ipogini c77^
Ibucovinene
ELENA GRECULESI
„...Ca intr-un tablou"
I
Privesc de la fereastra camerei—atelier.
FEBRUARIE 1985
SUPLIMENT EDITAT ÎN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Anotimpul tăcerii — iarna — și-a rostogolit omăturile în ba-
loturi mari, imaculate, cărora o ninsoare nouă, sclipitoare, ireal
de ușoară le-a netezit asperitățile.
Iarnă ca intr-un tablou al marelui pictor al zăpezilor, Piter
Breugel.
Creativitatea
ca șansă
a progresului
Creația umană, materială și spirituală, e do-
cumentul de căpătîi al unei epoci. Ea — din-
colo de faptul că afirmă și confirmă, că ..de-
pune mărturie" despre scopuri și trebuințe —
e unica șansă a progresului, e unica premisă
pentru noi orizonturi ale existenței, ale civili-
zației. Cineva spunea, referindu-se, de bună
seamă, la datoria de a dura valori care să
ne cuprindă în memoria timpului, că „prin
mica rezervă pe care am depus-o în rezerva
progresului etern, fiecare din noi trăiește în
eternitate".
Iată de ce demersurile noastre politice sînt,
în esență, demersuri ale creativității. Ale în-
crederii în forța transformatoare a omului, în
luciditatea și putința sa de a se_ cuceri pe
sine și de a cuceri și stăpini noi tărîinuri ale
cunoașterii, de a îmbogăți ceea ce perpetuu a
fost îmbogățit. Pe această încredere, Pe a-
ceastă capacitate se întemeiază programe de
o impresionantă grandoare și complexitate.
Este o opțiune realistă în care viețuiește cer-
titudinea. O virtuală proiecție a disponibilită-
De undeva, grav și profund, străbat acorduri ale „iernii“ din
„Anotimpurile" lui Vivaldi.
înăuntru, pe un trepied, o suavă și elegantă floare „Ciclamă"
mă invită să-i zugrăvesc chipul.
Mă uit din nou pe fereastră: căciulite albastre, roșii, galbene,
verzi, portocalii, îndesate peste obrăjori îmbujorați saltă Ia ma-
rea sărbătoare a lunecușului, pe schiuri, patine, săniuțe, scîn-
durele. Anotimpul tăcerii s-a însoțit întotdeauna cu bucuria de
a trăi.
Mă voi duce negreșit să revăd, ca de atîtea ori pînă acum,
frescele de demult ale Bucovinei dragi, exaltînd culori de vis
în cea mai pură lumină a anului — cea a zăpezii.
Mă voi gîndi apoi Ia tine, lună April, cînd om și natură înfră-
țiți in răbdare și speranță, vom ajunge la capătul omăturilor și
ne vom bucura de lacrimile tale de rămas bun, iarnă, anotimp
al tăcerii.
ților prezentului în spațiul perspectivei. Fi-
indcă numai creativitatea, dimensiunile și valoarea ei rea-
lizeăză deschiderea spre mai bine, numai ele ne pot situa
într-un nou inel al arborelui pe care-1 creștem și în care
creștem.
Chemarea către creație, către neodihnă a devenit, deci,
un crez. Un crez politic și social pe care ni 1 asumăm în
numele progresului, al unor aspirații pentru împlinirea că-
rora lucrează gîndirea și sensibilitatea neamului. Pricepe-
rea și harul său.
Așadar — apetență pentru noi valori, nu pentru confor-
tul comodității. Apetență pentru succes. Iar succesul justi-
fică îndrăzneala, curajul. Chiar și riscul. Teama de a nu
greși — cînd te cantonează în amorțeală și pasivitate — e
o cumplită eroare a vieții. Niciodată, din somnolența gîn-
dirii nu s-a născut nimic. In ea se împotmolesc toate dru-
murile. Doar acțiunea — autentica lucrare a ideii — îți „o-
zonează" ambiția, imaginația, originalitatea. Te ferește de
renunțări, de ipostazele anonimatului, în care nu te res-
pectă și nu te aplaudă nimeni.
Succesul — despre care un proverb de pe alte locuri zice
că „e o scară ce nu poate fi urcată cu mîinile în buzunar" —,
cu atît mai mult în sfera creativității, este — de netăgăduit
— o chestiune de educație și înțelegere și, în egală măsură,
de putință. Societatea îți propune valori, îți inspiră respec-
tul pentru ele, dar și mersul cinstit către resursele proprii
din care să răsară gestul de dreaptă răsplată, de căutare
și ardere pentru a pune o nouă valoare lingă cea care te-a
îmbogățit sau luminat. Altfel, setea de valoare este un
atentat la patrimoniul colectivității și nu premisă pentru
creșterea Iui.
Creația, de aceea, trebuie să se numească gîndire har-
nică, refuzul stării de împăcare cu suficiența, cu atît cît
este și cum este, refuzul obișnuinței cu uscăciunea unor
scheme și formule ce nu pot cuprinde viața așa cum este,
prospețimea și înțelesurile dialecticii ei. Cînd gîndim în
termenii unei politici căreia-i deslușim cutezanța, sorgintea
și esența revoluționară in toate articulațiile ei, în chip lo-
gic, punem creativitatea sub auspiciile investiției de mate-
rie cenușie. Pe care trebuie să ți-o asiguri prin stăruitoare
neodihnă, pînă la bucuria de a intra în dialog cu cugetarea
și fapta predecesorilor. Nu se poate porni la drum — și nici
parcurge drumul anevoios spre valoare și progres — doar
ti-l- •	«V.
Iarnă cu
tăietor:
de pădure
Ionel Hrehorciuc, șoferul,
este nervos. Privită din biroul
directorului Dumitru lacob,
iarna la Rădăuți părea frumoa-
să. Pare și din mașină, fulgii
așternîndu-se cînd ca niște u-
riași fluturi obosiți, cînd ca
niște insecte iuți și înțepătoa-
re, în șuvițe lungi, răsucite
sub roțile mașinii. începe să mi
pară rău că am forțat nota,
materialele puțind fi transpor-
tate la Falcău și în altă zi. In
cîmp, fulguirea se adună, gră-
bită, în fuioare umblătoare ;
Ionel face o probă la al doilea
diferențial și se mai luminea-
ză : „Merge...". Mergem in tă-
cere, iarna nu mai este fru-
moasă, s-ar putea ca, la întoar-
cere, să nu mai răzbatem. Nici
cu două diferențiale. Aș vrea
să-1 întreb pe Ionel, dar este
evident că n-are chef de ri-
sipit îndoieli. I-ajung probabil
ale lui. Și înțeleg abia acum,
aflat la capitolul îndoieli, cam
care ar fi sensul real al unei
jumătăți de vorbă a inginerului
șef, Virgil Cojocaru : „Oare-or
fi deszăpezit drumul pe Bo-
ul ?... „S-ar putea, deci, să
merg degeaba... De la Vicovu
de Jos însă vremea e alta. Nin-
cu voință. Aceasta e un punct de sprijin, condițiile și am-
bianța te pot favoriza, dar în lipsa „armelor" care sînt
cunoștințele, singurele care te exprimă și consacră, inten-
țiile sucombă, aspirația eșuează. înalta profesionalitate —
care, astăzi, nu înseamnă gîndire pe perioade scurte și nici
eludarea implicării în conexiuni de largă cuprindere —
este, ca urmare, un comandament pe care strategia construc-
ției noastre, programele acoperind noi etape istorice l-au
luat în calcul, ca premisă și cerință pentru acumulările de
calitate și progres. Ea semnifică biruința asupra rutinei, e
„singelș" sănătos dintr-un organism social ce prosperă. E
vitalitatea în acțiune.
Cînd aparține unei asemenea realități, în care opțiunea se
înalță pe terenul cunoașterii, al încrederii lucide, și crea-
torul de valori ale spiritului, despre care George Călinescu
afirma că ..apare ca o problemă de viață și de moarte pen-
tru o epocă", își potrivește bătăile inimii cu cadența inspirată
a timpului, cu rostirile adevărului. Mersul Iui — prin des-
tinul operei — spre oameni, pornit de fapt din universul
tulburător al convingerilor, atitudinii și sensibilității lor,
este un examen necontenit și sever în fața tradiției și ac-
tualității. Trecerea lui — validată de timp și nu de aserțiuni
speculative și artificioase — e și ea o șansă a progresului
general, în care adevăratele monumente ale spiritului devin
----------- Vis de februarie ------------------------------------------------
Și, iată, Orion își deschide brățara...
Ard focuri pe dealuri ca făcliile adevărului
în ființa ta numitoare cum își pleacă mantia-n purpuri
Iarna prin aerul sticlos și memoria pietrei
îndreaptă rătăcitele călătorii, îndreaptă
Ochii lumii spre hrisov ca spre eternitate.
O, numai dincolo de cuvinte cade zăpada
Pe cîmpul copilăriei și pe drumul întoarcerii
Cum numai dincolo de cuvinte ochii mitului îngroapă
Melancolia ce deschide izvoarele deltei și iarăși
Care cu fîn prin aburul cald al poeziei pînă cînd
.Semințe pleznind sub lumină de stele
Visează Orion pe calea fără de margini a iubirii.
