu al romanului „Logodni-
cii" de Aiessandro Manzoni.
•	George Moroșanu
Scriitorul George Moroșanu a împlinit de curînd
75 de ani. Originar din părțile Cîmpulungului Mol-
dovenesc, el debutează în 1932 cu volumul de poeme
„Dezacord". Activitatea sa literară, restrînsă și mai
puțin spectaculară, se regăsește adunată în cîteva
cărți de poezie și proză din care se rețin cu precă-
dere cele intitulate „Iarba stelelor", „Momentele me-
moriei" și „Punte peste ani".
Versurile lui George Moroșanu, dominate de o.
anume solemnitate de factură clasică, se remarcă,
prin muzicalitatea și plasticitatea lor. Poetul pre-
feră lirica fundamental-meditativă, oferindu-ne o po-
ezie ușor melancolică, limpede, țesută cu migală. In
proză el creează uneori o atmosferă de legendă, adu-
cînd în prim-plan întâmplări trecute, populate de
chipuri bine conturate. Cuvintele înseși poartă cu
ele frumusețea și îndîrjirea oamenilor de munte.
Rarăul este considerat fratele mai mare, munte ce
acumulează bucuriile și durerile de veacuri ale lo-
calnicilor.
Coborând din marii povestitori ai Moldovei, uce-
nicind la înțelepciunea și farmecul limbii române,.
G.M. este o prezență în literatura contemporană și,
îndeosebi, în cea de sorginte bucovineană. (Doina
Pelepco)
•	La Puina...
...în cadrul unui generos program purâînd generi-
cul „Din Putna, un imn partidului și țării", locu-
itorii comunei au avut prilejul să participe la o se-
rie de manifestări politico-educative, cultural-științi-
fice și artistice de o amplă rezonanță educativ-pa-
triotică, printre care se numără : expuneri, simpozi-
oane și dezbateri („E’-oca Nicolae Ceaușescu — epoca
marilor împliniri socialiste", „Partidul Comunist Ro-
mân, promotor al idealurilor de pace și colaborare
între țările lumii", „Opera tovarășului Nicolae
Ceaușescu, tezaur de gîndire și faptă revoluționară");
întîlniri cu brigada științifică („In obiectiv — pla
neta Marte"), expunerea dr. Radu Rey pe tema creș-
terii animalelor, activități de cunoaștere și popu-
larizare a legilor țării ; seri cultural-distractive, ex-
poziții de artă populară și artă plastică, spectacole
susținute de formațiile și interpreții din localitate,
precum și de cele invitate (artiști amatori de la Doi-
nești și Cașvana) ; o șezătoare literară realizată în
cadrul unei întîlniri a cenaclului din localitate cu
cenaclul județean „Nicolae Labiș" unde au citit po-
ezie Mircea Aanei, Dan Bodnar și Victor Traian
Rusu proză loan Lazăr si reportaj Mircea Motrici.
(V.R.)
•	Expoziții
Galeria de artă din Iași a găzduit în l'una iulie-
o expoziție a unui grup de artiști plastici suceveni.
Au expus : Mircea Dăneasa (12 sculpturi în sticlă).
Ion Carp-Fluerici (11 lucrări de pictură), Tiberiu Mo-
ruz (10 lucrări de pictură) și Dumitru Rusu (11 lu-
crări în aceeași tehnică). Tematic, grupajul a confir-
mat predilecția autorilor pentru natură, pentru locu-
rile și lumea spațiului bucovinean.
La Suceava, sculptorița Para.schiva Gălușcă a-
expus la Galeria de artă 30 de lucrări de pictură
pe sticlă, iar la Casa de cultură a sindicatelor, în
aceeași perioadă, s-a prezentat publicului într-o ex-
poziție de debut profesoara Despina Rotaru, sem-
nind peste 27 de lucrări de pictură.
Tot la Galeria de artă din Suceava, pictorul
amator Ion Costăchescu și-a adunat lucrările ul-
timilor ani într-o grăitoare imagine despre satul
sucevean vechi și nou, dovedindu-se încă o dată
puterea de sugestie a acestei nepieritoare realități.
•	Micii desenatori
Opt pionieri, membri ai Cercului de pictură „Minî-
crom" al Casei Pionierilor și Șoimilor Patriei din
Suceava, au participat în această vară la Expozi-
ția internațională de desene organizată de revista
„Pionierskaia pravda" cu tema „Eu Văd lumea". Crea-
țiile lor, dedicate Anului internațional al păcii, s-au
bucurat de aprecierile juriului, fiind reținute și in-
cluse în catalogul expoziției. De asemenea, cei opt
mici plasticieni au fost distinși cu diplome și in-
signe de onoare.
Acest succes întregește palmaresul bogat al cer-
cului sucevean de pictură (condus de profesorul Dan
Cornel) adăugîndu-se numeroaselor trofee și premii
cucerite în ultimii ani de membrii acestuia la ex-
poziții și concursuri internaționale din India, Ca-
nada. Franța, U.R.S.S., Grecia, Cehoslovacia. Tot-
odată. micii plasticieni sînt autori ai unor inspirate
lucrări de artă murală realizate în Tași. Suceava,
Gura Humorului, Botoșani, Constanța, Harghita. (I.B.).
•	Concursul muzical
„Ciprian Porumbescu"
In perioada 25 iulie — 3 august a.c. municipiul Su-
ceava a fost gazda tradiționalului Concurs muzical
de interpretare instrumentală „Ciprian Porumbescu"
desfășurat sub egida Consiliului Național al Orga-
nizației Pionierilor.
Ediția din acest an (a cincisprezecea) a reunit
peste 200 de concurenți de la școlile și liceele de
nrofil. precum și de la cercurile muzicale de pe
lîngă casele pionierilor și șoimilor patriei din țară.
Desfășurat pe categorii de vîrsta și de instrumente
(vioară, pian, violă, violoncel, instrumente de su-
flat și de percuție), competiția a oferit un nou pri-
lej de afirmare a tinerelor talente din rândurile co-
piilor pînă la vîrsta de 15 ani. Paralel cu probele
de concurs, participanții au susținut o serie de re-
citaluri în întreprinderi și instituții și un concert
omagial la Muzeul „Ciprian Porumbescu". In înche-
ier° au fost oferite premii si diplome cîstigătorilor.
REALIZATORI: Ion BELDEANU, George
DAMIAN, Viorel DÂRJA, Ion CARP
FLUERICI, Mihail IORDACHE, Gh.
LUPU, Marcel MUREȘEANU, Ion PA-
RANICI, Mircea TINESCU, Alexandru
TOMA
Secretariat: Eugen DIMITRIU
Tehnoredactare: Valentin MILICI
Comitetul județean de cultură
și educație socialistă Suceava
Str. Mihai Viteazul nr. 48