Aprilie 1986
editate in colaborare cu comitetul județean
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
SUPREMA
CTITORIE
La aniversarea a 65 de ani de la făurirea
Partidului Comunist Român nu cred că poate fi
bilanț mai semnificativ decît acela al deveni-
rii omului societății noastre ca om liber și stă-
pîn pe soarta sa, ca subiect creator și benefi-
ciar al tuturor valorilor materiale și spirituale,
ca făuritor de glorioasă istorie în străbunul me-
leag al patriei. Innoindu-se o dată cu țara,
muncitorul, țăranul, intelectualul, întreaga fa-
milie a națiunii române oferă mereu lumii su-
port real unei sintagme rostite cu admirație pe
toate meridianele : „miracol românesc !“. Eu
nu știu dacă este chiar miracol, dar știu că în
acești 65 de ani partidul nostru comunist, cei
mai destoinici fii ai acestui popor au înfrun-
tat cu eroism și luciditate asprimea bătăliilor
de clasă, ilegalitatea și închisorile războiul și
foametea, au pregătit și înfăptuit revoluția de
la 23 August 1944, ridicarea țării din ruine.
Și mai știu că în ultimii patruzeci de ani s-a
schimbat fundamental fața fiecărui sat, a fie-
cărui oraș ; că la început a fost Bicazul, iar
astăzi vorbim despre independența energetică ;
că tractorul cu numărul 1000 000 l-am vîndut,
poate, tocmai, acelora care nu credeau că vom
fi în stare de o industrie constructoare de ma-
șini ; că ne-am făcut singuri camioane și cal-
culatoare, locomotive, vagoane și avioane ; că
vorbim astăzi la trecut despre Porțile de Fier,
despre metroul bucureștean, despre Canalul
Dunăre—Marea Neagră. Dar miile de fabrici și
uzine ? Dar zecile de mii de școli și grădinițe ?
Dar milioanele de case ? In toate aceste zidiri
și împliniri, în tot acest uriaș efort — nelipsit
de îndoieli, sinuozitate, reluări — s-a zămislit
chipul omului zilelor noastre, a omului care
gîndește, muncește și trăiește în chip socialist,
al acelui Om fără de care toate aceste împli-
niri n-ar fi fost posibile.
Datorăm partidului nostru, încă de la înfiin-
țarea sa, o concepție înaintată asupra proble-
melor omului și umanismului. Idealul uman pe
care-1 propune este personalitatea multilateral
dezvoltată, continua ei schimbare calitativă pe
parcursul întregii vieți. Au existat în toate epo-
cile personalități multilaterale. Spre deosebire
de acestea, societatea socialistă, partidul nostru
propune, în epoca inaugurată de Congresul al
IX-lea, în Epoca Ceaușescu, pentru prima oară,
realizarea personalității multilateral dezvoltate
în mod plenar. Realizarea acestui ideal uman —
proces deosebit de complex și de durată al cli-
matului său — umanismul revoluționar, a pre-
supus eforturi educative deosebite în cel pu-
țin patru mari direcții însumînd tot atîtea laturi,
dimensiuni ale personalității. O dimensionare
economică în centrul căreia stă procesul de con-
știentizare a poziției fiecăruia dintre noi ca
proprietar, producător *i beneficiar al tuturor
valorilor civilizației socialiste. A face azi mai
bine decît ieri, mîine mai bine decît astăzi, a
te simți părtaș și implicat cu cei care lansează
la apă un vapor, ridică o nouă sondă, termină
de recoltat griul sau tipăresc o carte. O dimen-
siune politică însemnînd formarea unei gîn-
diri politice implicîndu-te politic, stăpînirea de-
plină a concepției științifice, materialist-dialec-
tice și istorice despre lume și viață, debara-
sarea conștiinței de îndoieli, incertitudini și in-
exactități, rostirea clară a punctului de vedere
ce exprimă noul, necesarul, durabilul. O dimen-
siune etico-juridică presupunînd înțelegerea, în-
sușirea și integrarea faptelor de conștiință și
comportament în cerințele legislației, ordinii și
disciplinei, a codului de norme ale vieții și
muncii comuniștilor, ale eticii și echității so-
cialiste. A fi drept cu tine și cu alții, a sluji
întotdeauna adevărul, a fi curajos și cinstit, a
fi modest și hotărît, a te dedica pentru făuri-
rea fericirii tale și a altora. O dimensiune cul-
turală indispensabilă omului zilelor noastre pre-
supunînd perpetua însușire a celor mai noi și
mai avansate cuceriri ale geniului uman, descă-
tușarea talentelor, aptitudinilor și energiilor
creatoare ale ficărui membru al societății. A
învăța de la 6 la 60 de ani, a recunoaște și
adopta ideile altora, a iubi muzica, arta, poezia,
a-ți face din carte un prieten de fiecare zi, a
te întreba mereu care a fost cel mai frumos
gînd, gest sau faptă a zilei încheiate — iată
conturul schițat sumar al personalității umane
gîndită și dorită de Partidul Comunist Român.
Acum cînd întregul nostru popor cinstește
cea de-a 65-a aniversare a Partidului Comunist
Român, dintre toate bilanțurile ce pot fi fă-
cute, cel despre om exprimă, cu certitudine, o
supremă ctitorie.
Alexandru TOMA
autograf dan grigorescu
Sensurile culorii
Sufletul românesc află în locurile Țării de Sus a Moldovei teme-
iurile adîncului respect pe care îl datorează marilor înaintași. E un
lucru pe care îl știm cu toții, de zeci de generații, și pe care fiecare
vers al Iui Eminescu, fiecare pagină a lui lorga, fiecare armonie enes-
ciană sau fiecare tablou al Iui Luchian ni-1 aduce din nou în minte,
în Țara zugravilor de la Arbore și de la Voroneț, totul are pentru
noi, cei mai de la sud, înțelesul marii tradiții a spiritului românesc.
Scriu aceste cîteva cuvinte, avînd sub ochi o reproducere a Fîn-
tînii de la Brebu. Luchian se afla, deci, într-un sat nu departe de cel
in care s-au trecut anii copilăriei mele, printre dealurile învăluite în
ceața subțire, luminoasă a picturilor lui Grigorescu. A coborît de de-
parte, din miază-noapte, acest artist sortit martiriului, ca să descopere
sensul profund poetic al locurilor din preajma Prahovei. A fost dat
acestor dealuri, acestor case, acestor fîntini să pătrundă în nemuritoa-
rea artă, aduse de penelul unui meșter venit din nordul Moldovei.
Pentru mine, anii copilăriei stau sub semnul culorilor unui artist
din Ștefăneștii Moldovei, deopotrivă cu acela al picturii maestrului de
la Câmpina (venit și el din Pitaru de Dîmbovița). Sensurile culorii au
fost revelate, de altminteri, artei românești de Voroneț și de Luchian.
De Ia ei ni se trage această sensibilitate care La făcut cindva pe
unul din marii istorici europeni ai artei să exclame : „România e o
țară de pictori!“.
De aceea ne plecăm cu pioasă recunoștință în fața acelor locuri
care ne-au dat semnificațiile poetice ale culorii din pictura româ-
nească.
Partidului,
un imn
aniversar
O însumare-a minților române,
Romantice, lucide, vizionare,
Iubire de dreptate și de pîine,
Un roșu steag desfășurat sub soare,
O pururi năzuință spre mai bine
Și-o țară-ntemeiată pe unire,
Un rod al chintesențelor latine
Și-un dor, in veac, de pace și iubire.
O sărbătoare-a luptelor înalte,
Sub tricolorul marilor speranțe,
Visare pentru-a țării libertate,
De simple, democratice prestanțe,
Q limpezire-a văzului spre lume,
Și-a înțelegerilor tuturora,
O strategie a timpului, anume,
In ritmuri înțelepte, cum e ora,
Un epos general, de profunzime,
înnoitor, al rînduielii noastre,
Al omului știind ce-i rău și bine,
îndrăgostit de semeni și de astre...
Intruchipînd partidul, im sinteze,
Văd doar o parte a făpturii sale,
El e și-un comandant pe metereze,
Capabil de-a gîndi și sub rafale.
In tot ce face el e libertate,
Ideea de-a ne ști în devenire,
Dragostea strămoșească de cetate,
Și dorul țării către nemurire.
Iar Omul de la cîrma lui cea mare,
E-naltul vizionar forjînd destine
De țară și de oameni în mișcare
Spre-un viitor de bunăstări depline,
Spre-un viitor de pace planetară,
Cind oamenii, fără deosebire,
Intru aceeași glorie solară.
Vor viețui în calmă înfrățire.
Iar noi, în România milenară,
Carpații-avînd drept centru și putere,
Partidul îl urmăm — eternă vară —
O țară, un popor, un țel, o vrere.
Arcadie ARBORE
Un spațiu al inteligenței
și speranței
------------REPORTER----------
Am fost tentați să spunem că a-
cest spațiu este unul sustras timpu-
lui „real", în care nu se întîmplă
lucruri de neînțeles, ci poate nu
foarte contemporane cu modul în
care sîntem noi pregătiți să le în-
țelegem. El este, însă, mai degra-
bă, unul din spațiile prin care vii-
torul ne testează cu seriozitate ca-
pacitatea de a-i bănui dimensiunile,
sensurile, căile de acces, de a ni-1
asuma. Impactul cu informatica nu
se vădește deloc dur la acest prim
contact, în fond fiecăruia dintre noi
ni s-a oferit — la televizor, să
zicem — imaginea imaculată și pu-
țin stranie a unui interior „compu-
terizat". El se adîncește însă, se ra-
dicalizează, își pune în evidență
asperitățile cu fiecare pas făcut că-
tre intuirea uluitoarelor transfor-
mări pe care informatica ni le pro-
pune, revigorînd — uneori cu des-
tulă acuitate — eternul conflict
dintre ignoranța orgolioasă și înțe-
legerea — umilită, dar fecundă.