Dar, ninge și ninge și ninge, lumina
Picură-n muguri și ninge, e bine că ninge
în pace se duc amintirile, numai poemul acesta
Simte un frig vertical de care atîrnă ca un fir de plumb
Viitorul iubirilor de altădată și patimă lîngă patimă
Bubuie viscolul, cad pînzele mitice, crucificările din flori de măr
Nu-s decît mănușa aruncată veșniciei și ființa iubirii.
Tu iartă, iubito, acest februarie zidindu-se în mine ca-ntr-o legendă.
Constantin CERNICA
fi»rvn«inwiiiniii i-
ge cu soare, fulgii par voioși.
Intru în vorbă cu Ionel, fără
prea mult curaj, omul și-a re-
venit, e tînăr, gîndesc, n-a avut
timp să se cătrănească, s-o fi
molipsit de la fulgi... Cu cît
urcăm spre Falcău, vremea-i
mai deschisă și fulgii mai sub-
țiri, mai transparenți. „Co-
boară soarele la vale", decre-
tează Ionel și înțeleg că, în
spate, viscolul urmează să-și
ia tălpășița. Cobor la sediul
Sectorului de exploatare fo-
restieră din, Falcău și abia a-
cum îmi dau seama cît de cald
era în mașină...
„Cum să nu lucreze ? se
miră inginerul Mihai Caunii,
șeful sectorului. Toader Jurav-
le și-ai lui lucrează, de-i ne-
voie, și-n seara de Anul Nou 1“
Ascult și nu-1 cred, dar în vol-
bura de superlative, acesta
nu-i unul dintre cele nereuși-
te. Simte că nu-1 cred și lan-
sează încă două. „Unu : pe
Toader, care-i sortator cu ges-
tiune, de fapt, pe post de mai-
stru. nu l dau nici pe șapte
maiștri cu școală. Doi : în ul-
timul trimestru al anului tre-
cut au dat jumătate din pro-
ducția de bușteni gater răși-
noase a sectorului". Trebuie
să-l cred. La urma urmei, ur-
cînd pîrîul Boul și găsindu-i,
ce anume din ce mi se va o-
feri privirii va confirma sau
va infirma cele susținute de
inginer ? Și chiar urcăm pe
Boul, spre Măgura, și-l întreb
pe Vasile Știrban a Silvestru
(că s multi Stirbani în Straja)
de ce se cheamă Boul și-și dă
cu părerea că de la mulții cerbi
ce-au fost pe-aici, apoi își a-
mintește că este și o Măgură a
Vacii și se dă bătut, nu știe.
(„Aici a fost bourie, adică nu
aici, ci în vale, lingă gară, ne
explică mai tîrziu Toader. Se
creșteau multe vaci..."). Ajun-
gem pe soare, cu frica sărită
din sin, Ionel își crăpase ochii
în șaisprezece ca nu cumva să
ne ciocnim cu vreo remorcă
eu bușteni. Cobor și dau bi-
nețe celor de lingă drum, care
separă crengile mai groase de
cetină. („De ce ? am întrebat
mai tîrziu. Ce se face cu ceti-
na ?“ „Rachiu", a glumit cine-
va. „Cum, rachiu ?“ nu m-am
dumerit. „Un soi de rachiu. .
Dacă pui o picătură în baie,
așa am auzit, miroși a brad de
parcă ai fi dormit o noapte în
cetină... Esență, a rîs mai a-
poi, lăsînd gluma. La Falcău
se extrage esență de brad și
de molid, amîndouă al dracu-
lui de scumpe. Merită să strîngi
cetina..."). Oamenii se bucură
că au oaspeți și unul oprește
un TAF ce urcă în parchet și-i
spune ăluia să-1 trimită jos pe
Toader. „Nu durează mult pî-
nă coboară întreb, cu gîn-
dul să mă urc și eu în TAF.
„Nuu, ăsta-i ca iepurele, amu-i
aici, amu-i Ia naiba, la Ciolo-
tei...“. Soarele ne păcălește cu
(continuare în pag. 3)
Dumitru TEODORESCU
A PRIVI
Lumina
zăpezii
Îmi pare că am uitat cum
înflorea bucuria în ochii țăra-
nilor printre care am crescut
atunci cînd ninsori darnice po-
topeau țara.
Viscolele și frigul erau doar
strașnice fără a ascunde vreo
spaimă. Nouă ne rămînea bucu-
ria și pentru ca ajungea certi-
tudinea atîtor zile cînd, pe
gheață, poți rupe fără
mare efort încălțările pe
care le ai (și altele pe
deasupra), cînd săniuța
naște curaj, tenacitate și drame
pedagogice, cînd patine cioplite
din lemn ne învățau echilibrul
și căderea. Straie ude și înghe-
țate, adevărate armuri, nasuri
curgind inestetic, șterse (vai!)
cu mineca și foamea ce abia ne
mai aduna pe-acasă.
Amintesc și bățul folosit u-
neori ca argument și pentru
virtuțile sale de instrument
lingvistic relevant al sinoni-
miei ; hoinar, pribeag, ulițar-
nic, haimana sau a umbla lela,
teleleu, creanga, in bobote etc.
Seara, picotind, așezam in
noi, fără să știm, un strat sub-
țire, alături de istorii de de-
mult, cuvintele lor despre pîi-
ne.
Pîinea aceea era încă semin-
țe, așezate în pămînt sau pre-
gătite pentru primăvară, iar
vorba lor cîntec de leagăn.
A nins năvalnic și mă gîn-
desc la pîinea aceea și la toa-
tă cea care va fi. Copiii rid și
innoată unde-i omătul mai
mare.
Privesc înapoi de cînd am
întrezărit lumina înaltă, cu-
rată, rară s-o pot (și s-o vreau)
împărți între cuvintele toro-
pite, piine și zăpadă.
cucerire eternă.
Mircea TINESCU
Ion PARANICI
Cronica literară"^"
Cel de al doilea volum din „Scri-
itori și direcții literare, (Editura
Albatros, 1984), de Dim. Păcurariu
(care, cu toate că nu, sîntem aver-
tizați în acest sens, nu poate fi și
ultimul), permite distingerea inten-
țiilor și liniilor de forță ale an-
samblului (pe care îl bănuim de
mare anvergură), precum și a prin-
cipiilor estetice și de istorie litera-
ră care guvernează demersul auto-
rului. Primul volum (neinspirat pu_
blicat în colecția Lyceum a aceleiași
edituri) proptțnea o organizare bina,
ră a materialului : într-o primă sec-
țiune erau analizate cîteva din di-
recțiile mari pe care a mers litera-
tura noastră în ultimele trei secole
(iluminism, clasicism, romantism,
realism), urmată de o a doua în
care se analiza modul lor particu-
lar de manifestare în creația unor
Scriitori români din această amplă
perioadă de timp. Cum nu era a.
nunțat al doilea volum, formula
putea fi considerată și ca o chestiu-
ne de „strategie“ editorială ; păs-
trarea ei în următorul dovedește
urmărirea unui program, cu atit
mai mult cu cît direcțiilor mai
înainte amintite li Se adaugă ba.
rocul, iar autorilor deja explorați
din punctul de vedere al aparte-
nenței la una sau mai multe din
direcțiile menționate, li se adaugă
alții, văzuți din aceeași perspecti-
vă integratoare.
Formula este oarecum insolită și
nu lipsită de dificultăți, atît în
elaborare cît și din unghiul de re-
ceptare al cititorului. Ea seamănă,
pînă la un punct, cu o frescă am-
plă, al cărei sens se dezvăluie, în
totalitatea lui, numai după ce crea-
torul a elaborat toate registrele, a
conturat toate personajele și a a-
șezat definitiv culorile. Altfel zis,
se propune o istorie a literaturii
române care, pentru a depăși fata-
la fragmentare a fenomenului ar-
tistic, datorată situării în timp a
scriitorilor, ca factor de conver-
gență, recurge la aderența lor la
o anumită direcție literară funda-
mentală. Așadar, sînt urmărite (în
primul volum) dominanta romanti.
eă a lui Bolintineanu, romantismul
lui Nicolae Bălcescu. cel mesianic,
âl lui Odobescu, al lui Goga, in-
tncrîncenate, mîmile nodu-
roase string brațele ferăstrău-
lui mecanic. Răgetul sacadat
al motorului ii umple urechile
cu sute de ciocănele, ce se îm-
bulzesc într-un iureș dureros
în creier. Fierul mușcă hăme-
sit din trupul bradului și scui-
pă înverșunat rumeguș și așchii
mici. Pe tîmple, adunată in pi-
cături dese, sudoarea caută al-
bie către mușchii împietriți.
Deasupra tieturii o furnică
urcă în zig-zag.
Ochii privesc neodihniți șan-
țul ce se adîncește în trunchiul
gros. Un singur moment de
neatenție poate să coste mult
prea mult. El știe lucrul aces-
ta și mușchii i se crispează,
gata să declanșeze un salt îna-
poi. O privire fugară cercetea-
ză valea în care se va culca
trupul viteaz al arborelui.
