cn
ANUL IV nr. 10 (46)
autograf
GHEORGHE BULGĂR
f
Octombrie 1985
EDITATE ÎN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
SIMBOLURILE PUTNEI
Am în mină masivul volum de versuri noi, grupate sub titlul grăitor:
Imnele Putnei de loan Alexandru care mai scrie după pagina de titlu:
„închin această carte MOLDOVEI lui Ștefan cel Mare și a lui Daniil Si-
hastru". MOLDOVEI (cu majusculele autorului) i-a închinat același poet
o altă carte de Imne în 1980; cea de acum vine cu un spor de vibrație
lirică și cu acel sentiment viu al patriei care atestă atașamentul acestui
inspirat scriitor față de istorie, pămint și spiritualitatea românească, atît
de viu glorificate prin faptă și cuvînt, „cu asupra de măsură" (folosind
expresia lui Eminescu), de mari personalități ale acestui neam. Imnele
Putnei au pornit din adîncimile istoriei pentru a vorbi contemporanilor
despre eroismul unei epoci, despre un voievod ctitor de țară și de conști-
DREPTUL
LA
FRUMOS
In materie de frumos, mi se pare inoperant și desuet bătriinil
dicton „gusturile nu se discută". Mai ales astăzi, in spațiul nostru de
înțelegere si aspirații, cînd el — frumosul — nu-i un privilegiu, ci
o componentă a vieții, cu o largă cuprindere, o chemare în numele
căreia lucrează principii sănătoase, nutrite de un concept ce slujește
omul, devenirea lui complexă într-o societate care se exprimă dis-
tinct și prin valorile sale morale, spirituale.
Așadar, cită frumusețe, sau cît loc pentru frumos c în existen-
ța noastră ? Iată o întrebare pe care e greu de presupus cîți și-O pun.
Cu siguranță insă cei mocoliți de cugetarea ce zice că „un lucru
frumos e o bucurie veșnică" înțeleg poate mai bine, de ce, bunăoară,
Jack London afirma : „Frumusețea este singurul stăpîn pe care me-
rită să-1 slujești". Un „stăpîn" pe care-1 putem accepta firesc și ne-
cesar atunci cind edificiul nostru moral înseamnă și o autentică des-
chidere spre artă și frumos ca necesitate socială ; cind se știe lim-
pede că numai spiritul sărac si moralitatea șubredă se pot supune
licitului, pot cădea in capcana acestuia sau îl pot genera (fiindcă —
e drept s-o spunem — < onsumatorul de nonsaloare devine, implicit,
coautor și stimulator al ei).
Frumosul — ințeles, deci, ca „suveran" al trăirii noastre — e un
bun ce se cucerește cotidian, prin care ne respectăm si ii respectăm
pe alții. Dar acest demers nu e deloc ușor și nici cu viață scurtă. Ca
orice lucrare în zone ale gindirii și sensibilității umane. El asociază
intim, acoperind structuri diversa, efortul general si individual .pen-
tru a ne forma si afirma in timpul culturii, al cunoașterii si civili-
zației.
Opțiunea pentru frumos, dacă nu se sprijină pe tradiția bunului gust si
pe acumulările de sorginte culturală, nu înseamnă și garanția cuce-
ririi lui. Cum aspirația spre reușită nu-i tot una cu reușita. Sini,
toate acestea, și temeiul impresionantului proces educativ ce cultivă,
într-un sistem unitar cu finalitate polivalentă, la scara întregii noas-
tre societăți, cuprînzînd toate generațiile, legile frumosului. Incepind
cu creația materială — care pune aceste legi în comunicare cu pa-
rametrii funcționali moderni —, continuind cu cea spirituajă și ter- F
minînd cu infinit de multele ipostaze și realități ce vizează atitudi-
nea, conduita, gestul, mijloacele și modul în care și prin care ne
exprimăm convingerile sau reacționăm la ceea ce există sau se în-
tîmplă în jurul nostru.
Opera de esență formativă la care ne referim, deși, prin pro-
porții si obiective, este fără precedent (de aceea răspunderile ci sînt
mai mari și mersul mai anevoios), are și va avea încă mult dc lu-
cru. Cit va dăinui omul, cit vor dura aspirațiile de elevare a sa.
Pentru ca frumosul să cucerească masele sau, mai exact, pentru ca
masele, in întreaga lor structură, să-si asume conștient frumosul,
să-1 simtă cu adevărat ca pe o componentă a calității vieții, efortul,
preocupările de vitalizare și proliferare a experiențelor deja consa-
crate de devenirea umană trebuie să-și asocieze ochiul treaz al spi-
ritului critic, intoleranța față de anacronisme, față de gustul îndo-
ielnic. Există, de bună seamă, o înclinație naturală spre frumos, spre
proporții și armonii. Această „înclinație" cu viguroase rădăcini mile-
nare nc place s-o vedem in expresiile fără pereche ale harului si,
deopotrivă, în lucrul durabil și unicitatea lui, apropiate inimii si
recunoscute pretutindeni. Dovadă, portul, cîntecele M jocurile popu-
lare, creația materială si spirituală din gospodăria omului si din casa
țării. Din întreaga vatră in care destinul Întemeierilor multiple se
proiectează neșovăielnic și prin valențele frumosului. De aceea, poate,
abdicările de la frumos (înclin să sancționez si proverbul „Nu e
frumos ce e frumos, ci e frumos ce-mi place mie") șochează si mih-
nesc, supun judecății opțiuni individuale ce atestă obturări în pre-
gătirea culturală, eșuarea refuzului in fața unor alcătuiri ce se
pretind expresii ale „comunicării artistice" cu semenii, în „benefi-
ciul" lor. Nu e nici o exagerare afirmind că te întristează, spre e-
xemplu, entuziasmul unora la întilnirea — de obicei, în perimetrul
și în vecinătatea piețelor agroalimentarc — cu „opere" din lumea
Kitschului, graba de a le aduce în căminele lor pentru a decora
pereții, nerăbdarea (uneori făloasă) de a aglomera încăperile cu
naivități, stingăcii sau stridențe create de impostură, de interese
și pofte pecuniare, nu de talent și pricepere, nu de chemarea către
frumos și adevăr. „Dezamorsarea" acestor infiltrări viclene ale.
pseudocrației în casele unor oameni (fie că e vorba de „carpete" de
marc serie ce provin de aiurea, de copii — executate nici măcar cu
dexteritate meșteșugărească — după creații, ele însele fără har și
noimă, ale unor „persoane" ce nu au simțit povara debilității lor
artistice, sau dc așa-ziscle reproduceri artizanale, în lemn sau lut,
a unor animale ; în realitate, făcături grotești ce jignesc retina si
dragostea dc natură) o pot face nu in primul rind factori de na-
tură administrativă (colportorii prostului gust pot eluda restricția),
ci educarea sistematică, debutînd cu școala și continuind cu între-
gul sistem dc așezăminte și forme culturale, cultivarea, constantă,
stăruitoare a interesului pentru arta autentică, pentru frumosul cu
care trebuie să ne înconjurăm. Firește, nu e la îndemîna oricui să
aibă în casă, în original, creații plastice semnale nume deja
consacrate, dc un artist (acesta, considera Tudor Vianu.este re-
prezentant de scamă al forțelor constructive ale lumii"), dar a pre-
fera o reproducere bună după o operă dc valoare sau ceramica
unui reputat meșter popular e infinit mai bine decît a te lăsa în-
șelat dc oferta prostului gust ; cum la fel de profitabil — și conform
legilor firii, ale acurateții, și limpezimii sufletești — este să știi că
frumosul nu-i apanajul aglomerării sufocante și nici al „paradei"
de opulență.
Să înveți, așadar, să te înconjuri dc frumos, să-l înțelegi ca pe
un „stăpîn pe care merită să-I slujești" este un drept ce nu trebuie
să scape nimănui. O șansă cărea-i poți aparține pe durata unei vieți
dacă sensibilitatea și gîndirea proprie sînt ele însele însetate de ar-
monii și valoare, dacă știu să aibă de partea lor marea investiție
de pricepere a societății și oamenilor ci luminați, pe care se înte-
meiază spiritul, cultura și arta noastră.
Ion PARANICI
O, lume dreapta
O, lume dreaptă
Mi-ai întins albele-ți miini
Și nu ora în ele
Decît lumina cerului senin,
Mi-ai întins obrazul
Ca o iubită
Și-am simțit în el
Mirosul toamnelor pline de rod:
Și mi-ai spus :
Strînge-mi mîinile,
Sărută-mi obrazul!
Eu m-am plecat și ți-am strîns mîinile,
Eu m-am ridicat
Și ți-am sărutat obrazul,
Și m-am simțit tovarășul tău
Și iubitul tău.
Iar cînd to-ai depărtat
Cerul senin l-ai luat cu tine
Și toamnele
Le-ai luat cu tine.
Acum să te regăsesc
Nu mi-a rămas decît
Să mă iau după mirosul viilor
Și-al fructelor.
Și oriunde văd cer senin
Știu e-acolo ești...
Astăzi rai s-a făcut dor
De iubirea ta și de tovărășia ta—
Și-am vrut să pornesc pelegrin,
Dar în juru-mi
Doar mireasmă de rod,
Dac d' asupra mea
Doar cer senin.
M-am plecat
Și-an: luat în palme țărîna,
M—c’. ridicat
Si- im îmbrățișat cerul :
Bc-ecusintată fii
Dacă ești pretutindeni!
Constantin SAVA
ințe, despre puterea adevărului și demnității prin care un popor își for-
tifică virtuțile și ține calea deschisă progresului, despre datoriile spiri-
tului in mișcarea eternă a ideilor către biruința umanismului, în sensul
celor scrise de Eminescu în „Timpul" anilor 1880: „Trebuie să fim un stat
de cultură Ia gurile Dunării".
Putna a fost și este, de cinci secole, simbolul biruinței eroice care oțe-
leste spiritul și unește conștiințele unui neam pentru a putea birui și
în viitor toate încercările destinului, fără a-și altera forța morală, crea-
toare, crezul și aspirațiile nobile. Putna a fost simbolul coeziunii și al
voinței de a fi noi înșine, cu sentimentul viu al libertății și devotamentu-
lui față de cultură, față de creația înaltă de valori autentice, simbolul
autonomiei și al rezistenței față de orice fel de servituți ori apăsări ne-
drepte. Eminescu a glorificat aceste simboluri cînd, în 1871, cu Slavici
și alți oameni mari ai vremii, a organizat serbarea memorabilă, fiind
singurul tînăr poet care a distribuit foaia volantă cu poeme de răsunet
închinare lui Ștefan Vodă, tipărită de Perpessicius în Anexa III a primu-
lui volum: Eminescu, Opere (1939) cu titlul Poemul Putnei; nu demult
s-a putut stabili autorul poemului: D. Guști.
Imnele Putnei sînt continuitatea poetică a unui sentiment viu al is-
toriei și al eternității noastre, legînd firul tradiției culturale de ceea ce
generația tînărului Eminescu și urmașii Iui au făcut pentru resurecția u-
nității și emancipării de rinduieli medievale. „Cartea de față — scrie loan
Alexandru — începută de fapt cu două decenii în urmă, la primul meu
drum ca student, ajuns acolo pe finul clopotniței în care a dormit tînărul
Eminescu, rîvnește să umple un gol, dar și să rămînă o mărturie așa cum
Odele Iui Pindar sunt păstrate peste milenii, Ia Olimpia și Delfi — locu-
rile sacre ale vechilor eleni cu putință de a le admira adevărul sacrali-
tății".
Imnele Putnei sînt vestirea cea bună pentru dialogul nostru cu istoria
și cu poezia care vorbește direct inimii noastre.
