Eiogmi 1
ucovinene
Martie 1986
EDITATE ÎN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Primăvara
patriei
Neasemuite sînt înfăptuirile istoriei atunci cînd
timpul nu se cerne în zadar peste lucruri și oa-
meni, neasemuite sînt înfăptuirile omului atunci
cînd adevărul se află în puterea lui, la îndemî-
na uneltelor sale. Neînchipuit de frumoasă este
privirea omului atunci cînd libertatea luminea-
ză în mîinile lui și nu în vreun astru îndepăr-
tat și rece.
Vine spre noi o altă primăvară, cu toate sem-
nele ei.
Miresme vii dansează deasupra ogoarelor, mi-
resme de grîu încolțit. Se aude un vuiet în toa-
te semințele, un murmur neîntrerupt suind de
sub brazde.
Este o primăvară cînd sărbătorim lucrările de
bine ale timpului dar mai eu seamă nașterea
frumuseții în viața patriei,'în viața oamenilor
ei.
Există, desigur, o patrie a lucrurilor, desfășu-
rată în simfonii de forme și culori, o lume a ce-
lor efemere și una a permanențelor, a celor
durabile. Casa în care trăiești, drumul pe care
calci, uneltele care-ți sînt de folos pretutindeni
clădesc și ele, fără contenire, clipele istoriei.
Există, desigur, o patrie a înfăptuirilor, con-
struită din energiile gîndului și ale îndrăznelii,
din tăria de a te lăsa mistuit de flacăra viito-
rului, de a spune ..nu" minciunii, lașități și iner-
ției, de a te ridica din cețurile dulci ale mulțu-
mirii și de a te risipi în bucuria unanimă.
Fără îndoială, și acestea clădesc durata isto
riei.
Sîntem o patriei a vitejiei. Nume de voievozi,
de eroi și nume de ctitori laolaltă scriind pagi-
nile dreptății și ale adevărului în cartea neamu-
lui, laolaltă ieșind în viscolul vremii cu spada,
cu scutul, cu gîndul, laolaltă punîndu-și viața în
calea săgeții.
Fără tăgadă, durata istoriei pe faptele lor se
zidește.
Există o patrie a ideilor înalte, în care se in-
tegrează puterea noastră interioară, în care se
compară și se îmbină întreaga noastră experien-
ță, memoria noastră, năzuințele prin care călăto-
rim spre viitor, centrînd astfel sensul unic al
permanenței umane în miezul unei personalități
a istoriei.
In spațiul acesta se naște credința în victoria
luminii, se naște ființa istorică și socială, cea
care cunoaște marile determinante ale devenirii,
cea care tinde spre major, spre esențial.
Tot aici își are sălaș flacăra vizionară, farul
neobosit al unei duble deschideri- spre profunzi-
mile conștiinței, spre trecut, dar și spre viitor;
către asumarea valorilor naționale, și către pre-
lucrarea acestora în consens cu legile rigorii și
ale entuziasmului, către nevoia de mai bine.
Atunci cînd o străbat culorile de primăvară
ale patriei, ființa noastră se vede alcătuită din
aceste dimensiuni fundamenale. E clipa în care
ea devine cuibul aurit al cuvintelor pe care le
vorbești și le scrii, locul în care fiecare sunet
al cuvintelor călătorește fără teamă și liber de
la om la om, unde miezul fiecărui înțeles îm-
bracă atît de bine haina de argint a rostirii, un-
de întrebarea ia forma păsării zvîcnind dintre
ramuri, unde orice răspuns devine pe dată o
lumină deasupra cîmpului înflorit, unde însăși
tăcerea se face munte de piatră purtînd prin
vremi povara codrului și sclipirea izvoarelor
ascunse. Recunoașterea acestui loc se petrece,
insă, în încăperea de vis și de frumusețe a sufle-
tului. Acolo tot ce vezi și auzi capătă nume și
chip și pînă a se înfășură în mantia subțire a
șoaptei, se distilează ca mierea în faguri, con-
struind zidurile unei semințe miraculoase, con-
struind patria interioară.
Și iată, locul în tine al acestei semințe, locul
în tine al făptuirii ei nevăzute este cel dintîi
pămînt al tău, cea dintîi temelie de casă, odaia
unde poți aștepta încrezător, unde poți iubi și
plînge, întîiul loc spre care te poți întoarce de
oriunde.
Primăvara patriei în împrimăvărata sărbătoare
a întemeierii partidului nostru, ctitorul timpului
de izbînzî din viața multilaterală a Românei.
Victor Traian RUSII
Veșnicind miracolul
griul invadează continentul libertății
și-nalță poeme de dragoste
pe trupul iui Martie.
O blinda adiere de liniște
străbate Patria
ridicînd turnuri de veșnicie
la porțile do argint1 ale orașelor.
Undeva ochiul nemărginit al țăranului
topește cămașa de brumă,
undeva brațul oțelarului
seamănă în statornicie
raze de purpură
și de biruință.
Pretutindeni
ca o torță împrăștiind întunericul
ca un zid înconjurînd cetatea
veghează Cuvîntul Partidului !
Ion COZMEI
„Intre coloane
ale istoriei44
-PERIPLU CONTEMPORAN-
Convorbire cu prof. univ. DINU C. GIURESCU
O convorbire cu prof. Dinu C. Giurescu se trans-
formă, indiferent de subiectul abordat, într-un pa
sionant periplu în istoria și civilizația Europei. De
data aceasta, problematica disciplinei s-a legat de
Congresul internațional de științe istorice de la Stut
tgart, din vara anului 1985.
A PRIVI
Pentru sufletul meu, un anotimp
e totdeauna o vîrstă întreagă. Mai
ales cel în care natura își „pune
la cale" rosturile, lucrarea de pes-
te an. Lucrarea ei și, deopotrivă,
a celor ce au de partea lor să-
nătatea seminței, miracolul ei. Ia-
tă, grînele au ieșit din tăcerile al-
be și învață să adune soarele în
visul către pîine. Către bucuria
curată a omului deprins cu grijile
pămîntului, eu așteptările nicioda-
tă stinse.
Primăvara — o obsesie ? Dar
cînd nu a fost ? Fiindcă ne-am
obișnuit să credem în viața culo-
rilor ce se alcătuiesc acum. In
pornirile vegetale ce ne îmbracă
V_________________________________
autograf	șt. ștefanescn
Dimitrie Onciul
și idealul Unirii
Născut la 26 octombrie / 7 noiembrie 1856 în comuna Straja din Ju-
dețul Suceava, comună al cărei nume are valoare de simbol al perma-
nentei veghe întru apărarea ființei naționale, D. Onciul a făcut parte
din generația care a înscris în știință, ca de altfel și în literatura ro-
mânească, o adevărată „epocă de aur". Aceasta s-a manifestat pe fondul
de avînt economic, înlesnit de poziția de independență politică câștigată
de România in cursul războiului româno-ruso-otoman din 1877—1878. Este
epoca în care în domeniul istoriografiei, pe lingă mai vechea generație
de istorici din care făceau parte B. P. Hasdeu, A. Odobcscu, V. A. Urechia
s-au afirmat noi nume de autoritate, A. D. Xenopol, N. lorga, D. Onciul,
I. Bogdan, V. Pârvan, C. Giurescu. Activitatea lor și-a găsit expresia in
mari realizări istoriografice : de la ediții critice de izvoare, adevărate
modele ale genului, la lucrări monografice de largă informație și orizont
istoric, de la efortul pentru mari sinteze de istoria românilor, la lucrări
de istorie universală sau de teorie și filozofie a istoriei.
D. Onciul, după studii temeinice la Cernăuți și Viena, a ajuns în 1896,
prin concurs, titularul catedrei de istoria și literatura românilor pină Ia
Mihai Viteazul, de la Universitatea din București. Aci el avea să devină
un mare creator de școală, „inițiatorul studiilor critice de istoria roma.
nilor“.
Rezultatul investigațiilor lui D. Onciul privind continuitatea populației
daco-romane la nordul Dunării după retragerea legiunilor și administra-
ției romane din Dacia, originea si dezvoltarea statelor românești își păstrea-
ză în mare măsură valabilitatea și azi. La data apariției lor, studiile lui
D Onciul au fost — spunea N. lorga — „o revelație pentru cei care pu-
teau pricepe".
Om de știință de mare probitate, D. Onciul a înțeles să facă din ști-
ință o armă în slujba marilor idealuri ale societății românești a vremii.
FI s-a legat printr-o strînsă prietenie de acei cărturari români, cum erau
N. lorga, I. Bogdan, G. Cosbuc, Valeriti Braniște ș.a., militanți pentru
împlinirea visului atitor generații, realizarea statului național unitar roman.
Prin importantele funcții deținute în viața științifică a țării, ca și prin
conferințele publice, pregătite tot atît de serios, ca și prelegerile univer-
sitare și străbătute de cald patriotism, D. Onciul a contribuit la pregă-
tirea spirituală a generației „Marii Uniri".
In conferința ținută în 1905 la Ateneul Român cu prilejul zilei de 24
ianuarie, D. Onciul, vorbind de factorii generatori ai actului din 1859, care
a pus bazele României moderne, arăta : „Scris le-a fost celor două țări su-
rori, Țara Românească și Țara Moldovei, unite de natură prin așezarea
lor geografică, unite de istorie prin alcătuirea lor națională și politică,
scris le-a fost, chiar de la începutul lor ca state romanești, să fie unite
într-o Românie singură și nedespărțită. Precum apele lor se unesc în albia
Dunării, precum munții lor se unesc în lanțul Carpaților, precum cimpi-
ile lor se unesc în șesul românesc, — de asemenea cele două țări erau unite
prin aceeași origină, prin aceeași limbă și lege, prin aceeași simțire a
fiilor săi. Conștiința unității lor naționale era în conștiința neamului in-
ireg, era in conștiința tuturor care, in bine sau in rău, au avut atingere
cu ele".
Ca și alți oameni de cultură, D. Onciul considera că unirea din 1859
a deschis drumul pentru întregirea statală, culturii revenindu-i un rol în-
semnat în întărirea solidarității naționale. Ca vicepreședinte al Ligii Cul-
turale, prezidînd serbările acesteia din 1911, în discursul său D. Onciul,
sublinia că un singur gînd animă conducerea Ligii : „întărirea unității
culturale a tuturor românilor și a solidarității naționale".