O lungă introducere în subiect,
oferindu-ne detalii asupra sistemu-
a privi Primăvară bucovineană
Sîntem martorii unei primăveri în ma-
rea Primăvară. Bucovina trăiește și ea
sub semnul aceluiași „dublu" anotimp.
Sămînța soarelui încolțește iarăși, pomina
mănos dinspre inima pămintului și din-
spre cea a oamenilor către rodul gliei și
al faptei. Vibrează ființa naturii cutremu-
rată de exploziile ierbii și ale mugurilor
de floare și, deopotrivă, de clocotul izbin-
zii în zidirile minții și palmelor. Pretu-
tindeni se întrezărește zestre bogată de
mireasmă și culoare și se împlinesc cu
destoinică rivnă primeniri necontenite în
vetrele muncii și în cuprinsurile vieții.
Ne cheamă privirea miracolele săvîrșite
de seva ce urcă spornic în trunchiuri de
arbori și ne bucură ochiul mărturiile înăl-
țării prin hărnicie și cutezanță .
în spațiul bucovinean, renașterea cu
temeiuri umane — la fel de cuprinză-
toare, dar încă și mai profundă decît cea
a firii —, statornicită aici ca în întreg
orizontul țării, se regăsește in contururi
de cetăți. Durate ca fundament al progre-
sului, ele se numesc industrie și adăpos-
tesc fecunde energii; forțe uriașe care
s-au amplificat de peste 50 de ori în anii
trecuți de la marele eveniment revoluțio-
nar ce a marcat începutul primăverii în
istoria românească. Generoase resurse (în-
sumînd, numai pe parcursul a patru cin-
cinale, circa 47 miliarde de lei), îndru-
mate cu chibzuință spre asemenea peri-
metre ale muncii, au mărit constant pu-
terea și trăinicia edificiului industrial.
Noi piloni, de proporții impresionante —
acum în stadiu de șantier — îi vor între-
gi structurile : o întreprindere de rulmenți
și o centrală electrotermică. în ritmurile
specifice „anotimpului" prevestit în ur-
mă cu 65 de ani și descătușat spre lumi-
noase triumfuri într-un august de glorie,
înfloresc și celelalte cetăți: ale spiritului
ori cele ale civilizației urbanistice. Un
nou „oraș", de pildă, se profilează în par-
tea de sud-vest a Sucevei, adăugind,
atunci cînd proiectele arhitecților vor de-
veni în întregime realitate, alte circa 5000
de apartamente în inventarul construc-
țiilor ce slujesc bunăstării oamenilor.
Deschiși către izvoarele de frumusețe
întineritoare ale sezonului minunilor ve-
getale, să privim cu dreaptă recunoștin-
ță durabilele înfăptuiri prin efort creator
ale acestui timp măreț și să ne bucurăm,
așadar, că și pe plaiurile noastre este de
două ori primăvară.
Ion NEDELEA
lui de telecomandă, asupra imple-
mentării în general a informaticii
în întreprindere, asupra răsunetului
pe care această inițiativă îl are, a-
rătîndu-ne ce s-a realizat concret
în imobilul cu patru etaje despre
care chiar și foarte buni cunoscă-
tori ai Sucevei nu știu mare lucru,
introducere datorată inginerului Ion
Hopulele, șeflul atelierului de proiec-
tare (denumire sub care se „ascun-
de" spațiul la care ne refeream în
debutul acestor rînduri) al între-
prinderii de rețele energetice suce-.
vene, încheia cu o concluzie modi-
ficînd sensibil o anume perspecti-
vă de a vedea lucrurile : eficiența
muncii echipei de specialiști autoa-
re a realizărilor în miezul cărora
am fost introduși nu se măsoară
mai ales în lei, ci în pregătirea oa-
menilor — fie ca profesioniști, fie
doar numai pentru a dobîndi ca-
pacitatea de a-1 accepta așa cum
începe el să fie aici prefigurat —
pentru un viitor ce nu poate fi nici-
cum ignorat.
Prin urmare, eforturile echipei ce
a înfăptuit, atît cît este înfăptuit
pînă în prezent, sistemul informa-
tic pentru conducerea în timp real
a rețelelor electrice — un adevărat
sistem nervos insinuîndu-se în cel e-
nergetic, veghindu-1, putînd afla
și descrie aproape instantaneu orice
eveniment întîmplat în sistemul
supravegheat, avînd capacitatea de a
„gîndi" soluții, de a le materializa
în măsura (permanent amplificabi-
lă) în care este înzestrat pentru a-
ceasta și chiar de a remodela sis-
temul de bază — au trebuit să răz-
bească în trei direcții — realizarea
obiectivului propus, consolidarea și
permanenta profesionalizare a echi-
pei și pregătirea propriilor colegi
de muncă pentru a pătrunde în pe-‘
rimetrul informaticii — aceasta din
urmă fiind, prin implicații, cea mai
importantă. Au fost sprijiniți de o
conducere privind cu fermitate în
perspectivă, după cum au existat
(și există încă !) tovarăși de mun-
că înconjurîndu-i cu neîncredere.
Și a fost nevoie, totuși, să treacă
mai bine de cinci ani de muncă
pentru ca, timid, interesul „celor-
lalți" pentru informatică să fie sti-
(continuare în pag. IV)
Dumitru TEODORESCU
Cronica literară'
Expansivă sau implozivă, jubila-
toare ori tragica, evoiuinu in răz-
vrătirea ontologică, dar, cu o pu-
tere egala, și in supunerea ia ti-
parele supreme, creația lirică a
lui ion/loan Alexandru este in to-
talitatea ei, chiar și atunci cînd
narează pe suprafețe ampie sau
descrie cu aplicație de miniatu-
rist, poezie de cunoaștere, E un
truism necesar. După douăzeci ș»
cinci de ani de la debut (1960), st
pot distinge în ea reperele mișca
rii lăuntrice, acele elemente de
macrostructură care nu numai că
o fac inconfundabilă dar, pînă la
un punct, o singularizează în peb
sajul literaturii noastre contempo-
rane.
Premisa ei este nevoia de certi-
tudine, indiferent dacă afirmă sau
neagă, interoghează ori dă răspun-
suri. Din această necesitate decurg
cele (deocamdată) trei stări con-
secutive ale eu-lui său poetic : e-
gotică, aproape egolatră, la în-
ceputul drumului („De ce mă simt
eu, oare, in fiecare zi / Robit de
mine însumi c-o patimă nebună?",
„Autoportret"), moment cînd se
raportează doar la sine, apoi pra-
dă impasului existențial, cînd se
raportează la durată, incapabil să
accepte o lume abandonată efe-
merului, un infern „discutabil" dar
fără vămi accesibile („Supți de
pămint și bombardați din cer /
ne căutăm un înveliș pe lume. /
O, valurile vremii cum se repetă
reci / Legînd mereu un nume de
prenume", „Episod") și, în sfirșit
ancorat în certitudine prin inte-
grare in timpul — în ipostaza de
istorie și apoi în cel etern, adi-
că într-o ordine cosmică imanen-
tă („în Logos și-au începătura toa-
te , Să nu piardă din seninătate
Să nu se poată pună temelie / în
cîte sunt decît în veșnicie", „Imn"),
Evoluția lui în cunoaștere este,
evident și voluntar, ascensională
parcurgînd etape similare, nu
identice, în substanța lor cu ce-
le preconizate în „Trilogia cunoaș-
terii" și străbătute de Blaga de
la „Poemele luminii" la „Ce aude
unicornul". loan Alexandru cu-
noaște, și el, starea de grație în
„Cum să vă spun”, trece din ea
în una de înstrăinare în „Viața
deocamdată", evoluează rapid că-
tre revoltă, în „Infernul discuta-
bil", culminația ei instalîndu-se în
„Vămile pustiei", ca să intre, înce-
pînd cu „Imnele bucuriei", într-o
stare de lucidă armonizare (nu
paradisiacă), și ea evolutivă, feno-
men pe care vom încerca să-1 do-
vedim mai departe.
Tulburarea eu-lui cunoscător (li-
itc) apare odată cu căutarea în-
ceputurilor sale, cu ieșirea din
propriul perimetru. Acesta este
pentru loan Alexandru primul te-
mei al certitudinii. Solidaritatea
cu stirpea țărănească, ale cărei
însemne de perenitate, deci de no-
blețe, începe prin a le descoperi
în jurul său și, cîteodată, în vîrsta
copilăriei, nu-1 poate satisface din
mai multe motive : mai întîi pen-
tru că indiciile originarului și per-
manentei în actualitate sînt frag-
mentare și cu reverberație restrîn-
să, uneori incertă ; apoi pentru că
melosul lor pur este bruiat de zgo-
Măcar o zi
Dacă limba română va îngădui
Să cred că mă aflu în drepturile
Din patria cuvintelor
Și de va fi să trăiesc
Măcar o zi în aripile Meșterului Manole,
Mă voi ști condamnat
Să învii păsări din resturi de zbor
Ce-mi adună respirația de jăratec
A sîngelui spulberat în neliniști...
