Decembrie 1985 ANUL IV nr. 12 (48) atlfOQrof NICOLAE LABIȘ vmenc Scrisoare deschisă lui Nicolae Labis Iti scriem cu emoție această epis- tolă din Suceava evului nostru, acum, în cel de-al cincizeoilea DECEMBRIE- LABIȘ, convinși fiind că nu poate fi motiv dc mai rodnică reflecție dec’t acela pe care l-ai denumit, primul, „lupta cu inerția", însemnînd nu numai revolta față de formele și structurile ce tind a deveni încremenite, dar si lupta cu tine însuți, benefica n^mul- țumire față de suficiență, neîmpăcarea cu modalitățile comode de gîndirc si acțiune. Cu toții am învățat din versul tău înaripat că nu poți cinsti mai bine, mai adevărat memoria unui luptător, decît numai și numai dacă iubești lup- ta, dacă te dedici idealurilor luptei salo. Și să știi că îți cinstim și res- pectăm marile tale gînduri închinate oamenilor, îndemnurile tale de a fer- tiliza zidirile patriei cu „ploile gîn- dirii", de a învăța ce este omenia și comuniști de a învăța să fim. Sint acestea idei-forță, spuse de tine, îna- intea noastră a tuturor, prezente pre- tutindeni si mai ales aici, în Țara de Sus. La orice sărbătoare copiii și das- călii îtl recită versurile : poeții șl rapsozii îți cinstesc numele, se întrec în a-ți perpetua crezul, prietenii tăi îți caută an de an urmele. Și să mai știi că Ia Mălini totul e bine, căsuța voastră cu pridvorul deschis spre flo- rile livezilor găzduiește un fond do- cumentar-mcmorial, închegat ca un modest muzeu de literatură asupra căruia veghează cu dragoste și pa- siune primarul comunei, profesorii, învățătorii și mai ales elevii satului. Alături de aceasta se află pe mîin) ■ bune un important fond din manuscri- I sele tale, de care se ocupă cu dărui- I re și talent secția memorială a Mu- I zeului Județean Suceava. Avem și I noi o mai veche dorință, neîmplinită I încă : o binemeritată casă memorială „Nicolae Labiș", despre care am zis mereu și vom mai zice. Și să mai știi că prietenii tăi din Suceava organi- zează an de an, din 1969 încoace, unul din cele mai prestigioase concursuri de poezie patriotică Ia care participă sute de tineri poeți din întreaga țară, patronat cu multă dragoste de către Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România și întreaga sa con- ducere, sprijinit cu consecvență de revistele România literară. Luceafă- rul, Contemporanul, Convorbiri lite- rare, Tribuna, Cronica, Ateneu, Ori- zont și altele. 1 De fapt am Vrea să te asigurăm că te simțim aproape în tot ce se întîm- plă important în viața literar-artistieă a acestor meleaguri. Fie că e vorba de Olimpiada de literatură a elevilor din întreaga țară ținută la Suceava, sau de o sesiune de comunicări a stu- denților de la Institutul de Invă- țămînt Superior, de sutele de lansări de cărți noi, întîlniri cu scriitori și e- ditori ce se petrec peste an, recitaluri de poezie, dezbateri, colocvii, în toa- te și de fiecare dată ne amintim, te recităm, te cîntăm, te evocăm. Datorăm acestei stări de spirit —La- biș, înființarea Cenaclului Suceava al Uniunii Scriitorilor, reunind două- zeci de poeți și prozatori ; aceste,, Pa- gini bucovinene" scrise la Suceava ; valoroase cărți și publicații editate în ultimii ani; monumentele dedicate ma- rilor înaintași ; o seamă de instituții, între care Teatrul Municipal Sucea- va ca secție a prestigiosului Teatru Național „Vasile Alecsandri" din lași. Așa că să știi că printre noi amin- tirea ta e vie, iar crezul tău rodește în cultura suceveană care se mîn- I drește cu ambiția de a fi mereu sub ! semnul luptei cu inerția. Alexandru TOMA EDITATE ÎN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA Desene de Ion Carp FLUERICI GRĂUNTELE LUMINOS*! în virtutea unui vechi și chibzuit obicei, oamenii cumsecade cari au făptuit cîtc ceva un an de zile își mai frămintă mintea la finele leatului ca să-și amintească de rodnicia timpului trecut și să facă un bilanț demn de a fi pomenit în gînd atunci cînd, la miezul nopții, se stinge lumina- rea și inimile se înfrățesc pentru cîteva clipe. Nu pentru incertitudinea de a fi om cumsecade și nu pentru că n-aș fi făptuit nimica, dar dacă nu mi-ar fi adus aminte gazeta de perete, eu nu mi-aș fi făcut un asemenea bilanț. Așa însă, gindindu-mă oleacă înapoi, văd că anul care se duce mi-a adus, precum multora, multe lucruri bune, începutul anului mă găsea Ia Iași, unde proaspăt mă adusese filiala scri- itorilor și unde de îndată începusem să rumeg imensa bibliotecă, care de curînd a căpătat numele lui N. Bălcescu (la care m-am gindit mai mult in timpul din urmă și am și cercat chiar să scriu cîte ceva). Moș Gerilă aduce la copii mici cîte un teanc de cărți. Mie, copjl mijlociu (copii mari sunt poeții), mi-a adus o bibliotecă întreagă— și încă ce bi bliotecă! Apoi eu vreau să le spun tuturor că cititorului îi datorez cele ce le dau (atît cît pot). Cunoașterea vieții? Păi, da, dar în viață trăiesc și-i în firea mea su aspir viața cu ochii, cu nările, cu gura și mai ales cu mintea. Deși nu I pot să mă mișc în viață cu iuțeala nagîțului, cerc cu mulcomirea noastră moldovenească să cunosc cel puțin tot atît. Talentul? Asta întrece po- sibilitățile de aprecire exactă formală și ține mai mult de subconștient. Apoi cultura. Ei, aici da, asta se cam poate pipăi. Unii au cîte un ciob, alți cîte o spoială. Cei cu spoiala, săracii, spoială rămîn. Eu mă mulțu- mesc cu ciobul, un mic cristal care strălucește pe toate părțile. Pe el ne- contenit se mai prinde cîte ceva. în mijloc este sîmburele viu, care nu se înăbușă sub masa seînteietoare ce-i dă viață și licărește prin ea. Cei mai mulți dintre noi și mai ales cei mai buni și mai simpli dintre noi au cîte un asemenea grăunte prețios, avid să soarbă cît mai multă strălucire, și involuntar strălucind. Astăzi cristalul lor zgîrîie sticla, mîine va zgîria flintul, iar cîndva va zgîria cremenea și va sparge be- tonul armat. Asta e o viziune optimistă de viitor care nu va fi întunecată dc pericolul găinilor ce vor să înghită grăunțele sclipitoare, cu toate că găinile negre, galbene și pestrițe sunt foarte lacome și neîndurătoare. Și cum, așa-i un bilanț? Apoi, da, dacă adaog că în cursul anului ce se va stinge odată cu luminarea din sara lui Sîn’Vasîli, mi s-a îngroșat cu cîteva cente cristalul meu scump și a reușit să răsfrîngă luminos cîteva reflexe venite de aiurea. Doresc pe viitor să se mai îngroașe, să mai lu- mineze sirgnr, ceea ce vă doresc la toți, tovarăși. Hai noroc și la mulți ani! *)Text inedit, nedatat, care se păstrează în colecția ..Nico- lae Labiș“ de la Muzeul Județean Suceava. Avem toate mo- t’vele să-1 datăm : sfîrșitul lunii decembrie, 1952 (n. Nicolae Cârlan) , , V / / * 9 Cintec de țară Dulce lumină coboară pe Țară, zăpezile albe-s cum nu au mai fost iubirea e caldă ca miezul de vară, și drumul i-1 știm ca pe-un vers, pe de rost. Republică-n visul mulțimii se-aprinse și anii trecură, poporul stăpîn înalță stindarde în timp necuprinse ce-n culmea visării de-a pururi rămîn. I Grădină cu flori purpurii în pridvoare, cu inimă mare de prieten suprem noi stăm Ia hotarele istoriei tale, pe care de veacuri și-n veac o veghem. i N. MOSCALIUC Considerații asupra așa-ziselor figuri de stil de G IVĂNESCU III Vin sărbătorile de iarnă, vine Anul Nou prin zăpezi, se nasc cuvinte e- sențiale, poți lua urma oricărui gînd in diminețile de sticlă. Aceste sînt zilele în care îmi aduc de fiecare dată aminte de Marele Paznic de Far de la fruntariile Poeziei Popu- lare din Bucovina. Pe statuia lui Simian Florea Marian s-au așezat păsări albe, în grădină omătul e pînă la briu, la ferestrele casei a- burul colindei a ofilit florile de ghea- ță. Era tot într-o iarnă, cu ani in urmă, ardea focul și fumul se zbă- tea printre brazi, în încăperi căl- dura te purta pe valurile ei pînă la țărmul plăcutelor arome ale celor mai înalți cozonaci care i-am văzut vreodată, doamna Maria Cărăușu, fiica savantului, ne însoțea cu glasul ei cîntător, ca de presviteră. Și iată acum, răsfoindu-mi caietele, cum vă rog, cum mă rog să pășim încet, să păstrăm caldă tăcere, ca-n vesti- tele ierni, spre a auzi acele cuvinte... 