în Bucovina
aici tot din pridvor de
pe
lui
noastre, oglindă fidelă a
și laptele gras de Candreni ;
tradiția bună ce-au lăsat ti-
și merele de Fălticeni,
și meșteșugesc în grai
tanii culturii răsăriți
țăran.	*
Trăim sărbătoarea
ipogini czj
Ibucovmcne
AUGUST 1985
Un anotimp
sărbătoare
autograf
ION POPESCU-SIRETEANU
Țară a minunilor
Țară a minunilor și a pădurilor,
bine te-am găsit !
Mai toarnă-mi în suflet
doina strămoșilor
și chiotul lor de izbîndă.
Apleacă-ți fagii in inima mea
și dă-mi merinde brazii tăi
în veșnică furtună.
La tine vine să ia puteri
sufletul meu adînc însetat.
Povestește-mi iar despre Bogdan
și despre cetățile tale de demult.
Țară-a minunilor și-a pădurilor.
Desene de Ion Carp FLUIERICI
In pașnicul August
SUPLIMENT EDITAT IN COLABORARE CV COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
La jubileul de lumină al țării ne-aducem și noi,
sucevenii, prinosul de venerație, iubire și recunoș-
tință față de bărbatul care, de două decenii, încon-
jurîndu-ne cu dragoste de părinte, a știut să im-
prime ritm și certitudine înaintării patriei spre
comunism.
Cînd in mai 1966 Bucovina primea. în haină
strămoșească de sărbătoare, cu grai clocotind de
uralc, cu inima și sufletul ca izvorul de limpezi, pe
Omul ce era de un an la cirma destinelor noas-
tre. pe Obcinile de străveche istorie și veșnică poe-
zie se anunța o neasemuită declanșare de energii.
Iubitor de neam și dc vatră, ziditor de istorie
nouă, primul comunist al țării rostea, atunci, un-
deva in preajma voievodului veghind de sub lespe-
dea împodobită cu frunze de stejar — Domnul
Ștefan cel Mare — următorul adevăr incontestabil :
„Bucovina a dat mulți oameni de seamă. Cinstind
memoria lor, prețuim tot ce-a fost bun in trecutul
poporului nostru. Fără acest trecut n-ar exista nici
prezentul și n-am putea făuri nici viitorul". Erau
cuvinte rostite cu pioșenie și venerație pentru glo-
ria trecută, erau demersuri dc cutezanță și profe-
ție pentru viitorul de aur care, deschizind larg
poarta istoriei pentru popor, angaja plenar și cu
patos poporul în făurirea unei Românii noi, pro
ces tumultuos in care se alinia, ca o fiică veșnic
tînără, și Dulcea Bucovina.
Bărbatul Nicolae Ceaușescu, atît de tînăr atunci,
făcea primul drum al învestiturii sale supreme la
Putna și Argeș, la izvoarele de glorie nepieritoare
ale istoriei noastre bune și străbune. Astfel, istoria
nouă, socialistă, a României, își anunța personali-
tatea de excepție, pe omul care, dat timpului și
națiunii, ca o necesitate istorică, devenea iubitor
și făuritor de istorie.
Istoria, ca și pădurea, știe să-și regenereze ste-
jarii de mare demnitate și surprinzătoare rezisten-
ță la furtuni.
11 purtăm la marea sărbătoare a lui August în
suflet, și-i purtăm chipul, senin ca seninul națiu-
nii, pe brațele noastre ce știu să scoată din adîncuri
visteria erelor geologice, ce rostogolesc bradul le-
gendar pentru a sădi zece în loc, ce ștanțează pe
optzeci dc produse industriale marca „Bucovina"
pentru a ne face oaspeți pașnici în patruzeci și pa-
tru de țări ale lumii, ce dau pîinea de Dumbrăveni,
August în care graiurilc
simțirii, rostesc răspicat :
Ceaușescu—Pace!, Ceaușescu și poporul!, Ceaușescu—
comunism !. Sînt rostiri pe care le-a creat, la fel
ca și Doina, la fel ca și Miorița, poporul și le ros-
tesc 23 de milioane. întotdeauna poporul și-a dorit
și și-a ales bărbați vrednici și demni.
Nu a trecut mult timp de cînd cel mai înalt
forum științific al țării l-a ales pe tovarășul Nicolae
Ceaușescu, pe omul ce a făurit o epocă, membru
titular și președinte de onoare al Academiei Re-
publicii Socialiste România. Momentul solemn se
înscrie în cursul istoriei ca un element de firească
echitate științifică, moment în care, prin discursul
de excepție, conducătorul nostru repune încă o
dată în drepturi vechimea și permanența noastră
aici, știința istoriei. S-a vorbit răspicat și profund,
s-a demonstrat cu puterea de netăgăduit a faptelor
că dacă socialismul și comunismul sînt, ca putere
de prefigurare, opera celor mai luminate minți, a-
poi, materializarea lor, trebuie să fie rodul, de ase-
menea, tot al celor mai înțelepte minți. Iată încă
un sah calitativ în reevaluarea unei filozofii care
s-a născut pentru a lupta împotriva șablonului. Și
această reevaluare a început în iulie 1965, cînd, în-
cetînd să mai fumege rugurile pe care erau sacri-
ficate o parte din marile valori ale spiritualității
românești, se punea o aureolă nouă, de lumină, pe
fruntea vechimii, permanenței, demnității noastre
Este marele merit al celui ce a știut să declan-
■ne forțele creatoare nebănuite ale acestui popor
At eroi, eroul între eroii patriei — tovarășul
Ceaușescu.
George L. OSTAFI
H
REPORTER
4 nu
Pe munții domoli și pe dealuri,
— Ca niște tuburi imense de orgă —
Se înalță spre soare și stele
Arborii veșnici ai patriei mole.
Din orga aceasta imensă eu cînt
Nemurirea și slava acestui pămint!
Această pace-a blîndului august
Să nu se risipească niciodată !
în zi de lucru și-n zi de sărbătoare,
Avind în trup și-n minte dulcea trudă,
Să stăm la masă și să ospătăm
Și doinele străvechi să le cîntăm !
Să fie pace peste tot în lume,
Să fie pace și în casa noastră,
Ca s-o putem umple de frumuseți
Și-n tihna ei voinici să crească pruncii.
E o nerăbdare, vara, în omul de
la munte pe care cel ce nu-1 cu-
noaște o poate ușor confunda
cu
lăsa să
se piardă
A PRIVI
Sufletul meu te vede din toate depărtările
și vinturile tale mă ogoaie de arșiță.
Sfios și tăcut ca tine, mă petrec prin
toate lumile, dar gîndurile mele sînt
împletite mereu cu ale tale. Țară a
doinelor și a Putnelor ! Cit e largul
acestui pămint românesc, peste tot
sînt acasă, pentru că peste tot
aud cîntecul drag inimii mele și
graiul bunilor și străbunilor mei,
dar numai către brazii tăi imi
găsesc toată liniștea și numai apele
tale mă spală deplin de mîhniri
și îndoieli.
Tară tăiată de rîuri limpezi,
in țârna ta sfinta îmi citesc
ziua de miine, ca in cea mai aleasă
carte de zodii. Drumeților tăi nu le
pot face altă fîntină decit să Ie
intind rodul sărac al boabei mele
de lut, Țară a crivățului și a
primăverilor, leagăn de sînge al
istoriei neamului meu. Mamă și
Doamnă si Stemă !

Cine la pieptul său nu a ținut un prunc,
Cine nu a simțit aroma lui de floare și de lapte —
Acela n-a trăit nicicînd cu-adevărat
Și n-a simțit nicicînd.minunea vieții !
Al nostru păr brumat de lungă vreme
Prin ani s-ajungă alb ca și omătul.
Să ne vedem nepoții mari deodată
Să fim și noi voioși în casa lor !
Toți oamenii din lume să fie fericiți !
Lumină lină a verii românești,
Atinge-ne cu tîmpla ta curată !
Clement ANTONOVICI
lipsa de ospitalitate. „Nu toată va-
ra", se scuză Gheorghe Tomoioagâ,
vrind să spună că, in afara vremii
făcutului finului, munteanul își re-
intră în ritmurile firești, „are timp
pentru toate". Un iulie zgribulit de
ploi parcă niciodată mai reci a trans-
format, la lacobeni, neastîmpărul în
enervare. Vicepreședintele Tomoioa-
gă este gata-gata să se certe cu di-
rectorul coordonator al școlilor din
comună pentru un motiv pe care,
altfel, l-ar fi depășit cu ușurință a-
mîndoi. Se împacă, deși n-âvem im-
presia că starea de surescitare ce a
provocat „neprincipiala" discuție s-a
consumat în incident. „Nu-i nimic,
pare a gîndi vicepreședintele, plea-
că el în concediu și uită...". Priviri
urîte sînt aruncate din cînd în cînd
către căciula Oușorului si avem din-
tr-odată senzația că, din clipă în
clipă, oameni din șapte sate și șapte
văi vor urca s-o izbească cu năduf
de pămint. Rămîne însă acolo, semn
că vremea e bună...
Și totuși, treburile comunei merg
bine, zicem, constatare ce pare a-1
înviora pe primarul loan Cornețchi.
„Merg bine în industrie", zice, cău-
tînd febril o hîrtie, renunță și a-
daugă, aparent fără legătură, „dăm
peste 95 la sută din producția de
mangan a țării". Merg bine și mi-
nerii, și forestierii, și constructorii, și
atelierul, și uzina de preparare, dar
Problema e că fînul n-are voie să
putrezească, asta-i problema și, iată,
e foarte limpede că oricît s-ar cîști-
ga din minerit sau de la pădure, din
industrie adică, mulțumirea adîncă
vine și din cîștigul gospodăriei. „Cre-
deți sau nu, dar la noi concediile
se împart în două etape, fiecare în-
tr-o perioadă bine definită : prima,
vara la făcutul finului, a doua, în
sărbătorile de iarnă. Nu-i o
chestiune ușor de rezolvat, să
știți...". Și nu este vorba, în fond.
(continuare în pag. IV)
Dumitru TEODORESCU

Diminefile
unui veteran
Prin fața prispei casei lui Constantin
Știubeanu din satul Zamostca treceau fur-
nicile sculate odată cu soarele, de pe a-
proape se auzeau orătăniile gospodăriei, pe
cerul dinspre pădure cîte un nor mic și
stingher, în grădină fructele se coceau in
voie. Cum stăm noi așa, se făcuse atîta
pace și tihnă, îneît ne-am oprit din po-
vestit, ca să trăim clipa asta rară, lăsînd
să treacă toate cele ale acestei lumi prin
noi. Gazda tocmai se întoarse dintr-o sta-
țiune din Ardeal, de la Bazna, și împărțea
acum vara, cită mai rămăsese, în pătră-
țele mici, gîndindu-se ce să pună în fie-
care. Eram, intr-un fel, stingherit, pentru
că venisem aici cu scop precis, să-i re-
deștept amintiri petrecute cu mult în ur-
mă, în război... Dar, oricum, bărbați sîn-
tem. ce dumnezeu, așa că mi-am promis
să nu-1 întrerup cu nici o «întrebare, să
fie numai mărturia lui, făcută în fața mea
și a acestei dimineți pe care o trăim a-
mîndoi...