Revenire
Ochii mamei — cartea de citire
A fraților mei norocoși
Ce umblă prin cerul țarinei —
Îmi cheamă umărul sting
Lingă tîmpla de flacără — a verii
Să-mi prind rădăcinile inimii-n
Sălbatece ploi de semințe.
O, ce, credință mi-i sîngele
Alergînd peste crudele cîmpuri
Și cum joacă pe genele zării
Pulberi din grele uitări!
I
Desculț mă poartă ochii tăi
In orgi de-ngîndurate trestii.
Voi reveni, încă o dată să umblu
Prin ape luminate de pești
Și să urc peste dealuri bătrine
Strigătul meu răstignit pe o pasăre...
Ion PARANICI
Memorie
Pe sub lumina acestor
cetăți
Alunecă și azi istoria.
Fără sfîrșit
Și fără culori stridente,
Senzație de-adînc
învățăm
De la cei
Cu palmele crăpate
Senzația de adînc
Și inima
Cum bate.
Fără,
Fără să se
motele distonante ale preajmei e-
femere și deșarte sau barat de li-
rmtarea indelebilă a făpturii : „Eu
cred că am în cap sămînța / unor
sori ce nu pot să-i rotească / ne-
murirea din pricina acestui / cerc
compact de lut sudat în / focuri
colosale". Trebuia, deci, găsită o
entitate mai cuprinzătoare în ca-
re să se încorporeze contempora-
neitatea eterogenă și impură și ră-
dăcinile sale țărănești curate și fă-
ră începuturi deslușite. loan Ale-
xandru descoperă astfel Patria în
ipostaza sa istorică : „Țăran iberic
strămoșul meu Traian / Ajuns
prin jertfă la împărăție ! Prin
tatăl său legionar roman / Cu pa-
jura în sînge din pruncie PIu-
gu-n Ardeal de două mii de ani
Te caută cu boii pe coline / Și
tot îi dai de știre din adînc / Să
țină drept cormanul după tine"
(„Traian").
De aici încep „Imnele..." toate.
Valorizarea istoriei se săvîrșește
IOAN ALEXANDRU:
IMNELE PUTNEI*)
prin sacralizare. Recristalizarea ei
uncă este mai comoda și mai ae
efect cînd sînt abordate începutu-
rile, de fapt întemeierile — pri-
ma și, a doua, în care sensurile
luminoase, consecințele cu efecte
milenare sînt evidente. Profunzi-
mea și forța patriei istorice o gă-
sește însă poetul în evul meniu
în care decelează semnele certe
ale permanenței. Acestei Patrii îi
sînt închinate, in fond, cele trei
cărți de imnuri —- ale Transilva-
niei, Moldovei și Țării Românești.
Fiorul tragic al istoriei noastre le
traversează în măsură egală, fără
a întuneca, dimpotrivă, tăcînd să
strălucească mai puternic, armo-
nia eu-lui poetic cu destinul co-
lectivității. Miracolul supraviețui-
rii și al creșterii continue, în po-
fida evenimentelor potrivnice, în
viziunea poetului nimicitoare pen-
tru oricare alt neam, este întîia
mare revelație pe care o capătă,
condiționînd-o, în fapt pe a doua.
Și totuși, actul, evenimentul is-
toric, omul încorporat lor conser-
vă o imensă sarcină de conotații
care transpar prin, sau chiar sfîșie
vălul poetic. Se pare că de aces-
tea a vrut să elibereze loan A-
lexandru evul mediu ca istorie și
Patrie. Travaliul său în acest
sens este, în pofida aparențelor
înșelătoare, uriaș si, credem, fără
precedent. Există însă niște limi-
te și aici, niște vămi. Ceea ce
nu înseamnă că amintitele trei
cărți de imnuri sînt numai un ex-
periment ; reușita lor, absolut re-
marcabilă este însă perfect vizibi-
lă doar Ia nivelul ansamblutui, al
totalității, dar, desigur în limitele
pomenite. Ne referim la limitele
PROZA
Misiunea
Luminează țărmul
în care
Mereu valuri cu putere
izbesc.
Gîndească că-i doare,
Sărută tîmpla
Țării și trec
Peste jarul aprins, în
picioare.
1 .
Vasile PUHA
Trenul l-a lăsat la marginea cîm-
piei. Ningea neîntrerupt și vintul
hăituia zăpada. Cineva, nu-și amin-
tește cine anume, îi spusese să ră-
mînă la haltă. „Rămii cu noi. aici,
pe scaunul ăsta". Parcă era un cefe-
rist. Numai ăștia primesc trenurile
de noapte finind in mina ridicată
un felinar. De hună seamă fusese
un ceferist, dar asta nu mai are
acum nici o importanță. Nu mai a-
re, fiindcă el nu l-a ascultat.
Mergea aplecat înainte, cu trupul
răsucit spre stingă. Din cînd în. cînd
privea acolo, unde abia—abia se
mai zăreau stilpii cablurilor telefo-
nice. Fumurii și aproape ireali, con-
stituiau unica lui busolă. Deodată
i se păru că aude un clopot, niște
chiote sălbatice și apoi, din nou,
vintul. 11 prinse frigul pînă aproape
de briu și pe față respirația se
transforma in ace subțiri, de ghea-
ță. Mănușile înțepeniseră și ele, iar
atunci cînd își ștergea obrajii sim-
țea in ceafă înțepături fierbinți. La
o vreme, greutatea armei, sprijini-
tă de umărul drept, deveni insu-
portabilă. Încercă s-o treacă pe u-
mărul sting, dar se răzgîndi numai-
decît, fiindcă ar fi însemnat să se
oprească ori cel puțin să încetineas-
că mersul și el nu trebuia să facă
asta. „Nu te opri, nu te opri". Omul
privi spre dreapta, dar stilpii se în-
mulțiseră parcă. Erau mai mulți
și, ciudat lucru, începură să se a-
propie de el. In minte i se învăl-
mășeau gindurile hăituite și ele de
viscol. „Mica haltă trebuie să fie
departe, iar ceferistul s-o fi culcat
cu capul pe masă ,acolo, in ghereta
aceea iluminată difuz. Desigur, pa-
trula trecuse spre pichetul 14 și o
obiective. Căci fenomenele de re-
dundanță a expresiei și ideii pe
care le întîlnim la tot pasul și ca-
re, la nivelul lecturii fiecărei pie-
se în parte obosesc sau stingheresc
receptarea din perspectivă strict
estetică, au un efect pozitiv dacă
judecăm cele trei volume ca un an-
samblu solidar, cum, de altfel, și
sînt.
Dar ceea ce intuiește perfect
loan Alexandru este că evul me-
diu românesc a fost asumat de li-
teratură (lirică, epică, dramatică),
dintr-o perspectivă care numai a-
rareori a atins cote de elevație
maximă și, atunci recuperarea s-a
făcut fragmentar. Cu alte cuvinte,
adevărul simplu că la temelia, sau
deasupra Patriei istorice, se așază
Patria ca spiritualitate. S-a scris
mult (dar nu destul) despre mo-
mentul constituirii ei daco-roma-
ne. Dar această matrice inițială
nu a rămas nemodificată ori ne-
îmbogățită în aproape' două mii
de ani. Evul mediu și-a adus con-
tribuția sa și despre ea s-a scris
prea puțin în acest spațiu de-
gajat, și tocmai de aceea deloc co-
mod, se plasează ultimele două
cărți de poezie ale lui loan Ale-
xandru — „Imnele iubirii" și „Im-
nele Putnei". Premisele acestei
viziuni apar încă în celelalte cărți
de imnuri („Bucovină raiul meu
veșmînt / De-mpărat sfințit după
dreptate Rusalimul sufletului
meu Ocrotit de cerurile toate",
„Imnele Moldovei"), dar abia aici
ele își găsesc împlinirea maxima
in gestul poetic suprem de plasa-
re a Patriei în ordinea nealtera-
bilă a spiritualității și, de aici, la
integrarea ei în ordinea cosmică,
adică în eternitate : „Carnea noas-
tră ancestrală este această Patrie
Română / Prin ea va trece focul
transfigurării Prin această
pulbere și țărînă ' Prin aceste oa-
se, prin găvanele acestor orbite
De uraganele lacrimilor răscolite
N-avem alta numai una ți se dă și
numai o dată / De Pămînt și tre-
buie să o întorci înviată / Nu nu-
mai cu munții se ține de noi /
Cu- Dunărea și Chilia / ci cu du-
hurile strămoșilor Cu învierea
și veșnicia" („Patrie română"). Put-
na este pentru poet locul în caro
„dimensiunea spirituală, la nivelul
poporului" a eu-lui românesc din
evul de mijloc se poate citi cel
mai bine. De aici și încercarea te-
merară de a reconstitui gîndirea
si, în parte, zicerea Putnei din
veac. Decantarea istor'ei nu se în-
făptuiește prin proiectarea ei în
mit ; este chiar negată funcția
gnoseologică si artistică a mitului:
„Mitul relativizează totul ’ Aceas-
tă a veacurilor fundătură..." j. O
tale ar fi reconstituirea și resti-
tuirea gîndirii și sensibilității care
au proaus actele politice, sociale,
fenomenele culturale și artistice
caracteristice evului mediu româ-
nesc. Alta, investirea unor eve-
nimente, locuri istorice, edificii,
creații de artă etc., cu semnifi-
cații parabolice in maniera spe-
cifică epocii respective, filtrul bi-
zantin nind, în aceste cazuri pre-
zent, insă nu covîrșitor ; bunăoa-
ră Podul înalt — cunoscut loc al
izbînzii lui Ștefan cel Mare —
se încarcă de un sens hieratic
prin tra'nscenderea evenimentului:
„Podul înalt nu poate să se ple-
ce / Nici suflet să treacă Po-
dul înalt Smerenia nu-1 pleacă"
(„Ștefan Măria Sa"). O a treia, în-
corporarea unor motive aparținînd
de diferite epoci și culturi, fondu-
lui paremiologic al veacului. Mai
sînt și alte procedee, varietatea
lor dezarmează orice încercare de
a le epuiza, dar, poate, cel măi
elevat este absorbirea unor teme
de meditație caracteristice evului
mediu, de către sensibilitatea mo-
dernă : în liniștea de sine lepă-
dare Să poți hrăni smerita cuge-
tare Să se aprindă binele lumi-
na / In candelele stingerii de si-
ne Ce nu pot creaturile discer-
ne , Sunt tainice iluminări eter-
ne / Se dobîndește prin împărtă-
șire , Adaosul de milă și iubire /
Ăpa și focu-n humă se frămîntă
S-ajungă vin la cea din urmă nun-
tă O lacrimă în cosmos să râ-
mină S-o străvadă rănile din mi-
nă” („Smerită cugetare") sau : „Cît
de ușoară-i orice ascensiune De
cînd urcușu-s rănile din mâne
Oprire nu-i oriunde te vor du-
ce Un pisc în doru altuia stră-
luce Și căte-i dat genunchiul să
supuie Altă splendoare-n urmă
le-nvaluie / întoarcerea să fie cu
putință Tot ca urcuș spre-aceeași
biruință Și lunecări grozave și
cădere ' Sunt lecuite tot de în-
viere" („învăluire"). „Imnele Put-
nei", alături de volumul anterior,
marchează	evident, un moment
distinct al	evoluției poeziei lui
loan Alexandru ; unul superior
prin coeficientul liric, prin consec-
vența subordonării puterii creatoa-
re la mobilurile culturii naționale
în permanențele și propensiunea
ei către temele universale, prin
îndrăzneală în abordarea unor
straturi dificile ale devenirii noas-
tre lăuntrice, de neocolit chiar da-
că timpul istoric le-a lăsat de-
mult în urmă. Poetul a înțeles că,
pentru a via, ethosul românesc
trebuie să-și asume tot ceea ce îi
aparține.