DICȚIONAR
FLOREA-RARIȘTE, DUMITRU
(21.V.1914 — Ilișești, județul Sucea-
va), poet, fiul unei familii de ță-
rani, înrudită cu cea a folcloristu-
lui Simeon Florea Marian. După
cinci clase primare în comuna na-
tală, urmează cursurile secundare
la Liceul „Ștefan cel Mare" din
Suceava. Studii superioare la Fa-
cultatea de Litere și Filosofic din
Iași, unde se bucură de îndrumarea
unor dascăli ca : Garabet Ibrăilea-
nu, George Călinescu, Octav Botez,
lorgu Iordan. Paralel cu ultimul an
de facultate (1939) și cu încă- doi
ani în continuare, urmează Școala
Normală Superioară (Academia Pe.
dagogică) ia Iași și București. Exa-
menul de capacitate în Limba ro-
mână și Drept îl susține la Bucu-
rești, în 1946 cu Al. Rosetti și Per-
pessicius. Profesor la Liceul Națio-
nal din Iași, iar după satisfacerea
serviciului'militar și după campa-
nia pe front, ca ofițer de rezervă,
își reia activitatea la catedră, func-
ționînd la Suceava, Cluj, Sibiu și
în alte localități. între 1955—1958,
redactor la revistele „Steaua" și
„Tribuna". După această dată din
nou la catedră, predînd româna,
franceza, latina și germana.
A debutat în 1931 cu versuri la
revista „Țara fagilor", condusă de
Eusebiu Camilar. Colaborator la
numeroase publicații, printre care :
„Arhiva", Analele Universității Al.
I. Cuza“, „Cuget moldovenesc",
„Grai moldovenesc", „Pleiada", „la-
șul literar", „Convorbiri literare".
Cronica". „Steaua", „Tribuna",
„Scrisul bănățean", „Universul li-
terar", „Ateneu" ș.a.
Volumele de versuri (Maria-Mag-
dalena. Iași. 1937 ; Valuri împietri-
te si Kătăcire prin vis, Iași, 1941 ;
Bobîlna, Sibiu, 1950 ; Doja, Cluj,
1952 și Troica (traduceri din Ne-
krasov, Suceava. 1974) atestă sen-
sibilitate și o stăpînire desăvîrșită
a prozodiei clasice. Primul volum
este expresia căutărilor, o stare de
extaz liric, puțin relevantă. Sone-
tele din Valuri împietrite și poe-
mul Rătăcire prin vis fixează însă
varianta romantică sadovenianâ sau
inerția de romantism sesizabilă in
proza lui Zaharia Stancu. A.poi (in
al doilea volum) concepția clasică
a lui loan Molnar Piuariu, opțiu-
nea lui Dmicu Golescu pentru cla-
sicism, „aspirație spre clasicism a
unui mare romantic" — Emines-
cu —, pledoaria călmesciană pentru
clasicism, nota clasică a prozei lui
Marin Preda. E clar că o astfel de
istorie literară nu poate epuiza în-
tregul nomenclator al scriitorilor
români,'si nici creația acestora în
totalitatea ei, adeseori contradicto-
rie și insidioasa, trebuind operata
o selecție inevitabil marcată de un
coeficient fluctuant de subiectivi-
tate, însă o astfel de abordare are
avantajul esențial că permite de-
celarea dominantelor literaturii
noastre în dinamica lor și a pon-
derii reale a acestora în ansamblul
culturii naționale. Asupra anvergu-
Di nț. Păcurariu:
Scriitori și direcții
literare, II
rii și dificultății unei astfel de ini-
țiative, ale cărei riscuri, la momen-
tul finalizării, sînt greu de pro-
nosticat, este inutil să insistăm ;
ea impune, pe lingă o cunoaștere
proflțndă a întregului fenomen li-
terar românesc, obligația, care pe
un istoric literar de talia profeso-
rului Dim. Păcurariu îț avantajea-
ză, de soliditate a conceptelor es-
tetice cu care se vehiculează și,
bineînțeles, de consecvență maxi-
mă dar șl de suplețe în aplicarea
lor ; cele două volume realizează
și această performanță chiar dacă,
uneori, cu sacrificii la nivel ana-
litic și axiologic. Dar, unele, să
Crengi umede și negre, risi-
pite pe frunzișul mort, înco-
voiate ca niște șerpi nemiș-
cați, socotesc vremea. Mai in
vale, o cioată putredă — mo-
PROZĂ
Dimineață de joi
ment funerar hărtănit de ex-
plozia timpului, amintește de
un uriaș ce a trebuit să se în-
chine vîntului sălbatic.
De sus, au început să se
cearnă ace mici, care cad pe
coordonatele maturității poetice
undeva între armonia feeriei ro-
mantice și nostalgia orizonturilor
îndepărtate, specifică simbolismu-
lui : „Singurtăți alunecă pe dea-
luri, / în valuri plutitoare de lu-
mină. .. / Se-nchină / Bolta la a-
pus, departe / Cu fruntea spriji-
nită ca-ntr-o carte...“.
Eseul critic Conștiința artistică
la Tudor Arghezi (Iași. 1939) este
relevant pentru șocul pe care l-a
produs în epocă fenomenul poetic
arghezian. Studiul lingvistic Din
limbajul școlarilor (1939) este una
dintre primele aplecări asupra lim-
bajului argotic ai tinerilor.
A tradus versuri din Ovidiu. II.
Heine, Goethe, Hugo, Baudelaire,
Pus lan. St. Scipaciov, precum și
din~Rrica maghiară clasică și ac-
tuală.
în lucru, două monografii : una
despre Simeon Florea Marian și o
alta a satului natal, Ilișești.
FOAEA SOȚIETAȚII pentru li-
teratura și cultura română în Bu-
covina (martie 1865 — decembrie
1869), una dintre cele mai impor-
tante reviste apărute în Bucovina,
publicație prin care scriitorii și
intelectualitatea de aici se conec-
tează organic circuitului culturii
naționale. A fost editată de Socie-
tatea pentru literatură și cultură
română în Bucovina. Pînă în 1866
s-a aflat sub redacția lui Ambro-
zia Dimitroviță, iar după această
dată sub cea a lui I. G. Sbiera, deși
un rol foarte important în orien-
tarea revistei l-au avut frații A-
lexandru și Gheorghe Hurmuzachi,
ultimul în calitate de președinte al
societății. Din articolul-program
reiese cu claritate concepția pro-
gresistă a fondatorilor referitoare
la importanța cultivării limbii ro-
mâne în contextul păstrării și a-
firmării ființei naționale : „Căci
astăzi recunoaște tot omuj cult, că
limba maternă este izvorul și sin-
gura condițiune a dezvoltării. a
înaintării intelectuale și morale a
unuj popor. Și frumoasa noastră
le zicem simplificări în această
privință sînt inevitabile și chiar
necesare, sensul unei asemenea i-
nițiative fiind generalizarea și
sinteza. Din acest punct de vedere,
unele dintre studiile din prima
secțiune a volumului in discuție,
intitulate O direcție literară con-
troversată : barocul și Există un
rococo literar ?, rețin atenția prin
luciditate, spirit de disccrnămînt,
sobrietate și chiar spirit ușor po-
lemic.
Un scurt dar substanțial studiu
din a doua secțiune — Un creator
de școală in istoria literară: D.
Popovici, dincolo de valoarea lui
intrinsecă, este revelator pentru
metoda de lucru a autorului si
pentru scopul general pe care îl
urmărește. Aparținînd școlii mare-
lui și cunoscutului profesor clu-
jean, își propune, prin tipul de is-
torie Jiterară pentru care optează,
să depășească descriptivismul limi-
tativ și lipsit de perspectivă. Ca-
racterizarea pe care i-o face mo-
delului său are valoarea unei pro-
fesiuni de credință :	. .compara-
tismul. lui D. Popovici situează fe-
nomenul literar românesc într-un
larg context european, preocupat
deopotrivă a i descifra elementele
comune, interogatoare, ca și pe
cele diferențiale ținînd de condiți-
ile specifice — naționale și socia-
le. .Și, intr-adevăr, Dim. Făcu-
rariu practică a istorie literară cu
subliniate valențe ideologice, a-
tentă la contextul social-istoric și
estetic Ia nivel național si european,
gîtul umed al omului. Molidul
se înclină lent, abia percepti-
bil, dar cel de la rădăcina lui
a simțit. Motorul mai zbiară
o dată, după care, purtat de
mîmile neînduplecate, își re-
trage colții, bodogănind.
Gigantul rămîne doar pen-
tru o fărîmitură de clipă li-
niștit. fși ia rămas bun de la
văzduh. Apoi, încearcă zadar-
nic să se agațe cu vîrful de
limbă este însemnul etern al indi-
vidualității poporului nostru, (.. .),
luceafărul luminos întipărit în frun-
tea națiunii noastre, drept martor
nepieritor al patriei și seminției
sale antice și glorioase". In lond,
atenția acordată cultivării limbii
avea să fie coloana vertebrală a
revistei de-a lungul întregii sale
existente, asigu,rîndu-i o largă po-
pularizare în toate provinciile ro-
mânești. In același articol-program
sînt formulate criteriile de conținut
și valoare pe care revista și le
propune încă de la apariție. Ast-
fel. FOAEA continuă nu numai în
intenție, ei și în fapt, programul
„Daciei literare", avînd spre deo-
sebire de revista pașoptistă, avan,
tajul cîtorva ani de apariție. Con-
secventă -cu principiile formulate
în program, revista bucovineană
devine, de la'primul număr, o a-
devărată tribună de luptă pentru
simplificarea și unificarea ortogra-
fiei. Prin ■ articole pertinente bine
documentate, semnate cel mai a-
desea de Gh. Hurmuzachi și I. G.