„Sînt de baștină din acest sat. Eram șase
prit prin Teleorman, la Bășești. Am lu-
crat pe-acolo pe la oameni, pe unde pu-
team, mai mult pentru mincare, pentru cî-
te-o haină, era greu. Știam multe despre
război, auzisem de Hitler, vorbeau unii și
alții cîte țări se bat între ele, că nemții
vor să cucerească lumea. Stăm, seara mai
ales, dc vorbă cu cîțiva prieteni ai mei,
cu Ion Cosovan și cu Andrian Macovei, de
la noi din sat, despre ce-am putea face și
noi. Cînd am văzut cum s-au schimbat lu-
crurile ne-am dus la Crînguri, unde era
Regimentul 35 infanterie și-am cerut să
intrăm voluntari. Mai știam noi ceva mili-
tărie, că mai tăcuserăm exerciții în sat.
întorseseră ai noștri armele împotriva
nemților ; ne aflam la Turnu Măgurele, Ia
23 August. Pe noi ne-au dus, atunci repe-
de, în pădurea Băneasa,
lupte grele. Numai cine-a
ști cum s-a luptat pentru
reștilor. Peste puțin am
unde s-au dat
fost acolo poate
eliberarea Bucu-
plecat spre Ar-
copii la părinți,
martie 1944 cind
veam 20 de ani
m-am născut in
mulți de Ia noi.
Trei mai trăim. In 22
am plecat in refugiu a-
neîmpliniți. pentru că eu
septembrie. Am plecat
cu ce puteam, ne-am o-
deal. Făceam parte din compania a H-a,
plutonul al II-lea. Comandant de pluton
era sublocotenentul Nicolae Dascălu. La
Oarba de Mureș am fost rănit. Acolo au
murit prietenii mei Andrian Macovei și Ion
Cosovan și Teofil Boian din Birlad. Pe
mine m-au rănit într-o seară pe la opt,
nemții și hortiștij nu ne-au putut scoate
dc pe poziții. Nu știu după cită vreme
m-am trezit și-am auzit cum vreau doc-
torii să-mi taie mina dreaptă. Am stat
mult, că eram rănit și la picioare, in spi-
talul din Mediaș, pe urmă la Sibiu. Mă
gindeam cum se duc ceilalți cu frontul mai
departe și era o toamnă frumoasă și-au-
zeam de la camarazi și de la doctori ce
pățesc nemții. Și-mi părea rău că nu mă
pot mișca. Apoi a venit iarna și primăva-
ra, eu tot stăteam prin spital, dar s-a
făcut pacea și m-am vindecat de la o
vreme... Ai mei, vă dați seama, s-au bucu-
rat cînd m-am întors, nu puteau nici vor-
bi. Era tot așa o dimineață ca asta, cind
nu știaj la ce sa te uiți. Au trecut foarte
mulți ani, cu alte intîmplări. M-au ales
și primul președinte de C.A.P. Ani stat
vreo zece ani... Am primit pensie de vete-
ran de război. Cînd am fost acuma prin
Ardeal am văzut locurile pe unde-am lup-
tat. Atita că era timp ploios și cind ii
vreme rea vechile răni încep să mă doară,
să vorbească pe limba lor“...
Marcel MLREȘEANU
Cronica literară
Prin Dialog în bibliotecă •), A-
lex. Ștefănescu dovedește, în pri-
mul rînd și încă o dată, că a op-
tat pentru' o anumită formulă a
criticii care se practică de către
tot mai puțini și din ce în ce mai
rar. Nu vrem să cădem, aici și
acum, în digresiune teoretică, mai
ales că și în această chestiune s-a
discutat mult și cam degeaba. Dar,
la rigoare am putea accepta (pen-
tru a ne explica și justifica afir-
mația) că lumea critică poate fi
împărțită în patru clase deloc ri-
gide și neierarhizabile. Există cri-
tici care monologhează (sau dia-
loghează cu propria persoană li-
terară) complăcîndu-se și impresio-
nînd printr-o voluptoasă surditate
(ei suferă, de obicei, de o boală
secretă — complexul altitudinii
teoretice). Apoi alții care dialo-
ghează aproape numai cu criticii,
de multe ori digresînd, sau cu a-
numiți critici, mai apropiați sau
mai depărtați în idei și în spațiu
de ființa lor fizică, uneori despăr-
țiți de aceștia — și asia nu con-
stituie, doamne ferește, o culpă
— de multe borne de frontieră (și
ei suferă, ca majoritatea semeni-
lor, de o maladie nemărturisită
— cea a clasamentului intern al
breslei). O bună parte a obștei
critice dialoghează, aproape exclu-
siv, cu autorii volumelor recenza-
te, făcînd-o. fie de o manieră a-
miabilă, prin tete-a-tete, simpatic
regizat, fie de la o amețitoare
înălțime catedratică, ceea ce, pînă
la urmă, transformă comunicarea
tot în monolog (se poate vorbi și
aici de o „suferință1- — a autori-
tății, a vanității intuițiilor infaili-
bile). In fine o altă serie este a
criticii care dialoghează, în pri-
mul rînd, cu cititorii : firește, e
liberă de teroarea teoretizării, de
crispările clasamentelor, de morga
apodictică. Obsesia, mărturisită sau
nu, a unei astfel de critici este
că în fiecare cititor de literatură
propriu-zisă sau de critică litera-
ră pindește spectrul unui „specia-
list" dacă nu de calitate, atunci
cu idei bine consolidate, de care
trebuie deci să te apropii, după
un plan strategic secret ori cel pu-
țin cu prudența pe care o impune
conștiința că ai de-a face cu for-
țe care nu pot fi, în nici un caz.
subestimate.
Alex. Ștefănescu face parte, în-
tr-o perspectivă tipologică, din
ultima categorie ; ceea ce nu în-
seamnă deloc că demersul său cri-
tic refuză celelalte posturi ; numai
că ele sînt adiacente celei „de ba-
ză" și, lucrul cel mai important,
lipsite de complexele care spu-
neam că le însoțesc și le marchea-
ză. Finalul Dialogului în bibliote-
că aduce în acest sens cîteva pre-
cizări importante : „Mă substitui
cititorului (eliminînd din minte e-
șafodajul ideologic folosit de mine
pentru construirea mesajului) și
încerc să-mi dau seama ce va în-
Permanența eroica
Cei adormiți și-au împlinit menirea,
în patria romano-geto-dacă ;
Iar dacă astăzi nu mai sînt și dacă
Urmașii lor au înălțat zidirea.
Pămintul răscolit să ni-I prefacă
In plai de rai cum n-a fost nicăirea.
Și peste el s-aștearnă fericirea,
— Grînar bogat în țară nesăracă —
Ei ne-nfrâțesc cu vremea legendară,
tn care stă de veghe Voievodul, —
La cei de astăzi să le-ndrume pașii...
Neîncetat îi face să răsară
Și-i crește cu puterea lui norodul,
Să-i preamărească și pe ei urmașii !...
D. FLOREA RARIȘTE
Obișnuiți cu înțelesul curent al no-
țiunii de scriitor, acela de „autor de
opere literare", ignorăm adesea fap-
tul că el s-a impus relativ recent,
în urmă cu jumătate de secol, dic-
ționarele românești cele mai autori-
zate (I.-A. Candrea — Gh. Adamescu
și L. Șăineanu) ierarhizau altfel de-
cît azi sensurile termenului respec-
tiv : „1. cel ce scrie ; 2. cel ce scrie
cu plată scrisori pentru aceia care
nu știu carte ; 3. cel ce scrie lucrări
literare sau științifice, autor". De alt-
minteri, la nivelul oamenilor simpli,
diferența dintre „cel ce scrie" și „cel
ce scrie opere" se făcea, pînă nu de-
mult, cu oarecare dificultate. Pentru
săteanul și tîrgovețul alfabetizați în
Făceam, în dimineața zilei de
24 August 1944, parte din corpul
de gardă al Școlii de subofțeri de
rezervă de infanterie din Radna,
în postul de la stația C.F.R. a o-
rașului. Șeful acesteia, Apostol Fi-
limon, a fost înștiințat de la Arad
că în curînd prin gară va trece
un tren militar german. Imediat,
această veste a fost comunicată
comandantului școlii, colonelul A-
lexandru Petrescu, care a trimis
de urgență la gară două plutoane
de elevi înarmați pentru captura-
rea trenului.
în gară era forfotă mare. Acari,
mecanici de locomotive, fochiști,
impiegatul de mișcare și șeful sta-
ției discutau cu aprindere despre
comunicatul anunțînd întoarcerea
armelor. Cînd discuția era în, toi,
impiegatul de serviciu anunță cu
glas gîtuit de emoție că trenul mi-
litar german este oprit la semnal.
Ceferistul de la cabina 2 a cerut
instrucțiuni. După un moment de
gîndire, șeful stației dispune diri-
jarea garniturii nemțești pe o li-
nie de garare. Ceea ce s-a și în-
tîmplat, trenul militar german,
compus din cîteva zeci de vagoa-
ne sigilate si acoperite cu prelate,
țelege el. (...) Reconstitui în minte
etapele înțelegerii și aplic algo-
ritmul la compunerea portretului-
robot al cititorului. (...). Ca pe o
pistă de probe, supun textul unor
încercări îndrăcite, obligîndu-1 să
funcționeze în toate pozițiile po-
sibile și imaginînd obstacole greu
de trecut". Pentru cineva care
crede In necesitatea unei cît mai
largi audiențe a criticii, în exigen-
ța autoreglării ei în primul rînd
în raport cu cititorul și abia după
aceea cu creatorul, o asemenea
profesiune de credință este recon-
fortantă.
Principala calitate a demersului
critic, in care vede un mod de
existență a literaturii egal în
drepturi cu oricare dintre genurile
alex. ștefănescu
—
Dialog in bibliotecă
ei, este pentru Alex. Ștefănescu
elocvența. Prin ea înțelege capa-
citatea textului de a provoca în
cititor exact reacția pe care o
urmărește autorul, iar nu de a-i
comunica și imprima exact ceea
ce simte el. între această afirmație
și o alta (aparținînd celuilalt pro-
tagonist al „dialogului in bibliote-
că- — de fapt, o altă ipostază
a autorului) potrivit căreia „scri-
sul este arta de a explica-, găsim
că există o relativă contradicție,
cel puțin terminologică, dacă nu.
propriu-zis. de sens. Dar nu asta
ne interesează acum, nu parado-
xurile teoretice oarecum riscante
ale dialogului, ci sensul general
al cărții : dorința de a furniza ci-
titorului un instrument de lucru,
un sistem de idei generale despre
literatură (în cea mai largă ac-
cepție... literară) și de a exempli-
fica (în partea a doua a cărții)
felul in care aceste idei funcțio-
nează în actul de receptare a unui
autor de valoare. Cu o loialitate
pe care nu o punem la îndoială
(pentru că este, de cele mai multe
ori, dincolo de strategia ei, sim-
patic ipocrită, dezarmant de fran-
că), criticul pune la indemina „ad-
versarului" său propriile instru-
mente, invitîndu-1 să se foloseas-
că de ele fără remușcări. Pînă la
urmă, se dovedește a fi vorba tot
de o strategie abilă, căci cititorul
înțelege, la sfîrșitul lecturii, că
instrumentele funcționează la el
altfel decît la cel de la care le-a
împrumutat. Instrumentarul nici
Prima victorie
— însemnări din război —
fiind oprit pe ultima linie a sta-
ției., Furios, un ofițer german co-
borî din vagonul de lingă locomo-
tivă și se îndreptă spre biroul de
mișcare. Fără să salute, plin de
sine, se adresă celor din birou,
cerînd o locomotivă mai bună.