PETRU COMARNESCU
Jurnal
fragmente	__________
I ’	„
Intr-un interviu consemnat de noi, în 1969, Petru Comar-
nescu declara, nu fără o mișcătoare melancolie, că, în ierarhia
valorică a cărților sale, JURNALUL era considerat drept
o operă fundamentală: „Poate răspunsul referitor la ce cred
despre mine și destinul meu de om de cultură, cei mai tineri
îl vor găsi cîndva în Jurnalul pe care îl țin și care nu va fi
publicat decît postum1*. într-un mod cu totul remarcabil, în
el este oglindită viața noastră culturală și artistică de pe Ia
sfîrșitul deceniului trei și pînă în anul morții scriitorului
(1970). Documentul conține și pagini de zguduitoare confe-
siune, relatări de călătorie, impresii din expoziții, portrete
și referințe critice despre opera a nenumărați artiști și scri-
itori, unele scrisori mai importante etc., fiind, cu adevărat,
„un strigăt în veșnicie" cum i-ar spune unul dintre colegii
săi de generație. O îndelungată și minuțioasă muncă de stabi-
lire a textului acestei opere, de impresionantă întindere și
bogăție (aproape 5000 de pagini) este pe cale de a fi termi-
nată.
Publicăm acum, pentru prima dată, fragmentele de mai
jos, precizînd că adnotările adiacente vor apare în volum.
Mircea FILIP
CĂLĂTORIA „STEJARULUI" SPUI SO W-APUAL
Marți, 20 august 1985. Ca tot ce li
se intimplă căsvănenilor și povestea
drumului spre Soare — Apune a 27 din
cei aproape 200 de artiști amatori ni
comunei începe cu orizontul fabulosului
ior stejar vechi de peste o jumătate
de mileniu. Cu o dimineață limoede,
in care întreaga așezare se adunase in
jurul mașinii, ca să ureze „drum bun",
„noroc" și chiar „un premiu", celor
dinții reprezentați ai ei intr-o confrun-
tare „externă": cea! de-a 15-a1 ediție a
concursului folcloric internațional
„Castelul din Gorizia" — Italia. „La
r. vedere", emoționante semne cu mi-
na, pînă ce Casvana, ținutul sucevean
și România însăși rămîn părelnic in
urmă. „Fiindcă noi, șoptește cu tremur
în glas învățătoarea Rahila Mîrza, tot
cu gîndul Ia acasă o să cîntăm și o să
dansăm".
Miercuri, 21 august. Scurt popas în-
tr-o Budapesta inundată de soare, pe
unul din elegantele sale poduri pes-
te Dunăre, pe străzile aglomerate. Mai
tîrziu, spre seară, pe malul lacului Ba-
laton, vrăjiți de valurile liliachii, de
senzația luminii care urca spre cer
dinspre ape.
Miercuri — joi noaptea. Spre Liubli-
ana și apoi spre Triest, printr-o Iugo-
slavie cuprinsă doar atît de fragmen-
tar în cercul farurilor, înaintînd cu vi-
teză...poate că <> să ne întoarcem cînd-
va. roci, pe ziuă și pe răgaz", încear-
să atenueze regretul tuturor unul
dintri cășvăneni.
j x august. Cobori m pe
largi serpentine. „Să oprim o se-
cundă", propune dirijorul Marian
Palade. Oprim la marginea drumului
ș; descoperim, in chenar de verdeață,
acoperișurile roșii ale orașului. Și nu-
mai o clipă mai tîrziu realizăm, la ră-
dăcina cerului, hrănindu-1 cu seînteie-
toare nuanțe de albastru intens, Marea
Adriatică. „Ei, ce faceți ? glumește ci-
neva, adresîndu-se Vioricăi Andreica si
Paraschivei Pîțu, dansatoarele care
notaseră, silitoare, denumirile tuturor
localităților parcurse. Scrieți : Italia —
Triest!" Ridem. Rîsul e întotdeauna
bine venit cînd emoția amenință să
copleșească.
Colindăm orașul, dar nu știu cum,
oricum am alege străzile și direcțiile,
tot spre port și spre Adriatică ne în-
toarcem. Iar Adriatica, răsplătitoare, ne
va însoți încă o bună bucată de drum.
Gorizia ! E caldă, e toridă după cuin
amiaza întîlnirii cu Gorizia și cu înso-
țitorul grupului nostru, Andrea Mor-
chiutti. Azi e însă signore Andrea si
însoțitor, la plecare toți îi vor spune
Andrei (așa cum pentru italieni Ma-
(continuare în pag. IV)
Doina CERNICA
Joi, 1 octombrie 1959
iată cum s-a descoperit adevărata în-
fățișare a lui Ștefan cel Mare și cum,
mai ales, problema dacă marele voe-
d a purtat sau nu barbă a stîrnit
înverșunate discuții, care astăzi ne par
cam caraghioase. Discuțiile însă au a-
vut o mare importanță atît pentru is-
torici cît și pentru artiști, iar prin
felul concret cum au fost duse oglin-
desc multe atît din problemele perma-
nente ale științei și artei cît și din
mentalitatea vremii. Și cetind dezbate-
rile asupra acestei chestiuni, m-a uimit
cel mai mult felul de a pune proble-
mele al unor oameni celebri pe a-
tunci. Mă gîndeam mereu, cetind ar-
gumentele pro și contra ale unui
Bogdan-Petriceicu Hașdeu, V. A. Ure-
chia. D. Sturdza. Nicolae lonescu. Gr.
Tocilescu și ale altora cît de mici sînt,
uneori, oamenii mari în fața noului și
cum tocmai cei mai mari, cu poziții și
prestigiu angajat de o bogată activi-
tate, sînt uneori cei mai potrivnici noi-
lor adevăruri, pe care nu le acceptă,
fie din orgoliul că nu ei au descoperit
noul adevăr, fie datorită faptului că
nu pot vedea dincolo de limitele pro-
priei lor personalități. în discuțiile
purtate în sinul Academiei Române. în
anii 1881 și 1882, cei mai lamentabili
sînt tocmai genii ca Hașdeu și dimpo-
trivă, mai cu bun simț și logici, deci
deschiși adevărului nebănuit pînă a-
(continuare în pag. III)
* Scrisoarea adresată scriito-
rului Traian Filip și inclusă în
JURNAL la ziua de 1 octombrie
1959.
Cronica literar A-------------— -------------------------------------------
Pentru un pictor, o expoziție
personală (cînd nu este omagială
sau postumă) trebuie să fie tot-
deauna și o unitate proprie de mă-
sură a vîrstei interioare, mai exact
a timpului creației. Cum nimic
nu-i stătător, nici artistul nu poa-
te fi egal cu sine, schimbările din-
lăuntru și etapele in care ele se
adună nu se suprapun peste filele
calendarului ; nici ritmul și nici
sensurile lor nu coincid cu mersul
zilelor și nopților, dar au o va-
loare mai mare și spun mai mult
decît secundele și anii, tocmai pen-
tru că artistul nu vrea să treacă,
ci să rămînă.
Pentru poet aceeași semnificație
o are volumul, și exemple ilustre
dovedesc deplin ce miraculos și
irepetabil structurează acest timp
interior haosul din magma voca-
ției cuvîntului. Scoase din tipare-
le volumelor și amestecate în afara
oricărui principiu de coeziune, ope-
rele lui Rilke, Arghezi. Blaga sau
Nichita Stănescu nu cred că ar
putea fi înțelese în intimitatea lor
moleculară și nici în impresionan-
ta lor arhitectură. Cine îi spune
unui poet de unde începe și unde
se termină o unitate a timpului
său creator? Fără a face metafi-
zică de doi bani, trebuie să ad-
mitem că nu voința imediată și
nici intenționalitatea explicită nu
joacă rolul principal in ritmarea
și cristalizarea momentelor vocați-
ei. De aceea, poate, opera unor
poeți care au trăit puțin si au o
creație restrînsă cantitativ lasă
impresia unei rotunjimi perfecte,
în vreme ce operele ample pul-
sează după măsuri ce par a se
deschide către nesfîrșit. Simțul
măsurii interioare ține de voca-
ție ; un volum de poezie, ca și un
roman sau o piesă de teatru, este
o unitate, iar nu o colecție. Și
nici nu poate fi despărțit în două
sau mai multe părți ; a proceda
astfel e un act de autotrădare.
Citind recenta apariție editoria-
lă a lui Constantin Ștefuriuc (Sin-
gurătatea de după dragoste, Ed.
Junimea, 1985), am avut, nu după
multe poeme, impresia că reiau o
lectură întreruptă. Comparîndu-mi
notele de lectură cu recenzia de
acum un an și ceva a volumului
său anterior — Frumosul în piele
Priveliști
Nimeni nu-.și pune aripi
să zboare
nevăzut,
nu se bucură singur'.
Nimeni nu cîntă singur
și nici un cîntec nu trece,
neauzit.
Nimeni nu cîntă
proză Drum prăfuit
Pornisem la un drum lung și,
ca orice om prevăzător, mi-am
luat toate cele de trebuință.
Printre acestea și haine care
să țină de cald și veșminte mai
ușoare de ar fi dat vreo căldu-
ră între timp. Toate erau curate,
spălate și scrobite proaspăt, e-
rau stropite cu parfumuri ale
ierburilor frumos mirositoare.
Cum s-ar spune, toate hainele
mele erau haine mai degrabă
de petrecere, de sărbătoare, de-
cît haine de întins la drum
lung. în sfîrșit, după cîteva ore
de mers înainte, am ajuns pe
coama unui deal și m-am oprit
să mă odihnesc. Cu mine lua-
sem și o ploscă cu rachiu pe
care o țineam atirnată de cu-
rea. înainte de a mă așeza, am
tras o dușcă din ploscă și tocmai
mă pregăteam s-o prind la lo-
cul ei, cînd am auzit un glas
în spatele meu : „Dă-mi și mie
o gură de rachiu, drumețule!"
M-am întors surprins, pentru
că nu văzusem pe nimeni prin
preajmă. în fața mea stătea un
om aproape dezbrăcat și mur-
dar, cu mîinile slabe și cu fața
unsuroasă. L-am privit un timp,
apoi mi s-a făcut milă și i-am
întins plosca să bea. „Mulțumesc
— mi-a zis destul de respectuos
și de cuviincios, după ce a băut
rachiul — eu ce-ți pot fi de folos,
drumețule?" Cum putea să-mi
fie de folos un asemenea om,
m-am gîndit, și-am pus o între-
bare numai ca să nu tac, numai
ca să-i dau și lui satisfacția
că-mi poate fi cu ceva de aju-
tor....Cum e drumul mai de-
parte ?“ „O, drumețule, drumul
mai departe e foarte greu. E
foarte greu în primul rînd pen-
tru că merge în jos, cobori, co-
bori și iar cobori, drumețule!
Dar e foarte greu și pentru că
e un drum prăfuit, mai ales pen-
tru asta, da, da, e un drum
plin de mult praf, de foarte mult
praf, drumețule, și din cîte văd,
nu prea ești pregătit pentru
asta, drumețule, mai bine te-ai
întoarce sau ai ocoli prin alt
loc, pe alt drum!“ Am rîs
de neîncrederea lui și nu i-am
dat prea multă importanță :
mi-am legat plosca de curea si
am pornit. Nu după mult timp
s-a iscat un vînt cumplit, stîr-
nind o trombă uriașă, care m-a
de tigru — am căpătat certitudi-
nea că ambele exprimă unul și
același moment liric al autorului,
moment care ar putea sta sub ori-
care dintre cele două titluri. Este
vorba de o poezie confesivă ele-
giacă sau nostalgică, -cu puseuri
de tristețe mai acute și mai frec-
vente în Singurătatea de după dra-
goste, ușor comunicabilă și regla-
tă pentru o cît mai largă accesibi-
litate. Poezie a marii iubiri ema-
nînd dintr-o mare iubire pentru
CONSTANTIN ȘTEFURIUC:
Singurătatea
de după
dragoste
poezie amintind de cunoscutele
versuri ale lui Philippide : „M-atîrn
de line. Poezie, ! Ca un copil de
poala mumii. / Să trec cu tine
puntea humii"... Miezul liricii lui
C. Ștefuriuc este, in ambele pre-
zențe editoriale, dragostea ; în Fru-
mosul.... afirma : „Dragostea este
forma mea de curaj", firește, fiind
vorba de curaj poetic ; in Singură-
tatea..., intervin » o nuanțare : -Iu-
birea. ca și poezia / Se cîntă la
un singur instrument — / Inima".