Sbiera, bucovinenii pledează pen-
tru o ortografie comună tuturor ro-
mânilor, adaptată specificului lim-
bii române și nevoilor de culti-
vare a poporului. Scrierea propu-
să în paginile revistei este cea fo-
netică, aproape identică cu cea a
lui Titu Maiorescu, într-o consec-
ventă opoziție cu scrierea etimolo-
gică propusă de Aron Pumnul. A.
T. Laurian și, în general, de Aca-
demie.
Numărul din 1 februarie 1866 a-
nexează „Lăcrămioarele învățăcei-
lor gimnaziști la mormîntul prea
iubitului lor profesor Aron Pum-
nul" în care se află si cunoscuta
poezie a lui Eminescu.
între colaboratorii mai apropiati
ai revistei : Vasile Alecsandri. D.
Petrino, V. Mitrofanoviță, V. Bur-
lă, P. Paicu. I. Negruzzi V. Bum-
bac, Maria Rosetti, St. G. Vârgo-
lici, T. V. Stefanelli. Bardul de la
Mircești publică poezii : Bucovina,
La o mamă, Cîntec vechi de lume.
Sus la stîncă, fragmente de proză
urmărind, în ultimă instanță, decu.
parca personalității literaturii rO-
măne. Experiența omului de știin-
ța ae tip universitar, documentarea
solidă (de unde absența para’dei ae
erudiție) și, de ce nu, tempera-
mentul ecnilibrat al cercetătorului
conferă exegezelor sale o pondera-
ție remarcaoilă a emisiunii critice.
Clasicismul, in care vede trăsătura
fundamentală a literaturii noastre,
în ansamblul ei, îi este, în aceeași
măsură, caracteristică. Intre origi-
nalitatea cu orice Preț, a unei a-
serțiuni riscate sau a unei abile
trișerii de interpretare și temeini-
cia punctului de vedere documen-
tat, sprijinit de argumente nespe-
culative, optează pentru acesta din
urmă. Valorile noastre nu sînt
nici supralicitate, nici minimaliza-
te. Se pare, chiar, că autorul pole-
mizează tacit cu astfel de excese
destul de frecvente în ultimele
două decenii. Ceea ce nu înseamnă
că lipsesc din volum noutățile de
viziune asupra unor scriitori : de
pildă, clasicitatea personalității
creatoare a lui E. Lovinescu și pon-
derea substanțială a operei sale de
istoric literar sînt susținute cu ar-
gumente convingătoare. La fel, co-
nexiunea clasic-baroc, în cazul u-
nui creator de talia lui George Că-
linescu, sau aparent paradoxala a-
derență a lui B. P. Hasdeu la u-
nele dintre obiectivele culturale și
literare ale junimismului.
Cele două volume din Scriitori
și direcții literare apar, așadar, ca
început al unei necesare și îndrăz-
nețe operații de sinteză asupra
literaturii noastre. Orice ipoteză a.
supra continuării lor ar avea alu-
ra unor sugestii absolut neavenite,
dacă nu chiar a unei impoliteți. Un
lucru este limpede în faza actuală
a elaborării exegezei : după ce ma-
terialul va fi epuizat în această
formulă, va urma reorganizarea
lui, etapa arhitecturală a travaliu-
lui. Există premise certe ca edifi-
ciul să se ridice armonios, echili-
brat, logic ; ar fi încă o confirmare
a ideii de clasicitate funciară a li-
teraturii române pe care, pînă a-
cum, autorul a demonstrat-o cu
argumente care nu pot fi pu.se sub
semnul întrebării.
M. IOKDACHE
ELENA
STEFOI
î
cer. Strigă răpus și apucă dru-
mul fără întoarcere al învin-
șilor. Despicat de arborele do-
borît, aerul șuieră nervos, zvîr-
lindu-se în lături, tn cele din
urmă, o cascadă de cetină aco-
peră răbufnirea tristă și țipe-
tele crengilor rupte pe coasta
văii.
Și s-a făcut deodată mai
multă lumină. Truditorul își
scoate casca de pe cap și își a-
ranjează, neglijent, cu degete-
le-i gîlmoase, șuvițele de păr
îmbibate de sudoare. Se urcă
pe cioata proaspătă privind
peste făget la hergheliile de
muguri ce zburdă către nori.
Pe piedestalul acela cu rădă-
cini, omul pare acum an ar-
bore în viziunea modernă a
unui sculptor.
Castan BALABAȘCIUC
(Marocul) ; teatru : Barcarola, pro-
verb într-un act ; Florin și Florica,
operetă într-un act ; Paraponisitul,
cîntecel comic ironizînd tendințele
etimologiste, comedia Arvinte și
Pepelea, scenetele satirice Kera
Nastasia sau Mania pensiilor si
Milo director sau Mania posturi-
lor, precum și cîteva manuscrise
foarte importante rămase de la
Alecu Russ-o, însoțite de J comen-
tarii biografice (Piatra Corbului,
Cugetări, Decebal și Ștefan cel
Mare, Studii naționale, poezia po-
porală). Prin proverbul dramatic
împăcarea, în patru scene, semnat
de I. Negruzzi, revista face loc i-
deilor junimiste referitoare la pro-
blemele limbii și literaturii româ-
ne, potrivnice, evident, celor pum-
niste.
Un spațiu însemnat în economia
revistei îl ocupă culegerile de fol-
clor și studiile aplicate acestuia.
Meritoriu în acest sens sînt arti-
colele teoretice semnate de F. Ka.
nitz (Țînțarii) și I. G. Sbiera (Des-
pre însămnința refrenului „O Lere
Doamne" din colindele române,
despre timpul ivirii și despre în-
semnătatea lui, lucrare în care au-
torul propune interpretări origina-
le, deosebite de cele de pînă a-
tunci).
Strîns legată de viața culturală a
întregii țări, revista aducea infor-
mații despre activitatea celorlalte
reviste și publicații românești, re-
producînd uneori articole și poezii
din paginile acestora,
Ideile pumniste, în domeniul le-
xicului, susținute tot mai intens de
I. G. Sbiera, au dus la desființa-
rea revistei, la sfîrșitu] anului 1869.
Referințe (selectiv) : Loghin, Con-
stantin — Istoria literaturii române
din Bucovina, 1926 ; Țugui. Pavel
— Contribuții la o istorie a mișcă-
rii cultural-științifice din ținutu-
rile bucovinene, Craiova, 1977 : Dic-
ționarul literaturii române de la
origini pînă la 1900, Ed. Acad.
R.S.R., 1979.
Octavian NESTOR
într-o sută
de feluri
Cu sughițuri plinge
pe umărul tău ziua
plinge și-ți arată
(descriind într-o sută de feluri)
camera de tortură
a episoadelor șterse mereu
de noroi, amănuntele
biografice mai fioroase
decît orice invenție tehnică.
Aha, un șopron cu gînganii
și prea multe citate celebre !
spui tu. în paralel descifrezi
atent-milostiv tendința greșită
și basmul unei grupe de mușchi.
In locul
marii
iubiri
Lună plină în geam. Grumazul tău
înflăcărîndu-se de pomană pînă ce va trece
și toamna. In locul marii iubiri, un maldăr
de cîlți așteaptă să-i vorbești despre
recunoștință. Din întîmplare, vorbele cad
pe reșoul de-alături. Un cimitir te urmărește
pe străzi, Lam văzut potrivindu-și pașii
cu-ai tăi (11 sărutai bucată cu bucată-ntr-o
vreme
și fiecare silabă îți strălucea — mic
Napoleon în hamac !>. Dar așa ceva nu se scrie.
Ți-e dor de rămășițele acelei deznădejdi
populare sau crezi cumva c-ai putea trăi
toartă viața din singurul ei dinte
de aur ? Adu-ți aminte : un maldăr
de cîlți. Deasupra reșoului sinonimele
sfîrîie cum sfîrîiau altădată
mititeii la bîlci.
Rol dublu
De nimic nu ți-e teamă :
cerneala năpădită de pălămidă,
ghiuleaua măruntă dintre două
secvențe ale echilibrului natural —
toate acestea sînt mofturi
strămoșești de care nu-ți pasă.
Singurătatea trebuie înțărcată
I degrabă. Visează, visează,
vine noaptea ca un mic avion.
Poți trece cu el prin brațele
sfinxului — lumina e doar
un exod de firimituri —
nadă și apucător al ei,
prăpastie împodobită.
II — Pagini bucovinene
PERMANENȚE
O scrisoare
inedită
de ia
Ludovic Antal
în unghiul drept al numelui său era întotdeau-
na foarte cald. L-am întîlnit întîia oară într-o
seară de toamnă-iarnă, în 1969, în atelierul de
pe Cosmonauților 41, al pictorului Constantin
Dipșe.