— Nu avem, răspunse șeful gă-
rii.
— Cum nu ai ? izbucni hitleris-
tul, ridicînd tonul. în România nu
sînt locomotive ? Este tren mili-
tar. Nu avem timp de pierdut,
trenul trebuie să ajungă pe front,
urgent. Urgent!
— Urgent, urgent, dar nu avem.
Mai așteptați, i s-a răspuns.
— Cum, eu, ofițer german, să
aștept ? Asta-i tren cu militari și
muniții pentru front, cît să aș-
tept ? țipă neamțul din ce în ce
mai furios.
nu este complet, Alex Ștefănescu
rezumîndu-se la a lua în discuție
numai dilemele care i se par a
fi mai presante pentru un cititor
român de azi în contact cu lite-
ratura contemporană. N-ar avea
rost să le trecem în revistă sau
să încercăm a le rezuma ; impor-
tant este, credem, faptul că au-
torul înțelege să-i servească fra-
telui său, cititorul, nu în calitate
de adjuvant ci de inițiator. Este
firesc ca, situat pe o astfel de po-
ziție, să respingă, deși nu total,
critica „de interpretare", atunci
cînd aceasta se transformă într-un
simplu exercițiu de inteligență
speculativă, exercitînd asupra com-
plexului de semne al operei pre-
siuni de torționar zîmbitor.
Critica lui Alex. Ștefănescu nu
oficiază și nici nu oferă spectacole
cu un singur personaj. Marele ei
merit este că dialoghează eficient
cu cititorul. Care din ei ? Aici
găsim unul din punctele de sprijin
ale scrisului său : își fixează aten-
ția către cel mai eficient lector al
actualului moment cultural româ-
nesc. „Portretul-robot" de care ni
se vorbește înfățișează o persona-
litate cu o formație literară me-
die, vag inițiat în tehnicile critice
moderne (nu-i filolog de profesie),
cu o structură intelectuală națio-
nalistă, ușor complexat de evolu-
țiile actuale ale artei, dar recep-
tiv la nou, spirit ironic, polemic
și ușor sarcastic, iconoclast pon-
derat, doritor de certitudini, de
repere sigure. Adică exact acel
consumator de artă față de care
critica are îndatoriri reale, pen-
tru care dialogul cu ea reprezin-
tă o necesitate.
Liber de febra inovator-scientis-
tă specifică multor critici din ul-
timele două-trei promoții, Alex.
Ștefănescu nu se predă cu arme
și bagaje metodelor moderne de
abordare a textului literar, dar
nici nu le nesocotește ; apelează la
ele cu ponderație, socotindu-le,
cum de altfel se și cuvine, tehnici,
iar nu chei critice universale și
unice. Folosirea dialogului, apelul
la maieutica socratică ne relevă
un spirit raționalist, amator de
repere axiologice stabile și perma-
nente, deschis demonstrației edifi-
cate pe premise ferme. Desacrali-
Viață și literatură
A doua meserie
a scriitorului
— O zi, două, nouă..., continuă
ironic șeful stației.
Hitleristul ne amenință pe toți
cu împușcarea.
— Mai încet cu împușcatul, dom-
nule ofițer, i-a răspuns șeful sta-
tei. Nu mai plecați pe front. Ră-
mîneți pe loc. Eu nu vă dau „li-
ber" !...
Intre timp, cele două plutoane
de elevi, sub comanda sublocote-
nentului Virgil Andronescu, sosi-
seră în gară, instalînd patru gru-
pe de mitraliere, una în coada
trenului, alta în fața locomotivei,
iar altele două pe flancuri. Res- •
tul grupelor de elevi, sub coman-
da sergentului major Nicolae Do-
nosă, aveau misiunea de a ocupa
poziții de tragere pe peron. Eu
zarea actului creării și receptării
produsului artistic, diatriba îm-
potriva „magiei metafizicii" în a-
cest domeniu („trebuie să renun-
țăm odată la metafizica actului
creației" cere, oarecum iritant, au-
torul), apelul permanent la logică
și luciditate sint calități ale de-
mersului critic al lui Alex. Ște-
fănescu ; însă absolutizate în plan
teoretic și susținute cu exempli-
ficări și comparații prea „accesi-
bile" ele pot deveni tot atîtea
puncte vulnerabile. Doar un sin-
gur exemplu, pentru că nu aceas-
tă chestiune ne preocupă : talen-
tul este opus inteligenței și se a-
junge la concluzia că „sint la mo-
dă scriitorii fără talent",
Partea a doua a volumului —
Zece profiluri — este, cum am mai
spus, o punere în practică a ipo-
tezelor de lucru din prima, apli-
cate cu o consecvență relativă ,
dar, în tumultul demonstrațiilor,
infidelitățile se estompează și, mai
mult, apar ca justificate de însuși'
obiectul exegezei. în tot cazul, ci-
titorul avut în vedere este res-
pectat. Critica lui Alex. Ștefănes-
cu este francă, lipsită de prejude-
căți, tabu-uri, fără a fi șicana-
toare și ireverențioasă. Obiecțiile,
chiar cînd vizează „monștri sacri",
intrați definitiv în mitologia miș-
cării literare, au o dezinvoltură
caracteristică onestității și bunei
intenții, dar mai ales o adresă, o
exactitate cu totul remarcabile.
Intenția esențializării, prezentă în
toată critica lui Alex. Ștefănescu
se pune mai bine în valoare în
aceste „profiluri" care amintesc
prin formulă de figurinele lui E.
Lovinescu. Ca și acesta, are șansa
scriiturii vii și expresive de care
este însă un pic prea conștient,
manipulînd-o cu un fel de coche-
tărie jurnalistică, punînd-o în va-
loare cu modestie simpatic truca-
tă. Scriitor care scrie pentru citi-
tor fără a-și face iluzii excesive
despre el, fiindcă, așa cum am
spus, il cunoaște pe toate părțile,
și care, pe deasupra, crede în ne-
cesitatea „elocvenței", își deschide
studiile (căci nu sînt articole) prin
reușite „captatio benevolentiae" în
care anecdota literară sau faptul
de viață exterior literaturii sînt
exploatate cu măsură, în afara ori-
cărei intenții de a friza senzațio-
nalul. Sînt selectate acelea care
adaugă tușe necesare profilurilor.
Din generația sa, Alex. Ștefă-
nescu este, probabil, deocamdată,
primul critic care are oalitățile
necesare pentru a deveni instanță
literară pentru bunul cititor.
Mihail IORDACHE
*) Alex. Ștefănescu. Dialog în
bibliotecă. București, Editura Emi-
nescu, 1984.
pripă, „scriitor" era „cel ce scrie cu
plată scrisori" și acte, cel capabil să
ticluiască un memoriu, o cerere, o
corespondență. Unii din acești inși
mai puteau fi întîlnițî, chiar și la
începutul anilor '60, prin holurile poș-
telor și tribunalelor, unde își ofereau
cu discreție serviciile. Predominanța
sensului de „cel ce scrie" e atestată
și în nomenclatura unor instituții de
odinioară : Vasile Pârvan, viitorul
mare istoric, a ocupat în 1903 postul
de „scriitor" în serviciul Bibliotecii
Academiei Române, iar Bacovia în
1916, după apariția volumului
(continuare în pag. IV)
Constantin CALIN
aveam misiunea să stau la fereas-
tra biroului șefului stației, ca, în
caz că ofițerul încearcă să fugă
prin fereastră, să-1 imobilizez sau
să trag în picioarele lui.
Sublocotenentul, însoțit de cîțiva
elevi, l-a arestat apoi pe neamț.
Ostașii germani din garda trenu-
lui, văzînd cele întîmplate, au
coborît din vagoane și au deschis
focul. Elevii au ripostat imediat.
Trăgeau elevii cu sete, creînd o
pînză deasă de foc în jurul va-
goanelor nemțești. Hitleriștii do-
borîți la pămînt au început să se
vaiete. Ofițerul german, văzînd că
n-are nici o șansă, a hotărît să
capituleze, ordonînd soldaților săi
să înceteze focul și să se predea.
Rînd pe rînd, toți nemții au tre-
cut prin fața peronului aruneînd
armele, spre marea noastră sur-
prindere numărul lor ridieîndu-se
la nici mai mult nici mai puțin
decît 320 ! Peste trei sute de
nemți capturați de două plutoane
de elevi, prizonierilor adăugîn-
du-li-se și o mare cantitate de
material de război, adică arma-
ment, muniții, vehicule și altele !...
loan MEGLE1
ION
PARANICI
priviti-o
Din bătrîne temeri.
Cenușile mai rătăcesc în noi...
Dar statura ni-i aer,
Doamne, ce limpede-i.
In ea sînt pure seismele
Și bucuriile pling.
Și rîd întristările...
Priviți-o cum cade-n genunchi
Să asculte nemoartea
Cea bună a morților
Sau cum strigăt se face
Peste umerii flăcării.
si iar să
mă-ntorci...
Ochii trăiesc pentru tine, —
închipuirea din urmă
A pribegiilor mele
In scurtele zboruri,
Scaldă-te-n ei.
Dezbrăcată lucire,
Să mă duci
într-o margine a lumii
Din tremurul frunzei
Și iar să mă-ntorci
în beția retinei.
drumul de jăratic
Inima mea umbla
Prin nesomnul griului
întors din pămînt
Să mediteze în oboseala palmei,
Iar sîngele,
Nedumerirea aceasta
Ce mă poartă-n cuvinte,
E drumul de jăratic
AI mersului meu în genunchi.
neliniștea lor
Năluci rătăcesc
In umbrele veșnic bătrîne.
Țipă pe-aproape
Nașterea zilei de mîine,
Eu iar voi sui
Culorile-n pînzele moarte.
Neliniștea lor
Ochii-n iubiri să mi-i poarte.
spre toamnă
Spre toamnă.
Horele dădeau în floare.
Iți mai amintești, Ioane,
Cum se luminau sinii
Și cum alergau strigăturile
Să scuture pomii
De ochii rămași lingă mere ?
cu sentimentele
mele
Vă răsplătesc cu sentimentele mele
Bucuria de a fi cuvint
Și de a mă risipi în ființa lui.