Nu avem orgoliul ridicul al pre-
zicerii viitoarelor evoluții ale
poetului. Ne mulțumim să consem-
năm decantarea lirismului, poate
cea mai de seamă primenire pen-
tru opera unui poet care n-a am-
biționat niciodată alura proteică și
inovația ca scop în sine.
Mihail IORDACHE
GEORGE GAVRILEANU
*) Editura „Cartea Româneas-
că", 1985.
să se întoarcă abia spre ziuă". El
trebuia să ajungă la ora... încercă
să privească din nou ceasul de la
mină. Rezultatul fu același. începu
să-i fie frică. Și-aduse aminte po-
veștile cu oamenii care îngheață.
Visele lor... iși mușcă mina prin
mănușa tare ca lemnul. Mai încercă
o dată, dar durerea nu se ivi. își
scoase mănușa. Dinții strîngeau a-
cum puternic mușchii degetului ma-
re.
Dinspre dreapta porni să crească
spre el o lumină verzuie. Mănușa
căzuse undeva in zăpadă și vintul
o duse departe. Umărul drept în-
cetă să-l mai doară și arma deveni
prea ușoară. Lumina verzuie săpase
in viscol un drum. Schimbîndu-și
direcția porni pe drumul luminii
verzui. Zări o casă enormă, cu gea-
muri aprinse. Vintul lătra în spatele
lui. Pe drumul spre casa cu gea-
muri aprinse toți stilpii ardeau...
Trei umbre imense, si un scîncet
de gîine. Un dine ce-i linse obra-
jii. Apoi... totul se stinse.
— E cineva ? întrebă sergentul,
comandantul patrulei.
Nîd un răspuns. Numai vintul și
năruirea aceea de zăpadă.
Omul ar fi rămas acolo, între ză-
pezile acelea pufoase, dedesubtul
lor, înghețat. Dar dinii, cei doi
dini...	•
A doua zi, peste cîmpia nesfârși-
tă, viscolul mai rînjea încă. îl du-
reau picioarele, degetele de la mi-
na stingă și nu-și mai simțea ure-
chile. Cineva îi aduse o cană cu
ceai, fierbinte.
I se păru că-l aude pe coman-
dant. Ii văzu ochii și somnul cobori
din nou peste trupul lui vlăguit...
George DAMIAN
Patria și cuvîntul
I. Din flăcări s-a întruchipat
această lume, mai vie și mai pură,
in care sălășluiește, ceremonios, scrisul
ce-mi înfiorează ființa.
Serbez ora obișnuită a prezentului
cînd se năruie poarta din cer
și năvălește prin ea
gloria luminii.
II. Pămîntului dintre izvoare
i-am dat un nume : Țară,
respirînd prin Dunăre afară,
în dragoste neostoită ne-nfășoară
ca într-un scut de ape clare.
Zăpezile din gînd le-am răsfirat
pe crestele bătrînilor soldați
ce poartă toți un nume,
înainte de scris mă spăl
cu zăpada sfîntă din Carpați.
III. Cuvîntul germinînd în arătură
zămislit de soare, unică făptură,
dindu-ne chip și limpezind adincul
așează timpu-n rădăcini. Văzindu-1
la izvorul limbii celei mai curate
oglindit în suflet pe vecie
datornic sînt a lumina
această matcă de statornicie,
în spițele unite stă tot darul
de-a fi nedezlipit de rădăcină
veghind în pace zborul și hotarul
cuvîntului ce nu se-nchină...
IV. Pe țărmul visat
un glas din adine îmi șoptește :
„Să treci desculț
cu iarba pînă la oblînc
Prin străluciri de rouă
numai așa poți să asculți
respirația patriei, plină
de miresme proaspăte..."
N-am nici cuvinte
și nici nu pot ascunde
cum fața ei strălucește
mai viu ca oglinda cerului.
i
V. Steaua ce-o văzură voievozii
fulgerîndu le ființa cu eternitate
ctitorind în lume, peste timp, o țară,
o privim și astăzi cum străbate
cerul răsturnat în inimile noastre
cu aceeași grea lumină
a adîncurilor înălțate-n astre
de gînd de pace și visare plină.
»
VI. De rodire sîntem prinți,
ostași și cărturari, cu rîvnă
ari nd ogorul limbii, vie.
iubindu-1 și murind la datorie.
Vn. îndrăgostit peste fire mă simt
de lumina venită din oameni,
de neînvinsa convingere
că pulsul pămîntului sîntem noi —
ca simburii luminii așezați în fruct.
VIII. Rodește în sufletul meu
bucuria de-a mă ști aici
unde soarele-mi atinge ochii
ca o zbatere de-aripă
și evaporînd sudoarea
de pe frunte îmi dă harul
de-a vedea ce nu se vede :
mamele purtîndu-și pruncii
printre astre, le arată
grădina natală sclipind
ca perla în inima scoicii
și poporul sărutind
tălpile limbii române
ca un semn de primenire
si adincă preamărire...
!
IX. Demnă de cîntec
este viața noastră
zidită-ntr-o picătură
de eternitate.
X. Clătinîndu mă de iubire
mingii cu degetele crăpate
chipul patriei și de uimire
Steaua din aripă bate.
Pagini bucovinene — II
Ramură albă
Partidul, lumina ce ne consacră,
partidul, iubire adîncă de țară,
el, ramură albă și sacră,
eternă, în noi, primăvară!
Pe-ntinderea sa împlinită
de mari înălțimi ale minții
sînt lupta, dirzenia sfîntâ
în care trăiră părinții!
Prefiră-se-n noi viitorul,
copiii duc flori în cetate,
partidul se-ngeamă-n dorul
de pace, de griu, de dreptate!
Ne mingîie fruntea adierea
cuvintului său de părinte,
partidul se-ngeamă-n vrerea
si-n pasul ce l faccm-nainte!
N. MOSCALIUC
Comuniștii
Vatra noastră de jertfele lor e plină,
tot ce răsare și ce se naște
aparține crezului sfînt al lor,
ca temelie pentru iniine.
Ochii lor, fintini pină la noi,
privesc prin veșnicie suferințele trecute.
Privirea lor a fost pentru noi ca o apă vie.
In numele dreptății vorbind,
la locul sfînt știut din seminție.
O simplă trecere în revistă a
cailor — paradă hipică popuiarâ
— din poveștile româneșt. ne va
atrage atenția asupra unui anumit
tip ue cal — rasa hrănită cu jă-
ratec — ușor de recunoscut, pen-
tru că numai pe asemenea bidiviu
sta bine înfipt Făt-Frumos. Un
astfel de cal are și Harap-Alb. Și
ca în mai toate poveștile jăratecul
înfulecat marchează trecerea de la
„o răpciugă de cal, grebănos, du-
puros și slab, de-i numărai coas-
tele", la stadiul contrar, ,.< u pă-
rul lins-prelins și tînâr ca un tre-
tin“.
Hrănit cu foc, acest cal ignifug
zboară „pină la nouri", „pină la
lună" și „a treia oară pină la soa-
re", întrebîndu-și programatic stă-
pînul : „Gîndit-ai vreodată c-ai
s-ajungi : soarele cu picioarele, lu-
na cu mina și prin nouri să cauți
cununa ?“. Ceea ce trimite numai-
decît gîndul la imag.nea mioritică
„Soarele și luna Mi-au ținut cu-
nuna" și iscă întrebarea de ce
musai ca Harap-Alb să-și caute
cununa de mire într-un spațiu ce-
lest ?