Poetul însă înscrie acest sentiment
din care, practic, nu iese în nici
unul din poemele celor două volu-
me. într-un perimetru temporal și
uman limitat : adolescența, înțelea-
să ca stare de puritate, de ino-
cență absolută. La această vîrstă,
echivalentă cu starea de grație,
eresul înseamnă abandonare sau
dăruire, fără sentimentul păcatu-
singur în univers!
Nimeni nu plînge degeaba,
Cine poate ști cît e bucurie și
cît nu?
Cînd se plînge împreună,
s-aude un cîntec.
Lucreția ANDKONIC
încolăcit și m-a aruncat de-a
dura la vale prin praful care-mi
intra în gură. în ochi, în urechi,
în piele, în nări peste tot. Lo-
vit și istovit, după ce a trecut
furtuna, mi-am dat seama că
eram tot plin de praf, rupt, mur-
dar, ca un cerșetor. Mi-am mai
revenit, mi-am schimbat haine-
le cu altele curate și, cu toate
că fața, și mîinile îmi erau pli-
ne de praf, nu mi-am murdărit
prea tare noile veșminte. Am
pornit din nou pe drumul care
era un fluviu de praf și nu pes-
te mult timp eram iar murdar
și prăfuit din cap pînă-n picioa-
re. „Trebuie să găsesc undeva
o fîntină, am să mă spăl, am
să-mi spăl hainele, dacă am
pornit-o nu mă mai întorc". La
o cotitură am găsit o fîntină și
cîțiva oameni lingă ea. Am aler-
gat lăsînd în urma mea un nor
de praf. Cînd am ajuns am ce-
rut să-mi dea și mie voie să scot
apă din fîntînă. „Apă, a întrebat
unul dintre ei, de unde apă?"
„Din fîntînă, omule, ce-i așa de
greu de priceput, voi nu tot apă
scoateți?" S-a uitat lung la mine,
s-a apropiat de fîntînă, a lăsat
ciutura să coboare în adînc și-
apoi a scos-o plină cu... praf.
Nu-mi venea să cred ochilor, de
aceea mi-am înfipt mîinile pînă
la coate în praful din ciutură,
răscolindu-1. „Ce faceți cu pra-
ful ăsta?" „Ne răcorim cu el,
c din adînc!" Disperat, mi-am
băgat capul în ciutură, dar n-am
simțit nici un fel de răcoare,
mai mult decît atît, praful din
fîntină mi-a făcut fața scorțoa-
să, tare, nesimțitoare. Am ple-
cat de la fintînă cu lacrimi în
ochi și cu praful pe suflet, pe
un lung drum, prin gropi și hîr-
toape pline de praf, prin peș-
teri de praf, prin vîrtejuri de
praf, prin ploi de praf, prin
ninsori de praf. S-a ales praful
de mine, de planurile mele de
drum, de încălțările și de haine-
le mele. Am găsit totuși puterea
să rog mai mulți oameni să se
întoarcă, fiindcă, eu nu mai
puteam, și să pună în vîrful dea-
lului, acolo unde-1 întilnisem
pe cel care-mi ceruse rachiu, o
pancardă pe care să scrie :
„DRUM PRĂFUIT".
Sebastian COMANICI
lui, al culpei sau al maculării. Ba-
ricadat în inexpugnabila cetate a
luminii selenare, refuză nu iubi-
rea trupească, ci carnalitatea care
și-a pierdut inocența primordială.
Umbra aurie a lui Serghei Esenin
tutelează permanenta nostalgie du-
pă vîrsta al cărei simbol obsedant
este mesteacănul, ca și la marele
rus. Acesta trăia sentimentul ire-
vocabilei pustiiri : „Seri, ah, seri
albastre, nopți cu lună beată,
Mîndru-am fost și tînăr și frumos
odată...“ (traducerea lui G. Les-
nea) ; undeva și Sadoveanu aderă
la această stare : „Nopți cu lună,
bată-vă pustia, / Eu cu voi mi-am
prăpădit pruncia". Limbajul trăi-
rii lui Constantin Ștefuriuc este
mai frust și mai deschis : „Mă în-
colțește luna ca un lup / Și ce su-
av am fost și am crezut în ape, /
Am răstignit ninsori de nopți pe
trup / Și-o iederă cu sîni era a-
proape. // Coboară Luna lin în lu-
minări, / Mesteacănul îmi mușcă
sîngele și-1 bate, / Un fum prea
vinăt leagă depărtări / Poate chiar
plîng, poate trăiesc, poate doar
poate..." (Sfîrșit). Dar cel mai mult
îl distanțează de magistri refuzul
obstinat al renunțării îa starea de
grație. „Fug de la domiciliu" (ti-
tlu de poem) este, de fapt, eva-
darea din maturitate înapoi în a-
dolescență : „Noaptea mă încarcă
O poezie grațioasă, efect al unei
sensibilități diafane, cultivă Florin
Muscalu în noul său volum.*: „Aflați,
scumpă Doamnă / că eu sînt bine,
ceea ce vă doresc / și Dumneavoas-
tră..." sînt versurile cu care se
deschide cartea și care devin em-
blematice pentru discursul său
liric, cantabil, cu apăsate nuan-
țe de romantism: crepuscular. U-
niversul poeziei lui Florin Musca-
lu cantonează într-o zonă a dis-
creției, a melancoliei calme, a ges-
turilor reținute, controlate. De un-
de și aerul elegiac predominant al
textelor incluse aici ca într-o „len-
tilă a zării" prin care desigur via-
ța se vede altfel. Temele predilec-
te devin în acest caz depărtările,
amurgurile, peisajele campestre, re-
licvele, păsările (prepelițe, mierle,
„albatrosul mort" ori exoticul fla-
mingo). Insatisfacțiile diurne chea-
mă (in compensație) refugii ima-
ginare („Trimite o scrisoare-ntr-o
RECENZIE
DOI POEȚI FOCSĂNENI
» »
sticlă / Ca vechii marinari în de-
părtări") și deopotrivă dulcile re-
verii ale altei vîrste („Pe pieptul
tău răsăritenele clepsidre / Mau-
solee dulci, mereu îndepărtate /
Tn care dorm săruturi de copii").
Nelipsită de accente sumbre, at-
mosfera se animă atunci cînd în
prim plan e adus chipul femeii
adorate : „Păstrez încă aburul ace-
la auriu / Din jurul tău / Răsu-
flarea de porumbiță înrourată /
Cu sîni, în loc de gușă..." Deși nici
erotica nu declanșează în poet e-
lanuri șl combustii de mare ten-
siune. Gustul amar al iubirii, al
trecerii și risipei se decantează în
neliniștitoare stări („Sînii ei o um-
bră și un sceptru / Așezate ca la
capătul de lume..."). Sînt însă ar-
tificii ușoare incapabile să spargă
întunericul apăsător. Poetul, care
din cînd în cînd are nostalgia .ede-
nului pierdut" („îmi este dor iar
să mai văd plugarii"), se consideră
(ca orice introvertit) un singuratic
nevindecat, un rătăcit („Un Hamlet
rătăcit", cum frumos o spune) într-o
lume pe care, chiar dacă o înțe-
lege, n-o acceptă. „Cine mai potco-
vește astăzi prigorii?" se întreabă
el, pentru a-și răspunde resemnat:
„Numai eu, într-un foc precum zo-
rii / / Mai aprind potcoavele-aces-
te“.
Din considerentele enunțate. Flo-
rin Muscalu se aliniază în ariergar-
da celor cîțiva post-romantici de
azi care se mai încăpățînează să-și
contemple nostalgiile și să le-mbra-
ce-n haina parfumată a cuvîntului
ales cu migală, visînd „o casă cu
cărți răsturnată-n cîmpie", „o enor-
mă, suavă corabie".......O corabie
post-mortem a poeziei...".
Tot focșănean, Dumitru Pricop**
se află (temperamental și expre-
siv) la polul opus, detașîndu-se net
de colegul său. „Eu sînt țăran, am
satul în tristețe", declară el fără
echivoc, revendieîndu-se din stir-
pea celor cu rădăcinile-nfipte în
cu dorința / De a rămîne trist și
tînăr / Chiar dacă lumina încă-
runțește in copaci... / Adolescenții
se coc și cad din cer în iarbă /
Aici se sfîrșește bucuria / Fapt
descoperit de poeți / Cînd aveau
trupul ca un țipăt" (Scara și
templul). Unul dintre cele mai bu-
ne poeme ale volumului este în to-
talitate un portret sintetic al ado-
lescenței : „Ce trupuri curgătoa-
re, ninse lin / Cu muguri tari de
rouă, de privighetoare / Și rana
mea de suflet și senin / O vînd
luminii unei căprioare. // Caii
zburînd din naștere în rai / Nu
știu că moartea-i o poruncă / Pe
bulevarde, slobozi, umblă cai / Se-
rafici și candizi și încă..." (Serafici
și candizi). Majoritatea motivelor
pe care le cultivă poetul se leagă
nemijlocit de psihologia adolescen-
ței : alergarea, complexul neînțele-
sului, solitudinea în puritate, do-
rința de evaziune, aspirația către
expansiunea eului. Și, bineînțeles,
narcisismul ; într-un poem se spu-
ne, după părerea noastră fără auto-
ironie : „Dintr-o imprudență a
nașterii sînt frumos / Și tînăr și
cu trup de sticlă" și pentru a e-
vita pericolele ce decurg de aici
se cere în final : „Sărută-mă și re-
nunț la bomba cu neutroni, / Să-
rutâ-mâ, închide-mă-n sărut" (în-
chide-mă-n sărut).
Că ultimele două volume ale lui
Constantin Ștefuriuc fac corp co-
mun o dovedește și instrumentarul
liric : mesteacănul, luna, zăpada,
sînii, trupul, pasărea, sîngele, cri-
nii, cărora li se adaugă, în ulti-
mul, glontele (iubirii sau sîngelui).
Rămîne și aici valabilă constatarea
că pentru autorul Frumosului in
piele de tigru cuvîntul poetic nu
trăiește prin sine ci doar ca pur-
tător al unei stări de suflet. Așa
stând lucrurile, nu există indicii că
poetul și-ar putea modifica vreo-
dată arta poetică proprie.
Se pare că, prin ultimele sale
două volume, (care, cum am mai
spus, aparțin de o unică etapă),
Constantin Ștefuriuc a epuizat re-
sursele proprii în interiorul temei
adolescenței. E de așteptat, deci,
ca poezia lui să se deschidă, de a-
cum înainte, către alte orizonturi
lirice, mai grave, mai grele.
Mihail IORDACHF
I0AN «WC
brazdă („brazda, pedeapsa înaltă a
neamului meu'j. Și, mai departe,
în buna tradiție a poeziei de in-
spirație rurală, acest crez-mărturie-
„Mă dor părinții care nu-s decît /
niște țărani / / Mă doare satul ca-
re m-a născut / din uterul țarinii
sîngerînde". O poezie bîntuită de
scrîșnete și tunete, de neliniști și
amăgiri, de umbre și vedenii mito-
logice, o poezie ce năvălește ame-
țitor și violent și care repetă. în-
tr-o manieră caracteristică, marea
lecție a înaintașilor.
Dumitru Pricop („romantic, și ne-
bun, și neguros") se vrea un expo-
nent al „durerilor înăbușite", che-
mat să facă lumină, odată pentru
totdeauna, un fel de spadasin al
cuvîntului tăios, necruțător („Pe via-
ța scurtă care mi s-a dat / eu scriu
dintr-o aleasă disperare"). „Răfu-
ielile" sale lirice împrumută con-
știent cunoscute ecouri argheziene:
„pămîntul l-am schimbat pe limbă /
și a cerneală carnea îmi miroase"),
predilecția pentru expresia frustă,
aparent necizelată, a ilustrului pre-
decesor („Veșmintele de fum", „E-
șantion", „Măscăriciul" „Liturghie
profană"). La D. Pricop „verbul sîn-
gerează" („poeții sînt niște seîntei
de patimi"), biciuit neiertător spre
a se face auzit în toată duritatea
și exactitatea sunetului lui primar.