4. Unele din figurile de stil discu- tate pînă aici, ca epitetul și compa- rația, apar ca forme artistice ale u- nor procedee sintactice obișnuite, care n-au nici o valoare artistică. Alături de epitetul artistic există epitetul lo- gic, epitetul necesar pentru a ne pu- tea exprima gîndirea, căci el aduce o specificare absolut necesară pentru a exprima ceea ce voim să spunem. In propoziția : Filozofia românească se ridică Ia înălțimi nebânuite de noi romanii, epitetul românească și epi- tetul nebănuite de noi românii sînt absolut necesare în propoziție, pen- tru că altfel n-am reuși să spunem ceea ce vrem. Faptul că gramatica nu le numește epitete nu prezintă impor- tanță. Ea a dat cuvîntului epitet sen- sul de epitet artistic. Cuvîntul epitet se poate întrebuința și cu sensul de atribut sau predicat nominal și, în greacă, cuvîntul „epitheton", care stă la baza neologismului epitet din lim. „— Poftește-l pe tata la masă ! zi- cea mama. (El se închidea în bibliotecă !) — Tătuță, poftim la masă ! A PRIVI întotdeauna, iarna... De abia îl vedeam din fumul ne- gru de țigară. Umbla cu un fes pe cap, ca un turc, să nu-l stinghereas- că pletele, în casă... La Ilișești hramul era la 15 august, de Sfînta Maria. Pleca la mama lui, care era foarte bătrină, a murit la peste nouăzeci de ani. Emoțiile mă copleșeau și pe mine. Caii erau cu bile moderne, chiar are acest sens, adică mai exact pe cel de adjectiv. Tot fapte de gîndire exprimă și epi- tete cu altă construcție ca în : Casa în care s-a născut Goethe a fost dis- trusă de un bombardament, în timpul ultimului război mondial. Și tot așa stau lucrurile cu unele comparații, cele pur logice, impuse de consta- tări științifice, ca în fraza : După cum diferențele dintre sunete sînt de calitate, cantitative (graduale) și de atitudine (auditive) sau de eliminare (privative) a unei însușiri, tot așa stau lucrurile și cu diferențele din- tre sensurile cuvintelor. în acest caz chiar termenul cu care denumim fi- gura de stil este același ca si termenul cu care denumim faptul pur grama- tical, lipsit de valoare estetică. Chiar și în cazul repetiției pare să nu a- vem o asemenea dedublare între fap- tul pur gramatical și cel pur artistic, căci, desigur, repetiția pur logică a celor spuse, pentru înțelegerea mai exactă a unor idei, este și ea compa- rabilă cu fenomenele pur gramaticale ca atributul și comparația. Se pune in acest caz întrebarea : nu cumva și alte fenomene gramaticale sau logice pot prezenta aspecte artistice, care trebuie considerate tot atîtea figuri de stil ? Noi credem că da. Astfel, metaforele așa-zise „coalescente", din- tre care noi mai sus n-am utilizat nici un exemplu pentru a susține vreun punct de vedere, prezintă acest caz. Din punct de vedere gramatical, ele sînt apoziții sau predicate, iar, din punct de vedere logic, ele sînt niște identificări cu alte realități, niște de- finiții, după cum epitetele și compa- rațiile sînt, din punct de vedere gra- matical, niște determinări, niște atri- buiri, iar din punct de vedere logic, niște descrieri, niște definiții. Cele spuse mai sus sînt valabile pentru zurgălăi, ca să se audă de departe că vine părintele Marian de la Suceava. Casa era pe un dîmb, cum te duci spre Stupea. Ieșeau toate neamurile, deschideau poarta. Par- că azi o văd pe bunica. Era îndure- rată după moartea soțului ei, Gri- gore, care a fost omorit mișelește. Ieșeau pe prispă, nu aveau ceardac. Tata se apropia și-i săruta mina. Era cărunt. Părea el tata bunicii mele. îl urma mama și la urmă eu. figura de stil a lui Eminescu : Lună, tu, stăpîna mării ; și aici avem o a- poziție artistică (figură de stil), care ar putea fi considerată metaforă re- velatorie — dacă sintagma stăpîna mării n-ar determina cuvîntul lună, n-ar fi clar cine e stăpînul mării —, dar care e o identificare a unei ima- gini, cea a lunii, cu alta (aceasta, de ordin spiritual), stăpîna mării. La fel este cazul și cu metaforele coalescen- te care-s nume predicative. Ele sînt tot identificări și deci definiții, și anume identificări artistice, definiții artistice. In celebra cugetare a lui Pascal : L’homme n'est qu’un rescau le plus faible de la nature, mais c’est un reseau pensant, nu avem două me- tafore nume predicative, realizate prin predicare, prin formarea unor predicate [este curios că grupul de la Liege consideră al doilea nume pre- dicativ. p. 160. drept o sinecdocăl. Să dăm și un exemplu din literatura ro- mână (după L. Gâldi, Introducere în stilistica literară a limbii române. București, 1976, p. 28), anume din E- minescu : Geniul este un trandafir cu foi de laur. Astfel dispar dintre me- tafore așa numitele metafore coales- cente, care devin o altă categorie de figuri de stil. Trebuie să spun că deja Fontanier a vorbit de figura de stil a apoziției, dar el nu a avut la înde- mînă exemple predicat, ci numai e- xemple apoziții : Le superbe Eridan, le souverain des eaux (traducere din Georgicele de Delille) sau De nos pro- pres valeurs auteurs infortunes, Nous sommes loins de nous ă tonte heure entraines (Boileau, Epistola a V-a), El nu le-a considerat metafore și n-a vă. zut categoria identificărilor predicate nominale. Ne întrebăm acum, fără a da un răspuns, dacă metafora propriu-zisă, ceea ce noi am. numit substituția prin imaginea unui lucru asemănător, are alături și o substituție neartistică, (continuare în pag. II) La rînd, ca niște cocori ! Intram în casă la răcoare. Mirosea a busuioc. Mergeam la joc. Tata era cu o căr- ticică în mină și cu creionul. Tot- deauna își făcea însemnări... Tata nu trecea niciodată prin bu- cătărie. Tata își scotea mănușile și gambe- ta și mi le dădea mie in grijă. O singură dată l-am auzit rizînd, cînd i-am spus c-am văzut un pui de cro- codil în grădină. Nu era posac, zimbea, dar nu rî~ dea zgomotos"... Cineva a făcut iar foc în casa ma- rianilor. Ijnpersonal, fumul se ridi- că la cer. Am primit o scrisoare să fiu în seara asta aici. E cineva. Lam- pa se aprinde în clipa in care des- chid ușa de la stradă, de pe care se scutură zăpezi. Marcel MUREȘEANU Cronica literară Anul editorial 1985 se apropie de sfîrșit. Ca să nu spunem că este, practic, încheiat. Căci, de obicei, ultima lună nu prea aduce surpri- ze. In acest context ne vine mai ușor să afirmăm (deocamdată) că Turnul lui Vasile Andru este unul dintre cele mai solide romane ale anului în curs. Zicem solid avînd în vedere cîteva calități estetice și extraestetice ale speciei în ac- cepția ei contemporană : relația dintre intenția declarată și reali- zare ; consecvența subsumării pro- cedeelor scriiturii la o anumită for- mulă romanescă și dozarea lor in- spirată ; comunicarea suplă dintre secvențe, folosind un algoritm des- tul de complicat și, dincolo de mo- delele generatoare, cu un coefi- cient considerabil de originalitate ; integrarea complexului de semnifi- cații al cărții într-o perspectivă ontologică unitară ; o remarcabilă supravegheată acuratețe stilistică, expresivă care, în numeroase pa- gini poate fi calificată ca elegan- ță. Aglomerarea atîtor atribute ar putea fi suspectată de o subiecti- vitate critică, dacă nu s-ar conve- ni că, în fond, ele aparțin orică- rui roman de bună ținută. Impor- tant este ca între ele să se sta- bilească cele mai adecvate și mai pline relații. V. Andru își manifestase încă de la debut aderența la modurile con- temporane ale prozei ; acum cinci- sprezece ani, opțiunea pentru for- mula „noului roman" (chiar dacă debuta în proza scurtă) reprezenta la noi, și nu numai la noi, o mar- că incontestabilă a modernității. Dar în lutlanda posibilă era limpe- de că nu se produsese o asimilare completă a modelului. Impresia pe care o lăsa volumul : lecție bine învățată, corect înțeleasă, meticu- los conspectată, însă fără a se tre- ce dincolo de stadiul incipient al a- daptării. Pe acest fond, evoluția ul- terioară a prozatorului urmează drumul firesc către formula tex- tualistă ; adoptat ceva mai demult, textualismul lui Vasile Andru de- vine total în O zi snre sfîrșitul se- colului și întru totul matur în Tur- nul. Pornind de la constatarea că în această linie a prozei noastre evoluțiile au fost relativ rapide, trebuie să-1 încadrăm pe scriitor în „promoția" ei matură, alături de cîțiva (puțini) romancieri care de- ja și-au dobîrdit notorietatea Și chiar dacă este, prin comparație cu ei, mai puțin productiv și in- suficient dotat cu ceva ce s-ar pu- tea numi vocația succesului, Vasile Andru poate fi considerat un li- terat cu profil inconfundabil și de- finitiv7 conturat. Considerații asupra așa-ziselor figuri de stil (urmare din pag. I) deei pur logică sau gramaticala. Răspunsul trebuie să fie afirmativ : există substituții de termeni (cu- vinte sau sintagme de cuvinte). Dar nu ne referim la fantele de sinonimie lipsite de orice valoare artistică : schimbările do sunete ale limbajului = schimbările su- netelor = schimbările fonetice, ci la fenomene de catahreză : picio- rul mesei, al muntelui fată de pi- ciorul omului sau, simp’u, picior. Deci și în cazul substituți lor avem două feluri de procese : cel logic și cel artistic. Dar aici nrocesul logic poartă