Mai 1986
EDITATE ÎN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
ANUL V nr. 5 (53)
autograf
ION DODU BĂLAN

Anotimp
al faptei
revoluționare
România trăiește un eveniment care, prin înalta
lui semnificație, prin puterea emoției care stă-
pînește în inimile noastre, face să se înscrie în
istorie o filă jubiliară și, în același timp, in-
crustează in memoria dăinuirii românești un punct
de maximă incandescență ce concentrează, ca în-
tr-o înfrățire de raze, împlinirea celor mai inalte
aspirații ale poporului. Făurirea, in urmă cu șase
decenii și jumătate, a Partidului Comunist Ko-
mân a însemnat momentul crucial capabil
nalizeze pe făgașul adevărului și dreptății
nul unei întregi națiuni. Această înfăptuire
rezultatul unei lupte revoluționare întru
să ca-
desti-
a fost
împli-
a fost
nirea idealurilor de libertate și neatirnare, a iest
rezultatul unui inegalabil efort uman numit dîr-
zenic și eroism, numit sete de progres și civiliza-
ție. Sub auspiciile acestor valori umane, clasa
muncitoare, conștientă de maturitatea ideologiei
sale, a acționat în numele unui adevăr absolut,
în numele legității înseși a devenirii, gravînd cu
litere de aur, pe răbojul anotimpurilor româ-
nești, primăvara" lui 1921. O primăvară care va
îmbrăca în lumina ei curată viața patriei, viața
oamenilor.
.Niciodată în România n-a existat un
alt partid politic cu o istoric atît de bogată și
glorioasă, care să fi luptat cu abnegație și să
fi realizat atît pentru fericirea poporului român,
pentru măreția națiunii noastre. Partidul nostru
s-a născut și a crescut
destinul său este strîns
odată cu proletariatul,
legat de cel al clasei
muncitoare, al întregului popor român". Aceste
cuvinte ale secretarului
general al partidului.
vinene
tovarășul Nicolae Ceaușescu, condensează ca în-
tr-un cristal, cu forță și clarviziune, o idee ma-
joră : aceea că numai partidul clasei muncitoare
a putut cuprinde, înțelege și fructifica vitalitatea
și înțelepciunea poporului nostru, numai el, tre-
cind prin grele încercări și jertfe, a putut rămîne
neclintit la cîrmă, stea și călăuză veșnic tînără
și strălucitoare. Numai partidul comunist a putut
da poporului perspectiva dobîndirii adevăratei
libertăți, lumina independenței naționale, mobi-
lizînd, prin programul său clarvăzător, masele
populare, forțele progresiste, conducînd cu fer-
mitate și curaj revoluția socialistă, îmbinind în
mod exemplar profunzimea și maturitatea înal-
telor idei politice cu setea de adevăr și drep-
tate a poporului. Numai partidul comunist a
putut desfășura peste țară un arc de triumf ne-
clintit pe care stau încrustate victorii fără egal.
Pe acest drum de lumină. Congresul al. IX-
lea al Partidului Comunist Român se înscrie ca
un adevărat punct de reper, de unde patria
noastră socialistă a pășit spre noi culmi de ci-
vilizație și progres. Este un timp al luptei eroi-
ce, este un timp al mărețelor realizări, este un
timp care strălucește ca o inimă a istoriei, este
un timp care poartă numele marelui său ctitor :
Epoca Nicolae Ceaușescu. Gînd și viziune revo-
Iuționară, înalt patriotism, dăruire
atributele celui care a făcut să se
Ic orizonturi în viața
izbucnească energiile
ror fiilor neamului, care
întregii
creatoare
a
să se înfățișeze astăzi lumii
angajat ferm la înfăptuirea
construcții pașnice, edificînd
zită de legi morale înaintate,
orinduind munca și viața.
imensă.
iată
deschidă noi-
națiuni,
ale
să
tutu-
făcut
ca o
ca România
țară ce s-a
unui program de
o societate călău-
de principii ferme
Cultura României socialiste
acest context, o identitate plenară.
și-a dobindit, în
în sensul
unei adevărate renașteri, devenind o importan-
tă forță militantă pe frontul educării oameni-
lor, principalul modelator al conștiinței. Misiu-
nea oamenilor de cultură din țara noastră este
aceea de a realiza valori autentice din care să
emane, dincolo de sensibilitate și măestrie, în-
lănțuirea dialectică a prezentului socialist cu
trecutul glorios, viziunea umanist-revoluționară,
spiritul patriotic, astfel incit totalitatea opere-
lor de artă să se constituie într-o cronică vie,
unde oamenii de azi își regăsesc chipul și per-
sonalitatea, preocupările și munca, unde forța
de înrîurire a noului face să se destrame iner-
ția, stagnarea, ignoranța.
Trăind aniversarea a 65 de ani de la făuri-
rea Partidului Comunist Român, întreg poporul
arc marea bucurie de a fi participantul unor
realizări fără precedent, avînd în același timp
certitudinea atingerii unor noi orizonturi ale
civilizației socialiste. Așa cum arăta tovarășul
Nicolae Ceaușescu, „Partidul Comunist Român își
trage seva și vitalitatea din glorioasa istorie de
milenii a poporului nostru, din toate evenimen-
tele și luptele desfășurate de-a lungul vremu-
rilor, el își afirmă hotărîrea de a asigura, în
noile condiții istorice, dezvoltarea continuă, pe
o nouă treaptă, a civilizației și vieții întregului
nostru popor, de a-și făuri un viitor demn și
liber, viitorul comunist".
Acum, în spațiul acestei mari sărbători, din
inima țării se înalță cel mai curat, cel mai sin-
cer, cel mai adevărat cîntec de slavă.
P.B.
IZVOR Șl OBIRȘIE
Bucovina nu e numai un spațiu geografic, ci și un
îmbibat de suflet românesc, de mărețe fapte istorice,
toare acte de cultură materială și spirituală, așezate pe
Desen de Ion Carp Fluerici
PARTIDULUI
Patria mea fierbinte și bună,
munții mei drepți și bărbații cei drepți
și femeile zvelte și mănoasa cîmpie
și cuvintele spuse de bătrîni înțelepți
și izvoarele limpezi, aburindele grine,
pasărea albă ce-n tărie frămintă
toate se fac fericite cuvinte,
toate-s făcute demn să te cînte ;
toate sînt cîntec sincer și drept
și eu îl aștern uneori pe hîrtie,
toate fiind doar in numele tău,
doar în numele tău se fac poezie ;
toate sînt ardere naltă, adîncă,
limpezi ferestre spre veac se deschid,
toate sint cîntec prin naștere nouă
salutîndu ți prezența sublimă, Partid.
Și-atunci și cuvintele noastre natale
și griul cinstind fermecata natură,
un imn întru slava-ți nepieritoare
sînt toate cu-ntreagă, rotundă făptură ;
și-atunci făurarii de istorie nouă,
zidind in cetatea de-acasă cu soare,
cu gindul și fapta salută Partidul,
prin el salutind împliniri viitoare.
Ion DRAGUȘANUL
A PRIVI
timp istoric
de nepieri-
firmamentul
istoriei noastre, ca niște pietre prețioase pe o pafta de domnitor.
Bucovina e țara oamenilor frumoși și falnici ca brazii și fagii mun-
ților ei. E țara dorului și a omeniei românești, țara binecuvîntată de
muze care a dat neamului nostru iluștri cîntăreți. E obîrșia unor
mari muzicieni, folcloriști și oameni de știință, ai căror urmași vred-
nici edifică astăzi o lume nouă, o cultură și o civilizație socialistă,
demne de marile lor tradiții. în Bucovina istorică și tradițională, cu
portul fără pereche al oamenilor, care-1 face și pe cel mai modest
locuitor să pară un voevod virtual, cu tradițiile ei bogate și încă
vii, pulsează astăzi un suflu nou, socialist, care o duce necontenit
înainte pe apele fără oprire ale timpului, ale progresului și ale iș-
toriei. Bucovina a fost și rămîne un izvor de spiritualitate româ-
nească, de frumuseți fără de moarte, de energii creatoare și idealuri
inalte, un spațiu național, căruia Eminescu i-a adăugat cel mai po
trivit atribut realizînd sintagma indestructibilă și indisolubilă : Dulce
Bucovină.
Și să nu uităm că acest cuvînt are cea mai bogată polisemie din
întregul vocabular eminescian.

BALADA PENTRU ADINCURI
REPORTER
Năzuiam să vedem filoanele de aur,
dar C.M. nu ne aminti nimic despre
filoane, el începu să ne povesteas-
că, cu umor reținut, nouă, celor ne-
știutori, cum se cumpărau nevestele,
în rupii, și cum nevestele își acope-
reau fața... Fusese detașat cîndva să
lucreze la sonde, într-o țară din O-
rientul Mic... Noi îl ascultam, rîdeam,
și mașina
creste,
pezite.
la o mie
Și noi ne
acasă, pe
le iubim.
urca, sprintenă, printre
pe drumurile înguste, înzâ-
„O femeie frumoasă ajunge
cinci sute de rupii“, zicea,
gîndeam la femeile lăsate
care le-am iubit, pe care
Trecut de prima tinerețe, C. M. a-
răta tînăr, foarte tînăr, atît la gîn-
dire, atît la înfățișare. Iși purta între
ochi o lumină veselă, jucăușă și, la
prima vedere, eram îndemnați a zice
că este bărbatul de care s-ar îndră-
gosti orice femeie, însă în mod de-
cent, păstrînd pentru sine enigma a-
cestei atitudini, ca un fapt rarisim
al propriilor ei simțuri," ținute în
frîu îndelungată vreme. Evident, teh-
nicianul sondor ar cunoaște prea pu-
țin în ce măsură o asemenea feme-
ie s-ar perpeli în neșansă, și chiar
dacă ar cunoaște, și-ar purta printre
ochi lumina cea veselă, jucăușă și ar
zîmbi subțire.
Pe un drum întortochiat, săpat în
rîpă, llie, șoferul cel subțiratic, de-
rula anecdote picante, dar noi nu
mai rîdem, doar zîmbeam mînzește
cu inima ghem să nu ne bage sub
gheață, unde să rămînem pînă în
primăvară. Spunea anecdote și urca,
și cobora printre nămeții înalți.
C. M. ne invitase pe propria
sa
răspundere, dar și cu propria sa au-
toritate, să intrăm în subteran, să
observăm filoanele de aur. Pentru
noi, subteranul constituia un mit. O
gaură neagră, pe unde cobori în-
tr-un puț, cu cămașa curată, apre-
tată, cu hainele călcate, bărbierit
proaspăt, și de unde ieși boit peste
tot de funingini. Ne-a explicat teh-
nicianul sondor cum că Strunioru va
fi perforat pe dedesubt, în căutarea
minereurilor de aur, de argint, de
cupru și de plumb. Perforarea a în-
ceput din două părți, iar întîlnirea
se va produce peste o lună, în ini-
ma muntelui.
— Și ce vor face minerii cînd se
vor întîlni în inima muntelui ?
C. M. a zîmbit subțire, apoi, în-
dată, a intrat în vorbă
cel subțiratic.
cu șoferul
E greu să înțelegi, pe din afară,
psihologia acestor oameni.