O voluptate, o violență care-1 prind
și care se convertesc în efecte meta-
forice salutare Verbele ies bolo-
vănoase, spuse în gura mare și pe
nerăsuflate, fără dichisuri și pre-
cauții, așa cum însăși viața cloco-
tește în sîngele celui care le emite
(„Ce idol de cîrpeală tăvălită /
mă ispitește ca un cer superb /
cu grațiile clasei de elită / așa de-
mbătrînită și coclită / îneît, cu a-
morțeala sa, irită / chiar trista mea
condiție de șerb"). Dar tristețea sună
aici altfel. Poezia devine ca urma-
re spectacol, o alta oglindă a frus-
tării, un spectacol tragic în care
măscăriciul (alter-egoul preferat)
nu poate și nu trebuie să plîngă.
Unda de ironie sarcastică, insinua-
tă adesea, echilibrează jocul măș-
tilor : „Lucid și sacru pînă la de-
mență / eu stau uitat în vechea di-
ligență / ce-au călărit-o viața,
timpul, banii / cînd nici n-avea is-
torie Focșanii".
Prin vers poetul se eliberează de
pedepse și de „datorii uitate", deși
„pe un tărîm al dorului îndur / de
cîteva milenii suferința". întreg a-
cest travaliu constituindu-se într-o
„frumoasă moarte prin cuvinte".
Nedreptățit sau neglijat de cri-
tici, Dumitru Pricop ni se pare a
fi un poet mai mult decît intere-
sant.
	Ion BELDEANU
I
*) Florin Muscalu : Puterea lu-
nii, Ed. Junimea, 1985
**) Dumitru Pricop : Lacrima ar-
lechinului, Ed Cartea Românească,
1985.
Jurnal
de sentimente
Ce crize mai bîntuie lumea
de simte planeta un vid în viscere
criză de materii, criză de timp
dar criză de cuvînt?
luați-1 încet de subsuori
cu puțin camfor il scoateți din leșin
pudrați-!
va mai contracta simpatii
s-au dat în vinzare
cîteva serii de strunguri cu comandă program
pentru strunjit osii de cuvinte
gramatica sfârșitului de secol XX
include printre conjuncții și prepoziții
, cîțiva lianți artificiali pe bază de rășini
realizările în domeniul ultracuvîntului
continuă cu circuite integrate de adjective
s a redescoperit fuziunea verbelor
neînsemnatului „ a munci"
i se aduc îmbunătățiri substanțiale...
nu, cuvintele nu vor intra în criză
cuvîntul se dezbracă de cuvînt
si trece pe la casa de mode.
*
★ ★
în rafturile bibliotecii universale
doar cîteva locuri libere
și colburi seculare peste tomuri,
un loc pentru o fantă de strigăt
altul pentru potcoavele de argint
ale lui Pegas
nici un loc pentru noi sentimente
lacrimi—stalactite
pe cotorul unei coperți...
cine lansează comandă
pentru mărirea capacității?
cine dă un ordin
de casare riguroasă?
vor veni pompierii secolului următor
cu amenzi drastice,
luați măsuri urgente domnilor custozi!
¥
★ ★
în veacul acesta
cînd la loteria lumii
cîștigătoare ies doar numerele fatidice
iar fruntea încrețită a continentului
propriei negări se opune
cînd vinele petrolului abia de pulsează
la bursele occidentului
moneda devine tot mai palidă
și ne amenință
o puternică inflație
a sentimentelor de iubire
vine poetul
din suflet de fîntină
purtînd curcubeul mănunchi de lumină
*
★ ★
Dacă vă spun că arborii
răsar asemeni constelațiilor
asemeni bobului de rouă
pe fruntea pruncului dormind,
in mare taină,
de după un orizont al lumii
de după un orizont al seminței Arborelui
și apun în tăcere...
numai ce scurtă e ziua
și ce zi e ziua Arborelui
irepetabila.
*
★ ★
Să simți cum picură rouă lumina
în palme de grîne încolțite
gîndul să-ți fie cu tălpile goale
peste închipuită miriște
la naiul căreia
vîntul să cînte
pînă cade soarele
în luntrea din marginea cîmpiei
și înfrățirea din miezul de nucă
s-o presimți.„
*
★ ★
Peste ce miriște a obrazului
îți mai porți gîndul
să se-nțepe-n palmă
lutul privighetorii
spic demult s-a făcut
cu greierii ai încheiat contract
de concert la sală
cu lampadare de licurici fumegînd
lungi ploi
tot leagă noduri peste vie
de îi zvîcnește strugurelui tîmpla
cuvintele ajung la tine triste	(
și pe obraji li se prelinge fardul
bat arămiu și stins
clopotele castanilor cu sunete amorfe
pe caldarîmuri ude
cite-o feștilă de plop
albește buza vineție-a orizontului
ți se face dor
de-un fluture multicolor
în loc de lampă
și de-o prognoză ceva mai optimistă
mai ieri un clovn al memoriei
ascuțea cu barda lunii
țepușe stelare
pentru eșafodul viselor
și mai întrebi
cine-a aruncat între vise și noi
această despletire de ploi.,.
Pagini bucovinene — II
Jurnal
(urmare din pag. 1)
I
tunci, se arată oameni mai mărunți,
ba unii chiar detestabili în multe pri-
vinți ca un Mitiță Sturdza. Ah, ah !
Mărețiile și mizeriile inteligenței. Ti-
rania limitelor, pe care nu le putem
«țfciecît arareori sparge și depăși, fiecare
• trebuind să trăim cu vremea noastră,
chiar dacă unii pe poziții mai înain-
tate și mai progresiste, iar alții pe cele
opuse.
Dincolo de chestiunea în sine a băr-
bii lui Ștefan cel Mare, s-ar putea
face din acest material un revelatoriu
studiu de psihologie socială, un stu-
diu de metodologie, adică asupra mo-
dului în care oamenii mai de seamă
pot pune și rezolva, la un moment dat,
problemele, precum și a felului lor de
a argumenta, de a primi și respinge
argumentele aduse de alții și cum une-
ori adevărul iși face loc nu pe poarta
mare, ci pe ușa din dos. Deci în cele
ce urmează, te rog să urmărești atu
problema discutată cit și reacțiunile,
atît de deosebite și caracteristice, ale
celor care participă la discuție. Reac-
țiunile acestea sînt poate mai intere-
sante și mai concludente asupra epo-
cii pe care o voi evoca, asupra men-
talității ei, întruchipată prin cîteva
glorii de atunci, unele azi apuse, al-
tele menținîndu-și prestigiul.
Pînă la 1881, se credea că Ștefan cel
Mare avusese înfățișarea unui sfînt as-
cetic, slăbit de posturi și rugi, cu o
barbă neagră. Așa îl înfățișase pe la
1832, într-o gravură mult răspîndită.
Gheorghe Asachi, mare patriot, care
înapoiat in 1812 de la Roma, unde și
pictase și desenase, frecventînd și ate-
lierul lui Canova, începuse să desfă-
șoare la Iași cunoscuta-i activitate de
animator cultural, făcind operă de ar-
hitect. de inginer, de întemeietor de
școală nouă în pictură și desen etc.
Asachi s-a gîndit primul în țările
noastre să răspîndească imaginile eroi-
lor din trecut, ale marilor bătălii în
care poporul nostru și-a arătat virtu-
țile. apărîndu-se împotriva dușmanilor,
astfel trezind conștiința națională cînd
încă eram sub jugul otoman. Cu mina
lui a desenat și gravat așadar chipul
lui Ștefan cel Mare, trăgînd gravura
la Viena. Mai tîrziu. s-a lăsat și de
M pictură, și de arta gravurii, dar conti-
nuind să inspire desenele altora, și fi-
ind mai departe animator. Gravura lui
Asachi. care înfățișează ca un sfînt
cu barbă pe Ștefan cel Mare, s-a per-
petuat decenii și nimeni nu se gîndea
. că marele erou și ctitor ar fi putut
ivea, în realitate, o cu totul altă în-
fățișare. La 1875, Theodor Aman îl în-
fățișează tot cu barbă și semănînd cu
Mihai Viteazul în cunoscuta și medio-
cra compoziție ..Aprodul Purice". De
unde se inspirase Asachi, făcînd, in
felul arătat, chipul lui Ștefan cel Ma-
re ? Se pare că după un desen apocrif,
aflat la mănăstirea Putna, opera ima-
ginară a unui oarecare Vasile Popo-
vici. Oricum, încă pe la 1881 asa era
văzut Ștefan cel Mare, cum îl văzuse
sau și-1 închipuise Asachi cu cincizeci
de ani mai înainte.
Așa stăteau lucrurile, cînd în toamna
1881, episcopul Romanului, Melchise-
dec, un cărturar de seamă și acade-
mician, face o călătorie la Cernăuți și
acolo, vizitîndu-1 pe mitropolitul Su-
cevei, Morariu, acesta ii arată cîte(va)
vechi cărți bisericești, păstrate la mi-
tropolie și provenind de la diferite
mănăstiri bucovinene. însuși mitropo-
litul Morariu habar nu avea ce cu-
prind(eau) aceste vechi cărți cu minia-
turi de pe vremea lui Ștefan cel Mare
și a lui Petru Rareș. Melchisedec le
cercetează și observă în Evangheliarul
de la Humor, scris la 1473 din porunca
lui Ștefan cel Mare, faimoasa miniatu-
ră, infățișînd pe Ștefan cel Mare in
genunchi, rugîndu-se în fața fecioarei.
Miniatura este la sfîrșitul evanghelia-
rului și arată un bărbat viguros, roto-
fei la față, doar cu mustăți și nu cu
barbă, un bărbat plin de energie spi-
rituală și fizică, ce nu are nimic co-
mun cu sfintul ascetic și cu barbă din
gravura lui Asachi. Miniatura nu avea
inscripție, dar era logic să fie a ace-
luia care poruncise pentru mănăstirea
Humorului scrierea evangheliarului.
Melchisedec este convins că acesta este
portretul autentic al lui Ștefan cel Ma-
re și ține să comunice această desco-
perire în forul Academiei Române.
La 13 noiembrie 1881, Academia Ro-
mână de la București ține, sub pre-
ședinția lui Ion Ghica, scriitorul și me-
morialistul, prima ședință pe această
mult dezbătută chestiune. Episcopul
Melchisedec arată cum a ajuns la des-
coperirea adevăratei înfățișări a lui
Ștefan cel Mare (în fond, aproape din
întîmplare, căci s-ar fi putut ca minia-
tura din Evangheliar să mai stea de-
cenii necercetată și neidentif.cată,
iar apoi să se piardă). Melchisedec a-
nunță, în aceeași ședință, că mitropo-
litul Sucevei l-a însărcinat pe pictorul
Epaminonda Bucevski să scoată o co-
pie de pe imaginea din Evangheliar,
pe care o va trimite Academiei de la
București.
Istoricul Nicolae lonescu, fost minis-
tru sub Cuza Vodă și mare orator pe
vremuri, mi se pare frate cu alt om
de seamă. Ion lonescu de la Brad, pi-
onier în materie de democratizare a
agriculturii și el însuși autor al unor
scrieri nu numai economice, dar si li-
terare (călătoria de la Constantinopole
etc.) — mă căiesc că deși rudă cu a-
cești doi lonești le cunosc prea puțin
viața și încă nu am citit jurnalul de
călătorie al lui Ion lonescu de la Brad
— Bradul era locul din Roman, unde-și
avea mica fermă experimentală — ei
bine, N. lonescu se declară de acord
cu descoperirea lui Melchisedec și cre-
de că are dreptate. Da — așa trebuie
să fi arătat Ștefan cel Mare, ca în
miniatura din Evangheliarul de la Hu-
mor și nu ca în gravura lui Asachi.
leșan, lonescu, unchi al mamei mele,
spune în ședință că imagina din Evan-
gheliar seamănă cu chipul din fresca
de la biserica Sf. Nicolae Domnesc de
la Iași, ctitoria lui Ștefan cel Mare, h -
serică încă nestricată de așa-zisele re-
parații ale lui Lecomte de Nouy și pe
care curînd avea să o „repare", ca și
biserica episcopală de la Argeș, după
metodele de atunci. Metode curente a-
tunci în lume și care constau din a
dârîma pînă în temelii monumentele
si a le reclădi, ele pierzind astfel toa-
tă patina vremii, pierzind mai ales
frescele și tot ce fusese autentic. La
fel a făcut și cu Trei Ierarhi de la Iași,
unde însă pietrele sculptate cu atita
măiestrie au fost cu pricepere puse
la loc, pierzîndu-se însă și aici pic-
turile murale. lorga a fost acela care
s-a opus mai tîrziu masacrării între-
prinse cu bune intenții și după metod?
curente de către Lecomte de Nouy, e-
levul marelui arhitect Viol/l/et Le
Duc (nu garantez că se scrie așa). Ei
bine, existînd încă pe pereți la Sf.