numele de c^ahreză, iar cel artistic numele de et taforă. Astfel stînd lucrurile, se pune problema dacă și alte fenomene sintactice nu pot deveni figuri de stil. Lucrul este evident pentru in- terogație, care e de două feluri : cea născută din nevoia de infor- mare și cea cu valoare artistică. Aș crede că și coordonarea poate fi și artistică, deci o figură de stil, și anume atunci cînd coordonăm lucruri, acțiuni etc., din serii deo- sebite, care nu sînt în realitate coordonate. Astfel, cînd Eminescu spune : Deopotrivă ! stăpîneștc ra- za ta și geniul morții, avem o a- semenea figură de stil, căci lumi- na lunii și moartea sînt asociate aici oarecum abuziv ; constituie o surpriză dar coordonarea se poate combina cu repetiția sau poate deveni o enumerare, o acumulare, deci o altă figură de stil. 5. Personificarea prezintă două categorii, după cum constă în în- fățișarea ca o ființă cu viață a u- nui obiect material neînsuflețit sau a unei idei ; nu avem o înlocuire a unei imagini cu alta, ci modifi- carea unei imagini prin faptul că i se atribuie obiectului de la baza ei acțiuni ale omului ; în al doilea caz, ea este substituirea (înlocuirea) unei idei cu imaginea unei per- soane masculine sau feminine că- reia i se dau unele aspecte care să sugereze ideea (ca de exemplu o femeie legată la ochi pentru a simboliza justiția, dar și corpul Ceea ce-1 diferențiază de ceilalți prozatori textualiști desenează tot- odată și poziția lui oarecum soli- tară în interiorul orientării. Fiind cu un deceniu (cel puțin) mai tînăr decît cei consacrați, care practică tehnica texlualistă mai degrabă empiric, in tot cazul, doar parțial angajați programatic, Vasile Andru cunoscător, după cît putem să ne dăm seama, în amănunt al orien- tărilor doctrinare textualiste, se si- tuează pe o platformă teoretică mai largă, pe de o parte, mai ferm delimitată, pe de alta. Se simte, în această privință, o solidă asimilare a surselor, de unde, o atitudine fa- ță de ele mai angajată in raport cu consacrații și mai liberă în com- parație cu cea a neofiților. Ade- rența lui este, înainte de toate, una de principiu ; e evidentă ac- ceptarea premisei că literatura nu este re-prezentarea a ceva an- VASILE ANDRU: TURNUL*1 terior existent, nu este efect, nu vrea să exprime ceva ce nu este deja în scriitura sa. în fond, este vorba de aspirația, deloc nouă, dar altfel gîndită de textualiști, de a scoate literatura de sub incidența, de atîtea ori restrictivă sau inhiba- toare, a curatelei realului ; afir- marea dreptului și capacității lite- raturii de a produce, iar nu de a prelua sau transmite sensuri. Un mod de depășire a entropiei exis- tenței prin demascarea ei. Este ceea ce Sollers numea (foarte literar) „un efect imanent de străpungere exercitat asupra realului". Văzut din acest unghi. Turnul este un e- dificiu cu o temelie filosofică, mai exact, ontologică solidă. Pentru Vasile Andru „a străpunge realul" nu înseamnă a-1 demitiza prin iro- rie, ci a transcende aparențele, a descoperi rețeaua dură a permanen- țelor care conferă existenței struc- tura unitară și semnificație tragică. Incursiunile timide în parapsiho- logic nu schimbă cu nimic situația. Tocmai prin aceasta, autorul se desolidarizează și de ultimele pro- moții textualiste care vizează mai mult afișarea unei atitudini decît exprimarea unui punct de vedere. Ironia adeseori amară, cîteodată sarcastică nu decade în parodie a judecătoresc). în acest din urmă caz personificarea devine simboli- zare, simbol. Personificarea de pri- mul tip se realizează prin apostro- fă sau invocare, deci prin vocati- ve, pronume și verbe de persoana a doua (singular sau plural) prin identificări care sînt proprii numai cînd vorbim despre oameni : Lună, tu, stăpina mării.,., sub lumina ta, fecioară..., lin privit-ai prin fe. rești..., ție singură-ți arăți etc. U tilizarea cu scopul de a arăta pro cesul unei realități neînsuflețite a unor epitete sau predicate care sînt normale cînd vorbim de ființe însuflețite, ca în cazul : Mo. reu va plînge apa, este o metafo- ră și nu duc la o personificare (în cazul de față a rîului) ; în acest caz avem fenomenul numit homeo- ză „asemănătoare". în cazul perso- nificării, este mai clar decît la ori- care altă figură de stil că avem a face numai cu o schimbare seman- tică și de reprezentare, și nu cu o schimbare a unui cuvînt. înfățișa, rea lunii ca fecioară se realizează, este drept, prin adăugirea cuvîn- tului fecioară (la vocativ, căci a- vem o adresare către lună), deci prin ceea ce am numit identifica- re și prin indicarea unor acțiuni ale fecioarei. Dar aceasta nu schim- bă deloc natura fenomenului sti- listic : avem a face cu o procedare caracteristică epocii primitive a umanității, cînd s-au creat mitu- rile ; și chiar avem a face cu ve- chea mitologie greacă și romană, rămasă însă numai în literatură. Considerații similare trebuie însă să facem și cu privire la cea de a doua categorie de personificări: la acestea avem a face tot cu ră- mășițe din epoca mitologică a u- manității, cînd de exemplu gr. themis — „legea divină sau mora- lă, regulă, obicei, drept, pedeap- să" devine și o Zeiță. Voi adăuga că procedeul era curent în lumea indoeuropeană primitivă și veche, căci el se găsește și la vechii in- dieni, la care de exemplu vok formelor și cu atît mai puțin în „bășcălie" (termen — cu etimolo- gie necunoscută, prin dicționarele care încep să apară, prin cronicile literare mai recente, cu tendință de conceptualizare). De altfel, ..bășcălia" nici nu poate exprima o atitudine existențială, ea nefiind decît un subprodus al lenei și la- șității levantine. Pentru alt: tex- tualiști problema-cheie este una de ordin formal : a conferi textului o alură anti-estetică, a-i pune în evidență nivelele, secvențele și modul de producere sau, ceea ce-i mai derizoriu, a înlocui, măcar par- țial, textul cu jurnalul de elabo- rare a lui. tn Turnul nu lipsesc ast- fel de preocupări, din acest punct de vedere romanul este aproape paradigmatic, dar elementul crea- ție nu este eliminat, cartea nu se transformă într-un pur exercițiu formal, într-o demonstrație a vir- tuților tehnice ale textualismului ; nu se vrea un meta-roman. Putem spune că Vasile Andru nu acceptă în romanul său nici o tendință extremistă ori parțială. Textualismul său este unul ponde- rat și de substanță. în tot cazul, nu refuză prozei dimensiunea este- tică ; preluind ceea ce este de pre- luat, el face, cu consecvență, lite- ratură în sensul bun, propriu, al cuvîntului. * Romanul are, în primul rînd, o coloană vertebrală ideatică : o țe- sătură complexă de relații între etern și efemer, amorf și organi- zat, întîmplare și determinare, in- divid și soecie etc. ; totul organi- zîndu-se în jurul unui motiv cen- tral — turnul — cu dublă accep- ta : de „simbol al complexității, al etajelor, al zarvei existențiale, al axului ,al vanității" si de stîlp în vîrful căruia „poți face un salt existențial", servind, deci, ..nu să te înalți. ci să-ți frîngi gîtul, să te strivești, să te sfarmi, să te re- faci eventual în altă dimensiune". Acest nucleu ideatic-simbolic se nutrește dintr-un număr impresio- nant de teme. Meritul cărții este de a descoperi conexiunile dintre „voce" ajunge și numele unei zei- țe, precum si la romani (cf. divini- tăți ca Fortuna). 6. în urma celor spuse pînă a- cum, trebuie să tragem concluzia că o parte din figurile de stil, si nu numai cele numite tropi, dar și altele, toate msă cu valoare ar- tistică, rezultă din modificările a- duse reprezentărilor fundamentale ale unei opere literare, modificări care sînt de mai multe feluri : sub- stituiri ale unor elemente din re- prezentarea fundamentală cu alte reprezentări, adăugiri ale unor re- prezentări noi, modificări in așeza- rea (deci topica) reprezentărilor fundamentale sau în așezarea sub- stituirilor si adăugirilor lor după diferite scheme. Desigur, avem și figuri care-s fenomene our logice, gramaticale, fără valoare estetică, si numele lor cîteodată este ace- lași ca și al faptelor cu valoare artistică (de exemplu comparația, la care noi am adăuga identifica- rea sau definirea prin atribut sau nume predicativ) ; dar aici ne-au interesat figurile de stil estetice, artistice. în genere ele au fost con- siderate ca fapte de limbă, ca fapte privind expresia lingvistică, deci expesia fonetică. Studiul tropilor și al altor figuri de stil, ca epite- tul, a fost considerat ca un studiu lingvistic. Este o mare greșeală aceasta. Figurile au loc în dome- niul reprezentărilor (= imaginilor), și sînt deci de domeniul a ceea ce s-a numit critica și istoria lite- rară, iar, ca