MAI 1985
ANUL IV nr. 5 (41)
autograf
vmcnc
Vom putea, oare
SUPLIMENT EDITAT IN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Luna mai la români
Intre cele douăsprezece trepte cronologice ale
anului, elemente distincte și constitutive ale ano-
timpurilor, inele ale vîrstei bătrînului și veșnic tî-
nărului Cronos, luna mai a căpătat în întreg spațiul
mioritic al vechii Dacii o semnificație puternică și
unică pentru istoria învolburată și multimilenară a
românilor : însemnul vitalități; și renașterii per-
manente.
Străvechea zicală a înaintașilor, codrti-i frate cu
românul, vorbind despre înfrățirea oamenilor cu
spațiul carpatic — cu această imensă și neînfricată
cetate naturală a Carpaților, în care bunii și stră-
bunii noștri și-au aflat deopotrivă și adăpost, și hra-
nă, și scut de apărare, și templu de învățătură si
de zămislire a înțelepciunii, seninătății, voinței și
bărbăției lor ea popor se exprimă în luna mai cu
putere de simbol — cînd copii, tineri și bătrîni,
Bărbați și femei, într-o pornire spontană, ritualică, de-
venită datină, asaltează, în clipele de răgaz, poienile
și dumbrăvile cu iarbă verde, potecile cimpiilor și pă-
durilor, vrînd parcă să descifreze încă și încă o
dată, mai adine și mai deplin, noi și noi taine ale
primăverii care vine, ale naturii care renaște. -Și
cum ar fi putut, oare, să reziste, să supraviețuias-
că, să biruie vicisitudinile istoriei, un popor care,
așezat în această „poartă a furtunilor" sau, cum
zicea cronicarul „în calea tuturor răutăților", la va-
dul marilor migrații și la confluența celor trei im-
perii, cum ar fi putut să dăinuiască un popor mic
și dîrz, fără să învețe din propria-i experiență și de
la natura din preajmă, cum să lucreze, să spere,
să se apere, să rabde ș; să cuteze, să se unească și
să creadă în el însuși, să nu se lase îngenuncheat,
supus, răpus, niciodată ?
Apoi, luna mai s-a contopit, în inima și sufletul
românilor cu trei dintre marile izbînzi ale existen-
ței, evoluției și afirmării lor istorice, ca popor,
tocmai în acest sens : al vitalității și renașterii per-
manente. La 9 mai 1877, după mai bine de patru
veacuri de amenințare și vremelnică subordonare
otomană, românii și-au proclamat și cucerit, prin
voința întregii națiuni, independența — „suma vie-
ții noastre istorice". Intr-un efort titanic, printr-un
război popular, la care, în pofida granițelor arbi-
trare
dicat,
fiare
neni,
trasate cu forța de imperiile vecine s-a ri-
strîns unită, ca o singură ființă, întreaga su-
românească, moldoveni, munteni, transilvă-
bănățeni, bucovineni ; independența dorită,
apărată, întinată vremelnic dar sperată întotdea-
una, independența proclamată la 9 mai 1877 a fost
cîștigată eroic și sigilată cu peste 11000 de jertfe
omenești în încleștările aprige de la Grivița, Plev-
na, Smîrdan, Rahova și Vidin. S-a pus astfel capăt
obligațiilor grele și îndelungate, suportate de nu-
meroase
mai sub
doarea
1 058 305
generații — obligații în cadrul cărora, nu-
forma tributului, s-a stors din truda și su-
înaintasilor, pînă in mai 1877, suma de
lei, adică 341.021 kg. aur. Tocmai de aceea,
aprecia tovarășul Nicolae Ceaușescu, „măreața în-
făptuire de la 9 mai 1877 stă la temelia tuturor iz-
bînzilor de mai tîrziu ale poporului nostru, își pre-
lungește mai mult decît oricare eveniment ecoul
în contemporaneitate", pregătind și făcînd posibilă
Marea Unire din 1918.
Apoi, în mai 1921, cei mai bu,ni dintre ctitorii și
fiii acestor izbînzi cruciale au fondat Partidul Co-
munist Român, ca o expresie strălucită a înțelegerii
adevărului fundamental că lupta împotriva asupririi
naționale este parte integrantă a luptei contra ex-
ploatării sociale, că libertatea din afara țârii trebuie
sâ se clădească pe dreptatea și libertatea
trul ei, că obținerea uneia este incompletă
bîndirea celeilalte.
Și, tot în luna mai, în 1945, odată cu
dinlăun-
fără do_
victoria
asupra fascismului, poporul român și-a înscris pen-
tru totdeauna numele, ca a patra forță, după
U.R.S.S., Marea Britanie și S.U.A., în măreața epo-
pee a luptei popoarelor pentru înfrîngerea Germa-
niei naziste, aducîndu.și o însemnată contribuție la
eliberarea sa, la eliberarea altor țări, ca Ceho-
slovacia, Ungaria, Austria, la prăbușirea întregu-
lui sistem hitlerist din Balcani, la scurtarea cu
peste 200 de zile a infernului celei de-a doua con-
flagrații mondiale.
Sînt astfel trei momente cruciale, înscrise în is-
toria românilor, ca însemne durabile ale vitalită-
ții și renașterii permanente, aidoma celor pe care
le oferă, cu dărnicie, în fiecare lună mai, natura
înconjurătoare, ca o lege firească, deasupra tutu-
ror legilor existenței — însemne care sînt pentru
poporul nostru, și un statornic și însuflețitor în-
demn de-a apăra și dezvolta idealul de dreptate, li-
bertate, unitate și independență, de-a milita neo-
bosit, sub conducerea Partidului Comunist Român,
a secretarului său general, tovarășul Nicolae
Ceaușescu, pentru înfăptuirea unui climat de des-
tindere, pace, colaborare și înțelegere între po-
poare, pentru progresul și fericirea tuturor oame-
nilor.
Mihai IACOBESCU
O primăvară în Consiliul Unic Fălticeni
este o explozie de soare și flori, o risipă
de dragoste pentru pămîntul roditor, o săr-
bătoare a cărui fast adună între brazde
de la străbunic la strănepot. Avînd pro-
porțiile unei moșii strămoșești, consiliul
începe la Bunești, comună cu oameni mol-
comi, sfătoși și de ispravă ; se strecoară
pe valea Șomuzului în Preutești, comună
cu locuitori mîndri, iuți la treabă și la
ION FRUNZETTI
uita, vreodată...?"
Fac parte
al poporului
din generația născută in anul împlinirii visului de veacuri
nostru, unirea tuturor românilor într-un singur stat, cu
numele de ROMAN1A.
Mi-am deprins ochii de timpuriu cu forma ei frumoasă, plină, ro-
tundă, și m-a dus soarta în toate regiunile românești încă din adoles-
cență. Moldovean prin ambii părinți, școlit în Banat și Ardeal după
anii mici din orașe moldovene, stabilit în București de jumătate de
veac, am conștiința clară a unității funciare a apartenenților de peste
tot la acest neam, căruia îi datoresc totul: limba în care-mi exprim sen-
timentele, suflul lăuntric de viață afectivă și limpezimea conceptelor,
specifice latinilor.
Pentru timpul meu lăuntric, care nu s-a schimbat odată cu trece-
rea anilor, Bucovina este o componentă decisivă a sufletului și culturii
românilor.
Vom putea uita, oare, vreodată, că Eminescu, cel școlit mai întîi în
capitala acestei provincii, pe atunci ținînd de imperiul habsburgic, ca
si Ciprian Porumbescu ori Epaminonda Bucevschi, au dat, fiecare din
ei, unul poeziei, altul muzicii și al treilea picturii, tenta timpului ace-
luia de mare romantism patriotic românesc și geniul specific al spiri-
tualității proprii neamului ?
între cele două războaie, cînd mi-am făcut studiile, poezia buco-
vineană deținea un loc de frunte în literatura noastră, iar nume ca
Iulian Vesper. Teofil Lianu, Mircea Streinul și Nicolae Roșea, aderenți
ai „Arboroasei", mi s-au gravat în minte, prin frumusețea viziunii lor
lirice și prin meșteșugul foarte evoluat al versului, pe care-1 dețineau,
dimpreună cu o forță imagistică luxuriantă, ca și solul împădurit al
„veselei grădini" nord-moldovene, din plin.
Folklorul bucovinean, studiat de muzicologi de marcă și pus în va
loare de societăți filarmonice și corale cu ecou în viața noastră cultu-
rală de aproximativ un veac, a intrat în muzica modernă simfonică și
de cameră a țării, și este o sursă inepuizabilă de inspirație și azi.
Satele bucovinene își păstrează frumusețea, tradițiile, aspectul și
tăria de caracter a oamenilor lor, frumoși fizic și moral, dîrji, harnici
si omenoși. Tot ce e mai remarcabil în arta decorativă, portul popular,
scoarțele, ceramica, încrustaturile în lemn, culmi ale folklorului plas-
tic românesc, își datorează și acestor meleaguri de străveche cultură
istorică, excelența.
Fără să fi trăit vreodată în Bucovina, nu uit că familia tatălui meu,
din Fălticeni, strada Sucevei, numără printre strămoși ispravnici de
Suceava și serdari, legați de glie ca și răzeșii dintre care ieșeau.
EROILOR, VEȘNICA
SLAVA
In miezul de lumină al primăverii —
Străbat cîmpia fără de margini a țării.
Departe — în zare — cîmpia se întîlnește cu cerul.