Nicolae Domnesc de la Iași fresca vo-
tivă — vei vedea îndată în ce fel păs
trată — Nicolae lonescu o compară cu
imagina evangheliarului și susține că
Melchisedec are dreptate.
La ședință, nu era de față Vasile A-
lecsandri, președintele Comitetului în-
sărcinat cu ridicarea unei statui (la
Iași) a lui Ștefan cel Mare, din banii
strinsi prin colectă publică, dar lo-
nescu cere ca respectivul comitet să
țină seama de noua descoperire și să
ceară sculptorului parizian Fremiet să
schimbe capul statuii, pe care tocmai
o termina. Comitetul cheltuiește 120 000
lei pentru această statuie și desigur
„va face noul sacrificiu in privința
schimbării capului".
In aceeași ședință, D.A. Sturdza, Mi-
tiță Sturdza. istoric și el, dar foarte
îngust la minte și celebru prin multe
atitudini inconsecvente, mai tîrziu, ca
șef al partidului liberal și îndelungată
vreme prim-ministru, personaj de tris-
tă memorie, rămas celebru prin faptul
că s-a opus ca I. L. Caragiale să fie
premiat la Academie, spunind că este
autorul unei opere ..imorale" și care
apoi zeflemisit de Caragiale, se răzbu-
nă mai tîrziu. desființînd postul ce-1
deținea Caragiale la regia monopoluri-
lor statului, ei bine, atunci Sturdza
are o atitudine judicioasă și cere lui
Lecomte de Nouy, care începuse lucră-
rile la biserica din Iași să fie însărci-
nat a scoate portretul în frescă al lui
ștefan cel Mare, adică să-1 desprindă
de pe perete, spre a fi păstrat undeva
mai bine, chiar sub sticlă. Pe atunci,
nu se știa că sticla strică frescelor.
Abia atunci oamenii de știință, istori-
cii, artiștii încep să-și dea seama că
frescele votive oglindeau adevărul is-
toric și nu erau imaginare. Pînă a-
tunci. se crezuse în veridicitatea unei
gravuri apocrife ca a lui Asachi și se
ignorase valoarea documentară și is-
torică a frescelor !! !
In ședința următoare, din 20 nov.
1881, la care încă nu participă acade-
micianul Hașdeu. V. A. Urechia, isto-
ric și pe atunci ministru al instrucți
unii și secretarul Academiei, anunță
că a pus pază la cafasul (locul corului,
probabil o galerie adăugată ulterior șl
care tocmai atingea o parte din fresca
votivă), la cafasul bisericii lui Ștefar.
cel Mare, de la Iași, ca nimeni să nu
se atingă de imagina marelui ctitor
Participă Ia ședință și Vasile Alecsan
dri, cum am spus președintele comite-
tului însărcinat cu ridicarea statuii de
la Iași. Alecsandri mărturisește că deși
nu a fost ..mulțumit" (adică convins,
de chipul lui Ștefan cel Mare din e-
vangheliar, s-a convins totuși de au-
tenticitatea lui. cînd a privit imaginea
din fresca de la Sf. Nicolae Domnesc
de la Iași. Alecsandri își dă seama că
Asachi si l-a închipuit cu barbă, că
era vorba de ceva imaginar. Mai spu-
ne că va plăti 12 000 sculptorului Fre-
miet ca să schimbe capul lui Ștefan
cel Mare, adică să nu-1 mai arate cu
barbă, ci așa cum era in evangheliar
și în fresca de la Iași. Lucrurile păreau
deci desfășurîndu-se logic, cînd în a
treia ședință apare marele, orgoliosul,
genialul și imposibilul Bogdan Petri-
ceicu-Hașdeu, care răstoarnă situația.
Intr-adevăr, în ședința din 27 noiem-
brie 1881, la care sînt de față, D. A.
Sturdza, V. A. Urechia, N. lonescu,
Titu Maiorescu și alți academicieni,
vorbește mai întîi Sturdza și apoi ia
cuvintul Hașdeu, pe atunci istoric ne-
contestat, tiranizînd cu știința lui A-
cademia, ca mai tîrziu lorga — nimeni
nu îndrăznea să-i contrazică pe acești
doi titani, geniali într-adevăr, cu bri-
liante asociații de idei, cu intuiții sur-
prinzătoare și unice, cu neobișnuit ta-
lent literar, cu o vastă cultură genera-
lă, dar și cu mari scăderi, mai ales
datorită caracterului instabil și condi-
țiilor vremii, care îi umileau, ademe-
neau și jucau, uneori făcîndu-i cara-
ghioși și slabi ca niște cetățeni tur-
mentați ai lui Caragiale, devenind u-
nelte ale regilor și politicienilor me-
diocri, venali, diabolici, infinit mai cu
picioarele pe pămînt decît un Hașdeu
sau lorga — oameni care adeveresc
deplin zisa lui Pascal că „într-un om
mare totu-i mare, calitățile ca și de-
fectele". Ei bine, Hașdeu contestă că
figura din Evangheliar ar fi a lui Ște-
fan cel Mare. Este a lui Petru Rareș,
nu a lui Ștefan cel Mare, zise Hașdeu.
Asachi a făcut portretul autentic al
lui Ștefan cel Mare, și, în gravura lui,
Asachi s-a inspirat după tabloul votiv
din biserica de la Rădăuți (Milișăuți),
unde Ștefan cel Mare era înfățișat cu
barbă. Vei vedea îndată ce-i cu ima-
gina aceasta. Fapt este că, într-adevăr,
în fresca de la Rădăuți de la data a-
ceea, Ștefan cel Mare purta barbă.
Biserica a fost minată de armata ger-
mană în 1917 și nu a mai rămas decît
pisania, la Muzeul din Rădăuți. Fu-
sese însă studiată și fotografiată de că-
tre istoricii noștri înainte de distruge-
rea din 1917.
Și aici intervine firea pătimașă a lui
Hașdeu, orgoliul său de titan, care nu
admitea ca altcineva să știe mai mult
sau altceva decît el, zeul, supraomul,
genialul. Acest patriot, autorul lui
„Răzvan și Vidra", dublat de un mare
polemist (pamfletele antidinastice, far-
sa făcută Junimii etc.) ajunge — pen-
tru a-și susține teza că imagina din
evangheliar nu-1 înfățișează pe Ștefan
cel Mare — să susțină că biata gravură
a lui Asachi, convențională, fără viață,
înfățișînd un sfînt ascetic, aplecat asu-
pra sa, îi descrie mai veridic firea
și faptele decît imagina energică, lu-
minoasă, concretă din evangheliar.
Hașdeu recunoaște că în gravura lui
Asachi, Ștefan apare ca un călugăr,
dar ca un călugăr viclean și Hașdeu
apasă pe adjectivul viclean, spunînd că
viclean a fost într-adevăr Ștefan. în-
șelînd pe dușman în bătăliile sale etc.
E îngrozitor argumentul 1 Pentru teo-
ria cunoașterii, pentru felul cum poate
argumenta un om, cum se convinge sau
nu de un lucru, atitudinea aceasta ar
putea fi comentată pe zeci de pagini.
Va să zică un istoric erudit ca Hașdeu,
care știa despre marele erou al creș-
tinătății atîtea (desigur nu cîte știm
noi azi, căci pe atunci cronicile nu
erau toate descoperite, nu se știa cîte
interpolări s-au făcut etc.) ajunge să
susțină în fața un(ui) for de savanți
(cîți erau și cum erau pe atunci) că
Ștefan fusese în primul rînd un vi-
clean. De ce ? Pentru ce motiv ? Pen-
tru a nu da dreptate de cauză lui Mel-
chisedec și celorlalți, care își permi-
seseră sau soarta le permisese să afie
ceva care el nici nu bănuise, el. atot-
știutorul Hașdeu 1 Așa făcea mai tîr-
ziu, cîteodată, și lorga, paralelismul
fiind foarte relevant între ei, în mul-
te privinți. Curios, Hașdeu vede că
Ștefan apare ca un sfînt convențional
— ca un „călugăr" cum zicea el, în i-
maginea lui Asachi, deci nu ignora în
totul realitatea — dar îndată intervi-
ne cu ingeniozități subiective, făcînd
teoria ad-hoc cu „viclenia" acestui u-
riaș, care adesea singur a stat împo-
triva celor mai puternici si, într-a-
devăr, vicleni dușmani ai țării lui și
ai Europei și dacă în tactica luptelor
sale a folosit desigur și înșelătoria —
atrăgînd trupele otomane la cîmp des-
chis, unde nu puteau folosi artileria,
ca împotriva unei cetăți în care voevo-
dui s-ar fi claustrat cu oastea unei
cetăți, preferind războiul mobil, cum
am zice noi azi, iar la Codrul Cos-
minului a folosit de asemenea înșelă-
toria, făcînd din arbori oșteni aliați ai
oștenilor-oameni, mișcînd pădurile ca
Shakespeare în Macbeth — în orice
caz, nu viclenia este calitatea domi-
nantă a marelui domnitor și ctitor. Dar
în focul discuției și pentru cauza orgo-
liului său, istoricul Hașdeu nu pregeta
să deformeze adevărul istoric. Ah, mi-
zeria inteligenții la cei care au un in-
dividualism necălăuzit de adevărata
știință și mai ales la un om totuși de
știință și erudiție ca Hașdeu !
Și pentru a impresiona pe colegii de
Academie, mai vine Hașdeu și cu alte
argumente, acestea tehniciste, cu care
de obicei proștii și naivii pot fi con-
vinși. Iată asemenea argumente : mi-
niatura din evangheliar nu se potri-
vește ca stil și culoare cu alte minia-
turi înfățișînd pe evangheliști, cu scri-
sul caligrafilor, că deobicei asemenea
miniaturi se pun în fruntea cărții, iar
aici miniatura este la urmă, deci adă-
ugată ulterior, pe vremea lui Rareș
și pe Rareș îl înfățișează ea și nu pe
Ștefan etc.
Dar portretul din evangheliar se po-
trivea totuși cu portretul din fresca de
la Iași — i se atrage atenția, deci două
imagini contra una și acelea oricum
mai vechi. Hașdeu nu se sperie de un
asemenea argument, într-adevăr greu.
Fresca votivă de la Iași, zice Hașdeu,
nu-i din timpul lui Ștefan cel Mare,
e ulterioară, căci ce caută în ea și fi-
gura Eudoxiei din Kiev, prima soție a
lui Ștefan cel Mare, moartă înainte de
zidirea bisericii de la Iași (cînd el era
căsătorit a treia oară, atunci cu Maria
Voichița, fiica rivalului său muntean,
adaug eu, spre precizare). Dacă alături
de Ștefan stă Eudoxia, în fresca de la
Iași, înseamnă că-i mai nouă._Nu se
dumirea Hașdeu că la Iași Ștefan se
gîndise la vreun eveniment mai vechi
din viața lui — la chestiuni de fami-
lie, așa cum sugerează pisania, pe care
Hașdeu nici nu o ia în considerație
etc.	.
