TRĂIASCĂ 23 AUGUST! nr. 8, august 1984 Proletari din toate țările, uniți-vă (anul XC, nr. 1176) (wmiiM iuirmm REMSTA LITERARA FONDATĂ DE SOCIETATE JUNIMEA» DIN IAȘI LA1 MARTIE I867 EDITATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA timp eroic alabilitatea, tăria unei revoluții sînt confirmate de istorie, de V timpul peste care aceasta își așează sigiliile. Se trage, sim- ’ bolic, vorbind, o brazdă sub care se așează sămînța, Dacă rodul e bogat, aceasta înseamnă împlinirea aspirațiilor năvalnice, proprii oricărui act revoluționar. Revoluția declanșată la 23 August 1944 de comuniștii români, anunța lumii nu doar vrerea de liber- tate, ființă din ființa acestui popor, ci și voința de schimbare so- cială, de așezare a vieții într-o nouă albie, de construire a unei noi societăți, societatea socialistă. Eliberarea națională, înlăturarea pu- terii întunericului negru, a fascismului, se însoțea de hotărîrea de a schimba „orînduiala cea crudă și nedreaptă, ce lumea o împar- te în mizeri și bogați", cum spune Eminescu. Actul insurecțional de acum patruzeci de ani, prin care România s-a alăturat Națiunilor Unite, în lupta împotriva fascismului, act care a grăbit sfîrșitul celui de al doilea război mondial, corespun- dea, așadar, aspirațiilor păturilor celor mai largi ale poporului ro- mân. De aceea, fiecare moment revoluționar, care a succedat eroi- cului august 1944, cum au fost constituirea primului guvern de- mocratic, alegerile din 1947, răsturnarea monarhiei, naționalizarea, socializarea agriculturii, reconstrucția țării, s-a bucurat de adeziu- nea oamenilor acestor pămînturi, care și-au pus toate nădejdele pentru mai bine în revoluția declanșată și condusă de comuniști, devenită cea mai scumpă cauză a tuturor. Istoria, timpul, judecătorii supremi, nu pot decît să certifice jus- tețea și înțelepciunea actului revoluționar început în august 1944. O revoluție într-un marș continuu. Firesc, pentru că revoluția nu s-a încheiat o dată cu luarea puterii de poporul muncitor, ea a continuat și continuă, energiile sale, mereu tumultuoase, cheltuindu- se în procesul complex și atît de important de perfecționare a so- cietății, de înaintare spre înaltele piscuri ale comunismului. For- ța unei revoluții, ca a noastră, a unei revoluții socialiste, rezidă din măreția obiectivelor pe care și le propune. Mai cu seamă de la Congresul al IX-lea al partidului, de cînd la conducerea țării a venit tovarășul Nicolae Ceaușescu, înflăcărată, conștiință comunis- tă românească, România și-a propus, în realizarea proiectului ei de societate nouă, programe și obiective cutezătoare, menite a o propulsa între țările avansate ale lumii. Privind în urmă, deși istoricește timpul acesta de patru decenii este o fărîmă din existența multimilenară a omenirii, avem imagi- nea înfăptuirilor grandioase ce-au schimbat din temelii această țară. Puterea economică a României de astăzi este de zeci și zeci de ori mai mare ca acelei antebelice. Sîntem în stare să durăm monu- mente ca Porțile de Fier sau Canalul Dunăre-Marea Neagră, măr- turii ale puterii creatoare a unui popor, ale dinamismului unei so- cietăți în care omul este stăpîn pe soarta sa. Satele și orașele noastre sînt mai bogate, mai frumoase. Cultura, arta pe care le-am făurit în acești ani au strălucirea si adîncimea lucrurilor durate pentru eternitate. Politica noastră, datorită căreia am dobîndit toate acestea, se bucură de prestigiu în toată lumea, pentru că este o politică a păcii și a dreptului popoarelor de a’ trăi libere. România — Ceaușescu, două nume simbol pentru un mod de a trăi in cinste și demnitate, în respect pentru tine si pentru ceilalți oa- meni ai planetei. Toate acestea demonstrează puterea și adevărul revoluției noas- tre, care a irumpt în acel august de foc și s-a împlinit și se îm- plinește prin munca eroică a poporului condus de partidul comunist comunist. C.L. Dimensiuni ale conștiinței socialiste traversînd cu ochii minții cotele escaladate de România în anii socialismului rețin atenția atît succesele de pre- stigiu înregistrate pe planul realizării, dezvoltării și mo- dernizării bazei materiale, cît și afirmarea tot mai puternică a vieții spirituale. Rămîn de tristă amintire aprecierile acelor așaziși teoreti- cieni din trecut care susțineau că poporul român nu ar avea vocația industrializării cînd constatăm astăzi că în perioada ca- re a trecut de la victoria revoluției de eliberare socială și na- țională a avut loc o creștere de circa 100 de ori a producției industriale și de 7 ori a celei agricole, amplificarea de 32 de ori a venitului național și a productivității muncii. în cadrul celor 40 de ani de viață liberă, în fapt în cadrul is- toriei multimilenare a poporului român, cea mai fertilă și mai bogată în realizări se înscrie perioada inaugurată de Congresul al IX-lea al partidului, afirmîndu-se ca un incandescent arc de triumf ducînd peste veacuri substanța muncii și creației genera- țiilor noastre, care va rămîne înscrisă în conștiința neamului drept „Epoca Ceaușescu". Faptele de muncă și de viață care au generat asemenea rea- lizări validează realismul politicii partidului nostru, superio- ritatea orînduirii socialiste, hărnicia și puterea de creație a poporului român, care a edificat în acești ani mii de obiective economice și sociale, asigurînd dotarea cu echipamente moder- ne a întreprinderilor și ogoarelor, a orașelor și satelor, imensa lor majoritate purtînd însemnele producției proprii. Odată cu acestea, ample transformări au avut loc în viața oa- menilor, răspunzînd astfel cerinței formulate de partidul nos- tru, de secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, po- trivit căruia, „menirea istorică a socialismului este nu numai de a elibera omul de asuprire și exploatare, de a asigura bunăsta- rea lui materială ci de a făuri o civilizație spirituală superioa- ră. care nu se poate realiza decît prin formarea unui om nou, cu’ o înaltă conștiință și pregătire culturală și profesională, cu un profil moral politic înaintat". In focul muncii, în confruntarea cu numeroase greutăți în soluționarea unor probleme de înaltă complexitate și fără precedent, în construirea unor edificii la care generațiile trecute doar au visat sau nici măcar n-au cutezat să viseze, precum Canalul Dunăre — Marea Neagră, metroul Capitalei, Transfă- gărășanul șî multe, multe altele s-au forjat și afirmat caractere noi, s-a plămădit conștiința nouă socialistă. Numeroase opere din domeniile prozei și poeziei, artelor plas- tice și muzicii durate în acești ani realizează un înălțător imn de slavă pentru cei care s-au distins în creația unor asemenea obiective, punînd astfel în valoare noile trăsături ale conștiin- ței, cotele ascendente ale conștiinței socialiste. Reflectarea complexă a existenței sociale în mintea oameni- lor, conștiința socială este formată — așa cum este cunoscut — din ansamblul ideilor, teoriilor, concepțiilor politice, juridice, morale, filozofice, estetice, științifice, al stării de spirit, senti- mentelor și opiniilor caracteristice societății pe o anumită treap- tă a dezvoltării ei. Punînd în valoare, superioritatea și poziția distinctă a conștiinței socialiste matricea acesteia marchează procesul de unire a activității maselor populare cu socialismul științific, fapt care semnifică trecerea oamenilor de la acțiunea spontană la creația istorică conștientă a noii orînduiri. Este meritul partidului nostru, al secretarului său general, de a fi dezvoltat în cadrul magistralelor sale elaborări teoreti- ce, concepția unității dialectice și condiționării reciproce din- tre dezvoltarea forțelor de producție și afirmarea conștinței noi, socialiste. Condițiile vieții materiale, caracterul relațiilor de producție, al muncii — se arată în documentele noastre de partid — determină nivelul gîndirii și conștiinței oamenilor. In același timp lărgirea orizontului de cunoaștere, înțelegerea le- gității si dezvoltării sociale, ridicarea nivelului nolitic și cul- tural al oamenilor exercită o puternică influență asupra dez- voltării forțelor de producție și creșterii bunăstării generale. Asupra procesului de formare și dezvoltare a conștiinței so- cialiste o puternică amprentă își pune noua condiție a muncii si vieții oamenilor. Avem în vedere în acest cadru dreptul fie- cărui cetățean Ia activitatea utilă societății și crearea a peste 5,5 milioane noi locuri de muncă, adică pentru mai bine de ju- mătate din populația activă a țării, odată cu ridicarea sistema- tică a gradului de dotare tehnică a acestora, dreptul la învăță- tură, care a permis traversarea drumului de la situația dinain- te de revoluție, cînd 2 din 5 locuitori erau analfabeți la cea de as- tăzi cînd 1 din 3 locuitori este elev, student, cadru didactic sau cercetător, dreptul la locuință cînd peste 80 la sută din popu- lația țării s-a mutat în case noi, dreptul la conducere, oamenii muncii avînd posibilitatea prin structurile șî sistemul demo- cratic creat de societatea noastră, să participe atît la adoptarea deciziilor cît și la înfăntuirea lor. Aprecierea nivelului conștiinței în societatea noastră socialistă tine de răspunderea cu care fiecare dintre noi acționează nen- tru valorificarea condițiilor create printr-o muncă profundă și de înaltă competență, capacitatea de a fi mereu în fruntea ac- țiunilor si a rezultatelor, neîmpăcarea cu tot ceea ce este vechi și depășit în favoarea noului autentic, statornicirea întrajuto- rării, a prețuirii valorilor si respectării demnității în ranortu- rile interumane, cultivarea modestiei, a stîmării oamenilor în funcție de cantitatea si calitatea muncii desfășurate. In fapt esența conștiinței socialiste o constituie poziția mili- tantă față de cuceririle revoluționare ale socialismului crista- lizată în atitudinea față de obligațiile sociale, față de popor, față de bunul obștesc, fată de muncă, ca singurul izvor al bogă- ției și înfloririi bunăstării patriei, al progresului culturii șî ci- vilizației. Actionînd, pentru cultivarea și încorporarea în faptele de viață a unor trăsături înaintate, partidul nostru a elaborat și adoptat Ia Congresul al Xl-lea Codul principiilor și normele muncii și vieții comuniștilor, ale eticii și echității socialiste, care constituie și trebuie să constituie instrument pentru for- marea omului cetățean, constructor al societății socialiste mul- tilateral dezvoltate. în formarea și dezvoltarea conștiinței socialiste partidul nos- tru pornește de la dialectica continuității și discontinuității, ca- litățile cognitive și valorizatoare ale conștiinței, de la înțelege- rea ei în contextul condițiilor și determinărilor concret istorice. Cerința este de a vedea procesul formării și dezvoltării con- științei socialiste nu numai sub aspectul succesiunii epocilor is- torice, dar și al specificului național. Pe această linie esențială este activitatea curentă, munca sis- tematică capabilă să asigure o temeinică pregătire profesiona- lă, un înalt grad de cultură, o concepție clară despre lume și viață, dar și cunoașterea și respectul față de trecutul glorios de luptă al generațiilor dinaintea noastră pentru eliberarea so- cială și națională. Fundamentarea activității de educație, de formare și dezvol- tare a conștiinței socialiste de cunoașterea trecutului de luptă al neamului exprimă trecerea de la concepția materialist-dia- lectică revoluționară despre lume la politica și morala cores- punzătoare acesteia, la actualizarea concepției despre lume ast- fel încît din ea să rezulte scopuri, dar și motive de acțiune. Ca urmași ai unor înaintași harnici, viteji și demni, purători ai unei civilizații materiale și spirituale care au răzbit prin timpuri si furtuni, generațiile noastre nu au o îndatorire mai mare de- cît aceea de a amplifica și transmite generațiilor viitoare valori pe măsura timpului nostru și a civilizației viitoare. Acum în preajma aniversării zilei noastre naționale și a Con- gresului al XTII-lea al partidului sîntem mai conștiențî ca ori- cînd de drumul imens pe care l-am parcurs în procesul formă- rii și dezvoltării conștiinței noi socialiste dar și de cerințele tot mai mari pentru a valorifica tot mai bine structurile și efortu- rile consacrate acestui domeniu, imprimînd întregii activități suflul nou revoluționar, asa cum cerea tovarășul Nicolae Ceaușescu la Consfătuirea de la Mangalia. Alecu AL FUOAREȘ cu patria î i august Cu Patria în August, cu-al împlinirii zbor Ne aurim destinul cu seva omeniei Și ne lărgim seninul spre anii viitori Și ne-ntîlnîte holde ne creștem în cîmpie Cu Patria de astăzi, o splendidă grădină, Cu anotimpul tînăr dorinți pulsînd în noi Din șarja adevărului ne fabricăm, azi, plugul Aniversînd izbînda acestor vremuri noi Pe care le conduce și le aureolează Cu gindul și cu fapta Partidul, brav, erou; Cu patria în August intrăm ; înaltă-amiază Cu împliniri de pace și-a tot ce este nou. Dumitru GRIGORĂȘ EPOCA CEAUȘESCU - perioada cea mai f ertilă a noii noastre istorii * ntr-o larg cuprinsă horă a unirii și încrederii, I sub flamura biruitoare a partidului, ferm 1 hotărit să-și ridice țara pe noi înălțimi de civilizație și bunăstare socialistă, poporul român sărbătorește cu entuziasm aniversarea mărețului e- veniment de la 23 August 1944, victoria revoluției de eliberare națională și socială, antifascistă și an- tiimperialistă. moment istoric de răscruce în lupta milenară a poporului nostru pentru libertate, uni- tate, neatîrnare națională și progres social. într-o impresionantă unitate de gîndire, simțire, voință și acțiune revoluționară, învingînd nu puține neajun- suri și dificultăți, poporul român și-a făurit într-o perioadă de nici jumătate de secol o țară modernă cu mii și mii de combinate, uzine, fabrici, cu o muncitorime și o intelectualitate multilateral pre- gătite, cu o agricultură în plină revoluție structura- lă, cu planuri încă și mai îndrăznețe pentru viitor, într-un moment hotărîtor al împlinirii destinului socialist al țării, al împlinirii celor mai mult visate idealuri de progres, bunăstare, independență și pa- ce, partidul și patria au găsit în remarcabila per- sonalitate a tovarășului Nicolae Ceaușescu, omul în măsură să unească și să dinamizeze energiile creatoare ale întregului popor, călăuzindu-le în con- formitate cu interesele vitale ale națiunii noastre socialiste. Alegerea tovarășului Nicolae Ceaușescu în cea mai înaltă funcție din partid, apoi și în su- prema funcție din stat, orizonturile profund înnoi- toare deschise acum nouăsprezece ani de Congresul al IX-lea atît în privința activității partidului, cît și în privința dezvoltării economico-sociale a țării pe întregul ei teritoriu, s-au dovedit a fi hotărîtoare pentru accelerarea procesului de construire a noii societăți în România și consolidare a independen- ței și prestigiului său în lume. Și pentru ca drumul deschis să fie drum de noi izbînzi, propunerea plenarei P.C.R. din 27 iunie ca tovarășul Nicolae Ceaușescu să fie reinvestit în funcția supremă la Congresul al XlII-lea a fost imediat însușită și susținută de întregul popor cu hotărîre și încredere. Opțiunea își are temeiuri de nezdruncinat în realitatea că toate mărețele înfăp- tuiri de după cel de al IX-lea Congres al partidu- lui, epoca de cel mai înalt relief de semnificații din cele patru decenii de viață liberă, sînt indestructi- bil legate de gîndirea și energia, îndrăzneala și con- secvența revoluționară manifestate în faptele de conducător ale tovarășului Nicolae Ceaușescu. Tu- turor congreselor și conferințelor naționale ce au urmat el le-a imprimat acele orientări revoluțio- nare, profund înnoitoare ce abordînd problemele construcției socialismului în strînsă legătură cu rea- litățile românești și ale lumii, au determinat schim- bări radicale în ceea ce privește strategia și tactica edificării noii orînduiri în România. Gîndirea sa teoretică, de o forță mereu vie în actualitatea cea mai stringentă, de o remarcabilă originalitate izvo- rîtă din penetrația esenței fenomenelor, întemeiată pe analiza lipsită de prejudecăți a faptelor vieții, și-a pus în mod hotărit amprenta pe întreaga acti- vitate a partidului și statului, a deschis cale largă spiritului novator, revoluționar, în toate domeniile și activitățile sociale. Pe baza concepției secretarului general al par- tidului cu privire la căile și mijloacele de realizare etapă cu etapă a- obiectivelor fundamentale ale con- strucției socialiste și comuniste, P.C.R. a desfășurat, în aceste aproape două decenii, o vastă și intensă activitate organizatorică și politico-educativă, de mobilizare și unire a tuturor forțelor națiunii pen- tru asigurarea unui ritm cît mai înalt de dezvoltare economică și socială, de modernizare și împlinire complexă a forțelor și resurselor națiunii. Dacă as- tăzi, în condițiile internaționale dificile știute, in- dustria românească poate răspunde oricărei cerințe a economiei naționale, fără a mai vorbi de sem- nificația internațională a faptului în sine, este toc- mai consecința acestei politici curajoase și consec- vente. Pe aceeași bază s-a dezvoltat și de dezvoltă agricultura, au înflorit și înfloresc știința, tehnica, invățăm.