Adine — în inima mea fermecată de-atita lumina—
Vremea de azi se-ntîlnește cu vremea de ieri.
VIAȚA LITERARA
Stimularea
confesiunii
Secara și griul semănate în toamna prelungă de aur
Acuma sînt verzi, odrăslite și dese și 'nalte ;
La fel sînt trifoiul și iarba și florile.
Soarele, nemuritor și frumos ca și viața,
Străbate întinsuri albastre, cerești ;
Vîntul cel lin ca o doină
Mîngîie
Noianul de verde
Al veșnicei glii românești.
Un gînd îmi străbate întreaga ființă :
Noianul de verde răsare și crește
Din trupul imens al eroilor,
Care-n eterna istorie a neamului meu.
Au trudit, au visat, s-au luptat și-au căzut.
Mă cutremură gîndul acesta
Și-un pios simțămînt mă cuprinde.
Și cad în genunchi și fruntea mi-o plec
In țarina din care răsar noianul de verde
Și trupul imens al patriei mele.
Poporul meu aici s-a născut o dată cu lumea
Și-o dată cu țara aceasta frumoasă.
Patria mea se găsește aici,
La răscrucile întinsului pămînt.
Intre lumina blinda a răsăritului	,
Și lumina lină a asfințitului.
Patria mea este Arcadia lumii,
Este gura de rai pe care dușmanii au vrut s-o
închidă.
Străbunii și moșii mei — în fiecare zi
S-au născut și-au luptat pentru ea
Și-n fiecare zi au murit pentru ea !
Din oasele albe ale eroilor
Inalții Carpați s-au născut;
Din imenșii lor mușchi
Cîmpia cea fără de margini a crescut ;
Iar apele limpezi ca ochii de prunc
Din sîngele lor izvorăsc !
Tot ce este în țara aceasta
Cîntă eroilor veșnică slavă
frumoasă
Clement ANTONOVICI
De cîțiva ani lectura mea prefe-
rată o constituie memorialistica,
îndeosebi jurnalele. E, dacă vreți, o
slăbiciune de cvadragenar care —
de ce n-aș spune-o? — nu se mai
sastisește, ca altădată, de fiece carte
de ficțiune. Desfrunzit de iluzii, la
această vîrstă, citind, te verifici,
cauți în ceilalți identitatea cu ei și
diferența. Mă interesează memoria-
listica și fiindcă e domeniul în care
am o oarecare experiență personală.
Prima mea tentativă literară a fost
scrierea unui jurnal. Așadar, nu
versuri, nu romane — ca unii din-
tre colegii mei —, ci o cronică a în-
tîmplărilor din realitatea imediată.
In sara lui '57, pe cînd eram elev
al unei școli militare, maculatorul
ordinar, gălbui în care notasem in-
conformismele și suferințele mele de
adolescent claustrat mi-a adus ne-
cazuri, ba (vremea suspiciunii nu
trecuse încă) n-a lipsit mult ca să-mi
fie de-a dreptul funest. Faptul m-a
vulnerat și m-a mîhnit pentru o lun-
gă perioadă. Am renunțat la jurnal
gata într-un fel să cred eu însumi
că — așa mi se insinuase — ținerea
lui e o futilitate, o îndeletnicire fără
perspectivă. Părerea aceasta e într-
atît de răspîndită îneît, peste ani,
am întîlnit-o și printre scriitori :
A PRIVI
DOR DE ROD
intîi "opera" — pretind, gospodă-
rește, unii dintre ei —, abia pe ur-
mă, dacă îngăduie timpul și sănăta-
tea, -"jurnalul", “amintirile”. Ce mai
va să zică o atare afirmație ? Că
jurnalul constituie un apanaj al au-
torilor consacrați, că ar fi eronat
să-i acorzi prioritate față de alte lu-
crări, că — singur — nu asigură o
reputație literară. De ce n-am ad-
mite, din contra, — avem doar do-
vada a numeroase și ilustre exemple
— că jurnalul poate exista în sine,
independent de „operă", că — furni-
zîndu-i uneori, acesteia, materia —
o poate precede, sau că poate fi în-
săși „opera" ? Mai are atunci sens
amînarea ? Categoric, nu. După o.pi-
nia mea, deprinderea de a ține un
jurnal trebuie dobîndită din tinerețe
și menținută, sistematic, de-a lun-
gul întregii vieți. Cine îmi garantea-
ză că voi avea parte de „vîrsta a
treia", sau că după ce voi împlini
șaizeci de ani memoria mea va func-
ționa ireproșabil, sau — mai ales -
că voi avea curajul să mă descriu
cu sinceritate ?
Jurnalul a fost, se știe, pînă spre
sfîrșitul secolului trecut, un gen mi-
noritar și postum. 11 cultivau inșii
conștienți de importanța persoanei
lor, exploratorii, solitarii, introver-
tiții. Jurnalul era, deopotrivă, isto-
rie secretă, bilanț al zilelor faste și
al celor nefaste, testament, „litera-
tură de cicatrice", exutoire, adică
fistula prin care răsuflau ambițiile
refulate, insatisfacțiile, anxietățile,
îndoielile, gîndurile negre. Ignorați
(continuare in pag. 3)
Constantin CĂLIN
minie ; trece către malurile Moldovei în
Baia-voevodală in care fiece sătean se vrea
neîntrecut de nimeni în ce face ; urcă apoi
spre Cornu Luncii cu cele șapte sate buc-
șite de gospodari bărbătoși și făloși ; tre-
ce apoi spre Horodniceni, comună care te
invită la modestie și bun simț, la hărnicie
și seriozitate, pentru ca să se termine la Râ-
dășeni, satul cu mai mulți meri decît oa-
meni. Și în toată această trecere popasu-
rile sînt mărturisiri, îngrijorări sau bucu-
rii, Inginerul Constantin Pintilie speră
într-un an agricol de excepție ; Dimitrie
Aniculăiesi
primăvară
este nemulțumit de această
care a venit prea tîrziu.
curcîndu-i socotelile ; Mihai Tudose
în-
este
încîntat de calitatea solului pe care-1 pi-
păie zilnic cu sufletul ; președintele Gheor-
ghe Zavalichi are planuri mari în dome-
niul zootehnie ; dar Gheorghe Zaharescu,
Toader Aluaș, Chiriac, Țărmure ? Și tot
așa putem enumera la nesfîrșit pasiuni și
conștiințe dăruite acestei primăveri. Și
între ei toți, un om senin și jovial, mo-
dest și încărcat de bun simț, prezent pes-
te tot și oricînd îndemnînd, rugind, cerînd
ca totul să-și urmeze făgașul, ca toți să-și
împlinească datoriile. I se spune „instruc-
torul", „tovarășul instructor". Noi îi spu-
nem ceva mai simplu : Nicolae Mihăilă.
Privindu-1 pe el, privindu-i pe toți, nu
poți să nu te bucuri că o primăvară în
Consiliu] Unic Fălticeni este o explozie de
soare și flori, o risipă de dragoste pentru
pămîntul roditor...
Alexandru TOMA
Cronica literară
Relativ tardive, aceste rînduri des-
pre romanul Speranța, al (probabil)
singurului prozator român contempo-
ran care, după cartea de debut, n-a
mai ieșit din cercul de vrajă al isto-
riei, aproape că nu-și mai pot însuși
prerogativele recenziei ; sînt, mai de-
grabă, simple considerații asupra căr-
ții după ce lectura, sedimentată în
timp, s-a eliberat de impresiile mai
șocante, determinate de nivelul eve-
nimențial al voluminoasei proze.
Un cronicar mult mai harnic (A. I.
Brumaru) observa, pornind și de la
mărturisirile făcute de autor in mai
multe interviuri, metoda fenomenolo-
gică folosită de M. Diaconescu în ten-
tativa cutezătoare de a ne restitui o
istorie, esențială a spiritualității româ-
nești. Premisa filosofică este, într-ade-
văr, aceasta ; rămîne de văzut cum
acționează ea în interiorul actului es-
tetic.
Fără îndoială se simte în demersul
creator al scriitorului efortul (cu re-
zultate absolut notabile) de a-și so-
licita „conștiința intențională". Din-
tr-o perspectivă integratoare a isto-
riei noastre, esențele sini reținute, nu
știm însă, și este riscat să depunem
garanție, dacă pe cala pur intuitivă,
cum cere teoria lui Husserl, deci în
afara oricărui efort de deducție, de
abstractizare logică. Important este
însă altceva : operația reducției feno-
menologice, ca și intuirea esenței,
posterioară ei, aparțin în romanele lui
M. Diaconescu momentului, ca să zi-
cem așa, pre-creator, care precede pu-
nerii în operă. Astfel, că descrierea
fenomenologică, in sensul heidegge-
rian al expresiei, ca modalitate de
prezentare intuitivă a ceea ce este
ireductibil și esențial în istoria și pro-
toistoria românească, presupune refa-
cerea în sens invers a drumului —
operație prin care se realizează elabo-
rarea propriu-zisă a cărților. Ceea ce
presupune din partea cititorului efor-
tul de a parcurge singur demersul fe-
nomenologic, calea, înlesnită de na-
rațiune, către esență, calea de la ve-
racitatea imaginarului la ..știința ab-
solută" (generalizare) ; adică obliga-
ția pe care i-o impune fără durități
autorul, de a trece de la receptarea
pasivă a nivelului epic la asimilarea
activă a sensurilor lui.