Considerații asupra
așa-ziselor figuri de stil
I
1. Termenul (expresia) figuri de
stil, sau, simplu, figuri, aplicat ex-
primări, a fost creat în antichitate
și anume de către greci, care însă
făceau distincția între figuri și tropi,
adică separau tropii de figuri, deși
distincția nu era pentru ei totdeauna
clară. Primele studii asupra figuri-
lor de stil se datoresc lui Aristotel
și Teofrast, dar considerații despre
ele avem și la cîțiva filozofi ante-
riori. După cum aflu din Richard
Volkmann, Die Retorik der Griechen
und Romer in systematischer tber-
sicht, (ed. a III-a îmbunătățită, Lei-
pzig, 1885, p. 456—457), abia Gor-
gias cel nou, profesorul fiilor lui Ci-
cero, a dat prima expunere monogra-
fică asupra figurilor de stil. El a
scris o lucrare întinsă în patru cărți,
„Despre figuri", din care s-a păstrat
M parte în traducerea latină a lui Ru-
tilius Lupus. După aceea s-au mai
scris în antichitate încă vreo cîteva
tratate despre tropi și despre figuri-
le de stil, unele pierdute (vezi Volk-
mann, p. 457—459). La greci „schema"
însemna „mod de a fi",
în special „al unui corp ma-
terial", apoi „înfățișarea exterioară
a unei persoane". Deci cuvîntul s-ar
fi referit la toate înfățișările limba-
jului, adică și la limbajul lipsit de
calități artistice. Platon vorbea de-
ja de „schemata tes lexeos"
Tț?	„figurile vorbirii". La la-
tini termenul care traduce pe „sche-
ma", anume figura, apare la Ci-
cero, IDe optimo genere oratorum,
141 apoi la retoricienii următori. Dar
Cicero utilizează și formae (Brutus,
17, 69) sau lumina sau împreună for-
mae et lumina (De oratore, 181). In
De institutione oratoria, IX, 1,
49 Quintilian definește figura astfel ;
conformatio quaedam orationis re-
mota a communi et primum se affe-
rente ratione; sau (1, 14): figura sit
arte aliqua novata forma dicer.di.
Tropii (gr. „tropos", „mod", „manie-
ră" și „mod al exprimării") erau i-
dentificați deja din antichitate cu
transferurile de sens. Termenul apa-
re la greci cu sensul de „mod de a
se exprima", „de a vorbi", „stil". La-
tinii traduceau pe „tropos" cu „mo-
tus" căci primul sens al cuvîntului
„tropos" era cel de „direcție în miș-
care", dar ei recurgeau și Ia tropus,
împrumut din greacă; ei defineau a-
ceastă categorie de fapte de expre-
sie în felul următor (Quintilianus,
VIII, 6, 1): verbi vel sermonis a pro-
pria significatione in aliam cum vir-
tute mutatio (vezi Volkmann, p. 415
—416). Scaurus îi definea (după Vol-
kmann, 416) mai bine: tropus est dic-
tio translata a propria significatione
ad non propriam (per) similitudinem
necessitatis aut cultus gratia.
După cum se vede, la origine nici
unul din cei doi termeni nu era per-
fect adecvat să exprime cele două
categorii de procedee de stil pe ca-
re ei au început a le exprima. Astfel
termenul „schema" este întrebuin-
țat de Aristotel nu numai cu acest
sens, ci și cu cel de „formă metrică",
ceea ce era foarte firesc. Că o dis-
tincție între cele două categorii de
procedee de stil se poate face este
clar: figurile ar fi înfățișări ale as-
pectului material dar și spiritual al
vorbirii, în special ale discursurilor
și operelor literare; tropii ar fi trans-
feruri, adică modificări de înțeles
ale cuvintelor și ale unor sintagme.
Căci deja în antichitate se înțelegea
că tropii și figurile se întind și la
unitățile de vorbire mai mari decît
cuvîntul. (După cum se știe, unul
din scopurile cărții lui Ricoeur. Me-
tafora vie, este acela de a dovedi că
figurile de stil se întind și dincolo
de cuvînt, anume la propoziție sau
frază (dar locul era admis deja din
antichitate și este admis și de Pier-
re Fontanier). Distincția s-a păstrat
pînă astăzi, dar nu de către toată
lumea. în secolul al XVIII-lea Du-
marsais a scris un tratat despre tro-
pi, cu excluderea celorlalte figuri de
stil. După cît se pare — cel puțin
așa spune Ricoeur, Metafora vie —
Pierre Fontanier este cel care a in-
tegrat tropii între figurile de stil,
numite însă figuri ale discursului, ale
vorbirii. Opera acestuia, Les figures
du discours, 1830, (publicată într-o
nouă ediție de Gerard Genette, Pa
ris, 1968) expunea o teorie amplă
a figurilor de stil. Abia în vremea
din urmă, după 1950, figurile de stil
au fost studiate cu aceeași pasiune.
Cartea a fost tradusă în românește
sub titlul Figurile limbajului, Bucu-
rești, 1977). Nu știu dacă în lunga
perioadă care se întinde de la sfîr-
șitul lumii antice pînă în secolul al
XlX-lea tropii au fost integrați în
genere la figuri. Dar, cel puțin în-
cepînd cu Fontanier, cei mai mulți
cercetători au numit si tropii figuri
de stil. De unde și expresia de sens
figurat al unor cuvinte; căci sensu-
rile figurate rezultă numai prin
tropi. Termenul sens figurat este
atît de înrădăcinat în studiile de
stilistică, îneît va fi greu să se re-
nunțe la el, deși el nu se justifică
defel: de ce figura e altceva decît
sensul propriu? Chiar in antichitate
termenul a ajuns să denumească nu-
mai abaterea artistică de la limbajul
obișnuit; deși în limbajul obișnuit e
o modalitate a vorbirii, o figură.
Termenul figură de stil are un
concurent: structuralismul american
(de după 1925) a introdus pentru
-sens propriu" și „sens figurat" alte
exprimări: denotație și connotație.
Trebuie să spunem însă că ultimul
termen, connotație, spune mai mult
decît termenul figurat; căci el se re-
feră și la aspecte ale cuvîntului sau
sintagmei care nu-s sensuri, ci evo-
că un anumit mediu social, sau un
anumit mod de a vorbi. Astfel, fap-
tul că avem cuvinte cu valoare poe-
tică (estetică) deosebite de cele nor-
male, că slovă, cu sensul „literatură"
sau „icoană" cu sensul „imagine"
este o connotație și este dată odată
cu sensul propriu. Tot așa, termenii
amant(ă) pentru iubit(ă), mold. ca
birdan pentru burtă, chiar burtă
pentru stomac, rufe cu sensul „len-
jerie" au connotația de vulgar. De-
sigur, în loc de figurat s-ar putea
spune: poetic, estetic, artistic, chiar:
familiar, solemn, cult, popular, ar-
gotic. Dar, poate, este cazul să ră-
mînem la termenul figurat cu acest
sens, și, în conformitate cu aceasta,
să integrăm la figurile de stil și tro-
pii. De altfel acesta e și azi modul
mai general sau chiar general de a
vedea lucrurile.
Studiul Iui Fontanier pune impor-
tantele probleme ale înregistrării tu-
turor figurilor de stil, ale clasificării
lor și ale definiției lor cît mai co-
recte, cît mai exacte. EI distinge
șase clase de figuri: figuri de sem-
nificație, figuri de expresie, figuri
de construcție, figuri de elocuție, fi-
guri de stil și figuri de gindire. Nu
e cazul să discutăm această cla-
sificare, care nouă ni se pare
eronată. De altfel, chiar numai
limitîndu-ne la termenii între-
buințați pentru a denumi aces-
te categorii, ea apare oricui eronată
sau ca utilizînd în mod arbitrar unii
termeni: ce pot însemna aici figuri-
le de stil, cînd toate sînt figuri de
elocuție și de stil, și figurile de gîn-
dire, cînd sensul este și el gîndire?
Dar în lucrarea sa pare a se găsi
primul efort modern mai însemnat
de clasificare a figurilor de stil, și
definițiile date figurilor de stil sînt,
în unele cazuri, mai bune decît ce-
le anterioare. Problema este reluată
în vremea noastră de diverși cerce-
tători. care au inovat mult în studiul
figurilor de stil. Demersul acesta,
multiplu, se integrează într-o acțiu-
ne mai largă, de reluare și renovare
a retoricii antice, medievale și mo-
derne.
Nouă ni se pare că soluțiile date
nu sînt întotdeauna cele mai indi-
cate, ele comportînd multe erori și
o terminologie în mare parte nepo-
trivită, fără șanse de a fi urmată de
alți cercetători. Bineînțeles, găsim
în lucrările noi și multe idei intere-
sante și juste. Munca de restructura-
re a vechii retorici și stilistici tre-
buie reluată, dar încă nu e clar cum
ra arăta pînă la urmă noua retori-
că. încercarea noastră se înscrie pe
aceeași linie. Vom1 căuta să separăm
cîteva clase de figuri de stil, cîteo-
dată altfel decît s-a făcut pînă acum
și să arătăm, cîteodată mai exact
decît s-a făcut pînă acum, natura
lor. Vom aduce aceste puncte de
vedere noi, fără a ne preocupa în-
totdeauna de a indica paternitatea
ideilor. Exprimăm speranța că a-
ceste puncte de vedere vor contribui
la lămurirea problemelor fundamen-
tale ale teoriei figurilor de stil.
1
G. IVĂNESCU
[II — Pagini bucovinene
TEATRU
CONSEMNĂRI
„Rămas bun în iunie66,
' .. sau, asa cum apare pe afiș, „Adio,
studenție", este titlul uRimei premiere
a tînăju’uî „colectiv" teatral sucevean.
Opțiunea pentru piesa lui Vampilov
poate fi explicată prin convergența
mai multor factori, mai mult sau mai
puțin ipotetici, dorința directorului de
scenă de a valorifica, pe cît se poate
integral, o trupă, în majoritatea zdro-
bitoare tînără (ca și în spectacolul pre-
cedent, de altfel), nostalgia secretă
după o etapă existențială proaspăt de-
pășită, dorința de afirmare pe un te-
ren minat și pentru profesioniștii cu o
mai bogată experiență, conjugată cu
o anumită presiune a unui snobism
repertorial („se poartă Vampilov") și,
credem că nu în ultimă instanță, ana-
logia sugestivă dintre două destine au-
reolate tragic și a căror adevărată glo-
rie este cea postumă : tînărul drama-
turg siberian, dispărut tragic și tim-
puriu și foarte tînărul poet din Măli-
nii Sucevei, dispărut la fel de stupid
și de tragic, în plină înflorire a talen-
tului, cum se zice.
Ca text, primul, după știința noas-
tră „Rămas bun în iunie" (ne încă-
pățînăm să rămînem la titlul inițial),
schițează, evident cu ezitările și con-
tradicțiile inerente începutului lini-
ile de forță ale ceea ce critica este
''—animă a numi „teatrul lui Vampi-
lov", ințelegind prin aceasta nu un
ansamblu de piese, de (pre)texte dra-
matice, de meditații scenice, de eseuri
sau de experimente, ci o coerență in-
terioară a viziunii asupra lumii, mar-
cată de o omogenitate a universului
tipologic, analizată cu luciditate dar
și cu compasiune, predilecția neascun-
să pentru un anumit mediu — cel de
provincie — care generează, în bună
descendență cehoviană, un dramatism
autentic, resorbit însă de discursul
scenic care acordă o șansă democra-
tică evoluției personajelor, instaurînd,
într-un ton discret moralizator dimen-
siunea etică drept unic criteriu de
valorizare a umanului.