Neuitîndu-și nici un moment rădăcinile și prețuind rolul Bucovinei
in mișcarea națională care a condus la crearea statului național unitar
român, D. Onciul dădea expresie bucuriei lui la vestea unirii Bucovinei
cu România. La 7 noiembrie 1918 el trimitea o telegramă Adunării româ-
nilor bucovineni, reprezentanța națională care — scria D. Onciul — „a
îndeplinit cel mai mare act național al Bucovinei românești. Trăiască
scumpa Bucovină reînviată la viață românească ! Trăiască, crească și în-
florească Românimca !“.
Fidel dictonului „ne quid falși audeat, nc quid veri non audeat historia"
(nimic fals să nu cuteze, nimic adevărat să nu se sfiască a spune istoria),
D. Onciul putea spune cu îndreptățită satisfacție la Academic, in mai 1919,
că „la plinirea secolelor, generațiunea noastră era predestinată, cu nece-
sitate istorică, să vadă această încoronare a luptelor și aspirațiilor gene-
rațiilor trecute".
— Participarea noastră a fost bu-
nă, iar cit privește nivelul științific
— sensibil egal cu al istoricilor din
celelalte țări. Cînd cunoști meseria
temeinic, ești la nivelul celorlalți.
„Temeinic" include și înțelegerea c-
voluțiilor general-europene. Flexibili-
tate și nuanțare, cunoașterea fluentă
a una-două limbi străine (preponde-
rente au fost engleza și franceza,
urmate de germană) ; să ai experien-
ța lucrurilor, a activităților proprii
unui congres. Acestea se învață. Te-
meinic mai înseamnă intervențiile
(pregătite în timpul lucrărilor ; cele
scrise de acasă, fără cunoașterea re-
feratelor sau rapoartelor nu dau re-
zultatele dorite). Cît privește expo-
ziția de carte românească — bine a
fost reprezentată arheologia. De ase-
menea, culegerile de documente. De
atenție s-au bucurat documentele re-
feritoare la actul de la 23 August
și cele despre răscoala lui Horia.
Mi-am dat seama acolo că evenimen-
tele de la 23 August au avut impli-
cații mult mal mari decit o admit
colegii din unele țări. în această di-
recție, dialogul se cuvine extins.
— Idcea dialogului v-a preocupat,
se pare, dintotdeauna.
— Dialogul e posibil între istoricii
tuturor națiunilor. Drumul spre o a-
propiere a pozițiilor e greu, dar po-
sibil. Tendința de izolare este dez-
astruoasă. Numai prin dialog se poa-
te dezvolta înțelegerea. Stuttgart a
(continuare în pag. III)
Consemnată de Mircca FILII*
MAREA DIMINEAȚĂ A PĂMÎNTULUI
speranțele. Fiindcă nimic din ce
se arată a fi nu poate scăpa gîn-
dului, retinei. Și nici istoriei pe
care o scriu plecările noastre în
cîmp. Meditația noastră în univer-
sul lui.
Se întîmplă, deci, în acest pre-
ludiu tulburător al anului, ceea ce
simțeam că se va petrece pe cînd
zăpezile coborau în ape sau acolo
unde rădăcinile și-au spălat ochii
în marea dimineață a țarinei. Nă-
dejdile migrează, lucide, spre ve-
trele plinii, către „incendiul" flo-
ral al livezilor. Spre pajiști ce ur-
că pînă-n munții statornicirilor
noastre. Nu-i, aș zice, aproape ni-
mic nou in aceasta. Sau poate așa
mi se parc. întrucît, obișnuiți cu
eterna revenire în spațiul de re-
naștere a luminii din ramuri, pri-
măvara face parte din noi, din
casa noastră. Ori aparținem ei prin
sentiment și cuget. Prin putința
de a fascina în întemeierea nou-
lui. Și totuși, primăvara aceasta
nu poate fi ca celelahe. Am gîn-
dit-o altfel, ne-o imaginăm altfel,
în proiecția ei, în rodirile ei. Su-
verane sînt priceperea și fapta
omului, succesul va fi gloria lui.
Grînele mărturisesc hărnicia din
toamnă. Hărnicie bogată, pe cînd
ploile au fost sărace. Pâmîntul
primește acum, din nou, sămînța
bună și se va înveli cu lanuri în
care culesul ni-1 închipuim ca pe
o sărbătoare a palmelor. Numai a
lor, așa cum se cade, pentru că
munca li-i crez, iar oboseala li-i
mersul spre orizontul belșugului.
Pentru că au ascultat de înțe-
lepciunea crescută în „cernozio-
mul minții".
Cîmpurile și-au apropiat oame-
nii, au intrat în stăpînirea gestu-
lui lor. A vredniciei lor totdea-
una trează și niciodată gălăgi-
oasă. Așezările își primenesc fața
și vor să devină metafore.
Primăvara, prin ea și prin noi,
e un verb tînăr.
Ion PARANICI
Cronica literară———
Ultima carte a etnologului Romu-
lus Vulcănescu. Mitologie română,
este primită cu interes de publi-
cul de specialiști și de nespecia-
liști, care caută în ea răspunsuri
la întrebări fundamentale vizînd
etnicitatea și cultura noastră. O
cantitate impresionantă de infor-
mații din izvoare nescrise (arheo-
logice, etnografice, folclorice) și
izvoare scrise (documente) inter-
ne și externe, în mod fatal ine-
puizabile, este pusă în slujba u-
nei vechi idei a autorului : uni-
citatea și organicitatea etnocultu-
rii, ca sumă a culturii „etnografi-
ce" și a celei „academice".
O primă impresie de lectură este
că ne aflăm in fața unui corpus
de tradiții, legende, simboluri cul-
turale și că ni se oferă o biblio-
grafie comentată a problemei. Fac-
tologia este depășită însă, chiar și
prin modul de organizare și de
utilizare a materialului faptic, ce
conține în sine finalitatea demer-
sului : coagularea sistemului de
semnificații care dau sensul ma-
jor al culturii naționale încadrate
unui ansamblu cultural cu contur
spațio-temporal foarte larg. dar
precis. Prima încercare de acest
fel a făcut-o în Fenomenul hora!
(Craiova. 1944) in replică cu Pâr-
van, Blaga, Crainic ș.a. Această
preocupare constituie dominanta
tematică a creației științifce a lui
Romulus Vulcănescu.
Dominanta metodologică o con-
stituie dotarea propriului discurs
științific cu termeni, concepte și
concepții teoretice originale, regîn-
dite și redefinite în funcționalita-
tea lor. Se simte febrilitatea teo-
retizării, cauzată de ambiguitatea
sau insuficiența uneltelor deja e-
xistente în mîna etnologilor, an-
tropologilor sau mitologilor. Este și
situația oarecum ingrată a etno-
logiei. ca disciplină plurală și sin-
cretică, de a încălca hotare și de
a-și alipi teritorii „străine" în în-
cercarea de a epuiza propriul obiect,
atît de complicat în orizontalita-
tea sincronică și verticalitatea dia-
cronică. Vrînd-nevrînd, se adună
istoria, etnografia, folcloristica, lin-
gvistica. filozofia culturii, sociolo-
gia generală și sociologia culturii,
în primele capitole ale citatei lu-
crări ce-și propunea, în 1944, re-
considerarea conceptului de speci-
Atmosferă saturniană, falduri-
le grele ale nopții mătură
lumea de la un capăt la ce-
lălalt, eu însumi, fidelă particu-
lă inserată legilor lui Kepler, mă
invîrt în jurul tău sorbindu-ți cu
nesaț parfumul, mîncătoareo de
inimi, tu salți pe asfalt ușor ab-
sorbită fiind de analiza discursu-
lui fantastic. în speță de exagera-
re. de calul alb, uriașul, care pă-
trunde într-o bună zi în oraș și
care trece cu ușurință prin ziduri,
prin ferestre, tulburînd visele oa-
menilor. el, tînărul aspirant la
gloria literară, se identifică cu
tema, cu, timid, hotărît să te ur-
mez pînă și în pînzele albe, îți
cumpăr un buchet de trandafiri
pe care tu îl iei neglijent, balan-
sîndu-1 din ce în ce mai nesigur
prin aer.
Ajungem într-un tîrziu, poarta
scîrțîie gotic, simt într-adevăr o
poftă nebună de adverbe, o curte
babiloniană ne primește cu par-
fum de gutui și tatăl, abulic, chel,
îmi întinde o mină unsuroasă ca-
pabilă să ascundă în ea jumătate
din univers, un roi de mătușe din-
tr-un arbore genealogic frînt în-
cearcă o diversiune concretizată
într-o tavă cu băuturi fine și un
pachet de țigări de ocazie, mama
tronează pe un jilț nu mai știu
din ce secol, jilțul e mîncat de-a
binelea de carii și fiecare mișcare
a mamei pare un pas către o imi-
nentă sinucidere. Tînărul, figură
de martir, cumulînd șmecheriile
străzii, învîrte în mîini un caiet
învelit într-o copertă aurie, mă
înclin ceremonios către toată lu-
mea înainte de a mă așeza, mă
prind în joc și-ți urmăresc pe
furiș linia sinuoasă a trupului. Dar
dați Cezarului ce e al Cezarului !
Discursul tău înghite pe negîndite
mai bine o jumătate de oră dar
eu te inspir cu nesaț, cu res-
ponsabilitate, civic, apoi nerușinat,
așa numai pentru mine, prin fața
noastră defilează Borges. Joyce,
Kafka, și alți scriitori pe care îi
stimează domnul cititor, arta, în-
chei tu maiestoasă, arta e subli-
mul convertit în speranță, mă-
tușile bat ușor din palme, tu mă
privești cu blîndețe și în adîncul
inimii cred, naivul de mine, că te
voi recupera în curînd.
Te pierd, din nefericire, orfeic,
în clipa în care tînărul aspirant
îți aruncă un mănunchi de pri-
viri angelice, are un glas ascu-
țit și citește cursiv și dintr-odată
gustul dulceții, fumul de țigară net
afrodisiac, lumina insinuantă a
plafonierei mă fac să mă simt de-a
dreptul savonarolian, să rup foile
fic național, autorul denunța cu
patos insuficiența sau improprie-
tatea metodelor și sistemelor exis-
tente și făcea un mare efort de
instaurare a unor noi metode ana-
litice și viziuni interpretative a-
decvate obiectului. Deceniile ur-
mătoare au acumulat atît fapte
noi, rezultate din cercetările ar-
heologice, de arhivă și de teren,
cît și importante contribuții teo-
retice, inclusiv în „știința mitu-
rilor", dar nici terminologia (im-
perfectă), nici teoria generală (in-
completă) nu mulțumesc cercetă-
torul. De aceea in Mitologic ro-
mână explicitările teoretice nu se
epuizează în primele capitole spe-
cial afectate, ci se infiltrează con-
stant de-a lungul demersului des-
criptiv și interpretativ, autorul fă-
urindu-și uneltele și metodele pe
măsură ce are nevoie de ele.
Scopul ultim și fundamental al
masivului studiu este „cunoașterea
ROMULUS VULCĂNESCU:
MITOLOGIE ROMÂNĂ*)
și explicarea realității etnocultu-
rale prin mit" (pag. 25), care nu
poate fi abordat decît cu mijloa-
cele interdisciplinarității. Trei a-
firmații din această teorie a mi-
tului delimitează evident situarea
lui Romulus Vulcănescu în acci-
dentatul și imprevizibilul teren al
mitologiei. în viziunea sa, mitul
este elaborat prin contribuția os-
motică a conștientului, subconști-
entului și inconștientului, răminînd
însă în zona raționalului și a unei
logicități specifice, fără nici un
atribut negativ (hibrid, abscons,
absurd). Gîndirea mitică și cea ști-
ințifică sînt configurate de serii
paralele de categorii fundamenta-
le. ontologice și gnoseologice :
timpul, spațiul, cauzalitatea, fina-
litatea. Opoziția dintre cele două
serii poate fi subsumată opoziției
fundamentale subiectiv/obiectiv. Din
tînărului aspirant și cărțile care
cutează să mai existe în această
casă, calul, uriașul cal alb are o
convorbire savantă cu mătușile
care se bițîie de emoție pe scau-
ne, ce bine m-a creionat spune cea
de patruzeci de ani, îmbrăcată
într-im taior al epocii feministe,
sînt întocmai cuvintele mele, ex-
clamă o alta bătîndu-se ușurel cu
palma pe genunchi, cea mai bătrî-
nă din toate, aproape surdă, nu
scoate o vorbă dar o simt ca fi-
ind mai periculoasă căci de bună
seamă celelalte patru simțuri îi
funcționează de minune punînd la
cale o ofensivă nimicitoare împo-
triva propriului meu spirit care,
poznaș, s-a ancorat în decolteul
iubitei.
Calul alb, uriaș, rivalizînd E-
verest-ul, poate fi zărit și călărit
doar de oamenii care n-au încheiat
contract cu le diable, e a dra-
cului de multă trăire în proza fiu-
lui meu, gîngurește tatăl, aburit
PROZĂ —
Ovidiu Bufnilă
Salvarea
artistului
in
tinerețe
de propriile sale necesități dioni-
siace, și multă suferință, mai zice
încureîndu-se într-o frază des-
pre existența-omenirii-care-suferă-
și-gîndește, îl salvez în ultima
clipă oferindu-i un foc. se află,
marginal, că nu am tangențe cu
literatura, și interesul vizual al
mătușilor scade, sînt doar bietul
îndrăgostit, prințul Kalaf atras,
amețit, pe jumătate îngurgitat de
parfumul Turandot, tu, iubito, nu-ți
mai întorci privirea către mine,
ușor absorbită fiind de o polemi-
că deșartă, mama își revendică a-
punct de vedere epistemologic, mi-
tul este „un elaborat polivalent,
polisemie și poliglosic- (pag. 31)
care trebuie studiat din perspec-
tiva psihogenezei, sociogenezei și
etnogenezei.	.
Printr-o a doua afirmație fermă
conferă creației mitice atributul
permanenței. Gîndirea mitică este
o realitate universală în timp și
spațiu, o manifestare culturală con-
tinuă, inclusiv în contemporanei-
tate, o condiție sine qua non a
ființei culturale. Dacă mitul este
„un răspuns episodic la o între-
bare incitantă, referitoare la mi-
tologia universului, făpturilor, lu-
crurilor. ideilor, sentimentelor și
comportamentelor", atunci putem
accepta că întreaga viață materia-
lă și spirituală a umanității, inclu-
siv cea științifică, este mitificată.
Pe de o parte, spune autorul, se-
colele XIX și XX au cunoscut
„resurecția general-umană a miti-
ficării”, pe de alta în lumea con-
temporană mitogeneza are uneori
„caracter poluant, este un palea-
tiv, o supapă, o refulare și, de
ce să nu o spunem, uneori o a-
batere de la matca spiritualității
propriu-zise" (pag. 32). Credem că
în aceste cazuri este vorba de o
esențială și degradantă mutație
funcțională și semantică prin care
este anulat procesul mitificării.
Prin a treia afirmație, Romulus-
Vulcănescu introduce în aria mi-
tologiei creații ale culturii aca-
demice, postulînd astfel unitatea
etnoculturală. Deși ca opere ale
unor subiectivități individuale au
alt statut ontologic și social decît
operele culturale etnografice, ele
se încadrează în același sistem e-
cum o porțiune deloc de neglijat
din textul literar, e amestecat pri-
etenul nostru Sigmund F. și iată
complexul oedipian e gata pus la
punct, seara lîncezește, sleită.
încerc o contrabalansare și zic
așa, într-o doară, că după atitea
secole de la descoperirea scrisului
cineva o fi inventat o teorie co-
modă care să demonstreze că lite-
ratura e/nu e un joc gratuit, spun
asta și-mi scormonesc mintea după
un nume, după o autoritate dem-
nă de luat în seamă, fraza, peni-
bilă, explodează în încăpere, tu te
întorci mirată, gratuitate, cine a
pronunțat gratuitate, unei mătuși
i se zbate ochiul, tatăl mă privește
dezaprobator, fiul meu face un lu-
cru serios, mă refugiez aleatoriu
prin ungherele încăperii încercînd
să traversez cu demnitate momen-
tul de perplexitate revoltă.
Oarecum ușurat, te privesc cu
detașare, așa pierdută cum ești în
universul imaginar, înconjurată de
mătușile cu aer tranșant, primej-
dios, gata să participe napoleonian
la toate bătăliile literare ale ne-
potului care îmi face cu ochiul
bărbătește, semn că se dezice de
toată mascarada, tu continui să
stai cu spatele și să poeți o discu-
ție academică cu spiritele reunite
ale lui Barthes'Todorov și zic a-
tunci, strig, undeva înlăuntrul meu,
plin de iubire, fir-ai a dracului de
femeie și cobor aproape neobser-
vat pe treptele alunecoase, tainice
în pivniță.
Pivnița e răcoroasă, plină de
butoaie, rabelaisiană, tînărul su-
rîde superior, le-am făcut-o, scoa-
te dintr-o ascunzătoare un sul,
trăncănim despre' degradare, neîn-
credere și autoritate în timp ce-mi
prezintă cu aplomb picturile sale,
a aruncat demult la gunoi cultul
enumerării și nu-mi vorbește de
Turner, Rembrandt și alți artiști
pe care îi stimează domnul citi-
tor, îmi explică dezinvolt felul în
care folosește lumina și ce legă-
tură are acest lucru cu stările lui
sufletești, și proza, întreb, o in-
venție de-a lor, probabil obse-
siva, se laudă cu trăirile intense,
mai ales cu mulțimea de cuvinte,
cuvintele goale, pompoase, scriitu-
ra e o subversiune. îmi explică
savant. îl cred pe cuvînt și mă
simt nemaipomenit călare pe bu-
toiul mustind de vin în timp ce,
sus, printre mătușile narcotizate
de singurul succes literar, rod al
întregii familii, tu, iubita mea, tu,
parfumul meu'Turandot îmi devo-
rezi absența pînă la starea de sin-
gurătate.
pistemologic și semantic al unui
popor.
Permanentizarea mitogenezei im-
plică și istoricitatea ei, o continuă
devenire, pe care Romulus Vulcă-
nescu o descrie într-un mod pro-
priu, cu termeni puțin derutanți.
Plecînd de la realitatea culturală
actuală căreia îi identifică și de-
scrie sistemul de mituri, caută re-
lictele mitice din substrat (traco-
dacic și romanic), reminiscențele
mitice din adstrat (epoca etnoge-
nezei și cea medievală) și specii-
le neomitice din stratul evolutiv :
colinde, legende, balade, basme,
povestiri (pag. 34). Sensul invers
al traiectului deductiv nu-i inspi-
ră încredere, căci : „ipoteza rele-
vării trecutului îndepărtat prin
unele supraviețuiri Am trecutul
îndepărtat, prin unele supraviețu-
iri în trecutul apropiat. în baza
ideii că trecutul își prelungește
antenele în timp, poate duce la
erori de interpretare" (pag. 57).
în d mersul său interpretativ și
descriptiv ia în discuție orice e-
lement formal căruia îi presupu-
ne un semantism de origine miti-
că, inclusiv stilemele mitopoetice
ca alegoria, simbolul și metafora
și afirmă existența unor mituri
fără fabulație, fără anecdotică, fără
iconografie, contrazicînd chiar sen-
sul etimologic al termenului. Se
acumulează astfel o mare cantita-
te de date pe care autorul le or-
ii
ganizează după criterii cronologi-
ce, semantice și funcționale. Pri-
ma parte, o cronologie a sistemu-
lui de mituri, de la cele ancestra-
le și indocuropene la cele din e-
poca etnogenezei, este subliniat
descriptivă. Partea a doua pro-
(continuare în pag. IV)
Cornelia MINICUȚĂ
•) Editura Academici R.S.R.,
București, 1985.
PERMANENȚE
ION I. NISTOR
îl văd îmbrăcat în roba neagră
de rector, așa cum m-a promovat
doctor. Chipul lui se identifică
pentru mine cu chipul „rectoru-
lui". Alt rector în cei șase ani de
licență și de doctorat (octombrie
1931 — martie 1937) n-am avut.
Pentru noi, cei care formam gene-
rația din acești ani, Ion I. Nistor
a fost profesorul ilustru de isto-
rie, rectorul Universității și direc-
torul revistei Junimea literară.
George Tofan își începuse și-si
sfîr.șise munca la această revistă
cu mari colaboratori, îi luase locul
Ion I. Nistor, ca director, iar pro-
fesorul de literatură și de folclor
Leca Morariu, ca secretar, apoi
acesta din urmă își întemeiase
revistele sale și venise la rînd se-
cretarul Traian Chelariu. La în-
demnul lui Ion I. Nistor, paginile
revistei au fost deschise generați-
ei tinere de poeți și prozatori (Iu-
lian Vesper, E. Ar. Zaharia, Geor-
ge Drumur etc.).
Marele istoric și academician ca-
re-și imortalizase numele în is-
toria poporului românesc, dăruind
posterității scrieri de mare va-
loare, a dovedit o largă înțelegere
pentru cei care încercau să se a-
firme. Ne adunam o dată pe lu-
nă la el acasă. Ni se servea ceai
și prăjituri, apoi urma un ritual
de la sine acceptat. Se citea în-
tr-o ordine liber consimțită, ținîn-
du-se seama de vîrstă. Rectorul
citea de fiecare dată articolul de
fond. Ceilalți veneau la rînd. Dis-
cuții nu erau, fiindcă fiecare cola-
borator aducea manuscrise publica-
bile.
Cenaclul din casa lui Ion I. Nis-
tor consacra pe cei care se bucu-
rau de atenția sa. Nu era numai-
decît să publici ceea ce citeai.
Goana după publicitate i se părea
suspectă și s-a impregnat cu fierul
roșu în sufletele unora dintre dis-
cipolii săi, care și-au cumpănit
fiecare scriere. Aceasta a fost
marea lecție a lui Ion I. Nistor,
strălucită figură a culturii din Ța-
ra de Sus.
Petru REZUȘ
călătoria dinții clandestină
din poiana ursului la Suceava
aeriană plutire
s-a topit în ce intilnire, beție
ce ziuă de post ? !
urca in mai carpatul
ursitoare, urși o mie
buzunarele doldora cu aur
o știu pe de rost —
două sumane și brîie
cum greu am prins a vedea
pe un anume fel de licoare...
bunica drept a înjurat !
călătoria dinții clandestină
din poiana ursului Ia Suceava
peste albastrele zilei eleșteie
tot dăinuie in amiază
la kilometrul zero privilegiat... !
După anotimpul solar al pașilor
După anotimpul solar al pașilor
pe culmea suratelor, înmiite păduri
al fost dat să ne măsoare ursoaica
laptele inimii brune, verde gălbui...
E-o primăvară lungă pietroasă cînd iubește
așa bolovănită la capătul de rîu !
Un ochi al ei trezit — cochilia lui mare
trezește și-nlumină al frunzelor murmur —
Nu-i vameșă ursoaica peste bulboana lunii !
Ea urlă cît dispare in pîntecele greu
după anotimpul solar al pașilor
privilegiul, surîsul — dăruite chipului meu !
Secol douăzeci
din cită bucurie supușenie luptă
se naște într-un ceas al vederii
copilul — secol douăzeci
El, care în dreptul vieții
poartă sub arcada sprincenelor
cnrciibeîe de pești alungati
din bulboanele mereu străvezii
ale timpului...
cu miez de anotimp și de cocoare
statornic-spic de iarbă-1 înveșmîntă !
e craiul năzuințelor aproape
cu-o aripă de fluture mai sfintă —
dacă-1 aștept cu flori
sub umbrele pădurii,
cum în copilăria toată
ne-au așteptat la asfințit de soare, unii
prinde și rupe
cu brațul oțelit al mănunchiului
hălăduiește cuvîntul cu colți sîngerii
din cărare în cărare
și din om in om biata înserare
cu mers de anotimp fără cocoare
Vulpile
lui George Sidorovici
au vulpile la noi
în prelungirea blănii
cînd le urcăin în sănii
ori după un pîriu
aproape de izvoare
Ia cumpăna morții
un zornăit color
al rugilor de mur
că beau minciunii
înspicarea-n sînge
mai albă ca lumina
vinovățită-n crini
și dintr-odată
n-o mai pot ascunde
la nord, în prelungirea cozii !
orișiunde
Urme
eu fac un pas drept
și încă un pas mai drept
în zăpada înaltă pînă Ia rîu —
din copac în copac
rîndunica sporește neliniștea
celor peste o mie de pui înghețați
in urma lăsată pe zăpadă lumii
eu fac un zbor alb
și încă un zbor prea alb
după nourul cel mai îndrăcit al copilăriei
și prietenul uită într-o singură intilnire
îmbrățișarea inima și lănțugul
în urma lăsată pe nour lumii
eu sap o groapă neagră
și încă o groapă foarte neagră
dar nici umbră de neliniște rîndunici
ori de prieten întru totul de aur
regretul este cel care pe loc mă îmbrățoșă
în urma lăsată pe pămînt lumii
înflorește liliacul
înflorește liliacul alb
drept Ia noi îi» grădină !
deasupra narciselor
și-a toate cîte-au să vină
din noaptea bătrînului orb
curcubeul zilei seînteie —
dar nu la noi în grădină
se trece pe vîrfuri ca o femeie...
Pagini bucovinene — II
Bizdigăniile neprețuitului
Creangă
(iii)
Firește că dobîndind starea de ve-
ghe asupra imaginii literare în parte,
cititorul își va asuma riscul să se
întoarcă mereu în urma poveștii cu
întrebarea și să revadă universul
prin care hălăduiește Harap Alb. Un
simplu tabel cu ajutoarele protagonis-
tului în acțiunea de dobîndire a fe-
tei împăratului Roș, dă la iveală un
algoritm (rod al organizării textului
și nicidecum al „fanteziei" creatoare !)
suficient de bine ordonat, căci :
1.	Setilă (focul) potrivește tempe-
ratura — „nici fierbinte, nici rece**
— din cămara (cuptorul) de aramă
în care mult ospitalierul împărat găz-
ruiește pe Harap-Alb și pe cei ciupi
însoțitori năstrușnici ;
2.	Flămînzilă (pămîntul) și Setilă
(apa) isprăvesc, mistuind cu bine, „12
harabale de pîine și 12 buți pline
cu vin din cel hrănit", plinea, carnea
și vinul fiind bucate de împărtășanie
păgînă ;
3.	Furnicile aleg nisipul de mac ;
4.	Ochilă (lumina) vede unde se
ascunde — „după lună" — fata îm-
păratului Roș, iar Păsărilă (aerul)
se întinde și o găbuiește în ascun-
zătoare;
5.	Crăiasa albinelor „zboară pe o-
brazul fetei împăratului Roș" deter-
minînd-o să se miște și astfel Ha-
rap-Alb o poate deosebi de fata „lua-
tă de suflet" ;
6.	Calul lui Harap-Alb o amăgeș-
te pe turturică și îi smulge „apa și
smicelele cu hapca" ;
7.	Turturica, lăsîndu-se măgulită, de
cal, o trădează în fapt pe stăpînă-sa
care îi și spune : „Alei, țolină... da’
bine m-ai vîndut!".
Cum deja știm cine sînt tovarășii
lui Harap-Alb, n-avem încotro și tre-
buie sâ ne întrebăm — spre a înțele-
ge întregul — ce povară semnificati-
vă poartă în această poveste și cele-
lalte ajutoare. Să ne oprim, așadar,
în fața furnicilor și-a albinelor măcar
cu atenția cu care le-a onorat Ha-
rap-Alb, fie șl sub ipoteza că perso-
nalul procedează așa în virtutea
unor semnificații pe care poporul le
acordă acestor gingănii în destule
povești.
Din cuvintele cu care — altă con-
stantă stilistică — își însoțesc darul,
și furnica zburătoare — „fiindcă ești
așa de bun de ți-a fost milă de via-
ța noastră, cînd treceam podul și
nu ne-ai stricat veselia... na-ți aripa
asta" — și crăiasa albinelor — „pen-
tru că ești așa de bun și te-ai oste-
nit de ne-ai făcut adăpost... na-ți ari-
pa asta- — s-ar părea că furnicile
reprezintă nefacerea de rău iar al-
binele facerea de bine.
Ceea ce ar da următoarea ecua-
ție narativă : pentru nefacerea de rău
Harap-Alb va fi ajutat de furnici să
aleagă — „Și intr-un buc, au și ales
nisipul de-o parte și macul de altă
parte" — răul de bun, iar pentru fa-
cerea de bine va fi ajutat de crăiasa
albinelor să „gîcească" pe adevărata
fată a împăratului Roș, de cealaltă
„luată de suflet, tot de o vîrstă" ;
și nu e deosebire între dinsele nici la
frumusețe, nici la stat, nici la pur-
tat... dacă-i cunoaște-o care-i... a-
devărată". — să aleagă adică ade-
vărul de fals.
Ceea ce înseamnă că la curtea îm-
păratului Roș Harap-Alb — ca orice
pețitor în străvechile obiceiuri româ-
nești la contractarea căsătoriei —
este supus la șapte probe ritualice,
între care alegerea răului de bun
și alegerea adevărului de fals.
De unde o primă concluzie : nu c-
xistă imagine literară — cel puțin
in Povestea lui Harap-Alb — gra-
tuită, lipsită de o semnificație expre-
să. Creangă nu se joacă, el constru-
iește un joc și fiecare bîzdiganie își
are rostul ei. Rostul turturicăi, de
pildă, nici nu mai trebuie lămurit ;
îl știm, dacă nu din creația populară,
măcar de la Văcărescu. Turturica es-
te imaginea literară a dragostei cre-
dincioase sau încredințate căci fata
împăratului — „luînd o turturică în
brațe, spunîndu-i nu știu ce la ureche
șt sărutînd-o cu drag” — se dove-
dește, în ultimă instanță. îndrăgosti-
tă de Harap-Alb. Apoi, comportamen-
tul turturicăi — „fiind mai ușoară",
„se repede ca prin foc și ie trei smi-
cele de măr dulce și apă vie și apă
moartă, și... ca fulgerul se întoarce
înapoi" — în aducerea unui simbol
al dragostei împărtășite — „smicelele
de măr dulce"— nu iscă nici o îndo-
ială. Deși. în rigoarea simbolisticii din
basmele românești, tuturica trebuie
să aducă doar smicelele de măr dul-
ce, iar apa vie și apa moartă să fie
adusa de către cal.
Calul însă o „ie cu măgulele". Do
ce ?
I. FILIPCIUC
Cînd, prin 1929—30, Eusebiu Cami-
lar se îndrepta către douăzeci, eu
de abia pășisem în adolescența ce-
lor cin’sprezece sau șaispreze ani. A-
tunci l-am cunoscut, la gazda unde
locuiam, ca elev, cu alți colegi, într-o
căsuță din josul ruinelor Cetății de
Scaun a lui Ștefan cel Mare.
Născut în satul Udești din Cordunul
Bucovinei, a cutreierat mai tîrziu
România în lung și-n lat, 'dar s-a
simțit mereu atras și legat de Țara
Fagilor, toponimic pe care l-a adop-
tat ca titlu la revista condusă de el
ca redactor (director fiind Constan-
tin Milici, cantorul folclorist din So-
loneț). în acea revistă, la îndemnul și
sub îndrumarea lui Eusebiu, am de-
butat cu un pastel, în primăvara a-
nului 1931. Parcă-1 văd și acum pe
mentorul meu coborînd de pe strada
Ștefăniță Vodă spre Ștefan Ștefu-
reac, să-mi aducă o veste bună și
să mă bucure : „Dumitre, ți-ai văzut
vreodată numele tipărit?". A desfă-
cut șpaltul încă umed de cerneală și
mi-a arătat pseudonimul, cules cu li-
tere negre, mascate, la sfieșitul ulti-
mei strofe din poezioara cu titlul In-
serare : „Zefirul somnoros adoarme
Și apele de-abia mai curg / Și-a-
doarme în sfîrșit și Doina, / La piep-
tul caldului Amurg"...
Deși meandrele vieții ne-au purtat,
în mare parte, pe căi diferite, am ră-
Ars poetica
sire calului meu ii se zbate ochiul sting
cel sub care doarme sfinxul
veghind la durerile lumii
e-o trecere a trupului prin trup
a întunericului prin întuneric
a zilei prin zi
și toate acestea prin mine trec
și prin tainei trec
doar cuvintele sînt acelea
care se opresc în noi
tu și cu mine sîntem tu și cu mine
șt sînt la fel de orb ca și mine
și tu la fel de orb ca și tine
poate eu nu mai sînt eu
poate tu nu mai ești tu
dar ne pîndesc răni care nu se mai vindecă
sire calului meu i se zbate ochiul drept
cel sub care nedumerit
cu tîmpla lai pietre călătoresc rîurile
care mă străbat
de la un capăt Ia altul al memoriei
Constantin UNGUREAN!’
Flacăra dintr-o noapte
umblînd într-o noapte
prin nisipul deșertului
cu tălpile goale
ca un vînzător
o pădure
văd învîrtindu-se
si-n mijlocul ei
mas totdeauna în cele mai cordiale
relații, dînsul adresîndu-mi-se une-
ori în scrisori, cu „Dragul meu prie-
ten străvechi”. Buni prieteni și con-
frați am rămas din zorii adolescen-
ței mele pînă la anii amurgului său.
cînd o boală necruțătoare ni l-a răpit
prematur la sfîrșitul lui august 1965,
Zori de zi
și amurg
cu Eusebiu
Camilar
cînd 55 de ani i-ar fi împlinit abia
la 10 octombrie.
în toamna anului anterior, fiind
delegat să organizez o șezătoare lite-
rară cu elevii școlii medii din Șiret,
unde eram profesor de română, l-am
invitat și pe Camilar. Mi-a răspuns
cu mare entuziasm. După prezentarea
ce i-am făcut-o pe scenă, evocînd mo-
mente emoționante din vremea vre-
muită, cu recitări de versuri din pri-
mele sale poezii (Cetatea mea și Ca-
liful), publicate în revista „Moldova
literară" din Mihăileni, a urmat con-
ferința sa despre Sakimtala, pe care
o tradusese din indiană. în conti-
nuare. a vorbit despre călătoriile fă-
cute în „împărăția soarelui", dar ți-
nînd să accentueze că mai presus de
toate i-a rămas iubirea de patrie
și de mamă, căreia i-a adus din Chi-
na un tulpan cusut cu fire de aur.
Programul șezătorii a fost întregit cu
recitări și lecturi din poeziile și proza
distinsului invitat, de către elevele
școlii.
La sfîrșitul festivității artistice, ca-
drele didactice i-au oferit o agapă,
într-o atmosferă de neuitat. Cu toa-
te rugămințile celor prezenți și ale
altor intelectuali din Șiret de a-și
mai prelungi vizita, obligații persona-
le, de scriitor și academician, nu i-au
îngăduit-o. în gara Dornești, pînă un-
de l-am însoțit a doua zi, ca ultim
salut, mi-a adresat cu emoție aceste
cuvinte de pe treptele vagonului, ce
aluneca lin ; „Dumitre, ai grijă de
tine !“... Sînt ultimele cuvinte auzite
de mine din gura lui.
D. FLORE A R A RIȘTE
o poiană de lumină dd foc
ajung și strig
ah zăpada, înșelătoarea, înșelătoarea.
Gh. SILEA
Clipa odihnei
Mai cîntă bătrînii sub seară zvonuri de dor ;
ehei, drumul meu vine atît de departe,
cel ce cîntă se spune e fără de moarte,
lin se coboară umbra odihnei peste ogor,
lată, secerătorii întorși freamătă încă,
trec bănuindu-i pe-aici lîngă inima mea,
cu brațele largi mai aprind peste cer cîte-o stea
ca o naștere într-o dragoste-adîncă.
Bat brumele zării-a tîrziu și-a popas
și-a tăciuni sfîrîind ca un cîntec păstrat peste vatră ;
bărbații aceștia cu chip de lumină și piatră
dogoarea și-o trec din pămînt către miinele ceas.
E o femeie ce piinea alături frămîntă,
pretutindeni miroase a dragoste și a jar,
și-a cules de curînd răscolit in brăzdar,
bătrinind ca un cîntec pe clipa odihnelor sfîntă.
Poem solitar
Dar uneori amiaza e nesfîrșit de calmă
iar timpul, o măsură din ce în ce mai grea,
își sapă adăpostul la subsuoara mea
cinci se prelinge ziua din cer ca o sudalmă
Că uneori am dreptul de-a fi umil și trist
ar fi a recunoaște o singură monadă,
precarul echilibru dinții ei o tăgadă
că tu-ai murit și atuncea sînt sigur că exist.
Dan NEMEȘ
„Intre coloane ale
(urmare din pag. I)
confirmat că o dezbatere de valoare
științifică cere maximă profesionali-
tate, stăpînirea deplină a meseriei.
a
și nu numai el
Congresul
dovedit că profesionalitatea deplină
e condiția minimă de la care tre-
buie pornit. Rezultatele reale depind
de pregătirea istoricilor fiecărei țări
în parte, de calitatea lucrărilor, de
posibilitatea de a fi la curent cu ten-
dințele mondiale. Altfel ? Rămii un
istoric „local" și onest. Poate e lo-
cul să arăt că am sesizat uneori di-
ferențe conturate între proiecția u-
nui eveniment în interiorul unei țări
și imaginea aceluiași eveniment în
alte părți.
— înțelegem că e vorba și de li-
nele teme ale istoriografiei noastre.
— Da. Acum trebuie să vezi cu
precizie ce interesează comunitatea
internațională a științelor istorice și
cum să te înscrii prin cercetările ță-
rii tale.
— Dar în cazul unor atitudini po-
lemice ?
— Aici consider că trebuie avute
în vedere două principii : 1. Să nu
eviți dialogul cu partea care te con-
testă, chiar dacă ar avea păreri to-
tal opuse
play ; 2.
gîndire a
și și le exprimă fără fair-
Să înțelegi modalitatea de
oponentului.
putea rezuma unele preo-
- Ați
cupări sau dezbateri teoretice actuale ?
— Există o tendință spre concep-
tualizare. Chiar Congresul a încer-
cat să precizeze înțelesul unor ter-
meni ca : „stat mic" și „stat mare"
(„mare putere"), „putere" și „auto-
ritate**, „modernizare", „capitalism",
„revoluție industrială" etc. Abordări
utile, binevenite, dat fiind numărul
mare al participanților
atît de diferite.
cu orientări
— Dar în privința
,mari puteri" — „state
interacțiunii
mici" ?
— A fost remarcată contribuția
mai multor istorici străini. Profesorul
C. Tamse (Norvegia) a accentuat in-
istoriei44
teracțiunea „mari puteri" — „state
mici", în care cele dintîi recunosc,
în cele din urmă, și unele interese
majore ale celor „mici", dacă acestea
din urmă își promovează scopurile
în mod activ, și în limitele „posibi-
lului" unei etape. Ponderea acestor
state mici în dezvoltarea relațiilor
europene, ca și componentele interne
ale procesului lor de modernizare, au
fost demonstrate de Hans Ulrich Jost
(Elveția), Osmo Jussila (Finlanda),
Dan Berindei și Cornelia Bodea (Ro-
mânia).
— Ați intervenit in legătură cu a-
ceastă temă ?