Venea puțină lumină de afară, printr-o singură
fereastră, dar atîta cîtă se afla se aduna toată
pe obrazul lui Ludovic Antal. N-am făcut decît
să-1 ascult și să-mi fixez în memorie statura lui
superbă, ținîndu-1 sub focul privirilor. Roșul
intens și un straniu albastru de pe o mare pînză
cu grădini din Maramureș, a excelentului Costan
Dipșe, urcau, cu umbre și lumini, pe cămașa
albă a marelui actor. Se sfia lîngă numele lui E-
minescu. L-am invitat în Bucovina, pentru un
recital. A promis. A încercat. Apoi s-a întîmplat
ceva foarte trist. Mi-a scris. Rîndurile lui aș-
teaptă mai jos. N-a mai venit. N-am încetat să-1
așteptăm.
Marcel MUREȘEANU
26. III. 970
București
îmi cer mii de scuze și vă întîmpin cu toate
tristețile inimii mele pentru încurcătura ce v-am
făcut-o. Dar, vorba ceia: omul propune, iar
D-zeu dispune- îmi și cumpărasem bilet de tren
ptr. simbătă noaptea. A trebuit să-l restitui, de-
oarece vineri în urma mai multor manifestări
avute in-a pălit o puternică hemoptizie (din se-
nin), iar a doua zi — simbătă m-au internat in
spital. Pînă la această oră nu se știe de ce na-
tură a fost hemoptizia — care mai persistă încă,
dar într-o formă banală.
Așa că sunt trist și pentru mine și pentru su-
ceveni, pentru că nu se știe dacă vom putea
realiza vreodată recitalul cu care v-am rămas
dator.
Eu te rog pe domnia matale să prezinți scuzele
de rigoare organelor locale de conducere, odată
cu promisiunea solemnă că după ce mă restabi-
lesc cu sănătatea voi veni în mijlocul dvs. Poate
organizăm recitalul în 15 iunie, ziua înălțării la
cer a lui Eminescu. Vă voi ține la curent cu zi-
lele sau cu nezilele. .. mele. Scriu puțin cam
hălbărit, pentru că scriu pe genunchi, din curtea
spitalului.
Vă doresc tuturor numai bine,
al dvs.,
Ludovic Antal
P. S. Deocamdată, dacă doriți să-mi scrieți,
scrieți-mi tot pe adresa de acasă.
Desen de Ion Carp FLUERICI
Uită-mă
Uite-mă uită-mă am venit
am plecat
m-am născut am murit
am strigat am tăcut
te-am îmbrățișat ți-am vorbit
uite-mă uită-mă
nu mai sta în picioare
noaptea la geam
fără să mă vezi
uite-mă uită-mă.
Ochiul bătrînului
O zi și alta
Către seară am vrea
sa vedem un film
(niciodată nu ne
a.iunge timpul)
Uite îmi zic
încă o zi fără mine —
trece trupul meu
ridlil dorința zero
(mă vă în oglinda
odiiului !)
Și nu-i iubirea
(asta omoară)
dansăm lipiți —
două ființe.
Nu vii fiindcă știi —
totul este posibil
pasul mina alunecînd
in mina mea
sărutul totul știi
(va fi iar anul nou)
Miine sau chiar începînd
de la noapte vom rămîne
închiși în ceea ce-am fost
Nu vom mai fi îngrijorați
nu vom mai fi temători
(cer senin sticlos
se va reflecta în oglinda
de ieri — fabulos ne va
Meditație
la Moldovita
9
în Țara de Sus în a Zimbrului Țară
Rostul lumii te întoarce acum în tirzie primăvară
La Putna Eminescu Ștefan Țara întreagă
Trecut — Trecut — Viitor și Prezent îl încheagă.
Renasc Mănăstiri vâlvătăi vecinie treze
Mii de chipuri sfinte și Domni stau pe metereze
Și te așteaptă atenți iscoditori ai frunții
Cum te așteaptă și învăluie pădurile colinele munții.
Moldova Bucovina, Țara e așa o nuntă solară
Un mai etern în crepuscul eternă primăvară
începutul Patriei întregi întreg renăscută
în certitudinea Durerii și a Speranței, dirză și mută.
26 mai 1984
George USCAtESCU
Dedicație
într-o dimineață de joi
va veni la noi
cocostîrcul Rautchi
și își va face cuib
în inimile noastre nesimțitoare
și va sta acalb
aștepîtnd vara
pînă va auzi' ceva
bătînd din aripi.
Nicolae PRELIPCEANU
Nu e ce trezi
Să fiu găsit aș vrea
cit mai departe
de locul de unde-am plecat
supus eroziunii luptei
ca un gorgan mișcător.
Să se zică acest fit de nisip
n-a fost oare un munte cindva
acest arbore nu este oare
cel din urmă din neamul său
care a cutreierat pîn-aici
ateflsta pasăre văzută1 din cer
nu e ca piatra unghiulară
a stolului. ..
Vreau să fiu găsit cît mai departe
de locul de unde-am plecat,
călătorind îndărăt dinspre moarte.
apare timpul stmgăciilor).
Cutreieră astfel
pe prisa casei
doi cîte doi șoriceii
(două umbre niciodată văzute
mal mUlt dlecît un minut)
Fiecare dintre ei se teme
pentrd celălalt și n-au cum ști
destinul defît din teriierC
(călători de frică — o viață).
Muncile noastre zilnice —
departe se vede nava
aducătoare de liniște
departe furtuna
mieltil blînd
caSa puiului nenăscut
(naștere în singurătate)
lîibetouri in viață
păsările' cerului cîntătoăre
imagini și sufleft
(suprapunere ideală
pe retina bătrină
tot mai bătrină !).
Ion HURJUI
Montserrăt
Bună dimnieața, domnule Karel Capec !
Miine, e ziua mea !
Nu-mi voi procura suferințe inutile,
Mi-așt dori doar o călătorie la clasa întîi
pe o rută mai lungă.
Vrei pe jos ?Timpul, mă presează timpul.
Cînd mureai, mă nășteam.
I se poate intîmpla oricui.
Ții minte mizeria aia
cînd te a-njurat puștiul in Italia ?
Miine, deci,
mi se va călca frumoasa mea cămașă
albastră
și mă voi bucura de viață
tăcînd îndelung.
O schijă va secera ora
la care veneam pe lume.
M-am visat doge decapitat.
M-am visat la cîmpia Luneburg.
Este aproape exclus
să nu prind ziua de miine,
cînd va începe războiul
cu salamandrele.
Marcel MUREȘEANU
RECENZIE
De mulți ani, Ion Puha cochetează, discret,
cu poezia, ca și cu teatrul scurt, semnînd pro-
ducții dq o reală delicatețe și de o sinceritate
care nu .permite declarativismului să se insta-
leze. Și nici pastișei. Modestia omului și anu-
mite considerente de viață și de profesie l-au
ținut însă departe de planurile unor prea am-
bițioase cărți. Dar ceea ce a publicat și publică
în reviste și mai ales în volume poartă o am-
prentă autentică, cîștigîndu-1 pe cititorul lipsit
de prejudecăți publicitare. Dintre încercările
sale, cele în proză ni s.au părut, totdeauna, mai
reușite. Chiar într-un volum pentru copii, cum
este Creanga de cîntcc (Ed. „Junimea"), autorul
își demonstra calitatea de povestitor succint,
fără obositoare sfătoșenii. Și totuși, la Ion Puha,
filiația tradițională e evidentă însă numai în
ceea ce ea are semnificativ pentru specificul
ancestral și fermecător ca expresie a candorii
sufletești, Jurnalul din noapte ne întregește a-
ceastă impresie. Volumul cuprinde trei pove-
stiri de oarecare întindere : Steaua omului (p.
5—35), Moartea unchiului (p. 35—83) și ultima,
cu titlul omonim culegerii, Jurnal din noapte
(p. 83—142). Sînt toate imagini rememorate,
imagini de copilărie și de tinerețe, în care
ceea ce, ca tradiții și sensibilitate arhaică, era
sau este specific nordului bucovinean capătă
funcționalitate epică, permițînd, prin viziunile
fantaste de nuanță onirică, interpretări moder-
Ion puha: JURNAL DE NOAPTE
ne, în coduri semantice suprapuse. Practici și
obiceiuri străvechi se justifică simbolic și pun
în evidență, în vremuri de tragică restriște —
cum au fost și cele ale ultimului război, cate-
gorii sufletești definind un funciar umanism
autohton. Modalitatea epică amintește de Eu_
sebiu Camilar, cel din Cordun și, mai ales, cel
din Avizuha — însă fără culoarea și fără duri-
tatea sumbră a acestuia. Steaua omului pare o
povestire în care unele aspecte autobiografice
s-au cristalizat în notații cu tilc, nelipsite de
o anume luminozitate, — contrastul rezultat din
cumularea finală a unor morți năpraznice a-
vînd calitatea de a trimite cititorul spre ideea
destinului tragic, însă fără pretenții filozofar.