Regizoral vorbind, atracția pentru
teatrul lui Vampilov constă în mobili-
tatea textului dramatic, adică în po-
sibilitatea de permutare a rolurilor, în
accentul așezat pe un caracter sau al-
tul. Ideal pentru un regizor care își
dorește, firesc, propriul său Vampi-
lov cu condiția ca ierarhia pesonaje-
lor, în propria sa viziune, să n-o con-
trazică pe cea stabilită de jocul sce-
nic, în cursul spectacolului. Ori, mon-
tarea Cristinei loviță paralizează exact
în acest punct, senzația ultimă fiind
de incongruență de ezitare în stabili-
rea pre-eminențelor caracterelor. In-
teresul pare a se deplasa, la prima ve-
dere, Spre cuplul Kolesov—Tania, tan-
demul Radu Duda (felicitări sincere
pentru premiul de la Costinești) —
Carmen Tănase achitindu-se mai mult
decît onorabil de prestația scenică,
dar căzînd adeseori, (și vina nu le re-
vine în întregime) în zona unui lirism
facil, periferie. Aceeași senzație de
contre-emploi o dă și distribuirea Adei
Gârțoman, o mai mult decît veritabi-
lă actriță de dramă, care a dat rolu-
lui Masei o dimensiune dostoievskiană,
absolut fără fisuri, dar discordantă cu
proiectul regizoral. La fel, Boris (Con-
stantin Florea) și Zolotuev (Sebastian
Comănici), actori de mari resurse, ca-
re instituie o ierarhie interioară a per-
sonajelor, diferită și, credem, supe-
rioară, de cea propusă nouă, cel puțin
ca intenție, de regizor. Corect, sobru,
în rolul Rectorului, Liviu Manoliu
este deservit de dimensiunea lipsită de
nuanțe a rolului. Exuberantă, stăpînă
pe mijloacele de expresie — Mioara
Ifrim, în Studenta frumoasă, rol in-
grat, dar care impune o prezență
scenică remarcabilă. Șarjînd puțin, atît
în sensul neverosimilului cît si al u-
nei prize facile la public, Cristian Ro-
taru, în rolul milițianului, dar impe-
cabil intr-un rol la fel de redus, cel al
Studentului sobru. Riguros subordonați
rolului, dar cam atît, amputați într-un
fel de posibilitățile lor reale, Frolov
și Bukin (Dorit Zaharia și Adrian Pă-
durarii), ultimul avantajat de text și
de situația de protagonist al inciden-
tului ce declanșează conflictul. La fel,
corect din punct de vedere al econo-
miei scenice, Bogdan Gheorghiu în
rolul lui Safranski. Excelente partitu-
rile secundare ale Pușei Darie și ale
Marinei ștefanache (secretara organi-
zației de tineret și Studenta severă).
Scenografia Kodicăi Porumbel este
în ton cu universul evocat, menținîn-
du-se cu discreție ca o ramă care de-
limitează, dar și protejează evoluția
caracterelor.
In concluzie : „Adio studenție" nu
este egal cu „Rămas bun în iunie". Nu
este vorba de o infidelitate față de
text, care poate fi creatoare, la urma
urmei, ci de succesul unor actori, ex-
celenți, dar nu al unei trupe în sen-
sul comun dar și nobil al cuvîntului.
(Aceasta este și explicația ghilimelelor
din rîndurile de început). Adăugată la
bucuria de a te găsi într-o nouă casă
a Thaliei, se cuvine a fi și amărăciu-
nea (semnul invers al unei mari iu-
biri!) de a constata că, exact ca în
teatrul lui Vampilov, fiecare evoluea-
ză. de altminteri, excelent în cele mai
multe cazuri, sau onorabil cel puțin,
pe cont propriu. Ceea ce nu-i puțin
lucru dar, pînă una alta... e păcat!
Viorel DARJA
Voronețiana X
Concursul național de artă plastică,
„Voronețiana", organizat de către Co-
mitetul Județean de Cultură și Edu-
cație Socialistă Suceava și Uniunea
Artiștilor Plastici, dedicat artiștilor
profesioniști din întreaga țară, și-a
încheiat cea de a X-a ediție. Competi-
ția, aparținînd în acest an graficieni-,
lor. a reunit pe simezele secției d ’
artă plastică a Muzeului Județean Su-
ceava 47 de autori, mai toți tineri, din
18 județe și din Capitală, care au ex-
pus 91 de lucrări. Juriul a decernat
următoarele premii:
— Marele premiu Voroneț, Dinu JIu-
meniiic. din Bacău, pentru lucrările :
„Compoziție 1“ „Compoziție II";
— Premiu U.A.P., Ana Iliuț, din
București, pentru lucrările „în livadă"
și „Fluierași";
— Premiul C.C.E.S., Lucia Pușcașii.
Suceava pentru lucrările : Studiu de
plante" și „Poartă românească";
— Premiul 1, Constantin Catargiu,
Timișoara, pentru lucrările „Reflexie
1" și „Ring";
— Premiul II, Petre Petrescu, Pia-
tra Neamț, pentru lucrarea „Etnogra-
fică" ;
— Premiul III, Liliana Grecii, Bo-
toșani, pentru lucrările : „Mesaj I",
„Mesaj II";
— Premiul opiniei publice, Tîbcriii
Moruz, Suceava, pentru lucrarea „Iar-
na". (M.M.)
T.V. Ștefanelli și
Puțin și insuficient de convingător a
fost pusă în valoare activitatea literară
a lui T. V. Ștefanelli, „scriitor fecund",
de la care au rămas poezii, povestiri
(unele destul de interesante), nuvele,
schițe umoristice, traduceri și adaptări
publicate în reviste și calendare efe-
mere, uitate astăzi, sau greu accesibile.
Dar versurile (modeste) încredințate
„Convorbirilor literare", sînt, datorită
prestigiului revistei, in măsură să a-
tragă mai lesne atenția cercetătorului
literar. Autorul însuși, absorbit de ac-
tivitatea cotidiană (de magistrat) și de
studiile sale de istorie (pentru care a
și fost primit, în anul 1910, în Acade-
mia Română) nu și-a valorificat edito-
rial producția literară, în speță proza,
așa îneît nu trebuie să ne surprin-
dă faptul că istoriile literare de an-
vergură națională abia dacă îi pome-
nesc numele, sau îi menționează doar
prețioasele Amintiri despre Emines-
cu, apreciate, de altfel, ca atare. Isto-
riile literare cu caracter local (ca a-
ceea a lui Constantin Loghin) sau stu-
diile de istorie literară apărute în
publicații „provinciale", trecînd, ade-
sea. neluate în seamă, nu reușesc să
stabilească, pentru un scriitor modest
ca T. V. Ștefanelli, un loc (cuvenit) în
istoria literaturii române. Numai o
ediție pertinentă, de tipul celor din
colecția „Restituiri", ar putea supune
unor discuții și aprecieri adecvate si
pe acest scriitor bucovinean acoperit,
pe nedrept, de o uitare aproape ab-
solută (dacă exceptăm menționatele
Amintiri despre Eminescu).
Versurile lui T. V. Ștefanelli au mai
degrabă un caracter ocazional. Să re-
ținem că imnul Societății studențești
„Arboroasa" a fost compus de Ciprian
„Direcția nouă"
Porumbescu pe un text literar de T.V.
Ștefanelli (căruia această societate îi
datorează mult : de la inițiativă, elabo-
rarea statutelor, sistemul organizatoric
și pînă la desfășurarea propriu-zisă a
activității). Ștefanelli aduce la Cer-
năuți suflul național și întreaga expe-
riență dobîndite la școala „României
June" din Viena, al cărei secretar fu-
sese o vreme, în perioada studenției,
cind acolo se afla și prietenul său Mi-
hai Eminescu (eu care se cunoaște din
timpul studiilor gimnaziale de la Cer-
năuți). Dacă versurile lui T. V. Ște-
fanelli publicate în „Convorbiri litera-
re" sau în calendare bucovinene „sînt
fără valoare notabilă", făeînd „dovada
lipsei de vocație în ale stihului" (v.
Constantin Mohanu — Prefață la Te-
odor Ștefanelli, Amintiri despre Emi-
nescu, Iași, Ed. Junimea, 1983, p. 30),
nu avem totuși dreptul să le ignorăm
și să le considerăm lipsite de orice
semnificație. în favoarea unei atari
opinii pledează și un manuscris inedit,
intitulat Declarație de amor, semnat:
T. V. Ștefăniu, care datează din pe-
rioada studiilor vieneze (1870—1873),
conținînd o parodie umoristică în care
șarja e dusă pînă la grotescul grosier
de extracție culinară, vis-a-vis de ma-
nufactura „lirică" cu care poetaștr.i
vremii sufocau conștiința publică, a-
menințînd, cum aprecia Maiorescu,
„a falsifica judecata publicului și a
îneca lucrările cele bune" (subl. D.S.)
Fire jovială, cu o vădită înclinare spre
umor, T. V. Ștefanelli prezenta, în ca-
drul „programelor vesele" ce încheiau
ședințele literare de la „România Ju-
nă", versuri cum sînt cele de mai jos,
care făceau deliciul asistenței.
Mai mult decît atîta, după cum se
poate vedea și din textul inedit pe
care-1 publicăm (în conformitate cu
uzanțele ortografice și de punctuație
actuale), T. V. Ștefanelli împărtășea și
susținea un necesar program de ideo-
logie literară, cu ferme intenții de era-
dicare : stîrpirea inflației de macula-
tură prozodică împotriva căreia men-
torul „Junimii" ieșene protesta cu atît
de îndreptățită vehemență, îndeosebi
în studiul Direcția nouă in poezia și
proza română (1872). Reacții de un a-
tare calibru alimentează conștiința ar-
tistică autentică a epocii (a se vedea
în acest sens atitudinea lui Eminescu,
Caragiale, Macedonski, Hașdeu ș.a.) că-
reia i se raliază toate spiritele carac-
terizate printr-o doză de (cel puțin e-
lementar) bun simț literar-artistic, cum
este si cazul lui T. V. Ștefanelli, a că-
rui poziție este relevată în textul ine-
dit pe care îl reproducem în continua-
re, precizînd că îl considerăm un mo-
dei de atitudine spontană față de me-
tehnele „lirice" mult prea abundente
în literatura noastră prin deceniile a)
șaptelea, al optulea ale secolului tre-
cut.
Despina SATCO
DECLARAȚIE DE AMOR
Te iubesc, copilă dragă,
Te iubesc cu foc și pară.
Picptu-mi bate, fără șagă,
Ca lătocul de la moară.
Dinți-mi dirdîie din gură,
Inima mi se pîrleste.
Și tu n-ai o căutătură
Pentru cel ce te slăvește?
Dragostea mă tot hurducă,
Limba-n gură mi se leagă.
Pravoslavnică duducă,
Ah! nu crede că fac șagă!
I
Tu ești slava vieții mele.
Ești smintină-ntre copile,
Ești un înger cu mărgele.
Ești lumină-ntre feștile.
Ești arhanghel cu frizură.
Ești minune pămîntcască.
Te iubesc ca pe-o friptură
Delicată, românească.
I
De mi-ar pune înainte
Găluște, strudel cu mere
Și tava cu plăcinte
Și un Krugel bun de bere,
Eu atunci, pe a mea cinste,
La ele nu m-aș uita,
Ci, cu inimă fierbinte,
înghițesc dragostea ta.
Oh, arhanghel proslăvite,
Acum vezi cum te iubesc ;
Nu mă uit nici Ia plăcinte,
După tine mă topesc.
Mă topesc, cum se topește
Untul printre colțunași,
Inimioara-mi zbirnîiește
La surîsu-ți drăgălaș!
• Precizare
Cititorul articolului intitulat Masca
și umbra II, publicat în „Pagini buco-
vinene / Convorbiri literare" nr. 8 a.c.
va fi avut ocazia să remarce numărul
mare al greșelilor de tot felul, cînd
comice, cînd triste din textul acestuia.
Ca autor, s-ar cuveni să produc acum
o necesară erată — dacă n-aș ști, din
experiență, că nimeni sau aproape ni-
meni n-are timp și nici răodare să
revină la un text o dată citit pentru
a face îndreptările de amănunt pe ca-
re ar fi fost bine să le facă altcineva,
atunci cînd trebuia, adică la corectură.
îmi iau totuși îngăduința să amin-
tesc că nu sînt' prima victimă a unor^l
asemenea supărătoare neglijențe ; una^M
dintre acestea, cu cîțiva ani în urmă.^J
m-a și determinat să public în Tribuna
o altă „precizare"... Revin, așadar,
pentru a observa că dacă, așa cum a-
tirma cineva, într-un recent interviu
estival, nu e deloc de invidiat sarcina
celui ce trebuie să corecteze greșelii-^
unor autori nu tocmai stăpîni pe lim^^
ba română, nici situația descrisă de
noi nu e mai fericită.
Radu MAREȘ
• Prezențe
Deci, cu frică și sfială,
Genele mi le ridic,
Tremurînd de zăpăceală.
Te iubesc și mor îți zic.
Ah! duducă fii deci bună
Și te-ndură de-al meu chin,
Drege-ți glasul ca o strună,
Dă-mi mina și zi amin!
Revista „Das Boot" care apare la
Ilerne în R.F. Germană publică în
numărul din iulie—septembrie un gru-
paj din lirica ucraineană din R.S. Ro-
mânia în reușita traducere a poetului
Klaus Stephani. Printre autorii pre-
zentați de trimestrialul vest-german
se numără și poetul sucevean loan Ne-
griuc cu poezia „Frtiher Morgen" (Di-
mineața devreme) din volumul „Flori
de metal" apărut la Editura Kriterion
în anul 1983. (S.V.)
• Premiu
CĂLĂTORIA „STEJARULUI" SPRE SOARE-APUNE
(urmare din pag. 1)
I
rian Palade va deveni, simplu, Mario)
și-1 vor considera prieten. Sîntem ca-
zați la nn colegiu, „San Liligi". Pro-
gramul de somn nu mai poate fi res-
pectat. în toți s-a instalat o nerăbda-
re, o febrilitate. Și o emoție nouă, ca-
re trebuie convertită, și este, chiar
în curtea colegiului, în primele repe-
tiții. Gheorghe Pîțu, directorul Cămi-
nului Cultural din Cașvana, o cînd cu
ochii pe dansatori și fluierași, cînd pe
ceas : spectacolul fiecărui grup, în con-
curs, nu trebuie să depășească 20 dc
minute. Seara participăm cu toții la o
întilnire „neoficială", în care, prin
limbajul universal al cîntecului, al
dansului și sub semnul dominant al ti-
nereții, facem cunoștință cu o parte
din „rivalii" noștri: finlandezii, ungu-
rii, turcii, grecii, iugoslavii. Prima sea-
ră din cele patru, asemenea, de neui-
tat ! Vineri, 23 August. In România c
sărbătoare, e sărbătoare și în suflete-
le noastre și ziua aceasta, a intrării în
concurs, începe cu sentimentul incon-
fundabil al unei coincidențe purtătoare
de noroc (Cine spunea „Nu, nu, coinci-
dențele nu Sînt întîmplătoare !“ ?) :
grupul sucevean „Stejarul" din Cașva-
na va evolua pe scena Teatrului Ten-
da, reprczentînd țara, în cea mai
Scumpă zî a ei. Prioritate au, desi-
gur, iarăși repetițiile. Intii în curtea
colegiului, apoi Ia Teatro Tenda. înăl-
țat ca o imensă păpădie în curtea ce-
lebrului castel gorizian. Puțind să lip-
sească de Ia acest moment, interpretul
găsește prilejul unei vizite în castel,
cu un popas mai îndelung in expoziția
deschisă nu de mult, „Gianbattista Tie-
polo — II segno e l’enigma". Clipe mi-
nunate, precedate în dimineață de par-
ticiparea, împreună cu alți reprezen-
tanți ai grupului, la deschiderea lucră-
rilor celui de-al 12-lea congres inter-
național de folclor, ale cărui dezbateri
aveau în vedere, de data aceasta, „Me-
tode de lucru și cercetare în sfera tra-
dițiilor populare". Sîntem înconjurați
de cunoscători ai folclorului nostru si
auzim des exprimată părerea de rău
pentru absența, din acest an, a apre-
ciatei noastre specialiste în domeniu,
prof. Emilia Comișel. După-amiază ne
aduce încă doi prieteni ai României,
ai culturii sale populare : Franca Ve-
ronese, membru al Comitetului de or-
ganizare a concursului, și Maurizio
Corchia, celălalt însoțitor al grupului
nostru. „Ce mai e nou pe la voi ?“,
sîntem întrebați cu afectuoasă amiciție.
Ei, de ne-ar ajunge timpul să Ie po-
vestim pe toate ! Dar timpul e zgîr-
cit, a și venit seara cu clipele tulbu-
rătoare ale ridicării pe catarge a stea-
gurilor celor 12 popoare reprezentate
în concurs. Cu discursurile dr. Sergio
Piemonti, președintele „Pro Loco", in-
stituția organizatoare a acestei compe-
tiții, si dr. Antonio Scarano, primarul
Goriziei, străbătute dc convingerea că
întoarcerea spre nemuritoarele rădă-
cini ale vieții, precum folclorul, ;i
prietenia — prilejuită de asemenea
manifestări — reprezintă un drum spre
pacea lumii atît de mult visată.
Dar, iată, intră în concurs grupul
folcloric „Stejarul" din Cașvana —
România ! Tn sală, încerc să privesc cu
ochiul juriului „Trilișeștii", „Pădure-
țul", „Șchioapa", „Capra". „Stejărelul"
și să ascult cu inima lui jocurile și
doina fluierasilor, a cavalului lui ba-
dea Grigore Tilihoi. Mă străduiesc să
cercetez încă o dată, cu atenția exi-
genților specialiști din mai multe țări
ale Europei, aceste elegante și sobre
costume ale cîntăreților și dansatorilor
noștri, moștenite de la străbunici, și
bunici sau țesute si cusute de mamele
și soțiile dansatorilor, de dansatoarele
înseși. Apoi mă recunosc învinsă : nu
pot să-i judec, privirea mea e numai
cea a dragostei. Aplaud, am deplină
încredere în aprecierea lui Marcel
Mureșeanu, conductorul grupului nos-
tru, „a fost bine", și aplaud iar, împre-
ună cu sutele de spectatori și cu ze-
cile de componenți ai celorlalte gru-
puri. Franca Veronese ne ghicește c-
moția și ne încurajează, rcproducîn-
du-nc cuvintele de laudă ale unui im-
portant cunoscător al muzicii populare,
din Sardinia, membru al juriului.
Sîmbătă. 24 august. Pentru că în a-
ceastă seară la Teatro Tenda vom fi
numai spectatori, ziua ni se parc în-
deajuns dc lungă pentru a colinda in
voie acest frumos oraș al Alpilor, Go-
rizia, cu recunoscută vocație europea-
nă. Pentru a cunoaște alți prieteni ai
românilor : Annamaria Zanctti și E-
milio Tasca. Acesta din urmă ne anun-
ță sosirea, peste cîteva zile, a altui
grup românesc, pentru a participa la
un concurs al corurilor, găzduit tot de
primitoarea Gorizia. Președintele aces-
tui nou concurs arc amintiri plăcute și
nu se mai satură să ni le împărtășeas-
că dintr-o călătorie în Maramureș, Ia
Săpînța. „Am făcut și un film acolo,
poate o să găsim vreme să-I vedem
împreună", ne anunță. Dar vremea o
mai putină decît ni se părea diminea-
ță și pînă în cea de a doua seară a
concursului ne-o petrecem pe o c>ajă,
la Sistiana, în răcoarea — și culoarea
fără egal — a valurilor grele de sare
ale Adriaticii. Duminică. 25 august. E
ziua celei de-a XX-a parade interna-
ționale de folclor. E o căldură infer-
nală, cum chiar gorizianii dc mult
nu-și mai amintesc să fi fost. Ai noș-
tri privesc cu invidie la costumele su-
mare ale brazilienilor, de fapt singu-
rele în acord cu temperatura. Cu ițari
și bundițe, cu opinci si cușme, catrin-
țe și ciorapi de lină, cășvănenii și căș-
vănencele au de susținut un examen
dificil al cîntecului și jocului pe par-
cursul a 3 km, din Parco Rimembran-
za, pe Corso Italia și Corso Verdi, pî-
nă în Piazza Vittoria. Insă, minune !,
fetele și băieții rîd, cîntă, dansează de
parcă soarele nu ar arde, de parcă
veșmintele lor nu ar cîntări kilogra-
me. „Guarda, România danza in la-
na !“, aud des, printre aplauzele boga-
te, exclamații din rîndul miilor de
spectatori. Nici o urmă de oboseală nu
trădează fețele cășvănenilor, reluînd
pe străzi, cu înfocare, „Șchioapa" și
„Trilișeștii", nimic altceva decît bucu-
rie și plăcerea jocului și cîntului nu
se citește pe chipul lor în alte minute
de spectacol, pe scena amenajată în
Piazza Vittoria. Apoi, decizia juriului:
calificativul „excelent" și medalia de
aur grupului folcloric „Stejarul" din
Cașvana — România, la secțiunea fol-
clor autentic ! Uralc, îmbrățișări. „Cea
mai de preț medalie a festivalului !“.
ne felicită și Annamaria Zanetti și An-
drea Mocchiutti. Dar, iată, încă o dată,
„Stejarul" din Cașvana este felicitat
do președintele concursului, care ne
înminează cea dc-a două cupă, pre-
miul special pentru solistul instrumen-
tist al grupului Grigore Tilihoi. Dintre
toate cîte ni s-au întimplat atit de
frumos în Italia, cel mai greu de po-
vestit e despre această clipă, a trium-
fului.
Luni, 26 august. Poate că, într-a-
devăr, cu o cheie de aur se deschide
poarta tezaurelor de vis, dc vreme ce
această medalie de aur ne Străjuiește
si ne luminează drumul spre Veneția,
întîlnirca cu Veneția. Dar, pentru
splendoarea ei, cuvintele sînt sărace,
așa că aparatul foto încearcă să le
preia rolul, fixîndu-i harnic pe căsvă-
neni pe Ponte di Rialto sau pierdeți în
tăceri admirative, printre porumbei, în
Piazza San Marco. Mai mult decît do-
rința revenirii, revederii ce poți să
spui la cîte s-au spus despre falnica
Veneție ? Marți, 27 august. Nici pen-
tru despărțiri nu sînt cuvinte îndea-
juns. Miercuri, 28 august, joi, 29 au-
gust. Nici pentru drumul reîntoarcerii
nu mai este răbdarea de la început.
Am încercat să-i povestim lui Andrea
ce înseamnă în limba noastră „dor".
Nu e ușor, nu c simplu. Dar el, do-
rn], a fost deplin si în lipsa regretului
că din cauza ploii n-am mai întîrziat
pe malul lacului Balaton, am ascultat
Ia radio meciul de fotbal România —
Finlanda (în „prelungirea" celui ju-
cat duminică, „pe teren neutru", în
curtea colegiului, dc reprezentantii
grupului nostru și ai celui finlandez
și încheiat cu... 9—3) și în așteptarea,
în fața căminului cultural, a mașinii
de către întreaga suflare a comunei
și în șampania care a umplut cupele
victoriei și în spectacolul neeîntărit de
data aceasta în minute, susținut de
„Stejarul", Ia umbra fabulosului stejar
al Cașvanei, în fața tuturor cășvăneni-
lor. ...Așa frumos ați jucat și în Italia?"
„Așa, dar acum parcă și mai și !“
Tînăra poetă Tania Leonte, debutată
de către publicația noastră, elevă la
Liceul Pedagogic „Emil Bodnăraș" din
Suceava, a obținut în această vară pre-
miul I pentru creația literară, în ta-
băra națională de literatură organiza-
tă în municipiul Rîmnicu Vîlcea. (M.L.)
• Expoziții
Galeria de artă din Suceava a găz-
duit, în ultima perioadă, două expozi-
ții personale datorate lui Vasile Si-
miniuc și lui Mihai Vornicu, absol-
venți ai Școlii Populare de Artă din
municipiu. Primul a expus 40 de lu-
crări — naturi statice, peisaje, crochi-
uri, compoziții — dovedindu-se atît un
pictor cu reale promisiuni cît și un
dotat grafician. Mihai Vornicu, dove-
dește si el că mișcarea de amatori se
află într-un evident proces de autodc-
pășire. Cele 20 de lucrări — de dimen-
siuni uneori prea mari — prezintă o
tematică lineară (în special păduri) a-
firmînd un colorist exact, nu fără în-
cercări de diversificare, pe care un
studiu mai atent al compoziției l-ar
putea ridica în contextul amintit al ar-
tei amatoare. (P.D.)
REALIZATORI: Ion BELDEA-
NU, George DAMIAN, Viorel
DÂRJA, Ion CARP FLUERICI,
Mihail IORDACHE, Gh. LUPU,
Marcel MUREȘEANU, Ion PA-
RANICI, Mircea TINESCU, A-
lexandru TOMA
Tehnoredactare:
Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA
ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA
SUCEAVA
Str. Mihai Viteazul nr. 48