REPORTER
Îniîmplâri
Teodor Cazacu n-avea pe-atunci, în
1944, decît șase ani și, pentru el, to-
tul a trecut încet în poveste.
Ca, de exemplu, refugiul. Au ple-
cat din Sucevița și, de Ia Satu Mare,
s-au întors ; n-avea nici un rost, zi-
ceau oamenii c-un fel de veselie vi-
tează, adică bătrînii, și femeile, și
flăcăiandrii, mai puțin bărbați tineri,
care nu prea erau, n-avea nici un
rost ca ei să se ducă la naiba și gos-
podăriile să le rămînă de izbeliște. Un
refugiu de numai trei zile nici nu-i
refugiu și mai ales nu-i război acela
ce te alungă de-acasă numai pentru
trei zile. La Marginea i-au întors. U-
nul, Brăilean, s-a opus și acolo i-au
rămas oasele. Cam o mie de oameni
și-au dat brusc seama că-i război și,
cînd au început să tragă pe deasupra
lor cu tot felul de arme, s-au întors,
de data aceasta, fără să mai crîc-
nească : unii spre Șerbăuți, alții spre
Grămești, alții spre Zamostea. alții
spre Gorovei. „Tata, își amintește co-
pilul de atunci, ne-a adunat pe toți
într-un șanț, să ne ferească, zicea că
cel mai al naibii glonț e cel rătăcit".
Mihail Diaconescu este un excelent
cunoscător al tehnicii romanului de
factură narativă. El posedă, în aceas-
tă privință, ceea ce se numește ta-
lent, adică disponibilitate epică ; în-
tr-una dintre intervențiile sale (s-a
referit în repetate rînduri la formula
sa romanescă) o definește astfel :
„(...) experiență vie, transfigurată in-
tr-un sistem de reprezentări logice
sau imaginar-artistice coerente, ca în-
trepătrundere a trăirii cu judecata".
Practică o retorică (în accepția dată
de la Wayne C. Booth) abilă, persua-
sivă, adecvată unui cititor cu spectru
larg, liber de fetișuri și snobism ; este
o selecție mai severă decît cea discri-
minatorie. Proza lui nu intră în con-
flict cu publicul.
Pentru el istoria națională (în sen-
MIHAIL DIACONESCU:
SPERANȚA)
sul generic al cuvintului) este o uria-
șă hartă spațio-temporală presărată,
din loc în loc, cu spații albe ori foar-
te vag cartografiate — mai puțin luate
în atenție, atît din punct de vedere
documentar, cît, mai ales, în privința
intrării lor în conștiința colectivă și
în perimetrul reprezentărilor artistice.
Nu-i place busculada asupra subiec-
telor „grase", și nu din lipsa spiritu-
lui competitiv, ci pentru că preferă
spațiile degajate, în care fantezia e-
pică și viziunea proprie asupra matri-
cei noastre spirituale să se poată miș-
ca în voie. Pe un astfel de teren stra-
tegia lui creatoare se desfășoară în
voie. Odată spațiul de lucru ales, se o.
prește asupra unui personaj (atestat
istoric) cu valoare exponențială ridi-
cată pentru momentul și fenomenul pe
care îl urmărește. De abicei, aceste
personaje fac parte din categoria ce-
Sau ca, de exemplu, reîntoarcerea.
I-a rămas în memorie un motan zbîr-
lit, cu coada steag, țîșnind dintre rui-
ne. Nervos și parcă apărîndu-și do-
meniul. Se aruncase pe un hogeag ră-
mas cine știe cum în picioare și, cu
coada sus, patrula soldățește. Reamin-
tindu-și, înțelesese că spaima cu ca-
re a luat-o el, puștiul, la fugă venea
din sentimentul că bucata aceea de
sat nu mai aparținea oamenilor.
Sau, mai ales, stupizenia de a fi
fost distrusă jumătatea aceea de sat
de din sus de mănăstire, fără ca linia-
întîi să aducă cu sine cu adevărat răz-
boiul.
Cine blestemase Sucevița ? ...
„N_am avut noroc, spune, convinsă,
aproape nonagenara Sofronia Hrehor-
ciuc. Am plecat pentru trei zile și am
stat în pădurea Șerbăuților din aprilie
pină-n septembrie. Cînd ne-am întors
cu al meu și cu trei dintre fete, gos-
podăria era arsă. Vaca, pe care o lua-
sem cu noi în refugiu, a pierit. Ba,
la întoarcere, pe la Marginea, am
spart și niște lucruri din sticlă, ulti-
mele pe care le mai salvasem !... Mai
tîrziu ne-a dat statul lemn gratis să
ne facem casă, da' n-aveam bani. A-
jungeau trei kile de făină un milion,
o găină trei milioane și o vacă două-
zeci. Dar cine-avea cu ce să cumpe-
ior mai mult sau mai puțin uitate, in-
suficient cunoscute documentar, în
tot cazul, nedreptățite, pînă la un
punct, de istorie și de memoria co-
lectivă. De aceea, romanele sale sînt
mai în mică măsură reconstitutive, de-
și sursele de informare sînt folosite
copios, uneori exhaustiv, și mai mult
restitutive și, în ceea ce privește per-
sonajele de prim-plan, investite cu o
intenție reparatorie.
Este și cazul romanului Speranța. In
perioada 1848—1859 s-au desfășurat,
pentru viitorul celor două provincii
românești evenimente capitale, reți-
nute însă, de obicei, doar de tratatele
de istorie. Ele se pierd între cele două
momente de vîrf, revoluția și Unirea,
scăpîndu-se din vedere că ultimul din-
tre ele este mult îndatorat acestor ani.
Ciți dintre români, chiar și dintre a-
ceia care cunosc bine istoria naționa-
lă, se opresc asupra complexului de
evenimente social-politice care au
premers Unirii ? Cîți realizează ce
ani cumplițj au fost cei ai ocupației
austriece în Muntenia șj Moldova ?
Cine mai știe ce rol au jucat, nu re-
voluționarii foarte cunoscuți — M. Ko-
gălniceanu, C. A. Rosetti, V. Alecsan-
dri. Al. I. Cuza și alții —, ci Anasta-
se Panu ori Costache Negri, în eve-
:mentele acestui deceniu ? Și, mai a-
les, principele Grigore Alexandru
Ghica al X-lea al Moldovei, siluetă
tragică a istoriei noastre, la fel ca
si înaintașul său Grigore Ghica al
III-lea ?
Odată realizată această etapă a e-
laborării, scriitorul selectează acele
evenimente istorice și biografice ca-
pabile să le restituie (epocii și perso-
re?..." (Are dreptate Teodor Cazacu.
Chiar și pentru reporter începe să devi-
nă totul poveste. Am chicotit și eU, și bă-
trîna, „auzi, o vacă egal șapte găini,
cum să nu dai un asemenea preț ?“,
am zis. „Dar ce-avca preț atunci ?...“,
a mai zis bătrînă și veselia îi pieri).
„Eu nu mai văzusem vreodată așa
ceva, aveam numai șapte ani, poves-
tește Mircea Rotiliuc. Rămăseseră în
picioare doar niște hornuri, și copacii
dispăruseră ; stau cîteodată și mă-n-
treb cum de se poate șterge așa de re-
pede de pe fala pămîntului un sat.
Bălăriile crescuseră deja peste tot,
parcă nici nu fuseseră acolo bătăturile
noastre. Cîinii umblau în haite, nu
ne mai cunoșteau... Și asta doar în
cinci luni...".
„Chiar așa. confirmă Dumitru Se-
rafimovici, e cumplit să vii de pe
front și să nu găsești nimic. E ade-
vărat, te obișnuiești cu de toate pe
front, dar acasă e-acasă, acolo nu tre-
buie să se întîmple nimic. Cînd colo,
aici, șase copii și bătrînii, fără lingu-
ră, fără nimic...". (Notăm și ne rotim
o clipă privirea în jur, satu-i la locul
lui parcă de cînd lumea, doar imagi-
nația puțind reinventa ce fusese a-
tunci. „N-ai cum inventa ce n-ai vă-
zut", mi-ar răspunde Dumitru Serafi-
najului) dimensiunea reală și impor-
tanța în vîrtejul atotcuprinzător al
contextului social-politic al momentu-
lui respectiv. Aceasta presupune o
bună cunoaștere a istoriei, în toată
amploarea și complexitatea ei. Cu dis-
creție, se procedează la investirea lor
cu sensuri simbolice, în măsură să
confirme dimensiunile esențiale, eter-
ne ale eu-lui etnic românesc.
tn sfîrșit, un ultim moment ar pu-
tea fi numit al epicizării. Documen-
tarul este retopit șj turnat într-o
structură unitară, capabilă să se au-
toechilibreze ; în jurul lui este mo-
delat un complex epic stufos și, prin
firescul lui, prin lipsa de afectare, în
marea majoritate a cazurilor, pe de-
plin verosimil. Mihail Diaconescu ima-
ginează, cu egală dezinvoltură, o sce-
nă de alcov și o ședință a congresului
marilor puteri din 1856, o întîlnire a
revoluționarilor români cu prințul
Ștefan Vogoride de Samos și o haluci-
nație cu fluturi a Alteței sale sere-
nisime Grigore Alexandru Ghica al
X-lea. O anumită insistență, un fel
de migală a amănuntului pitoresc sau
revelator pentru tablourile de epo-
că și pentru profilul psihologic al
personajelor conferă celor mai bune
pagini ceva din specificul picturii is.
torice sau al celei de gen ; fantezia
autorului este prin excelență narati-
vă și vizuală.