Mai întîi pentru că acest cal —
după cum sună și sfatul acelei
babe gîrbove de bătrînețe : „du-te
la tată tău și cere să-ți deie calul,
armele și hainele cu care a fost
el mire și atunci ai să te poți duce
unde n-au putut merge frații tăi"
— este un cal de mire.
Adică —- a) unic și fără de sea-
măn — „de nu era alt mînzoc mai
frumos în toată herghelia" ; b) tî-
năr si fără dc moarte — „ca un
tretin" sau din chiar spusa anima-
Bucurie
Am dansat cu holdele uriașe
și holdele mi-au spus
ce frumoasă este iubirea cîmpului.
Apoi am sărutat
cu urmele pașilor mei tremurînzi
glia abia întoarsă.
Iată țăranii,
fețele lor nu clipesc
cind se pleacă asupra pămîntului
și mîinile lor
sînt negre după sărutul țărînei.
Am dansat îndrăcit
printre holde,
pină ce primul vînt,
a adus bucuria.
Lutul patriei
Patria e cetate eternă
în care florile înfloresc,
turnurile înalte sint dealurile
și munții senini, oamenii
care-și poartă talpa pină-n adincuri
cind intră septembrie,
strugurele umed se simte acasă la el,
unde patria este lutul ars în eternitate.
Am acest sentiment,
sentimentul de patrie,
sentimentul de frate,
reflectat în cintecul pămîntului,
în bătăi aprinse de lumină
pe grinda parfumată.
Cristian Pașcanu BUCOVIAN
lului : „Las’ pe mine, stăpîne, că
știu eu pe unde le-oi duce la îm-
păratul Roș ; pentru că m-au mai
purtat odată păcatele pe-acolo cu
tatu-tău, in tinerețele lui" ; c)
atoateștiutor și fără de teamă.
„Nu te teme, știu eu năzdrăvănii
de ale Spinului și să fi vrut, de-
mult i-aș fi făcut pe obraz, dar
lasă-1 să-și mai joace calul", du-
pă cum îl avertizase și împăratul
la despărțire : „Și la toată întîm-
biectului și faptul că adesea sfîrși-
tul basmelor sună „am încălecat
pe-o șa", implicind abia acest tes-
timoniu material asupra calului —
Harap-Alb pusese pe cal o tarni-
ță, șa specială din lemn frumos
ornamentat pentru mire — ne fa-
ce să bănuim că intrarea și ieși-
rea calului năzdrăvan din func-
ția sa narativă marchează intrarea
și ieșirea textului în și din ho-
tarele ficțiunii.
Budîgăniile neprețuitului Creangă
-----------------IV-----------------
plarea, tovarășul tău te-a mai sfă-
tui și el ce ai să faci, că de multe
primejdii m-a scăpat și pe mine
în tinerețele mele" ^d) atoatestră-
bătător și fără de parte căci acest
cal zboară „în înaltul ceriului,
Văzduhul pămîntului și o ie de-a
curmeziș : De la nouri către soa-
re, Printre lună și luceferi,
Stele mîndre lucitoare", ceea ce
ar însemna că „unde-ajunge nu-i
hotar, nici ochi spre a cunoaște",
iar după ce răufăcătorul e pulve-
rizat — „dindu-i drumul, se face
Spinul pină jos praf și pulbere"
— calul dispare fără de urmă.
Dispariția acestui cal din mai
toate poveștile îndată ce s-a con-
sumat punctul culminant al su-
Altă constantă stilistică, pusă pe
seama calului care „face o sări-
tură înapoi și una inamte și se
cam mai duc la impărățire. Dum-
nezeu să ne ție, că cuvîntul din
poveste înainte mult mai este",
împarte Povestea lui Harap-Alb
în opt părți :
1.	trecerea podului de către fe-
cior și povața tatălui;
2.	angajarea spinului și jurămîn-
tul lui Harap-Alb că nu va spu-
ne adevărul ;
3.	sosirea la împăratul Verde,
tăinuirea adevărului și dobîndirea
salăților ;
4.	aducerea salăților, trimiterea
după și tăierea capului cerbului;
5.	aducerea capului cerbului și
Iubirea de patrie
în iarbă foșnește cerul
ascultă dimineața acestui zbor
un dor seamănă lumina
simburii crapă-n pleoapele lunii
dimineața se îmbracă
în rochie înrourată de păsări
în coarnele dealului
stă înfiptă
steaua nemuririi
mi-aș trimite singele să-i înece durerea
iată
în coarnele dealului
stă aievea o stea
Ciprian Vasile STOLERU
Poem
Auzi cum vine primăvara
Din univers coboară turmele de miei
Ne naștem limpeziți de doruri nalte
Și munții rid cu fruntea dincolo de zei.
Auzi iar caii cum coboară
Și cum se-ntorc în timp izvoarele
Respiră nemișcat în ceruri soarele
Și floarea-n mugure respiră.
S-au risipit în arbori norii
Și cerul a căzut sfios pe noi
Cite-o secundă rătăcită-n zodii
Revine-nrourată după ploi.
Vasile TIMOFTE
trimiterea după fata împăratului
Roș ;
6.	drumul spre impăratul Roș și
întovărășirea cu cele cinci bizdî-
gănii ;
7.	sosirea la impăratul Roș, tre-
cerea probelor și dobîndirea fe-
tei ;
8.	destăinuirea adevărului, încăl-
carea jurămintului de către Ha-
rap-Alb, răzbunarea Spinului, pe-
depsirea răufăcătorului și nunta
celor doi miri.
Faptul că in această invariabilă
structurantă eroii merg „ca cu-
vintul din poveste" iar in alte po-
vești calul zboară „ca vintul și ca
gîndul", ne îndreptățește să afir-
măm că formula corectă era „ca
cuvîntul și ca gîndul- și că acest
cal năzdrăvan nu e altceva decit
povestea.
Apoi, pentru că acest cal vor-
bește și din alte texte folclorice
românești știm că animalele vor-
besc fie iii noaptea de Sînziene
(solstițiu de vară), fie în noaptea
de Crăciun (solstițiul de iarnă) —
sau intre Crăciun și Bobotează. în
cele 12 nopți de colindare, cînd
la casele oamenilor se rostesc co-
linde cu un mirel ce vînează cerb,
leu, bour, scorpie sau galbenă pă-
ioasă. avem întreg temeiul să ne
întrebăm dacă nu cumva calul de
mire încălecat de Harap-Alb nu
este chiar calul menit să-l ducă
intr-un tărîm cosmic spre a se
însura cu o ființă fantastică?
Dar nentru asta ar trebui să
știm cine e mireasa lui Harap-
Alb.
I. FILIPCIUC
Fiului iubit al țării
Plai străbun, in straiul dalb,
Țară îmbrăcată-n alb,
Prinsă azi în sărbătoare
La măreața aniversare,
Închinăm dragul urării
Fiului iubit al țării!
Frunză verde colilie,
Slăvită fapta vă fie,
Că ne-nălțați viitorul
Cu partidul și poporul,
Luminos și fericit,
■Drag conducător iubit !
Drumul vi-i de glorie
Trecut prin istorie.
De la cnezi și voievozi.
Din norod, de la rapsozi;
Cu credință-n libertate.
Muncă, adevăr, dreptate.
Cu vegherea mereu trează.
Voință dîrză, vitează,
Neabătute gîndul, vrerea,
Izvor nesecat, puterea!
Roșie floare, bujorul,
Jurămîntul', Tricolorul,
Viața, țara, viitorul!
Garofiță, floare creață,
Cu imnul străbun In față
Noi zidim om nou și viață!
Flori de nalbă din ferești.
Fiu născut în Scornicești,
Inima țării ne ești!
Nelipsit, cind treburi cer,
Pe schelă, pe șantier,
în uzină, pe ogor
Mult iubit conducător!
Frunză verde, flori mușcate,
înfloresc orașe, sate.
Mai frumoase, mai bogate.
Ogoarele-n rod mănoase.
Casele mari, luminoase,
Uzine, hidrocentrale,
Șantiere, căi navale.
Loc de cinste-nvățătură.
Știința, arta, cultura!
Rămurică chihlimbar,
Zilele ne cresc în har
Făr’de loc în calendar.
Planurile cincinale
întrec a timpului cale.
Fapta-ți, numele in lume
Sint cinstite, au renume.
De pe-ntinsele ogoare.
Ani mănoși, scăldați în soare!
Floare albă, iasomie.
Din livezi, din podgorie.
La mulți ani cu veselie!
Buchețel din flori garoafe.
Din văzduh și de pe ape,
Viață lungă, sănătate!
Eugenia Răileanu IACOB
poet popular
Neam al meu
Azi steaua ta se-atinge de zenit.
Neam vitejesc din așteptări urzit ;
Renăscător înseninării ești,
Făclie dogorind lingă povești !
Argintul strunei veșnic să ne cheme
în pulsul tău cu murmur1 de poeme
Și păsările, timpla netezindu-ți.