de, ci în chip firesc. în coordonate de baladă :
...sfîrșitul lui George Culai ! Cică se uita U-
luit la steaua ce se îndrepta spre luncă. . . Și nu
știu de unde s-a ivit o scroafă cît o juncă,
guițînd și pufnind fioros, s-a năpustit cu ritul
asupra lui și l-a aruncat în fîntînă. Căutîndu-1
peste tot, oamenii l-au găsit înecat în ochiul
acela treaz al pămintului, în oglinda căruia ce-
rul răsturnase puzderie de stele. Și nemuritoa-
rele, străcitoare, dansau, roată în jurul trupu-
lui său rece". Tot o moarte neașteptată consti-
tuie nucleul celei de a doua povestiri : Moartea
unchiului. Observația exactă alternează și aici
sau se dezvoltă în impresii care ating fantasti-
cul : „Casa mi se pare un clopot enorm ; sînt
în interiorul lui și mă feresc să nu, mă lovească
limba-i grea. De pe marginea clopotului, corbii
scot capete negre și se holbează la mine". Fap-
tele se petrec după spaimele și cumpenele ivite
în timpul oblăduitorilor cu pistol lîngă cămașa
verde, — ceea ce conduce la legarea între ele
a unor evenimente în aparență disparate. Ni-
cuță. unchiul, a stat fugar, — apoi a venit sfîr-
șitul războiului apoi au fost molime cu morți în
serie. Autorul izbutește să creeze o atmosferă,
o ambianță aproape terifiantă, tratată însă, cu
resemnată indiferență, astfel îneît ea explici-
tează, într-un fel. condițiile formației sufletești
a tînărultți .protagonist, respectuos față de obi-
ceiurile străvechi, în măsura în care și le poate
explica și. le înțelege, privindu.le oarecum de-
tașat. Jurnal din noapte este povestirea cea mai
lungă conținută în volum, și — adaug — cea
mai dramatică. Sînt notații halucinante făcute
în noaptea prelungă a războiului, ca și, în conT
tinuare, mult după aceea, în împrejurări de
confuzie sufletească, morală, cînd protagonistul,
Ștefan, obsedat de a-și fi ucis, în jocul orb
al destinului, în război, propriul frate și, mai
apoi, propriul tată, rătăcește aproape slăbăti.
cit prin scorburi, în păduri, sau în sălașuri păs,
torești părăsite. Sînt aici implicații istorice dar
și politice, după cum poate fi sesizată, pe
fragmente, o impresionantă poezie a vieții și
a morții, rezultată din epopeea rătăcirilor fostu-
lui ostaș Ștefan printre vietăți și stihii dezlăn-
țuite, purtînd osemintele tatălui în raniță, pînă
va ajunge să le depună în groapa unde e în-
humată și mamă-sa, cu care are, mereu, ima-
ginare dialoguri, reflectind ideea vinei.
Cele trei povestiri ale lui Ion Puha, care s-ar
cuveni și mai atent examinate, fixează profilul
unui prozator interesat de comportamentul u-
man și de complicatele resorturi ale vieții in-
terioare, acestea văzute într-un context româ-
nesc specific, cu îțisușiri ce evocă basmul și
balada de sevă mioritică. Unele oscilații și ne-
siguranțe, sesisabile din loc in loc. se referă
la construcția narației, la armonia părților me-
nite a da contur imaginilor esențiale, memora-
bile, care, prin aglutinarea în afara unui cres-
cendo, își estompează reliefurile.
N. BARBU
Iarnă cu tăietori
de pădure
(urmare din pag. 1)
razele lui, despre care mai speri că-s
calde. „Calde, pe dracu", rîde Vasi-
le Pătrăuceanu a Constantin („Dar
ce, aici toți sînt străjeni fac pe
miratul, că știam de la inginer.
„Toți". „Dar ăla din Brodina ?...“ „Da,
da, da-i singurul. Din 38, cîți sîn-
tem aici, 37 sîntem străjeni"). Azi
încă-i bine, dar ieri dimineață te
seca la inimă gerul... „Stă soarele pe
culmea Măgurii, parcă pîndind s-o
șteargă pe nevăzute după molizi. Ne
luăm nădejdea de la el șl ne tragem
către foc. Pînă vine Toader grăim
despre vreme și oftăm că-i grea iar-
na, dar Petrea Popescu a Gheorghe
nu-i deloc supărat, că zice, dacă iar-
na-i iarnă, apoi și vara-i vară. Mai
greu de fîn, c-a rămas pe dealuri și
omătu-i mare, dar se-aduce și ăsta,
că altfel are omul sfadă cu femeia,
că ea rămîne „responsabil cu vite-
le“ acasă. „Sînt multe vite în Stra-
ja ?“, întreb și-aud imediat din spate
răspunsul : „95 la sută cresc vite" și
omul, văzîndu-mă gata să scuip în
sîn, zîmbește o clipă și se recoman-
dă : „Toader Juravle a Victor, sorta-
tor cu gestiune la gura de exploatare
Măgura Ciolotei". Mai lipsea să spu-
nă șl „m-am prezentat la ordinul dv."
și mi-amintesc de-a binelea de arma-
tă. Are, într-adevăr, ceva milităros
în el, de sergent. Mic, ager, cu ceva
făloșenie („Așa-s străjenii..."), lăsînd
parcă în orice clipă să se înțeleagă
că „drujba-i drujbă, dar slujba-i sluj-
bă". Nu vorbește decît întrebat și
răspunde sec, exact, fără hazul vor-
bei lui Petrea. Un fulg i se așază pe
nas. îl ucide scurt, neimpreșionat.
Petrea rîde și-mi vine și mie să rid,
Toader rămîne însă serios și-mi re-
prim rîsul, mă tem să nu se întoar-
că spre molizi și să strige „Care rîzi,
mă, în front ?“. O pală de vînt risi-
pește zăpada de pe cîțiva molizi. Dis-
cutăm despre iarnă și despre cît de
dificilă este meseria de muncitor fo-
restier, chestie cu care Toader nu
este de acord, căci orice meserie are
și greu și ușor, și pune chezășie oa-
menii cu care lucrează, cu unii de
30 de ani, cu alții de 25, cu alții de
20, un Nicolai Juravle a Silvestru sau
Gheorghe Cosovan, Petru Pătrăucea-
nu a Ion, Vasile Juravle a Toader,
Ilie Hasna a David. George Juravle
a Arcadie, Vasile Ursaciuc a llie,
Vasile Juravle a Ion, care, dacă au
rămas în pădure, „nu vă temeți, știu
ei bine de ce-au rămas și ce-i așteap-
tă". Privesc în sus, înspre parchet,
unde se-aud TAF-urile și cîte-un stri-
găt, și-mi dau deodată seama că Pe-
trea avusese dreptate că Măgura ră-
mîne fără catrință și, parcă din pu-
doare, fulgii din ce în ce mai rari
îi acoperă goliciunea.
Petrea se uită la Toader, se ridică
sprinten de lîngă foc și zice „gata
pauza", și rîd toți, or fi știind ei vreo
glumă cu vorba asta, și se risipesc.
Plecăm într-o clipă de liniște. Aud
fornăitul unui cal părînd că readu-
ce sălbăticia peste Măgura și peste
Boul. Nu mal ninge. încet, încet a-
supra Strajei și asupra Văii Sucevei,
și asupra Rădăuților se așează, te-
meinic, gerul....
III - Pagini bucovinene
-----------CONSEMNĂRI
MIKOLA LUKIV (U.R.S.S.)
CADRAN
¥
★ ★
Conștiința grea să nu vă fie.
La părinți veniți, în ospeție.
Bani n-aduceți, nici celebritate —
Fiți duioși și vor avea de toate.
De soroc aproape-s tatăl, mama...
Și-a rămîne, pe vecie, rana.
Conștiința grea să nu vă fie,
La părinți veniți, în ospeție.
*-
★ ★
în satul unde-arțarii înverzesc.
Și unde-mi este veche rădăcina,
Ei, fără mine, seamănă, cosesc —
Eu parcă-s de prisos și-a mea e vina
Deși Ia ei mă cheamă-n sărbători.
Și bucuria lor nu-i minciunoasă,
De mine se lipsesc foarte ușor.
Eu însă vin mereu la ei, acasă.
★ ★
Seară. Noapte. Cîmpul mut.
Și-o femeie în fereastră.
Strălucește-n înălțimi
Luna plină și albastră.
Și sub luna asta mare.
De pe front, pe drum, cu soarta,
Din vecii, tatăl se-ntoarce,
Cîștigînd lupta cu moartea.
în românește de Arcadie ARBORE
ANISE KOLTZ (Luxemburg)
în zori
Se sting luminile
Și se aprind florile.
Avînd gura plină cu stele
Ziua ce vine nu poate striga.
Numai o privighetoare cîntă
Captivă în purpura zorilor...
Noaptea urcă pe rug
Și dispare în flăcări !
Traducere de George DAMIAN
Există, se pare, în povești, în cărțile pen-
tru copii o prezență feminină covîrșitoare ;
să ne gîndim la cîteva din cele mai cunos-
cute personaje de poveste : Scufița Roșie,
Alba-ca-Zăpada, Cenușăreasa, Degețica, Ilea-
na-Cosînzeana, Fata babei și fata moșului,
sau, personaje mai noi din „cărțile" pentru
copii : Alice, Lizuca, Dorothea. Dintre a-
cestea se detașează net fetița ca personaj
principal, erou putem spune, fetița care, in-
tenționat sau nu, face o călătorie, care ex-
plorează lumea, fetița-aventurieră care tră-
iește adică aventura cunoașterii. Cînd spu-
nem fetiță ne referim doar la personajul
care n-a ieșit încă din copilărie : Scufița
Roșie, Alice, Dorothea, Lizuca și nu Alba-
ca-Zăpada, Cenușăreasa sau Degețica care-și
sfîrșesc aventura dincolo de copilărie, în
nuntă.