O caracteristică a romancierului,
dacă nu chiar o calitate, este lipsa
ambiției originalității stilistice sau de
construcție epică ; nici o intenție de
a-1 pune în dificultate pe cititorul de
nivel mediu, nici o înclinare spre
insolit. Nu urmărește să epateze, ci
să convingă. De altfel, la dimensiu-
nile și în formula în care și-a con-
ceput „fenomenologia epică a spiritu-
lui românesc", o astfel de tentație i-ar
fi, probabil, fatală.
Posesor al unui debit creator îm-
belșugat și constant, M. Diaconescu
are toate șansele să ducă pînă la ca-
păt ambițiosul și nobilul său proiect.
Mihail IORDACHE
*) Mihail Diaconescu, Speranța,
Editura Eminescu, 1984.
movici cu superioritatea celui pățit,
„bucură-te că n-ai văzut...").
„Eu, își amintește Dumitru Bocicu,
am aflat de la un aviator, la Buzău,
zice, mă, bucovineanule. ce naiba a
fost la voi acolo, la Sucevița ? Ce-a
fost ? zic. Păi, zice, au cam ars satul,
o bucată din el. (N-am avut curajul
să-1 întreb care parte din sat. tră-
geam nădejdea că n-o fi ars tocmai la
noi). L-au ars mai sus de mănăstire
a mai zis aviatorul...".
(N-am să spun că nu cred, deși sa-
tu-i la locul lui și peste el s-așază
fără grabă înserarea, si miroase a
lapte fiert și a mămăligă. Adică a pa-
ce. Dar iată că, încet, încet, se uită
sau devine poveste, o poveste pe care
ascultînd-o poți chiar chicoti. Prin
Urmare, ceea ce nu-mi pot imagina,
cum ar fi spus Dumitru SerafiAovici,
este adîncimea reală a dramei, dra-
ma celor de-atunci, cînd nimic n-avea
preț și poate cel mai puțin viața unui
om. Și ascultîndu-mi gîndurile. Teodor
Cazacu îmi spune că grav ar fi dacă
noi, cei tineri, am ignora această dra-
mă. Și am păși, inocenți și cu un fel
de veselie vitează, către reeditarea ei).
Dumitru TEODOKESCi:
ION
MURGEANU
Răspuns
țara are nevoie de țară
ca să învingă și să nu doară
pînă unde m-ați pus
să întreb v-am răspuns
codrul se scutură lingă țară
ciutura plină se varsă
plopii sentimentali de la gară
vorbesc de acasă
grîne : cîmpia lor arsă
calea pe care apuc.
Libertatea
privirii
libertatea absolută a privirii
dreptul
de a vedea sincer pînă în praful
inimilor
a privi
(a gîndi sincer sau cam așa ceva)
strînși rămîn în soare anii
amintirile revin
azi cînd mă ascund de mine ca de
un bețiv
o scrisoare netrimisă privighetorii
lanului de grîu un mesaj neînmînat
ciuturii de la fîntîna veche
un meșter
care întîrzie s-o mai repare
greierului un sfat
ochilor tăi numai mirare
a privi
a vedea pînă și petele din soare
a privi această clipă a simți
ieftina ei impudoare.
Flaute
flaute îngindurate afară
mers pe zăpadă prin munți
gîndeam viața ca pe-o cascadă
de voci ale celor mulți
cei umili cei sărmani cei sensibili
frații muzicii mele refuz
al celebrității și cale
înapoi la infern în auz.
RECENZIE
Indiscutabil, recenta ediție îngrijită
de Gheorghe Tomozei : Nicolae Labiș,
Poezii, Cartea Românească, 1984, co-
lecția „Marii scriitori români" — ne
pune în contact cu imaginea cea mai
apropiată de realitatea valorică a
creației literare a poetului care a tră-
it și a scris „în miezul unui ev a-
prins". Probabil că pînă vom avea
la îndemînă ediția ideală — completă
și critică — a scrierilor sale, actua-
la ipostază editorială, cea mai cuprin-
zătoare și mai semnificativă din cîte
s-au publicat pînă acum, va rămîne
reperul de bază în privința locului și
rolului creației poetice a lui Nicolae
Labiș în contextul liricii noastre con-
temporane și al poeziei române din-
totdeauna. Trebuie, de altfel, sa sub-
liniem că și edițiile anterioare ale
operei lui Nicolae Labiș, elaborate de
Gheorghe Tomozei, ne-au propus de
fiecare dată o configurație a scrie-
rilor acestuia, din unghiuri inedite și,
în egală măsură, incitante, toate (cinci
la număr) depășind plafonul comun
al aparițiilor editoriale de uzură.
De notat că înseși „datele tehnice"
ale ediției de față susțin tentativa,
justificată și judicios materializată, a
îngrijitorului, facilitată dealtminteri
de valențele estetice ale operei care,
de mai multă vreme, aștepta o (re)or-
ganizare relevantă spre a-și reliefa
condiția intrinsecă, liniile de forță ale
„cîmpului magnetic" propriu poemelor
de elevată ținută artistică.
Precuvântarea reproduce tableta lui
G. Călinescu apărută în „Contempora-
nul" nr. 47 din 28 noiembrie 1958, un-
de marele critic îl caracterizează pe
Nicolae Labiș drept „un poet pe de-
plin exprimat", „a cărui frază, chiar
discursivă, cîntă cu o sonoritate ex-
cepțională și care acordă lumii de
toate zilele a patra dimensiune : sem-
nificația lirică", apreciind că în crea-
ția sa se disting „poeme încintătoare
pe care istoria literaturii noastre nu
le poate trece cu vederea" (subl. N.
C.).
Nicolae Labiș în colecția
„Mari scriitori români64
Cele 161 de poezii originale, distri-
buite în două cicluri pe ale căror fron-
tispicii apar gravate titlurile a două
poeme-simbol (Moartea căprioarei și
Albatrosul ucis) conțin, fiecare, piese
din volumele Primele iubiri (1956) și
Lupta cu inerția (1958), fiind urmate de
cîte o addenda substanțială ce inse-
rează poeme neincluse în edițiile
„princeps" precum și o amplă paletă
de postume, extrase din diverse pu-
blicații și periodice, între care și „Pa-
gini bucovinene" și „Suceava, anua-
rul Muzeului județean". Acestora li
se adaugă, în chip fericit, 20 de poezii
populare (selectate din corpusul de
Folclor din Țara de Sus, al lui V. G.
Popa), culese de Labiș în perioada
„școlăriei sale Ia Fălticeni" (prin 1951).
însemnarea finală a editorului, de
fapt o combinație între „postfață" și
„notă asupra ediției", cuprinde o la-
pidară descriere a principalelor ediții
din opera lui Nicolae Labis, cu su-
gestii pentru o posibilă apariție a
„Integralei Labiș" și cu notații despre
„cum vrea să fie ediția de față".
Subordonată logicii interne a crea-
ției, dimensiunilor ei intime, distri-
buirea pe secțiuni a materialului liric
antologat nu mai urmează fidel su-
marul edițiilor utilizate ca punct de
pornire, așa îneît poezii subsumate
pînă acum (din motive de cronologie)
celei de a doua etape de creație (Mo-
mente biografice, Biografie, Maturi-
zare, Am iubit, Morarul, început de
an, Scrisoare mamei, Entuziasm), a-
par, de data aceasta, în primul ciclu,
în vreme ce altele (Meșterul, Comu-
nistului, Versuri de dimineață, Prime-
le iubiri), care în edițiile anterioare
(inclusiv în cele îngrijite de Gheor-
ghe Tomozei) apăreau sub egida pri-
mei „vîrste de creație", sînt plasate
în cea de a doua secțiune a antologi-
ei. Dacă o atare opțiune editorială,
urmînd coerența lăuntrică a operei,
apare ca necesară, renunțarea la u-
neie poezii numai pe motiv că „du-
blează prin conținut temele altor poe-
zii memorabile" ni se pare, totuși, o
soluție discutabilă. Sintem. desigur, de
acord cu exceptarea textelor „slab
realizate esteticește", însă cele cu a-
lură de „variante tematice" (și în a-
ceastă situație se află : Blestem, Du-
pă secetă, Subiect de baladă, Subiect
de bocet, Tinăra gardă), nefiind trep-
te spre forma definitivă a unuia sau
altuia dintre poeme, își justificau,
credem, prezența.
Fără să aspire Ia „orgoliul" de a fi
„critică" în sensul cel mai propriu si
cuprinzător al cuvântului, excelenta
ediție alcătuită de Gheorghe Tomozei
se impune printr-o sumă de calități
(între care menționăm : luciditatea
selecției, structurarea mai adecvată a
întregii substanțe poetice antologate,
spiritul critic ce i-a guvernat elabora-
rea) îndreptățind cu prisosință inclu-
derea lui Nicolae Labiș între marii
scriitori români, între coloanele de re-
zistență ale patrimoniului literar na-
țional. De fapt actul editorial înfăp-
tuit de Gheorghe Tomozei nu face alt-
ceva decît să demonstreze... quod erat
demonstrandum !
Nicolae CÂRLAN
Porunci
nu te mai plinge : vorbește
un înger
că totul e bine că toate-s în toi
sărutul — dumnezeiescul altoi
al zilei ce spumegă
dar nu te mai plinge
învierea e vița de vie aleasă
culegătorii vin după noi
ci nu te mai plinge : strivește
cu degetul restul patimei
giza aceasta dospind în noroi.