Nu-mi tulburați durerea
Cînd tîmpla îngenunchiază
Lingă sunete moarte
Sau cînd văzduhul pieptului
Prinde trecerea inimii
în neliniștea unei rostiri.
aminteste-ti
în tine mai trăiește durerea
Acestei seri care urcă
In pacea credințelor mele.
De-ncerci să datini o umbră,
Amintește-ți că stingerea liniștii
E începutul unei nopți
Fără stele-n ferestre
Și-i trecerea gînditoare a pianului
In viscolul muzicii.
alergînd
Iar mă trezesc
Alergind nebunește în peisajul acesta
cu cai,
Rupeți-j rama — moft citadin —
Să nu-mi taie lumina subțire
A speranței că-ajung prea departe.
Aduceți-mi apele-n cale
Să redescopăr in ele urmele tălpile goale
Din ziua cind m-am ridicat
După obiceiul copacilor
S-adun oboseala din păsări.
seară de versuri
Lunaticii pași ai visării
Cad in genunchi ca o vară tirzie,
Că-i seară de versuri in struguri
Doar lacrima mea o mai știe.
li — Pagini bucovinene
MASCA Șl UMBRA (li)
Asemenea celorlalți componenți ai
„generației Preda", a majorității a-
cestora, mai bine zis, în scrisul lui
George Sidorovici există trei etape
distincte. Prima este cea a debutului,
in primii ani ai deceniului cinci: mo-
ment uitat, și, în cazul de față, nu
foarte semnificativ. .Mai interesan-
tă pare a fi etapa ofensivă a anilor
cincizeci, specifică primei tinereți și
aproape obligatoriu racordata la cea
mai înaltă tensiune cînd, la cei sub
treizeci de ani ai săi, el se anga-
jează în frontul literar fără zăbavă și
cu toată energia creatoare a vîrstei.
Urmează, în fine, ultima perioadă, al
cărei început trebuie situat spre mi-
jlocul deceniului șapte. Sînt de aici
încolo zece ani fertili, plini, în care
Sidorovici va încerca să compenseze
eclipsa prelungită dinainte. Vulpile,
^părută in 1970, Oameni și munți ic.
1972 și Pădurea de dincolo în 19. <
sînt cele trei cărți de maturitate, din
păcate și „de sfirșit", scrise și în par-
te publicate anterior adunării lor in
volum prin diferite reviste sau cu-
legeri literare, reportajele îndeosebi,
sau în remarcabilul supliment literar
al ziarului sucevean Zori noi ; de su-
marul acestuia ..Bădia" s-a ocupat ani
in șir, investind timp și energie dar
și o pasiune ieșită din comun. Bilan-
țul spune totul despre autor : 18 po-
vestiri, totalizînd ceva mai mult de
200 de pagini — și reportajele din Oa-
meni și munți ce însumează și ele 150
de pagini ; rămîn pe dinafară, îngro-
pate prin colecțiile periodicelor, nu-
meroase alte reportaje, „de serviciu-,
articole sentimentale de critică dedi-
cate mai cu seamă cărților scrise de
prieteni, traduceri etc. Ar mai fi,
după știința mea, și cîteva texte ine-
dite, poeme și schițe. Nu cred insă
că editarea lor ar modifica sesiza-
bil portretul scriitorului. Să ma: a-
dăugăm și faptul că nici consemnări-
le criticii literare dedicate lui Sido-
rovici nu depășesc o notă modestă, re-
levabilă totuși.
O privire retrospectivă asupra în-
tregii acestei creații atit de restrinse
ca suprafață arată că reporterul, au-
torul de „reportaje literare". o
expresia acreditată. parcurge, spre
deosebire de prozator, o linie fără în-
treruperi sau fisuri, aproape dreaptă
Povestirile lui, cam tot ce a publi-
cat pînă prin 1956. chiar și romane'
Luceferii de sub grindă, scrise în
dependență strictă de actualitate și de
spiritul acesteia, de ferma „comandă
socială", rămîn și ele nu mai ouți:
tributare „viziunii reportericești", a-
dică unei minime prelucrări artistice...
Ce s-ar putea spune nou despre ele ?
Despre astfel de texte de început Sar-
tre afirma că plăcerea scriitorului de
a și le reciti îi sugerează un cîine ce
își adulmecă propriile excremente. La
altă scară de sensibilitate, G. S. res-
pinge și el și chiar cu violență orice
tentativă de a vorbi despre producți-
ile anterioare lui 1960. Intre timp,
descoperise, dacă putem zice astfel,
proza fantastică, opțiune artistică ce
trebuia în fine să compenseze toate
servitutile afumate anterior și dova-
da reușitei e conținută și demonstra-
tă de cele două volumașe amintite.
Dar reușită ? Că, în provincie, con-
diția scriitorului rămîne totuși ingra-
tă e de observat în impactul minim
al cărților sale. Fără a fi un mare
nedreptățit, Sidorovici n-a avut to-
tuși parte nici pe sfert de atenția a-
cordată altora, cu mult sub valoarea
sa. (Aici s-ar putea produce un luna
șir de exemple). Ieșind cu Vulpile în
1970, într-un moment cînd la mod'
privilegiate de critică erau onirismul
și „proza experimentală", noul roman,
și încă după o tăcere de aproape 15
ani, G. S. care era un nume aproape
uitat, mai ales de generațiile tinere,
făcea în plus și figură cam desue
cu formula tradiționalistă a povesti-
rilor sale, dar și cu subiectele inspi-
rate, toate, din străvechimea satului
bucovinean. Citite cu atenție, ele ar
fi dat la iveală, cum se întîmplâ acum,
trebuie s-o spunem, un sunet foarte
profund și cîteva soluții în perimetrul
prozei fantastice de certă originali-
tate. Amintita ingratitudine a condi-
ției provinciale e dublată și de ne-
șansă. Pentru că tocmai apăruseră și
cu un ecou extraordinar. în ordine
cronologică : Iarna bărbaților de Ște-
fan Bănulescu și proza fantastică ine-
dită a lui Voiculescu, lăsind pe mo-
ment impresia astăzi ne dăm seama
— de epuizare ca și definitivă a „fi-
lonului", de drum irevocabil închis.
Asa că, modest, cum se și cuvine,
cum e chiar obligatoriu cînd domi-
ciliezi departe de capitală, Sidoro-
vici a rămas total in afara interesu-
lui criticilor care, vorba franțuzului,
aveau „d'autres chats â fouetter". In
fine, trebuie văzută în această opțiune
pentru fantastic o angajare definito-
rie pentru conștiința scriitorului care
era, de data aceasta, strict artistică.
Nicidecum influențat de vreo modă,
tocmai că în răspăr cu modele mo-
mentului, Sidorovici descoperea — si
era inainte de 1970 ! — în miturile
autohtone substanța într-adevăr ma-
gică dar și vie, genuină, un fel de
apă vie pentru scriitor, după care ș;
înainte explorase o viață întreagă,
însă fără succes. Reconsiderare inti-
mă, încercare de autodefinire printr-un
gest radical : ultima etapă de creație
dă și măsura exactă a scriitorului —
reporterul fiind și el cîtuși de puțin
lipsit de interes.
Un capitol aparte ar trebui deschis
aici : cel al reportajelor lui Sidorovici,
cu o pondere însemnată intr-o operă
atît de redusă ca proporții. (Dacă e
sigur că, mai devreme sau mai tîrziu,
proza sa — cele 18 povestiri amintite
dintre care cinci sau șase sint antolo-
gice — va avea parte de o atentă lec-
tură critică iar scriitorul își va ocupa
locul meritat, nu e de sperat că ace-
lași lucru se poate afirma despre re-
portaje și reporter. în ciuda intere-
sului pe care îl prezintă pentru o lu-
minare mai precisă a biografiei lite-
rare în întregul ei).
•Specie publicistică, reportajul este
nu doar „efemerida" de ziar cu scop
strict de informare detaliată asupra
unui eveniment de actualitate. Prin
forța sa, uneori extraordinară, de im-
pact social sau politic, acesta și-a ciș-
tigat un statut propriu încă de mul
— faptul că un Raymond Cartier, re-
porter și nimic mai mult, adică nu
scriitor, a fost acceptat în Academia
Franceză o dovedește cu prisosință.
Sidorovici a scris și el reportaje, pen-
tru ziarul la care a lucrat, nu despre
ele e vorba însă, ci despre reporta-
jele sale „literare", situație care la
noi are un caracter mai specia’
..Reportaj literar", ce va să zică asta ?
Cel de al doilea cuvînt comportă o i-
nefabilă nuanță pleonastică... Speci-
ile literare exprimă prin ele inșili
(teatru, poezie etc.), faptul că sînt li-
teratură și nu altceva. De ce repor-
tajul ar fi simțit, el singur, nevoia
unui cuvînt de întărire? Explicația
n-a părut necesară, expresia s-a con-
sacrat, „proteza" adjectivală a intrat
în uzul curent, dînd totodată un plus
de autoritate artistică acestei noi for-
me hibride. Pentru două sau trei ge-
nerații, „școala reportajului” (literar)
a fost considerată ca și obligatorie,
o dovadă a experienței de viață ne-
cesare scriitorului, incomparabil mal
importantă decît experiența livres-
că, cea a bibliotecii și lecturii, studiu-
lui. Ridicat apoi de un Geo Bogza
la rang de veritabilă literatură pentru
mai bine de trei decenii, r.l. și-a asu-
mat astfel treptat tehnicile narative
ale povestirii — făcind ca diferenție-
rea dintre ele, mai ales dintre un r.l.
și o povestire cu un subiect de actua-
litate să fie aproape insesizabilă —
sau ale sugestiei metaforice din poe-
mul în proză. Toate aceste efecte de
contaminare și ambiguitate au con-
ferit, în epocă sa de glorie, un nou
prestigiu noii specii, numeroși repor-
teri (literari) fiind discutați de criti-
că fără discriminări, rezervîndu-li-se
un loc fruntaș și în fișele de istorie
literară. In acest context trebuie situat
și George Sidorovici. Reporterul Si-
dorovici s-a luat și el foarte în serios,
cu totală indiferență, de fapt insensi-
bil la perisabilul și fatuitatea unor
texte ce erau considerate „literatură"
doar printr-o convenție conjuncturală.
Așa specială cum e, adică discuta-
bilă, judecarea reportajelor lui G. Si-
dorovici trebuie să se limiteze la vo-
lumul Oameni și munți. Sint aici tex_
te selectate cu mare grijă de autor.
Unele nescrise, față de varianta tipă-
rită în ziar sau revistă, „file" nu numai
din „Cartea munților", zice sub-
titlul,	ci din istoria vie a Buco-
vinei, în felul lor unice. In vi-
itor, valoarea lor de document sp:r
tual și istoric va fi simțită mult mai
puternic : e de fapt unica sau cea mai
adincă mărturie scriitoricească despre
provincia mereu neglijată și despre
oamenii ei, scrisă cu o acuratețe și o
pregnanță a observației extraordina-
re.
Nu însă doar la această carte se li-
mitează activitatea de reporter e
scriitorului. Mai există cîteva texte
ce au o semnificație imposibil de o-
mis sau de neglijat. Unul dintre a-
ceste texte uitate, inclus ulterior în
bagajul anecdotic al scriitorului — ca
și poemul despre Grigori Melehov,
sau ca metafora japoneză pentru des-
tin a „gropii de nisip" împrumutată
din ecranizarea după romanul li
Kobo Abe, Femeia nisipurilor, ca și
cîteva „romane într-o frază" sau ca
episodul duelului imaginar dintre tî-
nărul Sidorovici și un prieten, fost
prieten, de fapt devenit „dușman de
clasă" (înfruntarea pe viață și pe moar-
te ar fi avut loc la Pietrele Doamnei,
pe Rarău)... — a fost „reportajul cu
mulgătoarea", tipărit într-una dintre
culegerile intitulate Tara de Sus, cam
prin 1960. Iată „istoria" lui. Sidoro-
vici vizitează un „geace" (gospodărie a-
gricolă colectivă) proaspăt înființat și
descoperă la grajduri o mulgătoare
care citise sau tocmai citea Război și
pace. Descoperirea se pretează per-
fect unui reportaj de senzație, mai a-
les că din fișa de la bibliotecă a a-
cestei femei simple, țărancă cu cî-
teva clase primare, reiese că e vorba
de o cititoare împătimită, cu lecturi
surprinzătoare. In reportajul său, Si-
dorovici propune pe un ton entu-
ziast, superlativ portretul unei eroine
a timpurilor noi, ce se vrea revelator
și asupra satului românesc in plină
transformare.
Avem aici un caz într-adevăr „ti-
pic" de deturnare a adevărului de
dragul unei concluzii prestabilite.
Să observăm, mai întîi, că în Bu-
covina, de unde e luat și subiecte'
reportajului, au existat aproape în
fiecare sat țărani autodidacți eruditi,
unii cunoscători de limbi străine, că-
lătoriți, cu un bagaj de cultură ieșit
din comun ; sînt bătrînii pe care mai
tîrziu Sidorovici însuși și-a făcut o
mare pasiune din a-i descoperi (v. în
Oameni și munți povestea lui Tănase
din Breaza, fost cioban care are acasă
„un camion de cărți" și le vorbește
documentat țapinarilor despre „viața
și războaiele lui Napoleon Bonaparte"
— pag. 23, sau chiar capitolul Niște
bătrîni, în întregime). Excepții totuși
în orizontul real de cultură al satu-
lui bucovinean interbelic, grav tratat
de analfabetism, mulgătoarea ca și toti
acești înțelepți rurali sînt cu atît mai
puțin efecte ale vieții noi de după
1944 sau miracole spontane consecuti-
ve cooperativizării agriculturii. Ase-
meni unei întregi literaturi dogmatice,
reportajul în chestiune eludează și
realitatea istorică și specificul buco-
vinean ; el face din excepție regulă
pe care o integrează unei figuri artis-
tice puternic iradiante, pe cît de „fru-
moasă", de sugestivă, pe atît de fal-
să : un sat proaspăt cooperativizat un-
de semnificativ e că o țărancă „tipi-
că" citește romane groase de Tol-
stoi !
Ca și proza, mai ales ca și povesti-
rea, cu care aproape că se confundă,
aceste reportaje literare se revendică,
de la dublă sursă de foarte mare in-
fluență în perioada de după război :
Sadoveanu și Geo Bogza. Primul avea
să impună preferința de durată pen-
tru indivizii aparte, faimoșii „suciți",
portretizați stereotip în spiritul unui
idilism păstos, de fapt un semănăto-
rism resuscitat; ei sînt mai ales bă-
trîni hîtri, care citesc în stele sau în
marea carte a naturii, găsind acolo
„noima vremilor trecute", dar mai ales
a prezentului. Bogza, la rîndul său,
cap de serie al „reporterilor literari",
inventează tehnica proiecției cosmice
și gesticulația grandilocventă în de-
scrierea faptelor și personajelor co-
tidiene ; efectul imediat este obnubi-
litatea adevărului printr-o pletoră me-
taforică, realitatea socio-umană de re-
ferință rămînînd un simplu pretext
poetic, adică „ficțiune". Exemplul a-
nalizat aici (puteau fi altul, altele)
este ilustrativ pentru o întreagă di-
recție literară cînd se' impun ca domi-
nante trăsăturile unui nou romantism,
altfel zis ale unui hibrid realism ro-
mantic. Pentru roman, piesă de tea-
tru, povestire, dar și pentru reportaj
eroismul devine „situație tipică", a-
dică, în codul noii estetici, atribut o-
bligatoriu al artei portretului literar.
Cele două modele, Sadoveanu și Bop-
za, urmate cu fidelitate admirativă și
de Sidorovici, aduc soluții la nivelul
scriiturii, noul romantism angajează
însă o revoluționare a viziunii artisti-
ce. In epocă a fost discutată la ne-
sfîrșit, ca o altă cuadratură a cercu-
lui, problema „autenticității", a cărei
fatală inadecvate la literatura mo-
mentului e sesizabilă cu precizie. Si-
gur, reportajul nu poate fi decît „au-
tentic", prin priza sa nemijlocită la
realitate, dar să nu uităm că în ches-
tiune e totuși reportajul literar. Ocu-
pația favorită a țărăncii descoperite
de Sidorovici, lectura, e verosimilă,
autentică, nu trebuie nici o clipă să
credem că autorul a inventat-o ; însă
el, personajul, rămîne nul ca docu-
ment uman datorită efectului literar
de trompe Toeil, al așa-numitei „in-
terpretări creatoare". Ce pare aici
complicat e în realitate de o simpli-
tate extremă. Premisa ar fi cea a e-
roismului ca dimensiune esențială a
revoluției, valoare axiologică ima-
nentă. într-un poem celebru prin anii
’50, un miner salvează abatajul spri-
jinind tavanul care se prăbușește nici
mai mult nici mai puțin decît cu u-
merii.
Alt grup de mineri urcă pe mur"
un compresor cu brațele goale. Se
caută, așadar, și se și descoperă e-
roism chiar și în situații cînd nimic
nu-1 justifică, ba chiar distonează, e
artificial, „inautentic". Inventarul
gesturilor de abnegație mergînd pînă
la sacrificiul de sine nu e prea lung
și divulgă stereotipia : ceva se stric3
sau e în pericol (un utilaj de preț, un
baraj, o clădire etc.) ; timpul doi a-
duce salvarea într-o obligatorie figu-
rare patetică : spărtura în baraj, in-
cendiul devastator sint atacate cu
corpul gol, soluții ce sugerează nu,
cum s-a tot afirmat,i precaritatea do-
tării tehnice, ci măreția gorkiană a o-
mului în opoziție dramatică cu for-
țele stihiale ale naturii. O întreagă
literatură de război un nesfîrșit șir
de filme descriu aproape aceeași si-
tuație „tipică" : un soldat viteaz ține
pe loc uneori doar cu o pușcă un în-
treg batalion. Aici forțele adverse au
o reprezentare precisă : inamicul, bi-
neînțeles și „de clasă" și care trebuie
cu orice preț nimicit, lichidat ; dis-
proporția cantitativă dintre cele două
tabere e alt procedeu romantic. Vic-
toria finală nefiind a armelor, a nu-
mărului ci a ideii care triumfă ine-
luctabil, în ciuda oricăror piedici. In
toate aceste cazuri, realitatea (de la
cea istorică, pînă la cea biologică, a
datelor psiho-somatice) comportă o
transfigurare precisă, este „recreată
nu așa cum e, după vechile canoane
ale mimesisului, ci așa cum ar tre-
bui să fie, cu o finalitate formativ-
educativă și propagandistică. Cititorul
trebuie să găsească în literatură și ar-
tă, în general, o lume epurată de im-
perfecțiunile și contradicțiile ce a-
parțin „obiectivismului mic burghez",
deci una unde personaje, conflicte și
chiar elemente de peisaj au hieratis-
mul extatic și idealizarea icoanelor.
Prin toate scrierile sale de început,
Sidorovici ilustrează asumarea nor-
mativelor estetice pe care le numim
azi dogmatice. Talentul însă și un bun
simț nativ, adică țărănesc, bucovi-
nean, îl îndrumă totuși spre rezolvări
lipsite de ridicol, ca în atîtea alte ca-
zuri, după cum se vede și din exa-
menul cu „mulgătoarea" ; aceasta este
și ea o eroină romantică, construită
prin supradimensionare unilaterală, un
fel de Jeanne d’Arc a vremurilor noi,
care însă deși nu sugerează prin por-
tretul ei nimic din ce se întîmplâ în
jur, săvîrșește totuși, condusă de mîna
scriitorului, un act neobișnuit, eroic
la vigoare, dar lipsit de exorbitanță.
decent, chiar simpatic : citește Război
și pace !
Preda și Sidorovici ilustrează, în in-
teriorul generației lor .două fețe ale
aceleiași medalii : reușita și eșecul,
lupta și abandonul. Diferența apare
mai bine după 1960, cînd o nouă ge-
nerație, „generația Labiș", își face in-
trarea, și încă mai pronunțat după
1965, în noul climat antidogmatic. Pen-
tru un scriitor asta însemna o recon-
siderare de sine, critică, dar și crea-
toare. Există un pasaj în volumul Oa-
meni și munți unde Sidorovici vorbește
despre „nestrămutata credință în pu-
terea cuvîntului investit cu adevăr",
dar profesiunea de credință îl pune
să o rostească pe unul dintre bătrînii
săi înțelepți. Iată pasajul în întregi-
me : „— Am împlinit în viață tot
felul de munci, povestește Toader
Hrib. în niciuna din ele nu-i atîta
răspundere ca în scris. Dacă ai greșit
cumva arătura, întorci boii pe brazi
și îndrepți greșul. In scris sînt pă-
cate care nu se iartă". (Op. cit. pag.
114).
Ce îl explică, spus scurt, pe Sidoro-
vici, este, cred, mai vechea lege psi-
ho-socială după care o convingere bi-
ne implantată distruge informația ca-
re o dezminte. Datele noului climat
de după Congresul al IX-lea al parti-
dului, deschiderile foarte curajoase
din presă și literatură erau elemente
de informație ce nu puteau scăpa —
semnificația lor — unui intelectual de
calitatea lui Sidorovici, străin de cris-
pări retrograde, ahtiat dimpotrivă de
noutăți și-foarte receptiv. Importan-
tă însă nu e doar informația ca ata
re, ci sistemul mental — care res-
pinge, ignoră, controlează, răstoarnă,
filtrează, triază, dezintegrează, trans-
figurează, mitizează această informa-
ție și îi dă un sens. Oricît de averti-
zat și comprehensiv, atunci cînd ia
în mînă condeiul ca să scrie despre
fierbințile probleme de actualitate, cum
o făcea Preda, Sidorovici își pune
masca cea veche dintr-o necesitate in-
terioară tiranică.
Opțiunea pentru fantastic n-a fost,
așadar, un capriciu sau o întîmplare ;
în cazul său ea a fost răspunsul unic
într-un dramatic conflict cu sine în-
suși, care ar trebui să explice și scri-
sul său trudnic, la limita .steriln-
(va urma)
Radu MAREȘ
Fragmente inedite din versurile
lui T.V. Ștefanelli r prezentate
la „România Jună"
„Deci vedem și înțelegem c-a noastră Societate
Are mare simpatie pe Ia țări civilizate.
Și-a ei influență crește, joacă rol în lumea mare
Și nimica nu se-ntimplă făr a ei înștiințare.
Membri ei pe zi ce merge tot mereu se înmulțesc
Incît nu-i chip ca să-i numeri, ca ciupercile tot cresc,
Ș-apoi sunt pe lingă aceste atîți membri fundatori
Incît greu vă spun dreptate, nici nu știm numele lor".
Manicheii-arată limba, incit nu-i chip de scăpare
De n-am face cîte-odată împrumuturi naționale
De le mai plătim vreodată, D-zeu ne poate spune
Știe doară fiecare, că trăim odată-n lume
Și de s-a ntimpia și pozna, să mergem în cer cu toți
Vom ruga pe sf. Petru să rupă zapisu-n bucăți".
3) Pricepuți (de la subs. schipsis=chibzuință, pricepere)
4) loan Hosanu, sudent la medicină, poreclit Naivul
întrucît în Viena studiau mulți ti-
neri români. în anul 1858 I. G. Sbiera
a încercat să înființeze o societate
academică românească.
De abia în anul 1860 studenții au
reușit să înjghebeze un cerc literar,
iar în 1862 studenții români au înfi-
ințat o „asociație literară", fără statut
deci nerecunoscută de stat.
Cu doi ani mai tîrziu această aso-
ciație se transformă în „Societatea li-
terară și științifică", dar : ..în anul
1867 fiind un conflict politic în Ardeal
între activiștii lui A. Șaguna și pa-
siviștii lui Bariț, această societate s-a
despărțit în două : pasiviștii au rămas
în „Societatea literară" iar activis-u
au întemeiat o altă societate „Româ-
nia", ai cărei membrii mai marcau'
au fost Aurel Victor Mure eanu 'din
Ardeal) și C. Aronovici (din Moldo-
va). In anul 1868 69 aceste două so-
cietăți au serbat împreună inau"ura-ea
lor, cu care ocazie s-a născut ideea
de a se contopi si de a forma o in-
citate puternică, în Viena ). La stă-
ruințele patriotului bucovinean. Al(’-
cu Hurmuzachi, în anul următor s-a
realizat acest vis, în noua societate
academică „România Jună".
Din cauza ședințelor sobțe; ca ur-
mare a celor două tabere vechi, Mi-
hai Eminescu propune ca în activi-
tatea acestei societăți să se introduc
programe vesele, ba chiar și petre-
ceri. 1 De îndată T. V. Ștefanelli —
„sufletul societății", a trecut la în-
făptuirea programului ; s-a ales un
colectiv (care cuprindea toți mem-
brii !) numit „divan", în fruntea că-
ruia era un voievod, zis „Vodă" ; Pan-
fil Dan a fost numit acel „Dan Vo-
dă" ; O. Țurcan a fost uns „Mitropo-
lit al Moldovei și Sucevei", apoi cei
12 sfetnici de divan, numiți „marii bo-
ieri", iar restul colegilor... „prosti-
mea".
Cele mai multe lucrări cu caracter
hazliu le-a prezentat T. V. Ștefanelli.
Astfel, la ședința din ianuarie L
prezintă un „raport de activitate" ver-
sificat : „Rolul României June în a-
nul 1872 — revistă patologico-musi-
calicc-comercialicească și poemă co-
mico-dramaticească".
Redăm mai jos două fragmente din
manuscrisul complet, aflat în posesia
noastră, care a fost citit de autor
în ședința sus-amintită.
N. I MANOLIU
1) Teodar Balan : Serbarea de la Putna, 1871,
Cernăuți, Tip. Mitrop. Silvestru, 1932.
2) T. V. Ștefanelli : Amintiri despre Eminescu, Nuc.
Institutul de Arte Grafice, C. Sfetea, 1914.
„România Jună face cum vedeți un progres mare
Căci în sinul său se află talente îngrozitoare :
Are filozofi și scheptici3), oratori și muacanți
Ce cîntă pe două strune, incit te rădică-n danț
Juriști buni de gură, medici care cunosc treaba lor
Vindecă fără consiliu bătătura la picior.
Mai avem poeți de treabă, cintăreți foarte distinși
Care-ți cîntă pe de-a rostu și cînd vrei cu ochii-nchiși.
Chiar in astă sară toți pe Hosan ') l-am ascultat
Cîntă ca o fată mare, cînd ii dor de măritat.
Nu-i mirare deci c-acuma noi cu toți ne preparăm
Căci avem noi ce le spune, avem multe rarități
Membri ce pot ori cînd trece, ca model d-antichități.
Vom expune membri, cari taxele lor le slovesc,
Vom expune earăși membri ce vorbesc de te-asurzesc.
Și pe cei ce frecventează ședințele regulat.
Vom expune mai cu seamă pe unul ce din născare
A fost opozant în leagăn, și-au rămas opozant mare
Pentru-acesta lucru sigur, căci așa așteptăm noi
La expunerea viitoare cîștiga-vom prețu-ntăi.
După ce-am expus acestea, vin acum și între și eu
Vă rog spuneți adevărul, așa-i că nu merge rău ?
Știu că toți făr distincțiune, ce iubesc sf, dreptate
Vor zice cu-ncredințare : agidi Societate !
Dar cu toate-acestea nu-și cum, nu li merge membrilor
Nervus rerum gerendarum le lipsește tuturor.
Und-te-ntorci tot puf în pungă, banii se feresc de toți
Ca și dracul de tămiie ; apoi fă ceva de poți.
Vasile ISTRATE :	„Flori»
III — Pagini bucovinene
SADAKO KURIHARA (JAPONIA) ]
Americă, nu te pierde
cu propriile-fi miini
„Greșeala nu se va repeta niciodată !“
Noi am făcut acest jurămint
pe care și tu trebuie să-l faci. Americă,
tu — posesoarea sofisticatelor bombe,
puțind aprinde un milion de Hiroshime !
Nu te pierde cu propriile-ți miini !
Cind un milion de Hiroshime
se vor declanșa în tine. Americă,
întregul tău popor va dispare
pierzindu-se la orizont
și clipa nu-ți va fi de ajutor
spre-a-ți aminti de Hiroshima.
Atunci spre tine-am să îndrept
mesajul meu de grea compătimire —
în numele celor trei sute de mii
uciși de tine
Ia Hiroshima și Nagasaki.
Iar eroilor tăi. Americă,
ce n-ar ezita, se spune,
să repete „exemplul"
la comanda președintelui,
eu Ic trimit acest mesaj :
„Iadul, dezlănțuit
sub norii ciupercii atomice,
ar putea fi iertat de dumnezeu,
de oameni însă — niciodată !“
In românește de
Arcadie ARBORI
RECENZIE ---------------------------
GRAȚIAN JUCAN
Eminescu și patrimoniul popular
(BUCUREȘTI, LITERA, 1985)
Suita de studii cuprinse în cele peste
100 de pagini ale acestei cărți este fără
îndoială bine venită. Miezul ei constă din
două articole relative la raporturile operei
marelui poet cu mitul ursitoarelor și cu
balada „Miorița”, și din altele cinci, în
care se urmăresc atitudinea eminesciană
față de moștenirea literară antonpannească
șt relațiile amicale și de colabo-
rare, sub egida interesului pentru
folclorul național, dintre Eminescu și
CÎțiva contemporani ai săi • Miron Pom-
piliu, Dionisie Miron, Elie Baican și Mozes
Gaster. Studii de interes mai general le în-
cadrează pe acestea. Astfel, cartea se des-
chide cu capitolul Eminescu înainte de E-
minescu. unde se pun în evidență „expre-
sii și idei, motive și teme poetice” ale pre-
cursorilor, pe care Mihai Eminescu avea
să le preia, mai mult sau mai puțin trans-
figurate, în propria creație, urmat de al-
tul. despre Mihai Eminescu și patrimoniul
popular, in care sînt inventariate motive
folclorice în opera poetică eminesciană. Ea
se închide cu un capitol „în replică” la
acela menționat imediat mai înainte, inti-
tulat Motive eminesciene in patrimoniul
popular și consacrat direcției opuse în os-
moza operei poetului național cu folclorul.
Volumul aduce în atentie date concrete și
amănunte mai puțin cunoscute, în general,
din biografia spirituală eminesciană, ulti-
mul lui capitol incluzînd și rezultate, ine-
dite pină acum, ale cercetărilor întreprin-
se de către autor pe terenul folcloric nord-
moldovean.
Dacă tema „Eminescu înainte de Emines-
cu" a preocupat și pe alți cercetători, chiar
indirect (între ei, relativ recent. Florin D.
Popescu a semnalat cîteva elemente „pre-
eminesciene” la Alecsandri, în monografia
sa, Limba și stilul poeziei lui Vasile A-
lecsandri. București, 1980), osmoza de care
vorbeam a preocupat, în ultimul timp, mai
puțini cercetători.
De un deosebit interes este opinia emi-
nesciană despre raportul dintre numărul
mare de povești și anecdote ale diferitelor
popoare, care se reduce la „un număr oa-
recare de prototipuri” (p. 35), formulată în
1880, în care putem vedea o anticipare a
problemei raportului dintre variante și in-
variante în folclor. In privința relațiilor
dintre Eminescu și Gaster, s-ar fi putut
exploata și amintirile lui Marcu Beza des-
pre autorul „Creastomației române”, pu-
blicate maț întîi în „România literară",
condusă de Cezar Petrescu (1939), strînse
apoi în volumul „Cartea cu amintiri”.
Constantin DOMINTE
CADRAN
0 sugestie
La începutul acestei veri am
fost martorul unuj moment e-
moționant: la Vatra Dornei
s-au întîlnit foștii plutași de
pe Bistrița, atîți cîți au mai
rămas, oameni trecuți demult
de cumpăna vieții, aflați deci,
cu alte cuvinte, la vîrsta a-
ducerilor aminte. Cineva a
avut inspirata idee să le ofere
acest prilej exact după două-
zeci și cinci de ani de la ple-
carea ultimei plute de sub poa-
A nu lăsa să se piardă
(urmare din pag. I)
de bunăstare curgînd din pămint
și din vita și din munca ce le
fac aducătoare de venituri, ci
de rostul lor fundamental de oa-
mer^ jk'Ste care vara, acum, nu
poate trece fără să fie vămuită
de roadele dăruite muntelui. Căci
trecerea munteanului-miner sau a
munteanului-forestier pe lingă o
poiană necosită nu va fi nicioda-
tă egală trecerii (zîmbește pri-
marul) acceleratului de Timișoara
prin lacobeni, ci egală maj de-
grabă stării de nemulțumire pe
care căciula munteanului Ousorul
o întreține astăzi. A valorifica în-
A doua meserie
a scriitorului
(urmare din pag. II)
Plumb, pe cel de „copist” în Di-
recțiunea învățămîntului secundar
și superior.
Sursă de confuzii comice, pre-
text pentru diverse ironii și ridi-
culizări, ambiguitatea termenului
de' „scriitor” provine, dacă privim
lucrurile mai de aproape, din na-
tura incertă a meseriei pe care o
denumește. Nu există, cum bine
se știe, reguli de formare a „ca-
drelor scriitoricești”, nici școli (ex-
perimentale s-ati dovedit infruc-
tuoase) cu un astfel de profil. In-
să o meserie care nu se sprijină
pe studii speciale, pe atestate si
diplome, este, observa odată Paul
Valery, „esențialmente negabilă” :
„orice om, inarmîndu-se cu un
condei, se poate lăuda că o stă-
pînește”. S-au făcut, cu toate
acestea, numeroase încercări de
a-i determina caracteristicile. Am
să mă refer aici, cu titlu de
exemple, doar la două dintre ele,
ambele din aria literaturii fran-
ceze : eseul La profession d’ecri-
vain (1967), de Robert Escarpit
și studiul Le metier d’auteur
(1983), de Michele Vessilier-Ressi.
Eseul, tradus și în românește,
confirmă faptul că dificultatea de
a o defini e una, dacă nu cumva
chiar prima dintre caracteristicile
„profesiunii de scriitor”. Escarpit
a abordat tema în cadrul unei
„mese rotunde” la care invitase
cunoscători ai tuturor problemelor
scrisului profesionist, de la cele
administrative la cele sociale. Ia-
tă, ca dovadă că înțelesul noțiu-
nii variază in funcție de poziția
pe care o reprezintă cineva, de
atitudinea sa față de literatură,
ba chiar și de impresia produsă
asupra sa de anumiți autori —
cîteva din definițiile date : „Scri-
itorul este omul care scrie cărți,
în mod regulat sau neregulat” ;
„scriitorul profesionist este cel ca-
re obține 50yc din veniturile sa-
le scriind cărți" ; scriitorul este
„un om care scrie și publică" ;
„(scriitorul) este un oarecine care
posedă imperioasa nevoie de a se
exprima, de a transmite, de a-i
convinge pe ceilalți și, într-o a-a
numită măsură, de a-i schimba".
Diferențele de înțeles sînt atît de
lele Prislopului spre valea Bi-
cazului. O îndeletnicire dispăru-
tă care altădată constituia pen-
tru îndrăzneții care o practicau
un adevărat titlu de noblețe,
o meserie aspră și nelipsită de
riscuri și poate tocmai de-ace-
ea nebănuit de frumoasă in
simplitatea ei. Acesta a fost
plutăritul. Păduri întregi au a-
lunecat veacuri de-a rindul pe
apele cînd învolburate cînd
calme spre porturile dunărene
și nu puțini dintre cei care
le-au ținut cirma au intrat pe
poarta cea mare a legendei.
Au venit la această sărbă-
toare de suflet foști plutași din
părțile Dornei și din cele ale
Bicazului și Neamțului incîntați
de o asemenea cinstire și plă-
cută întîmplare și gata să-și
seamnă, bneînțeles, și a cîștiga,
dar înseamnă mai ales a nu lăsa
să se piardă. Și, zicînd astfel,
loan Cornețchi găsește, în sfîrșit,
hîrtia căutată, o parcurge rapid cu
privirea și conchide sec : „Apele
sulfuroase”. (Eugen Țiflea : „Ve-
neau borcutari în vechea stațiune
a lacobenilor, la tratament, și
din Anglia, și din Franța, și din
Italia, veneau în cîrje și plecau
fără...”. Garofina Buhariuc, octo-
genară, fostă băieșiță : „Nu veneau
decît din țară, dar, e drept, dacă
soseau în cărucior, după o săp-
tămînă plecau pe picioarele lor...").
De ce se exagerează, totuși, loan
mari, îneît singura soluție rezona-
bilă e aceea recomandată de Ar-
mând Lanoux, unul din partici-
panții la amintita „masă rotundă",
de a mînui cu oarecare prudență
noțiunea de scriitor „dacă vrem
să aflăm cu exactitate ce conține
ea".
O cercetare metodică, studiul
semnat de Michele Vessilier-Ressi
analizează juridic, economic și
sociologic ceea ce este un autor
profesionist. Cercetarea a avut în
vedere situația din Franța, unde,
după statistici, există 3 000 de pro-
fesioniști „în stare să trăiască
numai de pe urma condeiului lor”
și 50000 de amatori „care încasea-
ză mai mult sau mai puțin regulat
drepturi de autor”. (Cifrele refe-
ritoare la amatori sînt, probabil,
inferioare realității, căci, se esti-
ma recent într-o anchetă a revis-
tei Lire (n. 114, marș 1985), „Mai
mult de un milion de francezi,
în fiecare an, încearcă să scrie.
Nu corespondență sau note admi-
nistrative. Ci romane, nuvele, poe-
me, amintiri, jurnale, mărturisiri,
eseuri sau documente”). In locul
unei definiții generale, oricum in-
suficientă, studiul Le metier d’au-
tcur oferă un portret-robot al
profesionistului mijlociu francez
din ultimul sfert de secol, adică
dintr-o perioadă de extindere a
„audiovizualului" și de apariție a
unei „scriituri multi-media" : „Un
bărbat de cincizeci de ani, celiba-
tar convins (operele de artă îi
țin loc de descendență), locuiește
la Paris și nu disprețuiește, în-
tre două romane, să scrie un sce-
nariu pentru televiziune sau ra-
dio, și să «plaseze» un cîntec pe
lingă un interpret prestigios".
Ambele lucrări demonstrează că
sociologia și mijloacele de exis-
tență ale scriitorului sînt altele
decît în trecut. Ea însăși transfor-
mată, meseria de autor obligată
pe cei care o practică să fie pro-
teiformi, abundenți, să intuiască
dorințele și să cîștige adeziunea
publicului. Reușita depinde de mă-
sura în care stăpînești tehnicile
rapide (ca să nu zic industriale)
de lucru, de capacitatea de a te
multiplica în diverse variante și.
nu în ultimul rînd, de abilitatea
de a te încadra în ținuta unei
colecții editoriale. Un scriit"r i"-
teresat doar să propage idei, ob-
sedat de calitate n-ar putea tine
nicicum pasul cu asemenea solici-
tări.
Profesionismul are avantaje dar
depene istorisirile depozitate cu
pioșenie in adîncurile inimilor.
Și bineînțeles s-au rememorat
întîmplări de odinioară, s-au
prezentat cu lux de amănunte
etapele trecerii lemnului de la
doborirea copacului pină la a-
șezarea albelor catarge în ta-
ble plutitoare, fiecare dintre
cei aflați de față încercînd să
creioneze ori să nuanțeze o
imagine estompată de trecerea
vremii și despre care cîndva se
va ști tot mai puțin.
Și ajungînd aici vom spune
că mărturiile despre plutărit,
lăsate celor care vin și vor ve-
ni, sînt extrem de sărace. Un
inimos muzeograf din Bicaz,
Dan Mihăilescu, a încercat să
întreprindă ceva în acest sens.
Cornețchi ? „După cum vedeți, nu
se exagerează asupra efectului lor
curativ...”. „Dar așa ni s-a spus :
Anglia, Franța, Italia...”. „Și a-
ceasta-i important ? Nu-i mai im-
portant faptul că nu aduc folosul
pe care l-ar putea aduce ? (Ghe-
rasim Hostiuc. pensionar, fost ca-
sier al stațiunii : „Era rentabilă.
Țin minte, un țăran din Bălăcea-
na, ce lucra la pădure. A venit
prima dată și apoi și a doua oa-
ră. De ce ? l-am întrebat. Păi mă
costă mai puțin băile decît statul
acasă, mi-a zis... Funcționa doar
patru luni pe an. dar era renta-
bilă stațiunea". Garofina Buhariuc:
„L-am întrebat și eu pe un moș-
neag de prin părțile Rădăuțiului :
de unde ai bani moșule, era cam
sărac, așa mi s-a părut mie, cam
și inconveniențe greu de ignorat.
Incontestabil, el favorizează pro-
ductivitatea literară, asigură ren-
tabilitatea în cel mai scurt ter-
men a operei și, în consecință,
reduce riscurile materiale ale scri-
itorului, acesta un om care, la
fel cu imensa majoritate a con-
temporanilor săi, rîvnește la (și
merită) un standard de viață ri-
dicat. Intr-o lume cu un pronun-
țat gust al fericirii , faptul nu-i
de disprețuit. Totuși profitul de
care vorbesc pălește în clipa cînd
sînt luate în calcul riscurile mo-
rale ale scriitorului profesionist,
între care primul pare acela de
a se considera comanditat, trans-
format în funcționar, obligat să
satisfacă niște gusturi mediocre.
Din această perspectivă, — esen-
țială după părerea mea — profe-
sionismul apare constringător, in-
acceptabil. Ce-i de făcut ?
Concluzia (altminteri veche) ce
se impune e că o a doua mese-
rie dă — cum s-a spus — inde-
pendența necesară oricărei creații
artistice. Ideea aceasta are în spa-
tele ei o tradiție ilustră, un uriaș
șir de exemple : Cehov și Celine
au fost medici, Gogol — profesor
de istorie, Melville și Nathaniel
Hawthojne — vameși, Eminescu
— redactor, Remy de Gourmont
și Borges — bibliotecari, Creangă
— institutor, Hamsun — vatman,
Sean O'Casey — activist sindical,
T. S. Eliot — funcționar de ban-
că, Duiliu Zamfirescu și Saint-
John Perse — diplomați, Vercors
— pictor, Antonin Artaud — ac-
tor, Antoine de Saint-Exupery —
pilot (dar se visa grădinar: „Moi,
j’etais fait pour etre jardinier”),
Faulkner — fochist, vinzător de
librărie, Boris Vian — cîntăreț la
trompetă și șef al unei orchestre
de jazz etc., etc. întrebarea care
se pune de obicei, mai ales de
tineri, e „Cit timp îi rămîne pen-
tru scris celui care efectuează o
a doua meserie ?“. T. S. Eliot —
susținea că se poate face poezie
și după opt ore de slujbă, iar Paul
Claudel îi mărturisea lui Jacqueș
Riviere (Correspondance, 1926) că
nu consacră scrisului decît o ju-
mătate de oră pe zi. restul de
timp cedîndu-1 familiei și ocupa-
ției de magistrat și de primar al
unui mic oraș chinez pe care fu-
sese însărcinat să-1 administreze.
Legat de aceeași chestiune, un cu-
noscut prozator francez de azi,
Fredârick Tristan, autorul roma-
nului Rătăciții, Les egares, (Prix
Mai există și un film docu-
mentar („Navigatori care dis-
par") realizat de Studioul „Al.
Sabia". Dar e încă puțin. As-
cultindu-i pe acești corăbieri
solitari se mai pot încă face
multe. Iată, de pildă, numărul
impresionant de termeni spe-
cifici activității în discuție (cor-
hănitul, legatul, măsuratul sau
purtatul plutelor) poate consti-
tui motiv de investigație pentru
lingviști. Cit despre literatură,
cu mici excepții, aici se pare
că trimiterile nu duc mai nici-
unde. Și, ne permitem să cre-
dem că acei neînfricați călă-
tori pe apele repezi și deseori
periculoase ale Bistriței, Dor-
nei și chiar Șiretului, merită
ceva mai mult.
loanid DELEANU
sărac, de unde ai bani pentru băi ?
Păi, zice, țin o văcuță pentru as-
ta, pentru băi. O vînd, las baba
acasă și vin...”). „O repunem noi
pe picioare, zice primarul. într-o
clădire a vechii stațiuni, pe care
am reamenajat-o, facem trei ca-
bine de tratament după vechea
„rețetă” : băi cu ape sulfuroase,
cu arnică, cetină de brad și nă-
mol de Botuș. Nu din ambiție, ci
pentru că sînt solicitări, adică
pentru că, dacă pot aduce folos,
e păcat să curgă degeaba...”.
Nu s-a mai limpezit în acea zi
culmea Oușorului. Au urmat însă
zile frumoase și finul a fost strîns
la lacobeni. De rezolvat, pe agen-
da primarului loan Cornețchi, a
rămas, deocamdată, doar proble-
ma apelor sulfuroase...
Goncourt, 1983) relata într-un in-
terviu (Lire. n. 100, janvier 1984)
că, în tinerețe, vizitîndu-1 pe An-
dre Breton, i s-a lamentat că din
cauza morții tatălui său e nevoit
să se ocupe de „mașini textile"
(„C’est pas drâle, moi qui voudrais
ecrire"), la care șeful suprarea-
liștilor (suprarealiștii, trebuie a-
dăugat, disprețuiau reușita litera-
ră ca fiind, vorba, unuia dintre
ei, „le fruit d’un malentendu") i-a
răspuns entuziasmat : „E formida-
bil, pentru că aveți șansa de a
nu fi cu acești oameni de litere,
aveți cu adevărat o șansă excep-
țională. Continuați, nu abandonați
niciodată ocupația aceea pentru
literatură. Scrieți o oră pe zi și,
veți vedea, veți face o operă".
Ulterior Frederick Tristan a func-
ționat timp de treizeci de ani în
China și Vietnam. Urmînd sfatul
lui Breton a reușit să-și constru-
iască o operă.
La fel de preocupantă e natura
celei de-a doua meserii. Ideal ar
fi, desigur, ca ea să se potriveas-
că nu numai cu temperamentul,
ci și cu genul scriitorului. • în
practică însă — cele arătate mai
sus sînt o dovadă — lucrurile stai
cu totul altminteri. Asta nu cor -
trazice totuși, cîtuși de puțin, r e-
cesitatea celei de-a doua muse-
rii și nici nu justifică bagateliza-
ră ei. Uneori însuși faptul de a
scrie se datorează (sub forma u-
nei compensații) acesteia. Litera-
tura, asemenea vastului ocean, se
împlinește din izvoarele tuturor
experiențelor de viață și intelectua-
le. Oricît de umilă, cea de-a do-
ua meserie are în comun cu scri-
sul o etică, ba chiar și o esteti-
că. Mai e oare cazul să amintesc
că „meserie” (termen ce-1 folosim
și pentru una și pentru alta) de-
rivă din latinescul „ministerium"
care înseamnă „muncă la altare"
„jertfire" ? Din faptul că gradul
celor două meserii diferă, unii au
tras încheierea că trebuie să se
„jertfească" în procente diferite.
In opoziție cu o asemenea atitu-
dine, proprie inșilor cu mentali-
tate de sinecuriști, un fel de „nici-
nici". stă exemplul lui Eminescu :
marele poet a manifestat o abne-
gație constantă în îndeplinirea XU-
turor îndatoririlor. Repudiind a-
șadar, din nevoia de libertate și
independență de spirit, profesio-
nismul în accepția sa vulgară, e-
conomică, scriitorul trebuie în
schimb să păstreze, să cultive sen-
timentul meseriei,, etica ei.
------------- consemnări -----------------------------
• Ion Negură. Profesorul, omul de știință, lite-
ratul și animatorul atitor acțiuni de evaluare re-
trospectivă și curentă a spiritualității bucovinene a
trecut, la începutul lui iulie 1985, în neființă.
In ianuarie se afla pe muchia a trei pătrimi de
veac (n.5.1.1909), suferind, dar cu nealterata-i .dis-
tincție fizică și intelectuală, cu aceeași vie inteli-
gență in privirile-i blajine și calde.
Dispariția lui Ion Negură, după cea a savantu-
lui lingvist Haralambie Mihăescu, ne-a readus m
memorie sugestiva expresie de sorginte populară „se
duc bătrinii”, pusă în titlul unui necrolog apărut
în ziarul sucevean „Viața nouă", iunie 1918, la
moartea lui Vasile Bumbac.
Ardentul bucovinean Ion Negură era intr-o stare
de nefirească tinerețe spirituală, cu mari și generoa-
se proiecte de evocare a unor personalități și insti-
tuții bucovinene, de sprijinire a tuturor demersu-
rilor sucevene actuale intru cultură, știință și artă.
Scrisorile pe care ni le-a trimis in ultimele luni,
pline de informații prețioase și sfaturi deosebite,
menționau un același mare regret, acela de a tot
întîrzia cu lunile revederea Sucevei, pe care a in
drăgit-o la fel de mult precum legendara Putnă na
tală, sau Rădăuții adolescenței liceale la „Eudoxiu
Hurmuzachi", unde a înmugurit literar, împreună
cu talentatul poet Mihai Horodnic, dispărut pre
matur, în foarte literara revistă a elevilor „Mu-
guri". „	„
După strălucite studii superioare de litere și filo-
zofie, drept și statistică, încununate cu teza de doc-
torat „Reforma agrară din 1864", susținută 1 tl 1945
la Universitatea din București, a desfășurat ulterior
o prestigioasă activitate științifică „în domeniile
statisticii, aplicațiilor statistico-matematice și ciber
netico-informative în economia agrară", publicînd
numeroase lucrări și studii.
A slujit cu aceeași strălucire învățămîntului su
perior economic la Academia de Studii Economice
din București.
Poetul, criticul și istoricul literar și cultural a
rămas într-o nepermis de discretă lumină, autoim-
pusă cu înțeleaptă modestie și detașare.
Manuscrisele, cît și crimpeiele publicate atestă
însă un autentic și profund talent de om „de li-
tere". Asupra lor vor trebui să stăruie mai înde-
lung bucovinenii din „generațiile active ale pre-
zentului”, ca un semn de modest omagiu.
Ion PINZARU
•	Studii filologice. în urma ultimii sesiuni știin-
țifice ce a avut loc la Institutul de Subingineri djn
Suceava, cu colaborarea unor cercetători și cadre
didactice din învățămîntul universitar și de cultură
generală, a apărut un important și substanțial vo-
lum de studii filologice. Buletinul științific, redac-
tat de cont. dr. C. Popescu, conf. dr. M. lordache
și asist, univ. C. Mânicuță, selectează o parte din
comunicările prezentate.
Lucrările se disting prin diversitatea metodelor
de cercetare folosite, prin multitudinea unghiurilor
de vedere susținute, prin varietatea și bogăția te-
melor abordate. Alături de comunicări ce dezbat
subiecte din istoria literaturii române (Războiul
pentru independență în viziunea lui Mihai Emines-
cu de I. D. Lăudat, De la antiteza ironică la sin-
teza dionisiac-apolinică în creație eminesciană de
Cornelia Mânicuță, Vocația prozatorului Iraclie Po-
rumbescu, de Paul Leu, farmecul cărților vechi la
Sadoveanu de Constantin Ciopraga, Oglinzi baco-
viene de Mihail lordache. Simboluri biblice și ele-
mente cosmice în lirica lui V. Voiculescu de Dan
Mureșan și Incursiuni în tipologia personajului din
romanul românesc contemporan de Mihaela Albu)
figurează și altele ce aparțin literaturii universale
(Prima ediție română a sonetelor shakespeareane
de Tamara Lăcătușii, Metafora eului proustian de
Florian Bratu, Henrik Ibsen și teatrul american de
Odette Caufman, Flaubert — dizolvarea autorului ?
de G. Rața, Ironia ca strategie in romanul de idei
de Irina Burlui, Sensul aventurii în romanele lui
Chrctien dc Troyes de Petrică Larion, Elemente de
retorică repetiție in poezia lui W. B. Yeats de
Rodica Albu).
Cele zece lucrări lingvistice sînt redactate în ro-
mânește, cu excepția comunicării Sur la ponctua-
tion de Irene Brunet. Ele se referă la probleme de
morfologie, sintaxă, vocabular și punctuație. Bule-
tinul științific, de curind apărut, se adresează spe-
cialiștilor și publicului iubitor de literatură univer-
sală, națională și locală.
L. P. CÂRJA
•
•	Premii. Caricaturistul sucevean Mihai Pînzaru
(PIM) a obținut la salonul „Satiricon ’85“, din Po-
lonia, premiul special al revistei „Spilki”. De la
saloanele de grafică satirică, din acest an, de la
Galați și Costinești, alți doi suceveni s-au întors
victorioși : Alexandru Bartfeld (premiul I, Galați,
premiul III Costinești) și Doru Olaș (premiul III și
premiul revistei „Viața studențească" — la Costi-
nești).
Șezătoare literară
Scriitorii Ion Beldeanu, George Damian, Marcel
Mureșeanu și Gheorghe Lupu au fost recent oaspeți
ai elevilor și cadrelor didactice de la Școala Gene-
rală din comuna Liteni. Cu acest prilej a avut loc
o frumoasă șezătoare literară în cadrul căreia, răs-
punzînd întrebărilor ce le-au fost adresate, invita-
ții au vorbit copiilor despre rolul lecturii în recep
tarea operei literare, despre măiestria artistică, des-
pre modalitățile de transfigurare a faptului de viața
în act de creație.
în încheiere, poeții suceveni au citit din versurile
lor și au acordat autografe.
La manifestare a participat, de asemenea, picto-
rul Ion Grigore originar de pe aceste meleaguri.
(L B.)
REALIZATORI: Ion BELDEANU, George
DAMIAN, Viorel DARJA, Ion CARP
FLUIERICI, Mihail IORDACHE, Gh
LUPU, Marcel MUREȘEANU, Ion PA-
RANICI, Mircea TINESCU, Alexandru
TOMA
Tehnoredactare:
Valentin MILICI
COMITETUL județean de cultură
ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Str. Mihai Viteazul nr. 48