Aceasta se întîmplă poate pentru, că fe-
tița posedă în cel mai înalt grad facultatea
de a se mira, de a se minuna, de a se incin-
ta, de a se lăsa fermecată și, printr-o mereu
reînnoită mirare, de a înainta în aventură.
Pe de altă parte, preferința povestitorului,
cunoscut sau necunoscut, pentru fetița ca
personaj s-ar putea explica prin aceea că
neajutorarea, fragilitatea sa aparentă declan-
șează o dezlănțuire și mai aprigă a forțelor
potrivnice, dar totodată a ajutorului, priete-
niei, simpatiei care să le stăvilească sau să
le anuleze la timp. Sau, poate, prezența fe-
minină activă, în ipostaza de copil e oare-
cum compensatorie, fiindcă odată ieșită din
copilărie, devenită fata frumoasă pentru cu-
cerirea căreia luptă justițiarul, viteazul, ne-
înfrîntul Făt-Frumos sau prinț, această pre-
zență este doar pasivă. Aventura intensă a
femininului are loc deci mai ales în dome-
niul privilegiat al copilăriei.
Cele mai convingătoare exemple ale axei
fetiță ■— poveste — aventură (călătorie) par
a fi : Alice, Dorothea, iar din „mitologia
noastră", Lizuca (și o dovadă incontestabilă
a consacrării Lizucâi printre personajele
preferate ale cotidianului, ale actualului sînt
urmașele, rudele ei cinematografice : Vero-
nica, Maria, Mirabela).
Parafrazînd pe părintele ei, Dumbrava...
este povestea unei „fetițe fantastice și a unui
cățel ciudat" (ipostaza aceasta culminantă,
sublimă ne pare definitorie) care trăiește a-
ventura explorării unui Spațiu neobișnuit,
greu accesibil, miraculos, recunoscut ca a-
tare de autor, care-1 numește dumbrava
„minunată" (asociația cu Țara „minunilor"
Alicei este irepresibilă).
Lizuca, precum Scufița Roșie altădată,
merge, traversînd pădurea, spre bunicii ei.
Dar călătoria ei se motivează altfel : ea este
ca și Cenușăreasa, sau Albă-ca-Zăpada, sau
Cum se scrie un roman
încurajat de diverși „critici simpatizanți", pentru care scriitura
constituie totul, chiar dacă cel care și-o asumă nu are mai nimic de
comunicat, Costache Olăreanu devine în „Cvintetul melancoliei" victi-
ma propriului orgoliu. El își propune să scrie o carte care să fie de
fapt o radioscopie a alcătuirii acesteia, ba mai mult, ceva care să în-
semne „o resurecție generală" (p. 197). Acest așa-zis roman poate fi
rezumat în cîteva cuvinte : un bătrîn, care își încredințează amintirile
autorului „să le pună într-o carte", ascultă pe scările unui bloc cvin-
tetul lui Schubert. Ei bine, odată expus „cadrul epic", lui C.O. nu-i mai
rămîne decît să umple cu text cele peste două sute de pagini, drept
pentru care el reproduce cu hărnicie cînd din confesiunile bătrînului
meloman („ar putea deveni un personaj foarte interesant într-o carte
pe care mă tot silesc s-o scriu de vreo cinci ani"), cînd din filele vechi-
lor sale jurnale, cînd din însemnările comise în timpul „nașterii" vo-
lumului de față. Cum se vede, o formulă uzitată și de alții și pe
care C.O. se ambiționează s-o ofere cititorilor mizînd pe iluzia că pro-
cedeul „se poartă".*De altfel, C.O., mai pe ocolite, mai direct, ar vrea
să repete reușitele (în asimilarea jurnalului ca element al ficțiunii na-
rative) lui Mircea Horia Simionescu, de la care se și revendică, ceea
ce nu-1 oprește să vocifereze cu amărăciune : „Toți scot cărți, numai
eu nu !“ (p. 57). Din păcate, jurnalele făcute publice de C. O. sînt ne-
interesante, banale. „Ici colo cîte o propoziție ce se poate reține" re-
cunoaște și Eugen Simion, în ciuda laudelor exagerate aduse „Cvinte-
tului..." C. O. își mărturisește necazurile de la servici, antipatiile și sim-
patiile față de amici și de colegi, ne' informează că, i-a apărut cutare
articol în ziarul „Scînteia tineretului" ori că a fost inclus în planul
editorial cu un titlu care nu-i mai place. Numai că asemenea date de
amănunt nu au nici o relație cu subiectul propus. Și toate acestea, în
timp ce ți-ai abandonat personajul în holul de ieșire, lăsîndu-1 acolo
să tragă cu urechea la sunetele emise de un aparat de radio ! Reveniri-
le asupra scrierii romanului („Terminat partea a treia la „Cvintet".
Ceva mai ușurat", de pildă), care ar putea fi luate și drept... obsesie
a temei creației, nu salvează „Cvintetul" de la eșec. Bunele intenții
ale autorului de a armoniza cele „cinci voci" narative într-un cvintet
al melancoliei, nu-și găsesc împlinirea. Dovadă că, „numai cu tehnică
(a scriiturii n.n.) — vorba lui Costache Olăreanu însuși (p. 24) — nu
faci mare lucru".
Toanid DELEANU
FELURIMI...
Mîinile noastre dibuie!
■ „Pe peretele tare pe care ni-1 opune coerența lucrurilor, mîinile
noastre dibuie, căutînd mereu crăpătura unei uși sau gaura pe unde
putem introduce cheia în broască". ■ „Ele, femeile, sînt îndepărtate.
Cearșafurile lor au un miros de noapte bună !“ ■ „Poate exista țpt atîta
noblețe în a fi ultimul, ca și în a fi primul, fiindcă atît locul din frun-
te cît și cel din coadă sînt magistraturi de care lumea are nevoie de deopo-
trivă și fiecare are nevoie de cealaltă". ■ „Frumosul este întîlnirea în-
tîmplătoare dintre o umbrelă și o mașină de cusut pe o masă de ope-
rație". ■ „Gîndirea simte o satisfacție foarte asemănătoare cu plăcerea
dragostei atunci cînd pipăie trupul gol al unei idei". ■ „întrebat de-un
naiv („Nu plîngeți deci niciodată în versurile dv. ?“), Mallarme a răs-
puns : „Și nici nu-mi suflu nasul". ■ „Nu-ți vîrî nasul în tablourile me-
le, mirosul de vopsea are să te otrăvească". ■ „Singura cale de a în-
văța să desenezi bine e să nu desenezi niciodată nimic".
Marcel Sendrail, Yannis Ritsos, Ortega y Gassct, Lauțreamont, Rem.
brandt, William Hogarth, Rimbaud.
Dumitru BRADAȚAN
Fata moșului într-o relație de ostilitate, ad-
versitate, nefericire cu mama vitregă, refă-
cînd încă o dată în poveste cuplul mașteră/
orfană, sau poate chiar călău/victimă. Călă-
toria Lizucăi este de fapt o fugă, o.căutare,
o dorință de relație fericită ; de această re-
lație Lizuca are parte în două moduri : o
dată în tărimul poveștii-visului, la întîlni-
rea din dumbravă, altădată în realitate, cînd
ajunge în casa bunicilor.
Traversarea pădurii devine sinonimă cu
aventura, cunoașterea ; dacă pentru Scufița
Roșie, pădurea, acel locus amoenus, se do-
vedește înșelătoare, o posibilă cursă pe care
Lizuca —
fetița
fantastică
i-o întinde lupul, pentru Lizuca, dumbrava,
care se aliniază clar în paradigma raiului
sadovenian, această variantă mai tînără și
fragilă a pădurii, este locul moliciunii și al
minunii, în mod absolut, total, lipsit de con-
trapondere primejdioasă, de perversitate,
este spațiul adevărului, al fericirii. Dumbra-
va este deci spațiul sacru, prin prezența aici
a personajelor din poveste „care-și dau în-
tîlnire cu fetița năcăjită și orfană".
Este interesant că Lizuca nu face abia a-
cum cunoștință cu aceste personaje, ea le
cunoaște deja, iar acum nu face decît să le
întîlnească și recunoască ; în acest sens Li-
zuca nu este absolut inocentă : ea este, da-
că nu o cititoare, atunci o ascultătoare de
povești, este deci deja contaminată de po-
veste. Cunoaște astfel povestea cu „copiii
rătăciți" (Hănsel și Grettel desigur), și-a în-
sușit chiar morala acesteia (se înarmează în
consecință cu un buzunar de cenușă, care
să-i marcheze drumul), cunoaște sau recu-
noaște pe prichindeii și domnița care-și fac
apariția în dumbravă, o cunoaște pe Sfînta
Miercuri, pe împărăteasa furnicilor, sau pe
oamenii și „dihăniile" prefăcute în sălcii de
o vrajă. întertextul Poveștii exercită asupra
ei o presiune, tentație, seducție care merg
pînă la confuzia fericită : printre prichindei
ea recunoaște pe bunicul și bunica, iar în-
tr-unul din personajele poveștilor spuse în
dumbavă o identifică pe mama ei. De fapt
întregul text al lumii pare a se baza, a se
sprijini pe poveste : în casa bunicilor Lizu-
ca ascultă povești, pe care vrea să le trăias-
că mai apoi într-un spațiu prielnic — dum-
brava — (ea alege să fie copil rătăcit, fugit)
(„Duduca Lizuca plănuiește o expediție în-
drăzneață"), de la mama știe că „fără po-
vești viața omului ar fi tristă și searbădă"
și verifică acest lucru cînd la întîlnirea din
dumbravă, dintre Lizuca și personajele de
poveste, află că acestea la rîndu lor se în-
tîlnesc și „petrec" povestind : petrecerea
constă deci in spunerea și ascultarea poveș-
tilor.
în acest sens Dumbrava minunată este, ca
și Hanul Ancuței, Povestea, Textul însuși,
locul unde se spun și se ascultă, se întretaie
și se întrețes povești. Poate nu întîmplător
însă poveștile acestea se referă mai ales la
realitate și oameni (povestea răteșului), sau
la conflictul realitate — poveste, povestea
despre Zîna Închipuirii pe care, din incapa-
citatea de a crede în imaginație, o pierde
Făt-Frumos, plătind pentru aceasta să moară
cu „sufletul uscat și bătrîn", sau povestea
despre Statu-Palmă care se retrage în celă-
lalt tărîm nefiind înțeles de oameni răi, sau
pur și simplu povestea prichindeilor îngri-
jorați de soarta Dumbrăvii — va fi vîndută
sau nu de bunici, fiindcă Dumbrava mi-
nunată, tărîm al poveștilor, este la
propriu și la figurat proprietatea bu-
nicilor. Drumul spre bunicii știutori
de povești trece astfel prin poveste, iar
Dumbrava oferă culcuș Lizucăi, tot așa cum
Povestea o ține la adăpost de uscăciune,
falsitate, constrîngere inutile (lumea monde-
nă a „mămichii"), înfiripînd un miez al lu-
mii, al curățeniei unde „oamenii de rînd“,
incapabili de încredere și imaginație, nu a-
jung.
Astfel citind Dumbrava minunată povestea
Lizucăi care a găsit culcuș in Dumbrava-
Poveste este mai puțin aceea a unei „fetițe
mărunțele, însă, voinice, plinuțe", cum apa-
re ea în anturajul mămichii. sau a „gîngă-
niei dracului" cum o vede slujnica, a unui
„ghimpe și necaz", cum o consideră Madam
Vasilian, a unui copil rău, cum o categori-
sește cucoana Emilia, a „puiului babii", cum
o alintă bătrînica Sflnta Miercuri, ci mai
ales povestea unei fetițe fantastice, așa cum
se vede ea odată intrată în Spațiul Poveș-
tii, care o transfigurează, o modelează, o
modifică asemeni lui, adică fantastică, ipos-
tază pe care Lizuca o consideră normală, fi-
rească, pentru că așa ajunge ea în Dumbra-
vă,Ia relația fericită :
„Văzu o clipă în apă o fetiță fantastică și
un cățel ciudat.
Și fără să se mire prea mult, intră în iar-
ba dumbrăvii".
Muguraș CONSTANTINESCU I
• Anuala '84
Expoziția Cenaclului Suceava al U.A.P., mai cuprin-
zătoare decît saloanele precedente (au fost prezenți 3G
de autori cu peste 50 de lucrări), se înscrie, prin mijloa
cele limbajului plastic, prin forța estetică a fiecărui
artist în parte, printr-o unitate calitativă generală, în-
tr-un vizibil ascendent spre profesionalizare și indi-
vidualizarea „grupului" sucevean în climatul plastic
național. Caracteristica tradițională a acistor mani-
festări : marcarea sumei unui an de activitate — cu
posibile previziuni pentru evoluția (în viitorul apro
piat) a artiștilor își găsește o ilustrare concretă pe si-
moze. Acestor considerente generale li se poate ală-
tura și sublinierea că sculptura și tapiseria încep
să-și asigure acel necesar centru de interes într-un
astfel de salon (definit aici și ca loc de intîlnire al
diferitelor stiluri, atitudini, competiții, însumarea
preocupărilor de ansamblu).
Tematic, expoziția relevă un oarecare echilibru în-
tre domeniile recunoscute (peisaj, compoziție, natură
statică, portret) și cele care abordează aria simboluri-
lor, a semnificațiilor multiple, a metaforelor. Aserțiu-
nea nu face decît să constate o realitate de fapt, fără
a aduce în discuție diferențierile calitative inerente în-
tr-o asemenea „concurență".
Obținînd o strălucire nouă, „casele" lui Ion Carp
Fluerici, au o cromatică ce tinde să-1 definească deplin
pe autorul unor echilibrate construcții plastice, în
timp ce Adrian Bocancea își dublează perfect ritmu-
rile configurației unei palete stilistice adecvate. Pei-
sajele largi ale lui Tiberiu Moruz (armonios înche-
gate tonal) intră în consonanță cu „seria" de porți
ale lui Mircea Hrișcă (voit spectrală), în timp ce aus-
teritatea materiei picturale din portretul lui Virgii
Parghel și-ar putea găsi compensația în „invazia" cro-
matică expresionistă a lui Gabriel Baban, Dincolo de
acest nivel se înscriu cu „producții" definitorii : Tra-
ian Postolache (vizualizare căutată), Pușa Pislaru
(compoziție dinamică) Angeîa Pitaru — Bolnavu (sem-
nificație plastică), Costel Butoi (sobrietatea propune-
rilor), Dan Grigoraș (relansarea portretului în pro-
pria-i activitate).
Grafica, aflătă, inexplicabil poate, la un nivel „sta-
ționar", comparativ cu precedentele expoziții, este
reprezentată prin cîteva gravuri corect executate de
Grigore Ursu și Anton Costin.
Marcjnd noi formule de dialog cu spațiul, sculptu-
rile lui Mircea Dăneasa (stilizări anatomice îndelung
elaborate) ale Floricăi Grosu (geometrie semantică
spațială) și ale lui Alexandru Grosu (portret stilizat
la limita necesarului) conferă „sectorului" o evidenție-
re calitativă, alături de artele decorative (tapiseriile-
Luciei Pușcașu — organizare echilibrată cromatic și
ale Marcelei Larionescu — condensare de sorginte fol-
clorică). In rezumat, o expoziție ce-și afirmă plusu-
rile în contextul „dialogului" creativ.
Petru DRIȘCU
• Proiecte editoriale
Și anu] 1985 anunță o notabilă prezență editorială-
a autorilor suceveni. Proiectele de plan consemnează:
în acest sens cîteva apariții demne de interes. Astfel,
poeții Cornelia Maria Savu și Constantin Ștefuriuc
vor fi prezenți în librării cu volume de versuri la e-
diturile Eminescu și, respectiv, Junimea. Proza este
reprezentată de : două romane, „Gambitul nordului",,
de Constantin Badersca și „Nopți banale", de Iurii
Lucan, și de două volume de proze scurte : „Mînzul
cu stea în frunte" (Ion Filipciuc) și „După-amiaza unei
amintiri" (Ion Beldeanu).
, Mai semnalăm, de asemenea, semnăturile citorva
dintre scriitorii originari de pe aceste meleaguri :
Platon Pardău, „Tentația TU" (roman), Nicolae Pre-
lipceanu, „Arma anatomică" (versuri), Stelian Gruia,
„Calul negru" (roman), Adrian Dinu Rachieru. „Pro-
tocronism și sincronism" (critică literară).
(I B.)ș
• Salonul umorului
La Galeria de artă din municipiul Suceava, în or-
ganizarea Centrului de îndrumare a Creației Popu-
lare și a Mișcării artistice de masă, a fost deschis
Salonul sucevean al umorului, aflat la cea de a Xl-a
ediție. Sub genericul actualei ediții, „Echilibru", s-au
întîlnit în expoziție 28 de autori din 11 județe ale
țării și din Capitală. Juriul salonului (președinte losef
Toth de la revista „Urzica") a atribuit unui număr de-
9 lucrări (din 52 selecționate), premii și mențiuni.
Printre laureați : Vasile Crăiță-Mândră (Bacău), Le-
onte Năstase (Constanța), Dânes Molnar (Tîrgu-Mureș),
Radu Popovici (București), Ion Z. Georgescu-Lunică-
(Ploiești), Viorel Corodescu, Alexandru Bartfeld. Mihai
Constantin Papuc și Radu lațeu (toți din Suceava).
Nistor DOMINTE.
REALIZATORI : Ion BELDEANU, George
DAMIAN, Viorel DARJA, Ion CARP
FLUERICI, Mihail IORDACHE, Gh. LUPU,
Marcel MUREȘEANU, Ion PA RANICI,
Mircea T1NESCU, Alexandru TOMA.
Tehnoredactare : Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA
ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Str. Mihai Viteazul nr. 48