Plopi
să fie vorba de sinceritate
în orele acestea mai străine
sufletele noastre decît adierea
elementelor sau cîte vieți
înscrise dar neprevăzute
de ochii isteți ai erorii
pașii împiedicați pași comici
mărunți dacă îi raportăm
la cei și mai mărunți
ai acestor plopi
de Ia baza lumii.
II — Pagini bucovinene
9 Mai—sub semnul Independenței și Victoriei
Interviu cu istoricul VIRGIL CANDEA,
membru corespondent al Academiei de
Științe Sociale și Politice
1.	Ce a cîștigat România in ochii
lumii prin actul istoric al dobindirii
independentei, Ia 1877 ?
— Participînd la războiul împotriva
Imperiului Otoman, proclamînd In-
dependența la 9 Mai și confirmînd
pe câmpurile de luptă, de la sudul Du-
nării, voința națiunii de a cuceri In-
dependența, România a demonstrat,
pe plan internațional, capacitate de
a-și ocupa locul meritat între popoa-
rele lumii.
Războiul de la 1877—1878 a fost cel
dinții conflict militar de anvergură în
care poporul român era angajat, du-
pă mai bine de două sute de ani. In
programul luptătorilor pentru liber-
tate și unitate a poporului român, în
frunte cu Nicolae Bălcescu, un punct
prioritar era acela al reînființării ar-
matei naționale, al revitalizării virtu-
ților militare românești ilustrate cînd-
va cu strălucire de Ștefan cel Mare,
Mihai Viteazul și alți eminenți con-
ducători de oști ai noștri. Așadar, par-
ticiparea victorioasă a României la
campania din Balcani a reactivat în
conștiința Europei, în conștiința mon-
dială, atît voința de libertate a româ-
nilor, cît și capacitatea lor de a și-c
cuceri cu armele.
2.	Ce ar fi însemnat România fără
independență ?
— O judecată nuanțată a situației
politice, a statutului internațional al
poporului român, în Evul mediu si la
începutul epocii moderne, ne arată că
Țările Române nu fuseseră niciodată
într-o stare de totală dependență fa-
ță de Imperiul Otoman. Statutul de
autonomie al Țării Românești, Moldo-
vei, apoi al Transilvaniei, asigura
Principatelor condiții unice în regi-
mul dominației otomane, de care nu
beneficia nici un alt popor din sud-
estul Europei și pînă în Europa Cen-
trală. întotdeauna Țările Române fu-
seseră considerate, în Occident, ca o
entitate deosebită de Imperiul Oto-
man. Se știa că aceste țări sînt gu-
vernate de principi naționali, sau cel
puțin creștini (în perioada fanariotă),
că pe plan juridic, cultural, spiritu-
al, in bună măsură — plan economic,
românii aveau inițiative de neconceput
pentru vecinii lor de la sud de Du-
năre. Pe de altă parte, întreaga gu-
vernare a lui Al. I. Cuza, după Uni-
re, a fost un șir neîntrerupt de pași
către independență deplină. Reformele
istorice din 1863, încheierea de con-
venții internaționale, separate de
Poartă (putere suzerană), sistemul pro-
priu al legislației, armată, comunica-
ții, organizare economică — iată ele-
mente care asigurau o independență
de fapt care trebuia numai omologa-
tă de o recunoaștere a ei pe plan in-
ternațional. Amintesc, între altele, de-
mersurile României de a participa cu
un pavilion separat la Expoziția Uni-
versală de la Paris, din 1857, și succe-
sul pe care l-a avut înfățișarea, în Oc-
cident, a stadiului atins de civilizația
și cultura românească.
3.	Ar fi fost posibil ca România să-și
cîștige independența și altfel decît
prin lupta armată ?
— Ar fi fost posibil. Și promisiu-
nea recunoașterii independenței intra-
se în jocul politic al Imperiului Oto-
man față de România. Dar românii
nu doreau o independență obținută
prin consensul marilor puteri la un
tratat de pace, ci succesul, sensul mo-
ral al unui act întreprins prin voința
națională românească și prin sacrifi-
ciile ei consimțite. întreaga istorie
ulterioară avea să fie influențată de
modul hotărît, curajos in care ne-am
cucerit independența de stat.
4.	Ce fapte ale vieții internaționale
din epocă au umbrit evenimentul cîș-
tigării independenței noastre Ia 1877?
— Războiul de la 1877—1878 a fost,
inițial, o confruntare militară și po-
litică a două mari puteri, care domi-
nau zona Europei de răsărit și a celei
mediteraneene, conflict în care soar-
ta statelor mici și mijlocii era consi-
derată, de factorii determinanți ai ce-
lor două imperii (țarist și otoman),
drept secundară. Această optică a do-
minat atît pregătirea Păcii (ne-reali-
zată) de la San Stefano, cît și lucră-
rile Congresului de la Berlin. Faptul
că cele două mari puteri nu au înțe-
les sensul istoric și rolul pe care răz-
boiul trebuia să-1 aibă în destinul na-
țiunilor dominate, din Europa de sud-
est, au umbrit hotărîrile luate la sfir-
șituj conflictului, din care Imperiul
Otoman a încercat să iasă cu cît mai
puține pierderi iar cel țarist cu cît
mai multe avantaje, ia dauna altor
națiuni care investiseră atîtea speran-
țe din grăbirea procesului de dezmem-
brare a Imperiului Otoman.
5.	Românii au fost apărători ai in-
dependenței lor, apoi luptători pen-
tru independență. Se leagă el de vreo
dialectică a istoriei ?
— Intr-adevăr, românii au fost cu.
noscuți, în istoria militară a Evului
mediu și epocii moderne, prin răz-
boaie de apărare, iar nu de cucerire.
Incursiunile lui Mihai Viteazul la sud
de Dunăre, la 1594, aveau același sens
al apărării autonomiei țării, încălcată
de abuzurile otomane. Cred că parti-
ciparea noastră la războiul din 1877
nu a modificat această atitudine, de-
oarece noi nu năzuiam să cucerim te-
ritorii străine, ci doar să obținem re-
cunoașterea independenței noastre îm-
potriva unei puteri suzerane care in-
tenționa să desfășoare acțiuni mili-
tare contra Rusiei pe teritoriul nos-
tru, iar în același timp, să facem ca
teritoriul nostru să fie respectat de
toți beligeranții, așadar să fim tratați
nu ca vasali ci ca aliați. Procedînd
astfel, românii se aflau în plină dia-
lectică a progresiei lor istorice, care a
cunoscut întotdeauna o chibzuită îm-
pletire a judecăților politice, expe-
rienței diplomatice și a folosirii ar-
melor.
6.	Se cunoaște, în cifre și date e-
xacte, contribuția noastră la învinge-
rea fascismului. Ea a fost afirmată și
peste hotare, încă de la evenimentele
din August '44. Există însă falsifica-
tori ai istoriei care fac afirmații ce
contrazic adevărul obiectiv. Despre ce
este vorba, mai concret ? Cum au ri-
postat istoricii noștri, sau cei de bu-
nă credință de peste hotare ?
— Istoriografia obiectivă a celui
de-al doilea război mondial recunoaște
că întoarcerea armelor de către Ro-
mânia împotriva Germaniei naziste,
în august 1944, a avut un rol militar
și politic covîrșitor, destabilizînd o
mare parte din frontul oriental al tru-
pelor Axei și scurtînd războiul cu
cel puțin șase luni. Aceste adevăruri
sînt afirmate, în lucrări de speciali-
tate, nu numai de istoricii români,
dar și de specialiștii străini și ele au
fost, dealtfel, recunoscute de diplo-
mație, mijloacele de informare și a-
poi publicațiile de circulație interna-
țională, încă din august 1944. Sacri-
ficiile în vieți omenești și răniți, în
lupta finală pentru distrugerea nazis-
mului, situează România pe al patru-
lea loc in coaliția antihitleristă. în-
cercările unor falsificatori ai istoriei
de a contrazice aceste realități, în
scopuri care n-au nimic a face cu ști-
ința, ci din calcule politice Primejdi-
oase, sînt zădărnicite de documente
și de o bibliografie importantă, care
nu mai lasă loc, astăzi, răstălmăciri-
lor interesate.
7.	Cum privește istoricul operele de
artă, scrierile literare, inspirate din
evenimentele anilor 1877 și 1944 ? îl
ajută sau în stingheresc ?
Istoricul este un „furnizor" de
materie primă pentru creațiile lite-
rare sau artistice inspirate din eveni-
mentele trecutului. Aceste creații îl
ajută în măsura în care contribuie la
reconstituirea și buna înțelegere a
faptelor ; îl stingheresc dacă peste a-
devăr intervin elemente de imaginație
de natură să mistifice pe cititor, fie
prin eludarea unor fapte, fie prin
hipertrofierea altora. în această coo-
perare dintre omul de știință și ar-
tist, istoricul dorește ca scriitorul,
pictorul, sculptorul să înțeleagă bine
realitatea și semnificația evenimente-
lor trecute și să Ie exprime apoi cu
mijloace de natură să le comunice și
mai bine semenilor noștri, să le facă
mai convingătoare decît relațiunea
rece a contribuției științifice. Aceste
observații sînt valabile pentru ori-
oe moment al trecutului național.
Consemnat dc Mircea FILIP
Semnul
Recunosc, în acest mic poem
nu încape decît
degetul inelar al unei fecioare.
Dar oare e puțin
un deget inelar al unei fecioare
și e puțin ca el să poată sta aici ?
Oare ar fi mai mult
o turmă de cuvinte?
Iată de ce mă opresc
lăsînd ușa poemului deschisă
și semnul dragostei
acoperit cu lumină.
Marcel MUREȘEANU
Peste
noapte
Naște-mă, pădure
iar sălbăticiune
fă-mă iarbă—piatră
fă-mă apoi rană
fie-mi umbră,
pace
și duhovnic plînsul,
să-mi așterni
în frunze
să mă legeni iară...
Naște-mă, pădure...
Doina MAREȘ
Așteptînd primăvara
Drum între două cetăți
minuscule mări sărate •
cînd încărunțește corola
ca într-un joc
între mici erinii
pe limbul din templul Belora !
Și nu-i oare noaptea
chiar plînsul luminii ?
tad de pe frunte
prin aerul greu
la picioarele zidului
spinii !
I
I
Citadelă-n
mișcare
Nici o săgeată nu m-a ajuns —
Deși arcul zodiacului
Pîndește mereu...
Eu trec pe aleele îngimfate
Nepăsător ca timpul.
Căci port pe Achile-n surîsul meu.
I
N. I. MANOLIU
De departe
Nici să nu uiți nu-i ușor,
Să ții minte, ades n-are rost...
Totu-i să crezi în zăpada albă mereu,
în ploaie și-n capătul drumului meu,
în toate să fii, cînd toate în tine au fost !...
I
Fag
Noaptea e grea ca miezul unui gînd ;
Ziua ca pe-un orb al luminii m-a purtat ;
în cascade albe, furtuna vine vuind ;
Sînt fagul singuratic, de dragoste uscat !...
Ilie DAN
Fîntînă
Din mine iarnă trece gîndul spre tine
Calma puritate nu-ți devorează tristețea,
Nu-ți dă putere să-mi spui
Vino să te cunosc, pădure inserată.
Ce rațiune de a fi culegătorul
împovărat te îndeamnă să semeni
Fîntîni cu cumpănă in miezul zăpezii
Acolo, in ochii pămîntului tu citești
Că au fost cuvinte uitate
Și sufletul meu ninge
Un adine ochi de poveri dăruit.
Viorica PETROVICI
Dincolo
Din cînd în cînd
Fecioare cu părul despletit
Aleargă dintr-un capăt
în altul al somnului
Dincolo de tăcere
Cuvintele nu au margini.
Vasile TIMOFTE
Țărmuri
*
în cuvintele mele nu eu vorbesc
nu eu gindesc în gîndul meu
cu privirile mele nu eu văd
I
La marginea cuvintului
țărm
depărtarea
I
La marginea gindului
țărm
singurătatea
La marginea privirii
țărmuri
adincurile
Și eu
semn
depărtării
singurătății
adincurilor
un fel de rîu peste care
cineva încearcă să așeze o punte
chipul căutindu-și-1 în apele tulburi.
George L. NIMIGEANU
Stimularea
confesiunii
(urmare din pag. I)
sau neînțeleși de contemporanii lor,
autorii țineau să lase o mărturie
despre ceea ce se credeau că sînt, se
confesau — adesea cu disperare —
unor cititori incerți, necunoscuți, a-
runcau punți către un viitor mai re-
ceptiv și mai drept. în ultima sută
de ani însă, ei și-au ales un desti-
natar mai apropiat. începînd cu fra-
ții Edmond și Jules de Goncourt,
numeroși scriitori au trecut la pu-
blicqfea anticipată, respectiv în
timpul vieții, a jurnalelor lor. Așa au
procedat Andre Gide, Julien Green,
Ernst Jiinger, Mircea Eliade. „Ase-
menea "jurnale», redactate cu ideea
unui lector posibil, sînt — observa
exact un critic francez — meditate
amănunțit și constituie ele însele «o-
pere»" (Jacques Brenner : Historie
de la litterature francaise de 1940 ă
nos jours, Fayard, 1978, p. 35). Din
monoloage justificative, destinate
posterității, ele au devenit pretexte
de comentare promptă, lucidă, direc-
tă a actualității, de manifestare a
pluralismului filozofic, critic etc. spe-
cific epocii contemporane.
„Da, iubim toate confesiunile și
toate memoriile. Nu, scriitorii nu ne
plictisesc vorbindu-ne de iubirile și
urile lor, de bucuriile și durerile lor",
argumenta Anatole France într-un
articol „ă propos du Journal des
Goncourt" (La vie litteraire, Cal-
mann — Levy, 1924, pag. 89). Din
multiplele rațiuni care pot motiva
această constatare, el evidenția doar
două : prima — jurnalele, memoria-
lele, cărțile de amintiri „scapă tu-
turor modelor, tuturor convențiilor
care se impun operelor spiritului",
altfel spus ele nu se perimează, a
doua — există în fiecare din noi „o
nevoie de adevăr care ne face să
refuzăm în anumite momente cele
mai frumoase ficțiuni". Jurnalele
demne de acest nume nu admit ju-
mătățile de confesiune. Scrise cu e-
xistența, ele sînt „documente sufle-
tești" integrale și autentice. Așa
stînd lucrurile, nu oricine poate fi
autor de jurnal, ci numai cei încli-
nați a se observa și a se judeca, nu-
mai cei care — aspirînd la propria
lor desăvârșire — au curajul să-și
analizeze contradicțiile, inconsecven-
țele, momentele de rea conștiință,
slăbiciunile omenești.
La noi, literatura confesivă e pri-
vită încă și azi, nu o dată, într-un
mod provincial, ca un depozit de
curiozități și extravaganțe. Cu totul
rară, apariția simultană a două-trei
jurnale surprinde, contrariază. Preju-
decățile referitoare Ia funcțiile ge-
nului ies imediat la iveală în co-
mentarii aparent pozitive. Lipsa de
aderență a unor critici la o aseme-
nea materie duce la formularea de
exigențe inadecvate. în ceea ce-i
privește pe scriitori, reacția lor față
de jurnale e, în ansamblu, cum am
mai spus, negativă, mergînd de la
reticență la idiosincrasie. Nu decla-
ra, deloc paradoxal, o foarte prețuită
poetă că „mă inhibă mărturisirile
mi-e frică de cei care țin un jur-
nal" (Ana Blandiana : Fără apărare,
în România literară, 16, nr. 30, 28
iulie 1983, p. 23, Atlas) Excelent
observator al altora, iscusit în arta
caricaturii și” pamfletului, dedat cu
anecdota, scriitorul român e, prin
tradiție, susceptibil atunci cînd e
vorba de secretele propriei persoa-
ne. în consecință nu-i doar un ac-
cident statistic faptul că avem o
prosperă literatură de „evocări" și
„amintiri" — unele aproximative, di-
chisite, retușate — și prea puține
jurnale. Din teama de a nu friza ex-
cesul, scandalul, anumiți autori,
chiar și atunci cînd fac confidențe,
adoptă o atitudine pudibondă, se
conformează „bunului simț". Conde-
iul Ii se împiedică ori de cîte ori
încearcă să redea o senzație absurdă
— cine nu le are ? — sau un gînd
aberant. Puțini pot declara, ca Mir-
cea Eliade, că „în ceea ce mă pri-
vește nici o confesiune nu mi se pare
prea indiscretă" (Memoire, I, Gal-
limard 1980, p. 410).
Insuficiențele și incoerențele lite-
raturii confesive duc, în cele mai
multe cazuri. Ia apariția „legendelor
biografice", nu o dată defăimătoare,
pernicioase, rezistente. Iată, așadar,
că păcatul nemărturisirii se plăteș-
te. Percepute ca sfidări, așa-zisele
„legende" excită pasiunile detecti-
vistice ale cercetătorilor literari.
Conștient de repercusiunile discre-
ției, Liviu Rebreanu își avertiza con-
frații asupra faptului că aceasta e,
pe termen lung, inutilă și provoca-
toare : „Scriitorul trebuie să știe că
viața lui întreagă nu poate avea as-
cunzișuri, nici taine, nici menaja-
mente" (Rostul spovedaniilor, în
Amalgam, Ed. Dacia, 1976, p. 200).
Mai aproape de noi, Marin Preda
considera, la rîndul său, că nu e-
xistă decît o singură cale pentru
scriitori de a se apăra de zelul scor-
monitor al urmașilor : „Să spună el
însuși despre sine și creația sa ast-
fel de adevăruri dure îneît nimeni
să nu mai poată trece peste ele"
(Obstacole în calea lecturii (1), în
Imposibila întoarcere, Ed. Cartea
românească, 1971, p. 70).
Deși discuția ar putea fi extinsă
(n-am vorbit aici, de pildă, despre
„modernitatea" jurnalelor), s-a în-
țeles, sper, că departe de a fi un
capriciu al vreunei mode, îndemnul
la stimularea confesiunii reprezintă
o presantă necesitate morală și inte-
lectuală. Să mai adaug că, în ceea
ce mă privește, după diverse tribu-
lații, am redescoperit deliciile jur-
nalului cu o îneîntare egală cu cea
a lui Candid cînd a descoperit gră-
dina ?
III — Pagini bucovinene
----------CONSEMNĂRI
IOAN BABA (R.S.F. Iugoslavia)
Din
rînduiala
vieții
Fuga noastră lasă-n urmă rînduiala vieții
Dar viața-și urmează rostul
Și razele cu pașii dimineții
Rămîn nepăsătorii.
Cînd îndoiala aș vrea treptat s-o suprim
Exultă viața dar nu ride.
Ea însăși este stema mea.
Flori
de castani
în fața casei vechi
Flori de castani
Țes relieful tăcut
Cu sufletul pe umăr.
Totul e mut
I
Doar ciinii latră lt stele.
Un vis
în răsunet
Din carnea pămintului
Vuiește-un vis.
Apare pasărea albă
Și-ntreabă
Al cui e visul
Ce bate-n ochiul meu.
Și dansează-n oglinda apei.
La două decenii după impozanta Bibliogru-
phie zur Landeskunde der Bukowina (Mun-
chen, 1966), care număra peste șapte mii de
poziții, un nou volum de aceeași factură se
adaugă efortului de a sistematiza cît mai de-
plin informația relativă la acest spațiu. Biblio-
graphie zur Kultur und Landeskunde der Bu-
kowina, apărută de curind sub semnătura a-
celuiași neobosit Erich Beck și numărînd alte
aproape cinci mii de titluri, se situează în pre-
lungirea celuilalt nu numai cronologic, dar și
ca perspectivă documentară. Dacă primul vo-
lum era patronat de societatea Siidostdeutsches
Kulturwerk, în cadrul unui program de valo-
rificare a experienței germane în sud-estul
continentului, cel de acum apare în seria pu-
blicațiilor scoase de Forschungestelle Ostmit-
teleuropa de pe lingă Universitatea din Dort-
mund. Profesorul Emanuel Turczynski, origi-
nar din aceeași binecunoscută zonă culturală
și deci sensibil la ceea ce singur numește bu-
coviniensia (în limba vechii erudiții : lucruri
bucovinene) prefațează călduros volumul, a-
mintindu-ne cît de anevoie se întocmesc ase-
menea lucrări și cum el însuși a sprijinit de-
cenii de-a rîndul eforturile de investigație ale
autorului, alături de Eugen Păunei, Erich Pro-
kopowitsch ș.a. Dar aproape că nu există bi-
bliotecă de oarecare importanță în România
care să nu fi fost solicitată consensual și să
nu fi luat astfel notă de străduința exemplară
a autorului. Am avut eu însumi ocazia, după
apariția celuilalt volum, să-i semnalez cîteva
surse și am formulat chiar unele observații
critice care atunci n-au putut apărea și acum
sînt desigur tardive. Ca și cum le-ar fi bănuit
de departe (simplă prezumție), Erich Beck a a-
dus în volumul de față ameliorări, la originea
cărora trebuie să căutăm un scrupul profesional
--------------------TEATRU
fRANM WEDEKIND
Deșteptarea primăverii
La secția din Suceava a Teatrului Național din iași
Piesă de tinerețe, în care se inter-
sectează tendințe diverse ale teatru-
. lui european, „Deșteptarea primăve-
rii" a lui Frank Wedekind este pri-
ma manifestare a unui om de tea-
tru total, ceea ce explică în parte
opțiunea tinerei regizoare Cristina
loviță. E remarcabil în primul rînd
faptul de a fi distribuit aproape in-
tegral efectivul tinerei trupe suce-
vene, dornice, cum s-a și văzut, să-și
manifeste pe deplin calitățile. A-
ceasta, cu atît mai mult cu cît ob-
stacolele textului nu sînt nici pe de-
parte insignifiante : amestecul de li-
rism și introspecție psihologică, de
cruzime și permisivitate, de realism
brutal și șarjă suprarealistă, de iro-
nie și solemnitate împinge scenicita-
tea piesei mai mult spre provocare
decît spre o înțelegere superioară.
Cu atît mai lăudabil efortul regizoa-
rei de a ține sub control tendințele
latent-centrifuge ale textului literar,
de a imprima coerența necesară re-
ceptării, efort regizoral care anulea-
ză dilema specioasă text'regie.
Piesa lui Wedekind se înscrie te-
matic într-o solidă tradiție a litera-
turii germane, de la Heinrich și Tho-
mas Mann pînă la Gunther Grass șt
BUCOVINIENSIA
demn de toată lauda. Metoda e aceeași, oare-
cum cineastică: de la panoramă (generalități)
spre elemente individualizante și de amănunt
(domenii, figuri etc.). Materia explorată e a-
proape exhaustivă, cel puțin ca tendință, ceea
ce face ca apelul la acest instrument de lucru
să devină eficient. E tocmai de aceea curios
că i-a putut rămîne inaccesibil un ghid biblio-
grafic ca acela (Știința în Bucovina) din care
niște cărutrari suceveni (I. Pînzaru, P. Froicu,
E. Dimitriu, N. Chircă) au publicat deja trei
volume. Și e încă mai curios că se consem-
nează două lucrări marginale de Wilhelm Nys-
sen, nu însă și Bildgesang der Erde : Aussen-
dresken der Moldaukloster in Rumănien (Trier,
1977), care a cunoscut și o versiune româneas-
că, nici ciclul de versuri închinate aceluiași
spațiu spiritual. Lista periodicelor parcurse de-
notă însă un imens efort de recuperare a
informației, iar bibliografia însăși un spirit
sistematic, meticulos, atașat valorilor de cul-
tură bucovnene. Nu e la mijloc o simplă nostal-
gie, oricît de firească, ci credința că lumea de
azi poate profita de pe urma experienței isto-
rice a acestei zone, al cărei studiu temeinic a-
bia a început. Un tip de umanitate s-a forjat
aici, de-a lungul secolelor, pe seama unor rea-
lități etnoculturale și geopolitice pe cît de
complexe pe atît de interesante. In felul ei,
sobru, lucrarea izbutește să incite curiozitatea
pentru acel hoino bucoviniensis, activ și fe-
cund, de care s-a mai vorbit. E o operă de dă-
ruire și asceză cărutrărească, operă de suflet
nu mai puțin. Nu se poate închipui nici un
studiu serios asupra Bucovinei fără apel la
serviciul gratuit și generos pe care ni-1 face, cu
acest nou volum, bibliograful Bucovinei.
Al ZUB
Heinrich Boli, trecînd prin II. Hesse,
R. Mușii, E. Junger: cea a modelului
educațional și a relației dintre acesta
din urmă și subiectul educației, ca
un reflex specific al relației individ'
mecanism social. Structurii rigide,
cazone a Germaniei post-bismarckei-
ne îi este opusă deruta interioară a
unor puberi obișnuiți, pradă „inva-
ziunii misterioase a dragostei", de-
rută al cărei climax este dramatic
(Moritz, Wendla). Ipocrizia, falsele
bune-sentimente, filistinismul, res-
pectul convențiilor absurde nu sînt
decît tot atîtea expresii ale manipu-
lării, ale desființării individualită-
ții umane.
Cu o structură secvențională și
mai mult monologală, ceea ce-o a-
propie de teatrul contemporan, dar
nerenunțînd total la intrigă, piesa
se vrea, în modul cel mai explicit,
drept o pledoarie pentru un anume
tip de educație, veche obsesie a u-
manismului german. Astfel văzută,
piesa e mai puțin economicoasă sce-
nic, dar mult mai avantajoasă pentru
interpreți, prilejuind adevărate re-
citaluri. Hănschen Rilow, în inter-
pretarea lui Adi Carauleanu, Con-
stantin Florea în triplu rol, o Mioara
Ifrim în rolul Wendlei, Cristian Ro-
taru în Moritz dezvăluie actori cu
varii resurse, de-o impecabilă for-
mație profesională, cu autentice dis-
ponibilități de a da carne unor i-
dei. Interpretare fără cusur de ase-
menea în rolurile lui Melchior (Bog-
dan Gheorghiu) și lisei (Pusa Darie)
personaje simetrice, într-un fel pur-
tători de cuvînt ai autorului și a că-
ror evoluție explicitează titlul sim-
bolic al piesei. Mai puțin avantajati
de dimensiunile (ingrate) ale roluri-
lor. Ada Gârțoman, Carmen Tănase,
Maria Stefanache, Adrian Pădurarii
au dovedit profesionalism, siguran-
ță tehnică, aplomb scenic, inspirație,
iucrînd într-un spirit de echipă ad-
mirabil. La această unitate de vi-
ziune a punerii în scenă și a înțe-
legerii dinăuntru 4 textului drama-
tic contribuie și scenografia lui Fla-
viu Barbacaru. Sugestiv, mizînd atît
cît trebuie pe impactul simbolurilor,
sobru, designul scenografic își do-
vedește eficacitatea printr-o strînsă
relație cu textul și mai ales, cu pre-
zențele interpretative. Discretă, ilus-
trația muzicală semnată de Cristian
Ciomu, prea strîns legată, din păca-
te, de condițiile tehnice de reprodu-
cere.
Un spectacol fără stridențe, în
concluzie, spectacol în care viziunea
regizorală omogenă a știut să res-
pecte individualitatea fiecărui inter-
pret, ca o demonstrație fără cusur a
unității în diversitate. Un asemenea
spectacol este mai mult decît un e-
veniment monden : este un act de
educație teatrală făcut de profesio-
niști care-și iubesc meseria, o de-
monstrație de talent și virtuozitate,
un eveniment de zile mari.
1
Viorel DARJA
•	Apariții
A apărut decurînd cartea Elemente de artă
decorativă populară românească. Decorarea ouă-
lor — meșteșug și artă, Editura Litera, Bucu-
rești, 1985 de Maria și Nicolae Zahacinschi, cu
o prefață de prof. dr. Nicolae Dunăre.
întemeiați pe o bogată bibliografie din lite-
ratura de specialitate, română și străină, pe ob-
servații și cercetări directe pe teren, cît și pe
propria lor colecție, autorii prezintă în introdu-
cere o exegeză istorică asupra fenomenului cer-
cetat la mai multe popoare, pentru a situa în
timp și spațiu arta românească a încondeierii
oăulor în comparație, mai ales, cu ceramica.
Capitolele următoare despre : cromatică, ma-
teriale și instrumente cercetează tehnica „deco-
rării" ouălor ; capitolul ornamentică se ocupă de-
motivele artistice, bogăția și varietatea lor (cu
desene și fotografii alb-negru și color), iar ulti-
mele capitole : aria geografică — creatori și
prezentarea colecției autorilor realizează o hartă
a acestei arte de o rară subtilitate și o comuniune
afectivă cu creatorii de frumos, cărora le este
dedicată cartea.
Scrisă cu competență și într-un stil adecvat,
cartea dă un loc prioritar Bucovinei, de unde
sînt originari autorii, îmbogățind literatura de
specialitate.
Grațian JUCAN
•	„Decada culturii dornoir
A V-a ediție a „Decadei culturii dornene" a
cuprins un larg evantai de manifestări politico-
ideologice și cultural-artistice. Amintim, din.
bogatul, program, lansările volumelor „Vacanța
mare", de Dragoș Nisioiu, „Mînzul cu stea în
frunte", de Ion Filipciuc și „Matineu" de Marcel
Mureșeanu — ultimele două prezentate de poeta
Cornelia Maria Savu, întîlnirea cenaclurilor li-
terare „Eugen Lovinescu" (Fălticeni). „Țara de
Sus" (Cîmpulung Moldovenesc), „Lucian Blaga"
(Vatra Dornei) precum și „Zilele teatrului dor-
nean", în care teatrul popular din acest oraș
a prezentat „Gaițele" de Al. Kirițescu și „Nu
ne naștem toți la aceeași vîrstă", de Tudor Po-
pescu, iar în cadrul Atelierului 13 George Că-
linescu — Teatru pentru lectură : „Despre mii-
ne“ și „Napoleon și Sfînta Elena".
P D
•	Distincții internatitinalc
Două talentate eleve din Suceava, Belecciu
Lidia și Staut Mirela, se numără printre lau-
reații ultimei ediții a prestigiosului concurs in-
ternațional de creație plastică de la Lidice (Ce-
hoslovacia). Lucrările lor au fost distinse cu
Marele Premiu „Trandafirul de Lidice" și, res-
pectiv, Premiul I. Și aceasta în condițiile în
care la confruntarea respectivă au fost repre-
zentate peste 100 de țări. Distincțiile au fost în-
mînate în cadru] unei festivități care a avut
loc la Casa de Cultură a R. S, Cehoslovace din
București.
Cele două eleve sînt membre ale cercului de
arte plastice „Minicron", care funcționează pe
lîngă Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei din
Suceava sub îndrumarea profesorului Dan Cor-
neliu, cerc renumit pentru prodigioasa sa acti-
vitate și care numără peste 150 de copii
pasionați de pictură. Și acestea nu sînt singu-
rele distincții internaționale obținute de micii
desenatori suceveni. De-a lungul anilor, cercul
„Minicron" s-a remarcat, colectiv sau individual,
la concursurile de la New Delhi, Moscova, Bala-
ton precum și prin participări la expozițiile in-
ternaționale (rezervate copiilor) din Canada,
Grecia, Japonia, Franța, Portugalia. Să-i felici-
tăm si să le urăm în continuare noi succese.
(L B ).
CADRAN
UN INTERVIU
La rubrica „Dialoguri A“, revis_
ta „Amfiteatru publică în numărul
său din martie curent un intere-
sant interviu cu istoricul Al. Zub.
Spunem interesant, pentru că idei-
le relevate, pertinența opiniilor,
originalitatea punctelor de vedere
anunțate sînt în măsură să procu-
re cititorului satisfacții intelectuale
de aleasă ținută. Nu greșim consi-
derînd textul în cauză o autentică
lecție de atitudine, o frumoasa
mărturisire de credință a unui căr.
turar de largă audiență. „în fond,
istoricul — consideră Al. Zub —
întruchipează drama căutării ade-
vărului. Dramă, fiindcă el e con-
știent că nu poate scăpa determi.
nărilor spațio-temporale și că nu
e în măsură să diminueze efectul
negativ al acestor determinări de
cît prin înălțare „olimpică". Aspi-
rația oricărui istoric fiind sinteza
(o subliniază și titlul inspirat sub
care apare acest dialog, „Sinteza
ca tentativă de istorie totală”). Ori
realizarea sintezei implică o mun-
că uriașă, o epuizantă căutare de
surse prin aplecare migăloasă asu-
pra cărții, documentului, manus-
crisului etc. „Aventura" cercetăto-
rului în arhivă și bibliotecă rămî-
ne de neînlocuit și ea îi ocupă din
păcate, sau poate din fericire, o
bună parte din timp" (și din viață,
bineînțeles). Deși, ni se precizează
fără echivoc, astăzi. în condițiile
în care avalanșa informațională
aproape că nu mai poate fi stă-
pînită, sinteza devine dacă nu im-
posibilă, „în tot cazul extrem de'
rară".
Dar nu ne-am propus numai să
rezumăm enunțurile ce fac substan-
ța acestui interviu șj care, cum a-
minteam. poartă amprenta unei
personalități culturale remarcabi-
le. Ne face deopotrivă plăcere să
salutăm în autorul interviului. Flo-
rin Cântec, un publicist de reală
vocație. (Efectele uceniciei în pre-
sa studențească ieșeană fiind evi- \
dente). Chestionarul propus ocoleș-
te locurile comune, prin întrebări
inteligent formulate, în cunoștin-
ță de cauză (a domeniului abordat),
convorbirea realizată menținînd
cota înaltă a interesului. Tînărul
reporter conduce abil discuția, „in-
comodîndu-și“ nu de puține ori in-
terlocutorul prin intervenții inci-
tante. Calități pe care le regăsim
și în medalionul dedicat muzicia-
nului Ion Baciu jr„ inserat în ace-
lași număr de revistă. Considerăm
de-aceea că redacția „Amfiteatru"
poate fi felicitată pentru gestul de
a-și oferi coloanele publicat, ei sa-
le unor asemenea condeie de talent
Fără îndoială despre Florin Cântec
vom mai auzi.
loanid DELEANU
• Eipozilic
Galeria de Artă din Suceava a găzduit recent
expoziția pictorilor Constantin Ungureanu și
Octavian Ariton, tineri absolvenți ai Școlii
Populare de Artă Suceava. Prezentîndu-se pu-
blicului cu suite unitare de lucrări, autorii își
afirmă personalitățile în formare, dovedind atît
cunoașterea modalităților ilustrative ale compo-
ziției, cît și tehnicitatea adecvată figurativului.
Peisaje, naturi statice, portrete — iată gama te-
matică în care cei doi pictori își desfășoară cu
talent și meșteșug lecțiile însușite, oferind, în
ansamblu, o expoziție unitară și relevantă pen-
tru stadiul tînărului artist ce tinde spre profe-
sionalizare. (P.D.).
FELURIMI...
f'
Lume, lume...
g Alain Robbe-Grillet: „Lu-
mea nu este nici semnificanță și
nici absurdă. Ea este pur și simplu.
In orice caz, iată trăsătura ei cea
mai remarcabilă... în jurul nostru,
sfidînd haita noastră de adjective
animiste sau domestice, lucrurile
sînt aici. Suprafața lor este curată
și netedă, intactă, fără vreo stră-
lucire suspectă sau vreo transpa-
rență". H Heidegger : „Lumea nu
este niciodată, lumea se modifică".
■ E. H. Gombrich : „lumea omu-
lui nu e doar o lume a lucrurilor ;
este o lume de simboluri, în care
distincția dintre realitate și miraj
este ea însăși ireală". ■ Ortega y
Gasset : „Metafora e cea mai mare
putere a omului. Ea se învecinea-
ză cu vrăjitoria și e ca un instru-
ment de creație pe care Dumnezeu
l-a uitat în creaturile sale, așa cum
chirurgul distrat uită un instru-
ment in trupul celui operat... Ase-
menea metafore creează o anti-lu-
me opusă lumi; curente, implicit
lumii poeziei mai vechi și mai fe-
ricite". ■ Johan Huizinga : „civi-
lizația umană se naște și se dez-
voltă în joc și ca joc". ■ Gustave
Rene Hocke : „Omul este suprema
expresie a lumii ca labirint. El se
refuză, de aceea, simplificării, în
orice chip". ■ Mallarme : „Cine
gîndește are mîinile simple". ■
Lautreamont : „toată apa mării nu
va spăla o singură picătură de sîn-
ge intelectual". W BaudeJaire :
„Vreau cîmpii colorate în roșu și
copaci colorați în albastru". ■
Mallarme : „Eu cred că lumea se
va mintui printr-o literatură mai
aleasă".
Dicționar : „polen de virgule".
D. B.
REALIZATORI: Ion BELDEANU, George
DAMIAN, Viorel DARJA, Ion CARP
FLUIERICI, Mihail IORDACHE, Gh
LUPU, Marcel MUREȘEANU, Ion PA-
RANICI, Mircea TINESCU, Alexandru
TOMA
Tehnoredactare:
Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA
ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Str. Mihai Viteazul nr. 48