întul, arta, cultura, au sporit veniturile re- ale ale oamenilor muncii. Pentru toate acestea tovarășul Nicolae Ceaușescu a insistat în repetate rînduri să se înțeleagă că re- zolvarea marilor probleme economice și sociale nu i-a siîrșit odată cu proclamarea socialismului, ci pe baza dezvoltării permanente, la parametrii ceruți de evoluția tehnicii mondiale, a industriei și agricul- turii, prin efort de acumulare, dezvoltare, moderni- zare, cercetare, prin cuceriri tehnico-științifice de vîrf care să asigure o înaltă productivitate, o cali- tate competitivă. Acest proces deosebit de complex și de mare răs- pundere istorică față de destinele patriei, ale con- strucției cu succes a societății noi, a necesitat și necesită permanent amplificarea muncii politico-i- deologice și educative de formare a omului nou, cu o înaltă conștiință socialistă, revoluționară, patrio- tică, gata să învingă orice greutăți pentru ca tot ceea ce ne-am propus și ne propunem să devină înfăptuirea durabilă prin veacuri și peste vremuri. Dezvoltarea necontenită a democrației socialiste, revoluționare, alături de perfecționarea activității statului socialist, activitatea permanentă de formare a omului nou, constructor conștient al viitorului pa- triei socialiste; stimularea largă a spiritului creator sînt obiective statornice ale partidului pentru fău- rirea societății socialiste multilateral dezvoltate prin popor și pentru popor. în perspectiva acestor mărețe idealuri, tot ceea ce s-a realizat în acești ani glorioși se leagă indisolu- bil de numele secretarului general al partidului, de neobosita sa activitate teoretică și practică, de con- secvența cu care promovează spiritul de luptă și muncă revoluționară, de dăruirea sa exemplară în numele intereselor vitale ale patriei socialiste. I. MOLDOVEANU tezaur caratele prezentului ărbătoarea scumpă națiunii române, C 23 August 1944 a descătușat, pe toa- ** te planurile, energiile creatoare ale acestui harnic și talentat popor care, tră- iește și muncește cu mintea-i ingenioasă și mina măiastră de mii de ani aici la Ma- ma cea Mare, la Dunăre și Carpați. La ceasul de bilanț al strălucitului ju- bileu al eroicii zi de august și în preajma celui de-al XIH-lca Congres al partidului cu ochii și memoria ani trecut în revistă miile, zecile de mii de opere zămislite de artiștii plastici contemporani în anii de aur ai libertății noastre și am avut în i- magine chipul mîndru și demn al țării. Cu patos și dăruire, ei au adăugat și adaugă caratele prezentului la bogatul tezaur lă- sat de înaintași. ...In poienile rotate ale Măgurii Buzău- lui, ioc de basm și de vis, de meditație și de suflet românesc, la începutul acestui au- gust fierbinte, și-au dat din nou întîlnire —• pentru a cinsprezecea oară — 16 sculp- tori — cifra își are simbolul în cele 16 secole pe care le are Buzăul de la prima mențiune documentară și în cele 16 figuri geometrice ale Coloanei fără sfîrșit — pen- tru a adăuga la zestrea de pînă acum — aici au fost înălțate în 14 ediții 224 de o- pere de artă, care alcătuiesc un splendid muzeu în aer liber — o alta și mai boga- tă. ...După Măgura Buzăului care, orice s-ar spune, rămîne „mama taberelor de crea- ție11, an de an, în epoca pe care cu mîndrie o numim „Epoca Ceaușescu", un mare nu- măr de plasticieni și-au pus și își pun în valoare talentul în taberele de la Galați și Medgidia, la Hobița și Lăzarea, la Te- lega și Arcuș,< la Arad și în Deltă și în multe alte localități, lăsînd moștenire o- pere inegalabile, veritabilă manifestare a creației libere, care conturează chipul lu- minos al României socialiste. ...La Fălticeni. în holul Consiliului popu- lar, transformat din cînd în cînd într-o veritabilă galerie de artă, atenția mi-a fost reținută de expoziția pictorului Dumitru Rusu, deschisă sub genericul „Timp și a- notimp în Bucovina". Cu ajutorul penelu- lui și al acuarelelor autorul a prins în culori pastelate viața în cele patru ano- timpuri ale anului din această frumoasă și pitorească vatră. Tablourile sale au tit- luri care evocă frămîntările autorului și ale oamenilor. Prezentînd în imagini vii chipul țării, dealurile și apele unduitoare, pictorul realizează o unitate dialectică în- tre natură, artă și viață. Peisajele din ta- blourile care poartă titlurile „între culmi", „între pămînturi", „între culori", „Ogoarele liniștii", „Pe apa Sucevei", „Iaz lai Ilorod- nic", „Zi de martie", ca și imaginile intitu- late simbolic „Zodia albastră", „Flacăra visului" ori „Veselă grădină" au o coloris- tică vie, pun în evidență frumusețile țării, spiritualitatea românească. Contemplîndu- le am avut senzația că mă aflu, intr-ade- văr, într-o veselă grădină din mîndra Bu- covină. ...Tot la Fălticeni, în centrul orașului, privind chipul neîntrecutului prozator Mi- hail Sadoveanu, încrustat în bronz de Ion Irimescu, iar în expoziția de artă figu- rile de muncitori metalurgiști, mineri, for- jori, țărani, cărturari, gingașele portrete de de copii, zborurile spre înălțimi, scenele de muncă din întreprinderi, grupurile sta- tuare și multe, multe alte lucrări, de fapt întreaga creație a sculptorului Ion Irimes- cu, donată printr-un act de mare noblețe orașului său natal, am avut in imagine chipul țării. ...Chipul țării l-am întîlnit și în cele pes- te 200 de tablouri pe care, tot printr-un act de mare noblețe, reputatul pictor Ion Brăduț Covaliu le-a donat Buzăului și la recenta sa expoziție din sălile Dalles din București, unde, dovedind o forță de crea- ție irezistibilă, a prezentat rodul bogat al muncii sale din ultimii cinci ani. Florile de liliac de pe șevalet, ciclurile Concertul, Gînditorul, Zbor, Satul, peisajele și portre- tele dovedesc o mare sensibilitate a artis- tului-poet. ...într-o cochetă sală din Suceava, la galeriile de artă, am admirat tapiseriile Marcelei Larionescu, realizate cu un sub- til rafinament. Ca și la pictorul Dumitru Rusu, am remarcat preocuparea autoarei de a reda în creațiile sale frumusețea si naturalețea, prospețimea peisajului buco- vinean, munca spornică a oamenilor, a har- nicilor oameni ai acestor locuri. Tapiserii- le sale sînt stăpînite de suplețe și simpli- tate, Marcela Larionescu inspirîridu-se și țesînd, cu sîrguință și talent, secvențe din frumusețea artei noastre populare. ...Imagini și titluri de o mare varietate, o mare bogăție de idei și culori, un minu- nat tezaur al sufletului și spiritului ro- mânesc am întîlnit și în cele 80 de lucrări, realizate de pictori din toată țara, expuse la ediția din acest an a „Voronețienei", ca- re, la un loc, alcătuiesc un mîndru tablou al patriei române. ...La Casa de cultură a sindicatelor din Suceava s-a aflat mai multă vreme deschi- să o expoziție de mari proporții : 91 de lucrări de pictură și grafică, 14 sculpturi și 6 tapiserii semnate de 59 de autori că- --------------cîntarea româniei imn în august Sînt patruzeci de spice în cunună Dor de iubire închid macii-n zbor, Pulsează-n piatra din Columnă Victoria în steagul tricolor. Un drum de aur s-a deschis In vatra fericirii milenară. Cu literă de purpură și vis Plouă cu flori de soare peste țară ! Răsar in noapte stele patruzeci Să lumineze cerul azi la noi. în brațele românilor pe veci Culorile luminii nasc eroi. Constantin MÂNUȚĂ țara ca o eternă cetate Cetate de cuvînt liber și faptă cu milioane de brațe-n rodnic efort, de tineri ce perpetuu se-ndreaptă spre visul luminînd ca farul în port. Cetate eternă de-omenie românească, forul în care se călește cu migală oțelul... Lin deasupra fîlfîie luminos tricolorul și sub el toți ne cunoaștem țelul. Radu FELECAN statornicie cum mugurii se-adună-n armonii în prag de primăvară și de vis ; El poartă România in tării prezent curat spre viitor deschis adine mai plin de măreție legămînt-însemn prin jurămînt oglindit în inimi pe vecie pentru neam și țara din cuvînt destin de aur pentru ieri și azi — întîiul din popor ca Președinte ! — sub semnul gloriosului jubileu viata noastră în comuna Grozești, cu sprijinul Comitetului județean lași de cultură și educație socialistă, a fost organizată manifestarea cu tema „23 Au- gust — început de eră nouă în istoria milenară a patriei noastre" în cadrul căreia . au susținut un recital de poezie patriotică Paul Balahur, Val Condurache, Valeriu Stancu și Angela Traian. • In organizarea consiliului comunal al educației politice și culturii socialiste, la Belcești, județul Iași, simpozionul „Gloriosul August" a cuprins sărbătorit cel Bun sau cel Viteaz... pentru noi simbol de-nvățăminte El devenirea unui neam erou ; exemplu-i fapta lui neîntinată cum primăvara-i proaspătă mereu nu-1 vom clinti din inimi niciodată- Ion BORODA uraganul Opriți-vă ! Opriți uraganul Ivit din pustiul orgoliilor mute Opriți uraganul ce-ntunecă soarele Că munții ca turme de tauri Rotesc în galop sub copite Pămîntul Fugind speriați Spre ciutura de nisip a Lunii ; Opriți uraganul ! Ce-i gata să spargă Cu gheare de foc Fîntîna luminii, Să rupă-n cărbuni și noroi Inima lumii înfrățită cu crinii ; Opriți uraganul! Că apele-s gata să iasă din vaduri Surpîndu-ne visul in spaimă și spumă Și Luna in tremur Rătăcită-ntre neguri Stă gata să cadă In cea mai neiertătoare genună. Gh. BOTEZ se aprinde o stea Privirile îndrept spre tine și-n capăt se aprinde-o stea de aur. Este dragostea izvorîtoare de lumine. Lumina ei apoi îmi pare că forma inimii o ia și bate clar cu viața mea în viața ta nemuritoare. Neculai D'XRIF recitări din creația poeților ieșeni Haralamb o Țugui, Ion Chiriac și Emilian Marcu. Acțiuni a- semănătoare s-au desfășurat și la școlile genera- le nr. 16, 21, 23, șl 34 din Iași sub genericul „O inimă, o flacăra, un erou“ • La Muzeul etnogra- fic al Moldovei, în cadrul unei seri muzeale, și-au adus contribuția scriitorii Mircea Radu lacoban, Aurel Leon și Ștefan Oprea • Căminul cultural Horpaz—Miroslava a organizat specta- colul de poezie șl muzică dedicat celei de a 40-a aniversări a eliberării patriei în cadrul căruia au citit versuri patriotice loanid Romanescu și Constantin Mânuță • In sala „Victoria*4 din Iași s-a vernisat expoziția de arte plastice organi- zată în întîmpinarea marii sărbători de la 23 rora juriul județean le-a acordat premiul întîi și dreptul de a participa la expoziția județeană a Festivalului Național „Cînta- rea României". Am zăbovit în fața tablo- urilor intitulate „Colț de casă" și „Coopera- tivă", semnate de profesoara de desen Cristina Achim din Cîmpulung Moldove- nesc, „Portret de fată" și „Dans", realizate de Liana Pop din Vatra Dornei, „Portret istoric", pictat cu siguranță profesională de tehnicianul Radu Bercea din Gura Humo- rului, a tapiseriilor cu titlurile „Noapte și zi" și „Poem în roșu", in care profesoara Maria Cojocari din Cîmpulung Moldove- nesc a țesut cu îndemînare culorile, flori și flamurii roșii și tricolore. Obiceiurile si datinile noastre străbune au fost îmbina- te într-o coloristică viguroasă în pictura lui Gheorghe Saftiu din Fălticeni, ca si în tapiseria lui Ion Cruceanu din Vatra Doi- nei. în picturile muncitorului Constantin Ungureanu din Suceava am descoperit iar- na, cu albul ei imaculat, grădina cu flori și toate nuanțele verdelui, iar în pînzele lui Dan Bartoș livada cu belșugul ei și freamătul șantierului de construcții. ...în fața tabloului „Ștefan Voevod", ie- șit de sub penelul lui George Gavrilean, în alb-negru, la baza căruia autorul a scris catrenul „Osul tău zidind sublime / Dru- muri spre eternitate Peste tot și peste toate / Numai tu, o mușatine !“ mi-au ve- nit în imagine statuile marelui domnitor Ștefan durate la Vaslui, Podul înalt ori Su- ceava, statuile închinate lui Burebista la Tabăra de sculptură de la Măgura și lui Decebal la Deva, nemuritorului Mihai cel Viteaz la Alba lulia. Gurăslău ori Cluj- Napoca, monumentele dedicate independen- ței de Ia Iași și Calafat, impunătorul sim- bol al Electrificării de la Vidraru — Ar- geș și, prin ele, am văzut chipul țării, ...în atelierul sculptorului Iftimie Bâr- leanu din „dulcele tîrg al leșilor" am ur- mărit cum mîinile sale dibace plămădeau din lut, care va fi transpus apoi în gips și în bronz, proiectul unui monument ca- re-1 înfățișează pe ctitorul vremurilor noas- tre noi, secretarul general al partidului, președintele României și scene de la ma- rile epopei ale „Epocii Ceaușescu" — Cana- lul Dunăre —, Marea Neagră, Metroul și turnarea pietrei de temelie a Casei Re- publicii și Bulevardului Republicii din Ca- pitală. Privindu-1 cum lucrează mi-am zis: Da ! Hotărit lucru, artiștii plastici, cu ha- rul și talentul lor, cu ajutorul culorilor și ale pînzelor, dăltuind în piatră ori mode- lînd lutul, gipsul și bronzul, prin operele lor, zugrăvesc chipul țării, ideea legăturii noastre cu pămîntul străbun, duc mai de- parte bogata tradiție a artei românești, n- dăugindu-i caratele prezentului. Lazăr BĂCIUCU coroană de lumină Coroana-amiezii seînteiază țara, poteci spre vîrf-de-dor străbat Carpații și primăvara-i geamănă cu vara și pulsul lor se-aude-n constelații. Un trandafir e visul dat în floare : corola lui respiră pe spirale de foc — și porumbeii în zburare în Ioc de pene au acum petale. Și ochiul meu e lăcrimat de slavă în sfera lui mereu cutezătoare, prin care trece o astrală navă cu patruzeci de aștri-n luminare. Constantin CLISU grafică de Steliana D. Beiu August. Despre lucrările prezentate a vorb Aurel Leon • în cinstea aceluiași eveniment să- tenii comunei Mogoșești s-au întîlnit la căminul j cultural cu un grup de scriitori ieșeni și cu | membri ai unor cenacluri literare. Cu acest pri- lej poetul Corneliu Sturzu, redactor șef al re- vistei „Convorbiri literare*4, a vorbit despre dez- voltarea literaturii române în anii de după 2 August 1944, despre contribuția scriitorilor con- r Lemporani la îmbogățirea patrimoniului de va- lori literare naționale. Au mai luat cuvtn tul criticul Virgil Cuțitaru și poetul Nicolae Tur- tureanu. întîlnirea s-a încheiat cu un aplaudat recital de poezie patriotică. Convorbiri literare - 2 40 de ani de literatură nuuă „Artiștii au datoria să lase scris urmașilor, peste veacuri, j mărturii despre^ ceea ce au fost în stare să creeze constructorii socialismului, despre ceea ce au fost în stare să realizeze oame- nii de litere și de arte de azi. Ei trebuie să se întreacă cu înaintașii, să făurească opere mai valoroase decît aceștia. Fap- tele mărețe săvîrșite de clasa noastră muncitoare, de țărănime, de intelectualitate, sub conducerea partidului, întruchipate în opere pot deveni un tezaur de valori care să contribuie la înarmarea spirituală, la mobilizarea întregului popor la marea operă de edificare a României socialiste1'. Nicolae CEAUȘESCU timp și spațiu românesc accesul la literatură------------- fac parte dintr-o generație pri- vilegiată. Generația care, la 25 de ani, deci la maturitate, a avut șansa unică de a participa ac- tiv la înfăptuirea și consolidarea ce- lei mai mari revoluții din istoria po- porului nostru. Timpul acela nou, — parcă a fost ieri, deși au trecut patru decenii — anii aceia de început, în- tăreați de surprinzătoare mutații în plan politic, social și bineînțeles, in cel al conștiinței, a cerut multe ge- nerației mele și nu numai ei. Mai în- tîi o muncă titanică, eroică, dacă ne gîndim la condițiile extraordinar de grele, la faptul că țara era secătuită de război. Clasa muncitoare, țărăni- mea, cei mai de seamă intelectuali ai țării au răspuns chemării comuniști- lor, le-au urmat exemplul. S-a cerut spirit de sacrificiu, și el nu s-a lă- sat așteptat : oamenii dormeau puțin, mîncau te mirai ce și mai nimic, munceau din zori pînă-n noapte și nu uitau să mai și viseze. Re- voluția cerea tuturor cutezanță, intransigență, voință. Și ele n-au lipsit. Lupta de clasă din acei ani ai începutului nu era joc de salon sati o neînțelegere pasageră în- tre exploatatori și exploatați. Puterea a fost cucerită prin luptă și lupta a fost aspră, neiertătoare cu cei șovăi- tori. Și a mai cerut timpul acela re- voluționar un lucru extrem de im- । pe-'.ant: încredere deplină în forțele proprii, în puterea colectivă a celor ce muncesc. Fără această încredere nimic nu ar fi fost posibil. Noua so- cietate a cerut multe membrilor ei, dar a și dat pe măsură. Oamenii cei mulți, toți oamenii muncii din ora- șe și de la sate și-au căpătat o ne- prețuită avuție : demnitatea. Se ivise la orizont o viață demult rîvnită ; viața fără stăpîni. Oamenii au în- ceput să se deprindă cu dreptul de a visa și înfăptui, cu dreptul de a în- văța. Anii aceia au oferit, pentru prima dată, tuturor, o prospectivă clară asupra viitorului. Clasa muncitoare și partidul ei co- munist au dat treptat viață concep- țiilor ce le călăuzise activitatea, lup- ta- Revoluția propulsa societatea, oa- menii ei pe noi coordonate, cu febri- litate. De la o zi la alta, structura vechii societăți se modifica rapid si fundamental. Concepții noi, instituții noi, oameni noi. îmi amintesc o în- tîmplare : era în primăvara lui 1946, lucram în tipografie, culegeam un ar- ticol pentru ziar. Asta se întîmpla într-o după-ainiază. Nu-mi mai a- mintesc exact ce discuții am avut și unde. Știu doar că a doua zi dimi- neața eram în București, cursant al primei școli, de ziariști din România. Peste 6 luni m-am reîntors din nou în tipografie, dar ca secretar de re- dacție al ziarului „Lupta Moldovei". Cum minunat spune Marin Preda, „timpul nu mai avea răbdare". Am făcut această scurtă incursiu- ne în trecutul nu prea îndepărtat, impulsionat fiind de efervescența a- cestor zile ale anului jubiliar cînd fiecare dintre noi și mai cu seamă cei mai în vîrstă trăim o alternanță de stări de gînd, de meditații înde- lungi. Gîndurile fug Uneori spre tre- cut și caută acolo, în lumina încă vie a revoluției fierbințeala romantis- mului și rigoarea tinereții. Dar tot atît de captivantă este și o călătorie imaginară, de la începuturi pînă în prezent, în spațiul și timpul socialist al pămîntului românesc. Suita de imagini oferită de această călătorie este copleșitoare. Regăsești sub cerul înalt dintotdeauna al patriei o reali- tate vie, uimitoare. Simți că te recu- legi în armoniile arhitectonice ale ce- lor 2 700 000 de locuințe confortabile construite în ultimele două dece simți o împlinire sufletească desăvîr- șită cînd imaginația reconstituie în- tr-un tablou gigant miile și miile de edificii industriale. în care muncesc milioane de oameni demni ; rețin si imaginile numeroaselor instituții ști- ințifice, de învățămînt și cultură și ți se relevă cu claritate o structură echilibrată între industrie, agricultu- ră, transporturi, învățămînt, activi- tate științifică. Este istoria nouă, so- cialistă a acestui pămînt. Rămînînd în același context aj că- lătoriei imaginare, zăbovesc cîteva minute în orașul meu natal. Cel de ieri sau cel de azi, lașul a fost și este totdeauna lîngă inima mea. în el am văzut lumina zilei și lumina slovei, lumina muncii și lumina revoluției L-am iubit cînd era străbătut de tră- suri cu un cal și îl iubesc la fel și astăzi cînd pe largile lui bulevarde se revarsă fluvii de mașini și cînd Turnul Golia este umbrit de semeți? noilor blocuri, colind cu plăcere nos- talgică bătrine străzi din Sărărie sau Țicău, îmi pare rău cînd dispare o uliță veche sau o casă bătrînă încă de pe vremea copilăriei mele, dar as fi ipocrit dacă' n-aș recunoaște că prefer zona industrială în locul car- tierului copilăriei. Tare urît mai era. Nu întotdeauna mă îneîntă blocurile de locuit din partea sud-vestică a o- rașului, arhitectura multora fiind re- ce, impersonală, dar cînd mă gîn- desc că ele aduc în viața oamenilor cel puțin un minim de confort, de civilizație, mi se par frumoase și aș dori să fie cît mai multe. Toate ora- șele țării sînt frumoase, fiecare a- vînd personalitatea lui distinctă. Bucureștiul este o metropolă grădi- nă ; Clujul degajă sobrietate ; Timi- șoara este orașul calmului ; Constan- ța invită la exuberanță... Parafrazîn- du-1 pc Creangă pot spune despre lașul zilelor noastre că „mai frumos ca astăzi, ca ieri și ca de cînd îl știu, n-a fost niciodată". Toate aceste imagini și multe al- tele ce ne înconjoară si ne-au deve- nit familiare nu sînt închipuiri ci realități concrete, rod al unei munci conștiente, eroice, la baza căreia au stat inițial planurile îndrăznețe si vizionare ale partidului, elaborate de Congresul al IX-lea. Sînt frumoase, dense, eroice toate zilele acestor patru decenii de mun- că și de luptă, de meditație si de creație. Generațiile viitoare vor cău- ta mărturii despre această epocă fierbinte și vor apela la cărți, la cărți de beletristică, pentru a cu- noaște sufletul oamenilor acestor ani. Și le vor găsi așa cum le-am găsit și noi la înaintași. Ciocoii vechi si noi, Mar a și Craii de Curtea Veche, Baltagul, Hanu Ancuței și Frații Jderi, Ion, Pădurea spînzuraților și Calea Victoriei ne-au mărturisit cine sîntem, de unde venim, cît de tari sau de slabe au fost sufletele stră- moșilor. Cei de mîine cercetînd timpul nostru vor deschide Desculț și Moromeții, adevărate enciclopedii artistice ale sufletului țăranului ro- mân. Vor zăbovi asupra volumelor Setea și Străinul, Bietul loanide, In- trusul, Marele singuratic, Facerea lu- mii și mai recent vor căuta mărturii artistice în Clipa, Dragostea și Re- voluția, Fiul secetei, Blocul de mar- mură, Cel mai iubit dintre pămînteni. Acestea sînt doar cîteva dintre căr- țile care poartă în ele puternice e- couri izvorîte din sufletele oameni- lor epocii noastre socialiste. Și nu- mărul lor va spori necontenit. Exis- tă un patos al lumii noastre socialis- te, o anume înălțime morală, carac- teristici fundamentale ale epocii noastre revoluționare. Ele sălășluiesc în sufletele oamenilor. Scriitorul în- drăgostit de om și de adevărul lui le caută acolo, le selectează și le conferă întruchipare artistică. E o datorie de onoare. Dumitru IGNEA ctul insurecțional de la 23 Au- 9 gust 1944 a constituit nu numai “ începutul unor transformări re- voluționare fundamentale, economice și sociale în viața poporului nostru, ilar și pragul de unde începea procesul complex și dinamic al modelării mi- lioanelor de conștiințe, a oamenilor chemați să transforme nu numai so- cietatea ci și pe ei înșiși. Luptînd pen- tru înlăturarea de la putere a clase- lor exploatatoare, pentru refacerea e- conomiei distruse de război, iar în anii următori, pentru industrializarea țării, pentru transformarea socialistă a a- griculturii partidul a pus în centrul activității sale crearea condițiilor op- time în vederea accesului neîngrădit la valorile culturii, al fiecărui cetățean al țării. Incepind cu lichidarea analfabetis- mului și sfîrșind cu crearea unui în- vățămînt dinamic care să corespun- dă nevoilor economiei naționale, fac- torii educaționali au fost multipli în decursul ultimilor patruzeci de ani. Baza materială tot mai puternică pe care se întemeia și se întemeiază so- cietatea românească, creșterea bună- stării materiale a milioanelor de oa- meni ai muncii au permis totodată crearea condițiilor necesare pentru or- ganizarea unei largi rețele de institu- ții de cultură și artă, capabile să sa- tisfacă aspirația fiecărui om al aces- tor meleaguri de a se împlini ca mem- bru egal al unei societăți libere prin cunoașterea celor mai înalte creații ale geniului uman. Istoria a început să capete prin cultură un sens pentru fiecare dintre noi. Desigur, nu ne propunem în cîteva rînduri să analizăm procesul complex, material și spiritual, dialectica deve- nirii noastre în ultimii patruzeci de ani. Este suficient să ne oprim, prin răspîntia de lumină De-ar fi oglinzi cuvintele poemei, Lumina pură-a zilei estivale Sub razele simbolice-ale stemei Incendiind modestele-mi cristale Ar preschimba poema-n torță vie Și fiecare clipă-n poezie... Nu trebuie să-mi aleg cuvintele, nu pot cădea in stereotipie nici în festivism, întrucît atunci cînd pun cuvin tu-acesta și nu altul, ori îmi aleg un ritm, de bună seamă că via- ta însăși din adine le cheamă să-n- frunte veșnicia și înaltul. Răspîn- tia de lumină de la 23 August 1944 a fost cu adevărat însăși viața in desfășurarea ei plenitudinară. Am scris chiar în acea zi o epis- tolă unui mare scriitor — critic și poet — mult mai vîrstnic decît mi- ne, care mi-a răspuns prompt, in- cheindu-și rîndurile cu un catren blînd-mustrător : Cei ce luptă tot tineri rămîn ; Bruma toamnei Ia tîmple e-o floare. Să mă ierți că ți-am șters din scrisoare Anacronica vorbă : bătrîn. „legătura de entru scriitorul român, pentru H creatorul de artă în general timpul prezent este un timp favorabil marilor creații, pentru că realitățile, procesele sociale, trans- formările din viața materială și spi- rituală a poporului, din conștiința o- mului contemporan petrecute în cei 40 de ani care au trecut de la Revo- Icția de eliberare socială și națio- nală, antifascistă și antiimperialistă de la 23 August 1944 sînt fascinante, capabile să solicite și să stimuleze marile talente de care literatura și arta noastră nu duc lipsă. Teme de o mare generozitate au stat și stau la îndemîna romancierilor și drama- turgilor, conflicte dramatice capa- bile să constituie substanța unor pu- ternice lucrări destinate scenei se află din belșug în dinamica vieții sociale. A înfățișa în adevărata lu- mină justețea politicii partidului, u- manismul nou, revoluționar al orîn- duirii noastre, în centrul căreia se află omul ; a da o ripostă hotărî- tă celor care neagă victoriile isto- rice obținute de poporul român, a opune forța noului din societatea noastră mentalităților și concepțiilor înapoiate ce se mai manifestă une- ori, tendințelor de parazitism social și căpătuială, a opune tăria convin- gerilor comuniste oricăror influențe ideologice și morale străine — iată marile surse de inspirație pentru creatorul român de azi, pentru cel ce se vrea angajat cu toată ființa și cu toată forța talentului său în comparație, la condiția literaturii în societatea de acum un veac și în viața noastră de azi. Minți luminate au creat de-a lungul lustrilor opere literare de inestimabilă valoare. Și totuși în amurg de secol XIX Eminescu se întreba cu amără- ciune : „Oare glorie-i aceea a vorbi într-un pustiu ?...“. Aria restrînsă de difuziune a unei opere literare este confirmată azi de puținătatea tiraje- lor, (atunci cînd autorul izbutea să și-o publice), pentru simplul motiv că el nu avea un public. Și situația nu s-a schimbat prea mult nici în prima ju- mătate a secolului nostru care a fost una din cele mai glorioase perioade ale scrisului românesc. Influența ci a- supra modelării conștiințelor s-a li- mitat doar Ia un grup relativ restrîns de cititori. Ea nu putea stîrni un in- teres de masă atîta. vreme cît cea mai mare parte a populației țării nu avea în mod obiectiv, acces la valorile au- tentice ale creației literare. Lucrurile sînt, de altfel, cunoscute. Ceea ce tre- buie accentuat însă este reversul me- daliei : „foamea de literatură", apetitul grandios al generațiilor de azi pentru opera de artă. Restituind în ultimii patruzeci dc ani milioanelor de cititori marile valori create de înaintași, operele acestora își îndeplinesc cu strălucire nobila lor misiune ca modela- toare de conștiințe. Alături de tezau- rul moștenirii noastre literare, proza, poezia, critica și istoria literară, scrise în ultimele patru decenii în țara noas- tră se constituie în ansamblu, ca un impresionant corpus de noi valori, ex- primînd o etapă calitativ superioară în redarea universului spiritual al omu- lui contemporan. De altfel, aceasta se datorește toc- mai constituirii unor noi raporturi In atmosfera de entuziasm, senti- mentul de descătușare se putea les- ne citi pe toate chipurile. Sirenele din fragedele-azururi vibrară în ră- coarea matinală rotindu-și unda pes- te vagi contururi. In zare, revărsa- rea vegetală plutea peste coline — verzi banchize topite-n pîcla zorilor domoală. > Coșmarul în care trăisem cînd frontul șerpuia în Iași, cînd pe-o stradă, cînd pe alta, sfărmînd tîrgul vechi sub pași, spărgînd bolta lui — înalta ; cînd s-auzeau pe uliță me- reu cînd încolo, cînd încoace, huruit de tancuri greu, tropot — cizmele prusace... acest coșmar se spulberase pentru totdeauna. Și, deodată, într-o seară de sep- tembrie mi-au apărut în fața ochilor, auzindu-le glasul, cîteva personaje dramatice rătăcind printre ruini „în căutarea unui autor". Mărturiile lor, cu intonațiile de rigoare, le-am aș- ternut pe hîrtie, ca notele pe un por- tativ, am frint frazele lungi în replici scurte, am pus bemolii și diezii ce- ruți de rațiune și sentiment, am în- fipt ca pe-un steag punctul final pe ultimul cuvînt al actului al doilea. Piesa în versuri evita idilismul, im- ființă...44 slujba nobilelor idealuri ale popo- rului, pentru scriitorul-om al cetă- ții și contribuabil de frunte la pro- gresul spiritual al societății. Niciodată pînă astăzi și niciodată ca astăzi literatura și arta nu au a- vut o atît de generoasă deschidere spre marele public, spre masele largi ale poporului. Creatorul român de azi are conștiința întîlnirii operei sale nu cu un public elitar, super- estetizat și fals rafinat, ci a întîl- nirii cu masele însetate de cultură, care citesc, merg Ia teatru sau la expoziții de artă, dornice de fru- mos și de adevăr, și acest fapt pune pagina noastră scrisă sau spectaco- lul, sau filmul sub semnul unei res- ponsabilități sporite. La Congresul al Xll-lea tovarășul Nicolae Ceaușescu aducea din nou în lumină rolul deosebit al literaturii și artei în formarea și educarea omului nou, necesitatea făuririi unei literaturi de o înaltă ținută umanistă, bogată in idei și sentimente nobile, inspirată din viața și munca poprului, din idealurile socialismului și comunis- mului. Este ceea ce au și făcut scri- itorii români în ultimele patru dece- nii și cu deosebire în ultimele două, în care au realizat creații pătrunse, în substanța și în spiritul lor, nu doar în cuvinte, de spiritul revolu- ționar al epocii contemporane. Spi- rit revoluționar prin care înțelegem nu doar fluturare de drapele, ci im- plicare în dinamica spirituală a po- porului, a timpului prezent. Foarte dintre creația literară și publicul căruia i se adresează. Depășind entuziasmate juvenile spe- cifice începuturilor, interpretarea sim- plistă de către unii scriitori a muta- țiilor sociale ce aveau loc și care s-a exprimat în scrieri minore apărute în epocă, însăși conștiința omului de li- tere s-a transformat de-a lungul dece- niilor în contactul tot mai intim cu realitatea. Îndeosebi, după Congresul al IX-lea al partidului, rolul activ al literaturii clasice și contemporane în modelarea conștiințelor a devenit tot mai impor- tant. Scriitorul de azi nu trăiește în- tr-un spațiu închis, sub un clopot de sticlă prin care privește ce se întîm- plă în jur. Dimpotrivă. El a devenit un factor activ prin creația sa. dar și prin activitatea cetățenească pe care o desfășoară, capabil să aducă, un spor de frumusețe și adevăr în viața fie- cărui om. La Consfătuirea de la Mangalia, din vara anului trecut, secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, exprima cu deosebită cla- ritate relația dialectică dintre creație și publicul căreia aceasta i se adre- sează. Ea presupune continuu o auto- exigență sporită din partea scriitorului contemporan în ceea ce dorește să co- munice, încărcăturii de idei și senti- mente pc care le transmite și, totoda- tă, a măiestriei artistice prin care își încheagă opera. Aceasta deoarece va- loarea talentului fiecărui creator este apreciată de lectorul zilelor noastre în măsura în care el se regăsește prin ce- ea ce acesta are mai bun și mai ade- vărat, prin ceea ce năzuiește, speră și visează pentru viitor. Scrgiu NEGURĂ binînd timid tragicul cu eroicul. Ju- cată de artiștii Teatrului Poporului în imensa sală Sidoli, reprezentația a avut succes mai ales datorită u- nei mari artiste, care a știut să in- sufle viață acolo unde autorul lăsa- se lutul inert. Artista a transformat modestul document scenic, un sim- plu proiect, într-o frîntură de clo- cotitor elan și vitalitate. Eram nespus de fericit că Teatrul Național rămăsese neatins în splen- doarea-i patinată de vreme. In ju- rul lui mai fumegau încă zidurile năruite. Răspîntia de lumină crease însă condițiile ca bijuteriei fine de aur și rubin superba colonadă să-i sprijine solemnă cupolele sub care Shakespeare ori Gorki vin s-aplaude prezentul și replica lui demnă. Și iată, chiar din acea clipă a ma- rii răspîntii de lumină, am putut spune despre lașul spiritualității ro- mânești : Monedă de aur din zarea istoriei Purta în adînc încrustările gloriei. Uman curățindu-i trecutul, pe-avers Gravăm frumusețile vremii în mers... Nicolae ȚAȚOMIR frumos spunea Lucian Blaga prin 1960 — și spusele lui sînt valabile și azi : „Legătura strînsă nu numai de orientare, dar oarecum de ființă între creație și viața poporului în- țeleasă în toată adincimea ei, rămîne învederat cea mai solidă garanție atît pentru continuitatea, cît și pentru noutatea creației". Coroborînd această prețioasă idee cu o alta, desprinsă din Raportul Ia al XH-Iea Congres al partidului si anume: „Munca este uriașul labo- rator în care se plămădesc persona- litățile cu adevărat proeminente, se afirmă talentele autentice, se nasc geniile, se făuresc capodoperele, atît pe planul creației materiale, cît și al culturii" — coroborînd deci aceste idei de direcție în activitatea de creație, ne apare foarte limpede ce trebuie să înțelegem prin spirit re- voluționar în actul de creație. Ani- mați de acest spirit, întîmpinăm ma- rile evenimente politice ale acestui an — a 40-a aniversare a zilei de 23 August și Congresul al XIII-lea al partidului — angajați într-o acti- vitate literară strîns legată de pre- ocupările și de viața poprului, im- plicați în marile lui acțiuni construc- tive, în uriașul proces de transfor- mări revoluționare atît în planul vieții cît și al conștiinței, al operei de făurire a omului nou. Ștefan OPREA - Convorbiri literare 411 de ani de literatură nouă — Slnteți de loc din Joseni, din părțile Buzăului. Nu i-ați uitat pe cei dintre care ați plecat, cum se mai întîmplă din păcate, de vre- me ce ultima dumneavoastră carte „Semnul dintre ochi", apărută la Editura Eminescu, le-o închinați lor. Scrieți la începutul volumului: „Oamenilor de demult și de astăzi din satul meu, așezat pc firul să- rac al unei ape sărate și amare, in- tre. dealuri nu prea înalte, cres- tate de ripi și prăbușiri". Se vede că „lumina palidă a durerii" mai arde în suflet, că semnele asupra ființei, care abia se deschidea spre viață, au fost puternice. V-au mar- cat, nu-i așa, pentru totdeauna ? | Nu cred că există ființă umană care să nu poarte in ea, de-a lungul anilor, pînă ia sfirșitul ei, semnele co- pilăriei, bune sau rele, frumoase sau urite, puternice sau mai palide. Ele rămîn in noi, in adîncurile noastre, u- neori ies ia suprafață și se impun, alteori, stau ascunse, de parcă ar dori, dar chiar și atunci se fac simțite, prin ecouri abia auzite, în existența noastră. Copilăria este începutul, plin de curio- zitate, de farmec, de puritate, de fru- musețe interioară. Totul e nou și se imprimă adine în mintea și sufletul celui pornit pe drumul vieții, un drum mai lung, mai scurt, mai drept, mai ocolit, mai neted, mai plin cu spini și bolovani, pe care mergi, purtînd în ti- ne averea cu care ai plecat de acasă, semnele acelea de care vorbești dum- neata. Ele se pot modifica, se pot co- lora intr-un fel sau altui, dar de lepă- dat, nu te poți lepăda de ele. Acolo, in satul în care m-am născut și in anii în care mi-am petrecut co- pilăria, viața nu era ușoară și nici idi- lică. Peisajul nu era și nu este dintre cele mai frumoase, bogăția nu dădea pe nimeni afară din casă și bucuriile erau mult mai rare decît necazurile. Războiul, primul război mondial lăsa- se urme negre în viața cea de toate zilele și în sufletele oamenilor. Dar, tocmai în asemenea împrejurări, cită nmenie și cită frumusețe n-am întîlnit in acea mică așezare de pe malurile acelui pîrîu sărac și sărat și amar ! A- tunci, poate, nu le-am înțeles pe toate. Mi se păreau firești și le trăiam ca a- tare. Mi se păreau firești și asprimile oamenilor și bunătatea lor. Mi se pă- rea firesc să știu că oricare ar fi fost lipsurile, nu murea nimeni de foame, pentru că singurul ciur de mălai exis- tent intr-o casă era împărțit, la nevoie, cu vecinul. Mi s-a părut firesc ca a- tunci cind Smarandei Iui Neagu Șan- dru i-a murit bărbatul, să sară veci- nii și să-i lucreze prăjina de pămînt, pentru ca în iarnă copiii să nu-i piară de foame. Mi se părea firesc, pentru că a-a era viața, așa erau oamenii. Și, nu erau sfinți coborîți de pe pereții bi- sericii din deal. Aveau și ei păcatele lor. Dar, erau oameni demni și mindri și iubitori ai dreptății și ai adevărului. Ți-am spus mai înainte că nici pei- sajul nu era dintre cele mai frumoase, dar cum pot eu să uit venirea primă- verii, înflorirea prunilor și a cireșilor, cind livezile din Ruptură deveneau albe și cînd ningea cu petale o zi și o noapte, de nu mai apucam să mai dau pe acasă și nici pe la școală, deși riscam ca nuiaua noduroasă de gutui a tatei să-mi umfle palmele 7 Cum pot să uit scăldatul în bulboana lui Tu- fan, în care ne aruncam de pe mal și din care uneori ieșeam cu frunțile și nasurile jupuite în pietrele de pc fund, sau ascunsul în crivină să vedem fetch intrind goale în bulboana de lingă islaz 7 Cum pot să-mi uit colegii dc școală, cu care ieșeam din clasă, nu prin ușă, ci printr-o gaură din peretele din fund 7 Așa arăta școala în care am fă- cut cu ctasa întîia primară. Amintiri din copiiărie 7 Desigur, azi sînt amintiri. Atunci, erau viața mea cea de toate zilele și ele s-au așezat adine în mine. Spre viața mea de a- tunci mă întorc uneori și mă întreb dacă nu i-am întinat frumusețile și nu i-am înșelat adevărurile. — învățatul cititului, mărturisiți într-un interviu publicat în volumul Biografii posibile, l-ați deprins pe un ziar ce ajungea in casa învăță- torului din Joseni, tatăl dumnea- voastră. Bucuria lecturii, părerea aceea de rău, ca o durere dulce și amară, că se isprăvește o carte, cînd a apărut și cine au fost și sînt autorii care vă subjugă, fermecîn- du-vă întotdeauna ? ■ Este adevărat că n-am învățat să citesc de pe un abecedar. Cînd m-am dus la școală, eram deja „alfabetizat" și tare mă plictiseam în clasă desenînd pe plăcuța de piatră liniuțe și ovale, pentru că eu știam să scriu. Cărți erau puține, în acea vreme în satul meu. Nici tata nu prea avea multe. Existau unele cărți populare cumpărate prin bîlciuri. Cred că nu greșesc cînd spun că prima carte citită de mine a fost povestea Genovevei de Brabant. M-am ascuns în boziile din fundul curții și am dat-o gata în cîteva ore. Apoi, am luat-o de la cap. Și așa, dc trei ori. Am început atunci să cerce- tez micul dulap în care tata își păstra cărțile si am dat peste Amintirile lui Creangă. Am furat-o și tot în bozii am citit-o. Mărturisesc că mi-a părut rău cînd s-a terminat. Citeam și rîdcam de unul singur. Am ascuns-o în scorbura unui nuc și în zilele următoare, nu prea m-a mai văzut tata la față. Am tot citit cartea pînă am terfelit-o și numai atunci am așezat-o Ic loc, în micul dulap, pentru ca. după o vre- me, iarăși să o fur, s-o recitesc și să o schimb pe „Șoimii" de Sadoveanw, împrumutată de la un școlar mai ma- re. Așa au început lecturile mele, cu clasicii. Așa a fost să fie întimplarea. Și am rămas cu această meteahnă. Care sînt autorii care m-au ferme- cat ? Teribilă întrebare ! Cum să încep lista, știu, dar unde s.o opresc 7 Dacă voi spune că Eminescu, Creangă, Sa- doveanu și Anghczi, mă vei întreba unde îi las pe Caragiale, pc Rebreanu, pe Bacovia 7 Și unde îi înscriu pe Tolstoi, pe Dostoievski, pe Cchov, pe Shakespeare, pe Villon, pe Rabelais, pe Haudelaire, pe Rimbaud, pe Dante, pe Boccacio, pe Whitman, pc Goethe, pc Ccrvantes, pe Andersen, pe Petofi? Dar cu Marin Preda și Nichita Stănes- cu, ce fac 7 Oare, nu era mai bine să spun că m-au fermecat și mă farmecă acei scriitori care vorbesc, cu voce tare, despre viață șî frumusețile ei, despre om și mărețiile lui, despre ade- văr și dreptate și care știu să-și facă auzită vocea în orice împrejurări, pro- pria lor voce, unică și nu a altora 7 Citesc, atît cît pot, literatură con- temporană și ascult cu urechea atentă, vocile noi, autentice. Se aud din ce în ce mai multe și mai distincte. Să a- vem răbdare să se definească. — începuturile literare sînt le- gate de anii petrecuți la liceul „Sfîntu Sava". Intrarea în gazetă- rie cui o datoriați și cine a fost meșterul, sau cine au fost meșterii ucenicului ? Ei încă din vremea cînd am început să scriu în „Revista literară" a Liceului „Sfîntu Sava“ din București, drept c- xemplu și sfătuitor l-am avut pe Mir- cea Grigorescu, coleg mai mare decît mine, cel ce avea să devină unul din- tre cei mai buni ziariști pe care i-a produs vreodată gazetăria română. A- poi, după ce în 1935 am intrat în re- dacția ziarelor „Adevărul" și „Dimi- neața", Tudor Teodorescu-Braniștc mi-a fost profesorul, prin exemplu! lui. Nu de multă vreme, am afirmat că dacă am învățat cîndva ziaristică, a. tunci, de la Braniște, am învățat-o. Co- legi și buni sfătuitori i-am avut și pe Gheorghe Dinu — Ștefan Roii, și pe Alexandru Sahia. Toți sînt treciîți în lumea umbrelor. A rămas ucenicul. Lor și altora le păstrez recunoștință și bu- nă amintire, pentru că, dăruiți fiind mi-au dăruit și mie din avutul lor. — Publicarea unui ziar, a unei reviste, înseamnă o muncă de echi- pă. Ați simțit în acei ani că faceți parte dintr-o astfel de echipă ? In ce redacție ? ^De-a lungul anilor, am lucrat în treisprezece redacții — de la „Adevă- vărul" și „Dimineața" pînă la „Gazeta literară" — și pretutindeni m-am sim- țit, indiferent de locul ocupat, că sînt o parte dintr-un angrenaj care nu poa- te funcționa bine, în ansamblul lui, dacă piesele componente nu lucrează bine, nu se leagă bine între ele. O re- dacție este un colectiv și nu o aduna- re rezultată din prima operație matc- matieă. O publicație, ziar sau revistă, este expresia redacției sale, a spiritu- lui său, a valorii sale. Și aceasta, mai cu seamă în societatea noastră. — Mulți dintre scriitorii noștri importanți au făcut gazetărie. Au trudit zi de zi, chiar in redacții, pentru a-și cîștiga pîinea. Ce cre- deți că a însemnat aceasta pentru presa noastră și pentru scrisul lor? K In perioada dintre cele două răz- boaie mondiale, puțini sînt scriitorii care nu au trecut printr-o redacție. Dc la Sadoveanu pînă la Arghezi ; de la Ibrăilcanu pînă Ia Călinescu ; de la Camil Petrescu pînă la Rebreanu ; de Ia Cezar Petrescu pînă la G. M. Zamfi- rescu, pentru a nu vorbi dc cei tineri pe atunci : Zaharia Stancu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodores- cu, Radu Boureanu, Laurențiu Fulga, Geo Dumitrescu și atiția alții, toți au lucrat ani îndelungați la ziare, fiind redactori, reporteri sau secretari dc redacție, înnobilind cu arta Ioc, cu cul- tura lor, cu modul lor de a vedea via- ța și de a înțelege evenimentele, scri- sul zilnic, gazetăria, acest mod de a comunica în permanență cu sutele de mii dc cititori. De altfel, presa noas- tră are mari tradiții în această privin- ță. Dacă ar fi să amintim numele lui Eminescu si ar fi dc ajuns. Este cert că prezența într-0 redacție îl ajută pe scriitor să cunoască oame- nii, fapte care apoi, prin transfigurare, să devină personaje sau subiecte de romane, de piese de teatru, sau pre- texte pentru poeme, dar să nu facem o legătură mecanică între activitatea scriitorului în redacție și aceea de la masa lui de lucru, cînd rămîne singur cu lumea lui imaginată. Nu există o determinare automată a unui domeniu asupra celuilalt. Eminescu ar fi scris „Luceafărul" și „Sara pe deal" chiar dacă nu ar fi fost redactor la „Timpul", însă în „Scrisoarea a treia" îl recu- noaștem pe ziaristul politic. Desculț ar fi apărut chiar dacă Zaharia Stan- cu nu ar fi trecut prin atîtea redacții, dar scrisul zilnic a ascuțit pana proza- torului, si chiar pe aceea a poetului. Actul de creație artistică își are tai- nele lui adinei, încă neexplicate, încă nedescoperite. — Cînd ați aflat că „România li- beră" va apare legal, care a fost rolul dumneavoastră ? Cine erau colegii de redacție ? 0 „România liberă" ilegală a apă- rut sub conducerea directă a Partidu- lui Comunist Român în ianuarie 1943, în plin război, în plin regim antones- cian. Cum era firesc, date fiind condi- țiile ilegalității, redacția era mică, formală din Alexandru Graur, Mircca Bălănescu (înlocuit cu Ilie Zaharia și apoi cu Petre losif), Dumitru Mocia- rov și din mine. Existau șî alte colec- tive, redacționale, care țineau legătura cu redacția centrală. în unul dintre a- cestea, lucrau Georgo Ivașcu, Gheorghe Dinu, Alexandru Talox și Tercza Un- gar. Din închisori, se primeau multe materiale. In primăvara anului 1944, mai pre- cis în iunie, redacția centrală a primit instrucțiuni din partea Comitetului Central al Partidului Comunist Român să facă pregătirile necesare pentru a- paritia legală a „României libere". Cu îngăduința dumitale, am să reproduc ce am scris acum cinsprczece ani des- pre acel eveniment. O fac în mod de- liberat. Istoria trebuie scrisă așa cum a fost și nu modificată după împreju- rări, ca nu trebuie nici înfrumuseța- tă șî nici înnegrită, pentru că atunci nu mai este istorie. Repet ce am scris și publicat în ..Magazin istoric" în 1969 pentru a întări adevărul faptelor. Fi- indcă numai adevărul faptelor trebuie să rămînă. Scriam acum cincisprezece ani : Știrea (despre apariția legală) ne.a bucurat mult, dar ne-a si sur- prins. Redacția și-a făcut un plan de articole pentru primul număr legal, în- să, în plus, primise sarcina să facă rost dc hîrtie de rotativă. Lucram atunci în redacția ziarului „Ecoul". După multe „analize", s-a ațuns la concluzia că eu trebuie să procur hîrtia din cota zia- rului „Ecoul". Am ezitat o vreme a- supra formulei, dar, pînă la urmă, m-am adresat directorului, Mircea Gri- gorescu, pe ale cărui vechi sentimente democratice am contat, cerîndu-i ca în fiecare noapte să nu folosească întrea- ga cantitate de hîrtie pentru tirajul ziarului, ci să pună deoparte un sul pentru... „orice eventualitate". La în- ceput nu a înțeles, dar cînd făcîndu-mi curaj i-am arătat „România liberă" si i-am vorbit despre... „eventualitate", directorul a înțeles și sub pretextul că are nevoie de o rezervă de hîrtie pen- tru zilele cînd bombardamentele aerie- ne ar împiedica aprovizionarea nor- mală, în fiecare seară punea un sul deoparte. Și așa s-a făcut că în noap- tea de 23 August 1944, am avut hîrtie pentru apariția primului număr lega) al ziarului „România liberă". — Afirmați în interviul acordat poetului Adrian Păunescu, că gene- rația din care faceți parte se carac- terizează „prin nevoia noastră per- manentă de a spune ceva". Care ar fi mesajul acestei generații pentru cele ce vin și vor veni mereu ? H Să spună mereu ceva. Să nu fie aosente în timpul și față de timpul e- xistenței lor. Să spună ceva nou, gîn- dindu-se la prezent, dar și Ia moște- nirea pe care o lasă generațiilor urmă- toare. Pentru că în ciuda unor afirma- ții și a unor încercări de a se opune o generație alteia, realitatea obiectivă demonstrează tocmai contrariul. Este adevărat că o generație nu o copiază pe cea precedentă. Nici nu poate și nici nu ar fi bine. Dar, nici ruptură nu există. Istoria este istoria oameni- lor, a generațiilor si ca nu cunoaște întreruperi, haitusuri, pustiuri. Nici o revoluție nu a produs asemenea rup- turi brutal''. încercările au dat greș s’ au fost plătite prea scump pentru ca lecția să nu fie înțeleasă si învățată. — Mulți din această generație au trecut în neființă. Sufletul dum- neavoatsră a lăcrimat și prin cu- vinte. Ați scris de fiecare dată cî- teva vorbe, din inimă. Cine sînt a- cești prieteni și se reprezintă dis- pariția lor pentru cultura română? Nu te vei supăra, sper că nu voi întocmi o listă. Ar fi prea lungă și aș risca să omit pe cineva. Mi-ar părea rău. O generație reprezintă un front si orice cădere creează un gol pe care, în acel front, nu îl mai umple nimeni. Vin alte generații, alte fronturi, mai puternice, mai strînse, dar golurile din urmă rămîn goluri. Plecarea unui scriitor înseamnă cel puțin o carto în minus, a unui om de cultură cel puțin o idee lipsă din patrimoniul spiritual al unui popor, al umanității. Acestea sint pierderi. Noroc că legea înnoirii funcționează fără oprire și Ia ceea ce a existat se adaogă noi valuri, iar te- zaurul culturii românești crește în- continuu. Desigur, nu este un proces simplu, automat, nu înseamnă că suc- cesiunea generațiilor determină și n ierarhizare a valorilor individuale si colective, dar curba este, în ansamblu, în urcare. — Diplomația, pe care ați slujit-o cu vocație, v-a prilejuit, desigur, întîlniri memorabile nu numai cu oameni politici. Sînt acele momen- te de revelație și jubilație la con- tactul cu oameni captivanți. Amin- tirea unora a rămas încrustată, pe semne, pentru o viață ? ■ Am văzut marea majoritate a ță- rilor de pe glob. Foarte puține sint a. celea pe care nu le-am văzut. Am în- tîlnit mulți oameni politici, ziariști, scriitori, muzicieni, pictori, actori și mulți, foarte mulți oameni simpli, fă- ră profesiuni deosebite, dar cu atît ----- GEORGE MACOVESCU: „istoria este istoria oamenilor, a generațiilor și ea nu cunoaște întreruperi, hiatusuri, pustiuri mai interesanți. Cu unii dintre ei, am stat stat de vorbă, am discutat, am ne- gociat, am fost de acord, sau ne-am ciocnit, am ajuns la concluzii comune, sau ne-am despărțit așa cum ne-am în- tîlnit, fiecare cu convingerile și pozi- ția Iui, Pc alții, i-am observat și stu- diat, in tăcere, fără să scot un cuvînt, ci numai văzindu-i cum se comportă și auzindu-i cum vorbesc și ce vorbesc. Aceasta este o experiență extraordina- ră : să taci și să observi- Am întilnit oameni diferiți : duri sau conciliatori ; amabili sau grosolani ; inteligenți sau... mai puțin inteligenți: raționali sau instinctivi ; culți sau cu o spoială de cunoștințe ; abili sau.. . călcînd în "trăchini, cum spune româ- nul ; iubitori și apărători ai adevăru- lui sau mari mincinoși : curajoși sau lași ; demni în atitudinea lor sau gata să se plece în fața forțeț brutale. Am încercat să rămîn de Ia fiecare cu cîte ceva, să descopăr resorturile care îl fac pe om să fie într-un fel sau altul, să-1 înțeleg în toată complexitatea lui. Să-1 înțeleg și să încerc cu însumi să fiu om în orice împrejurare. Pentru că, nu funcțiile și gradele ne dau va- loarea, ci, în primul rind, omenia, din noi, conștiința că sîntem „homo sa- piens", dar, cum spunea Pascal, o „tres- tie gînditoare". — Ca unul, cu o dublă perspecti- vă asupra fenomenului, v-aș între- ba de ce nu s-a reușit impunerea literaturii noastre in lume pe mă- sura valorii ei indiscutabile ? ■ Sînt complect dc acord cu afir- mația dumitale că valoarea literaturii noastre este indiscutabilă. Pornind, deci, de la această realitate, ingădui-mi să dau un răspuns scurt, pentru că nu este mult de discutat. Care sînt cau- zele 7 a) scriem într-o limbă care se opreș- te la frontierele țării. In consecință, literatura noastră trebuie tradusă, în primul rînd, în limbile de mare cir- culație ; b) traducerile făcute pînă acum, cu foarte rare excepții, nu sînt de valoa- rea operelor originale ; c) nu s-au cheltuit fonduri necesare unui asemenea act cultural (nervum rerrum gerendarum) ; d) nu s-au luat măsuri organizatori- ce de mari proporții și de durată. Să mai adaug și alte cauze 7 — Desigur, in ceea ce are mai re- zistent, scrisul nostru continuă li- niile de forță ale marii tradiții. în acești patruzeci de ani de istorie nouă, scriitorii noștri au înavuțit scrisul românesc cu valori deosebi- te. Prin ce ați defini acești ani în planul literaturii noastre ? ■ Printr-o largă deschidere spre toate orizonturile literare și ca tema- tică și ca mod de exprimare artistică. Apariția multor forțe valoroase scri- itoricești (niciodată, în istoria literatu- rii noastre nu s-a petrecut acest feno- men la asemenea proporții ca în ulti- mii patruzeci de ani) a dat nu numai cantitate, ci, mai ales, calitate. Poezia noastră de astăzi se situează pe prime- le locuri în lume, ca să vorbim în limbaj sportiv. Proza urcă vertiginos. — Păreți, pentru cel ce nu vă cunoaște prea bine, dacă nu un om sever, cel puțin rece, distant. In sufletul dumneavoastră există, în- să, multă căldură. Mă înșel, cumva? « O veche vorbă spune că aparen- | țele înșală. — Deși nu ați afirmat direct, to. tuși, ați lăsat să trasparâ că în timpul activității diplomatice vă lipsea timpul pentru a vă dedica, atît cît ați fi vrut, cititului și scri- sului. Cum vă petreceți acum zile le, cînd nu mai sînteți constrîns de obligațiile altor îndatoriri ? B Citesc, scriu, observ și reflectez. Citesc ce mi se pare că este nou și va- loros și nu numai din domeniul lite- raturii. Recitesc capodopere ale litera- turii clasice romanești și universale. Scriu, dar nu atît cît ar trebui. Am rămas prea tirziu singur la masa foi- lor albe ce se vor înnegrite. Observ și reflectez. Iureșul vieții — și viața este un an fast: cărți de Fănuș Neagu, Ni- colae Breban, Alexandru Ivasiuc, Marin Pre- da, Mircea Ciobanu, adică îngerul a strigat, Animale bolnave, Interval, Intrusul, Martorii, în anul următor, Dumitru Radu Popescu pu- blică F, iar Paul Georgescu — Coborînd. în 1970 debutează Augustin Buzura cu Absenții, Bujor Nedelcovici cu Ultimii, Radu Petrescu cu Matei Iiiescu, Norman Manea cu Captivi, Romulus Guga cu Nebunul și floarea. Mai toți acești romancieri sînt prezenți în „pano- rama" romanului românesc contemporan pu- blicată în 1974 de Ion Vlad, din care, nota be- ne, nu lipsesc Sadoveanu și Camil Petrescu, nici V. Voiculescu și Ion Vinea, aceștia din urmă veniți tîrziu (și publicați și mai tîrziu) că- tre roman. Lipsesc însă din antologie Au- gustin Buzura, Mircea Ciobanu, Paul Geor- gescu, Norman Manea, Romulus Guga, lip- sesc apoi, bineînțeles (întrucît nu dăduseră pînă atunci măsura vocației lor de roman- cieri), George Bălăiță, Ștefan Bănulescu, Mir- cea Horia Simionescu, Maria Luiza Cristescu, Platon Pardău, Dana Dumitriu, Eugen Uri- caru și mulți, mulți alții. Simpla înșiruire a numelor ne arată că, după zece ani, o ast- fel de panoramă dacă cineva s-ar încumeta să o realizeze, ar avea cu totul alți centri de greutate și ai- trebui, ca să se încadreze într-un spațiu tipografic rezonabil, să adop- te criterii draconice. Proza scurtă a avut, prin forța lucrurilor, mai mult noroc : două anto- logii concepute, iată, tocmai la zece ani in- terval, de Cornel Regman — Nuvela și poves- tirea românească contemporană, 1974. Nu- vela și povestirea românească în deceniul opt. 1983, — și una datorată lui Mircea lorgules- cu. Arhipelag, 1981. Regăsim și aici nume cunoscute — Preda, Barbu, D. R. Popescu, Bă- nulescu, Fănuș Neagu, Radu Cosașu, Teodor Mazilu etc. — dar și mulți tineri care pără- sesc cadrele tradiționale (și așa vag definite) ale povestirii și se orientează către altceva, fie către „textualizare", fie către un realism ce dă iluzia imediateței, a transcrierii directe, brute. Aceste tendințe, încă neclare, se vor confirma (sau infirma), desigur, în anii ur- mători ; esențial e că ele există și că se în- scriu printre semnele ce denotă vitalitatea li- nei literaturi. _ intern, cred, cu toții convinși că n-ar fo- Q losi nimănui o prezentare idilică, toată w în roz, a peisajului prozei contempora- ne. S-au publicat și se publică destule roma- ne slabe — dar cine, unde și cînd a putut îm- piedica apariția lor ? Unele teme sînt în mod limpede epuizate, chiar dacă o serie de ro- mancieri încearcă să mai stoarcă din ele ceva, mizînd pe succesul verificat (dar acum ana- cronic) al formulei. Se simte, alteori, o anu- me oboseală, ca și cum în cîțiva ani ar fi fost, în chip miraculos, fructificate toate resurse- le și virtualitățile genului. Pe de altă parte, astfel de fenomene sînt inevitabile în evolu- ția unei literaturi și a le supradimensiona e la fel de greșit ca Și a le eluda. Cîștigurile de fond, cîștigurile de substanță, cîștigurile ire- versibile sînt de departe mai importante : în- țelegerea nuanțată, antidogmatică a realismu- lui, diversitatea formelor, inserția în istorie, permanența socialului, a politicului, consi- derarea individului în toată complexitatea lui, adesea contradictorie etc. Se vede cu ochiul liber voința de înnoire, de schimbare (frapan- tă uneori chiar de la o carte la alta a acelu- iași scriitor), de a include în roman noi zone ale realului și de a le lumina dintr-un unghi inedit, surprnizător. Nu numai sensibilitatea noastră literară s-a modificat și se modifică în permanență dar și — ca să reiau formu- la lui Radu Petrescu — „sensibilitatea noastră la realitate". Modernitatea romanului se ob- servă și în penetrația eseului, în utilizarea pa- rabolei sau a unei complicate strategii în sondarea profunzimilor eului. Nu în ultimul rînd, dimensiunea metaromanescă aduce a- cel atît de necesar spor de reflexivitate, de autocontrol. Proza „ironicilor" (Radu Petres- cu. Mircea Horia Simionescu, Costache Olă- reanu, dar să nu-i uităm nici pe D. R. Po- pescu, George Bălăiță, Nicolae Breban, Mir- cea Ciobanu) a impus o atitudine lucidă față de formele literare tradiționale : în loc să le mascheze, să le disimuleze, scriitorul le împinge în prim plan, le scoate în relief cu ostentație. Operația aceasta nu duce numaide- cît la compromiterea lor ci, dimpotrivă, la relevarea și exploatarea unor noi posibilități de folosire, la redistribuirea și racordarea lor la tendințele inovatoare ale momentului. Totodată, se ajîînge'la "recuperarea" unor zo- ne ale realului considerate pînă atunci nein- teresante, secundare ori pur și simplu in- compatibile cu demersul romanesc. Metamor- fozele prozei ne determină, prin urmare, să „citim" altfel lumea. Asumarea, conștienti- zarea acestei realități dialectice dintre reali- tate și ficțiune constituie indiciul cel mai sigur al maturității prozei românești contem- porane. Al. CĂLINESCU încerca să fixezi într-un simplu articol 9 imaginea mișcării criticii române din ulti- ** mii patruzeci de ani nu e doar o între- prindere îndrăzneață, a cărei reușită să atîrne și de curajul asumării riscurilor inerente unei abordări frontale a lucrurilor, dar de-a dreptul imposibilă. Oricit de bine mînuit, spiritul de sin- teză n-are cum prinde nici măcar principalele direcții și orientări, metamorfoze și cumpene pe care istoria contemporană a disciplinei le-a înregistrat, necum faptele, de atîtea ori remar- cabile, ale persoanelor și personalităților critice. Pentru că o asemenea privire de ansamblu, care să așeze la locul cuvenit realizările incontesta- bile, însă și slăbiciunile, împlinirile, dar și da- toriile încă neonorate, departe de a se mărgini la trecerea în revistă a evenimentelor emina- mente critice, suficiente ca să umple cîteva pagini, are a da seamă de desfășurarea în- tregii noastre literaturi postbelice. O sinteză asu- pra romanului ori a poeziei este numai indirect semnificativă pentru ansamblul creației literare. Ea consemnează schimbările survenite în cadrul, să zicem, genului epic, modificările de optică, diversificarea tehnicilor narative, lărgirea ori- zontului tematic ș.a.m.d., dar toate acestea și încă multe altele spun prea puțin despre starea, bunăoară, literaturii dramatice. O privire glo- bală asupra criticii, în schimb, reflectă implicit evoluția tuturor genurilor beletristice. Fiind un discurs despre valoare și receptarea ei profe- sională, ea deschide o perspectivă dublă, asu- pră-și și' asupra obiectului ei. Cel puțin așa ar fi normal. Că se poate și altfel, examinînd adică exclusiv dinamica ideilor generale, a concep- telor critice, ne-a dovedit Florin Mihăilescu, au- torul primei cercetări sistematice a genului cri- tic, Conceptul de critică literară in România, din care al doilea volum tratează epoca de după război. Numai că o investigare de acest fel nu surprinde propriu-zis critica în exercițiul func- țiunii, citind așadar cărți sau opere întregi și stabilindu-le locul în tabloul niciodată definitiv al literaturii, ci numai dialectica părerilor pe care le au criticii despre profesiunea lor. Or, experiența ne-a învățat că între teorie și prac- tică există, dacă nu astronomice distanțe, cel puțin mărunte și concludente dezacorduri. Mai mult decît atît : că ori de cîte ori discută în genere, liberi de „balastul" concretului, criticii au invariabil dreptate. Articolele programatice, intervențiile principiale, reflecțiile pe marginea statutului criticii sînt lentile corectoare, defor- mează - chiar fără să vrea — realul, despre care depun o mărturie infidelă pentru că îm- bunătățită. Să ne imaginăm, spre mai dreapta înțelegere a lucrurilor, cît de realist s-ar dovedi un studiu al romanului ce și-ar sprijini con- cluziile doar pe opiniile exprimate cu un pri- lej ori altul de romancieri I Singurele idei va- labile, sub raport literar, sînt acelea încorpo- rate în opere, tot așa cum nu există principii critice acceptabile in afara acțiunii critice efec- tive. Observația e mai judicioasă decît pare, verîficîndu-se pe arii neașteptat de întinse. La rigoare, ignorarea acestui adevăr elementar a făcut posibile tot soiul de anomalii, angajînd mișcarea literară in general și critica în special în complicate și inutile dispute, între care cea mai nevinovată se referea la autonomia (poate independența ?) criticii ideilor literare. Ca să nu mai spunem că însuși dogmatismul a fost co- pilul legitim al nesocotirii principiului după care practica e criteriul adevărului. Ignorînd faptul de bun simț că normele creației se cuprind în ea însăși, că orice apriorism, cît de bine in- tenționat, nu face decît să o strămute din albia ei firească și să o călăuzească pe drumuri ne- potrivite, epoca a încurajat ceea ce, de fapt, era de datoria ei să combată. Privind retros- pectiv și cu exigențele clipei de față, sîntem nevoiți a recunoaște că, dacă în sfera creației literare gîndirea strîmbă și lipsa de talent a majorității scrierilor din deceniul al șaselea se răscumpără oarecum prin două-trei opere de excepție, distonante în context, de aceea și supralicitate de exegeți, care și-au limitat sis- temul de referință fa producțiile momentului, nu la întreaga literatură națională, cu greu am pu- tea găsi similare compensații pentru critica de atunci, prea serios marcată de împrejurări ca să-și păstreze actualitatea. Recitite azi, studiile și articolele, cu faimă altădată, acuză un pro- nunțat caracter istoric (bine pus în valoare de Ion Cristoiu într-o lungă serie de articole) și dacă e de învățat ceva din ele, atunci fără doar și poate că e pericolul apriorismului. S-a pus cu insistență întrebarea : cine-i de vină ? oa- menii sau timpul ? E bine să nu alergăm după răspunsuri tranșante, rod al unei vederi mani- heice. Știm că multe dintre prezențele publi- cistice de atunci erau oameni de gust și chiar de talent, dovadă cărțile lor de mai tîrziu. După cum mai știm și că spirite critice mature la sfîrșitul celui de al doilea război mondial au preferat să tacă o vreme, revenind, precum eroii lui Dumas, după douăzeci de ani, ori s-au cu- fundat pînă peste cap în investigații de strictă istorie literară. E, totuși, bine să nu cedăm pornirilor maniheice. Ce trebuie să primeze în- dinamica genurilor literare tr-o judecată ulterioară, imperativul etic sau fatala nevoie de exprimare ? E bine să nu ne pripim cu răspunsuri categorice. Nu e, oare, existența criticului condiționată de tipărirea tex- telor sale ? Ar putea, firește, scrie și pentru sertar. Dar, în acest caz, mai este el o pre- zență, mai are el la îndemină mijloacele de a forma, de a orienta gustul public ? Sînt ches- tiuni delicate, a căror limpezire impune atenta cintărire a tuturor aspectelor, luarea în consi- derare a tuturor implicațiilor. Pentru că e foarte ușor, mult prea ușor să stabilești vinovății par- ticulare și să omiți răspunderile obștești. Și viceversa. Ca să funcționeze normal, măcar de asta sîntem siguri, critica are trebuință de o necondiționată libertate a mișcărilor. Mai mult decît poezia și romanul, critica are vitală tre- buință de un climat favorabil. Altminteri, e fie mută ca o lebădă, fie o simplă marionetă. Cît de însemnat e rolul condițiilor climaterice pentru starea de sănătate a instituției criticii s-a văzut la mijlocul deceniului al șaptelea, cînd al IX-lea Congres al P.C.R., fâcînd o te- meinică analiză a activității de pînă atunci, a sancționat erorile și a afirmat necesitatea unui nou mod de a gindi și a acționa în toate do- meniile, inclusiv în acela al culturii. A fost mo- mentul unei schimbări radicale a înseși funda- mentelor teoretice ale vieții noastre sociale, eco- nomice, politice și culturale. Instaurarea unei optici novatoare, ce a așezat în priin plan lu- ciditatea, competența, inițiativa creatoare, res- pingînd dogmatismul in numele spiritului dialec- tic, a făcut posibilă o viață literară normală, în care valorile să biruie în competiția milenară cu abilitatea și oportunismul. Fără această re- evaluare a concepției politice, fără acest spec- taculos salt ideologic înainte, ce a adus cu sine nu doar eliberarea minților de șabloane, dar și condițiile materiale trebuitoare afirmării talentelor, prin înființarea de noi reviste cul- turale și case de editură, resurecția literară de după 1965 ar fi fost de neconceput. Astfel că nu e deloc greșit a susține că principalul eve- niment din istoria literaturii române postbelice nu a fost de natură literară, ci politică. t: Consecințele lui s-au văzut imediat în toate domeniile scrisului artistic, ce a profitat din plin de împrejurările favorabile. în sfera criticii, cea mai însemnată a fost, desigur, re- evaluarea criteriilor, afirmarea teoretică și prac- tică a primatului esteticului în judecata de va- loare. Recitirea literaturii momentului din această perspectivă a condus |a refacerea scării de va- lori, iluștrii veleitari cedind locul adevăraților scriitori. Revizuirea ierarhiilor literare, operație indispensabilă în noul climat, a mers mină în mină cu remodelarea instrumentelor critice. Să- rac, în pofida mulțimii șabloanelor, limbajul critic, el în primul rînd, nu mai putea acoperi exigențele examenului estetic și eforturile co- mentatorilor s-au unit în depășirea acestui han- dicap. In numai cîțiva ani, critica și-a înnoit limbajul, capabil azi să exprime realități artis- tice dintre cele mai subtile. Studiile, eseurile, cercetările monografice, sintezele publicate la sfîrșitul deceniului a| șaptelea și începutul ce- lui următor, de o înaltă profesionalitate, vădesc, deopotrivă, buna însușire a lecției marilor îna- intași (Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu, Căli- nescu) și receptivitate față de curentele criticii europene contemporane. Numeroasele traduceri au familiarizat publicul cititor și criticii cu scrie- rile beletristice reputate pe alte meridiane, cu - prin urmare — tendințele de ultimă oră din poezia și proza lumii, dar și cu exegezele des- chizătoare de noi orizonturi metodologice. Infor- mată și pătrunzătoare, deschisă sugestiilor și, în același timp, originală, fermă, însă cu simțul nuanței, promptă și eficientă, critica românească de azi este, în momentele sale de vîrf, Ia ni- velul literaturii despre care dă seamă. Un larg capitol al acțiunii critice, anume valorificarea moștenirii literare, a cunoscut, după 1965, re- alizări semnificative. Prețuirea valorilor trecu- tului s-a concretizat, pe de o parte, în ediții, multe critice, ale operelor scriitorilor clasici, de la Dosoftei la Eminescu și de la Negruzzi la Rebreanu, pe de alta - în cercetări critice me- nite a le confirma actualitatea. Practic, nu cred să mai existe autor cît de cît important căruia să nu i se fi consacrat voluminoase analize, in paralel, s-a trecut la elaborarea instrumentelor de lucru indispensabile studiului sistematic al literaturii : dicționare, bibliografii, colecții de documente etc. Sînt fapte de domeniul eviden- ței, ce confirmă efervescența mișcării noastre critice contemporane, cu toate puterile anga- jată in slujba literaturii, despre care năzuiește și reușește a depune o dreaptă mărturie. Nu putem încheia aceste nevoi sumare con- siderații fără a aminti drept una dintre dato- riile onorate ale criticii de azi formarea și în- drumarea gustului literar al cititorilor. Dacă acum se citește la noi atît de mult, dacă pu- blicul s-a deprins a căuta cu deosebire cărțile bune, este și meritul criticii, care a știut să și-l apropie, obișnuindu-l să discearnă cu mintea proprie realitățile artistice de amăgitoarele apa- rente. Al. DOBRESCU 7 — Convorbiri literare prolog______________________ Cînd l-au adus, gardianul i-a spus că mai bine îl condamnau la moarte decit sâ-și cmnuie iiința pe cimentul ud al celulei din care si așa n-o să mai iasă viu —și a împins ușa ide fier, zăvorind-o și acoperindu-1 ca în- tr-un Sicriu. Celula avea pereții groși, cît golul din ca, semăna cu o hru- bă in care nu pătrundea decît sciielălăitul cățeilor cu picioarele zdrobite, cățeii se zvîrcolcau și lătrau clipă de clipă, în afară de cea în care li se dădea lapte să mai trăiască și să-l înnebunească pe deținutul cel tînăr. Pe urmă s-au stîrnit zvonurile evadării. Rapoartele informau zilnic că deținutul cel tînăr a fost văzut împărțind manifeste și aruncind în llâcări depozite cu armament, și directorul închisorii țipa că nu se poate, că din celuia aceea nici aerul nu poate ieși. Apoi s-a intimplat... Dar să redăm episodul așa cum s-a petrecut el, de la început. 1. Zidirea A lost adus mai întîi Meșterul care s-a mirat. „Așa ceva nu mi s-a dat să lucrez" și-a zis în sine. Apoi l-a strigat pe gardianul căruia el îi spunea Pazni- cul unu. MEȘTERUL : Paznicule ! Hei, Paz- nicule unu ! PAZNICUL I : Ce vrei ? MEȘTERUL ; închide ușa, E frig în celula asta. PAZNICUL I : Dacă ți-e frig ție, ca- re zidești o fereastra numai cîteva ore, cum le-o fi ălora care stau in ea ani întregi? MtȘ’IERUL : De cînd mă știu, așa ceva nu mi s-a dat să lucrez. PAZNICUL I : Adică ? MEȘTERUL: Să astup ferestrele. Totdeauna mi s-a spus să construiesc ferestre, nu să le desființez. Ce crezi ca au de gînd ? PAZNICUL I : Adică ? MEȘTERUL : Ce vor cu fereastra? PAZNICUL I : N-ai spus singur ? S-o desființezi ! MEȘTERUL : Bine,bine, dar de ce ? PAZNICUL I : Să nu fugă. MEȘTERUL : Cine să fugă ? PAZNICUL I : Deținutul. MEȘTERUL : Care dintre ei ? Do- bre l PAZNICUL I : Dobre o să intre în pămînt. E bolnav grav. MEȘTERUL : Atunci pentru cine pregătesc mormîntul asta ? PAZNICUL I : Nu ți-am spus ? Pen- tru cel care-o să vină. MEȘTERUL : Și de ce trebuie să astup fereastra ? PAZNICUL I : Ei, tont mai ești ! Să nu fugă, omule ! MEȘTERUL : Să fugă de-aici ? PAZNICUL I : De-aici. MEȘTERUL : De-aici nici aerul nu iese. PAZNICUL ! : El ar fi ieșit. MEȘTERUL : Care el ? PAZNICUL I : Cel care-o să fie a- dus ! MEȘTERUL : Și cine-o să fie adus ? PAZNICUL I : E greu' de spus. MEȘTERUL : Sau nu știi ? PAZNICUL I : Ba știu. MEȘTERUL : Atunci dă-i drumul. De ce nu spui ? Ori ți-e frică ? PAZNICUL I : Mie ? De ce să-mi fie frică? MEȘTERUL : Atunci de ce nu spui? Cum îl cheamă ? PAZNICUL I : în nici un fel. MEȘTERUL : Am înțeles. Nu-i știi numele. Da’ si eu sînt prost ! De unde să știe un paznic pe cine păzește ? își pune el, e adevărat, țepușe sub ceafă, dar habar n-are: de ce și pentru cine nu trebuie să doarmă ! PAZNICUL I : Eu știu. MEȘTERUL : Cum îl cheamă ? PAZNICUL I : Ți-am spus. în nici un fel. Asta n-are nume. MEȘTERUL : Cum să nu aibă ? PAZNICUL I : Asa. Asta nu-i om. MEȘTERUL : Ei, asta-i bună ! Dar ce e ? PAZNICUL I : Tigru. MEȘTERUL : Nu lup ? PAZNICUL I : Nu, nu, tigru. Pen- tru un lup nu te-ar fi pus să fi în- chis fereastra. Lupul n-are putere. MEȘTERUL : Lupul ? PAZNICUL I : Ai văzut vreodată un lup închis? Eu am văzut. Ți-e_ și le- hamite să te uiți la el. Zace toată ziua, își pune botul pe labe și zace. Pe cînd tigrul ! Nu stă o clipă locului. Se plimbă încolo și-ncoace cu ochii a- prinși. într-o oră străbate toată pă- durea din închipuirea lui. Hai, du-te la treaba ta ! Și umple mai bine căl- darea cu mortar. MEȘTERUL : Poată că nu-i tigru. Poate că-i vultur... (obsedat de idee strigă : „Poate că-i vultur", iar pazni- cul pare să nu înțeleagă). PAZNICUL I : Ce-i cu el ? MEȘTERUL : Poate că aici nu aduc un tigru ci un vultur. De asta m-au pus să astup fereastra ! Tigrul nu zboară ! PAZNICUL I : Crezi ? MEȘTERUL : Altfel n-ar fi cerut să pun cărămizi și piatră în locul gea- mului. Tigrul ri-are aripi. De fapt am auzit eu ceva despre vulturul ăsta. PAZNICUL I : Ce-ai auzit ? MEȘTERUL : Că nu-1 poți închide. Că face și drege și drege și face și sparge pereții. Cu ciocul, cu gheare- le... își ia zbor ul. Tu crezi că-i în co- livie, dar el a și ajuns în vîrful mun- telui. Sînt niște cocoși care se urcă dimineața pe gard și bat din aripi de s.aude-n tot satul. îi vezi apoi prin bătătură, orătănii ca toate cele- lalte, gîște și rațe. Vulturul își ia zbo- rul pe tăcute. PAZNICUL I (bănuitor) : Ai auzit ? De unde ? Ce fel de vultur ? Cine ți-a spus ? MEȘTERUL : Tot un paznic. Dar nu ca tine. PAZNICUL I : Dar cum ? MEȘTERUL : Mai înțelegător, mai prietenos ! PAZNICUL I : Mă mir. Eu îi cu- nosc pe toți. Nici un paznic nu știe mai multe decît știu eu. Iar despre prietenie... Fiecare cu meseria lui. Și ce-ai mai auzit ? MEȘTERUL : A trecut prin patru închisori. Și tot de-atîtea ori a evadat. PAZNICUL I : Așa, zău ? Prea le știi pe toate ! Mai bine ți-ai vedea de treabă. (Devine, deodată aspru). Tre- buie închis bine totul ! Totul ! Nici măcar gîndul să nu-i fugă de-aici ! MEȘTERUL : Eu pentru gînduri nu pot să fac nimic. (își iese din fire). De ce nu-1 impușcați ? II împușcați și ga- la ! Scapi de groază ! PAZNICUL I : Eu am ordin să-1 pă- zesc. MEȘTERUL : Păzește-1 sănătos. Ga- ta ! Am terminat ? PAzNICUL I : Ce faci ? De ce iei scara ? MEȘTERUL : Scara-i a mea ! PAZNICUL I: Stai, meștere. încă n-ai terminat. Ia trage dumneata o sirmă de aici acolo și dei acolo aici. MEȘTERUL : Păi... ce rost are ? PAZNICUL I : Și agață de ea niște dinamite. Fiindcă eu sînt cal bătrîn și știu că după gînd fuge și trupul. Dar dinamita, cînd e la datorie, îi aruncă în aer si pe unul si pe ce- lălalt... MEȘTERUL : Eu sînt zidar. în via- ța mea n-am umblat cu dinamită. Va- săzică tot îți mai dă tîrcoale teama... Și eu care credeam... PAZNICUL I : Ce credeai ? MEȘTERUL : Nimic. Fiecare cu me- seria Iui, vorba dumitale. Dar să știi: n-ai dreptate 1 VOCEA : Copacul s-a născut pe ma- lul unui rîu. Nici-o suflare, nici-un zgomot nu s-a auzit în clipa aceea de naștere doar, uneori, murmurul stins al rîului sub gheață. (Vocea a interve- nit, deodată, miraculos). Copacul a ră- sărit spre primăvară, cînd vulturii părăseau stîncile de jos, iar stolurile de păsări cîntătoare încă nu ajunse- seră prin locurile acestea de sub munți. Asa îneît, venirea lui pe lume fu în- văluită de tristețe. Dar și de mari spe- ranțe. 2. Tensiunea PAZNICUL I : Am terminat, să tră- iti, domnule director. ' DIRECTORUL : întocmai ? PAZNICUL I : întocmai, să trăiți ! Am pus si dinamită ! DIRECTORUL : Să fii atent ! PAZNICUL I (iese bătînd din căl- cîie) : Am înțeles, să trăiți ! INSPECTORUL (care tocmai intră): Ce-ai înțeles, mă ? PAZNICUL I : Să trăiți, domnule inspector, am înțeles să ies ! INSPECTORUL (rîde puternic, mul- țumit de eficacitatea jocului) : Nătărău mai e paznicul ăsta ! Directore, te fe- licit ! In sfîrsit, se pare că închisoa- rea ta este ceea ce eu am sperat din- totdeauna : o fortăreață ! DIRECTORUL : Mă simt onorat, domnule inspector. INSPECTORUL : Vin de la ministru. Ei. bine, ai mii de felicitări. Iți dai seama ce forță ai devenit ? Mîine, poimîine... DIRECTORUL : Domnule inspector, Goethe spunea că existența este o datorie. Eu aș adăuga cu permisiunea dumneavoastră : și datoria este o existență ! INSPECTORUL : Ce spui, domnule ? Mă uimești, directore ! Ascultă-mă (In- spectorul se așează pe canapea). Cînd- va, în trecutul îndepărtat, regii în- grădeau o parte din golfurile mării făcînd niște bazine în care creșteau muraene, un fel de pești destul' de curioși. Muraenele erau hrănite cu carne de om. Pentru asta se aruncau în „grădinile" mării sclavi, care în cîteva secunde erau sfîrtecați. însă, o dată, s-a întîmplat ca unul dintre ei nu numai să scape teafăr, dar, mai mult decît atît, să și ucidă muraenele. în vremea aceea se socotea ceva foar- te șic să se servească la o masă fes- tivă muraene. De cînd cu ucigașul în- să muraenele au început să putre- zească pe fundul golfului, iar pe masa regelui să fie aduse niște știuci or- dinare. DIRECTORUL (rîde zgomotos ca după un banc bun) : Ha 1 Ha ! Ha ! INSPECTORUL : N-am terminat... DIRECTORUL (brusc, sobru) : ler- tați-mă, domnule inspector... INSPECTORUL : „Ce-i cu știucile astea ?“ se întrebau mesenii revoltați. Firește, ucigașul a fost prins. Ar fi fost simplu să-și fi primit pedeapsa. Dar s-a constatat mai tîrziu că el sin- gur n-a putut ucide delicioasele făp- turi. Deci, criminalul primea ajutor de la ceilalți sclavi. DIRECTORUL : Formidabil ! Chiar așa ? INSPECTORUL : Povestea asta a spus-o acum două ore ministrul. DIRECTORUL (cutremurat) : Dom- nul ministru ? INSPECTORUL : Chiar el. DIRECTORUL : Totuși, iertați-mă, domnule inspector, dar nu înțeleg... Ce trebuie să pricep eu din toate as- tea ? INSPECTORUL : Morala este cît se poate de limpede : comunistul ăsta n-ar fi putut să evadeze de patru ori fără să fi fost ajutat de complicii lui. Dar tot atît de limpede este și faptul că nici complicii n-ar putea face ni- mic fără el. Nici măcar să dea foc la o șură de paie. Așadar, deținerea lui într-un loc sigur i-ar face pe ceilalți să dea din colț în colț, să-i caute dis- perați celula și numai bine să ne ca- ua, unul cite unul, doi cîte doi, ma rog, grup după grup, in laț. DIREC TORUL : Deci, dintr-0 certi- tudine unică, putem face un lanț de convingeri. INSPECTORUL : Exact. înțelegi a- cum de ce însuși ministrul îți trimite salutari ? DIRECTORUL : Sînt 'sincer flatat, îmi voi face nînă la capăt datoria. INSPECi ORUL : Nici nu ai altă so- luție ! DIRECTORUL : V-am apreciat tot- deauna realismul cu care vedeți lu- crurile. Aveți pertectă dreptate. Un coniac ? INSPECTORUL : Ascultă, directore. Voiam să-ți mai spun o parabolă, dar timpul e scurt. Noroc ! îți atrag aten- ția asupra următorului lucru : cu a- cest prilej ai putea s-ajungi director general... DIRECTORUL (profund tulburat) : Domnule inspector, v-aș rămîne... INSPECTORUL : ...sau s-ar putea foarte simplu să intri dumneata în ce- lulă. Ori poate și mai rău. Sper că mă înțelegi. Mă înțelegi ? DIRECTORUL : Ce pot să fac ? INSPECTORUL : Să fii cu ochii în patru. Individul e periculos Dar ce spun eu ? E deosebit de periculos ! Cum e celula ? DIRECTORUL (voind parcă să se încurajeze pe el însusi) : Nici cu un berbece n-ai putea s-o datini. INSPECTORUL : La cea mai mică încercare . .. DIRECTORUL : ...îl împușc ! INSPECTORUL (brusc încordat) : Să nu faci asta ! Ministrul s-ar supă- ra. Exemplarul trebuie păstrat. Cu el... Ți-aș mai spune că există prin junglă o specie care atrage... Dar, fără parabole. Mai curînd gîndește-te la o capcană. Sau nu ! La o soluție cu care să prind tăunii... Fiindcă noi trebuie să ne ocupăm și de ceilalți. Sigur, căpetenia ne interesează cel mai mult, dar de ce ? Te-ai întrebat dumneata, vreodată, de ce ? Că doar n-are în el mai multă putere decît are un om, să zicem, chiar genial. Din toate punctele der vedere viziune, forță de atracție, ba chiar și forță fizică ! Da ! pe noi tocmai acest lucru ne interesează : pe cine atrage e! ? Gloata ? Aș ! Să te duci la circ. Să vezi dresorul. El nu lucrează decît cu una dintre fiare. Să zicem cu leul roșcat. Se uită în ochii lui și-l hipno- tizează. Și roșcatul se întoarce spre leul celălalt. Și leul celălalt îl sfrede- lește cu săgețile din priviri pe cel de lîrigă el. Și cel de lîngă el, pe celălalt de lîngă el, și celălalt de lîngă el pe celălalt de lîngă el... Și tot așa... De asta ne trebuie nouă leul cel roșcat. Adică, de asta ne trebuie nouă căpe- tenia ! Dar, cum am spus... fără para- bole ! Ai înțeles acum, directore ? DIRECTORUL (rîde, iluminat) : Nici o grijă... O să-i aruncăm pe gratii și niște căței cu picioarele zdrobite să se zbată și să se zvîrcolească pînă Lor înnebuni. Mai beți un coniac ? INSPECTORUL (categoric) : Nu I Eu n-am glumit. îți atrag atenția în mo- dul cel mai serios ! DIRECTORUL (care nu pricepe) : Nu înțeleg... INSPECTORUL (pe ton poruncitor) : Nici măcar o unghie să nu-i fie smul- să ! Am spus : nici măcar o unghie ! Exemplarul trebuie păstrat intact : Ministrul are cu el o afacere specia- lă. îl păziți și-atîta tot. Nimeni să nu se atingă de el. Fără niciun exces de zel. S-a înțeles ? DIRECTORUL : îmi voi face pînă la capăt datoria, domnule inspector. INSPECTORUL : Am mai auzit asta. DIRECTORUL : Numai că... as dori... INSPECTORUL : Spune. Nu te sfii. Spune acum ! A, uitasem : să-mi spui acum totul ! Cere-mi. zi-i, cere-mi in- tervenții... Dar acum ! Acum pe loc ! Altădată n-o să te mai pot ajuta cu nimic. Uite, o dată un cocostîrc, stînd pe marginea lacului și uitîndu-se el după broaște. . . Dar. fără parabole ! Ori acum, ori niciodată. Spune-mi ! DIRECTORUL (bîlbîindu-se) : Cînd o să-l aducă ? INSPECTORUL (iarăși cu un ton ca- tegoric) : Ai să afli lâ timpul opor- tun. Și încă odată îți repet : evada- rea ! Suprim-o ! Vegheaz-o ' Anulea- z-o înainte de a fi gîndită ! Salve ! Nu-ți urez „Somn ușor", fiindcă a- cum nu e bine să dormi ! DIRECTORUL (care a rămas cu gura căscată) :■ îmi dau seama. Cum să nu-mi dau ? (Apasă pe butonul so- neriei). La timpul oportun ! Cînd dracu’ e timpul ăsta oportun ? Simt cum mi se ridică tensiunea. (Apasă din nou pe butonul soneriei). Ce dra- cu’ înseamnă și tensiunea asta ? Din ce provine ea ? De ce urcă ? De ce scade ? Cine-ar putea să-mi spună mie exact ce-i cu corpul ăsta omenesc ? Și de ce nu-si văd comuniștii ăștia de alte treburi ? Și cum să nu mă a- tine eu nici măcar de o unghie a roș- catului care-mi ridică mie sîngele în cap ? (Apasă pe butonul soneriei). Cînd eu n-as avea nimic cu ei. dacă ei și-ar vedea de alte treburi?! Nu mi-aș vedea eu liniștit de închisoa- rea mea, dacă ei și-ar vedea de alte treburi ? Ce-mi trebuie mie exem- plare de care să nu mă pot atinge ? De ce nu sînt eu lăsat în pace să stîrpesc pe loc exemplarele astea ? (Apăsă din nou pe sonerie). Că dacă n-ar fi exemplarele astea, nu mi-aș ve- dea eu liniștit de pușcăria mea ? (A- pasă pe sonerie, dar abia acum își dă seama că presupusul buton era capa- cul sticlei de coniac. în sfîrșit, apasă pe butonul soneriei). VOCEA : Conacul crescu renede ; după numai cîteva săptămîni arăta cît un om de statură miilocie. Lua a- cum cunoștință de lucruri, de viată, văzuse fluturii și soarele si iarba tî- nără care trăpea spre el. Cel mai mult însă fu îneîntat de rîu : ana rnstooo- lită alerpînd mereu. De unde venea ? Desigur, ca si el. din nămînt. Izbuc- nise ca si el. undeva, într-un loc no- bănilit. dar sr>re deosebire do ol se pusese ne o fuPă nebună de_a latul cîmniei. Unde se ducea ? 3. Nedumerirea PAZNICUL I : La ordin, să trăiți ! DIRECTORUL : Spune-mi, crezi că o să poată evada ? PAZNICUL I : De unde ? DIRECTORUL : O să poată sparge pereții ? PAZNICUL I : Cu ce ? DIRECTORUL : Dublăm paza. Ține minte : la celula cea nouă paza să fie dublată ! PAZNICUL I : Am înțeles, domnule colonel. De cînd ? DIRECTORUL : Cum, de cînd ? De cînd o sa fie adus ! PAZNICUL I : Și cînd o să fie adus ? DIRECTORUL : La momentul opor- tun. PAZNICUL : Cînd, dacă-mi permi- teți să înțeleg și eu ? DIRECTORUL (calm) : Măi, căprar nenorocit ! N-ai tu nevoie să știi asta. Dacă n-ai înțeles nici măcar atîta lu- cru, taci dracului din gură. Un sin- gur lucru ești dator să pricepi : ne trebuie o apărare dublă. Tu și încă unul. înarmați pînă în dinți ! Și cu ochii holbați. Dar să nu cumva să tragi că te împușc pe loc. Totul e să stai de veghe. Să nu se miște nici frunza de plop. Cum o să-l aducă, n-ai zi, n-ai noapte. Pe burtă să-mi stai în fața celulei. Lasă-ți un locșor prin care să-i vezi... Să-l urmărești moment cu moment. Nici cînd sforăie să nu-1 crezi că doarme. încrederea e pericolul numărul unu pentru meseria ta. Cum te-ncrezi în ceva, te-ai dat de-a berbeleacul. Și eu nu te ajut. Dimpotrivă : îți dau încă un picior în fund să-ți frîngi gîtul în prăpastie. îți faci la ferăstruică, o scară... PAZNICUL I : Dar, domnule colo- nel, fierâstruica, din ordinul dumnea- voastră DIRECTORUL (amintindu-și) : A, da ! E bine-așa. Să nu aibă decît gra- tiile de sus, ca să respire. încolo ni- mic. Doar cît să trăiască. Auzi ? Doar cît să nu moară. încolo, să-l ia dracu’ ! Poate să-și piardă și mințile. Pe mine nu mă interesează mințile lui. Dar nu cumva să-1 lovești ! Să nu-1 atingă nimeni cu nimic. Să înnebunească dar trupul să-i rămînă nevătămat.^ Asta e ordinul ! Nici un fir de păr să nu-i fie clintit ! PAZNICUL I : Domnule colonel, îmi permiteți... Eu am auzit că-i comu- nist. Am auzit că..- DIRECTORUL : Da’ tu ce credeai ? PAZNICUL I : Păi, dacă-i comunist, de ce să nu-1 lovesc ? Că dumnea- voastră, pînă acum. .. DIRECTORUL (enervat) : Măi, că- prar nenorocit, tu faci anchetă cu mine ? Păi, tu n-ai aflat mă de ăla care omora muraenele ? Tu nu știi, mă, că îmblînzitorul nu lucrează decît cu un singur leu, cu un leu roșcat, și leul ăla.. . Tu n-ai auzit, mă, ce-a spus domnul ministru ? Cum îmi pui tu, mă, întrebări dacă nu știi nici a- tîta lucru că sînt comuniști și comu- niști ? Ți-am spus eu să nu dai în al- ții ? Te-am ținut eu de rău să nu-1 izbești pe care ai fi vrut tu ? Da’ a- cum, uite, îți atrag atenția : nici o unghie să nu i se smulgă. Răspunzi cu capul. Ai înțeles ? Și mai e ceva : să nu afle nimeni pe cine-am închis acolo. Nimeni, auzi ? PAZNICUL I : Am înțeles, să trăiți. (Iese din biroul directorul închisorii profund nedumerit). VOCEA : Rîul alerga asemeni unui cal si numai în cîte o viitoare se în- vîrtea pe loc, dar niciodată nu se o- prea definitiv. Erau în față-i fel de fel de rădăcini întortocheate și rîul se iz- bea de ele și se răsucea odată cu ele alipindu-se parcă ființei lor, ca apoi să se desprindă si să alunece, pe ne- simțite, înspre zarea depărtată printre coloanele orizontale ale luncii despi- cate. în vremea asta copacul crescuse înalt și îl urmărea pe sub ramuri pînă la orizont, acolo unde se întrupau ne- încetat mii de stele și își croi drumul tot mai mult în sus, spre treptele ver- ticale și tot mai înalte ale visului po- sibil. 4. Explozia PAZNICUL I : (în fața celulei vor-, bește cu deținutul cel tînăr): Deh, ce să-i faci ! Se mai întîmplă ! Oricare din- tre noi puteam fi în locul tău. Că nici noi nu sîntem-.. Da’ ce să-ți poves- tesc eu cum e cu roata lumii. Tu știi mult mai bine. Ai grijă numai : nu în- cerca să evadezi. N-ai nici o șansă. Iar eu cum o să încerci, trag ! Că eu țin în primul rînd la viața mea.. Că n-oi fi zmintit să te las să fugi și să mă împuște pe mine 1 îti spun de-a- cum să nu zici că aș fi criminal : cum faci o mișcare, cum trag ! PAZNICUL II (se apropie de Paz- nicul I) : Ce-i ? PAZNICUL I : Tu îl vezi în celulă ? PAZNICUL II : (se aplecă si se uită atent pe o fisură de mărimea unei monede, anume făcută în scopul unei mai bune supravegheri) : Da. narcă-1 văd acolo. în colt. PAZNICUL I : Și eu îl văd. îl văd și nu-1 văd. Că el e aici ca un duh. Ca o nălucă. Ii auzi doar răsuflarea. Și filfîitul aripilor. . . PAZNICUL II : Ce fel de aripi ? PAZNICUL I (rîde silit) : Păi, așa zicea Meșterul. Că e vultur. Că nu-i om ca toți oamenii. . . PAZNICUL II : Sst ! (atmosferă ne- liniștitoare, apoi în depărtare se aude o explozie. Sună prelung telefonul în biroul Directorului. Prin curte se aud pași repezi, urmați de sirena alarmei). DIRECTORUL : Alb ! (vorbește pre- cipitat, speriat, nesigur și uluit) Im- posibil, domnule inspector ! Păi. . . e imposibil ! Dar asta n-o putea face el c-o dinamită. Mai ales că si el și dina- mita sînt la locurile lor. în două mi- nute ! (Sunetm strident al soneriei). Imediat ! Invenții și imaginații, dom- nule inspector ! PAZNICUL I (intră) : La ordin, să trăiți ! DIRECTORUL : Apropie-te ! Unde-i comunistul ? PAZNICUL I : în celulă, domnule colonel, unde să fie ? DIRECTORUL : Ești sigur ? PAZNICUL I : Păi. . . sigur că sînt, domnule colonel. DIRECTORUL : Bine ! Fă-ți datoria ! Șterge-o ! Răspunzi cu capul ! (Ridică podul palmei de pe receptor). Da ! Da ! Se aude, domnule inspector ! Așa cum am spus : și el și dinamita sînt la locurile lor. Am ’înțelees ! (Lasă receptorul în iurcă) Afurisită muncă ! Nu se mai liniștește ! Ochii ăștia... Parcă eu aș sta în celule, nu ei ! (Bea un pahar cu coniac). Vasăzică îm- blînzitorul nu lucrează cu toți leii deodată ! Interesant ! Foarte intresant. Iei, vasăzică, unul.. . (Vrea să pună capacul la sticlă, dar apasă pe butonul soneriei). PAZNICUL I : La ordin, domnule colonel ! DIRECTORUL (uluit) : De ce nu-ți vezi, mă, de misiune ? Ai gărgăuni în căpățînă ? Cine te-a chemat ? Marș de-aici ! P/i^NICUL I : Am înțelees, să trăiți. DIRECTORUL : Trebuie să mă culc... Să mă odihnesc... N-o să mă omorîți voi. . . Scap eu și de ăsta ! Și pe urmă, le scot eu unghiile la toți ! VOCEA : învîrtindu-se, pămîntul ro- tea cu el fluvii și copaci și mistrii și găleți. Zidarilor li s-a poruncit să ia apă și nisip să facă mortar și cără- mizi și să le pună unele peste altele înălțînd ziduri de 10, de 20, de 100 de metri. Și mii de ani zidarii au pus cărămizi peste cărămizi, lipindu-le cu ciamur. Și veneau antreprenorii de zidari și spuneau : „Aici mai trebuie un zid!“ și zidarii făceau și zidul a- cela. O cărămidă însemna pentru ei a 100-a parte dintr-o pîine și ei uneau într-o zi, între ele, atîtea cărămizi cîtă pîine le trebuia într-o zi lor și familiilor lor. Și au luat cu ei feme- ile și copiii să așeze împreunli cără- mizile și, uneori, de foame, copiii mîncau cărămidă- .. (Vocea e întreruptă de o explozie, dincolo de închisoare. Pare să nu existe nici o îndoială că Deținutul cel tînăr a evadat, într-adevăr. Direc- torul sare de pe canapea. Telefonul zbîrnîie necontenit). DIRECTORUL : Ce e ? Ce s-a întîm- plat? (In receptor se aude o voce na- zală) : „Deținutul cu numărul 16 a fost văzut la uzina de război !" AUo ! Allo ! „Deținutul cu numărul 16 a fost văzut la uzina de război !“ (Directo- rul ridică receptorul). Penitenciarul ! Allo ! Aici directorul. .. (In receptor se repetă) : „Deținutul cu numărul 16 a fost văzut la uzina de război !“ (Di- rectorul lasă receptorul în furcă). In- venții și imaginații ! Cine dracu’ se ține de minciuni ? (O altă explozie, mai puternică decît prima. Sună tele- fonul. De astădată la telefon e In- spectorul). Totul e în ordine, domnule inspector. Leul e la locul lui. (Pune palma pe receptor și apasă pe buto- nul soneriei). Ce i-a găsit pe toți în noaptea asta ? (Intră Paznicul). PAZNICUL II : La ordinul dumnea- voastră, să trăiți ! DIRECTORUL : Unde-i Roșcatul ? Unde-i leul ? Deținutul, mă, soldat nenorocit ! Deținutul de la 16 ! De la celula care-o păzești ? Comunistul, i- diotule ?! Unde este ? PAZNICUL II : în celulă, domnule colonel. DIRECTORUL : Ești sigur ? Ai con- trolat ? Du-te ! Du-te repede și rapor- tează-mi ! Du-te ! Du-te și vino și spune-mi dacă este sau nu este în celulă ! VOCEA : Totul s-a petrecut într-o noapte și nu s-a putut bănui de ce se cumpăra atîta smoală. Pînă și spăr- gătorii de bănci își lăsaseră meseria și se apucaseră să facă afaceri cu smoală. Un negustor cu mîinile albe aflînd substratul se înfiora de groază, dar, în cele din urmă, își spuse că negustoria e negustorie și alergă, în cămașă de noapte. să vîndă si el smoală. Tn tîrguri se aprinseră felina- rele si începu, pe șoptite, tocmeala. Cu spinările, cu căruțele, cu trenu- rile, cu vapoarele, de pretutindeni so- seau la înaltul comandament al smoa- Convorbiri literare — 8 lei încărcături eu smoală. Se scoase smoală din toate ungherele pămîntu- lui, șoselele rămaseră, la ziuă, des- puiate de bitum, se luă smoala de pe cartoanele caselor, toată smoala din lume fu strînsă la înaltul comanda- ment al smoalei. Smoala se ridica în movile, apoi în mari piramide și mii de contabili fură scoși din așternuturi și duși în birouri de sîrmă ghimpată să țină socoteala smoalei. Smoala de- veni în acele ore negre principalul o- biect de cercetare al chimiștilor în uniformă ; ideologi ieșiți din scorburi îi explicară esența filosofică, smoala era acum idee, scop, început și sfirșit al tuturor lucrurilor. Copacii, sticlele, brînza, muzicuțele de gură, căștile de pe cap, siringile — totul se explica a- cum prin existența smoalei. întregul glob pămîntesc intră, pentru o noapte, în era smoalei : în apă, pe uscat, în văzduh domina smoala, cu umbra ei lățită de calcani puși unul lingă al- tul și luna fu acoperită de nori de smoală și aerul era acum de smoală. Spre dimineață, la înaltul comanda- ment al smoalei se făcu apelul. Vîn- zătorii de smoală erau acolo cu ure- chile lungite și goale ca niște tuburi, gata să sugă pînă-n creieri fiecare or- din. Ei erau acum ofițeri cu epoleți de smoală și purtau, alături de pis- toale, bidinele și căldări cu smoală topită cu care unseră pămîntul, tîrîn- du-se repede, să nu-i apuce soarele, înainte de a-i da foc. La ora 6 că- zură în oceanul pe care ochii lor de smoală nu-1 putuseră vedea. 5. Evadarea PREOTUL : Dumnezeu să te aibă în pază. DIRECTORUL : Ia loc, părinte ! Un moment, să termin cu ministerul. Allo ! Allo ! Da... (Intră Paznicul). PAZNICUL II : Domnule colonel, de- ținutul e în celulă ! DIRECTORUL (înviorat dintr-o- dată) : Da ? Da ! Totul e în ordine, domnule inspector ! Cum o să evade- ze ? Imposibil ! Sigur că da ! Bineîn- țeles ! Exact. Așa cum am spus, Bas- tilia, domnule inspector ! Nu, nu ! Fără să cadă ! Nu cade nimic, dom- nule inspector. Știu. Muraenele. Da, da, leul roșcat... Exact, domnule ins- pector. Păi cum o să uit ? Un cuvînt de-al dumneavoastră II țin minte toată viața. Am înțeles, fără parabole ! Da- toria și-atît ! Exact, domnule inspec- tor ! (închide telefonul). De, părinte, ce să le fac ? Ieși, măi, gardianule ! Și fii atent : ochii cît ceapa ! PREOTUL : Am auzit că pe unul l-ați zidit în perete... DIRECTORUL (iscoditor) : Ce spui, părinte ? Văd că le știi pe toate ! Și de unde-ai aflat sfinția ta acest se- cret al nostru ? A, iartă-mă, părinte, uitasem că pentru sfinția ta nu exis- tă taine... PREOTUL : Mai trăiește ? DIRECTORUL : Cine părinte ? PREOTUL : Cel pe care l-ați zidit ? DIRECTORUL : Eu, părinte, mă știi, rareori invit pe cineva la mine, bar cînd îl invit... Dumneata știi că și eu cred în Dumnezeu. Și cum Dumnezeu ne pretinde să-1 prețuim, tot așa vreau să fiu și eu respectat... PREOTUL : Eu am venit pentru con- damnat. De două zile încerc să vă spun. Să-și vadă frații... Măcar atît... M-a rugat. Și eu i-am promis că o să acceptați. Are trei frați... DIRECTORUL : Lasă-mă părinte cu frații lui. N-are numai trei... PREOTUL : Oricărui condamnat i se respectă dorința cea din urmă. Fra- ții sînt jos. In sat. Ar putea veni în- tr-o clipită. DIRECTORUL : Să-și aleagă altce- va... Nu pot. Ințelege-mă și pe mine, părinte. Ce să le fac eu ? Vremurile-s tulburi și nu ne mai putem ocupa de dorințele noastre, d-apoi de-ale alto- ra ! Și-apoi, hai să fim sinceri : azi orice dorință ți se pare că-i ultima, zău așa ! Dacă nu-i vede ce pierde ? S-or întîlni ei cîndva, că n-o să spu- neți că nu există și lumea cealaltă ? PREOTUL : O să vă bată Dumne- zeu, căci nesocotiți legile străbune ! DIRECTORUL : Mai bine Dumnezeu, decît ministrul. (Se aude o împușcă- tură, apoi alta. Se lasă liniștea). De altfel, acum mi-e teamă că nu mai pot deloc, da’ chiar deloc să-ți împli- nesc, părinte, rugămintea... (se uită la ceas). M-ai găsit prea urziu. Nu-i vi- na mea. Vorba dumitale : Dumnezeu să-1 ierte !... PREOTUL : Dumnezeu să-1 ierte, și pe dumneata ! (Trîntește ușa). DIRECTORUL (își toarnă coniac) : Măcar acum merit să nu mai fiu de- ranjat ! VOCEA : A fost odată un sat care trăia sub pămînt. Numaii hornurile caselor ieșeau în afară ca niște cruci într-un cimitir. Satul era lung șl răs- firat. Ulițele se întretăiau în întune- ric și trecînd unii pe lingă alții păreau niște arbori pe roți. întreaga lor miș- care se făcea în repetata mișcare a anotimpurilor care... DIRECTORUL (agitat) : Liniște ! Li- niște ! Să nu mai aud o vorbă. Una singură să nu mai aud ! Hei, gardieni, aduceți-1 ! (Se suprapun zgomote în- tretăiate de țipetele Directorului). A- duceți-1 o dată ! PAZNICUL (în șoaptă) : Să fii a- tent. Să nu fugă de sub escortă. PAZNICUL II : Eu trag. PAZNICUL I : Nu. E ordin să nu fie atins ! PAZNICUL II : La picioare. Am să trag la picioare ! PAZNICUL I : Nu. Nici o zgîrie- tură ! PAZNICUL II : Pe celălalt l-au îm- pușcat, iar pe ăsta nici să-1 biciuesc n-am voie ? Nu pricep nimic ! PAZNICUL I : Nici nu trebuie. Și nici n-ai de ce să întrebi. Eu l-am în- trebat ceva pe colonel și era cît pe- aci să m-aleg cu o pedeapsă. PAZNICUL II : Atunci, nu întreb, dar execut ! Ii trag mai întîi cincizeci de nuiele la tălpi. Să fim siguri că nu ne scapă. e PAZNICUL I : La cincizeci de nuie- le, omul cade în nesimțire. La o sută se umflă. La două sute pleznește ini- ma. PAZNICUL II : Ei, vezi ? Nu riscăm nimic. îl ducem la director în spinare și pînă acolo își revine. PAZNICUL I : Nu se poate. Inima pleznește și la cincizeci de nuiele, cînd e vorba să ai ghinion. Și pe noi asta ne paște : ghinionul. Mai bine îl legăm în lanțuri și la mîini și la pi- cioare. Dacă n-ar trebui să nu ne a- tingem de el nu mi-aș face eu griji. Fuge ? N-are cum să iasă din curtea închisorii ferecat în lanțuri și cu noi alături ! DIRECTORUL : Aici 1 Aici în bi- rou ! (Țipă la Deținutul cel tînăr). Unde-ai fost ? Vorbește ? DEȚINUTUL (își zornăie lanțurile, fără să scoată o vorbă). DIRECTORUL : Cum ai ieșit de-a- ici ? Unde-s dinamitele ? PAZNICUL I : Domnule colonel, ra- portez : dinamitele sînt la locul lor, iar deținutul n-a ieșit nicăieri. Noi l-am scos acum pentru prima dată din celulă la ordinul dumneavoastră. Și l-am adus aici așa cum ați ordonat! DIRECTORUL : Cine a aruncat în aer uzina de război ? Cine a condus acțiunea ? Vorbește roșcat nenorocit ! PAZNICUL II : Domnule colonel, să bag cleștele în foc ? DIRECTORUL : Duceți-1 în camera de-alături ! Păziți-1 amîndoi ! PAZNICII : Am ințeles, domnule colonel. (Lanțurile zornăie amenință- tor). DIRECTORUL : A dracului noapte. Parc-ar fi de-un an ! De doi! De cinci ! Asta trebuie împușcat ! Cum dracu ! să-1 conving pe inspector ! Cum să-1 fac să înțeleagă că n-a ieșit din celulă, dar cu toate astea acțiunea a avut loc 1? Trebuie să mă gîndesc ! Am nevoie de liniște '. (Mai bea un pa- har cu coniac). Ăsta poate-i de ăia... Cum dracu’ le zice ? Comandă prin telepatie ! (Deodată se aude o explo- zie extrem de puternică. Directorul țîșnește disperat spre camera de-ală- turi. Ușa ei e larg deschisă și se lea- gănă îritr-o parte și în alta ca și cînd chiar în clipa aceea ar fi ieșit de acolo cineva. Directorul țipă cu o voce în- cărcată de spaimă). Unde ești ? Unde sînteți ? Nu văd nimic ! E ceață ! Ce se întîmplă !? A evadat ! Unde sînt paznicii ? Ce se întîmplă aici ? (Ușa continuă să scîrțîie. O trîntește ner- vos). Nemaipomenit ! Nu se poate ! L-a ajutat cineva ! Poate chiar paznicii ! Să mă conving !? De ce ? De cine ? (îngrozit, directorul aleargă înapoi spre biroul său. Nu vede pe nimeni. Formează numărul la aparatul tele- fonic). Allo ! Direcția generală ? Allo ! Domnu’ inspector? Ați avut dreptate! A evadat ! Da, da ! Celula e goală ! Paznicii ? Dracu’ să-i ia ! Nu-s nică- ieri... Parcă nici n-ar fi existat. Nu știu, nu știu cum s-a întîmplat. (Un scîrțîit lent la ușă). PAZNICUL I (țipînd) : Domnule co- lonel, sîntem aici ! Sîntem aici dom- nule colonel. Aici ! DIRECTORUL (nu-1 aude) : Allo ! Da, domnule ministru ! A evadat ! Am înțeles, domnule ministru... Așteptați ? Da, da verific. (Prin receptorul căzut se aude vocea ministrului : „Curtea marțială o să te mănînce ! Paznic de ciori" !). PAZNICUL I (în șoaptă) : Domnule colonel... Domnule director... Deținutul e aici ! E aici ! Nu-1 vedeți ? Domnule colonel, n-a evadat nimeni. L-am le- gat aici, la podea. Uitați-1 ! Domnule director, nu-1 vedeți ? DIRECTORUL (cu glas pierdut) : A, da... E aici... A venit... (tresărind brusc). E aici ? A venit ? (încearcă să-și dea seama ce s-a petrecut : a aruncat în aer turnătoria fabricii de război și s-a întors ? Apoi calea fera- tă... apoi cantonul și podul... Apoi... Se lasă pe canapea). Dacă n-aș avea ordinul ăsta ! (Se ridică brusc). Am să te împușc ! Auzi ? Am să te îm- pușc. O să vadă și ministrul că n-ai reușit. Că te-am prins ! Că ai fugit da’ eu te-am ajuns ! Te-am ajuns din urmă, leule roșcat. Și-acum plătești cu viața. Am fost mai puternic, dar n-am avut ce face ! Trebuia să te împușc. Decît ei pe mine... Nenorocitule, n-ai nici o scăpare ! înțelegi ? Te împușc și te predau mort, E singura sansă pe care pot s-o am. Ți-ar conveni să fiu eu în locul tău ! Ridică-te ! PAZNICUL I : Nu ! Nu scoateți pis- tolul ! Domnule colonel, auziți ? Nu trageți ! Vă rog ! Domnule colonel, n-a fugit nicăieri ! Eram aici ! Domnule... DIRECTORUL (se luptă cu pazni. cui) : îți ordon să iei mîna ! PAZNICUL : Domnule colonel... DIRECTORUL : Caporal ! îți ordon ! Sus mîinile ! (se aude o detunătură de armă). PAZNICUL I : Domnule colonel... DIRECTORUL : Nemernicule (Sfîr- sit). M-ai omorît ! PAZNICUL II (intră repede) : Ce s-a întîmplat ? Cine-a tras ? Ce-i cu di- rectorul ? Ce-ai avut cu șeful ? PAZNICUL I : N-ai văzut ? Direc- torul s-a sinucis ! PAZNICUL II : Tu ai tras ! PAZNICUL I : Trebuie să fii nebun. Poate tu l-ai împușcat ! PAZNICUL II : ’ Eu ? Nici n-am gloanțe-n armă ! PAZNICUL I : Ei, nu mai spune ? Asa păzeai tu ? Așa-ți făceai tu da- toria ? Cine te-ar crede ? Nu-ți dai seama c-ai să fii condamnat pe loc la moarte ? PAZNICUL II (cu vocea potolită) : Acum ai s-o pățești ! PAZNICUL I : S-a împușcat singur. Dar de pătit, o s-o pățim amîndoi. PAZNICUL II : Eu n-am de ce ? Nu mă tem. PAZNICUL I : Dacă vrei să te cred, desfă-i lanțurile. Priveste-1. PAZNICUL II : Vorbești serios ? PAZNICUL I : Așa trebuie să fa- ’cem. (Zgomot de cătușe desferecate). Omule, trebuie să fugi ! Tu care taci (continuare în pagina 12) patriei, partidului — cinstire membrii partidului comunist român Noi sîntem cuvintele Partidului Comunist Român. Spunem istorie, facem istorie, scriem istorie. Partea nemuritoare din noi e o șuviță de sînge în univers. Vasile MIHĂIESCU țara în august E ca de aur țara și vara e fierbinte In miezu-acestui an sărbătorit. Ca un torent, țișnind din marele șuvoi, Ni-s gîndurile spre ținere de minte Pentru acum, pentru apoi ! Pe-aici, pe-aceste plaiuri românești Pe unde fiecare loc, răscolitor Ne amintește de străbuni. Cetățile de-un alb seînteietor își reazămă dc stele fruntea ! In drumul nostru bărbătesc și drept Rodim in puritatea marilor idei Și, de aceea, lingă tine, părinte înțelept Pulseaz-o inimă și-o singură suflare ! Și țara-i ca de aur și vara e fierbinte In miezu-acestui an hotărîtor Iar noi, sub steagul tău biruitor. Ca un torent din marele șuvoi Rodim necontenit, pentru acum, pentru apoi ! în arborele marelui stindard Eu cred in oamenii aceștia de rind Ce nu adorm ușor, prinzîndu-i zorii Cu ochii lor albaștri și adinei, alunecind In lumea subterană a țițeiului, sondorii ; Cu brațe ca de criță și prietenoasă noapte Minerii din pădurea cu haine-ntunecate. Cred în mulțimea celor de pe-ogoare, Urcînd în plante seve și răcoare. Cred in poporul meu și cresc și ard în arborele marelui stindard ! te prețuim Rodim în arbori și-n ideile de foc. Aici, intre Carpații culmilor de taur Și pină-n liniștea cimpiilor unde, cuprinse-n joc. Valsează dropii mari, de aur. Gînd lingă gînd, sub steagul tău cutezător partid Și lîngă stema ta, cinstita noastră vatră. Intr-o unire ca dc foc și piatră Ne-mbărbătăm cînd ni-i urcușul greu. Te prețuim cu miile de tone de metal Din șerpii focului nestins de la Galați și Hunedoara, Cu fiecare șarjă de furnal. Cu albele cetăți din toată țara. Rodim în lanurile treze sub zăpezi Și-n limpezimea gindului înaripat Pentru a cărui puritate tu veghezi Neînfricatul meu partid, partid bărbat ! George DAMIAN cîntec pentru părinți Treziți-vă și ascultați cum îmi trec pasul Prin cîmpia înroșită de maci Că-mi singeră gleznele Ca-ntr-un poem împușcat. Tata mă cheamă dintr-un capăt de frunză E marea lui libertate De os cu pămîntul pe gură Ceea ce vedeți sînt semințele Morților umblind Prin somnul țărinii dintre două războaie Voi auziți-i doar cîntecul Cînd rouă se-aprinde în purpura zilei Din o mie de ochi neodihniți Partea lor de glorie Această flacără a dimineții fiind. O, bucurați-vă ! sămînța sărbătorii Cît soare poate să-ncapă ochiul meu Din această poveste în care mă pierd Ca-ntr-o poiană cu coasa uitată Cît de cuminte coboară gîndul dinspra Poarta de-acasă precum un paznic La candela verii ce pîinea Și-o împarte între eresuri Și floarea ferestrei ! Dar ce îmi poți spune despre masa-nstelată In frunze amare și o limbă de mierlă Oprită pe ora copacului ? