Februarie 1986
EDITATE IN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
autograf
GH. MIHĂILÂ
O adevărată explozie
cuHural-lingvistică
Cercetările ultimelor decenii au îmbogățit sensibil imaginea noas-
tră despre cultura și literatura română denumită tradițional „veche" și
despre istoria scrisă a limbii române. Mai întîi, epoca „veche" nu nc
mai apare ca o curgere amorfă a secolelor al XV-lea, al XVI-lea, și
al XVII-lea (ba, pentru unii, chiar și al XVIU-lea, pină la Școala Ar-
ABSENTA
UNUI SINGUR CUVÎNT
Se spune adesea despre un om care gîndește
intens la ceva că este
de multe ori se arată
tare peisaj lipsește un
arată împlinit datorită
absent față de cei din jur ;
că din cutare loc, din cu-
amănunt, că acel cadru nu
unui gol ; o operă sau un
conținut oarecare suferă de absența esențialului,
a calității, a originalității, a geniului ; cartea pe
care tocmai am terminat-o este atractivă, intere-
santă, captivantă, dar îi lipsește fiorul care să o
împlinească, să o așeze într o ordine a valorilor ;
interlocutorul meu este cult, inteligent, spiritual,
cu bun simț. în schimb nu știu ce-i lipsește de nu
se face înțeles și simpatizat ; orașul pe care l-am
vizitat este magnific, funcționează perfect în toate
structurile lui economice, culturale, ambientale, dar
pare straniu, ceva îi lipsește. Cu toate acestea ora-
șul există, Ia fel partenerul de idei, cartea, comu-
nicarea, opera, peisajul, natura. Există toate sub
ochii noștri sau în mintea noastră, gravate pe fal-
durile tremurătoare ale ființei, în memoria dure-
rilor sau bucuriilor, a spaimelor, a extazului sau
numai pe suprafața indiferenței colective. într-un
fel sau altul toate ne sînt absente sau prezente,
știm despre ele, le-am văzut, le-am atins cu pielea
miinilor, cu lumina văzului sau purtăm neauzitul
lor sunet în încăperile secrete ale firii. Intr-un fel
sau altul așa ne sîntem datori unii altora, obiec-
telor, formelor, celor care sînt și celor care au fost,
singurătății, disperării, speranței, minciunii, con-
vingerilor, încăpățînării, simbolurilor, idolilor, miș-
cării și nemișcării, celor făurite și celor date de-a
gata, durerii și împăcării. Sînt dator unui tran-
dafir ars de brumă pentru că mă face să știu ce
parte din mine este absentă în ceasul acelei des-
frunziri și-mi arată că partea ființei mele în care
el este gravat a devenit amintire, neant, s-a risipit ■
într-un teritoriu ce-mi aparține și nu-mi aparține,
într-o substanță care nu mai dă vamă timpului
dar care există și pe care o pot evoca.
Intr-un fel sau altul toate ne sînt cetăți ale vie-
ții, văzute sau nevăzute, arse de istorie sau popu-
lînd ogoarele acestui sfirșit de mileniu.
Fot să-mi amintesc un vers pe care l-am citit
demult și am fost cutremurat de simplitatea și pu-
terea lui. El locuiește în mine și nu-mi aparține.
Pot să aud, oricînd vreau, un acord din muzica
lui Verdi pentru că ființa mea l-a înfrățit cu zbu-
ciumul surd al mării dintr-o noapte a singurătății
mele. Pot vedea în orice clipă „Gucrnica" lui Pi-
casso desfășurîndu-se, cu toate detaliile, într-un
strigăt dc lumină și forță, pot aduce din urmă zi-
lele și nopțile tinereții, pot cere să vină, la fel
de vii, dorul de moarte și dragostea topite în poe-
mele pe care le-am scris și le-am ars. pot întoar-
ce spre ființa mea prezentă aceste „absențe" și le
pot recunoaște în voie.
Ating lucrurile din jurul meu și știu că sub car-
nea lor împietrită trăiește absența celor care le-au
imaginat și le-au așezat în natură. Trec printr-un
labirint mișcător, prin scrîșnetul nepotolit al ro-
ților, prin hohotul motoarelor, mă atinge nevăzută
aripa albastră a unei uriașe energii încolăcind cu
vuiet înăbușit, ca o plasă, orașele planetei ; rătă-
cesc în nesfîrșite biblioteci și aud trosnetul imper-
ceptibil al rafturilor bătrîne, cercetez nemișcarea
aerului tăiat în lungi coridoare de liniște, alcătui-
rea milioanelor de cărți rînduite ca ostașii unor
armate necunoscute, nereperabile după drapele și
embleme, așteptînd ordinul, purtîud, fiecare în
parte, un fel de muniție, aranjată în rînduri com-
pacte, literă cu literă, cuvînt cu cuvînt, ca în cea
mai meticuloasă instituție de război. încerc să-mi
inchipui diferende, conflicte și mă întreb cită pu-
tere de foc ar putea conține volumul acesta, me-
ticulos legat în piele și aur. al lui Platon, împo-
triva celui de pe raftul vecin, al luț Marcuse, de
cită forță de distrugere dispune Homer în fața lui
Golding, cîte convorbiri la nivel înalt privind li-
mitarea armelor strategice se vor fi purtat între
Dostoievski și Faulkner, care este cursul tratati-
velor dintre Vergilius și Nichita Stănescu. Mă gîn.
desc la absența și prezența, în același timp, a mul-
tor lucruri, la existența acestor cărți în care s-a
distilat un neînchipuit efort de creație și imagi-
nație, la absența stăpînilor acestui tezaur, la pre-
zența unui efort uman imens care seacă vlaga pă-
mintului întreg și o comprimă în depozite militare
sinistre, la absența unui singur cuvînt din memo-
ria fără greș a calculatoarelor, acum, cînd e pro-
gramat în lume anul păcii și cînd ființa umană
s-a hotărît să-și dureze calitățile și să existe.

deleană), ci se configurează
întîlnite în mai toate țările
cultură învecinate : poetică
sicism, epoca „luminilor"
antologiile, monografiile și
după marile curente și modalități artistice,
europene și, cel puțin în parte, în arii de
și retorică medievală, renaștere, baroc, cla-
(iluminism). în al doilea rînd, edițiile și
lucrările de sinteză din ultima vreme au
scos la iveală o serie de texte necunoscute înainte sau neglijate, au
Desen de Ion Carp FLUIERICI
completat în mare măsură „patrimoniul" cutărui sau cutărui
ca să nu cităm, de exemplu, decît pe Neagoe Basarab, Nicolaus
Petru Cercel, Dosoftei, Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir
dimensiune europeană apare acum în toată splendoarea ei.
Cît privește istoria mai veche a uimitor de modernei limbi
scriitor,
Olahus,
a cărui
române,
„campania" de editare a textelor din secolul al XVI-lea ne permite as-
tăzi să vorbim de o adevărată explozie cultural-lingvistică în acest
materializată atît prin scrisori, documente, manuscrise, cît și, mai
prin cărțile tipărite, a căror semnificație depășește cu mult sfera
ziastică. Nu mai vorbesc de cele două dicționare, care au strîns
grijă de albină bogăția lexicală scrisă a limbii române înainte de
în texte slavone
885, așadar pînă
veche (842).
Acestea sînt
veac,
ales,
ecle-
cu o
1521,
și latine medievale, urcînd în timp pînă în anii 863 —
aproape de primul document păstrat în limba franceză
cîteva din domeniile în care cel ce semnează mai jos
a încercat să aducă în ultimele două decenii o modestă contribuție.
Carte românească de învățătură
De-atît senin se vede pină.n suflet.
E-un zbor înalt într-0 rostire ca
Un glas dc bucium grav de-atita umblet
Prin lumea ce distinct se întrupa.
Aicea toamna-i o lumină blinda.
Trupul îl simți în ierburi greu și sfînt
Pătruns de-o altă candidă osîndă
Deopotrivă-n cer și pe pămint.
Cum iarăși urcă spre Zalmoxis plaiul
Cu fluierul un dac nemuritor.
I
Minune_n ceasul gindului nespus
Dc vreun cuvînt. Ci-n care arcuire
De boltă-naltă sufletul Lai dus
Ca fiul tău să se preschimbe-n fire?
De-atît senin se-aude pînă-n graiul
Izvoarelor năseîndu-se din dor
Dc-atît senin se-aude pînâ-n moarte
Și-n muguri urcă verdele pătruns
Ca de lumina ei această carte
Pe care-a scris-o cel ce a ajuns.
George BODEA
Bizdigăniile neprețuitului Creangă (ii)
în concepția și scriitura povestitorului
nostru, cuvintul ,,'bîzdiganie" are accepția pe
care astăzi o dăm sintagmei „imagine lite-
rară", în sensul că, sub înfățișarea unor o-
biecte sau ființe dintr-un text, ne este sem-
nificată o realitate gîndită poetic. Expresia
„ștergărel vărgat peste mare aruncat" ar
putea fi invocată drept una dintre primele
unelte de gîndire literară, întrucît în folclor
mai toate Închipuirile se prezintă sub forma
unor ghicitori — Stătu Palmă Barbă Cot,
Sfarmă Piatră, Strîmbă Lemne ș.a.m.d. —
față de care, între români, încă George Coș-
buc își pune problema „Cum din ghicitori
se pot naște ființe mitice".
Ion Creangă, înaintea poetului țărănimii,
știa cum și ne lămurește și pe noi, cititorii
de basme române, încă din 1877, cînd in Po-
vestea lui Harap Alb, protagonistului i se
alătură, în drum spre curtea împăratului
Gerilă — „o dihanie de om care se pîrpîlea
pe lingă un foc de douăzeci și patru de stîn-
jeni de lemne și tot atunci striga cît îl lua
gura că moare de frig"... îneît „chiar și lem-
nele de pe foc pocneau de frig" ; Flăminzilă
— „o namilă de om mînca brazdele de pe
urma a 24 de pluguri și tot atunci striga în
gura mare că crapă de foame" și „nu-1 mai
poate sătura nici pămîntul" ; Setilă
,o
arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri
și o gîrlă... și tot atunci striga în gura mare
că se usucă de sete"... îneît „nu pot să-i po-
tolească setea nici izvoarele pămintului" ;
Ochilă — „o schimonositurâ de om avea în
frunte numai un ochi, mare cit o sită, și
cînd îl deschidea nu vedea nimica... Iară
cînd îl ținea închis, dar fie zi, fie noapte,
spunea că vede cu dînsul și în măruntaiele
și spaima oamenilor..." ; Harap-Alb trebuind
să le dibuiască numele iar cititorul-ascultă-
torul să le deslușească
parte.
Or, acest înțeles este
variabil prin care sînt
înțelesul fiecăruia în
dat de paradoxul in-
definiți cei cinci, în-
Ros, cei cinci tovarăși
cîștig".
Să observăm, întîi.
,și la pagubă și la
absolut necesari (Gerilă
n-aj să poți face nimica'
că acești năzdrăvani
„fără de mine
Flăminfllă —
„fără de mine n-aveți... nici o ispravă" ; Se-
tilă — „fără de mine degeaba vă duceți" ;
Ochilă — „dacă n-oiu fi și eu pe-acolo“ și
Păsărilă — „de n-a fi și unul ca mine pe-a-
colo, degeaba...") izbindirii trebu.șoarei cu
fata împăratului Roș, sînt în litera lor niște
ghicitori :
A PRIVI
MĂRTURISIRE
Există oameni de care te legi de la prima
vedere și pe care îi porți apoi în suflet drept
zestre de gînduri, fapte și nume prețioase.
Există oameni care, aducînd servicii deo-
sebite unuia din domeniile de care vremel-
nic răspunzi, au marea calitate de a nu te
obliga să faci din asta centrul universului.
Există oameni care știu atît de multe lu-
cruri, fncît nu-ți ajunge niciodată timpul să
stai să-i asculți.
Un astfel de om am cunoscut acum cinci-
sprezece ani, căruia n-am reușit să-i mulțu-
mesc îndeajuns că mi-a acceptat prietenia.
Lui îi datorez prima mea întîlnire cu tin
șantier arheologic, (Udești, 1974) și descifra-
rea unor taine care m-au bucurat să constat
cît de subțiri sînt granițele dintre știință
și poezie. L-am vizitat apoi, vară de vară,
pe șantierele arheologice de la Liteni, Vor-
nicenii Mari, Zaharești, Berchișești, Putna,
Șiret, și de atîtea ori la șantierele din Su-
ceava, de la Curtea Domnească, de la Zamca,
pămintului"
și străvezii,
; lucrurile „găurite, ca sitișca.
ca
nenumărată de
cum crește din
luna și stelele
„numai pe sine
apa cea limpede ; ...mulțime
văzute și nevăzute ; ...iarba
pămînt, ...soarele după deal,
scufundate în mare ; ...dar
nu se vede cît p de frumu-
șei" ; și Păsărilă — „altă bîzdîganie și mai
si ;o pocitanie de om umbla cu arcul după
vinat... Asa se lățea de tare, de cuprindea
pămîntul în brațe. Și altă dată, așa se deșira
și se lungea de grozav, de ajungea cu mina
la lună, la stele, la soare si..." ; „fiul săgetă-
torului și nepotul arcașului ; brîul pămîn-
tului și scara ceriului ; ciuma zburătoarelor
trucît pe Gerilă nu-1 încălzește nici focul,
pe Flămînzilă nu-1 satură nici pămîntul, lui
Setilă nu-i potolește setea toată apa, Ochilă,
trecînd prin lucruri, precum lumina, vede
orice, numai pe sine nu, iar Păsărilă, fiind
„brîul pămintului și scara ceriului" nu poate
fi altceva decît aerul.
Prin urmare, tovarășii lui Harap-Alb sînt
cel?-cinci elemente din concepția antică a-
supra genezei și structurii lumii materiale,
imaginea lor literară întîlnindu-se frecvent
în folclorul popoarelor europene (apa : Sfar-
mă-Piatră, la români ; Steinzerreiber, la
germani ; Vertogor, la ruși ; aerul : Strîmbă-
Lemne, Holzkrummacher, Vertodub etc.),
ceea ce iscă întrebarea în ce constă origina-
litatea lui Creangă ?
In cel puțin patru fapte literare — 1. rea-
șezarea celor cinci elemente primordiale în
sistema lor folclorică străveche ; 2. redefini-
rca fiecărui element în parte printr-un in-
variant stilistic revelator de sens ; 3. sem-
nificarea esențelor din realitatea materială
a lumii prin imagini de factură fantastică ,
4. provocarea stării de veghe asupra lecturii
— avertizîndu-ne că bizdigăniile din povești
sînt înzestrate cu tîlcuri : de sens contrar
imaginii și de forță direct proporțională cu
puterea de întrebare a cititorului.
I. FILIPCIUC
Șipot, Cîmpul Șanțurilor. Sfîntul Dumitru
si mai ales de la Cetatea de Scaun a Su-
cevei. Și de fiecare dată l-am ascultat ex-
plicind, detaliind, înșiruind date, fapte, tai-
ne ale unor vremuri demult apuse.
Bucureștean fiind, este sucevean mai mult
decît foarte mulți suceveni, mai ales prin
cei treizeci și cinci de ani de cercetări ar-
heologice la Suceava. Și nu de puține ori
a fost consilierul nostru în crearea muzeelor
sucevene, pentru tematica unor colocvii și
sesiuni științifice, sau în alte manifestări cul-
turale menite a cinsti trecutul nostru istoric.
Și cum ar fi putut
de la cercetările,
de restaurare de
cevița, Moldovița,
trăuți, Mănăstirea
el lipsi de la discuțiile,
de
la
la toate etapele
Dragomirna,
Arbore, Probota,
și Putna. neprețuita
Su-
Pă-
Humorului, Voroneț
noastră Putna, la
care a fost unul din cei mai consecvenți sus-
ținători ai refacerii Palatului Domnesc al
lui Ștefan cel Mare, acum în curs de fina-
lizare.
O singură dată prietenul meu. arheologul,
a fost împotriva părerilor noastre, atunci
cînd printr-o înaltă decizie se hotărîse re-
facerea Cetății de Scaun. Infruntînd opiniile
lui Constantin Giurăscu, Ștefan Ștefănescu,
Constantin Daicoviciu, Iustin Moisescu, Di-
nu Giurăscu, invitați de noi la Suceava, el
cerea și demonstra că Cetatea trebuie să
rămînă așa cum este, în ruină. Deși nu Lam
aprobat atunci, timpul i-a dat însă dreptate.
Nu a existat descoperire arheologică mai
importantă, precum cele de pe platoul Cetă-
ții, tezaurul de la Curtea Domnească, costu-
mul de la Șiret, tezaurul de la Rădăuți sau
recentul depozit medieval descoperit în Su-
ceava, la care să nu participe sau să nu fie
invitat să-și spună părerea. Cărțile, studiile,
articolele sale — aproape 200 — publicate în
țară, în străinătate, participările la numeroa-
se reuniuni internaționale au ca principal
subiect unitatea de limbă și neam, temei-
nicia civilizației materiale si spirituale, tre-
cutul de luptă și jertfă al Țării de Sus. Pen-
tru noi. și nu numai pentru noi, el este ar-
heologul autorizat al Sucevei medievale, în
jurul căruia sau în relație cu care s-a for-
mat, s-a, dezvoltat, s-a afirmat propria noas-
tră echipă : Grigore Foit, Octav Monoranu,
Nicolae Ursulescu, Mircea Ignat, Alexandru
Rădulescu, Victoria Batariuc, Emil Ion E-
mandi. Prin tinerețea sa, prin înalta lecție
de dragoste de țară și adevăr, prin anii pe-
trecuți în singurătatea șantierului arheolo-
gic, prin îndoielile sau izbînzile sale, istori-
cul Mircea Matei face parte din prezentul
nostru, din ardoarea cu care îl locuim.
Alexandru TOMA
Victor P. KUSU
Cronica literară.
Grigore Ilisei, care cu Peisaje*
nu mai este demult un debutant în
breasla reporterilor neaserviți ga-
zetăriei, se refuză. în parte, tipo-
logiei curente. Recentul volum, cu.
prinzînd însemnări de călătorie in
mai multe țări europene, preci-
zează astfel un profil care deja se
prefigura în cele anterioare. îna-
inte de orice, autorul nu aparține
categoriei reporterilor mereu în
căutare de noutăți „shocking", fe-
brili, nervoși, caracterizați, de o-
bicei, jumătate admirativ, jumăta-
te ironic, drept „frenetici” ; de fapt,
atunci cînd au vocație, ei nu se
caracterizează prin aviditate pen-
tru senzaționalul facil, ci au capa,
citatea de a descoperi și pune în
valoare fenomene de mare amploa-
re și frecvență în ipostaza maxi-
mei manifestări, impunîndu-le ast-
fel atenției cititorului. O altă serie
de reporteri pornește de la faptul
comun, anodin, care prin frecvență
și durată capătă forța de genera-
lizare, desemnează un fenomen cu
semnificații adinei. Grigore Ilisei
aparține altei categorii (desigur, nu
ultima) pentru care realul, înregis-
trat cu mijloacele specifice ale
reportajului, are valoare doar de
suport pentru reflecția manifesta-
tă sau implicită, prin care omul
se regăsește pe sine în afara sa.
Reacției impulsiv-participative și
tenacității generalizatoare, cumu-
lative împlinită prin obiectivare le
ia locul contemplația, din afară, dar
nu rece ; rareori Grigore y Ilisei
calcă această normă, se pare, au-
toimpusă și, de aici, finalitatea in-
telectuală a demersului său. Să re-
cunoaștem că un astfel de reporter
este mai rar întilnit în practica ge-
nului.
Dominanta literară a acestui mod
de luare în posesie a realului este
caracterul preponderent descriptiv
al reportajelor. Evenimentul, fie
banal fie senzațional nu_l ispitește,
de unde paloarea fondului narativ
— o altă notă specifică a reporta-
jelor. Intr-un imaginar proces al
existenței, care constituie, în fond,
menirea reportajului, Grigore lli-
sei nu-și asumă nici „calitatea de
martor”, cu atît mai puțin pe cea
de procuror, și nici roba judelui
nu-1 tentează. îi convine ipostaza
de jurat: optează, deci, dă verdic-
te, dar nu sentințe. Distanțarea este
în aceste circumstanțe, obligatorie,
dar, în aceeași măsură, participare
afectivă. Există în reportajele lui
o benefică inocență a sensibilității.
Detașarea de obiectul supus cer-
cetării care, cum am mai spus,
nu exclude implicarea afectivă vi-
zează, în primul rind, obținerea li-
nei perspective cuprinzătoare, dar
este, neîndoielnic, și o consecință
a temperamentului. Reporterul e,
de obicei, un comunicativ, capabil
să stabilească rapid relații cu se-
menii de pe orice meridian, in-
terogativ prin excelență, dispus tot-
deauna să probeze propriile consta-
tări sau puncte de vedere prin con-
firmările imediate ale altora ; Gri-
gore Ilisei este un călător solitar
și taciturn. Rareori consemnează
vreo convorbire cu cunoștințe in-
tîmplătoare și atunci nu el este cel
care „intră în vorbă”. Nici chiar
ghizii, atunci cînd aceștia îl înso-
țesc (dar, se pare, îi evită), nu au
vreun rol în cristalizare, prezența
lor e, mai degrabă, utilitară. Si-
tuația este de două ori firească.
Mai întîi, pentru că scriitorul ur-
mărește acele fețe ale lumilor in
care pătrunde (exterioare cotidia-
nului, efemerului) ce nu impun
confirmări sau verificări ale omu-
lui de pe stradă sau de oricare alt
fel ; ultimul partener de comuni-
care rămîne cititorul. De altfel,
văzute ca „peisaje”, aceste lumi
GRIGORE ILISEI:
PEISAJE
presupun, din partea celui care le
contemplă, perceperea lor ca tota-
litate, ca ansamblu coerent de sem-
nificații.
Condiția de reporter a Iui Gri-
gore Ilisei ne amintește însemnă-
rile de călătorie ale lui Mihail Sa-
doveanu care pare a-i fi cel mai
apropiat dintre precursori. Mai
mult decît orice, va fi învățat de
la autorul notelor de călătorie în
Olanda și Suedia o anumită teh-
nică a ritmului, unul moldav, am
putea zice : mișcarea interioară a
prozei este mai lentă decit deplasa-
rea propriu-zisă în spațiu ; avem
de-a face nu cu ritmul călătorului,
cu atît mai puțin cu mișcarea gră-
bită a -turistului”, chiar dacă și
timpul reporterului este cumplit de
limitat, ci cu curgerea calmă a con-
templației și a meditației. Toate
reportajele lasă impresia plăcută
că autorul nu a folosit notes-ul, o-
ricum, are felul său de a-1 între-
buința. Noutatea nu îl uimește ;
nici nu caută, poate chiar evită
ceea ce șochează. Starea optimă a
reporterului — cea care declan-
șează fluxul textului — este de în-
țelegere, de comunicare tacită cu
lumile pe care le traversează și,
in numeroase cazuri, de admirație
intelectuală, ponderată. Se caută
ceea ce îl pune în rezonanță cu
ele, o unitate, o legătură de adîn-
cime si, în aceeași măsură, ca o
condiție a consonanței, fața lumi-
noasă a spațiilor și mediilor uma-
ne investigate, indiferent sub ce
formă se înfățișează ea ochiului
calm și lucid al reporterului sen-
sibil, înainte de toate, la frumos.
Descoperirea armoniei, de obicei
insesizabilă privirii grăbite ori ne.
experimentate/necultivate, acesta
este sensul ultim al călătoriei pen-
tru Grigore Ilisei. Motivația constă
în aderența organică sau, poate mai
exact, adecvarea, prin intermediul
sinapselor proprii matricei româ-
nești, la spiritualitatea europeană.
Niciodată stările de dezechilibru,
tensiune, impact sau fractură ale a-
cestor medii nu-1 tentează pe autor,
dimpotrivă îi repugnă, ci acele ma-
nifestări prin care ele își revelea-
ză perenitatea, trăinicia, noblețea.
Or, toate acestea țin de civilizație
(nu în sensul tehnicist al cuvîntu-
lui, ci în cel generic), de cultură,
de artă. Peisajele lui Grigore Ui-
sei sînt, aproape în exclusivitate,
imagini ale spiritualității continen-
tului nostru în varii ipostaze națio-
nale ; invarianta lor este umanis-
mul, așa cum l-a modelat, în seco-
le și milenii, lumea europeană. Un-
ghiul de perspectivă este însă tot-
deauna, fără ostentație, fără de-
clarații stridente de fidelitate, cel
românesc. Se face simțită uneori,
tentația subiacentă a comparației
— adiere dinspre însemnările... lui
Dinicu Golescu — mai subtilă în-
să și îndulcită sau colorată de rea-
litățile mult evoluate ale umani-
tății ultimului pătrar al veacului
nostru. De altfel, și itinerariile în-
găduie permanentizarea unei astfel
de perspective : călătoriile, avînd
toate ca punct de plecare țara, au
aspectul unor pulsații sau al unor
punți între lucrarea noastră lăun-
trică și cele ale altor națiuni.
In pofida varietății lor, reporta-
jele se supun unui model, parcurg
niște etape care conferă volumu-
lui o anumită caligrafie lăuntri-
că, însă fără efecte de monotonie,
mai ales datorită procedeelor de
montaj. Scurtele întoarceri în is-
torie, la episoade adecvate și cu
accente riguros gîndite, dublate de
referiri copioase la prezent, confe-
ră reportajelor un cadru temporal
larg, care permite decuparea fer-
mă a intențiilor vizate. Nu lipsește
*) Grigore Ilisei, Peisaje, Editura „Junimea”, 1985
niciodată peisajul, impregnat de
lirism, uneori dincolo de limitele
necesității. De fapt, nu lirismul in-
comodează, nici abundența și ca-
lofilia imaginilor, ci inadecvarea
lor la exigențele reportajului pe
care-1 fac să gliseze, în astfel de
secvențe, către poemul în proză.
Se distinge predilecția autorului
pentru vizual, în special pentru
lumină, semn al unei sensibilități
plastice a cărei turnură modernă e
evidentă. Pe aceste ecrane spațio-
temporale sînt proiectate colecti-
vitățile umane, începînd cu habi-
tatul, văzut din perspectiva virtu-
ților sale estetice, și terminînd cu
mișcarea febrilă sau calmă a mul-
țimii sau grupurilor. Predilecția
pentru pictural este vizibilă, ca și
în cazul peisajului, însă dincolo și,
mai ales, dincoace de ea se vădeș-
te efortul de a surprinde/reține
dominantele psihologiei colective.
Sînt pagini care degajă simpatia
nesimulată, propensiunea către eo.
municarea spirituală, viziunea ne-
discriminatoare. Dar epicentrul fie-
cărui reportaj îl constituie fenome-
nul de cultură și marea artă euro-
peană. Aici reporterul trăiește ma-
rile delicii ale călătoriei, aici se
destăinuie cu voluptate cititorului.
Respectînd exigențele speciei, dar
și conducîndu-se după gustul pro-
priu, face o selecție remarcabilă
și profitabilă din unghiul de pers-
pectivă al literaturii. Locurile si
unghiurile de receptare devenite
comune sînt evitate. La fel, locu-
rile de pelerinaj oarecum intrate
în ritualul turismului. Detestă în
Danemarca muzeul Tussaud pre-
ferîndu-i exponatele gliptotecii
Carlsberg ; nici un cuvint despre
Louvre la Paris, nici despre Scala
la Milano. Este copleșit de gran-
doarea Domului milanez și ne o-
feră o descriere fastuoasă pentru
Sagrada Familia lui Gaudi la Bar-
celona. Regretă că nu a putut intra
in Galeriile din Dresda și se re-
galează, fără exclamații suspecte,
la Ermitaj. In tot cazul, artele plas-
tice îl fascinează si numai rareori
descrierea, decantată, bine susți-
nută stilistic, cade în didacticism.
Doar reportajul Peisaje britanice,
superficial și neînchegat, introdus,
probabil. în volum pentru a mai
adăuga o țară la repertoriu, nu
vorbește despre artă.
Dincolo însă de asemenea rare
scăpări. Peisaje e un volum cu per-
sonalitate. substanțial, lipsit de
stridențele aproape inevitabile ale
genului. Din perspectiva scriiturii
impresionează unitatea de ansam-
blu a tonului. Talentul de prozator
al lui Grigore Ilisei este susținut
de un profesionalism incontestabil.
Mihail IORDACHE
CONSTANTIN HREHOR
ca o aripă
despicată noaptea în două
ca o manta de o baionetă de frig,
de-o parte focul și toate ființele în juru-i,
de cealaltă întunericul ars
și mîinile poetului semințe căutind între
bulgării de cerneală.
t
aud o aripă icnindtt-mi pe umăr ca
o plantă suind leacuri bizare,
dintre pietre cu însemne furate
ghearele gerului sîngeră nume
pe zgîriate praguri de diamant,
trenurile duc iarna în exil.
ce mai știi nou despre noroiul cald
găsit în comete
despre metaforele conservate-n alcool ?
degetele mele ca niște hăitași
umblă prin pădurea părului tău
alungind
hypnotizatele lebede din parfumuri amare.
întemeiere calmă
îmi vindecă grădinile
solitara pasăre cu coroană de purpură,
în săgetate fîntîni înțelepte iederi veghează
muncile apei,
amiaza-și întemeiază somnul
pe ștergarele proaspete,
tirziul in ierbi ne rumegă
marginea umbrei.
I
nefiresc de adîncă culoarea albastră
pe ziduri,
ca o ninsoare rămasă
genunchii tăi sprijinind neîntîmplat un
timp lingă vorbe.
și pace, pace de cristal fumegos
pe a noastră așteptare întemeindu-se calm
la poarta frunzei dinții...
Mîinile tale
o, lilium candidium, fata mea
pui de columnă mîinile tale!
tatăl meu, mama mea
bulgări de cremene mîinile tale,
vîsle de pîine mîinile tale !
și tu, iubită a mea
auroră in care sîngele trandafirilor se
ivește încet,
indulcind gura prăpastiei ghirlandă de abur. —
mîinile tale
de magnet !
Umbră de amforă
Lecția de istorie
smulge un țep din
cel pu.
nu zic, numai ci-
iți citesc altceva.
i-am făcut. Așa.
e curioasă din fire :
Hronic
fost, nu zic, dar gata, pdhtru
Nu
din
nou
că
mai
1
Constantin ÂRCU
Pagini bucovinene —
întunecoasă. Lumina se
firav printr-un oberliht
tine
mai
Citește,
Nu mai
lupta s-a sfîrșit demult.
ești bun de nimic. ..
— înainte, băieți, țipă
bătrînul înfuriat.
— Sărmanul, se preface
— Bine, asa-s
teste.
— Dacă vrei.
— Pe cine. pe
întreabă bătrîna
smiorcăiala.
— Pe toți, zob
cine ai bătut ?.
mirată învelind
ra. Bătrîna
— Nicidecum,
vreau, am zis,
coborind și mai
înalte lanurile imnurilor,
ciocîrlia hrănind cerul cu cîntec ;
păstorii mingiie timpul în fluiere
răcorind cremenea veacurilor amuțită sub
turme...
zvîcnete de memorie. Așa,
țin, este ea încredințată.
— Văd că te-ai liniștit,
te rog, ceva din jurnal,
știu chiar nimic de lume...
despre front nu
amenință bătrinJl
mult ziarul.
— Nu, citește despre războiul
tău, dacâ-ți face plăcere, replică
bătrîna împăciuitoare dar hotărilâ.
Poem întru plecarea ta
tu atîrnind răstignită
pe cuvintul meu ultim
precum culorile și soarele verii
pe umerii de cîntec ai unui fluture anonim.
Bătrînul e așezat într-un fotoliu
și privește fix peretele din fața
sa. Nu se poate preciza de cit timp
stă imobilizat în această poziție,
încearcă să descifreze ceva pe har-
ta tapetată pe zid de un zugrav
năstrușnic. Dar nu reușește : încă-
perea e prea obscură. Uneori i se
pare că distinge vîna groasă a unui
fluviu ori poate umerii unui lanț
muntos. Atunci caută să-și amin-
tească ceva, își scormonește me-
moria cu disperare, deși n-ar pu-
tea preciza ce anume caută. își
molfăie gingiile din cînd în cînd a.
șezîndu-și proteza.
Mijindu-și ochii bătrîna privește
fascinată pînzele. păianjenilor. Toc-
mai se leagănă înlănțuită a treia
muscă și ornicul n-a mai bătut.
Deși nu-1 mai întoarce careva din-
tre ei, își continuă totuși ticăitul
anemic ; uneori, se oprește obosit.
Apoi, roțile ruginite încep iar să se
rostogolească. Bătăile sale îi fac
pe bătrîni să tresară. Bătrînul își
Ereacă atunci genunchiul bolnav si
Mtează. Ea începe o nouă numără,
soare a muștelor captive. Nu îm-
pletește din motive contrarii ace-
or bunicuțe care împletesc. își pi-
aăie în poale mîinile descărnate si
•e leagănă în fotoliu. Nici unul din
»i nu pare stînjenit de aerul căl-
iuț, uscat, încărcat de miasme, a-
Proape irespirabil, care stăruie în
■arapacea
trecoară
ninuscul.
Bătrîna
— Citește-mi ceva din jurnal. De
nultă vreme nu mi-ai citit și nu
nai știu ce se mai întîmplă prin
urne, se plînge legănîndu-se.
Bătrînul continuă să-și molfăie
mzele. Continuă să studieze cu a-
enție harta. îl obsedează mean-
Irele fluviului. Ornicul iar a înțe-
>enit.
— Jurnalul..., șoptește el mai
irziu, cînd ornicul își începe jar
>ătaia decrepită.
— Da, citește, îl îndeamnă bă-
rîna.
— Aici sînt tot felul de vești,
sta vrei să spui, adică, ripostea-
ă anemic, bătînd cu degetul in
iar.
— Chiar asa, citește, bombăne
emulțunțită.'
Bătrînul rupe un colț de ziar și-1
runcă mototolit la picioarele ei.
— Citește, citește..., o îndeamnă
el.
— Nu-mi găsesc ochelarii, citește
tu, e mult mai bine.
— E mult mai bine, nu-mi gă-
sesc ochelarii, o ingină bătrimil
gindhor.
— Ai dat in mintea copiilor, așa
cred, il apostrofează blind.
El nu răspunde ; e trist. Se chi-
nuie să-si amintească ceva.
Tocmai intră menajera cu cina.
Aici, întrucit e seară si obscurita-
te tot timpul, se servește numai
cina. Menajera așază pe masă ta-
cîmurile și-i privește. Bătrinii sint
dezorientați, nu înțeleg ce vrea.
Femeia insă nu-i ia prea mult in
seamă. Isi trage un scaun și înfu-
lecă ouăle din farfuria bătrinului.
Bea dintr-un pahar citeva guri de
ceai. Trece apoi dosul palmei pes-
te gură, suspină înfundat si.si a-
ranjează in față si cealaltă farfu-
rie. înghite la repezeală totul si
iese cu tacîmurile fără să spună
o vorbă. Se reîntoarce și șterge cu
o cîrpă firimiturile de pe masă.
— Nu știu ce să mă mai fac ;
la uecare cină lisați mizerie p-
masă, spune jucindu-se cu zdrean-
ța murdară.
Bătrinii. vinovați. au priviri ru-
gătoare. Dar tocmai In acel mo-
ment ochii menajerei se opresc 3-
supra hîrtiei mototolite de pe co-
vor.
— Asta-i prea de tot. se răstește
furi nașă.
Ridică hîrtiuta cu două degete, fi
privește pe amîndoî și apoi i-o ba-
gă bătrinului sub nas. Acesta tre-
mură din toate încheieturile.
— Dacă mai găsesc așa ceva, iți
confisc ziarul, așa să știi.
— Așa-mi trebuie, mormăie bă.
trinul umil.
— Și de ce nu te ștergi, îți curge
saliva din gură. Uf, spune, si-1
șterge cu petica.
Pe fața bătrinului rămîne o pată
de gălbenuș de ou. El se simte jig-
nit, nu se știe de ce, și înțepenește
în fotoliu cu un aer plin de dem-
nitate. Menajera iese îmbufnată.
— Voi ați avut nevoie de mine,
nu eu de voi. Așa că trebuie să mă
ascultați. Faceți cum vă spun,
n-aveți de ales.
Gingiile bătrinului clănțăne în-
fundat. Nu înțelege ce se întîmplă
și e nervos.
— Scorpia, șoptește bătrîna pri-
vind cu teamă spre ușă, după ce
menajera dispare.
Bătrinul ii aruncă o privire tim-
pă și neputincioasă și foșnește pu-
țin ziarul. Ridurile feței ii dau o
înfățișare obosită. Ornicul bate de
trei ori. deși e ca întotdeauna sea-
cactusul din apropiere și se înțea-
pă in deget. Nu curge nici un pic
de singe. Corpul ei nu-i decit un
cartof zbircit. Totuși, începe să
plingă încetișor sughițînd din timp
in timp. Pe fața ei nu apare nici
o lacrimă ; își leagănă durerea in
fotoliu și suspină.
Buza de sus îi tremură ciudat.
Pare că vrea să spună ceva, dar nu
reușește decit sunete nearticulate,
un fel de gingurit.
Curind insă se liniștește si reia
studiul hărții. Menajera a dispărut
pentru totdeauna dm memoria sa.
Pata de ou de pe obraz e sinpira
dovadă că acest umil tiran a ieșit
cu numai citeva clipe înainte din
cameră. La un moment dat. isi a-
minteste ceva și se smulge din to-
ropeală.
— Asa. mi-am amintit, acolo j-am
bătut, spune cu voiciur.e de neaș-
teptat si îndreaptă un deget ingiL
ber.it spre harta murală
să se învețe minte.
— Tu n-ai bătut pe nimeni, cred
mai curind că aiurează, ripostează
compătimitor ea.
— Așa crezi tu; In război nu se
stă cu mîinile in sin, ce-ți inchi.
pui. La cotul acela, sergentul a
căzut cu țeasta sfărimată ca un
dovleac. Era un băiat frumos dar
s_a dus. .. Am privit atunci in jur:
cîțiva căzuseră. înainte băieți. îna-
inte. începe să strige cu voce spar-
tă bătrimil agitîndu-si degetul spre
hartă.
Bătrîna îsi oprește legănatul. E
din ce în ce mai mirată. De
mult bătrînul n-a mai vorbit atît
de coerent. O adevărată tiradă pen-
tru el.
— Ehe, bătrîne, ai fost tu ce-ai
trăiește încă. Mofturi. Știu bine că
nu-i așa. A venit mort încă din răz-
boi, spune ca pentru sine bătrîna,
reluîndu-și legănatul.
Această pendulare înseamnă pen-
tru ea garanția că n-a murit. Tră-
iește fiecare clipă cu toată ființa,
se agață dm răsputeri de fiecare
secundă. De fapt, s-a uscat intr-a-
tit, incit nici n-ar mai putea să
moară. N-a citit in viața ei nici
un filosof, așa că n-are de unde
ști că a trăi nu-i tocmai ușor.
Dimpotrivă, i se pare foarte simplu
și nu caută o logică anume în asta,
deși nu mai așteaptă nimic. Moar-
tea înseamnă ceva doar atunci cînd
omul își pune această problemă. In
rest, ea nu există cu adevărat.
Acum privește spre bâtrin. S-a
mai liniștit. Fața stafidită a aces-
tuia se schimonosește. Un rictus,
pe care obscuritatea încăperii il fa-
ce și mai confuz, aproape un rin-
jet. Viața lui se reduce la frînturi.
Bătrînul pipăie masa. Zărește a-
poi ziarul căzut la picioare. îl ri-
dică dar nu reușește să-și suprime
icnetuL Mingile foaia galbenă si
tușește ușor. încearcă, desigur, să-și
dreagă vocea.
— Citesc, sigur că citesc ; am o
mulțime de știri de pe front. Aici
sint toate, arată ziarul cu mindne.
Dar n-ai să înțelegi mare lucru,
ești prea bătrinâ.
— Cine să te mai înțeleagă, ci-
tește ce vrei, om sucit, rostește <•-
xasperată bătrîna accentulndu-și le-
gănatul.
Nu mai are timp să.și penduiez.
enervarea. Intră menajera. Ține ’r.
miini două eșarfe negre.
— E timpul să vă culcați. Nu
permit să vă zgîiți pe pereți toată
noaptea, e clar.
Cu una dintre eșarfe leagă ochii
bătrinei. Se dă un pas îndărăt, pri-
vește cu atenție, apoi aranjează le.
gătura.
— E bine așa, cu siguranță nu
se poate zări, își spune.
Vine rîndul bătrinului. Menajera
îi privește încă o dată si-si freacă
mîinile mulțumită. Totul se desfă-
șoară potrivit dorințelor ei. O anu-
mită ordine se impune oriunde. Cu-
rînd fotoliul bătrînei înțepenește,
iar bătrînul sforăie ușor, gutural.
fluide umbrele mîinilor intr a oglinzii
încăperi nesfîrșite de albe ;
aburul trupului tău vindecă singurătatea
din pădurea tăiată,
cutreierată pină în semințele de argint
de copoii ploilor desculțe
pe-acoperișul acestei nopți
numai umbletul sîngelui meu
diafan ca un ochi de albină,
pe degetul meu nemărginirea inelului
ca o vocală de cuarț,
ca o flacără rotundă roind într-un
fagure de magnet...
punțile culese de ape,
cenușa sigiliilor scormonită de greieri,
o, ce cuminți pui de egretă
miinile tale făcîndu-și cuib între
algele sîngelui meu
culcat pe-o umbră de amforă !
e-atît de dulce iarba prin care vii desculță,
albinele stau în mireasma ta pină
la miezul nopții,
macii își ard fără odihnă roșia insomnie,
fosforul timplelor mele încălzește greierii
ieșind din inscripții de rouă.
mă rog intr-acest poem să nu se strice de vînt
semnele conturului tău
întipărite în verde înalt,
să mai rămină albinele în
fagurii pașilor tăi,
să nu se stingă mierea acestui văzduh
în care eu dănțuiesc ca un fluture
împușcat
pe umărul plecării tale secrete...
Soarele în palmele somnului —,
înaripată pîine, orgă cu turle de aur.
intre urnele celor vechi de ani
in genunchi iarba visind transparente solstiții,
de miere odihna luceferilor în fragede
steme,
in bronz istoria răsturnată de singerat bour,
ochiul vulturului măsoară adincul fintinilor
venind spre piatra de sub tălpile statuilor severe.
T. V. STEFANELLI
INEDIT
„Cu încetul se introduse și la
ședințele sociale ale „României Ju-
ne" o viață mai animată și petreceri
mai românești, și cu timpul se pre
făcură aceste ședințe în adevărate
întruniri de plăcere și distracție,
căci se molipsiră tinerii de gustul de
a produce singuri și tot lucrări ori-
ginale și hazlii și cînd am venit eu
odată cu o poemă umoristică, inti-
tulată Batraho-mio-mahia, In care
descriam o întîmplare a colegului
nostru O. Țurcanu cu poliția din Vie-
na. mulți colegi descoperiră că au
și ei talent pentru
umoristice" '.
Redăm mai jos,
complet, aflat în
poemul amintit.
astfel de alcătuiri
după manuscrisul
posesia noastră,
N. I. MANOLIU
Batraho — mio — mahia
POEM ISTORIC
Te rog o muză dragă, să aibi de mine milă
Să te cobori din borta, în care locuiești :
Pe mătură călare aleargă-ncoaci în silă,
Imbracă-te-n catrință ca să mă mintuiești.
De ești fată de treabă vei asculta suspinul
Ce-1 scot din măruntaie, spre tine îndreptat,
Cu poalele în mină, venind vei stinge chinul
Ce sfarmă a melc mațe, îneît am desperat.
Căci vreau iubită muză să fac o poezie
Dar ce folos iubită, de geaba m-am scremut,
Și ce-am scos la lumină-aceea-ți dedic ție
Deci vină dragă muză, căci altfel sînt caput,
Căci voi să-ncep poemul de mareensemnătate
Ce știu că o să facă epocă la români
Nu rideți... muza vine cu polonicu-n spate.
Să-mi toarne inspirare cu amîndouă mini !
X
O falnică cetate se află-acum in lume
Ce este capitală in țara cucului.
Cetatea este mare și Beci e al său nume
Mirosul ei, cîrnește chiar vîrful nasului.
Și-n ea se află-acum un fel de vietate.
Ce nu-i nici duh, nici vită nici pasăre nici om.
Istoria naturii n-a putut ca să cate
lin nume cum se cade pentru acest fantom.
Dar noi studenții cari sîntem ajunși de minte.
Și venim foarte-adesa cu dînsul în contact
Formatu-ne_am părerea, și-acum actualmente
Cunoaștem genul neamul și speția exact.
El e de gen bastarde, urechile-i sînt late,
Format e din păduche și ploșniță — deci sper
Că acuma veți cunoaște această vietate.
Căci Chibici au numit-o in scurt : poliqueter,2
Studenții știu acuma, mulți pot să povestească
C-adcse ori de frica acestui animal
Luat-au talpa-n mină, ca să se mintuiască.
Și-au apucat la fugă, la vale și la deal.
Căci s-a-ntîmplal odată c-o grupă numeroasă
De tineri fără veste toți fură atacați :
Unii știeau proverbul : că fuga-i sănătoasă
Au șters putina-ndată și-așa fură scăpați
Dar alții, vai de dînșii, ei fură duși cu slava
De poliqueți cu scopul să fie puși la loch 3
Fi nu se dau voinicii, curajul lor ca lava
Sbucnea în pieptul sdravăn si ei strigau tot oh !
„Nu lăsați, săriți cu toții căci ar fi rușine mare
Să ne ia din centrul vostru, să ne pue la răcoare
Voi voinici, ce în mînie, rupeți chiar și mița-n două
Arătați-vă cu toții ca ciupercile cînd plouă.
Piept la piept, scoateți colegii din mîna ăstor pagini
Dați cu ghiontul, cu călcîiul, ca să fiți demni de străbuni
Ce folos că bravii tineri începură să răcnească
Și cu vorbe cu sudalmc poliqueții să-ngrozească !
Lume multă se adună cască gurile cu toții
Și chiar cîni de pe strade urlă-acum în miezul nopții
între-accstea un biet tînăr luptă greu și voinicește
Si din mîna poliquetă a scăpa el se silește :
Și de-odată auzi că strigă cu o voce-ngrozitoare :
— Săriți bre ! c-am prins pe unul și îl țin cum mi se pare.
— De l-ai prins. îl adă-ncoace, strigă toți tineri de-odată
— Ah ! nu pot căci nu mă lasă, a sa mină blestemată,
Zice-acum voinicul nostru : poliqueții il îndeasă.
Și îl duc la Sf. Petru pe sus ca pe o mireasă.
Acolo mi-1 bagă-n bortă, după el se-nchide poarta.
Tinerii rămași afară, blestemă singuri soarta ;
Făcînd sfaturi între sine, ei încep să strige : arde !
Arde barba lui Sîn Petru ! și încep toți cu petarde
Borta să o bombardeze ; poliqueții-n acea parte
Au scăpat de grea nevoie ; pipăesc în jos de spate.
Rău se strîmbă și exclamă : ah ! studenții-s mare domni !
Căci de frica lor acuma, am făcut în pantaloni.
Tinerii de-afară însă scot curaj din buzunare
Bombardează poarta, strigă, îneît nu-i chip de scăpare.
Marcel MUREȘEANU
Viena 1 Ianuarie 73
y
Ion PARANICI
DICȚIONAR XXII
de proză ucraineană
contemporană
20.III.1871), publi-
(16.VIII.1823.
Octavian NESTOR
Pagini bucovinene
HI
Prin poziția
în problemele
sa consecvent științifică
referitoare la ortografia
O seînteie ruptă din prea iuți secunde,
în bolnave temeri dusă niciodată.
Timpia mea-i de spaime, sîngele se-mbată
Peste fața ninsă-a pietrei ce m-ascunde.
militat neobosit pentru
litice ale românilor din
ca publicist în paginile
iar mai apoi în cele ale
tății", cît șl în calitate
drepturile po-
Bucovina, atît
„Bucovinei",
„Foaiei Soție-
de deputat în
Cînd se sting salcîmii în arome tari.
Ochii tăi obraznici iar mă scot in stradă.
Cîți o să mă-ntrebe, cine-o să mă creadă
Că.n tăioase stele tu la fel îmi pari ? —
Toate astea iată-Ie-mpinsc-nainte,
in limba vorbită cu care-S stropiți
pereții acestui abator de cuvinte
unde stau în cîrlige aureole de sfinți !
toate as-
culturale
Moldova,
51. HURMUZACHI. ALEXANDRU
A fost unul dintre cei mai entuziaști
sprijinitori ai primelor trupe teatrale
(Pascaly, Fany Tardini, Matei Millo),
considerînd reprezentația dramatică
drept un mijloc de promovare a idea-
varea culturii naționale sub
pectele ei, întreținînd relații
și politice cu românii din
Transilvania și Muntenia.
50.	GRUIA (IAȚENTIUCL ȘTEFAN
(16.IV.1933, Arbore — Suceava), poet,
prozator. Liceul comercial la Sucea-
va, studii de filologie la București,
specializare în slavistică la Universi-
tatea „Taras Sevcenko* din Kiev
(1955—1959). Conferențiar pentru lite-
ratura ucraineană la Facultatea de
Filologie din București.
A debutat în 1950 cu povestiri în
ziarul „Zori noi" din Suceava. Po-
vestirile și nuvelele din primele vo-
lume (Roata, 1964 ; Sîmbăta morților,
1968 ; Ciobanul și cireșul sălbatic,
1973) anunță un scriitor atent la veri-
dicitatea momentului epic și la expre->
sivitatea limbajului. Protagoniștii, în
general oameni din lumea satului, sînt
surprinși de obicei în momente limită,
gesturile și cuvintele lor căpătînd sem-
nificații profunde, legate de un anume
univers etic. Marile pasiuni au la
Ș. G. poezia firescului. Concentrarea
subiectului este o notă generală a a-
cestor volume, iar evitarea atentă a
clișeelor le proiectează în universul
intim al cititorului. Cîteva volume de
poezii, Străfunduri (1973). Baladele
Arborei (1973) și Nord (1979) dezvăluie
o fascinantă mitologie, filtrată de
conștiința filozofică și culturală a poe-
tului. Adesea în metru folcloric, nicio-
dată ostentativ, mereu egal sieși, dis-
cursul liric trezește emoția fără stră-
lucire...
Romanul Calul negru (1983) marchea-
ză pentru autor renunțarea la formu-
lele clasice. Subiectul se întregește
prin însumarea rememorărilor aparent
haotice ale profesorului de limbă ro-
mână. loan Ulma. Momente dramatice,
uneori adevărate cataclisme prind în
virtejul lor indivizi izolați și colecti-
vități largi, deformînd și reformind
deprinderi, concepții, psihologii. Para-
bola istorică și politică este condusă
cu mină sigură, personaje mitice, sim-
bolice sau poetice (Onofrei Holbură.
Varvara, Toreac) potențînd valențele
estetice ale fabulației. Remarcabilă
rezistența autorului la influența for-
mulelor concesive.
în 1971 Ș. G. a realizat o antologie
(cu Dan Mazilu) iar în 1975 a alcătuit
și tradus o antologie a poeziei ucrai-
nene din România.
Referințe (în volume) : Popa, Marian
— Dicționar de literatură română con-
temporană, Ed. Albatros, București,
1977.
cist, critic dramatic. Personalitate de
seamă care, împreună cu frații săi,
Constantin, Gheorghe si Eudoxiu, avea
să joace un rol foarte important în
istoria politică și culturală a Bucovi-
nei. Tatăl, Doxachj Hurmuzachi, des-
cendent dintr-o străveche și puternică
familie boierească din Moldova reu-
șise să determine o serie de reven-
dicări în favoarea românilor, oferind
fiilor săi și contemporanilor un mo-
del de devotament patriotic : „Româ-
nească este țara aceasta în care trăim,
cîstigată și păstrată cu sîngele străbu-
nilor noștri și înzestrată cu drepturi
Unu-apucă pălăria, și în poartă greu izbește
Altul scoate-a sa ciubotă și cu furie lovește,
Ear al treilea mai feroce, ca al doilea D-zeu
Un chibrit aprinde-ndată ș-apoi fulgeră mereu ;
Ceilalți răspund Ia fulger, și încep toți a tuna
Pantalonii lor vibrează, poarta-ncepe a clătina.
Intre tineri însă unul era cel mai voinicos
Căci la dușmani totdeauna el tot spatele-a întors.
Și cînd se ivia vreodată vreo ceartă într-un loc
El ca Diogen faimosul s-ascundea în poloboc.
Ear cînd nu era vro bortă sau de n-o putea afla.
El lua la sănătoasa, și-napoi nu se uita.
Insă-acuma mindrul tînăr el grozav se-nfuriase
Ochii săi eșise-afară, din cap cușma îi picase,
Mîinile-i umblau prin aer, buzele ii tremurară
Și din gura sa voinică eșia numai foc și pară.
— A ! misei de poliqueter, a ! vă vin acum de hac
Ca să știți că cu studenții nu-ți umbla cu mîța-n sac.
Ia veniți acum la mine ! nu scăpați de-a voastră soartă
Le v-ascundeți cu grămada mișelește după poartă !
Nu fiți lași, eșiți afară, ca epurii din tufari
Să vedeți ce pot eu face : vă turtesc ca pe țînțari.
și din carnea cea spurcată, zău nici urmă-a rămînea
Și-o să meargă-n toată lumea vestea de purtarea mea.
Iată poarta se deschide, și apare-un poliquet
Far eroul nostru-atuncea pantalonii și-au muict.
la-nghețat în gură vorba, limba 1 S-a îngînat
Și la altu-ntre picioare el cu grabă s-au băgat.
Acolo tace ca mutul nu s-aude a sa voce
Geaba-1 caută poliquetul, nu-1 găsește și se ntoarce.
Toți se uită și-1 întreabă : ei de ce nu te-ai luptat !
Piept la piept cu poliquetul, și de ce nu l-ai sfărmat ?
— Ah ! n-am vrut să-1 rup in două, m-am temut că n-am păcat
Ș-apoi n-ați văzut fricosul, n-a sosit cînd l-am strigat
Că-S voinic o știe lumea ; l-am strigat și n-a venit.
Și-n tîrziu cînd el sosise, lupta mi s-a fost urît.
Pe cînd tinerii cu toții făceau sfaturi de scăpare
Și spre-acest scop la olaltă se puse turcește-n drum
Puse degetul pe nasuri, ș-apoi se-ntrebară : cum ?
Sfaturi, planuri mari bizare, vorbă multă și-ncurcată
Fiecare clocea planuri, nu era orînduială.
Bietul Pop 1 nu era-atuneca prezident la ei afară
Ca să dreagă adunarea s-o facă parlamentară.
Refracție
aceasta lunga-ți căutare
cînd sfîșiere cînd joc seînteietor
îmi pari ivindu-te din mine
prin zgîrierea fără milă
a ochiului același incolor
privirea-ncepe-atît de lent
alcătuind conturul aburos
pe-un semn de așteptare viitor
stau liber friguros incert
și dezlegat de puncte cardinale
spre pămîntească steauă neștiută
spre steaua geamănă alcor.
Mircea TINESCU
Poemul
ca ființă
Mînioși cititori ai iluziei mele,
textul are un dinte încărcat de venin
care, iată-1, pătrunde cu alt dinte sub piele
ca vocala în mîlul consonantic din RHiN.
Ea se pierde flancată între bici și cămilă,
e lovită de unul, devenind celălalt
și mai e și un vultur în văzduh, o pupilă
ca un far care-o sapă, pronunțînd-o-n bazalt.
El e fiul trimis între voi pentru cruce,
lepăda-vă-vcți sigur de el cu-nvoieli,
c un craniu a cărui arcadă seduce,
labirint al cenușii, locuit de-ndoieli.
El apare ca-n chipul de față, rapace,
să-nțeleagă părelnic oricine-ar dori,
cînd pe rana culorii galopează și tace,
ca și cum ne-ar iubi, ca și cum nc-ar strivi.
Pe cînd se petrece-acestca lingă poartă-ntre studenți
Cel închis drept ca țepușa sta ținut de poliqueți.
Cari s-au pus să-1 spovedească, să-1 întrebe de păcate
Și-1 îndeamnă să le spuie să se mîntuie de toate
Ce folos că mi se strimbă al meu tînăr îmbrincit
După o vreme-ndelungată toate le-au mărturisit
Trcbuit-au să le spuie, chiar ce noaptea au visat
Căci atuncia foarte-adesea intră tinerii-n păcat.
După-aceasta poliqueții cîte-un canon i-a dictat :
Să se facă sfînt ca papa, negîndind la însurat.
Să sărute numai babe ce n-au dinți mai mult in gură.
Ear cînd vede fete mindre ce au foc in cătătură
LI să fugă ca de ciumă, să se ducă-n altă parte
Și să scoată limba-ndată de un cot și jumătate.
Să mai zică-un tatăl nostru, și de este bun creștin
După rugăciuni să cinte : o du lieber Augustin.
Insă fiecare lucru are și măsura sa
Cînd se trece peste dinsa. vine adesea furia.
Astfel și eroul nostru, acum rău s-a-nfuriat.
Și în pieptul său cel mîndru cugetă la răzbunat.
Se repede înspre masă și apucă un condei
î! preface-ntr-o țepușă si lovește în mișei.
Bale sfarmă străpunge, incit casa tremura
Sgîriie ca și o miță : poliqueții se-ngrozea
Și de frică și durere pe sub paturi s-ascundea.
Ear eroul nostru-atuncea. lasă pălăria sus
Șterge putina in grabă și afară a ajuns.
Acolo cu toți îndată începură a striga
Ce erou de lapte acru, să trăiască nația !
Și văzînd pe-un poliqueter toți l-au prins de chica sa
Ca să-1 vadă să-1 cunoască și să-1 poată studia.
Unul mai ales din tineri era foarte inimos
Căci cu-n deget de la mină l-au trintit îndată jos.
începu să-1 studieze din picioare pin la cap
Si spre-acest scop mi-1 disbracă, gol mi-1 face ca pe-un nap
Și pentru ca să-1 cunoască, totdeauna-n viitor
l-a căscat îndată gura opintindu-se-n sudori
T-a numărat dinții-n gură, dup-aceea în unire
l-a mai dat toți cîte-o brincă, să aibă de suvenire.
L-a lăsat apoi să fugă, s-ajungă de bună vreme
Să ceară la sfintul Petru o păreche de izmene.
Sau deodată înghite lumina în sine,
devenind mult mai greu, adunîndu-sc lent
ca un roi peste trupul unei biete regine,
ca memoria-n tigva unui mare dement.
El apare ca-n clipa de față, anume
îngroșat, semănind cu orice uneori,
cunt doriți : anonim, înfierat de un nume,
un brigand, o cutie cu nori !
Sau în arcul himerei, în vrana
după care torenții pîndesc,
fiind glonte, ab ovo, și hrana
unui cuplu din regnul zeiesc.
Cînd se sting
salcîmii
') T. V. Stefanelli : Amintiri despre Eminescu, București in-
stitutul de Arte Grafice. C. Sfetca, 1914.
2	Chibici a improvizat din Polizei diner = sergent de poliție
(în orașe) și din Quet’diner = strivitor (în bătaie) adică „po-
liqueter.
3	Carceră sau închisoare provizorie.
4	Popă. Autorul obișnuia să prescurteze substantivele pentru
metrica versului. Se referă la O. Țurcanu care era poreclit Mi-
tropolit al Moldovei si Sucevei.
Pentru
fuga subțire
Ah, gerurile,
Singurele curate,
în care adolescenții
își ascut sîngele
Pentru fuga subțire
Prin retina
întrebărilor mele !
românești, cari n-au putut să apună,
pentru că sînt o proprietate nepieri-
toare a ei. Limba română, sufletul
naționalității noastre, Pe care ne-au
păstrat-o străbunii noștri în timpii
barbariei chiar cu răpunerea vieții, a
fost totdeauna și este adevărata lim-
bă a acestei țări, nici un drept nu s-a
aflat în putere ca s-o desființeze".
Al. H. a urmat cursurile primare,
gimnaziul și liceul la Cernăuți apoi
Facultatea de Drept din Viena (1841—
1845). La 16 octombrie 1848 scoate, a-
lături de fratele său, Gheorghe, ziarul
„Bucovina* (1848—1850) care avea să
se bucure de un prestigiu deosebit în
toate provinciile românești. De la în-
ceput ziarul își propunea să fie „de-
fensorul intereselor naționale, intelec-
tuale și materiale ale Bucovinei, re-
prezentantul dorințelor și nevoințelor
ei, organul bucuriilor și suferințelor
ei", program căruia frații Hurmuzachi
i-au fost fideli. La 19 aprilie (1 mai)
1862, sub președinția lui Al. H. s-a
inaugurat „Reuniunea română pentru
leptură...", transformată ulterior, dato-
rită amplorii acțiunilor sale culturale,
în „Soțietatea pentru literatura și
cultura română în Bucovina" (11/23
ianuarie 1865). Membru al Societății
Academice Române, deputat în Dieta
Bucovinei și în Camera de la Viena,
a militat perseverent pentru promo-
lurilor naționale. Prieten cu Alecsan-
dn, AI. H. este și un autorizat critic
dramatic, articolele din „Foaia Soție-
tății" despre manifestările teatrale im-
punîndu-se prin serioase observații de
substanță.
Bolnav, a încetat din viață la Neapo.
le și a fost înmormîntat la Dolcești —
Neamț.
52. HURMUZACHI, GHEORGHE (17.
IX.1817, Cernauca — Cernăuți — 13.
V.1882, Cernăuți, U.R.S.S.), publicist,
om de cultură. Frate cu Alexandru,
Eudoxiu și Constantin Hurmuzachi.
Studii superioare de drept la Viena.
Deși cunoscut autorităților ca partici-
pant la evenimentele revoluționare de
la 1848, reușește să obțină aprobarea
de a scoate primul ziar românesc în
Bucovina, „Bucovina" (1848—1850), pe
care l-a condus în calitate de redactor
responsabil între 4 octombrie 1848 și
21 octombrie 1849, dată după care con-
ducerea a preluat-o fratele său, Ale-
xandru. Ca și ceilalți frați ai săi, a
Dieta Bucovinei. A dus o susținută
campanie în favoarea înființării unei
catedre de literatură română la uni-
versitatea bucovineană. Președinte, pî-
nă la sfîrșitul vieții al „Soțietății pen-
tru cultura și literatura română în
Bucovina", redactor la „Foaia Soție-
tății", Gh. H. a fost principalul ideo-
log. atît al societății, cît și al publica-
ției care a devenit în scurt timp ceea
ce preconizase Kogălniceanu pentru
„Dacia literară", un veritabil reperto-
riu național al culturii românilor din
cele trei provincii.
românească, Gh. H. s-a impus circui-
tului de idei novatoare ale vremii
sale. în ciuda forței cu care se ma-
nifesta curentul latinist, reprezentat
în special de Aron Pumnul dar și de
mulți membri ai Academiei, Gh. H.
i-a opus acestuia, în discuțiile din A-
cademia Română, un sistem fonetic ca-
re ulterior avea să devină normă. Spi-
rit lucid și echilibrat, publicistul bu-
covinean susținea teoretic și practic,
în scrisul său, limba vie și expresivă
din exprimarea curentă, într-un con-
text ortografic și lingvistic (la nivelul
publicațiilor vremii) cît se poate de
eterogen. O viziune la fel de sănătoa-
să i-a însoțit atitudinea față de fol-
clor, considerat de Gh. H. ca o comoa-
ră inestimabilă, „sufletul națiunii". A-
ceastă atitudine este vizibilă în spațiul
larg acordat culegerilor de folclor în
paginile revistei dar și în articolele
teoretice despre folclor. Ideile lui
Gh. H. erau desigur cele ale vremii.
La Viena cunoscuse, fără îndoială, o-
piniile europenilor referitoare la fol-
clor, la valorificarea și studierea lui.
Critica literară susținută de Gh. H.
se remarcă prin discernămînt al va-
lorilor, mai ales la nivelul expresiei.
Referințe (selectiv) : Loghin, Con-
stantin — Istoria literaturii române
din Bucovina, 1926 ; Țugui, Pavel —
Contribuții la o istorie a mișcării cul-
tural-științifice din ținuturile bucovi-
ncne, Craiova, 1977 ; Dicționarul li-
teraturii române de la origini pînă la
1900 ; Ed. Academiei R.S.R., București,
1979.
CONSEMNARE
LAWRENCE DURRELL (Marea Britanie)
Un portret al Theodorei
Mi-o aduc aminte cu un pistrui de aur
In pupila unui ochi, o ciudată
Căpșună-aurie. După mulți ani
De uitare a acelui trup melodios —
Brațe prelungi, miini subțiri —
îmi reamintesc numai de poftele trecătoare
Tulburind carnea. Nu tăgăduiesc,
Măreția ei era amuzantă, de mahala
în spate se auzeau rîsete
Provinciale și triste, descompuse de
nesomn.
Bănuiesc, nici unul din rendez-vous-uri
Nu era pus la cale sau dorit de tipii
Din orașul iubirii; pentru mine va fi
mereu
Un chip măsliniu, dinți albi, rochie
ieftină de vară
în dungi verzi, albe și mai presus
Un ochi de căpșună. De ani de zile
O uitasem. Ochiul stătea în așteptare.
I
Apoi într-un alt oraș dar din același
Aer greu și cearșafuri folosite, în toiul
Unei despărțiri, din același dormitor
sumbru,
■—..-«t
Oală de noapte polară și pat crud de fier,
Am văzut cum felinarul din stradă o
arăta pe Theodora
Destrămată precum o flanea veche, ochii
și gura fără riduri,
Trădîndu-i tinerețea să-i pot vedea
Rănile pe care niciodată nu le înțelesesem.
»
i
Cum aș putea să nu iau in seamă astfel
de răni ?
Resturi însîngerate ale unui surîs de
îndrăgostită,
împrăștiate asemeni Iui Osiris peste
nisipuri ?
Acum prin cîte am trecut, prea tîrziu,
O recunosc printre marii supraviețuitori
De furia orașului, numai acum o numesc
Printre victorioșii în iubire — pe drept
aleși.
I
în românește de
II. STAMATIN
■ MEMORIAL LABIȘ
Sub genericul „Memorial Nicolae Labiș“ au avut
loc, în zilele de 21 și 22 decembrie 1985, manifes-
tări dedicate aniversării a cincizeci de ani de la
nașterea poetului, organizate de către Uniunea
Scriitorilor din K.S. România, Comitetul Județean
de Cultură și Educație Socialistă Suceava și Aso-
ciația Scriitorilor din Iași. Astfel, în sala Teatrului
Municipal din Suceava s-a desfășurat un amplu
simpozion, iar în orașul Fălticeni și-n satele Mă-
lini, Văleni și Poiana Mărului s-au realizat vizite
de documentare. Au fost prezenți scriitorii : Tra-
ian lancu, directorul Uniunii Scriitorilor, Mircea
Radu lacoban, secretar al Asociației Scriitorilor
din Iași, prof. univ. Constantin Ciopraga, Dimitrie
Ignea, Horia Zilicru, Grigore Ilisei, Mihail lorda-
che. Aurel Covaci, George Țărnea, Laurențiu Ulici,
Mircea Scarlat, Gheorghe Pituț, Teofil Bălaj, Mar-
cel Mureșeanu, George Damian, Ion Beldeanu și
Constantin Ștefuriuc, precum și Profira Labiș, ma-
ma poetului, si Margareta Labis, sora poetului
(M.L.)
CADRAN
Critica, spunea chiar un critic,
e aerul pe care-1 respiră oamenii
scrisului. Și nu numai ei, am a
dăuga noi. Cu precizarea însă ca
acei care-i asigură „oxigenul ne-
cesar" să nu-și dezică menirea, să
nu cedeze coliziunilor de mărun-
te interese. Citesc ultima carte de
versuri a cutărui autor, fost copil
teribil al „noii poezii", și rămîn
dezamăgit. Și, ca nedumerirea să
nu se încheie aici, cronica din
România literară prezintă lucru-
rile cu totul altfel. Adică ceea ce
luasem eu drept șugubețe jongle-
rii de cuvinte ar reprezenta, du-
pă opinia acelui recenzent, nici
mai mult nici mai puțin decît ex-
presia unei rafinate „stări de fră-
mîntare interioară" și, în conclu-
zie, o reușită strălucită ce dove-
dește. .. Restul se subînțelege. Că
nu există nici o relație între in-
ventarierea obiectelor dintr-o ca-
meră sau reproducerea dialogului
„bășcălios" dintre doi „țipi" și
„frămîntarea interioară" a celui
care le consemnează, se înțelege
de la sine.
Desigur detectarea „misterelor-
textului cade în sarcina specialiș-
tilor. Numai că în cazul în discu-
Românii transilvăneni și Bucovina
Prin „dulcea Bucovină", leagăn
în care s-au zămislit rădăcini și
au crescut zdravene tulpini ale
poporului, se întîlnesc vetre isto-
rice străvechi, dar și locuri care
poartă numele de „ungureni" (sa-
tul Ungureni, Herăstră-Ungureni,
cătunul Unguraș — Suceava etc.>.
Aceste nume provin de la româ-
nii fugiți din Transilvania, cînd
n-au mai suportat asuprirea so-
cială și națională a nobililor pre-
cum și a patricienilor orașelor.
Fiul și coregentul Măriei Tere-
za — losif, viitorul împărat —
care în 1773 a străbătut Transil-
vania, a raportat Consiliului de
Stat din Viena situația lor pre-
cum și fenomenul emigrării : „a-
cești săraci supuși români, care
sînt fără îndoială cei mai vechi și
cei mai numeroși locuitori ai
Transilvaniei, aceștia sînt mal-
tratați de fiecare, ori dacă este
ungur, ori dacă este sas, fiind
copleșiți de toate nedreptățile. ..
și este de mirare că n-au fugit cu
toții".
Adeseori s-au ridicat la luptă
împreună cu iobagii maghiari vo-
ind să sfărime jugul iobăgiei, dar
unii au luat drumul pribegiei, pă-
răsindu-și pămîntul pentru a cău-
ta un liman de liniște. Cei din
nord-estul Transilvaniei iau dru-
mul Moldovei.
La o anchetă din 1779, în care
sînt întrebați 51 de martori din
Transilvania „Pentru ce fug oa-
menii, în bejenie, în Moldova?",
răspunsul primului martor suna
astfel : „Robotele, dăjdiile, cărău-
șiile, domnii care au cuprins tot
pămîntul bun... iar românii se
duc în Moldova că acolo pămîn-
tul este mai roditor, acolo au ru-
de și mulți oameni laudă acea
ție (și nu unicul) orizontul lectu-
rii nu prea evidențiază asemenea
„mistere". Acolo unde numitul
cronicar vede „devenirea asumată
a discursului" „spontaneitate",
„autoironie neliniștitoare" și cîte
altele nu-i decît o puerilă imita-
ție dadaistă. Și atunci de ce re-
ferentul critic nu pune punctul
Critica „iavorizantă"
pe i, de ce nu are „îndrăzneala"
de a numi eșecul ? Numai pen-
tru că semnatarul plachetei tre-
buie să rămină „același artist fer-
mecător" de pînă mai ieri ?
Ce vrem să afirmăm de fapt ?
Că o anume parte a criticii noas-
tre se încăpățînează să-și impu-
nă preferințele și gusturile și să
împartă cu dărnicie elogii acolo
unde acestea nu-și găsesc justifi-
carea. uitînd că cititorul avizat nu
țară și robotele sînt mai ușoare".
în tîrguri și orașe cei bogați
„cil românii se poartă rău —
recunoaște același losif — ii si-
lesc să cedeze casele și moșiile
lor și să se mute în alt loc. de
aceea mulți și emigrează". Un do-
cument al vremii ne relatează că
prin 1711 patriciatul săsesc a a-
lungat pe români din Bistrița,
care în bună parte au luat dru-
mul Moldovei.
Dar stăpînii ajunși cu forța
proprietari își dau tot mai mult
seama că le pleacă iobagii și de
aceea iau măsuri severe pentru
a-i opri. Principele M. Apaffv
scria bistrițenilor în 1662 : „sără-
cimea a început să treacă de-a
binelea în Moldova... să aveți
grije de poteci și de drumuri și
să nu-i lăsați, căci dacă se duc
toți românii cine o să plătească
birul ?“. Se iau măsuri, se înfiin-
țează 47 posturi de pază la dife-
rite trecători spre Moldova, în
zona Prislop — Rodna — Bârgău.
Peste Carpați noii veniți sînt
bine primiți. Alexandru Lăpuș-
neanu stăruia pe lingă dregătorii
Bistriței să îngăduie trecerea lu-
crătorilor de pămînt, deoarece
populația ai fost rărită de ciumă
și de războaie. Domnitorul Gheor-
ghe Duca scria logofătului din ți-
nutul Cîrligătura: „să aibă a che-
ma oameni streini, să fie scutiți
de dăjdie și de zloți și de lei...".
Bejenarii, peste opreliștea ofi-
cialităților Transilvaniei, se stre-
coară an de an, prin potecile as-
cunse ale munților. Emigrația
crește în aceeași proporție cu ne-
mulțumirile. Conscripții făcute de
generalul Enzenberg, guvernato-
rul militar al Bucoviei, din no-
iembrie și decembrie 1778, descriu
mai poate fi atît de ușor păcălit.
Multă cerneală continuă să curgă
de altfel despre și în legătură
cu „celebrii" de-acum ironiști și
textualiști. De o bucată de vreme
tot mai numeroși harnici grefieri
ai banalului cotidian se pome-
nesc vedete ale vieții literare.
Versuri de genul :	. .m-am
sculat pînă Ia urmă, pentru că /
unii voiau să parcheze un ca-
mion / am stat și m-am uitat la
ei / bagă tare / dă-i, dă-i, dă-i /
încă puțin, mai, mai, mai, mai,
mai, mai / stai' așa ! ceva mai la
stingă, așa / dă-i că merge încă,
încă, încă puțin aaatît / stop ! '
asta e“ își găsesc „traductibilita-
tea critică" in aprecieri dintre ce-
le mai savante: „sub aspectul ei
de prozaism fotografic" poezia
masa de români deznădăjduit1
care au părăsit stăpînirea străină
pentru a se așeza în ținutul în-
corporat de austrieci în 1775. nu-
mit Bucovina.
Conscripția I ne arată că în
curs de 60 de ani. din 1718 pînă
în 1778 s-au așezat în Bucovina
1200 de familii cu 5018 suflete
(iobagii zilieri, „supuși", liberii în
79 sate printre care : Dorna, Șa-
rul Dornii, Ciocănești, Fundul
Moldovii, Pojorîta, Vama, Moldo-
vița, Cîmpulung, Gura Humoru-
lui, Ilișești, Stupea, Berchișeșu.
Solea ș a. Prin 1764 sînt amintiți
51 năsăudeni răspîndiți în satele
Șaru Dornii, Poiana Pustie, Preo-
țești. Roșieni, Gura Văii, Hudeșii.
Bogdănești.
Conscripția a Il-a înșiră 117 fa-
milii care s-au stabilit cu tot a-
vutul (cai, oi, boi, viței), pop'l-
lînd aceleași locuri.
Cronicarul ungur Ștefan Hal-
magyi spune că in septembrie
1764 : „Mulți oameni au trecut a-
nul acesta în Moldova îndeosebi
din județele Turda, Cluj. Dobica
(Someș), mai ca la o mie. Au
fost trimiși canceliști să anchete-
ze cauzele emigrării... cei mai
mulți martori au invocat asprimea
domnilor de pămînt". Același cro-
nicar scria în altă parte și despre
plecarea unor iobagi unguri :
„Sînt mulți unguri în Moldova...
trăiesc bine, voievodul (Gh. Ghi-
ca n.a.) e placidus, nu-i asupreș-
te pentru dări și rămîn bucuros
acolo".
Bejenarii primesc vetre noi
pentru așezări sau terenuri măr-
ginașe ale unor sate cu populație
redusă și își înjghebează gospodă-
rii, modeste la început, înstărite
„ascunde procedee artistice ex-
trem de sofisticate" (sic !), „o scri-
itură lucidă, care poate părea nai-
vă (măsură de precauție, totuși ?
n.n.), dar e îndelung elaborată",
poemul ne oferă o „viziune aproa-
pe filosofică" asupra lunii (curși
filosofică n.n.), versurile au ,o
stranie seducție", ele „ilustrează
virtuozitatea producerii textuale"
și emană acea neliniște vitală fă-
ră de care... etc. etc. Așa se face
că paginile revistelor literare, o-
cupate pînă peste cap cu „descifra-
rea" poeziei (și prozei, bineînțe-
les) hiperrealiste, nu-și mai oferă
decît cu zgîrcenie spațiul tipo-
grafic și pentru comentarea ce-
lorlalte apariții editoriale demne
de interes. Ca urmare, volume de
certă valoare trec astfel aproape
nesemnalate. Cu alte cuvinte re-
ceptarea critică se instalează une-
ori într-un fel de confuzie „asu-
mată" care o izolează de creația
autentică. De aici, nu numai en-
tuziasmul inutil în fața diverselor
opuri gălăgioase, ci și efortul snob
de a convinge că ele constituie
adevărate evenimente literare. O
prejudecată, desigur, ce nu tre-
buie să ne lase indiferenți.
loanid DELEANU
■ ANUALA ’85
Reprezentativă prin însăși finalitatea sa, o expo-
ziție anuală, pe lingă bilanțul inerent, devine și
un motiv de reflexie. Percepută astfel, manifes-
tării Cenaclului Suceava al U.A.P. trebuie să-i fie
alăturată unele atribute care s-au impus pe sime-
ze : creșterea valorică individuală — pentru majo-
ritatea celor 47 de expozanți — condensare tema-
tică (dar nu mimetism), resurecția portretului, a.
pariții de nume noi, in plină afirmare (I. Csukat,
Paraschiva Gălușcă, Mergyarosi lulianna, Constan.
tin Hrehor).
Afirmarea globală — cenaclul tinzind spre o
depășire a caracterului „provincial", racordează un
grup, ce-și poate defini personalitatea, la întreaga
mișcare plastică națională (unele personale din a-
nul trecut. Ion Carp-Fluerici de exemplu, de-
monstrind o pe deplin). O mențiune aparte pentru
„grafica satirică", după cum sculptura (insuficient
reprezentată) și artele decorative (nivel constant)
sînt încă domenii ce și-ar merita o mai bună con-
firmare. In esență „Anuala ’85“ este o expoziție
ce-și delimitează exact ciștigurile și își certifică
statutul de „barometru" al unei mișcări ce a de-
pășit stadiul de „promisiune" .(P.D.).
cu timpul. Unii lucrează pămîn-
tul. alții își continuă ocupația
strămoșească — oieritul. Docu-
mentele vremii păstrează și nu-
me de „ungureni" negustori și me-
seriași pentru nevoile sătenilor.
Din unele sate ale Transilvaniei
au venit emigranții cu învățătorii
și preoții lor. în noua țară aceș-
tia continuindu-și slujbele.
Prin 1726 la Mănăstirea Humo-
rului își desfășura activitatea das-
călul Toader din Maramureș, prin
1778 Grigore Crețul din Ilva în-
văța copiii din Bălăceana, Maftei
al Popii din Ilva Mare și lacob
Stîrciu din Maeru funcționau în
Botoșana, Simion Ungureanu din
Mintiu era dascăl în Vicovul de
Jos și mulți alții.
De-a lungul vremii unii români
„ungureni" primesc pertru meri-
te moșii de la voievozi, alții reu-
șesc să le cumpere, frații Florea
si Gheorghe sînt amintiți cu pră-
vălii în Cîmpulung.
Numele bejenarilor se luau de
multe ori după numele ținuturi-
lor și văilor de unde au venit,
devenind : Someșan. Crișan. Mj-
resan. Rodnean, Bârgăuan, în al-
te cazuri după meseria practica-
tă: Dascălu, Popa, Cojocaru. Mo-
rarii. Baciu. Asemenea nume se
întîlnesc și se păstrează în Să-
ruri: familiile Cojocaru, Moraru,
Baciu. In unele cazuri se consta-
tă chiar și unele particularități
de limbă, deși au trecut mai
multe generații de la vremurile
de bejenie.
Peste tot însă constatăm o fe-
ricită contopire dintre oameni și
locuri, dintre locuitorii acestor
păminturi și glia strămoșească a
patriei. Sacrificiile bejenarilor,
toate sacrificiile poporului nostru
de-a lungul veacurilor au urmă-
rit doar dreptatea și libertatea.
Nicolae ȘTEIU
■ „LAUDA CĂRȚII"
O frumoasă manifestare culturală care capătă de
la an la an o tot mai pronunțată notă de distinc-
ție este și această întrecere între slujitorii biblio-
tecilor comunale sucevene (concursul „Laudă căr-
ții"). Ca și în edițiile precedente, cea din 1985
(a zecea) a vizat, conform regulamentului de orga-
nizare și desfășurare, atragerea unui număr cît
mai mare de cititori din mediul rural spre lectu-
ră. Bineînțeles, bibliotecile și-au susținut această
nobilă acțiune de popularizare a cărții prin activi-
tăți educative specifice : expoziții, șezători literare,
concursuri și consfătuiri tematice, recitaluri de ver-
suri etc.
După evaluarea rezultatelor concursului, pe pri-
mele locuri s.au situat bibliotecile comunale din
Udești, Mănăstirea Humorului, Horodnic și Sadova.
De asemenea, a fost stabilit și clasamentul biblio-
tecarilor comunali fruntași pe anul 1985. (I.B.)
■ SALONUL UMORULUI XII
La Suceava s-au desfășurat manifestările legate
de cea dc a XH-a ediție a Salonului umorului. Ex-
poziția deschisă Ia Galeria de Artă din municipiu
a reunit 37 de autori, din 17 județene și din Ca-
pitală, cu 60 de lucrări. Tema deosebit de generoa-
să și incitantă a actualei ediții, „Folclor de ieri,
folclor de azi", a avantajat din mai toate punc-
tele de vedere competiția. Dincolo de faptul că a
ieșit la iveală un oarecare abuz de text explicativ,
am avut în față multe tablouri de valoare, depă-
șind simplul exercițiu veleitar. Premiile din acest
an (1985) au revenit graficienilor : Horia Santău,
din Arad (premiul I). Leontc Năstase, din Con-
stanța (premiul al II-lea), Dorn Olaș, din Suceava
(premiul al IlI-lea), Al. Bartfeld, din Suceava
(premiul Consiliului Județean al Sindicatelor) și lui
C. PaveL din Focșani (premiul cenaclului „Ridendo"
al Casei de Cultură a Sindicatelor din Suceava).
(M.l.)
■ PREZENȚE
Expoziția lui Anton Costân, de curînd întimplată
la Galeria de Artă din Suceava, s-a distins prin
minuția și frumusețea detaliului, prin concepția
modernă și originală a compoziției, prin echilibru
și rigoare. Cele 25 de lucrări de xilogravură gru-
pate in cicluri tematice, precum „Stări sufletești
I—II". „Neliniște I—U“, „Vis I—II" etc., au limpe-
zime și claritate, rafinament și puritate, inspirînd
un autentic sentiment al frumosului, spre satisfac-
ția celor ce s-au dorit vizitatori, dar și a autorului.
(I.C.F.)
REALIZATORI: Ion BELDEANU, George
DAMIAN, Viorel DARJA, Ion CARP
FLUERICI, Mihail IORDACHE, Gh.
LUPU, Marcel MUREȘEANU, Ion PA-
RANICI, Mircea TINESCU, Alexandru
TOMA
Tehnoredactare:
Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA
ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCRAVA
Str. kflhaî Viteazul nr. <8