Mulți vor-
besc frumos despre mineri, puțini a-
jung să-i înțeleagă. Intre mineri și
mină nu se află nici un obstacol.
Dimpotrivă. Gura minei, cu buzele
răsfrînte, parcă-i atrage, parcă-i în-
ghite. Iar întunericul de dinlăuntru
a încetat să fie întuneric. Este întu-
neric pentru că așa trebuie să fie.
Și nu-i cazul să apari în subteran
cu cămașa curată, apretată, cu hai-
nele călcate. E obligatoriu să îmbraci
salopeta, să încalți cizme de cauciuc,
să porți pe cap casca.
Intr-un tîrziu, C. M. își dădu cu
părerea.
— Ați aflat, deci, că muntele va
fi perforat. Intre cele două fronturi
de lucru
de metri,
de metri,
șoara la
facem un
te.
— Cam
cineva.
— Cam
este o distanță de șaizeci
Insă pentru acești șaizeci
spre a ajunge de la Dorni-
Colibița, va fi nevoie să
înconjur larg pe sub cres-
pe ce distanță ?, a întrebat
pe o sută de kilometri, se
auzi vocea șoferului. Era în dreptul
lui să ne explice.
(continuare în pag. IV)
Constantin BADERSCA
O primăvară într-un carnet de soldat
Vă propun să lăudăm din toată
inima această primăvară a păcii.
E primăvara in care bobul va a-
junge piine de Dumbrăveni, in
care floarea va ajunge măr de Ră-
dășeni, in care brazda se vrea ne-
incăpătoare pentru cartoful de
Bunești, Bosanci, Verești sau Chi-
lișeni. E primăvara în care peste
tot in lume se pronunță cu res-
pect, cu ardoare, cuvîntul PACE.
Dar mai e și primăvara în care
un om, albit de vîrstcle țării, ne
răsfoiește cu gest domol carnetul
îngălbenit al ultimei lui primă-
veri de război. „Sergent SAVIS-
CHI VASILE, Batalionul 54 Pio-
nieri, Compania Comandă. Numă-
rul Oficiului Poștal Militar 104.
Din comuna Udești, județul Sucea-
va — Bucovina. A lui VASILE
SAVINSCHI din Udești. Azi la
22 martie 1945“>. Și mai notează
spre a nu uita ci, sau spre a a-
fla alții dacă el nu va mai fi,
simbolurile integrității sale : „Sc-
ria Armei — 6608 U ; baioneta
W.V. 3125“. Și pentru a ne arăta
cît de departe de satul său se a-
fla atunci sergentul Vasile Sa-
vischi, găsim în carnetul său un
mic dicționar cu peste o sută de
cuvinte și expresii trecute într-o
grafie prinsă după ureche. Cităm
și noi la fel de fără pretenție :
„PÎINE chener ; apă = viz ;
casă = hazo ; pat = ade ; frumos
= seip ; brici = barotva ; medic =
orvoș ; chibrituri = ghiufo ; ce
doriți = mit chivon ? ; unde mergi
= hovo megi ? ; mulțumesc =
chiosonom ; nu se poate nem
lehet ; poftim = teșec ; nu știu =
nem tudom ; te iubesc
sere.
tlec...". Și deodată, la capătul a-
cestor multe cuvinte cu rost de
orientare un text scris în gra-
bă : „In ziua de 28 martie am fost
prins (în încercuire). Și n-am min-
cat pînă la 31 martie. Am mers
pe jos 100 km. Vineri 6 aprilie
am stat fără nici un stăpîn.... Vi-
neri 11 aprilie au sosit aliațiî.
Duminică 15 aprilie am mers de
la Holic la Scnica 34 km. De luni
am stat într-o comună Vradiști
pînă la 23 aprilie... în ziua de
paști, 6 mai, am scăpat de la Co-
mandamentul sovietic și am plecat
la Comandamentul românesc. Am
trecut prin Socolnița și am (mers)
pînă la Pozorițe. In ziua de 10
mai am plecat la Brîno... In ziua
de 13 iunie am pornit spre țară.
In ziua de 20 iunie am ajuns în
țară". Pentru fiecare din aceste
grăbite notații Moș Vasile deapănă
astăzi stufoase și triste amintiri.
Dar să răsfoim mai departe îngăl-
benitul carnet de soldat. Găsim
de-a lungul a șaptesprezece pa-
gini un lucru incredibil și,
de aceea atît de românesc
suri. Da, versuri scrise de
tul Vasile Savischi în acea
poate,
: ver-
solda-
ultimă
primăvară de război : Și-am zis
verde de doi nuci / Scrisoare cu
vorbe dulci / La mîndruța să te
duci / Cind o vrea să te citească
/ Dor de mine s-o pălească /
Cum m-a pălit și pe mine / Că
nu știu nimic de tine / ...Foaie
verde de cicoare / Să-mi trimiți
mindră scrisoare / Și să faci cum
îi putea / Să-mi pui și gurița-n
ca / Ca s-o am de mîngîiere /
In aceste zile grele // ...Scrie-mi
mindră și-mi trimite / Tot ce-i
pe acolo verde / Scrie-mi ochii
tăi și gura / Buzele și cu făptura...
Vibrează aici, în această fecio-
relnică, primăvăratică inimă, do-
rul de iubita lăsată acasă, dar și
aspra lecție a lipsei de rost a
străinătății. Și a avut norocul ser-
gentul Vasile Savischi să se în-
toarcă în satul său cu oameni
gospodari, la Udești. In sufletul
său, al țării, al lumii au coborît
fireștile, obișnuitele dar nemăsura-
tele bucurii ale păcii. Pe ultima
filă, după ce trece destulă vreme,
o ultimă însemnare de data aceas-
ta a săteanului Vasile Savischi :
„Feb(ruarie) 1947. Măcinat 200 kg
por(umb) si 80 kg gr(îu)“. Dinco-
lo de această însemnare carnetul
de soldat a putut îngălbeni liniș-
tit, iar nu demult stăpinul său l-a
donat Muzeului Județean de Isto-
rie Suceava.
Iată de ce vă propun să privim
cu ochii păcii această primăvară
a țării și să învățăm din carne-
tele îngălbenite de istorie ale sol-
daților cît de colțuros e în altă
limbă rotundul cuvînt românesc
pune.
Alexandru TOMA
Cronic a literar&i
Intre scriitorii români contem-
porani, D. Ii. Popescu are, Ia ora
actuală, opera cea mai amplă :
peste douăzeci de volume de pro-
ză (intre care, unsprezece roma-
ne), un număr impresionant de
piese de teatru, unele intrate în
repertoriul permanent al scenelor
noastre, două volume de eseuri
(cărora le adaugă cîteva recenzii
palide dar generoase, scenarii de
film, un volum de versuri chiar,
traduceri (literatură pentru co-
pii), ca să nu mai vorbim de ac-
tivitatea jurnalistică propriu-zisă,
și ea bogată, la un moment dat.
Și să re(inem că prozatorul abia
a trecut pragul jumătății de veac.
In principiu, cantitatea nu este
un simptom al vocației și, ca a-
tare, nici al valorii. Sint nume-
roase cazurile în care ea duce
la oboseala surselor, diluție, auto-
pastișare. Dar, cînd se sprijină pe
piloni puternici și niciodată tră-
dați — perspectiva ontologică fer-
mă, consecvența trans-figurării
estetice a realului, conștiința lim-
pede a poziției artistului în lu-
me, cantitatea este nu numai per-
formanță, nu numai mărturie a
valorii, dar și rezultat al unei ne-
obișnuite complexități a eului cre-
ator. Personalitatea lui D. R. Po-
pescu este, în acest sens, ilustra-
tivă. Prezența lui in atîtea sec-
toare ale literaturii nu e dictată
de ambiția polivalenței ; s-ar pu-
tea spune că scriitorul este abor-
dat de genuri, nu invers. Zările
pe care le deschide și le explo-
rează în fiecare nu se suprapun,
nefiind vorba de repetare în co-
duri diverse, ci de complementa-
ritate, de acea rară amplitudine
a orizontului care tinde către is-
tovirea puterii unghiului. Cum și
este de așteptat, diferențele de
cotă valorică în interiorul unui
ansamblu al creației atît de com-
plex (pe care îl vedem organi-
zat concentric, precum fortifica-
țiile unei cetăți în inima căreia
s-a baricadat eu-1 artistului) nu
sînt deloc neglijabile. Important
este că apar ca firești consecințe
ale meandrelor evoluției lăuntri-
ce a scriitorului și ale pulsațiilor
energiei creatoare. Niciodată însă
ca rezultat al abdicării de la co-
dul de valori ontologice și este-
tice pe care se întemeiază ope-
ra. Operă al cărei centru de greu-
tate, al cărei punct de echilibru
absolut (căci există așa ceva în
creația lui D. R. Popescu) este
armonia tragică a lumii.
%
Din această perspectivă, ce Ioc
ocupă apariția editorială cea mai
recentă — romanul Orașul îngeri-
lor ? O primă constatare, mai de-
grabă de ordin topografic, este
că se integrează perfect în ansam-
blul deja cunoscut al prozei sale.
Abia în acest al treilea volum al
ciclului romanesc secund — Via-
ța și opera lui Tiron B. —, în-
cep să se întrevadă, deocamdată
încă vag, și structurile de adîn-
cime ale noului edificiu pe care
autorul, după numeroase indicii, îl
are deja în proiect defintiv. Se
confirmă (dacă mai era nevoie)
că, la D. R. Popescu, ideea de
ciclu nu presupune unitate epică
și spațio-temporală și cu atît
mai puțin continuitate a eveni-
mentelor sau o așa-zisă logică a
istoriei. Ciclul ar fi la el feno-
menul de cristalizare a unor u-
riașe mase umane și evenimenția-
1c. amorfe inițial, în jurul și în
prelungirea liniilor de forță ale
unor idei-matrice, întrebări, răs-
punsuri esențiale. Aceste cristali-
zări confirmă pe de o parte uni-
Fiecare despărțire presupune un
dram de neputință. Poate de ace-
ea toate despărțirile ar trebui să
se întîmplc în intimitate. In nici
un caz într-un restaurant. Sau
prin bilețele scrise cu creionul der-
matograf.
Chelnerița tocmai îmi adusese
sticla cu bere. I-am făcut semn
că aș vrea să plătesc. Privirea ei
rămase atîrnată de semnul meu.
N-am reușit să ghicesc la ce se
gîndește. Să privești căpșorul a-
cela mic ; o adevărată plăcere ! Un
fel de slăbiciune pe care nu ți-0
poți refuza. Să-i fi spus ceva des-
pre berea proaspătă și rece? Deși
puțin întoarsă către client, chelne-
rița c cu ochii pe mine. Am tă-
cut. Mi-am amintit dc doi indivizi
fluturînd o sticlă cu bere în pli-
nă stradă. In sticlă un șoarece. Da.
era proaspătă și rece berea. Parcă
mi s-a făcut greață. Am șters a-
ceastă amintire. (Singura?)
Din colțul unde mi s-a părut a
fi Ana s-a ridicat un băiat. Cit
dc ușor sîntem supuși greșelii! Mai
că-mi venea să mai comand o be-
re. Am căutat-o din ochi pe chel-
neriță : dispăruse iar după para-
van. Imediat n-am mai avut chef
de nimic. Sentimentul acesta ciu-
dat aș fi putut să-l pun pc seama
oricărui fapt. Nu m-am obosit s-o
fac. Sînt momente cînd simți dez-
gustul pentru o anumită ordine.
Ca și pentru imaginație.
Mă ghemuisem și mai bine în
scaun ; cu un aer obosit, cred.
Atunci am descoperit mai întîi
sandalele albe pe parchetul loca-
lului. Mișcarea degetului marc, cu
unghia vineție, după aceea. Era
un avertisment pe care nu l-am
găsit niciodată mai tăcut. O panto-
mimă în miniatură. Asta un timp,
pentru că. Ia un moment dat,
toate degetele pe care puteam să
tatea structurală a lumii (altfel,
aparent haotică, incapabilă de a
indica sensuri ale mișcării și în-
țelesuri ale stagnării), iar pe de
alta frumusețea ei tragică. Sau,
mai degrabă, tragismul ei ca su-
premă cotă a frumuseții.
*
% %
In postfața Ia Podul de gheață
găsim o interogare complexă (a-
parținînd interlocutorului lui Ti-
ron B.) care-și aruncă lumina asu-
pra fondului uman al întregului
ciclu : „Angajarea în Istorie, lup-
ta, lașitatea, iubirea, ura, nepăsa-
rea, aventura etc. — care sînt
căile împlinirii, care sînt căile,
hai să zicem, fericirii, care sînt
întrebările fundamentale, care sînt
cele minimale, care sînt răspun-
surile, care ?... A intra în mie-
zul istoriei, a sta deoparte, spec-
tator ca la teatru ?...“. La care
D. R. POPESCU:
ORAȘUL ÎNGERILOR*)
» *
autorul (Tiron B.) răspunde tot
cu o întrebare ce reverberează
mai ales în Orașul îngerilor : „Ce
face călugărul franciscan Loren-
zo ? (din Romeo și Julieta — n.n.).
Ce trebuie să facă, să stea între
Montague și Capulet, între fami-
lii, între neamuri, între idei, în-
tre bine și rău, între rău și mai
rău ?“. Iar răspunsul, unul din
multele, e dat ceva mai tîrziu :
„Și cele mai umile plante au mă-
reția lor : licorile, adevărurile sînt
suma sumelor...". In fond, aceasta
este menirea pe care și-o asumă
atît Tiron B. (autorul) pentru în-
tregul ciclu, cît și Melentie (bîl-
bîitul, scriptorul în caiete albas-
tre) pentru Orașul îngerilor : de
a comunica adevărul existenței a-
nonimilor, care e tot atît de im-
portant ca și adevărul personaje-
lor atestate de „istorie" ; al inși-
lor niciodată consemnați de docu-
mente dar care conferă istoriei
profunzime tragică. E vorba, în
speță, de un grup de adolescenți
(Estera, Agnes, Valeria, Aurica
dublul Rilă, Melentie, Măcăneață,
Oneață, Mihuța) prinși în dublul
vîrtej al celui de al doilea război
mondial și al Dictatului de la
Viena. Niște îngeri aruncați în
infern ! „Puștanii și puștoaicele
din Oradea... — cum spune uk
personaj al romanului. Cine știe
ce s-o alege mîine de numele
lor !". Nu se alege nimic, dispar
fără să rodească, deveniți, fără
voie, eroi, măscărici, victime, că-
lăi, tîrfe sublime sau grotești,
înainte de a ieși din lumina fra-
gedă a adolescenței. Scriitorul îi
așează sub semnul unui motiv de
doină : „Toate florile înflor / Și
eu n-am dobînda lor". Ei, cei ca-
re-! fac pe profesorul lor, abuli-
cul Cata-Chițiga să exclame în
plină „glorie a verii" (înainte de
război) : „Parcă e un oraș al în-
gerilor !", căci. într-adevăr, ado-
lescenții sînt stăpînii curați ai ori-
cărei colectivități, devin ipostaze
pure ale eșecului. Adevărați ispă-
șitori ai păcatelor, urîțeniei, mur-
dăriei celor maturi sau puternici,
se înalță cu inocență deasupra e-
venimentelor printr-o adevărată și
inconștientă vocație a sacrificiu-
Ic văd (două Ia fiecare sanda) prin-
seră să se miște îndărătnic. Ba
cîteva clipe am avut senzația că
aud un pocnet surd ca acela pe
care-1 faci cînd vrei să te bage
în seamă un chelner.
Mi-am ridicat privirea. A zim-
bit dc după țigara pc care o du-
cea la gură. Am întins mașinal
bricheta și i-am oferit un foc.
Dc după paravan chelnerița s-a
năpustit spre masa noastră.
PROZA	1 ...
Un strugure pe linia
ferată
— fragment —
— Doriți ceva, a întrebat pri-
vind mai mult înspre mine.
— O cafea cu zahăr separat, a
răspuns cu o vagă umbră de cor-
dialitate noua venită.
— Nu facem cafea cu zahăr se-
parat. i-a retezat-o chelnerița. Alt-
ceva?
— O, numai o cafea, vă rog.
Așa cum o faceți.
Chelnerița s-a retras puțin îm-
bufnată. A lăsat în urmă mirosul
unui aer de ceartă.
— Sînt niște escroci incurabili,
nu credeți? Ă propos de asta, să
lui. D. R. Popescu nu-i idealizea-
ză, nu Ie conferă aure celeste ; ei
sînt prea îngeri pe dinăuntru pen-
tru a mai avea nevoie de gestu-
rile sentimentale ale autorului.
Realismul atroce al cărții îi pune
mai bine în valoare : „Adică :
bieți băieți neajutorați... cu școa-
la în coadă de pește, cu viața în
coadă de pește, cu inima în coa-
dă de pește. Cam așa. Niște elevi
prăpădiți, unii duși în război, ca
lepurilă, alții, poate deja morți...
Oricum, în manta militară sau ba,
puțind a praf de pușcă sau ba —
murdăriți pe veci, raiul din ei
murdărit pe veci, copilăria lor în-
tîrziată, adolescența... Cam așa. Și
mai ales sentimentul că în fața...
ei, da, numai morți aveau să mai
intre în rai ! Niște ologi de-aici
înainte". Cred că ne aflăm în fața
celei mai puternice cărți care s-a
scris, pînă acum, în limba ro-
mână, despre această vîrstă.
*
Șt Șt
Tema centrală a romanului nu
este nouă în literatura lui D. K.
Popescu ; ea apare atît pe supra
fețe mici în numeroase povestiri
și nuvele, cît și într-o tratare
mai amplă în romanul-poem „Cei
doi din dreptul Țebei". Dar acolo
decalcul (voit) după vechiul mo-
tiv al dragostei nefericite dintre
doi tineri aparținînd la comuni-
tăți învrăjbite impunea dezbaterii
anumite limite și o expresie so-
lemnă, ritualică, de tragedie. Șl
motivul adolescenților maculați
apare, deși în alt context și cu
altă pondere : „Domnilor, sînteți
niște îngeri !". le spune un per-
sonaj unor flăcăiandri turmentați
de violența războiului : „Intr-ade-
văr, niște îngeri puși pe șotii,
nevinovați și curați ca lacrima!".
In Orașul îngerilor tragicul sha-
kespearean se dizolvă în violența
și convulsiile istoriei. Semințiile
învrăjbite sînt mai multe (români,
maghiari, evrei, germani, țigani)
și victimele aparțin tuturora. Com-
plexitatea dezbaterii este, și ea,
net superioară. Adolescenții sînt
numai nucleul unei lumi debuso-
late, hăituite care încearcă să re-
ziste ori să se refugieze, să se
ascundă în trecut, în alcool, în
vis, în violență, în eros, în lași-
tate, în luptă. Romanul nu-și pro-
pune să lanseze eroi în sensul pro-
priu al cuvîntului, dar conturea-
ză personaje memorabile despre
care se va vorbi mult în viitoa-
rele exegeze : Estera, Rilă, Eldar,
Melentie, loniță sînt numai cîte-
va, dar, din păcate, enumerările
nu prea au putere de convingere.
Construcția epică se complică și
ea enorm, nu însă atît cît să de-
vină informă ca edificiu literar.
Insă această complicație se spri-
jină, ca în toate romanele lui
D. H. Popescu, pe un suport mitic
și simbolic adecvat, De aici, nu-
mărul impresionant de motive
(mitice, biblice, folclorice, livrești
etc.), care asigură soliditatea
structurii de profunzime a cărții.
A le menționa aici (căci o analiză
a lor în spațiul unei cronici este
vă spun o poantă. Vă plac poante-
le cu cei din comerț?
Nu m-am simțit dator să-i răs-
pund. Am privit-o fără prea mare
interes. Nu făcea parte din clasa
privilegiată a acelor frumuseți ca-
re pot să-ți atragă atenția. Insă
ceva ciudat puse stăpînire pe mi-
ne. Cred că întotdeauna dispunem
de un dram de răutate potrivită
pentru a răspunde prompt și celor
mai bune intenții. Recenta mea
comescană și-a scos un pachet de
Kent din poșeta maronie, puțin
scorojită. Asta parcă numai pen-
tru a mă lăsa să-mi fac jocul mai
departe. Avea o față puțin arti-
ficială care.ți lăsa aceeași senza-
ție pc care ți-o dă aspectul unei
operații cicatrizate. I-am privit
ridurile de la colțul ochilor cu și
mai multă insistență. Dar cînd și-a
dat seama că i-am descoperit cele
două cute adînci de pe gît, a sim-
țit nevoia să și le acopere cu șa-
lul de mătase. Eram convins că
ăsta și era adevăratul lui rol.
imposibilă) ar fi inutil ; ne mul-
țumim să observăm că (rezultat
al unei bogate experiențe în a-
ceastă direcție) autorul le stăpi-
nește cu virtuozitate, le face să
comunice adeseori surprinzător,
le conferă o funcționalitate opti-
mă. Și, mai ales nu le permite
niciodată să iasă la suprafață, să
devină alegorii ori să bruieze
sensurile social-politice sau con-
cretețea psihologică a personaje-
lor. De la F încoace se pare câ
niciodată autorul nu le-a stăpî-
nit mai bine.
*
* *
Romanul impresionează și prin
rigoarea și literaritatea construcției.
Temporal, el se desfășoară într-un
plan al prezentului, pe parcursul
unei singure zile, din zori pîna
în zori, și pe două planuri ale
trecutului : războiul ■— o iarnă
perpetuă, și „gloria verii" — pe-
rioada anterioară Iui. In interio-
rul lor, secvențele epice, aparți-
nînd la mai multe voci narative,
panourile descriptive, monologări-
le și descinderile în psihicul per-
sonajelor, paginile-document, se
succed conform unui ritm nu con-
trolabil dar sesizabil sau, mai de-
grabă, unei imanențe estetice a
operei. Se renunță la fărîmițarea
oarecum excesivă, din celelalte
două romane ale ciclului, revenin-
du-se, de fapt, la structurile mai
cuprinzătoare din cele anterioare
lor. In principiu, construcția por-
nește tot de la regulile barocului,
dar arg un fel de verticalitate și
evanescență în plus și mai puțină
materie adăugată.
*
* *
Cîteva cuvinte, absolut necesa-
re, despre stil. Categoric, toate
romanele sale posedă un fel de
fosforescență stilistică prin care
devin mai captivante. Orașul în-
gerilor pare a fi, și din acest
punct de vedere, superior celor
mai multe dintre ele. Cunoscînd
„secretele" limbii române ca pu-
țini prozatori, lasă uneori impre-
sia că se joacă, trece, uneori pe
suprafața aceleiași pagini, prin
mai multe moduri și registre ale
scriiturii. Lexicul este mai frust
decît în alte romane, dar nu a-
cesta este lucrul cel mai impor-
tant, ci inventivitatea ieșită din
comun, piruetele sintactice, spon-
taneitatea năvalnică, imprevizibila
gamă coloristică. Baroc ? Desigur,
dar depinde cum. Adică, ceea ce
e greu de conceput, un baroc sti-
listic perfect funcțional. Nu, ca-
tegoric, stilul nu se învață ; îl ai
sau nu-l ai, ca și urechea muzi-
cală.
A trebuit să ajungem la sfîrși-
tul acestei recenzii pentru a ne
da seama că majoritatea lucruri-
lor care trebuiau spuse au rămas
în afară. Inclusiv, ceea ce-i mai
jenant, obiecțiile. Rămîn toate, ca
o datorie, pe altădată. Oricum,
ele nu pot afecta convingerea
noastră că, alături de F si Vînă-
toarc regală. Orașul îngerilor este
unul dintre cele mai bune romane
ale scriitorului. Prin el, D. R. Po-
pescu a reușit să depășească nu
numai un punct critic al propriei
creații, ci și un baraj al preju-
decăților de viziune asupra re-
cuperării unui trecut apropiat ca-
re. din numeroase motive, nu și-a
enuizat forța de șoc asupra actu-
alității.
Mihail IORDACHE
*) Ed. Cartea Românească, 1985.
— Vă place anatomia? — m_a în-
trebat.
— De ce?
— A, nu, așa. V-am întrebat.
Știți, eu sint farmacistă. Abia sînt
trei zile dc cînd am picat de Ia
Sfîntu... Am venit prin transfer.
La întîi ale lunii trebuie să ma
prezint la post.
— Nu vă supărați, de unde spu-
neați că...
— A, de la Sfîntu Gheorghe. A-
colo am lucrat pină... In sfîrșit am
fost prin mai multe locuri. Acolo
nu mai puteam rămîne în nici un
caz. Lucram la spital și intram pe
■aceeași ușă cu fostul meu soț. Îmi
făcea o mie și una de scene, tot
felul de chestii nesărate. Nu, nu
mai puteam răminc cu nici un
chip. Și numai bine că l-au mutat
pe Nicu în garnizoana de aici. Nicu
e ofițer și logodnicul meu. M-a
tot bătut la cap să ne căsătorim,
dar n-am fost de acord. Nu. Nu
pot accepta să trăiesc pe banii al-
tuia. Și cum nu eram sigură dc
transfer... Ei, dar ce Dumnezeu
i-0 fi făcînd cafelei ăleia ? E drept,
fierb mai greu cînd au mai mult
zaț. Vi se pare cumva că vorbesc
prea mult? Nici .eu nu prea știu
ce am. Culmea e că de felul meu
sînt o tăcută, o introvertită. Dar
cîteodată simți nevoia să te des-
tăinui și unui necunoscut sau poate
tocmai unui necunoscut. Am cu-
noscut la Sfîntu o bătrînă care în
fiecare duminică dimineața se du-
cea in piață și vorbea cu te miri
cine, spunîndu-i cîte și mai cîtc.
Acum să nu rîdeți de mine, nu sînt
pc departe... Vă plictisesc cum-
va ? Trebuie să recunosc că e o
întrebare de complezență pentru
(continuare in pag. IV)
lacob FLOREA
VASILE
PUHA
Pentru partid
întotdeauna
numai ca inima te-am simțit,
numai in înălțare
și-n culcușuri de flori
mi-am petrecut tinerețea mea
întru tine.
Mi se apropie de bărbăție vîrsta
și iată aud cîntecul tău victorios
călăuzindu-mă.
Strămoșii
Mai presus de granit,
de bolta cuvîntului,
cenușile curg
pe fața pămîntului.
De se poate citi
în ele ceva
e mai mult a iubi,
mai puțin a uita.
i
Și se face de azi
și se taie de dor
cînd veți binesosi
ne va fi mai ușor.
Veche scrisoare de pe front
Aici pămîntul e viu,
ne iubește-n departe,
ne iubește n tîrziu.
I
Ca să fim,
nu rîdem,
nu plîngem,
murim...
Ca să fim.
Eu îi cunosc
îi cunosc bine...
Au cămașă de lut.
Miros a rîu și-a început
și a iarbă arsă pe rug ;
au risipit pe toate cîmpiile
aburul cald al oglinzii de plug.
Curțile pe unde
frunțile lor s-au plecat
au ajuns sanctuare.
Dinspre ele se-aude
o mierlă de fum
împărțind cu aripa răcoare.
Fiul pămîntului
Printre spice se oprește amiaza,
frînt sînt ca o pasăre
fără aripile ei.
Cad la marginea zării,
mă cunoaște pămîntul...
Nu te știam așa,
zice el,
ce-ar fi dac-aș dormi
măcar o noapte de vară?
Ridică-te, stăpine,
mai zice el,
biciuindu-mă c-o privire fugară!
E mult înainte
„Au kilometri pătrați de iubire!"...
Altcineva a țipat :
„în această țară
oamenii trăiesc doar din dragoste?"
...și mor cu buza arsă de ea!
am șoptit.
„Atunci alt sentiment
nu mai cunoașteți ?“
Sîntem un popor tînăr, am zis,
atîta vreme mai avem înainte!
Gingășii
Pe prispa oceanului
Gingășii...
Pești căzuți la datorie;
Prietenii întregi se încheagă.
Sînt semne că va ninge cu porumbei.
Se vor face și nunți de centauri
Și toate grație albatrosului!
Horia
îmbrăcat
în pîcla alunilor,
Horia
e stejarul
din țara gorunilor!
Pagini bucovinene — II

Bucovina este unul dintre teri-
toriile mele sufletești în raportarea
expresiei și exponentelor ei de cul-
tură. In primul rînd Suceava, de
care mă leagă vechi amintiri și
prietenii, activități culturale și de
istorie literară. Ani de zile am fost
profesor la Liceul Militar „Ștefan
cel Mare“, am fost inspector de ar-
te regional, numit de către Liviu
Rehreanu, am cunoscut pe Leca
Morariu, de care m-a legat o cal-
dă prețuire și firesc atașament pi-
nă la sfîrșitul vieții sale pentru
publicațiile Făt Frumos și Buleti-
nul „Mihai Eminescu", la care am
colaborat datorită acestui excelent
istoric literar, discipol al lui G.
Bogdan-Duică și Sextil Pușcariu,
remarcabil dialectolog pentru istro-
română. L-am vizitat, nu o dată,
în locuința sa din strada Munteniei
nr. 10, unde am fost întîmpinat în-
totdeauna și de Doamna Octavia
Leca Morariu, premiată cu diplo-
mă de aur la Conservatorul de Can-
to din Viena, tovarășă de viață și
colaboratoare la publicațiile litera-
re ale neuitatului Leca Morariu.
Pe-aproape de locuința acestor pa-
sionați dăruiți ai culturii bucovi-
nene, Mihai Eminescu, școlar la
Cernăuți, trăise, cu mai bine de
o sută de ani în urmă, găzduit Ia
profesorul francez Victor Blanchin.
Am fost membru al „Institutului
de Literatură" condus de Leca Mo-
rariu și păstrez pînă astăzi Diplo-
ma conferită pentru activitatea
mea de cercetare literară în Buco-
vina. Tot acolo am cunoscut pe
profesorii N. Tcaciuc-Albu și pe
Constantin Loghin, și ei istorici li-
terari și conducători de periodice,
C. Loghin autor al unei istorii a
literaturii bucovinene în două vo-
lume, activist remarcabil și în ca-
drul „Societății pentru cultura po-
porului român" în Bucovina.
La Liceul Militar „Ștefan cel
Mare" am cunoscut pe Teofil Boi-
ciuc, ram din arborele genealogic
al Eminovicilor suceveni, cum am
și arătat în volumul meu apărut în
1983, întregiri documentare la bio-
grafia lui Eminescu. De multe ori
am frecventat și am intrat, cu ales
respect, în casa lui Aron Pumnul,
trecînd pragul cu piozitate atît în
locuința magistrului de la Cuciu-
lata cît și în cămăruțele de pe un
tăpșan, unde se găsea depozitată
Biblioteca „Gimnajiaștilor români"
cămara în care Eminescu, școlar
la „Ober-Gymnasium", locuia și o
vreme a diriguit și citit acest im-
portant fond de carte veche și nouă
românească, atît de bogat și pe
baza căruia Pumnul redactase cele-
brul Lepturariul românesc. Am ex-
tins activitatea mea și la reuniuni-
le literare organizate în întreaga
Bucovină de către „Asociația Scri-
itorilor din Bucovina", al cărei se-
cretar am fost, conferențiind de
multe ori la Suceava, la Rădăuți,
„...pe urmele vredniciei istorice și culturale..."
Putna, Șiret și în alte localități.
La Rădăuți am legat prietenie cu
parohul Oreste Gherasim, fratele
istoricului literar și esteticianului
universitar, Vasile Gherasim, cel ce
întreprinsese, după primul război
mondial, cele dintîi anchete de te-
ren și investigații în spița neamului
Eminovici, la Călineștii lui Cupa-
rencu. In 1958, am reluat și adîncit
aceste investigații, găsind un spri-
jin de largă bunăvoință cărtură-
rească la parohul Vasile Butnariu,
mai tîrziu la Bosanci la învățăto-
rul superior Mircea Isăceanu și la
Vespasian Bohatereț, directorul
scolii mixte din Șerbăuți. La
Serbăuti, prof. Maria Ursuleanu,
una dintre auditoarele mele, mi-a
oferit omagial scrisori și reviste ce
primise o rudă a sa de la Harieta
Eminovici sora mezină și bolnăvi-
cioasă a lui Eminescu, ce locuise
în Botoșani. Investigațiile acestea
biografice le începusem încă mai
dinainte și în capitala Țării Fagi-
lor în cazul Aglaci Eminovici, sora
cea mal dotată artisticește a lui E-
minescu. In privința ei am primit
o serie de deslușiri și amintiri de
duioase reverii, precum de la sora
fostului prefect Oreste Renney, cu-
noscut de Eminescu. Greu bolnav,
Eminescu frecventa pe sora lui, fi-
ind vizitată cînd și cînd și de o-
loaga Harieta. De altfel, Eminescu
avusese de la Aglaea pe primii săi
doi nepoți pe care i-a cunoscut:
George și Ion Drogli. In acest o-
raș, poetul a fost primit adesea de
către colegul său de la „România
Jună" Ștefan Ștefureac. M-am re-
cules și la mormîntul lui Pumnul,
și la mormîntul Aglaei în cimitirul
din Horecea. localitate din care
provenea și unul dintre cei mai a-
priopiați colegi din gimnaziu. Di-
mitrie Scurei, mai tîrziu profesor și
director la Școala Normală din
Cîmpulung Muscel, prieten și cu
I. L. Caragiale. In două rînduri
am venit însoțit la .Suceava și de
nepotul poetului, astăzi colonel în
rezervă, Gheorghe Eminescu, care
Ia 1 iunie anul acesta pornește că-
tre al 93-lea an de viață. Cu acest
om admirabil, am ținut o consfătui-
re de mare vibrație Ia Călineștii
lui Cuparencu, numai cu membrii
familiei Eminovici ; iar la Insti-
tutul de Invățămînt Superior din
Suceava, cu dînsul am vorbit, în
două rînduri, studenților de la Fi-
lologie, conferințe înregistrate pe
benzi de magnetofon. Personal am
conferențiat în Suceava de două-
sprezece ori, avînd un real sprijin
organizatoric din partea fostului
meu elev, poetul Ion Beldeanu. Am
fost coleg de cancelarie cu sculp-
torul Ion Cîrdei, care a modelat
bustul lui Ciprian Porumbescu din
parcul Sucevei, lăsînd și un bust
al lui Eminescu care s-a distrus în
timpul refugiului. Am cultivat re-
lații de prietenie cu valoroșii en-
tuziaști care au fost Ștefan Pave-
lescu și Eugen Chirovici, ce au a-
nimat spectacole de teatru și de o-
peretă rămase de neuitat în isto-
ria culturii sucevene, în Asociația
„Ciprian Porumbescu". La familia
lui Eugen Chirovici, pînă nu de
mult profesor la Cîmpulung Mus-
cel, se puteau admira picturi de
înaltă valoare artistică, reprezen-
tînd aspecte istorice și pitorești din
Suceava.
începuturile eminescologiei mele
izvorăsc din Țara Fagilor ca și an-
chetele de teren izvodite în arhive-
le de stat și in colecțiile particula-
re pe urmele lui Eminescu și ale
familiei sale. Ele poartă pecetea
suceveană. Am publicat numeroa-
se cercetări de istorie literară în
periodicele Bucovinei lui Leca Mo-
rariu și Constantin Loghin. Cu co-
legii de scris Dragoș Vitencu, Tra-
ian Cantemir, Teofil Lianu, Geor-
ge Voevidca, N. Tcaciuc-Albu, Geor-
ge Drumur, Ion Munteanu, N. Tău-
tu, Jenică Popovici, Adelina și Ion
Cîrdei, E. Ar. Zaharia, Nina Cion-
ca, Vera Tătaru, Nicolae Cojoc, A.
Constantin, Ionel Negură, Maria
Gavril și mulți alții am contribuit
la organizarea festivităților de la
Putna la cei șaptezeci de ani îm-
pliniți de la celebrul congres de la
Putna pus la cale de „secretarul
M. Eminescu, „președintele" Ion
Slavici, Pamfil Dan, Ilie Luța, Au-
rel Mureșanu, doctorandul C. Aro-
novici, V. Bumbac, Epaminonda
Bucevschi și alții. Atunci în 1871
se ținuse și primul congres al tu-
turor studenților români. Am aflat,
cu acest prilej, în arhiva vetrei
putnene, actul inedit prin care Mi-
hai Eminescu și Ion Slavici încre-
dințau arhimandritului Arcadie
Ciupercovici darurile primite, pen-
tru veșnică păstrare de la românii
de pretutindeni. La Putna am fost
pelerin de unsprezece ori (ultima
dată la 2 august 1982) continuin-
du-mi reculegerile la mănăstirile
din Vatra Moldoviței, Humor, Vo-
roneț, Solea, Arbore, Sucevița, Dra-
gomirna, Sfîntu Ilie. în acest circuit
reticular am intrat și în Muzeul
„Ciprian Porumbescu" de la Stup-
ea. Pe masa mea de lucru păstrez
o fotografie cu colonelul în rezer-
vă Gheorghe Eminescu, pe ruinele
Cetății feudale Suceava. Am par-
ticipat la activități de eminescolo-
gie, solicitat de oamenii de cul-
tură :	conferențiar Alexandru
Al. Vasilescu, primul rector al
Institutului de Invățămînt Superior
din Suceava, de prof. Oreste Tofan
și conf. univ. dr. Ion Popescu-Ar-
geșel, altădată discipol al meu și
astăzi autorul unor cărți de știință
și expresivitate geografică, realiza-
te din preaplinul capacității sale
științifice. In 1981 am luat parte
la festivitățile centenarului nașterii
lu Eugen Lovinescu, conferențiind
și în Suceava și la Fălticeni și în-
tr-o serie de ore libere am colin-
dat pe urmele vredniciei istorice și
culturale ale Sucevei, cu sufletul
adolescentului de multe decenii în
urmă.
La acea dată puteam citi și zări.
Astăzi, abia întrezăresc.
Augustin Z. N. POP
SCRISORI INEDITE:
G. T. Kirileanu către
Ion Simionescu
De curînd, prin amabilitatea unor
prieteni ai culturii, ne-au fost puse
la dispoziție mărturii despre relați-
ile de pretenie între doi cărturari
vestiți în epocă — G, T. Kirileanu
și Ion Simionescu, rămași in con-
știința posterității cu strălucirea de
odinioară.
Fiu al plaiurilor sucevene, re-
marcabil folclorist, G. T. Kirilea-
nu (1872—1960) este editorul operei
lui Ion Creangă, scoțînd, de-a lun-
gul anilor, nouăsprezece ediții. în
1948 a fost ales membru de onoare
al Academiei Române. A lăsat o-
rașului Piatra Neamț, în care și-a
petrecut mulți ani de viață, un
bogat fond documentar, ce-i poartă
numele.
Născut la Fîntînele — Bacău, Ion
Simionescu (1873—1944) s-a remar-
cat ca profesor universitar și. ca om
de știință. A lăsat numeroase scri-
eri în domeniul paleontologiei, al
geologiei, precum și lucrări de popu-
larizare a științelor naturii. Mem-
bru al Academiei Române, pre-
Iubite prietene,
în Borca am găsit 3 odăi la otel, dar eu cu plecările mele arhaice
am căutat ș-o casă patriarhală și retrasă; ș-am găsit la o familie
care V-ar putea da și mincare, o odaie mare și una mai mică — ș-o
pajiște. Și aceea in fața caselor de să se tot joace copiii. La Broșteni,
de-asemenea s-ar găsi ceva. Prin urmare ar fi bine să vii, să vezi și
să alegi. Numai între 27—30 mai să nu vii, căci atunci voi fi învăluit
cu slujba.
Mult m-aș bucura să vărați in meleagurile noastre și să petreceți
așa fel, incit să vă mai avem și alți ani.
Pînă vei veni fii bun și-mi scrie lămurit ce-nsemnează că vii „cu
cățel, cu purcel", cum zici. Adicătelea ciți căței și purcei ai .'...
Multe și călduroase închinăciuni la toți ai doritei Dv. case și sînt
al Dv. devotat.
14 mai 1907
Ghiță ot Holda
București, mart 26/8 april 911
Iubite prietene.
Am fost bolnav de influență și de aceea de-abia (i)eri m-am putut
duce la Dl. Mehedinți cu manuscriptul. I-am spus toate condițiile ce
mi-ai scris, i-am arătat și paginile cu politica la universitățile noas-
tre, și mi-a spus că se va tipări întocmai în 2 numere cu începere
de la n-rul pe mai, deoarece pe april e tras aproape în întregime.
Așa dar corecturile ți se vor trimite la Iași și la timp voi vorbi pen-
tru cele 100 extrase, pe care insă Conv. Ut. nu obișnuiește și nici
poate a le plăti, deoarece fondurile sînt cu totul mărginite...
Multe și devotate închinăciuni D-nei Matilda și sărutări gloatei.
Dornic și devotat prieten.
Gh. T. Kirileanu
ședinte al înaltului for academic, a
întreținut legături de amiciție cu
multe personalități din ținutul Su-
cevei. Cu G. T. Kirileanu avea re-
lații încă din vremea studiilor uni-
versitare la Iași. 11 vizitase și la
Broșteni.
în scrisoarea din 1907, trimisă din
Broșteni la Iași, Kirileanu își in-
formează prietenul despre efortu-
rile ce le-a făcut pentru a-i găsi
pe vară o casă potrivită în Valea
Bistriței, unde să-și petreacă va-
canța cu familia. Cea de a doua
scrisoare, datată 1911, e trimisă din
București, savantului aflat la Pa-
ris, informîndu-1 despre discuțiile
avute cu S. Mehedinți, asupra ti-
păririi unei lucrări.
Tonul cald, intim, dovedește prie-
tenia ce-i lega. O prietenie în care
aveau loc glume, dar și preocupări
serioase, închinate științei creatoare.
Prezentăm mai jos textul celor
două scrisori :
Ana CONSTANTIN
Eugen DIMITRIU
Nu știu în ce măsură cititorii Po-
vestii lui Harap-Alb pot să treacă
liniștiți pe lingă faptul că in acest
basm ar exista două mirese : prima,
una dintre fetele împăratului Verde;
a doua fata împăratului Roș.
Povestitorul insă are grijă să înlă-
ture asemenea bănuială și, spre deo-
sebire de alte basme unde feciorul
unui împărat pornește să se însoare
cu una din fetele altui împărat. în tex-
tul lui Creangă, feciorul craiului e
chemat de unchi „ca să-1 lase împărat
în locul său după moartea sa“. Nu ni
se spune nimic despre o eventuală
nuntă cu una dintre fete și nici cîte
fete are împăratul Verde.
Mireasa din această poveste e, a-
sadar, una singură — fata împăratului
Roș — iar pentru a desluși semnifi-
cația acestei bîzdigănii e destul să
luăm seamă la diversele sale injâ-
țișări. Mai apare în chipul unei păsări;
„Tocmai pe cînd era temeiul mesei"—
la împăratul Verde — „numai iaca o
pasăre măiastră se vede bătind la
fereastră" și vorbind „cu glas muie-
ratic". Prilej numai bun de a i se tre-
ce în revistă atributele, între care a-
cela de „farmazoană cumplită, și că
din pricina ei se fac atitea jertfe".
Dar farmazoană este forma populară
a cuvîntului amazoană — femeie răz-
boinică dintr-un regat legendar, pe
valea fluviului Thermodont (Termcay,
din Turcia de azi) din preajma Pon-
tului Euxin — a cărui etimologie se
pune în seama termenilor grecești
a mazos (cu sinii plini) ori a-mazos
(fără sin. de unde legenda că fetelor
din regatul amazoanelor li se tăia un
sin ca să nu le stingherească la tra-
gerea cu arcul) sau a unui cuvânt ca-
ucazian maza (lună), explicînd bănu-
iala că amazoanele erau consacrate
astrului Luna.
Ceea ce ar putea lămuri de ce fata
împăratului Roș se ascunde „după lu-
nă" iar Ochilă o gratulează fără e.
chivoc : „farmazoană ce ești!" Dintre
GEORGE DRUMUR-0 ANIVERSARE
încă de la debutul în revista
„Muguri", acum mai bine de cinci
decenii, George Drumur este luat
în seamă ca o promisiune și în
curînd se afirmă și prin primul
său volum de poezii, „Solstiții"
(1936), recenzat printre alții de
Ion Biberi, care-i remarcă limba
— „savuroasă și plină". „Mai sus-
ținută și unitară decît prima car-
te", consideră George Muntean,
este cea de a doua, „Suflete în
azur", din 1940, pentru ca a treia,
„Vatra cu stele" (1942), să se „dis-
tingă prin subiecte mari, prin tra-
tare gravă, prin lexic suculent
popular" (E. Ar. Zaharia.) Cel
de-al patrulea volum, apărut în
1973 (Editura Facla) sub titlul „în-
semnele anilor" se compune în
mare parte dintr-o selecție din
primele volume ale poetului, pre-
cum și din două compartimente
inedite, „Ferestre aburite" — poe-
zii dintre 1943—1950 — și „în-
semnele anilor", cu poezii dintre
1952—1972, ceea ce întregește fe-
personajele poveștii, Gerilă pare să
știe mai multe despre această fată
căci își avertizează tovarășii înainte
de a intra în casa cea de aramă în-
focată oferită de ospitalierul împărat
Roș : „D-apoi fețișoara lui : a zis
dracul și s-a făcut; bucățică ruptă
tată-său în picioare, ba încă și mai
și*. Apoi, comentind proba dată de
același împărat — „fata mea are să
se culce deseară unde se culcă totdea-
una iară voi să mi-o străjuiți toată
noaptea..."
Bizdigăniile
neprețuitului
Creangă <v>
— ...„aici încă trebuie să fie un
drac la mijloc, zise Gerilă clătinînd
din cap.
— Ba încă de cei bătrîni ; săgeată
de noapte și dracul de ameazăzi, răs-
punse Ochilă".
Ar rezulta că în credințele și poveș-
tile românești sînt două feluri de
draci : bătrîni și tineri, poate chiar
străvechi și proaspeți sau încă și
mai limpede — pâgîni și creștini, pen-
tru că săgeată de noapte e constela-
ția zodiacală Săgetătorul iar dracul de
miazăzi, numele Fecioarei. De unde
ricit chipul unui „autor fecund,
divers, apt a întregi o operă care
să-1 mențină în atenția publicului
cititor".
Peste ani, fondului de bază al
activității sale creatoare, i se a-
daugă latura de tălmăcitor de poe-
zie din alte limbi. Pana sa de
poet se nuanțează cu trecerea
vremii cu tente accentuate ale iu-
birii de patrie, îndeosebi prin e-
vocări sugestive din istoria și tra-
dițiile ei. Echilibrat în poezia sa
solid așezată pe sentimente fun-
damentale, George Drumur nu a
abandonat preocupările obștești și
culturale, manifestînd, oricît de
înaintat ca vîrstă, interes pentru
tineretul cu perspective literare.
Ca și pe vremuri, a găsit limba-
jul potrivit pentru a întări ari-
pile unor începători de certe pro-
misiuni.
Pe acest fundal care ține de
actualitate, se profilează cu atît
mai pregnant realizările de ace-
eași natură din tinerețea poetului,
urmează că fata împăratului Roș e
într-adevăr un drac „bătrîn", o divi-
nitate din religia pagină, respectiv
zina (ivindu-se ca pasăre măiastră 1)
consacrată constelației Fecioara-Virgo
prin dreptul căreia Soarele trece în-
tre 21 august — 23 septembrie.
Și-atunci care ar fi legătura între
zina Fecioara și farmazoana cumplită?
Una mitologică foarte clară, întrucît
împăratul Roș sau „omul cel roș"
este numele folcloric românesc al zeu-
lui Marte (vezi și aluzia zodiacală „o-
mul țapului celui roș" pentru zodia
Berbecului, țapul alb fiind Capricor-
nul) sau Aresca divinitate a războiului
„avînd inimă haină, nu se mai satură
de a vărsa sînge omenesc" și inițial
a primăverii — căci „înălțimea sa este
tată flămînzilor și al înșelaților" •— a-
notimp simbolizat prin culoarea roșie
în toate culturile indoeruropene.
Or, zeul Ares-Marte avea în mito-
logia greco-romană o fată Hippolyte
regina amazoanelor, serbată pe la ju-
mătatea lunii august în calendarul an-
tic și rămasă încă în calendarul cato-
lic la 14 august sub numele unui Hip-
polyte. Dar atributul suprem al fetei
împăratului Roș rămîne turturica —
recunoscută drept simbol al dragostei.
Prin urmare, mireasa Iui Harap-Alb
este o zînă — măiastră — consacrată
constelației zodiacale Virgo-Fecioara,
una și aceeași figură cu ;
1.	Ileana Cosînzeana din atitea bas-
me românești ;
2.	Zîna cea mai mică din povestea
Tinerețe fără bătrînețe și viață... ;
3.	Fata de maior cu roșu baior, So-
ra Soarelui și-a Pămintului din colin,
dele transilvane.
4.	Fata de crai de pe „gura de rai",
acea „mîndră crăiasă, A lumii mirea-
să" din baladele Mioriței — la a că-
ror nuntă ritualică — „din pricina ei
se fac atitea jertfe" — cu un pâmîn-
tean, Soarele și Luna țin cununa celor
doi miri.
Ion FIL1PCIUC
cînd acesta a facilitat debutul u-
nor scriitori care și-au cîștigat
apoi notorietatea, precum Dragoș
Vicol, Ion Istrati, George Sidoro-
vici, și cînd însuflețea cu energie
și spirit de inițiativă o viață li-
terară la distanță de Capitală, dar
îndreptată cu vigoare să contribuie
la continua dezvoltare cultural-
artistică a țării. Memorabile sînt,
din acea vreme, legăturile vii cu
scriitorii de vază ai timpului, in-
vitați la întîlniri și dezbateri cu
scriitorii și publicul bucovinean :
Mihail Sadoveanu, Liviu Rebrea-
nu, Ionel Teodoreanu, Cezar Pe-
trescu, Gala Galaction.
Și iată-1 pe George Drumur la
venerabila vîrstă de 75 de ani !
Să fim de acord cu poetul al
cărui îndemn tîrziu sună potolit
și sugestiv : „întindem mîna după
amurguri, după păsări" și să-i do-
rim încă ani mulți în liniștitul
său amurg, acolo unde, ca într-o
scoică prețioasă, cuvintele nu-și
află odihna în căutarea de noi fru-
museți, de noi împliniri.
Mircea ȘEKBANESCU
III — Pagini bucovinene
CONSEMNĂRI-------
INGEBORG BACHMANN (R.F.G.)
Portul mort
Drapele umede atîrnă de catarge
Culori purtind pe care
Nici o țară nu le poartă.
Adiind sub stele dezmățate
Verdea lună odihnește
în cerul catargului
Imensității apelor din vremea descoperirilor
Valurile înving orice drum
Și de sus ninge lumina
în plasele norilor — străzi risipite în aer.
Jos, apa citește în cărțile sfinte.
Compasul nopții e gata să moară,
Aerul se spală de vise
Iar mării ii rămîne doar mișcarea
Deoarece nebunii descoperitori rîzind
Cuprinși au fost de brațul mut al apei...
traducere de George DAMIAN
Un strugure pe linia ferată
(urmare din pag. II)
că îmi păreți un bun ascultător.
Vi s-a mai spus? Dacă nu, atunci
să mă credeți pe cuvînt.
— Vă cred, am spus, fiind con-
vins că nu mai aveam nimic de
pierdut.
Chelnerița tocmai aducea cafea-
ua. A lăsat-o pe masă de undeva
din lungimea brațului și s-a în-
depărtat imediat. In urma ei un
miros înțepător de parfum prost.
Am zîmbit amuzant. Tertipul cam
ieftin mi-a făcut-o și mai simpa-
tică. Nu știu de ce mi-am amintit
de acele păsări care în timpul
împerecherii îmbracă un penaj mai
viu. Interlocutoarea mea își sco-
sese o batistă și-și sufla nasul. A-
vea mîini lungi, pline de pete mici,
maronii. Mi-am turnat și restul de
bere din sticlă. Gestul meu a nc-
liniștit-o? Nu știu, poate. S-a
pornit însă să vorbească mai de-
parte cu și mai multă însuflețire:
— A fost foarte greu pînă mi.am
găsit o gazdă. Acum stau la un
subinginer. Logodnicul meu e că-
pitan și locuiește la garnizoană
pînă îi vor da locuință. E un bă-
iat minunat. A mai fost și el că-
sătorit...
— Deci sînteți chit, n-am rezis-
tat eu să o întrerup.
Baladă pentru adincuri
(urmare din pag. I)
I
Am ajuns la Dornișoara.
Muntele, logodit cu cerul, tăia pî-
clele, împingîndu-le înspre poale.
Am oprit la căminul minerilor și
C. M. a coborît.
Ilie a intrat în vorbă cu tinerii
în salopetă albastră care ieșiseră din
șut. Și îndată ce tinerii au dispărut
în clădirea cea lungă, s-a întors spre
noi, să ne explice, zîmbind.
— Prietenii mei. Sînt plătiți bine.
Cu șapte mii. Cu opt mii. Cu nouă
mii. C. M. ne făcea acum semne din
ușa cantinei să coborîm.
Și ne-am amintit, fără voia noas-
tră, de un dialog, de prin treizeci și
cinci, între un scriitor consacrat și
un băiețandru, care cîștigase șase lei
pe zi. (— Cit dai pe mîncare ? —
Șase lei pe zi. — Ce cumperi cu ei ?
— Pîine. De trei lei dimineața și
de trei lei seara. — O mănînci goa-
lă? — Goală, cu apă. — Și nu mă-
nînci niciodată mîncare ? — Mînca-
re ? Niciodată. Numai pîine. — La
prînz nu mănînci mîncare ? — La
prînz nu mănînc nimic...). Aproape
îndurerați de această discuție, care
s-a mistuit în istorie, odată cu oame-
nii săi, am intrat în sala de mese.
C. M. ne-a povățuit că, înainte de-a
intra în subteran, trebuie să mîncăm.
El avea multă experiență.
Am mîncat mîncarea minerilor.
Borș cu cartofi, dres cu smîntîna, și
mușchi de vită cu mazăre. Tineri,
îmbrăcați în salopetă, ce-și căpăta-
seră calificarea în școală, intrau, mîn-
cau și plecau. Noi avem mulți tineri.
Socialismul nu-ți duce blidul Ia gură,
însă marea sănătate a socialismului
constă în a oferi de lucru tuturora,
într-un prezent tulbure, cînd statele
capitaliste sînt înfiorate de șomaj.
O însușire pe cît de meritorie, pe
atît de virtuoasă.
în cele din urmă, tehnicianul son-
dor s-a ridicat.
— Da, într-un fel... Amăritul de
el, dacă ați ști cîte a avut de în-
durat cu nevastă-sa. Avea niște
chestii tare hazlii sau ce știu eu,
așa mi se părea mie. Oricum cred
că era puțin dilie. Cea mai tare a
fost aia cu un strugure pe linia
ferată. Știți cum sînt militarii...
azi aici, mîine-n Focșani. Trenul și
ți-ai schimbat garnizoana. Și ea
îi spunea mereu : „Nicule, ai grijă,
dragule, niciodată nu se știe, dar
dacă ai să vezi vreodată un stru-
gure pe linia ferată să știi că-i
semn rău. Să-mi spui neapărat
pentru că nu știu ce trebuie făcut".
Căci îi spuse o mătușă de-a ei care
se pricepea la de-aldc astea. Dar
niciodată nu i spunea ce rău poa-
te să însemne. Ba, mai mult, îl
bănuia c-ar fi văzut strugurele și
nu i-ar fi spus. Avea și el drep-
tate să se supere. Ce e aia să vină
nevastă-ta la tine și să-ți spună,
dragule, dacă ai să vezi o vrabie
moartă sau mai știu eu ce, în fața
Muzeului de Istorie să știi că-i
semn rău și să-mi spui neapărat.
Cred și eu că-ți sare țandăra, ori-
cît de bune maniere ai avea. Și
de la a-ți sări țandăra pină la a
intra la bănuieli nu e decît un pas,
este? De fapt eu îl cunoșteam pe
Nicu mai dinainte și mereu mi se
plingea de chestii din astea. Dai
Ne-am îmbrăcat în salopete, ne-am
încălțat în cizme și-am împins cas-
ca pînă spre urechi. Am intrat după
C. M. și am simțit, deodată, o bucu-
rie mare, și o durere mare, amîn-
două inexplicabile, și, pentru prima
oară în viață, mi-am pus întrebarea
de ce n-am luat o piatră în gură. Și
cui i-o fi venit, întîia dată, ideea să
săvîrșească isprava cu piatra... ? Prin
bolovani și apă, luminindu-ne dru-
mul cu lămpi de carbid, impingîndu-
ne cizmele printre șinele înguste, și
lucioase, peste traversele umede, îna-
intam. înaintam... Inimile ne erau în-
ghemuite în incertitudini, pe pereții
sticloși se mișcau umbre bizare, și
C.M.. ’ în fața noastră, dispărea și
ne venea să strigăm, unde ești
C. M. ?. dar C. M. apărea. în pro-
pria lui lumină, măsurindu-și, ca-
dențat. pașii... înaintam, înaintam, și
întunericul, dens, ne speria, — unde
ne duci C. M. ?, și numai cînd cîte
un miner se desprindea din adîncuri
și, cu un sentiment copleșitor de fră-
țietate, ne ura noroc bun, ridicînd
lampa în streașină ochilor, vibram
iarăși spre viață.
Și pricepeam atunci pentru ce oa-
menii adîncurilor sînt atît de uniți.
Pe pereții sticloși se îndoiau um-
brele noastre, și înaintam, și năzu-
iam să vedem filoanele de aur, și
năzuința devenise mai tare decît fri-
ca. Ne venea a zice iată, sîntem 'și
noi mineri, sîntem îmbrăcați în sa-
lopete, purtăm cizme, numai nu știm
munci, însă și asta se poate învăța.
După o lungă călătorie, ne-am a-
propiat de front. La lumina mișcă-
toare a lămpii, umerii lui C. M. se
înălțau, zvîcnind, volubili, gîtul i se
îngroșase și însăși casca lui părea să
caute spre tavanul boltit. Devenise
un colos, un sortit să zmulgă întune-
ricul, să-1 împingă în afară și să
aducă firească lumină, el devenise
un colos al întunericului, frumuse-
țea lui se realcătuia aici, prin um-
brele întunericului.
Sondele, instalate în nișe, după ce
au mușcat din stîncă, așteptau să
CADRAN
A recenza, recenzare
Cu sau fără regularitate revistele
noastre inserează din cînd în cînd, in
spații oferite cu zgîrcenie, și cîte o re-
cenzie două. Recenzia, zice Dicționarul,
vrea să însemne „o prezentare succin-
tă (la apariție) a unei opere literare sau
științifice, cu comentarii și aprecieri cri-
tice". Despre utilitatea acesteia în in-
formare și, de ce nu, orientarea citito-
rului nu mai e cazul să insistăm. Dar o
atentă lectură a numitelor consemnări
evidențiază, înainte de toate, condiția
de cenușăreasă a speciei ca atare. Și a-
ceasta din două motive : 1. selecția în-
tîmplătoare a titlurilor și 2. „cedarea'1
serviciilor de recenzare unor „binevoi-
tori" și ocazionali. Stînd, așadar, sub
semnul complezenței, textul emis va fi
de cele mai multe ori o înșiruire de
enunțuri pe cit de pompoase, pe atît
de găunoase. „Autorele" (care în as-
cuns duce dorul cronicii literare), po-
vățuitor și conștiincios, va apela la cî-
teva sintagme reținute de pe ici, de pe
colo, între care își aliniază cu dărnicie,
de nabab elogiile, însoțindu-le, bineînțe-
les din abundență, cu citate.
Dar să vedem concret cum stă ches-
tiunea. Să zicem că „la mijloc" ar fi
vorba despre o carte de versuri (la ver-
suri cam toată lumea se pricepe) : „Ce-
remonie de trecere", de Dorin Sălăjan.
Ce ne comunică recenzentul de la „Lu-
ceafărul" ? Că volumul e „bine structu-
rat" și are o „idee ce(-l) străbate ca un
fir roșu", aceasta, ideea, fiind una de
„căutare a sinelui propriu", (sic !). Ba
mai mult, că „obsesia nașterii întru
poezie" (care îl chinuie pe poet) este
„prezentă de la un capăt la altul al
cărții". Tocmai de-aceea, dată fiind o
asemenea corvoadă, nu se poate să nu
existe „o fervoare a amintirilor din co-
pilărie" ce „se lasă tratată într-un re-
gistru baritonal", de unde și constatarea
că D.S. (ca să vezi !) dispune de „un
timbru personal", deși i se poate re-
proșa (păi nu ?) „supraîncălzirea meca-
nismului memoriei afective". (Nu se
eu il sfătuiam să aibă răbdare, li
spuneam că pînă și Eisenhower a
avut răbdare pină să ajungă co-
mandantul trupelor de debarcare
L-am dat gata cu asta, este? Nu
credeți că asta a fost?
— Intr-un anume fel cred că da,
am convenit eu.
Undeva de după paravan, ascun-
să privirilor celorlalți, am desco-
perit-o pe chelneriță privindu-mă.
Nu știu de ce i-am zîmbit comesc-
nei mele. Zîmbet pentru publicul
spectator. M-a cuprins un fel de
bucurie. Un șoricel care intră în
prima gaură descoperită.
— Dar chestia cu americanii’ a
ținut mult mai puțin decît aș fi
crezut. S-ar putea să vă închipuiți
că e veche povestea cu bărbatul
neînțeles, tracasat de o nevastă ti-
ranică. Nu e așa nici pe departe.
De regulă nu-mi plac bărbații plîn-
găcioși. Vreau să spun care vor
să-ți stoarcă un sentiment de milă,
să te impresioneze cu nesuferita
lor viață conjugală. Dar v-am mai
spus-o și v-o repet, Nicu e un băr-
iat minunat, nu e cazul lui. Dacă
l-ați cunoaște, cu siguranță, mi-ați
da dreptate.
începuse cred să mă plictisească
această conversație sau poate eram
doar obosit. Oricum lăsam să se
vadă că aș fi dorit să plec. Iar
am simțit-o vag neliniștită, tremu-
rînd, un tremur de broască galva-
nizată. Dar spre deosebire de e-
muște iarăși. Tehnicianul sondor se
oprea, privea spre sonde, le verifica,
intra în vorbă cu minerii. Iar mi-
nerii răspundeau, în aceeași termeni
tehnici, apoi, mîngîind pereții aspri,
priveau spre noi cu un anume tîlc.
Ce suflete or fi avînd să simtă su-
flarea pămîntului, pe dincoace, nu-
mai la lumina lămpilor, însă cu atît
mai clar, cu atît mai demn !... Noi
înțelegeam că stînca, zbuciumată,
roasă pe dedesubt, trebuia să se su-
pună.
Lupta cu adîncurile, spre a-i sur-
prinde minunile, ăm moștenit-o de la
strămoși. Strămoșii nu aveau nici
sondele de investigație, nici conduc-
tele de aducțiune, prin care aerul era
împins din afară, nici vagoneții pen-
tru încărcat minereul, nici uneltele
moderne de astăzi.
Nu ne putem dezvolta ca națiune
fără a explora străfundurile.
...Ne străduiam să ținem pasul, cu
carnetele în buzunare, pregătite, dar,
în • inima muntelui, văzînd minerii
muncind, uitasem de carnete. Nu a-
veam nevoie de ele. Văzînd minerii
muncind, ne venea să le strîngem
mîinile, să-i îmbrățișăm. Era o che-
mare mai presus de rațiunea noas-
tră. Subteranul iți crează o stare de
spirit, ce-o întilnești arareori dea-
supra, cînd însăși dușmănia cea ve-
che se tulbură și, în flacăra ei, se
naște marea prietenie.
Cînd plînge un miner, nu plînge
pentru sine...
C. M. înainta. Și, cînd se oprea
să privească sondele, mai multe în
preajma frontului, — de sus în jos,
de jos în sus, cînd verifica legătu-
rile de împămîntare, cînd analiza
probele de minereu, din lăzile lungi,
cu despărțituri, — el uita de noi. Stă-
tea de vorbă cu minerii, cu maiștrii,
și, întotdeauna critic, opina că se
poate mai mult. La rîndu-ne, aban-
donați, priveam sondele, nu cu ochii
tehnicianului, nu stăteam de vorbă
cu minerii, cu maiștrii, nu verificam
legăturile, nu cercetam probele și ne
manifestam regretul, într-un fel, pen-
poate ca recenzentul să scape prilejul
de a-si etala ulîimele-i achiziții de ne-
ologisme). Și, trecînd repede peste a-
ceste „opiniuni" (care, fie vorba între noi,
nu ajută la nimic), galantul semnatar
conchide triumfal : poetul (adică D. S.),
„poate să intre pe poarta din față în
cetatea de aur a poeziei, fără teamă c-ar
fi oprit de vreun portar al stării civi-
le" (?!). Dacă o zice dumnealui, așa o
fi... (Luceafărul nr. 13 a.c.). Alt exemplu:
Marin Lupșanu, autorul volumului „In-
tre viață și moarte", prezintă, în vi-
ziunea Marei Nicoară, „o nostalgie a-
dîncă după (? 1) satul natal", sat despre
care aflăm că „nu este numai un spațiu
geografic, ci și unul spiritual" ... Ori-
cum, poetul „își dezvăluie talentul",
dovadă că versurile lui" au o mare
forță", (România literară, nr. 11 a.c.).
Comentînd cartea lui loan Șerb, („Tri-
umful vieții", amabilul său amic, Dim.
Rachici, găsește că acesta scrie „o lirică
de gîndire", ceea ce vrea să fie, mai
pe înțelesul muritorilor de rînd, un
„dialog permanent între om și univer-
sul căruia-i răspunde și-i corespunde"
(?!). Drept argument sîrit reținute ase-
menea ziceri : „Steaua care-n cer ră-
sare / Țipă-n noi lumină mare /
Nepătrunsul. Necuprinsul Țes des-
tin ce(-l duce insul"... In schimb lui
Emil Mânu îi reține atenția poeta An-
gela Nache, care „scrie o poezie cursivă
în frazări voit prozaice", după cum ur-
mează : „Mînincă de pe masă cu pi ine
Bea lapte, fă-ți lecțiile, aspiră praful /
Nu te hîrjoni cu Călin, nu deschideți
usa La nimeni, dormi, citește povești,
te sun ’ Pe la cinci de la școală îți
aduc ceva dacă ești cuminte / Nu umbla
cu chibriturile Deschide televizorul
Nu fă firimituri / Dacă ieși afară ia-ți
cheița la gît ' Nu te sui in corcoduș /
Cumpără pîine, ia-ți covrigi / Joacă-te-n
fața blocului". Curat „document de via-
ță", cum se entuziasmează E.M. (Româ-
nia literară, nr. 13 a.c.).
loanid DELEANU
fectul acela de împietrire la care
te aștepți in astfel de cazuri, ea
devenea stăpină pe sine. Vorbele
se revărsau, se agitau cu o repe-
ziciune uimitoare. Ochii aleargă,
se răsucesc într-un fel puțin inde-
cent. Vocea se subțiază, aproape
țipă ceea ce credea ea că mai
avea să-mi spună. Despre Nicu al
ei, băiatul minunat, dar gelos. O
gelozie plăcută, care-ți dă siguran-
ță. Despre micile evenimente sem-
nificative în care a putut să-și dea
seama de caracterul lui și de ne-
bunia nevesti-si.
Era ceva lacom în felul în care
continua să vorbească, să dea a-
mănunte. O ascultam mai mult pen-
tru starea aceea îndărătnică cu
care îmi făcea mărturisirile decît
pentru anecdotica lor. Și ca în-
cuviința docilitatea mea cu un
zîmbet ușor crispat și se liniștea
treptat asemenea apelor după ma-
ree.
Apoi, deodată, neașteptat, am vă-
zut că se pregătește să plece. Era
acum grăbită să mă părăsească,
să lase în urmă acel halou de cu-
vinte și gesturi. A pus banii pen-
tru cafea pe masă și s-a ridicat.
Mi-a adresat un „la revedere" fu-
gar care a rămas deasupra mesei
pînă a părăsit restaurantul Am
crezut că e încă una din ciudățe-
niile ei pe care cu lipsa de abili-
tate a liceenilor le trecuse pe sea-
ma altora.
tru ignoranța noastră. A existat și
un caz, unul singur, cînd, supărat,
după ce a verificat o sondă C. M. a
sugerat o posibilă înlocuire a unei
piese. Era vorba de o carotieră și,
după cum am aflat, carotierele con-
stituie spaima stîncilor. Carotierele
sfarmă stîncile pînă în străfunduri,
le rumegă, le scot în afară bucăți,
bucăți...
Din crăpături misterioase țîșneau
izvoare, apa curgea pe lîngă șinele
înguste, și am ajuns la un perete
înalt, sfredelit, ce ne oprea calea,
definitiv.
— Iată frontul !, a exclamat sondo-
rul.
Iată frontul !, am chibzuit noi, și
am rămas stană, privindu-1.
Și parcă auzeam detunăturile ce-
lor de dincolo. Așadar, întîlnirea se
va produce peste o lună. Aici !...
Muntele Strunioru apăsa deasupra
capetelor noastre.
— Dar filoanele de aur ?, a între-
bat cineva.
C. M. a zîmbit subțire și n-a răs-
puns.
Astfel, am ajuns la capătul călăto-
riei noastre. Și-am priceput că, în
orice mină, sînt esențiale cîteva o-
perațiuni. Pușcarea frontului, verifi-
carea pușcării, copturirea (zmulgerea
așchiilor și lespezilor din front) și
încărcarea minereului în vagoneți.
Vagoneții încheie travaliul, transpor-
tînd minereul spre ieșire, cu ajutorul
locomotivelor mici, de mină.
Am mîngîiat peretele găurit, apoi
l-am părăsit și am făcut cale întoar-
să. La lumina tremurătoare a lămpi-
lor, sondele, pe piloni grei de metal,
își arătau pentru o clipă limbile de
oțel, gingașe Totuși, carotierele a-
veau gurile rînjite, gata să muște.
Pentru ce pămîntul este atît de cu-
minte cînd omul devine îndrăzneț,
chiar îndărătnic în acțiunea lui de
a supune natura ?...
Temeritatea nu-i o nebunie. Teme-
ritatea înseamnă încredere. încrede-
re în sine, încredere în cei din jur.
Temeritatea este prețuFprogresului.
■ REZULTATELE...
Obținute de participanți la faza
finală a concursului de limba și li-
teratura română „Mihai Eminescu",
ediția 1986.
Clasele VI—VIII
Clasa a VI-a : Cozmina Ciocan, Ga-
briela Croitorii și Cristina Pușcașii,
Școala Generală hr. 3 Suceava, men-
țiune ; Niade Cernica, Școala Gene-
rală nr. 4, Suceava, mențiune ; Da-
na Subera, Școala Generală nr. 8,
mențiune ;
Clasa a Vll-a : Lctiția Leuștcan,
Cristina Bălu, Monica Buzoianu,
Școala Generală nr. 3, Suceava, men-
țiune ; Dana Purice, Școala Gene-
rală Nr. 3 Suceava, premiul III ; So-
rin Petrașuc, Școala Generală Nr. 1
Rădăuți, mențiune ; Beatrice Moroșa-
nu și Liliana Hij, Școala Generală
Nr. 3 Rădăuți, mențiune.
Clasa a VIH-a : Corina Dusceac și
Claudia Buzoianu, Școala Generală
Nr. 3 Suceava, mențiune ; Rita Mun-
teanu. Școala Generală Nr. 3 Sucea-
va, premiul II ; Camelia Ciobanii,
Școala Generală Nr. 4 Suceava, men-
țiune ; Mihaela Voiașciuc, Școala
Generală Nr. 3 Rădăuți, mențiune ;
Cătălina Iftimoaia, Școala Generală
Nr. 1 Fălticeni, mențiune.
Locul 3 pe țară, conform mediei
generale.
Clasele IX—XII
Sinziana Mure.șcanu, clasa a IX-a,
Liceul „Ștefan cel Mare" din Sucea-
va, mențiune ; Elena Bănaru, clasa a
X-a, Liceul „Nicu Gane" din Fălti-
ceni, mențiune ; Antonela Costea,
clasa a X-a, Liceul „Eudoxiu Hur-
muzachi- din Rădăuți, premiul spe-
cial ; Florentina Tuca, clasa a X-a,
Liceul Pedagogic „Emil Bodnăraș" din
Suceava, premiul III ; Cristina Chi-
ribaș, clasa a Xl-a, Liceul Pedago-
gic „Emil Bodnăraș" din Suceava,
premiul III ; Tania Leonte ; Liceul
Pedagogic „Emil Bodnăraș" din Su-
ceava; premiul II; Gabriela Gherasim,
clasa a XII-a. Liceul Pedagogic „Emil
Bodnăraș" din Suceava, premiul spe-
cial ; Carmen Dumitriu, clasa a XII-a,
Liceul Industrial Nr. 3 Suceava, pre-
miul special ; Mihaela Herciu, clasa
a XII-a, Liceul Industrial Nr. 4 Su-
ceava, premiul special ;
Locul 8 pe țară, conform mediei
generale.
C. B.
■ INTILNIRI CU CITITORII
în ampla suită de manifestări
artistice organizate in întimpinarea
aniversării Partidului Comunist Ro-
mân s-au înscris și numeroasele în-
tilniri între scriitorii suceveni sau
din alte localități din țară și oamenii
muncii din județul nostru.
Consemnăm, printre altele : la
Combinatul de Fibre, Celuloză și Hîr-
tie Suceava au fost prezenți criticul
Mihail lordache și poetul Victor Tra-
ian Rusu ; la Spitalul Județean —
poeții Marcel Mureșeanu și Ion Bel-
deanu ; la Cooperativa „Confecția"
din Suceava — poeții Florin Bratu
și Constantin Ștefuriuc ; la Galeria
Oamenilor de Seamă din Fălticeni —
prozatorul Grigore Ilisei și criticul
Octavian Nestor ; la Spitalul din Ră-
dăuți — poetul Ion Țugui, prozatorul
Onu Cazan și Octavian Nestor ; la
Cooperativa „Dorna" din Vatra Dor-
nei — poeta Cornelia Maria Savu ;
la Liceul Industrial Șiret — proza-
torul Constantin Blănaru și Ion Bel-
deanu ; la Căminul Cultural „Emil
Bodnăraș" — poeții Gh. Lupu și Mi-
hai Mateiciuc. (S. C.).
■ EXPOZIȚIE
în cinstea celei de a 65-a aniver-
sări a Partidului Comunist Român,
Galeria de Artă din Suceava a găz-
duit Salonul de primăvară al ar-
tiștilor plastici amatori, grupaj ex-
pozițional reprezentativ, adunînd pe
simeze luminoase imagini contempo-
rane, simboluri ale devenirii oame-
nilor și locurilor acestora. Au ex-
pus, printre alții : Emil Burlacu, Doi-
na Catargiu, Ana Constantin, loan
Costăchescu, Francisc Jisa, Ioana Nis-
tor, Constantin Ungureanu. (L. M.)
CENACLU
La Liceul Pedagogic „Emil Bodnă-
raș" din Suceava s-a deschis de cu-
rînd cenaclul literar Arpegii, condus
de profesoara Aura Bicsi. Cea dinții
întîlnire a cenacliștilor a fost salu-
tată de directorul scolii, profesorul
Eugen Pleșca și de poetul Marcel Mu-
reșeanu, secretar al Cenaclului din
Suceava al Uniunii Scriitorilor. Au
citit poezie elevii Ion GrumăzescU,
Gabriela Gherasim. Mihaela Nichifor
și Valeria Cloșcă. Cei prezenți au pu-
tut asista la un reușit spectacol cu
procesul literar Intrusul, după roma-
nul lui Marin Preda. (L. M.)
REALIZATORI: Ion BELDEA-
NU, George DAMIAN, Viorel
DÂRJA, Ion CARP FLUERICI, /
Mihail IORDACHE, Gh. LUPU,
Marcel MUREȘEANU, Ion PA-
RANICI, Mircea TINESCU, A-
lexandru TOMA
Secretariat: Eugen DIMITRIU
Tehnoredactare:
Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA’
ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTĂ
SUCEAVA
Str. Mihai Viteazul nr. 48