Noi aripi să-ți desfaci spre tine însuți,
i
Mircea AANEI
1. Stimate tovarășe profesor, sînteți
membru al Comitetului Societății de
Gastroenterologie a U.S.S.M., al Uniu-
nii Medicale Balcanice, al Uniunii Te-
rapeutice Internaționale, al Societății
Europene și Mediteraneene de Gastro-
enterologie și Proctologie și al Aca-
demiei de Științe din New York. O
să li se pară, poate, curios celor care
vor citi un interviu cu o personali-
tate a medicinei românești actuale
intr-o publicație literară. La o primă
vedere, desigur. Tocmai de aceea pri-
ma rugăminte pe care v-o adresez
este să încercați o definiție a Omu-
lui !
D.D. — Foarte felurite definiții au
fost înregistrate pînă acum, vor mai
fi cu siguranță și altele propuse. Te-
meiurile care ispitesc sînt numeroase,
depinde de felul cum proiectezi lumi-
na și de puterea ei. Printre altele, re-
țin și eu ca edificatoare pentru neli-
niștea spiritului omenesc — pentru că
în definitiv acesta este elementul spe-
cific ființei umane — o metaforă a lui
Arghezi : „Omul este un pescăruș care
zboară pe dinlăuntru". Pentru mine,
omul rămîne singura ființă nemulțu-
mită de condiția ei naturală, singura
care suferă nu doar (și poate nu atît)
pentru ceea ce este, cît pentru ceea
ce nu este. Deși omul a străbătut mul-
te vîrste, devenirea lui nu s.a înche-
iat. Iată de ce omul mai rămîne o as-
pirație.
2. Mulți dintre marii dumneavoastră
înaintași, ca să amintim doar de lu-
liu Hațicganu și Octavian Fodor, au
trăit în apropierea unor scriitori, pic-
tori, muzicieni, în acest vestit centru
cultural și științific care este Clujul.
De care dintre aceștia v-ați simțit mai
apropiat, la rîndul dumneavoastră, si
de ce ? L-ați cunoscut pe Lucian Bla-
ga ?
D.D. — Universitatea clujeană româ-
nească a oferit un minunat cadru pen-
tru integrarea științei și culturii. Vo-
cația pedagogică a celor care au des-
Drumul spre stele începe pe pămînt
Interviu cu prof. dr. doc. DUMITRU DUMITRAȘCU, de la Institutul de Medicină și Farmacie din. Cluj-Napoca
chis aici drumuri noi, în entuziasmul
și dezlănțuirea de energii care au suc-
cedat Unirii, a indus climatul specific
pe care îl știm. Să numim cuvîntările
vibrante, adevărate eseuri prin funda-
mentarea lor, ale lui Hațieganu. Să
numim statutul recunoscut al lui Pa-
pilian. ca șef de cenaclu literar-muzi-
cal, ca scriitor (care închina literatu-
rii, cu regularitate, ceasurile dinspre
dimineață ale nopților sale, între 4 și
7>- . .
Generația mea a mai prins in plina
strălucire, cuvîntînd în aulele Univer-
sității sau străbătînd străzile vechiului
burg, pe unii dis străluciți! ctitori ai
spiritualității transilvane : Lucian Bla.
ga, D. D. Roșea, Eugen Sperantia, E-
mil Isac. Pe Blaga am avut prilejul
să-1 văd acasă, pe strada Martinuzzi,
să-i urmăresc neștiut pașii măsurați.
îmi părea strivitor, prin distincția și
ermetismul său, aparținînd altei lumi.
Am audiat multe din expunerile es-
tetului Liviu Rusu, urmăream pe Titu
Vasiliu, marele anatomopatolog, co-
mentînd bucăți muzicale. Cu înființa-
rea Institutului de Artă „Ion Andrees-
cu“, s-a însuflețit apoi și viața artiști,
că. Opera și Teatrul Național se bu-
curau de nume celebre.
Mai vibrează Clujul și astăzi. Multe
conștiințe și condeie trudesc aici,
Prietenia unora mă bucură și mă o-
norează.
3.	Ce le-ați spune tinerilor dum-
neavoastră discipoli despre ce trebuie
să știe și să facă în viață, dincolo de
stricta lor profesiune ?
D.D. — Nici unul din noj n-am ce-
rut viața de care dispunem și doar
în parte am putut să facem o selec-
ție a ceea ce este ea. De noi depinde
în schimb, în totalitate, modul în ca.
re ne împlinim destinul ca oameni, noi
ierarhizăm valorile care ne orientează,
noi stabilim gradul de angajare, noi
inventăm izvoare de bucurie. Dincolo
de profesiune, Aițeleasă ca datorie, dar
și ca împlinire, este restul de viață,
cu toată bogăția ei. Aici se înscrie și
cultura, și arta, un univers larg des-
chis, în care te găsești zburînd liber
de tot, după inima ta. Trebuie doar să
găsești cheia acestui univers. Răspla-
ta pentru această mică osteneală este
enormă.
4.	Atît în literatura română, cît și
în cea universală există și au existat
mulți scriitori medici. V-a preocupat
literatura lor ?
D.D. — Ca medic nu puteam să nu
fiu fascinat de mutația in domeniul
belestristicii a gîndurilor și căutăriloi
altor medici, cu atît. mai mult cînd
ei au atins treapta celebrității. Am
urmărit stăruitor să văd cîtimea din
concepția bazată pe o pregătire medi-
cală care s-a strecurat într-un text li-
terar. Am „vinat" elementele de for-
mație medicală ale unui Rabelais sau
Cehov, de exemplu, m-am bucurat să
descopăr filonul liric al medicului Va-
sile Voiculescu, citesc romanele lui
Augustin Buzura cu același interes ca
atunci cînd apăruse surprinzător prin
vigoarea scrisului său.
5.	N-ați fost niciodată tentat să fa-
ceți literatură ?
D.D. — La vîrsta ultimelor clase de
liceu, trăiam sub semnul monumenta-
lei Istorii a Literaturii Române a lui
Călinescu. Poate surprinde dacă ispita
criticei literare m-a încercat și pe mi-
ne ? Cărțile erau fericirea mea, să
vorbesc despre ele mi-ar fi plăcut, dar
să spun verde despre o anume carte
că e proastă, și să arăt de ce, mi-am
dat seama că n-am să pot niciodată.
Critica și cu ea literatura, m-au „pier-
dut".
Și totuși, am scris destul: literatură
științifică, didactică. Cu timpul m-am
oprit la eseistică și la critica de artă.
In ce măsură ar constitui literatură nu
știu, dar m-am apropialt de aforisme
cu mult interes. Destule au văzut și
lumina tiparului. Poate că o editură
va scoate cîndva și volumul pe care
l-ar constitui ele. în această primă-
vară aștept la „Dacia" un volum de o
densă încărcătură emoțională și idea-
tică pentru noi medicii: „Medicina în-
tre miraj și dezamăgire". Sînt acolo
elemente de știință, dar mai ales e o
meditație despre demnitatea omului.
Și, inevitabil, mai e și literatură.
6.	Spuneți-ne ceva despre locul co-
pilăriei dumneavoastră.
D.D. — De la o vîrstă, copilăria se
supradimensionează pentru fiecare.
Ea păstrează prea multe pietre de te-
melie care ți-au determinat cursul
vieții. Un racursiu evocator nu-i po-
sibil, e prea greu de ales, vin spre tine
amintirile în avalanșă. La ce să te o-
prești oare mai întîi ? Dar există cu
adevărat un singur „mai întîi" ? Există
undeva în Gorj, pe Valea Gilortului,
un sa't prins între dealuri împădurite.
Locurile purtau nume care dezvăluiau
o veche istorie, așa ca multe alte sate.
O fabulație bogată se lăsa ușor pro-
vocată, căutînd doar să afli „de ce se
cheamă așa ?“ cutare sau cutare...
Cărțile multe adunate de tatăl meu
mi-au fost deschiderea spre orizonturi
neștiute. Tăieturi cu foarfecă din ve.
chi reviste, colecția de artă. Horile sa-
tului, spectacol și conoert. Clăcile la
desfăcut porumbul, șezătoarea. Troi-,
țele de pe margini de drum și din ci-
mitirile de demult, prilej de neliniște
și de uimire.
7.	Ne apropiem inexorabil de sfîrși-
tul veacului și al mileniului. Cum ar
trebui, cum credeți și cum ați vrea
să arate, din punctul de vedere al ce-
lui care slujește cea mai umană dintre
științe, omul acestui apropiat viitor?
D.D. — Multe așteptăm și pretin-
dem noi de la cei care ne vor urma.
Oare ce așteptase de la noi Socrate ?
Care este dimensiunea care ne des-
parte ? înălțimea medie este poate
singura care ne favorizează fără echi-
voc pe noi. Și, desigur, cunoștințele,
care sînt o chestiune de timp, de cău-
tare, de acumulare. Gradul nostru de
umanitate nu pare însă altul. Or, toc-
mai o creștere pe această coordona-
tă se urmărește, se visează, se cutea-
ză.
într-un cuvînt, așteptăm ca omul să
fie mai bun, mai înțelept, mai puțin
amenințat de boli, mai apt de bucurii,
mai fericit. Dar toate acestea presu-
pun un om mai responsabil, mai onest,
mai înțelegător cu alții, mai generos
în iubire, mai eficace. Toate păcatele
și complexele noastre le-am vrea lip-
să la acești urmași. Dar noi nu știm
dacă cineva va lua în serios gîndurile
noastre de acum, și nici dacă avertis-
mentele vor servi cu adevărat la ce-
va. Orgoliul ne îndeamnă s-o credem.
Prea adesea însă viitorul proiectat la
un anumit moment a fost refuzat de
generațiile care au urmat. Ceea ce nu
ne scutește pe noi de misiunea ce ne
revine.
8.	Dacă ar fi să luați cuvîntul în-
tr-un mare conclav scriitoricesc, care
ar fi cele mai importante trei fraze
din alocuțiunea dumneavoastră ?
D.D. — Prima: drumul spre stele în-
cepe pe pămînt. A doua: omul are
nevoie de blîndețe, omenirea de fer-
mitate. A treia: omul a mers dintot-
deauna, chiar dacă n-a știut ce-1 aș-
teaptă la capătul drumului.
9,	Ați fost vreodată în
Ce vă amintiți?
Bucovina ?
D.D. — Cunosc destul de bine Buco-
vina. Vreau să-i amintesc în primul
rînd pe oamenii ei. Lor le datorăm
și verdele pădurilor necuprinse, și al-
bastrul de Voroneț, și albul straielor
de sărbătoare. Bucovina mai înseamnă
încă o rezervație de aleasă omenie.
Dialog consemnat de
Dafin MUREȘEANU
III — Pagini bucovinene
CONSEMNĂRI
MIHAILO TKACI (U.R.S.S.)
Trei surori
Cînd casei părintești „La REVEDERE" — am spus
Și am plecat să-mi caut fericirea
Pe toate drumurile lumii m au condus :
NĂDEJDEA ȘI CREDINȚA ȘI IUBIREA.
I
Și prima soră-a spus : „Eu la necaz iți sînt
Și sfetnic bun și mamă și salvarea.
Tu fără mine vei fi nimeni pe pămint
ROBERT DE MONTESQUIEU (Franța)
Sufletul meu
Mi-e sufletul lăcaș ascuns, cu amintiri.
Făcute ghem în colț ferit de ofiliri.
Sînt amintiri străvechi, doar gîndurile-s noi
Că-ntii ne-ndrăgostim, iar mintea vine-apoi.
f
Mi-e sufletul un parc de trandafiri striviți ;
Acei ce nu-i cunosc socot că-s înfloriți.
Dar ce umblă-ncet aroma lor cătind
Plecîndu-se spre ei, îi vede sîngerînd.
t
Mi-e sufletul potir cu băutură rea
Umplut într-un suspin cu tot ce mă durea ;
Acei ce îl ating cu buzele ușor
Se otrăvesc sorbind oricit de-ncetișor.
Mi-e sufletul azil clădit în ani și ani
Să fie adăpost acelora sărmani
Ce și-au pierdut averi sau le-au împrăștiat
Pentru aceștia toți am sufletul bogat.
Mi-e sufletul palat măreț unde sfios
Păreri de rău îngină-n șoapte cînt duios.
Dezamăgiri uitate trec pe-asfaltul nou
Iar pașii lor răsună trist ca un ecou.
I
Mi-e sufletul altar și-n fața lui, mănunchi
Cu ochii ațintiți, stau strinse în genunchi
Uitatele iertări și gestul generos
Neprețuit la timp și măcinat și ros.
I
Mi-e sufletul un singuratic pisc, la fel
Cu muntele înalt ce-ascunde soare-n el
Și după asfințit, cînd cerul e pustiu.
— Chiar după ce-oi muri, el va rămîne viu!
Mi-e sufletul un gol imens în stinci săpat...
Cînd se afundă-n el trecutul — văl purtat —
Găsește uneori un șipot cristalin
în care strînsul dor, se oglindește lin.
I
Traducere de Lucreția ANDRIU
CADRAN
r
Un autor de literatură ucraineană
Iurii Lucan are o calitate indiscutabilă :
știe să povestească. Gh- vorba lui domoală
și deopotrivă colțuroasă, el se face repede
ascultat, cînd împrejurările devin favora-
bile, ciștigîndu-și simpatia auditoriului prin
farmecul aparte al relatării. In aparență ta-
citurn și necomunicativ, acest masiv cu
alură de halterofil, abia așteaptă să fie în-
să provocat la dialog. „De aici mi se tra-
ge și povestea cu proza", glumește Iurii Lu-
can, de unde trebuie subînțeleasă plăcerea
lui de a se confesa. Cert este că prietenul
nostru a început să scrie relativ tîrziu.
Și nu pentru că nu se găsise încă cineva
care să-1 îndemne, cum lasă dînsul a se-nțe-
lege. Numai că din respectiva întîrziere
creația Iui Iurii Lucan n-a avut decît de
cîștigat.
Infirmînd așa-zisa regulă a „trecerii"
prin genul scurt, el debuta în 1979 cu un
solid roman („Balanța"), pentru ca la inter-
vale oarecum scurte (1982 si 1985) să pu-
blice încă două asemenea scrieri („Nu-i greu
să ucizi un corb" și „Nopți banale"). Salu-
tînd apariția primei cărți (menționate), M.
Mihailiuc observa maturitatea construcției
epice și releva „cuvîntul tăios, îmbinat cu
umorul de care ades se folosește Iurii Lu-
can".
Nu ne-am propus aici să intrăm în amă-
nunte, vrem doar să reținem atenția asu-
pra unui aspect esențial : cele trei volume
formînd un tot unitar, se ambiționează să
se realizeze o imagine edificatoare asupra
devenirii istorice a unei comunități rurale,
începînd din vara fierbinte premergătoare
RECENZIE
STERIAN VICOL:
„Lacrima învingătorului**
Cu o sensibilitate discretă, în nota spe-
cifică melancolicilor, își caligrafiază Sterian
Vicol această din urmă carte de versuri in-
titulată (nostalgic, desigur) „Lacrima învin-
gătorului". Cele trei secțiuni ale volumului
încearcă o structurare a conotațiilor propu-
se, altfel zis, o prezentare a înfățișărilor li-
rice de moment. Se pare însă că obsesia
sa rămîne fragmentul de viață circumscris
universului rural din care poetul știe să
selecteze esențele. De aici o căutare a „că-
rărilor de aur ale copilăriei" cu reînvierea
unor imagini frumos colorate si nu de pu-
actului de la 23 August 1944 și pînă în zilele
noastre. O încercare îndrăzneață încunu-
nată, după cum rezultă și din aprecierile
criticii de specialitate, de succes. „Satul Za-
rinoc, plasat undeva în zona Sucevei, măr-
turisește autorul, devine spațiul-univers în
care se desfășoară tumultul înnoirilor și
prefacerilor socialiste, cunoscute nouă tutu-
ror". Bineînțeles această bătălie nu se con-
sumă fără înfruntări dramatice, fără gre-
șeli sau exagerări inutile. Ciclul romanesc
despre care vorbim a constituit și pentru
Iurii Lucan o experiență interesantă. Trep-
tat el a renunțat la anecdotica ușoară („re-
miniscență" a acelei fermecătoare oralități
de care pomeneam) și la descriptivism, scri-
sul său dobîndind mai multă expresivitate
și o mai accentuată asumare a procedeelor
compoziționale moderne.
N-am reușit, în discuția pe care am
avut-o de curînd să aflu ce pregătește în
continuare Iurii Lucan. „Să vorbim mâi de-
grabă despre muzică" mi-a propus el, ne-
dezmințindu-și blinda bonomie. Muzica fiind
o altă pasiune a profesorului Iurii Lucan.
„Ca și sportul", n-a uitat totuși să adauge.
Se înțelege că aceste multiple preocupări,
enumerate fără emfază, desigur, conferă
însăși existenței sale o notă de originali-
tate din care prozatorul poate si știe să
tragă „foloase". Oricum, parafrazîndu-1 pe
același M. Mihailiuc, putem afirma că
„literatura ucraineană din România" are în
suceveanul Iurii Lucan un reprezentant in-
contestabil.
loanid DELEANU
ține ori estompate voit în fum de cenușă.
Deși există și acel „frig al absenței în spa-
te" care diminuează emoția regăsirii : „Sînt
vinovat / în zborul casei moare ciocîrlia"
Mai există apoi în textele cărții de față
o undă de tristețe ce flutură peste metafo-
rele cantabile și care anunță acea nedorită
și implacabilă ' îndepărtare de „caii-nspu-
mați" ai tinereții „cînd vine somnul" și „în-
cepe toamna vămuind". Aceasta și explică
de ce motivul solitudinii revine insistent
în cel de al treilea ciclu al plachetei. O sin-
gurătate însă ferită de accente melodrama-
tice, ba chiar ușor „tămăduitoare" : „Singu-
ră tatea-mi / e ca pămîntul îmbrățișînd /
rădăcina florii".
„Lacrima învingătorului", dincolo de îm-
plinirile și neîmplinirile sale, lasă încă loc
acelei cărți dorite deopotrivă de autor și
de cititorii săi fideli.
Ion BELDEANU
Și-n brațe te va ține disperarea".
A doua zise ; „Sînt fîntînă. Și-apa mea
Pe arșiță te va scăpa de moarte.
Tu fără mine, află, că nu vei putea
S-ajungi pe culmi și nici în altă parte".
Și-a treia zise : „Fericire și noroc
Nu pot fără iubire-n veci să fie.
O inimă ne-ndrăgostită-i — ca o pasăre de foc
închisă cu de-a sila-n colivie..."
Cînd eu sub greul vieții mă mai poticneam
Și îmi pierdeam pe vreo cărare firea,
întotdeauna-n ajutorul meu chemam
NĂDEJDEA ȘI CREDINȚA ȘI IUBIREA.
in românește de Ștefan TCACIUC
Un spațiu
al inteligenței
și speranței
(urmare din pag. 1)
mulat și dirijat, pentru ca ignorarea
ei să se transforme mai întîi în în-
doială, apoi în încercare de a în-
țelege și, în sfîrșit, în acord și par-
ticipare. Foarte tinerii de atunci,
veniți aici imediat sau aproape ime-
diat după terminarea facultății, s-au
transformat în bărbați și bucuria a
început să le fie acum întreagă pen-
tru că în recunoașterea demersuri-
lor lor se află implicit recunoscut
imensul aport de inteligență și
eficacitate al informaticii. Un stu-
diu de fezabilitate realizat de ace-
eași echipă deschide ferestrele cu-
rajoasei inițiative pînă către sfîrși-
tul acestui secol și de fapt aici tre-
buie căutat încă unul din succese-
le lor, și anume, acela că au gîn-
dit un sistem informatic de condu-
cere permanent perfectibil, mereu
mai performant. încercarea lor, pre-
supunînd interdisciplinaritate (echi-
pa este formată din 20 de specia-
liști reprezentînd 8 profesiuni „ul-
traactuale") și apreciabile cote de
risc, cerînd un travaliu suficient
de intens pentru ca cei neobisnuiți
cu un asemenea ritm și efort să ca-
poteze. Ceea ce, totuși, nu s-a intîm-
plat...
Dirijați cu discreție și cu un ra-
finament el însuși influențat parcă
de metodele propuse de informati-
că. adăugîndu-și mereu la propria
experiență, dobîndită pe parcurs,
experiența altor echipe din țară a-
vînd aceleași preocupări, acești ti-
neri specialiști excelent pregătiți
și-au definit încetul cu încetul ros-
turile în cadrul microcolectivului,
sudura realizîndu-se astfel după re-
guli interne, conștient asumate. Nu-
mărul lor este infim, raportat la
cel al întregului colectiv al între-
prinderii, dar ceea ce au zămislit
din cunoștințele și pasiunea lor, din
certitudinile și din îndoielile lor.
din încăpățînarea în a dovedi că
sînt în stare, că este posibil, din
refuzul de a ceda și din plăcerea
de a iscodi necunoscutul luminează
deja numeroase cugete. Victoria lor
este astfel o parte din victoria unui
întreg colectiv, ce și-a asumat difi-
cila, dar captivanta misiune de „sta-
ție-pilot", de mode] autoconstituin-
du-se, autodezvoltîndu-se și gene-
rînd influențe durabile, contami-
nante...
Propriul impact al autorului aces-
tor rînduri cu informatica n-a fost
atît seducător, cît provocator. Și
poate că aici se și află meritul ei
„în timp real" : acela de a remo-
dela permanent tonusul creator.
• Cenaclul in viața cetății
Cenaclul din Suceava al Uniunii Scriitorilor a intrat de
curînd în al cincilea an de existență. Apariția sa, pro-
dusă sub semnul continuității firești specifice fenomenelor
culturale contemporane, trebuie considerată drept un mo-
ment notabil în viața spirituală a Sucevei. E demn de re-
ținut că din acest fertil pămînt românesc s-au ivit de-a
lungul vremii nu puține nume de rezonanță și numai dacă
ar fi să menționăm galeria de figuri a f ălticenilor, ar fi
suficient. Cert este că Cenaclul a reușit să dea contur
și sens actualei grupări scriitoricești din nordul Moldovei,
să faciliteze afirmarea celor care o compun asigurîndu-i
demersul necesar. Și fără a apela la date și exemple, se
poate spune că actuala mișcare literară însumează reușite
incontestabile, materializate, între altele, în cîteva valoroase
apariții editoriale, despre care s-a pronunțat — din păcate,
nu atît cît ar fi meritat — și critica de specialitate din
țară.
Dar cîștigul sau realizarea „cea mai palpabilă" o repre-
zintă desigur periodicul „Pagini bucovinene", publicație
născută din entuziasm și slujită în prezent din același
„foc nestins" al pasiunii. Strădaniile celor care gindesc și
înfăptuiesc numitele Pagini converg spre ambiția frumoasă
de a atrage atenția, ori mai degrabă de a dovedi că la Su-
ceava se face o literatură care nu pierde din vedere nici
reperele tradiției și nici semnele înnoitoare cc țin de ex-
periment, de inovație.
Nu ne-am propus, și nu e încă momentul, să întreprindem
o încercare bilanțieră. Vrem doar să salutăm intrarea
recentă în rînduriie membrilor Cenaclului sucevean a mai
tinerilor Dan Bodnar, Ion Cozmei, Ion Drăgușanu, Octavian
Lazăr, Ivan Negriuc și Constantin Severin. Cu alte cuvinte,
fiecare dintre cei șase autori a trecut „proba" debutului
editorial, fie în volume de sine-stătătoare, fie în plachete
colective. Dintre ei, Constantin Severin a reușit să atragă
pînă acum și atenția criticii Oricum, toți se află la început
de drum și surprizele sînt de așteptat. Și, in contextul celor
enunțate pînă aici, ne permitem să sugerăm și o invitație.
După cum se știe. Cenacluri de genul celui de la Sucea-
va, mai există și la Botoșani, Focșani, Arad și Brăila, ur-
mînd. probabil, ca acestora să li se alăture, mai devreme
sau mai tîrziu, și altele. Considerăm deci necesară elabo-
rarea de către Uniunea Scriitorilor a unor norme de or-
ganizare și funcționare a unor asemenea nuclee de breaslă.
Un deziderat prin a cărui rezolvare se poate da un și mai
accentuat impuls vieții noastre literare.
Ion BELDEANU
• Cărți
Arhitectura populară din zona etno-folclorică bucovineană
dezvăluie, la o analiză mai atentă, trăsături evidente ale
matricei stilistice proprii civilizației și culturii românești.
Iată o concluzie semnificativă care se desprinde, implicit,
din lucrarea Monumente de arhitectură în lemn din ținutul
Sucevei (Meridiane, 1985), de Gh. Bratiloveanu și M. Spânu
(desene: Gh. Bratiloveanu și E. Bratiloveanu, diapozitive și
fotografii : M. Moroșan) ceea ce impune să o înscriem în-
tr-un program de „etnologie urgentă", întrucit o serie de
aspecte, fapte și elemente „arhaice" ale arhitecturii în lemn,
consemnate în paginile ei, sînt, inevitabil, expuse dispari-
ției, atît prin efectul evoluției nortnale cît și prin mo-
dernizarea tot mai rapidă a habitatului tradițional. Cartea
comportă, așadar, și o semnificație documentară, alături
de cea funcțională, conferită prin caracterul de îndreptar
sau de reper pentru procesul de sistematizare și urbanizare
a așezărilor rurale. Evidant, lectorul „de specialitate" poate
extrage din țesătura limpede a textului și din superba ima-
gistică ce-1 completează, informații și s”gestii privitoare
nu numai la aspectele tehnologice ale creației material-spi-
rituale care utilizează ca „materie primă" lemnul, ci și la
inventivitatea creatoare tehnico-artistică, la capacitatea de
realizare și dinamica social-istorică a creației, la umanis-
mul ecologic al meșterului popular, la asimilarea influențe-
lor și inovațiilor produse pe fondul conservării particulari-
tăților fundamentale („arhetipale") ale tradiției etc.
Natura domeniului abordat (în componența căruia intră
locuințe tradiționale, construcții și anexe gospodărești, in-
stalații tehnice țărănești, edificii de cult) a determinat tra-
tarea concomitentă a caracteristicelor tehnico-funcționale si
a celor artistice, cartea însăși fiind, în acest sens, un „o-
biect“ născut la granița dintre util și estetic.
Avînd ca obiect de referință doar obiective din categoria
„monumentelor de arhitectură", lucrarea pune în evidentă
eșantionul cel mai reprezentativ și relevant al arhitecturii
în lemn din județul Suceava, constituind o premisă sine
qua non în realizarea unei sinteze a domeniului la nivel
național.
Nicolae CARLAN
• Expoziție
Tablourile lui Tiberiu Moruz, găzduite de Galeria de
Artă din Suceava, acum l'a început de primăvară, se con-
stituie, de departe, în cea mai bună expoziție a pictorului
sucevean. Un gixipaj reprezentativ — peste patruzeci de
lucrări —, în care coloristul își dă întreaga măsură, pen-
dulînd între peisaj, portret și nelipsitele flori, găsind acea
vibrație interioară care trece dincolo de privire, precum și
anume semne ale originalității, iată ce ne prorune talentatul
plastician, cu un profesionism de necontestat. (M. L.)
• Grafică
O semnificativă expoziție de grafică satirică a deschis,
nu demult, la Suceava, Radu Bercea, un autor silențios, ca-
re-și petrece viața în orașul Gura Humorului. El1 preferă
incizia greu de observat cu ochiul liber, simbolul prefăcut
în condei și condeiul simbol. Radu Bercea are simțul și res-
pectul desenului, măsoară cu precizie unghiurile, atacă nu-
mai după ce pune adversarul în gardă, se mișcă printre su-
biecte cu dezinvoltura patinatorului. Aflat mai puțin în
atingere cu portretistica, Radu Bercea preferă dialogul inte-
ligent al' obiectelor. (M. L.)
REALIZATORI: Ion BELDEANU, George DAMIAN,
Viorel DÂRJA, Ion CARP FLUERICL Mihail
IORDACHE, Gh. LUPU. Marcel MUREȘEANU, Ion
PARANICI, Mircea TINESCU, Alexandru TOMA
Secretariat: Eugen DUMITRIU
Tehnoredactare : Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURĂ
ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTĂ SUCEAVA
str. Mihai Viteazul nr. 48	'