știință generală, poe- tica. Figurile de stil artistic luate aici în discuție sînt numai indirect fapte de limbă, adică întrucît ori- ce fapt de gîndire și orice repre- zentare își are expresia prin lim- baj. Dar ele sînt fapte de repre- zentare (și gîndire) și ca atare sînt de domeniul științei care se ocupă de reprezentări, deci de domeniul istoriei, artei și poeticii. Aceasta cu atît mai mult, dacă vom înțe- lege prin limbă, mai exact prin vorbire, numai expresia fonetică și asocierea semnelor din această ex- presie cu diversele sensuri expri- mate. Dacă limbajul nu cuprinde sensurile, cum cred că stau lu- crurile, atunci figurile de stil dis- cutate nu sînt fapte de limbaj de- ele, de a le pune, cum s-ar zice, în ecuație. .Autorul nu e atît de naiv îneît să propună rezolvări, dar nici nu adoptă o atitudne in- terogativă ; neutralitatea este pro- gramatică și, în consecință, cartea, ca orice scriere cu adevărat tex- tualistă este descriptivă. Autorul o afirmă fără echivoc încă de la în- ceput : „Dorești de atîta timp să scrii o carte care să înceapă de la Bing-Bangul primordial (marele tunet, clipa zero) ; să recapitulezi lumea de atunci și pînă azi, prin secvențe-cuante. Și toată povestea să vă conțină pe voi. Chiar pe voi", rață de un asemenea proiect că- ruia autorul îi recunoaște dimen- siunile copleșitoare din toate pune, tele de vedere, soluția nu poate ți- ne decît de domeniul speculației : „într-o iubire este încifrat, în fond, mesajul de bază al speței. Speța se află într-o relație de rezonanță cu toată materia. Deci drumul de la dragoste la materia lumii este cel mai scurt, cel mai potrivit cu o viață de om". Așadar, Turnul este, la acest ni- vel, povestea unui cuplu, un ro- man de dragoste sentimental pînă la un punct, desigur în mod deli- berat, deschis reflecției ontologi- ce de la el înainte. Perechea co- munică însă pe orizontală cu alte celule (hexagonale, zice autorul) ale structurii colectivității și pe verticală, în timp, prin racursiuri filogenetice. Astfel romanul se au- togenerează printr-un permanent proces de discontinuitate. Secvențe- le sînt însă confundate neîncetat între ele și cu ansamblul, acesta fiind orientat permanent și con- stant spre infinitatea posibilelor segmente care-1 împiedică să se reinchidă, chiar dacă, prin moartea eroinei, cuplul dispare. Persona- jul-narator (refuz să-1 numesc scrip- tor) și Daria sînt perfect indivi- dualizati, însă, dincolo de perso- nalitatea lor puternic reliefată, constatăm că autorul urmărește conturarea unor fenotipuri ; desi- gur, consecvent liniei generale a romanului. Intenția aceasta se sub- sumează uneia dintre dominantele cărții : ca text Turnul este un ro- man sintetic. Sînt reunite într-o structură remarcabil articulată moduri net diferențiate ale scri- iturii : epic, dramatic, liric, repor- tericesc, aforistic, eseistic, cinema- tografic. Suficient cred pentru a contura personalitatea unui scri- itor modern, întrutotul adaptat e- xigențelor prozei moderne. Mihail lORnACWg *) București. Editura „Cartea Românească", 1985. Dialog nocturn cu Nicolae Labiș Din ce în ce mai greu Urmele pașilor tăi desenează Contururi stranii. Singerînd, sufletul meu Numai cercuri și spații De ură și mare iubire... — Un cuțit la;cingătoare Un cuvînt nemairostit ' Din ce lume ai venit ? — Cercul se strînge eu plec Din nou în munți la vînătoare Mă-nvăluie un,foc abia simțit Nici cu nu știu de unde am venit. — Să-ți dau flori și haine lungi Iarăși copil să ajungi Sai în cerc intră-n pătrat In păcatul ce-o să-ți deie Mîngîiere de femeie... — Din ce în ce mai greu pășesc Sub tălpi pămîntul arde — foc aprins — Unde-am ajuns de nu mă mai găsesc în jur e nins a foarte nins Pămîntul mă îndeamnă stins Pămîntul — frate drept — pămîntul Flămindul flămîndul... George DAMIAN Anotimpul decembrie Cunosc împăcarea aceea în care, tîrziu, toate lucrurile se destramă ca-n sticla iernii aburul cuvintelor noastre și nu pot să mă-ntorc să-ți spun cîtă singurătate. Cunosc hainele, de pe acum croite ale celuilalt anotimp, drumul alb, nesfîrșit al muțeniei din toate semințele, din toți mugurii și nu pot să mă-ntorc să-ți spun cît pustiu. Cunosc amăgirea aceea cînd toate culorile au pus stăpînirc pe inimă p'-ndoamnă să crezi că e vorba de biruință și pace și nu pot să mă-ntorc să-ți spun cîtă așteptare. Cunosc apăsarea aceea, mai dureroasă și mai adincă decît mușcătura cuțitului, sub care ochii se sting și gura amuțește, cînd ți se dă libertatea de care nu mai ai trebuință, cînd vine o pasăre să-ți ceară umerii, cînd vine un vînt înghețat să-ți acopere cîntecul și nu pot să mă-ntorc să-ți spun cîtă înfricoșată ninsoare. Victor Traian RUSU Punte de fum cît centru că sensurile si reprezen- tările se exprimă prin limbaj. Ele sînt fapte de sens si de reprezen- tare și ca atare sînt obiectul de studiu al semanticii, care ea în- săși se constituie ca o știință ex- tralingvistică, paralelă cu lingvis- tica si cu știința mai largă decît lingvistica, a semioticii, care ea însăși nu are a face cu sensuri, ci numai cu semne și cu legătura (asocierea) acestor semne cu un conținut, fie el sens, deci gîndire, fie el reprezentare. Aceasta nu în- seamnă că lingvistul nu trebuie să se ocupe de figurile de stil în dis- cuție. Faptele de limbă autentice sînt însă figurile de stil care au loc chiar în materia fonetică a operei literare, ca aliterația. De fapt, ele nu pot fi identificate decît studiind faptele de limbaj care sînt expresia lor. Ele sînt însă fenome- ne ale reprezentării, ale imaginii, ru ale expresiei fonetice a operei literare, și deci nu ale limbii. Dar noi ne-am referit pînă acum la figurile de stil artistice, nu și la cele neartistice, adică la cele ale limbajului logic, obiectiv, pur informativ. Sint acestea din urmă figuri de stil ? Sau nu ? Judecind după unele definiții și după fap- tul că numai sensurile artistice ale unor cuvinte sînt considerate fi- gurate, deci figuri, ar trebui să de- ducem că aceste figuri de stil ale limbajului logic, obiectiv, nu sînt figuri de stil. Realitatea este că sînt și ele figuri, în sensul pe ca- re-1 avea latinescul figura, da- că, întocmai, ca și in cazul stilisticii. care. dintr-o știință a stilului, deci și a stilurilor logi- ce, obiective, a devenit la unii cer- cetători știința stilurilor artistice, subiective. S-a ajuns să fie numi- te figuri de stil numai figurile cu valoare artistică. Am spus deja mai înainte că ter- menul figură de stil nu e cel mai potrivit pentru a denumi realitățile în discuție. în această epocă de revoluție în idei și în terminologie a științelor sociale și a filozofiei, nu întotdeauna fericite, ar trebui poate să se caute niște numiri mai potrivite și pentru ceea ce numim astăzi figuri de stil sau, mai rar, figuri ale limbajului. încă mai flutură eșarfele Primei zăpezi Aducîndu-mi aminte de zbor Străzile se leagănă în ochiul înroșit al ferestrei De acolo de unde Mă voi Rostogoli Curînd O, neînsemnate mirări Alcătuind Fragila pasăre a inocenței. Ion BELDEANU Baladă Pămînt cu valea-n deal, cu dealu-n vale 1 ezlănțuind fantastice lasouri Vedeau ca-n vis cum codrul se prăvale îndurerînd izvoarele spre nouri. Pădurea se bătea cu moartea-n parte — Lovită, sfișiată. fără moarte. Tăiați-o ! au zis stăpinii. Cuiburi țipau prăbușindu.se Cu pui golași, cu ouă încălzite. Hei rup ! au gemut tăietorii, Dar fagii și brazii — ei, nu. Pui de privighetoare-n surcele Căprioare valsează mortal. Poetul surîde-n inima pădurii înlocuind-o cu el însuși. Intact, nesfîrșit, fără moarte. Gheorghe LUPU Inscripție Pe unde mai colindă azi ecoul, Scăp"* die sîni de piatră detunată. A colindat un pui dc cerb odată, Care-a păscut în pajiștea de stele, în ochi a adormit apoi cu ele, Și-n visul scurt, sub mantia de rouă, Cc-a ars în zori cu flăcări de opal, A răvășit pe ferigi și pe cetini Poeme cu ecouri de cristal. Pădurea, sărutată de furtună, A-nmărmurit, ca o statuie goală, Sub foșnetul de pași pierdut prin ierburi. Cu puiul mic de cerb culcat în poală. George L. OSTAFI Hai ku îmbătrînește livada iar noi o credem înflorită din mireasmă-n tezaur curg dorurile bătrînilor tei în urma furtunii doar aburul străbătut de lumină Ce fericire să crezi că visezi cînd începe să plouă pe malul mării singuri noi, în rest, castelele de nisip Camelia CORLĂTEANU Pagini bucovinene — II PERMANENTA LUI LABIȘ Manuscrise labișiene Cele două poeme inedite din fondul de manuscrise ale Muzeului Jude_ țean Suceava, ultima aflată într-e dactilogramă neterminată și adnotată de autor, amîndouă insă nedatate, pe care le propunem de data aceasta cititorilor noștri, par a fi — in cadrul acestui compartiment al o- perei sale — dovezi peremptorii ale existenței acelui „spirit al adincu- rilor“ care scoate de sub orice adumbrite cea mai mare suprafață a creației labișiene. Tocmai valoarea indiscutabilă a textelor ne-a ho- tărît, așadar, să le dăm Ia lumină într-un moment aniversar, cînd starea de potir a poeziei lui Labiș se întoarce întreagă și neatinsă la noi, așa cum se va întîmpla adîncă vreme. M. M. VÎRSTA DE BRONZ Negre talazuri pădurea-și rotea împrejur, Ciocanul de silex s-a rupt între rocile dure. Nouri lățeau peste zare vîrtejul lor sur Marile voci bubuiau peste cer, pe pădure : „Cioplitor în granit, rob al vîrstei de piatră, primare. Ochii ți-s plini de-ntuneric, de chin și de hău, Pămîntu-i roșit de ucisele clăi de frunzare Ale tusei sufletului tău. Caută iezărul apelor grele și pure, Scaldă-te-n ele, vîrsta de bronz s-o ajungi !“ Marile voci bubuiau peste cer, pe pădure. Și pădurea suna dintr-o zare-ntr-o zare, atunci. Pași-mi alergă prin bahne și stînci prăvălate Calea cea bună o caut prin cremeni, pe grind — Brazii-.și apleacă bezmetice frunți, să-mi arate Cărarea, și fruntea spre zările toate întind. Ca un trăsnet rotund, luna sfîrîie-n văile ude Nouri de noapte' se strîng huruind pe înalt. Cu hohote relc-mprejur nevăzut se aude. Tropotul negrelor capre izbit în bazalt. Dar uite — prin bezne.0 fîșie de vie lumină Cum se-ncurcă și lunecă lungă sub stînci, pe pămint. Aleargă-o măicuță bătrînă prin sihle, cu părul Despletit ca o flacără albă in vînt. Brîul de lină, din copcii desprins, se deșiră Și calea-i înseamnă sub stînci, luminos, jucăuș.. tn jur sclipitoare gingănii de noapte trec roiuri Și ea, lîngă tîmplele-i, palmele-și ține căuș. — Măicuță bătrînă, cu brîuri de lină, fugare, Ochii mi-s plini de-ntuneric, de chin și de hău. Pămintu-i roșit de ucisele clăi de frunzare Ale tusei sufletului meu. Unde e iezărul apelor grele și pure Scaldă să-mi fac, vîrsta de bronz s.o ajung ? Ea S-a oprit — un vîrtej nemișcat în pădure — Și glasu să-i unduie-a prins, întristat și prelung. — Drumul ți.aș spune, dar eu nici pe.al meu nu mi-1 știu De cînd, blestemată prin cîntec, de drumuri nu-mi pasă, Și-mi caut feciorul, ciobanul cel vrednic și viu. Nuntit cu o mîndră crăiasă, a lumii mireasă. Ochilor tulburi ai mei pentru veci Ie e dat. Palid, pe leagăn de triluri, de-atunci să îl vadă ; Pașilor mei de atunci, pentru veci le e dat Zadarnic să.l caute-n codru imens din baladă. i Pași-mi mai repezi prin bahne și stînci prăvălate Calea cea bună o caută.n cremeni, pe grind — Brazii-și apleacă bezmetice frunți, să-mi arate Cărarea și fruntea spre zările toate întind. O umbră, călare, prin cetină drum își desprinde, Și tropotul calului sparge ecouri la cer. își crișcă minerul, în pumnu-nnodat și fierbinte, Sub licărul cioatelor putrede — un luciu hanger. 1 — Voinic, ce-ți ții stînga pe pîntec, crispată și mare ? Ochii mi-s plini de-ntuneric, de chin și de hău. Pămîntu-i roșit de ucisele clăi de frunzare Ale tusei sufletului meu. Unde c iezărul apelor grele și pure Scaldă să-mi fac, vîrsta de bronz s-O ajung ? Omul se pierde-n galop viforos, prin pădure. Doar calul cu capul întors îmi nechează prelung : —. Stăpinui înaltul la stat, cel din țara de jos, Fălit cu hangerul hoțește întins sub stacană ! Stăpînu-i răpusul, temutul haiduc Alimoș, Sburăm în mișel să dăm roșie, crincenă vrană. Stăpinului groapă-am să-i sap sub un ulm argintiu, Luminată-mprejur cu scintei izvorind din copite. Balada ne-nvăluie-n tragicu-i fald și nu știu Cărarea ce duce spre apele tale vrăjite... Pași-mi mai repezi prin bahne si stînci prăvălate Calea cea bună o caută n cremeni, pe grind — Brazii.și apleacă bezmetice frunți, să-mi arate Cărarea și fruntea spre zările toate întind Vintul mă mină din spate și frunzele țipă. Kotindu-se-n trimbe sonore bătute de vînt. In față-mi un dom si-a-nălțat crenelată aripă. Și turnul de vegbe-i inalt, dar Ia mijloc e frînt. Luna prin nourii sparți isi revarsă bogat Kazele-i blinde cu luciu de galbenă miere. Sub lumina lunară. întreg, acest dom a-mbrăcat Voevodale mantii de tăcere. Chiotul codrului negru in jur amuți Și o caldă ninsoare de raze a prins să se cearnă. Dar cine-i acest castelan cu lungi plete corbii. Și cu fruntea mai largă ca bolta senină de iarnă ? Inima i bate puternic — aud cum trezește. In liniștea nopții aceste, ecouri adinei, Zvicniri inegale, nervoase, ca sbuciumul apelor Fierbinți, prăvălate.n cascade pc stînci. Gura lui dură încearcă surisuri răzlețe. In ochi o lumină ii plipiie. iregular Cind in valuri mocnite de-o nepăsătoare tristețe, Cind in fulgere crunte de ură. cu clipăt amar. — Semeț castelan, tulburatu-ți-am visele oare ? Ochii mi-s plini de-ntuneric. de chin și de hău. Pămîntu-i roșit dc ucisele clăi de frunzare. Al» tusei sufletului meu. Unde e iezărul apelor grele și pure Scaldă să-mi fac, vîrsta de bronz s-o ajung ? Sleit de puteri am răzbit pin-aici, prin pădure. Și totuși nu pot să m-abat de la drumul meu lung. — Străine, sint prințul poemei poporului meu. Trecut printr-o lume de pustiitoare cloroze. Și-acuma îmi fulger revolta și sbuciumul greu Si.mi port cadențata durere in ritmuri de glose. Străine, opreste-te. liniști adinei să sust-ăm Eu ru știu cărării» printre-ale brazilor creștete. Haide, ospăț cu luceferi și sori să-nălțăm. Leagăne dulci de abisuri ne-așteaptă — opreste-te ! Pasi-mi mai repezi prin bahne și stinci prăvălate Calea cea bună o caută-n cremeni, pe grind — Brazii-și apleacă bezmetice frunți, să-mi arate Cărarea și fruntea spre zările toate întind. Unde e steaua polară, a inimii mele? Reci deznădejdi mă pătrund cu un tremur ascuns... Dar iată ! Sub viscol de ghiață, durere și stele. Din lumea visării în lumea cea vic.am ajuns. Vă'le-S roșii de foc. Cu seîntei în funingini Valuri de moarte pe satele țării se cern. Păsări metalice iscă încinse pecingini. Un popor se frămîntă-ngrozit ca-ntr-un mitic infern. — O«tene din vale, bălan, într-un strai ponosit, Purtînd carabina cu fumuri prelinse pe nară. Ce groaznic cutremur țîținile țării-a urnit. Ce groaznic vulcan a zbucnit dintr.odată în țară ? —Străine, războiul, privește-1, se-nvîrte galop. Se mistuie însuși ne dirs’’’ — nri’^sto.l cum piere ! Străine, în țară acum, armii noi au adus Un viscol de înnoitoare putere. Străine, tu cauți, știu bine, un iezăr vrăjit Privește, ruinele-acum dau lăstare smiccle — Ascultă, în vale vuiește-un popor dezrobit, Coboară, acolo e clocotul apelor grele. Din munții închiși, greii pași mi se-nsiră în vale ; O bură de scrum, fulguiește pe cîmp si grădini. Am stat ca un pom între cimpuri, cu brațe de jale. Privind atît sînge, și.atîta desfrîu de mini. Dar iată, un vînt fluturînd moi petale de mac. Soioasele cerului piele în valuri le suge. Privesc cum în șine și-n limbi pentru plug se prefac. Zăbrele, cătușe, belciuge. Dar cine aleargă pe cal costeliv, risipind. In urmă, a groazei sălbatice hohote sparte ? E Manea, mișelul boier, de haiduc păgubit, Ucis în baladă, fugind inc-odată de moarte ? Ori, poate, e, verde la fată, cioban ucigaș Ce-a vrut prin omor turme mari si mai mult să-și sporească Și fuge de noul județ, neeîntat, pătimaș. Ori poate-s gălbuii ochi tulburi de broască ? Priviți.i, s.ascund, în adinei văgăuni de sobol, Isi leapădă piei împistrite, cojoace de dochii ! Mînia-n dureri adormită de veacuri — mi-o scol Si-mi scapără fulgere ochii. Tăceri aparente si ultime-mi sfîsii-fîsii. — Pe umeri simt palmele patriei, umede, calde. Marile voci bubuiesc : — Astăzi fără să știi, Tăietor în granit, ai primit lung visatele scalde ! Vîrsta de bronz ! Brațe păroase desfac Brațele, mintea, sub soarele nou să asude. Largile nări strîng din mugurii încă ce tac, îmbătătoare miresme, virile dar crude. Prieteni, voi mulți, întîlniți pentru veci de acum. Vorbesc despre noi, între suflete slobode-s punțile. Ca, împrejurul catargelor, stoluri de păsări, Noi întrebări, întrebări ne înconjură frunțile. Deslegări la-ntrebările noastre detună în creier. Din stol, întrebări desfăcute în pulbere curg ; Privirea ni-i plină de flama-ndoită-a zorilor Calme și noi — și al lumii trecute amurg. In jur un popor de constructori, roiește. Unelte Să strîngem în pumni cum hangerul strîngea Alimoș Nutrim nerăbdarea în jur să suim fel dc fel de Clădiri și grădini, între oameni Ia suflet frumoși. OMUL COMUN (fragment) Nu pot să uit amiaza cu păsări, stol de stol... Se ridicau din brazde miresme-nțepătoare Și eram trei prieteni acolo-n cîmpui gol Pe cînd nășteau izvoare-n depărtare. Rotea în preajmă timpul aripile-i semețe. De-atuncea izvorîră zori noi și nopți dc lut. Cel mai viteaz prieten, mai plin de tinerețe în lupta cu dușmanul a căzut. Și celălalt prieten pierdut e pentru mine — Cînd îi vorbesc de oameni rînjește cu albi dinți. A obosit in lumea reală. Are-O lume In cifrele dosarului, cuminți. O nouă zeitate, Biroul, c-o privire L-a împietrit pc drumul progresului, stîlp sec. Iar eu în ceasuri tulburi mă zbucium în neștire Și-n alte ceasuri simt că mă înec. Nu se mai poate. Vintul mi-a scuturat grădina, S-au destrămat pe straturi petalele de mac. Să-ncerc a doua oară să distilez lumina ? Aș încerca... Dar, doamne, cum să fac ? II. REGENERAREA 3. OMUL COMUN REINVAȚA SA ÎNJURE Ne umblau pe trup păduchii cînd gemeam în lanțuri grele ; Azi, cînd slobod ne e brațul ei s-au furișat sub piele. Noi muncim și stringem seve — mai bogat e-al nostru sînge, Insă sîngele și seva nu pentru păduchi le-om strînge. Pc Irod păduchi sub piele îl uciseră în chinuri. S-au scornit și-n contra noastră sumedenii de veninuri — Noi nu vom răbda veninul, nici prostia nici hoția. La nevoie smulgem pielea să stirpim păducheria. ★ Iată-1, plămădit din unghiuri nedecise și din țepi. De-1 privești, nu știi dc unde să-1 sfîrșești ori să-1 începi. Chiar de-i ciolănos ori buget îl înjuri, că-i stîrpitură. Dar cu toată-njurătura stîrpitură asta fură. Dacă ți-i mai mic tainul, e c-o parte ți-a luat-o. Dacă punga ți-i mai goală, el, șiret, ți-a dezumflat-o, Dacă gîndul pe sub frunte se-nvîrtește încurcat. El, cu ghiare nevăzute și acolo tc-a furat. Blestemi țara, blestemi pita și el ride, gîde hîd. Oameni buni, de i-ați cunoaște, ați vedea că nu mai rid, l-ați izbi cu vrăjmășia de la Tepeș ce-i străbună, N-ați mai înjura atuncea pila bună, țara bună. ★ Pe marca noastră-s valuri și sînt întinderi calme, Sînt grohotiri de tunet și triluri lungi de nai, Se-neacă unii-n repezi vîrtejuri de sudalme — EI, gol și sec, plutește ca un pai. Cîndva, din întîmplare făcuse-o faptă dreaptă. Unică scăpărare pe-al vieții lui cer sters. Dar nu te-ndreptățeste la rai unica faptă Precum nici pe poeți un singur vers. Cu viziera faptei întîmplătoarc trasă. Sub ea figura-i timpă ferind-o de priviri, Spre-o treaptă socială, pc frînghii de mătasă Se suie făt-frumosul din sictir. In jur duc zeci dc oameni poverile-i prea multe. El dă porunci gîngave, privește încruntat Și-i vai de îndrăznețul ce-nccarcă să n-asculte Principialu-i glas pițigăiat. Stați, oameni buni, ajungă-i savorile dulceții, Principiile-i stricte, de-I scuturați, se rup. Imașinară-i forța-i și nici o lege-a vieții Nu-i sprijină îmbugezitul trup. Din vina lui voi faceți eforturi inutile Și visurile voastre le-ntîrziați astfel. Dacă-1 striviți, mai iute cu zeci și zeci de zile Putem atinge al clasei noastre țel. P'in'i lal-ici. cu blazonul nros’ici polei'". Nu mai răbdăm cind prinții reali i-am izgonit. Luați-i de pe tronuri și îi puteți trimite Pe lîngă boi în grajduri, la rînit. 4. ÎNTRE OAMENI Se sting pe buza zării săruturi reci, livide. Sfielnic vine seara cu pleoapele închise, Aleargă-n urmă somnul foșnindu-și largi hlamide, — Moș nărăvit la jocuri și veșnic beat de vise. Sub apa fermecată a lunci, înviat Tălăzuicște cîmpui arat pină departe Și din adîncuri suie mereu vibrînd curat. Necontenitul clocot al sevei fără moarte. Am înnoptat in miezul acestui vast decor La focul cu lumina deschisă ca o rană Cînd tractoriști-n ceată cîntau încetișor Și cind păreau tractoarele de stană. Cîntau ceva nostalgic, ce n-am mai a izft, Frinturi de dor, de visuri, o lacrimă p elir.să... Dar în acestea toate, atît de liniștit Plutea o fericire necuprinsă. Munciseră, cu mușchii de-odihnă furnicați, Cîntau pînă la lacrimi, privind în depărtare. Era pînă și dorul pentru acești bărbați O băutură tonică și tare. în noaptea luminoasă au prins să are iar Sunindu-și din motoare o muzică mai nouă. Un iepure în față zvîcni, orbit de far Ciulind hazliu urcchile-amîndouă. Nu se ferea din rază, săltă, apoi se-Opri ; Urechle-i pc spate căzură, sure glugi. Zîmbise tractoristul duios și-1 sfătui — — Fugi, prostule, dc-acolo. Haide fugi. Cimpia nesfîrșită se preschimba la față Brăzdată de puterea brutală din tractor, își înclinase luna un corn, a dimineață ; Roș iepure pe zare sălta într-un picior. Pe brazde lunecară săruturi noi, candide Și dimineața ochii sfielnic și-a deschis în van umblase somnul foșnindu-și largi hlemide. Moș nărăvit la jocuri și veșnic beat de vis. HI — Pagini bucovinene Amintiri despre Liviu Rebreanu Prin 1931, la Cluj, locuiam în strada Marinescu, lingă Biblioteca Universității. Mă întîlneam aproa- pe zilnic și mă împrietenisem cu fratele său mai mic, Tiberiu Re- breanu, student la drept, și prin el, la cîtva timp, am avut acolo neui- tatul prilej să-1 cunosc personal, în- tru-un cadru foarte ospitalier, pe Liviu Rebreanu. Era in incinta Bi- bliotecii Universitare. Impresia mea, din capul locului, a fost pro- fundă. Mi-a oferit atunci, cu un sobru autograf, romanul Pădurea spînzuraților. Și au trecut anii. Prin 1943, la redacția cotidianu- lui „Viața" din București, str. Lip- scani, colț cu Sf. Gheorghe. unde am, lucrat și eu o vreme, l-am re- întîlnit pe Liviu Rebreanu. Anii de trudă literară extraordinară, timpul enorm cheltuit la masa de lucru, lupta cu viața, cu vicisitudinile ei. lăsaseră urme evidente pe fața și în părul lui. L-am ascultat printre alții si eu. sfios, dintr-un colț, în picioare, ea mai mic ce eram pe acolo, în norii grei ai fumului de țigară, lingă a- burul de cafea tare. Și l-am as- cultat de multe ori. Admirația mea a fost întotdeauna nețărmurită. Mi-am făurit astfel pentru mine, pentru munca mea literară, din cu- getările sale, o religie, un monu- ment trainic în sufletul meu. Adîn- cimea gîndirii sale, plină de sub- stanță, stilul său lapidar, conciziu- nea sa deosebită, măsura, cumpătul său în toate, franchețea, sincerita- tea, timbrul său, care îmi sună si acum armonios în urechi, venind parcă atît de departe și totuși vi- guros, mi-au încălzit și mie visu- rile de-a lungul anilor. Și în cli- pa aceasta îi simt puternic prezen- ța binefăcătoare. Et in Arcadia ego. Am cunoscut ce a însemnat o strîngere de mînă a lui Liviu Re- breanu. caldă, sinceră, încurajatoa- re, într-o lume plină de amaruri prin care a trecut și el în măreția lui. Reamintesc — ca un crez — nu- mai cîteva din ideile-cheie ale lui Liviu Rebreanu, intrate definitiv în circulația preocupărilor noastre literare, în patrimoniul național. Scrisul nu-i o jucărie agreabilă și nici mai cu seamă o jonglerie cu fraze, spune el. Arta înseamnă creație de oameni și de viață. Creînd oameni vii. cu viață proprie, cu lume proprie, scri- itorul se apropie de misterul eter- nității. TEATRU " Montarea unei piese de Marin Sorescu poate fi o piatră de în- cercare. A ține dreapta măsu- ră între sclipitoare bufonerii verbale și fundalul tragic al u- nor nedreptăți istorice cunoscu- te, între meditația filosofică, istorică, morală în cheie, numai uneori parodică, și gravitatea (înșelătoare) a scenelor domes- tice, între ieșirile zeflemitoare ale unui mare poet vizavi de instituția criticii literare, trans- puse în alt timp istoric și ten- tația actualizării eu orice preț, este o performanță. Performan- ța dansului pe sîrmă sau, cu alte cuvinte, posesiunea (aproape fizică) a noțiunii de echilibru. RECENZIE Tudor Cristian Roșea: Memorii Cincizeci de pagini în care 30 de poeme, ziceri polizate cu răbdare, „fotografii" ale unei geografii inte- rioare, la o margine de mileniu în care ne „mințim cu boli elegante" (pag. 19), lîngă rugina impasibilelor „mașinării cu care luna / putea fi coborîtă pe pămînt (pag. 46), pînă cînd luminile vor pluti / ca niște eroi ciopîrțiți la decenta / persoană a treia / "... Viziunile poetului scot în contur o serie de secrete schim- bări dinamice neliniștitoare ; gă- sind salvare, în poezie, de terori- le lăuntrului, lăsînd deschisă o po- sibilitate, măcar ochiului, de-a per- cepe dramatismul fericirii, fără a face uz de speculație savantă. T. Cr. Roșea e dintr-acea stirpe de li- rici care sparg surîzînd enigmismul eliberînd scurgerea revelațiilor, „Iată de ce am să vin atîta timp cît voi fi chemat la Suceava44... Interviu cu poetul Nicolae PRELIPCEANU — Să începem printr-un detaliu de ordin biografic : ce relație exis- tă intre Nicolae Prelipceanu și Su- ceava ? — întîmplarea sau nu intîmpla- rea face să fiu născut la Suceava. Am spus întîmplarea, pentru că tot așa de bine puteam să mă nasc în orice alt oraș din România. Am adăugat nu întîmplarea, pentru că tatăl meu era originar din Horod- nic — Rădăuți și pentru că începu- tul vieții lui și școlii lui s-au pe- trecut pe aici, ia Rădăuți. — De foarte mulți ani ești pre- zent la Suceava ca membru al ju- riului Concursului de poezie „Ni- colae Labiș", Intre atîtea alte con- cursuri de acest gen, ce loc acorzi celui de la Suceava ? — Am să repet ceea ce am și afirmat altădată în presă sau, da- că vrei, ceea ce spun cunoscuților și prietenilor mei de cîte ori am prilejul : cred că acest concurs de poezie tînără, care poartă numele Iui Labiș, de altfel primul inițiat în țară, și nu trebuie să uităm as- ta, rămîne în continuare (și sper să nu se desmintă, măcar și pentru motivul că celui care i-a dat nu- mele nu i-a fost dat să atingă ■ irsta maturității) singurul ori în- tre puținele care a lansat pînă a- Arta, gîndindu-ne în cazul de fa- ță la literatură, trăiește prin ea și pentru ea însăși. Durabilitatea ei atirnă numai de cantitatea de via- ță veritabilă pe care o cuprinde. Creația nici in literatură nu face salturi. Ea este o ver.gă între tre- cut și viitor. Ea își implintă adine rădăcinile în pămînt, ca să se poa- tă urca. Mai sus, spre cer. Sinceritatea e calitatea de căpete- nie a scriitorului adevărat. Since- ritatea față de sine, din care izvo- răște, sinceritatea fată de artă. Dacă nu te dăruiești întreg anei în clipa creației, nu vei atinge nicio- dată țelul suprem. Creația literară r.u poate fi decît sinteză. Omul pe care-1 zugrăsesti tu o fi avind. și trebuie să aibă, fă- ră doar si poate, asemănări cu al*e mii de oameni, dar omul tău tră- iește numai prin ceea ce are unic si deosebit de toți conveni, cin toate vremurile. Unic insă e numai su- fletul. Viața eternizată prun miș- cări sufletești înseamnă realism adevăratul sens al cuvintuiut. Te- melia creației rămîne negrei ex- presia, nu ca scop, n ta m..l •. Ea. 11 ca să fie exatlă. iți -■• pla- te crește si trăi independent. Liviu Rebreanu re-p -'e astf-L fără nici un fel de ezitare, i pie- rea fotografică a vieți Aris: i, a- firmă el. nu rep.ază r;e re- alitatea. Rebreanu acordă ~ cardinală iunavj>r: :■ n. - -■ * realităților autohtone, d nasiune -i o !ue-d- n-. pT' -‘d ie la un t xt • mprimit. «vițaj de au- xu ' zi—re-a rrgcnraU a a -i. credem, in ■.■-□ere. intre a.-elc. ■ mprea.-, a unei - -„rre înclină.» icre cartă, spre astualtzare. da_ : rate ur.-.-i exp;» abile si lău- clib.le pofte dc We a interpre- țuor. Vorbim, așadar, despre o re- gie generoasă si fermă în ace- lași t.rr.p, modernă fără os-en- tație. care luminează sensurile majore ale piesei, consecventă eu propriile sale opțiuni, căre a structura secverțtonalâ a spec- ta.-olului nu-i știrbește din ro- turiime și unitate, deci coeren- tă și convingătoare sp^cacular. Scenografia (Rodica Arghir), de- corurile. muzica s-a-.', dovedit a nu fi niște simple auxil are. ca- re pot fi evaluate separat, com- parindu-le mai mult sau mai puțin favorabil cu acțiunea re- gizorală-, ci niște componente integrato armonios unui întreg viabil numit spectacol. Evoluțiile scenice s_au produs în consonanță cu impresia ge- „teofaniile”, îmblînzind setea înțe- legerii. fără să desființeze statu- tul tainei. Sesizăm, de-a lungul vo- lumului, o atitudine, „serioasă" fa- ță de limbă și limbaj, autorul ști- ind să evite capcanele mimetismu- lui gol și ale teribilismelor meta- forice de care suferă mulți din în- drăzneții cavaleri ai condeiului. între ambele cicluri (Despre con- diția poetului și Studiul de bărbat trăgînd o sfoară) există un suficient echilibru, cel de al doilea. însă, con- ținînd măsura de greutate în care se cîntărește primul. Heraldicul gest al „Tragerii sforii" (semantic motiv preluat din Nicolae Lancret), iluminează fondul parabolic al a- cestei jumătăți de carte, poetul re- luînd obsesiv, pînă la monotonie, pe alocuri, imagini interioare nu- cum poeți adevărați. Oricum ideea lui trăiește și în celelalte compe- tiții pentru tineri, si mai puțini ti. neri, care, între timp au proliferat în județele țării. Iată de ce am să vin atîta timp cît voi mai fi che. mat la Suceava, iată de ce am să rămîn credincios concursului „La biș“. — Pentru că veni vorba despre poezia tînără : ce ne poți spune despre acest nou val de poeți? — Am să spun că în parte admir acest nou val și în parte nu sînt de acord cu el. Admir talentul noilor și încă tinerilor autori, ad- mir energia cu care ei se afirmă, imaginația și frenezia poeziei lor, si nu sînt de acord cu momentele în care aceștia, sau unii dintre ei, încearcă să nege mult din ceea ce s-a făcut în poezia românească de pînă la dînșii. — Ești autorul unui considerabil număr de cărți de poezie și a cî- torva volume de proză. Nu se poate zice că ai fost neglijat dc critică. Totuși, cum apreciezi considerațiile critice, diagnosticul dat de critică lucrărilor tale de pînă acum ? ■— Vreau să spun cu maximă sin- ceritate că am adesea remușcări cînd mă gîndesc la numărul, totuși cam mare, de cărți pe care mi-am permis să le încredințez editurilor, în al doilea rînd, îmi dau seama că cititorii nu așteaptă întotdeauna de la poezie ceea ce le-am putut eu oferi. Cît despre critică, ce să zic ? Ca orice scriitor îmi place să „RĂCEALA" de MARIN SORESCU trite de un univers utopic, palpat deocamdată numai cu puterea cu- vintelor, anamneze ale unui eros ambiguu ori al unor spații devenite nostalgii; durabile doar cînd sînt înzidite în invincibila urzeală a poeziei. De sintagme emblematice și poe- me integral citabile nu duce lipsă volumul. Iată de pildă: „pas cu pas, strîns în harnașamente. / către ci- ne privește toate cuvintele alear- gă / dezertează în muzică" / (condi- ția poetului III, pag. 21), sau ex- celentul poem cinci, asupra sa, ori tulburătorul „peisaj", „studiu de bărbat trăgînd o sfoară II", sau ver- surile „să nu deprind niciodată al- fabetul blestematul de alfabet să nu simt niciodată poesia pe-aproa- pe“ ■— o veritabilă ars poetica —, sau antologicul poem variațiuni pe o temă de Catul. Deși evită inteligent formulele notației, autorul — un excelsior între reverii închipuite și neîndurătoare luciditate — nu propune dar nici cred că aș fi meritat o mai mare atenție. Și ca să-1 citez pe Nichita Stănescu, poate că și-așa e prea mult „ceea ce mi s-a dat". — Mai scrii proză ? — Da, mai scriu, e drept mai greu decît o fac prozatorii, deci nu zilnic, iar la anul ar trebui să-mi apară o carte, un roman intitulat „Scara interioară". Dar nu sînt si- gur că am să reușesc să fiu de a- cord cu ceea ce am scris. — Lucrezi într-o redacție a unei prestigioase reviste de cultură : „Tribuna", din Cluj-Napoca. Cum se vede de acolo mica publicație de la Suceava, Pagini bucovinene ? — De la Cluj sau de la București sau din altă parte revista sucevea- nă se vede exact atît cît e, adică drept o expresie a unei mișcări li- terare pe care o cunosc de atîta vreme și pe care o prețuiesc, și nu numai eu, adică o formă de mani- festare a poeților, prozatorilor și criticilor care trăiesc în Suceava și care se exprimă pe ei spre creș- terea și gloria limbii române. —Cineva reproșa cîndva că re- vistele literare publică prea puțină creație originală. Crezi că e un exces de critică, de publicistică în aceste periodice ? — Eu însumi aș fi putut formu- la un asemenea reproș. într-adevăr reproșul se justifică. Nu consider că e un exces de critică și publi- nerală de lucru făcut cu seri- ozitate și vigoare profesională. Excelentă ca întotdeauna, nu- anțată și inteligentă, interpre- tarea lui Constantin Florea. E- nergică și ambițioasă, consisten- tă scenic cea a lui Cristian Ro- tarii. Riguros, convingător, te- meinic instalat în rol, Liviu Ma- noliu se află la o cotă înaltă a profesionalismului. Jocul Mioa- rei Ifrim, ca și cel al Adei Gâr- țoman, elegant, și sigur, ne convinge încă o dată despre va- loroasele disponibilități ale ce- lor două actrițe. Prezențe sce- nice, inconfundabile, Radu Du- da și Adrian Păduraru suferă, pe alocuri, de o oarecare cris- pare, ceea ce reduce din tensiu- nea unor scene, mai ales a ce- lor finale. Prezentă pentru pri- ma dată pe scena suceveana Carmen Ciorcilă îndreptățește speranțele iubitorilor teatrului de calitate. Oarecum neutru fa- j rol. în sensul unei in- complete fuziuni intre partici- parea emoțională si cea afec- L.â. Nicolae Manulache își poa- te face simtitâ mai put-rnic pre- zența prmtr-o nuanțare atentă a mijloacelor de expresie sce- nică. Impecabile. într-o partitu- ră redusă. Pma Darie și Marina Ștefanache. Vasile Cojocarii fa- ce o prestație corectă, fără di- sonanțe fată de nivelul general al spectacolului. Cu anumite rezerve față de unele scene colective, în care relațiile dintre interpreți nu par a fi perfect rodate și față de o anume lipsă de reiief a sce- nei finale, expresie a unei în- țelegeri profunde, umane, patri- otice a unui anumit topos spi- ritual, se poate afirma cu cer- titudine că am asistat la cel mai bun spectacol de pînă acum al Municipalului sucevean. O ra- țiune în plus de a fi optimiști în continuare. Viorel DARJA înlătură melancolia, „sfoara" întinsă ca o coardă în octavă, nu ocolește nici zonele aride, neinspirate, ale unor insuficient elaborate construc- ții, deseori „cu abilitate" salvate de cîte un vers final sau de cîte o sclipire din context. Sînt mici e- couri cu iz balcanizant, și de „con- dică în versuri" (pag. 37, 43, 27, 17). Inspirat „colindul" din pag. 44 si versurile unui „tîrziu continuu... cînd se aprind luminile și / se aude pe lumea cealaltă marea vuind (pag. 32) și „pleoapele au pe dinlă- untru gustul banilor" (pag. 31)... Peste toate, poetul rămîne „într-o veșnică mirare către filosofie" (pag. 11), tăcerile sale, mai mult decît cu- vintele, oferindu-se celor care „au urechi de auzit" (pag. 11)... T. Cr. Roșea e o voce autentică, care treptat, debarasîndu-se de in- ventate incertitudini și timorări, își va putea „construi" Poezia, pu- nînd la temelie piatra acestei cărți. Constantin HREHOR cistică, ci cred doar că e un ex- ces de critică și publicistică im- provizate. Regretabil este faptul că și atunci cînd e vorba de crea- ție originală sînt deseori prefera- te producții mediocre, chipurile, pentru că ele oricum nu supără pe nimeni. Din păcate, acestea nu au nici darul să bucure pe cineva. — Să revenim la Suceava. Cu- noști, și destul de bine, că aici s a conturat și există o grupare dc scriitori notabili care, între altele, editează și acele pagini de care a- minteam. Te-aș ruga să emiți o a- precierc asupra acesteia sau chiar o recomandare. — Aș putea să emit desigur o pă- rere și nu mi-aș permite să fac recomandări. Repet, aici trăiesc scriitori autentici, ca și la Bucu- rești, Iași ori Cluj, ale căror cărți le citim uneori cu același interes, alteori cu același desinterez ca și pe cele ale colegilor noștri din ori- ce altă zonă. Este bine că acești oameni ai scrisului, prețuiți de mine, personal și în grup, au o tribună prin care să se adreseze ci- titorilor, iubitorilor de literatură (Pagini bucovinene). Nu le doresc altceva, fiecăruia și tuturor decît să-și păstreze pe mai departe en- tuziasmul și candoarea atît de ne- cesare realizării unor opere de va- loare. Discuție consemnată de Ion BELDEANU ■ DECADA CULTURII LA SUCEAVA Ediția din acest an, moment de referință în viața spirituală a Sucevei, s-a structurat pe cicluri de manifestări specifice : Ziua educației politice și cul- turii socialiste, Ziua artelor plastice. Ziua educa- ției materialist-științifice, Ziua educației juridice și civice, Ziua literaturii, Ziua creației tehnico-ști- înțifice, Ziua cinematografiei, Ziua muzicii, Ziua teatrului. Programul decadei a inclus astfel o bo- gată paletă de acțiuni și activități în măsură să satisfacă cerințele și afinitățile celor mai diverse categorii de beneficiari și iubitori de cultură, de știință, de frumos. Au reținut atenția, între altele, expozițiile de artă plastică semnate de Ion Carp Fluerici, Mircea Dă_ neasa, Virgil Parghel și Mihai Pînzaru-Pim, masa rotundă „Dimensiuni culturale bucovinene", cu par- ticiparea lui Traian Cantemir și Ion Popescu- Sireteanu, spectacolul de gală al filmului „Promi- siuni", în prezența unui grup de realizatori de la Casa de filme Cinci, simpozionul muzical susținut de conf. univ. Vasile Spătărelu și lector univ. Vio- rel Munteanu, medalionul muzical dedicat compo- zitorului Andrei Lipovan, deschiderea Studioului de poezie „Albatros" de la Casa de Cultură a Sin- dicatelor, premiera piesei „Răceala", de Marin So- rescu, pe scena Teatrului muncipal, expoziția de fotografii „Suceava — realizări și împliniri în Epoca Nicolae Ceaușescu" aparținînd fotoreporterului Du- mitru Vințilă (I. B.). ■ SALONUL CĂRȚII Organizat în incinta Galeriei de Artă, Salonul cărții de la Suceava (ediția a zecea) a oferit și de această dată publicului cititor posibilitatea cunoaș- terii și informării asupra producției editoriale ro- mânești, prin prezentarea celor mai reprezentati- ve titluri reunite în expoziția deschisă cu acest pri- lej, și a unui util și amplu dialog cu autorii și e- ditorii de carte. Atît la Suceava, cît și în numeroase localități din județ, în întreprinderi, așezăminte culturale, școli i instituții au avut loc lansări de noi volume si întîlniri cu autorii acestora, colocvii și dezbateri pe teme de largă audiență. Consemnăm prezența la ediția din acest nn a scriitorilor Vas.le Andru. Nicolae Turtureanu, Vi- cențiu Donose, Grigore Ilisei, Augustin V. Pop Me_ kola Korsiuc, Felicia Marinca, Monica Zvrijinschi, Areta Șardru, Mihail lordache, Marcel Mureșeanu, Ion Beldeanu, Constantin Ștefuriuc, George Damim, Ion Filipciuc, Onu Cazan, Gheorghe Luou. Victor Rusu, Mircea Tinescu, loan Negriuc, Dragoș Nisi- oiu, Constantin Blanaru, George Bodea. De ase- menea. în zilele desfășurării Salonului au partici- pat reprezentanți ai Editurilor Junimea, Kriterion. Albatros și Sport-turism (I. B.). PARTICIPARE La Sebeș, județul Arad, a avut loc „întîlnirea ve- teranilor", manifestare comemorativă, amintitoare a eroicelor lupte pentru eliberarea patriei, din toamna anului 1944, de pe Valea Crișului Alb. De la Suceava au participat veteranii Miatei Hulubei. Aurel Prudeanu. Mihai Frumosu, Petru Curcă si Silviu Săveanu. Un cald cuvînt evocator al acelor momente de neuitat a rostit, din partea grupului de suceveni, tovarășul Matei Hulubei, în localitățile Prunișor și Gurahonț. (M.M.). ® LICEUL DE MATEMATICA-FIZICA „sr-F 'T CEL MARE" DIN SUCEAVA LA 125 DE ANI Prestigioasa instituție de învățămînt, cu o im- presionantă carte de vizită în pregătirea și for- marea a numeroase generații, Liceul „Ștefan cel Mare" din Suceava și-a sărbătorit în această toam- nă (2!—27 octombrie) cea de a 125-a aniversare a existenței sale. La adunarea festivă organizată cu acest prilej au luat parte reprezentanți ai orga- nelor județene și municipale de partid și de stat, ai Comitetului Central al U.T.C., ai Ministerului Educației si învățămîntului, numeroși invitați din județ și din țară, conducători de întreprinderi si instituții, personalități ale vieții culturale si ști- ințifice, foști și actuali elevi și profesori. La liceul sărbătorit a avut loc o sesiune științi- fică jubiliară și s-au deschis o expoziție de pictu- ră, o alta de filatelie și numismatică și o expoziție a creației tehnico-științifice (I. B.). J» EXPOZIȚIE Ultima expoziție a lui Virgil Parghel deschisă ia Galeria de artă din Suceava certifică (și prin nu- mărul mare de lucrări) un artist ce și-a definitivat cu claritate Programul. Valorificînd supremația vo- lumului, dialogînd modulat pe familii cromatice, vL brînd atmosfera, artistul ne introduce pe un te- ren „propriu" în care, filtrată printr-un diapazon personal, culoarea se așterne pe suprafețe exacte, strălucind tară ostentație. Virgil Parghel pare a se elibera de o energie intrinsecă printr-o stiintă (dobîndită la momentul oportun) și însușită în mod deliberat, cu măsură : punerea în valoare a sensi- bilității desenului — în portrete —. „rescrierea" naturii — în peisaje —, degajarea unui lirism re- ținut — în naturi statice cu flori. (P. D.). JUBILEU 125 Sub acest generic Liceul „Ștefan cel Mare" din Suceava a editat o interesantă și documentată pu- blicație prilejuită de împlinirea a 125 de ani de existență. Din sumar reținem articolul Omagiu, semnat de tovarășa Floarea Leustian, secretar al Comhotubii Județean Suceava al Partidului Comu- nist Român, un istoric al școlii alcătuit de nrof. dr_ Rodica Alexandru, precum și mesajele de salut sosite din partea, acad. Cristofor Simionescu, nrof. dr. doc. Dim. Păcurariu, scriitorului Mircea Radu Tacoban, conf. dr Ilie Dan. dr. C. Simionescu, dr. N. Mînecan, precum și cele ale unor profesori de- ieri si de azi ai liceului. Semnează, de asemenea, mulți dintre elevii cu care în orezent instituția- școlară suceveană se mîndrește. (P. L.). IJI URARE Mulțumim, pe această cale, tuturor colaboratori- lor si cititorilor Paginilor bucovinene din anul 1085 și le urăm zile senine în anul care vine, iz- bînzi adevărate în lupta — niciodată încheiată — cu paginile din fața ochilor lor. REALIZATORI: Ion BELDEANU, George DAMIAN, Viorel DARJA, Ion CARP FLUERICI, Mihail IORDACHE, Gh. LUPU, Marcel MUREȘEANU, Ion PA- RANICI, Mircea TINESCU, Alexandru TOMA Tehnoredactare: Valentin MILICI COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA Str. Mihai Viteazul nr. 48