— Da. Profesorul Ennio di Nolfo
(Italia) făcea o analiză interesantă a
interacțiunii dintre forțele naționale
italiene și marile puteri. In interven-
ție am reamintit că superioritatea mi-
litară a Austriei nu explică singură
eșecul temporar al partidei naționale
în nordul și centrul Italiei, în 1848—
1849. A mai acționat și un alt factor,
anume neutralitatea oficială decla-
rată la Paris și Londra, în războiul
austro-piemontez. O neutralitate care
a favorizat restaurarea ordinii „le-
gale" în Italia, de către armatele im-
periale. Aceste evenimente se core-
lează cu evoluțiile din Ungaria și
Principatele Române, din aceiași ani
1848—1849. Partida națională maghia-
ră, care votase pentru reforme bur-
ghezo-liberale, a proclamat de ase-
menea. restaurarea unui stat ungar
independent în granițele sale istori-
ce și separarea sa de Austria. Par-
tida națională română a încercat să
înfăptuiască reforme structurale și să
întărească autonomia politică a celor
două Principate, Valahia și Moldo-
va, cu țelul de a le uni într-un sin-
gur stat. Totodată, românii transil-
văneni luptau pentru recunoașterea
individualității lor naționale, în ca-
drul Imperiului austriac. Succesul a-
cestor două revoluții ar fi amenințat
și distrus sistemul și echilibrul pu-
terilor, realizat în 1815 la Congresul
de la Viena. Asemenea schimbări e-
rau de negîndit pentru statele mari
europene și forțele revoluționare na-
ționale au fost copleșite în 1848—1849
de intervențiile militare străine. Lec-
ția a fost însă înțeleasă și în numai
șapte ani (1859—1867) statele națio-
nale ale românilor, italienilor și un-
gurilor au devenit realități. Această
aparent „rapidă" construcție fusese
posibilă și pentru că, în fiecare caz
în parte, conducătorii politici au gă-
sit căile proprii de a pune în „con-
cordanță" scopurile majore ale na-
țiunii lor, cu interesele marilor pu-
teri.
— Dar contradicțiile dintre marile
puteri și acțiunile statelor „mici" ?
— într-adevăr, contradicțiile dintre
marile puteri au permis mișcărilor de
eliberare națională din sud-estul Eu-
ropei să acționeze cu șanse de reu-
șită mărite. Comunicarea pe care am
prezentat-o a exprimat un punct de
vedere similar, formulat totuși într-o
manieră diferită. Marile puteri au
interese globale de care statele mici
trebuie să țină seama. Aș zice : obli-
gate. în caz contrar, acestea din ur-
mă riscă să nu-și poată împlini unele
din dezideratele lor majore. A fost
o necesitate ca statele mici, de voie
de nevoie, să-și „armonizeze" poli-
tica lor cu cerințele celor „mari".
— In ce constă alternativa pe care
o oferă prof. Olav Kiste vizavi de po-
litica înfăptuită de marile puteri ?
Analizele obișnuite s-au concen-
trat, deobicei, asupra reacțiilor sta-
telor mici la politica celor mari. Al-
ternativa prof. Olav Riște (Norve-
gia) propunea studierea altui aspect :
în ce măsură inițiativele statelor mici
au avut (au) un impact, un ecou, o
repercusiune, asupra sistemului relați-
ilor internaționale ? Colegul norve-
gian propunea studiul comparativ al
statelor mici sud-estice și nord-esti-
ce în intervalul 1918—1938. Cererea
mea adresată prof. O Riște era de a
dezvolta ideea așa-numitului „vacu-
um al puterii în Europa", după 1920
formulat în referatul d-sale. A fost
un vacuum al puterii sau numai un
dezechilibru ?
— Ce punctări ați făcut în chestiu-
nea conceptului de „proces al indus-
trializării** ?
— Discuțiile asupra conceptelor de
modernizare, capitalism, revoluție in-
dustrială s-au dus în corelație cu
formarea statelor naționale din Bal-
cani. Desigur, această corelare este
un element important care ne trimite
la „modelul" oferit de evoluția Ma-
rii Britanii, Franței, Germaniei (prin
Renania mai ales). Belgia... Cu toate
acestea, pentru sud-estul european,
ideologia liberală, principiile burghe-
zo-democratice au jucat un rol la
fel de important. Ele au constituit o
forță motrice, chiar dacă procesul
industrializării a mers mult mai în-
cet. Aplicarea programului politic
bazat pe instaurarea drepturilor ci-
vice, unitate naționala, reforme struc-
turale, a fost un factor decisiv în
întemeierea statelor naționale din
sud-est, fără să fi avut o corelare
sincronică cu industrializarea (por-
nită, dar rămasă mult în urmă). Un
astfel de program care se regăsește,
cu variante, în toate țările din zonă,
a acționat ca o forță motrice, deoa-
rece principalele clase și categorii
sociale au avut un interes direct în
a-1 aplica (fiecare urmărind propri-
ile sale obiective).
— Dacă la Congresul din ’80, de la
București, ideea unei Asociații
fericilor europeni era doar un
iect, la Stuttgart
litate.
el a devenit o
a is-
pro-
rca-
— într-adevăr,
de istorici, de a
inițiativa unui
grup
origaniza Asociația)
isotricilor europeni, răspunde unei ne-
cesități stringente, pentru cel puțin
două motive. Mai întîi, studiul în-
suși al istoriei Europei. Tntrucît Eu-
ropa e alcătuită din 35 de națiuni,
scopul permanent de a cunoaște tre-
cutul fiecăruia, așa cum a putut fi
reconstituit pînă astăzi, a apărut ca
un obiectiv firesc, necesar. Dar exis-
tă și evoluții generale, de bază, ca-
racteristice pentru întreaga arie con-
tinentală, în fiecare epocă, indiferent
de (sau mai presus de) diviziunile
politice și etnice. O probă a consti-
tuit-o însăși tematica Congresului. Al
doilea motiv este experiența comu-
nă a atîtor generații, exacerbată în
cursul celui de-al doilea război mon-
dial. Ne aflăm în stadiul în care iden-
titatea europeană și cele naționale
sînt atît de intim legate, îneît ele
nu mai pot fi separate. Identitatea
națională și valorile ei de bază sînt
și vor fi în mod real păstrate nu-
mai în cadrul unei identități euro-
pene, într-o Europă unită. Altfel, pa-
trimoniul multor națiuni continentale
poate sau va fi, mai curînd sau mai
tîrziu, treptat pierdut. Pentru aceste
motive, A. I. E. reprezintă un pas
necesar spre o autentică înțelegere a
identității noastre continentale. Pro-
gresul în științele istorice nu mai
poate fi asigurat fără comunicare in-
ternațională permanentă. Vine, deo-
potrivă, procurarea cărților noi, a fi
„la zi" cu informația, în condițiile
în care tot cartea rămîne mijlocul c-
sențial de documentare, cu toate că
în multe locuri misiunea aceasta a
fost mult lărgită de mijloace tehnice,
de industria computerilor. Mai este
necesitatea xeroxurilor care scutesc
un mare volum de muncă fizică...
Mai este și raportul între mass me-
dia si științele istorice. Sînt căile
cele mai potrivite pentru ca adevă-
rul să pătrundă în opinia publică,
pentru a aduce pe oameni spre con-
lucrare, pentru a realiza o comuni-
care adevărată între ei, între na-
țiuni.
III — Pagini bucovinene
JEAN JOUBERT (Franța)
Să vorbesc despre poezie?
Să vorbesc despre poezie ? A, dar
nu-s deloc teoretician ! Și apoi,
în ziua de-astăzi și-așa sînt atîția
savanți, ingineri. Mutație seman-
tica, fonem, chiasm, apocopă, ei
știu atît de bine să demonteze poe-
mul, tot așa cum noi ne hazardăm
uneori să demontăm o pendulă.
Cit despre montarea ei la loc, as-
ta-i de-acum altă treabă. Ținem
în căușul palmei cîteva mărunte
piese delicate, al căror rost preta
bine nu-1 mai știm. Și ceasul este
mut : de cîntat nu mai cîntă, nici
ora n-o arată. Să zicem însă că
mie cîntatul pendulei îmi place, a-
casă, după-amiaza, cînd tăcerea
devine pisică, izvor, penumbră ; și-
că prea puțin îmi pasă de miste-
rele mecanicii ei. De asemenea,
să zicem că-mi place să trăiesc
după ceas, după un ceas al meu.
Să vorbim mai curind, atunci,
despre cum ia naștere poemul, ve-
getala aceasta, dstă vietate, trupu-
șorul subtil și irigat, bucuros-fc-
TEATRU
„O dragoste
nebună,
nebună,
nebună..."
Cunoscut (mai ales) ca autor de
comedii cu verificată priză la pu-
blic, Tudor Popescu și-a propus în
textul pus recent în scenă la Mu-
nicipaîul sucevean să abordeze re-
alitățile morale ale societății con-
temporane din alt unghi de vede-
re, pronunțat etic, propunîndu.ne o
dezbatere despre fericire, împlini-
re existențială sau ratare, succes
real sau iluzoriu, fervoare a idea-
lului, speranță. Nelipsit de dis-
cursivitate și didacticism tocmai
din cauza aglomerării atîtor teme
generoase, textul devine pre-textul
unei viziuni regizorale ingenioase
și surprinzătoare în sensul su
perior al" termenului. Caietul de
regie apare astfel ca o confabu-
lare, o potențare a unor sugestii
care există doar într-o dimensiune
orizontală, iar regizorul un co-
CADRAN
„Cugetări66
critice
Am mai vorbit la această rubri-
că despre confuzia pe care o pot
produce (pentru cititori) așa-ziscle
verdicte critice emise uneori cu
o condamnabilă ușurință. Reluăm
chestiunea, determinați de această
dată de frecvența și voioșia cu ca-
re diverși semnatari catadicsesc
să rostească înflorate șl mari cu-
vinte, chiar dacă de sub perdeaua
lor dc fum adevărul ne face cu o-
chiul. Sub un titlu categoric („Un
model dc reportaj"), N. Mihăescu
(în Săptămina nr. 4), cunoscut cro-
nicar de limbă, are răgazul, între
două polemici, să. ne comunice
impresiile sale de lectură, insis-
tînd a ne convinge cum că un oa-
recare text din revista Magazin
despre ocrotirea pădurii ar fi, chi-
purile, un reportaj exemplar. Ar-
gumentele aduse în susținerea
„cauzei" sînt tot atît de palide (ca
să nu zicem altfel) ca și citatele
selectate : „Reluînd, mai departe,
că pădurarul Ion Bunghez -nu se
lasă copleșit de necazuri — ple-
Mitologie română
(urmare din pag. III)
pune o semiotică și o citire inter-
textuală a corpusului mitic. In
spațiul unei cronici este imposi-
bil comentariul aplicat al acestei
părți, cea mai voluminoasă, a stu-
iiului. Sînt exegeze convingătoare
ii altele care pun pe gînduri, sînt
poteze seducătoare și altele îndo-
elnice (mai ales unele .etimologii
iropuse), sînt teme epuizate și al-
minin, care-i poemul. Viu și fra-
gil, opac și pătimaș ca mierla, ca
stlnjetielul, ori ea Meluzina-n
dragoste. Și-i tocmai dimineață,
fereasta se deschide spre florile
din grădină, mai ești încă ciufu-
lit de peste noapte. Te-ntinzi de-ți
pîrîie ciolanele, căști în transpa-
rența acestei dimineți-ferestre.
Frumoasă vreme pentru un poem!
Iată unul ce tocmai zgreapțăna
la geam. Este, de'pildă, -nainte de
toate, foșnitul unei rochii, o rază
de soare, strecurată, o mierlă-n
zbor razant peste zidul jos din
față. Da, pasărea, de pildă. întîi
pasărea de pene, ce ne trece pe
dinaintea ochiului, după aceea-i
cuvîntul „mierlă", cuvîntul „fugă",
cuvîntul „vitraliu". Și rochia a-n-
cetat să foșnească, cuvîntul rochie
mai stăruie încă-ndelung. Cuvîn-
tul brusc, cuvîntul „tufiș". Memo-
rie. suflare de copil ! Un gol prin-
de-a se umple de-o lumină în ca-
re zburătăcesc cuvinte ce se cau-
autor, cu drepturi cel puțin egale
cu cele ale dramaturgului en titre.
Cristina loviță a știut să extraga
tocmai acele sugestii existente în
stare latentă și să le asambleze
într-o viziune din care nu lipseș-
te miticul și simbolicul, viziune
unitară, care propune spectatorilor
o dezbatere* consecventă în drama-
tismul ei și, nu în ultimul rînd,
credibilă. Credibilitate asigurată în
egală măsură de jocul actoricesc
consistent, convingător și, nu ra-
reori, sclipitor. Mioara Ifrim în
Irina, personajul pe care cade
greutatea piesei, conferă complexi-
tate și nuanțare unui rol în care
trăirea emoțională și meditația mo-
rală nu sînt întotdeauna bine e-
chilibrate în text. Puritatea, lucidi-
tatea, credința în valorile morale,
atîtea calități ale eroinei sînt însu-
mate convingător de către inter-
pretă, care, de-altfel, duce greul
unui cuplu imperfect rodat scenic.
Sorin (Nicolae Manolache), deși
animat de bune intenții și în vizi-
bilă creștere (de formă), este în-
că neconvingător, ezitant, chiar
stîngaci, deplasînd interesul spre
relația Irina — Tudor (în ciuda
schematismului acestui rol), relație
nuanțată de jocul fără cusur al
lui Constantin Florea, actor ale
cărui realizări sînt în deplin acord
cu propriile-i intenții și resurse.
Perfect sincronizat ; cuplul Lili-
Artur (Ada Girțoman — Cristian
Kotaru) se impune prin varieta-
tea și complexitatea mijloacelor
dează N. M. — autorul reportaju-
lui notează în stilul său pitoresc
și sugestiv" (s.n.). Și ce credeți că
notează ? „Spre a îndestula cămă-
rile iernii ce va veni, chiar în a-
ceste zile... se cosesc ierburile și se
pregătește finul". Dar iată și „un
pasaj expresiv, deopotrivă, prin
semnificația lui de ordin econo-
mic și prin policromia lexicală":
...an de an. din cantonul nr. 13 al
Ocolului silvic se asigură diferite-
lor sectoare ale economiei națio-
nale cele mai diferite (sic !) pro-
duse : vagoane de lemn de fag și
mesteacăn...". Și urmează enumera-
rea, din care totuși merită reținu-
te (pentru expresivitate) cele „cîte
10—15 și chiar 20 de vagoane de
fructe de pădure, ciuperci și plan-
te medicinale, la care se adaugă...
doi tăurași de peste 500 kilogra-
me, un porc, 800 litri de lapte...".
Și ca să se observe cît de obiectiv
este, N. M. declară cu duioșie...
că pe autorul reportajului „nu am
avut plăcerea să-l cunosc perso-
nal".
Amatorismul își spune cuvîntul
și în foiletoanele lui Valeriu Bâr-
gău (din SLAST) dedicate tinerilor
scriitori. Trecem peste criteriile
de partizanat ce par să stea la
baza „selecționabililor" și ne o-
prim asupra unui singur exemplu:
Bedros Horasangian. Mai întîi a-
flați că „De la Caragiale încoa-
ce, schița părea iremediabil pier-
tele cărora li se poate adăuga
mult material informativ, mai ales
folcloric, influențînd, poate, con-
figurația sistemului.
Făcînd mitologie comparată, Ro-
mulus Vulcănescu constată că, de
cele mai multe ori, specificitatea
o dă nu desenul sistemului mitic,
ci accentul. Pentru cultura româ-
nă emblema mitică purtătoare de
accent o constituie, în viziunea
sa, perechea Fărtat-Nefărtat, o bi-
polaritate armonică recognoscibilă
tă, se mîngîie și se împreunează
E drept atunci ca să recurgem la
coala albă de hîrtie, deși un plic
uzat, ori un dos de factură, rezol-
vă tot așa de bine treaba. Poemul
nu e greu : se cuibărește orișiun-
de. Trebuie doar repede să-1
prinzi, apoi să-l slobozești ca să-și
urmeze zborul, și, totuși, să-l
conduci puțin ; să i te zmulgi, să
te topești și să transpari prin el.
îndreptățită clipă care ne unifică.
Ochi mare care bate-ncet din ple-
oape. Stare de grație, da, grație
a ochiului, a mîinii și a inimii.
Cu ultimul cuvînt notat, ascuțit
poemul născut dintr-o pasăre, un
foșnet de veșmînt, un ^clipăt de
lumină. Fericire a textului ce su-
flă, cîntă, în care sîngele vieții
gîlgîie. (Dar uneori poemul moa-
re-nainte ca zborul, să și-l fi luat.
Nimic nu l-ar putea-ncălzi : îl
mototolești și-l zvîrli la coșul de
hîrtiî).
Umbra chiparosului se strînge —
acum la rădăcină. Meluzina intră,
în rochia-i albastră, aducînd ca-
feaua. Zice „«Un poem» precum
ar zice flori, o sărutare. Prin vi-
țele de iederă, deasupra porții, o
mierlă inocenlă-și sparge gușa de-
atîta fluierat.
Traducere de P. CONDURACHE
de expresie, ca o prezență sce-
nică de prim ordin. Intr-un deza-
cord fructuos eu creionarea u-
șor șarjată a autorului, interpreții
celor doi falși învingători, dozînd
judicios grotescul patetic și sar-
casmul autoflagelam, conferă un
carac ter verosimil, ceea ce include
și un început de înțelegere, unui
tandem care-și plătește aparentul
succes cu nenumărate abdicări mo-
rale.
O scenografie inspirată (Rodica
Arghir) care pune în evidență fă-
ră ostentație sugestiile regizorale,
realizînd adevărate metafore plas-
tice cu, credem, justificate, cono-
tații mitice. (Ne gîndim la metafo-
ra firului țesut de moderna Pe-
nelopă care este Irina, dar și la
cea a pînzei de păianjeni care
semnifica destinul personajelor,
pinză care nu poate fi ruptă de-
cît de o credință imuabilă într-un
sentiment purificator, aflat la li-
mita superioară a intensității : „O
dragoste nebună, nebună, nebună").
Ilustrația muzicală, deși defavori-
zînd (sonor) unele replici, cores-
punde unui anumit orzont de aș-
teptare, contribuie la reușita unui
spectacol lucrat cu seriozitate și
profesionalism. Un spectacol în
care tinerii se vor recunoaște,
primii, în colegii lor de generație,
dar care poate deveni un fecund
prilej de meditație pentru specta-
torii (mai) tuturor vîrstelor.
Viorel DÂRJA
dută". Ați înțeles de ce ! Nu apă-
ruse încă Bedros H. care, in sfîr-
șît, asemeni cometelor „a apărut
foarte senin din senin, fără să facă
și să se facă gălăgie în jurul său".
Ce vrea să însemne noțiunea asta
de „gălăgie" mai rămîne de vă-
zut. Și ce face el, B. H. (în vi-
ziunea pluridimensională a „bio-
grafului" său ?). „Pe spații de o
filă jumătate, două-trei (uneori
mai multe), (sic !), Horasangian
dezvoltă adevărate spectacole, lumi
care se pun in mișcare cu tot cu
ființele și lucrurile care le locu-
iesc (alcătuiesc) (?!)" (SLAST nr. 6.
P 2).
Nu vom încheia această scurtă
trecere în revistă a „sirenelor amă-
gitoare" din ultima vreme fără a
semnala notațiile luxuriante ale
poetului Mircea Dinescu reunite
(în aceeași publicație, SLAST) sub
genericul „Ei sînt contemporanii
mei". Pentru M. D.. Mircea Cărtă-
răscu. bunăoară, este „ultim poet
cu Bucureștii-n glas" care „dă in-
trare în capitala noastră la tot
felul de personaje „și are curajul
de a „expune hălci de realitate în
vitrina poemelor sale imaginare".
Bineînțeles M. D. nu-și propune
să lanseze judecăți critice, ci mai
degrabă să se amuze și să ne a-
muze cu verbul lui sclipitor și o-
riginal. Ceea ce e cu totul alt-
ceva.
loanid DELEANU
în ipostaze primitive, traco-dacice
și romanice, medieval-creștine etc.,
în bipolaritatea uranic-chtonian sau
constructiv-destructiv. Oricît ne-am
teme de reducții și simplificări,
într-o astfel de sinteză este abso-
lut necesar un centru ordonator,
un punct de convergență care
poartă, implicit, și pecetea perso-
nalității autorului. Altfel, nu ar
rămîne decît un impersonal in-
ventar tematic.
Cartea lai Romulus Vulcănescu
propune foarte mult. Rămîne însă
de văzut cum va fi receptat și
„re-format" prin utilizare acest
mult.
---------------------------CONSEMNĂRI------------------------------------
•	LA 0 POETĂ
La început de februarie, cîmpulungeana Lisaveta Țimpâu împlinea
o sută de ani. împreună cu unul dintre feciorii săi Constantin Țîmpău
(trecut, desigur, de vîrsta pensionării) am pornit spre Valea Seacă . pe
un drum de iarnă grea lunecat pe sub cetina ninsă de la poalele Rarăului.
Vreau s-o văd pe centenară și să-i aud glasul, e un privilegiu, îmi zic,
să stai de vorbă cu cineva care vine din celălalt veac. Însoțitorul meu,
cunoștință veche de altfel, mă asigură că bătrîna sa mamă se va bucura
de vizită, deși o gripă prelungită a cam slăbit-o în ultimele luni. Nu fără
emoție', pășesc pragul casei lui Neculai Țîmpău, mezinul, unde se află
poeta. Pentru cei care nu știu, voi preciza că Saveta Țîmpău s-a numărat
decenii de-a rîndul printre rapsozii de faimă ai Bucovinei, nu puține
dintre versurile sale fiind azi asimilate și integrate folclorului literar
din zonă. („Săraca inima mea / Nu mi-o știe nimenea • Nici doctor cu
doctorii / Nu-mi mai poate folosi / Numai mîndra cu ochii , Mă poate
tămădui").
Conversația noastră decurge neașteptat de frumos, amfitrioana dove-
dindu-se cu chef de vorbă, în aceeași măsură, spirituală și bine dispusă.
Răspunde întrebărilor mele, rememorează întîmplări vechi și foarte vechi
(unele din copilărie), recită cu plăcere și, acolo unde nu e sigură, se oprește
scuzîndu-se firesc : „Vezi că uit ?“. „Era o ciocîrlie aici, în vale”, o stir-
nește Constantin. Și către mine : „Caiete întregi a scris despre ea". Și
bătrîna primește „provocarea". „Stați și ascultați : Păsărică, păsărea / Pe-
crengi verzi tu nu ședea / Cobori iar la noi în sat / Cîntă celui supărat
Cobori pe la vaduri rele / Și cîntă-i celui cu jele".
Viața sa de munteancă vrednică și simțitoare însumează o adevărată
istorie. Mamă a zece copii, crescută în aerul tare al tradiției autentice,
a știut să înfrunte momentele grele ale existenței, și acestea n-au fost
puține, să nu se dea bătută. Cîntecul și versul au însoțit-o pretutindeni.
Astăzi poate mărturisi : „N-am socotit că ajung anii aceștia, după cîte-
le-am petrecut. Dar mi-a plăcut mult viața, nu mi-a fost teamă”._ Drept
pentru care nu st: sfiește să-și etaleze cu mîndrie descendența : „Sînt din
osul Dodenilor. Ai auzit de ei ?" O stirpe de bărbați cutezători ce-au dat
cîndva de furcă tătarilor. (Confirmarea o găsim la Simeon Florea Marin.
El relatează despre neamul Dodenilor în legenda intitulată „Dodul și
tătarii").
La despărțire nu uită să-mi adreseze cuvenita invitație : de a reveni.
„Să mai stăm de vorbă". într-un ceremonial memorabil : „Munților cărun-
ților / Veți lăsa, iubiților / Pe Saveta lui Țîmpău / De sub muntele
Rarău Să grăiască lumii iară / Despre voi și-n astă vară ?".
Din acest colț de pagină trimit gîndul meu cel bun venerabilei poete.
S-o găsească sănătoasă si ferice.
Ion BELDEANU
•	NUME DE REFERINȚĂ ÎN JAZZ: ANCA PARGHEL
în martie 1980 organizatorii celei de-a X-a ediții jubiliare a festivalului
de jazz de la Sibiu primeau următoarea înștiințare : „Titel Popovici va
participa la sărbătoarea jazzului românesc în fruntea unui big-band avînd
în program și o solistă vocală de excepție".
Peste cîteva zile, in cadrul unei emisiuni „Jazz Forum" premergă-
toare festivalului, aveam să auzim înregistrată piesa „La trenul ’A", de
D. Ellington cîntată la postul de radio București de studenta Anca Parghel
din Iași. Ne-am convins că în tot ce s-a spus nu era nici o exagerare,
Anca Parghel întrunind cu adevărat calitățile unei interprete de jazz :
muzicalitate bună, o voce cu o îptindere de excepție, timbru specific jaz-
«tpji, metrică și simț improvizatoric. Dar... rigorile debutului și-au spus
cuvîntul, tînăra studentă a conservatorul ieșean făcînd o impresie bună
in festival, iscînd însă și controverse privind apariția ei.
Ne-am reîntîlnit doi ani mai tîrziu, în martie 1982, cind Anca Parghel
' enea la forumul anual al jazzului românesc în calitate de concurentă.
A cîștigat premiul al III-lea, trofeu ce îi conferea dreptul de a cîntă în
viitor în galele consacraților.
In același an, la ediția a doua a „Galelor Jazzului" de la Costinești,
în urma apariției în recital și jam-session. Anca a devenit, în cele patru
zile fierbinți, unul din momentele favorite ale publicului.
Avînd însă un repertoriu cantonat în tradiția standardelor, tînăra so-
listă suceveană (între timp a început să activeze ca profesoară de pian
la Școala de Muzică din Suceava) nu a adus nici o notă de originalitate în
anul 1983, deși a colaborat cu o serie de interpreți și grupuri apreciate
în jazzul românesc (Johnny Răducanu, Vocal Jazz Quartet) sau cu cvartetul
instrumental alcătuit din englezii : Simon Picard, Paul Rogers, Cliff Vener
plus ieșeanul Ion Baciu jr.
Adevăratul salt calitativ s-a produs la festivalul de la Brașov, din
decembrie 1984. Se pare că Anca găsise formula de lucru ideală printr-o
triplă ipostază : compozitoare, pianistă și solistă vocală. Nu mai puțin
inspirată a fost cooptarea trombonistului Liviu Mărculescu, instrumentist
al Filarmonicii din Botoșani.
Dînd la iveală inspirate teme ca „Blues la festival". „Călătorie în vis",
„Motto", „Bulgări de Zăpadă", interpreta suceveană reușește un insolit
melanj între elemente de blues, be-bop și free reformulate într-un nou
și original produs sonor ce întrunește toate datele jazzului modern.
Anul 1985 îi aduce o serie de succese constante, atît în sălile de con-
certe sau cluburi, cît și în festivaluri.
E de ajuns să enumerăm aparițiile festivaliere :
— „Perpetuum Jazz", din 3 martie 1985 — Studioul de concerte R.Tv.
București ;
— Festivalul de la Cluj-Napoca, din 9 martie 1985 ;
— Festivalul internațional de jazz de la Sibiu — 21—24 martie 1985 ;
—• Festivalul de jazz de la Costinești — 9—12 august 1985.
Pe scena sibiană din 1985 Anca Parghel a fost remarcată de către
Pawel Brodowski, editor șef al revistei internaționale „Jazz Forum", pre-
zent în sală.
In ultimul număr al revistei „Jazz Forum ’95", în cadrul articolului
„Sibiu Milestone", Brodowski consideră apariția Ancăi Parghel ca pe unul
dintre cele mai reușite momente ale jazzului românesc, elogiind recitalul
acesteia și subliniind influențele binefăcătoare ale marilor modele ale ge-
nului vocal : Betty Carter și Jeanne Lee.
„Costinești 1985“ a însemnat o nouă culme ascensională cucerită de
interpreta din Suceava. Recitalul, cît și „întîlnirea cu prietenii jazzului"
din dimineața de 11 august au demonstrat încă o dată valențele nova-
toare aduse de această interpretă jazzului românesc.
Deși în cercurile de specialitate, cît și în rîndul publicului ce umple
sălile de concert și festival, de la Cluj-Napoca, Sibiu, Timișoara, Satu
Mare, Iași, Constanța, București etc., nimeni nu se mai îndoiește, astăzi,
că ne aflăm în fața celei mai bune voci din jazzul nostru, este regretabil
că „Electrecordul" nu a reușit să realizeze discul mult așteptat, de excepție
al Ancăi Parghel.
Prof. Nicolae IONESCET
coordonator muzical al festivalului dc la Sibiu
•	EXPOZIȚIE
Aproape o retrospectivă ar putea fi numită expoziția pictoriței Ileana
Bardă, deschisă pînă nu demult la Galeria din Suceava. O căldură aparte,
precum cea a unei ramuri înflorite, se degajă din impresionantul grupaj
reunit pe simeze sub zodia florilor și a argintatelor naturi statice cu
obiecte care ne traversează, de obicei, amintirile din copilărie și pe cele
din casa tihnită a părinților noștri. Profesoara de ieri nu încetează, astfel,
să ne dea adevărate lecții de culoare și sunet. (M. M.).
•	INAUGURARE
Recept s-a deschis „Cenaclul folcloriștilor" din comuna Fundu Moldovei,
cunoscut centru etno-folcloric. Cu acest prilej, din partea Cenaclului din
Suceava al Uniunii Scriitorilor au participat poeții : Victor Rusu, George
Bodea, Horațiu Stamatin și prozatorul Ion Filipciuc.
George Bodea a prezentat. în fața unui numeros public, un recital
din noua sa carte. „Pămînt din Bucovina", aparută la Editura Junimea
din Iași. (M. M.).
REALIZATORI: Ion BELDEANU, George DAMIAN, Viorel DÂRJA,
Ion CARP FLUERICI, Mihail IORDACHE, Gh. LUPU, Marcel
MUREȘEANU, Ion PARANICI, Mircea TINESCU, Alexandru TOMA
Secretariat : Eugen DUMITRUL Tehnoredactare : Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA
SUCEAVA
Str. Mihai Viteazul nr. 48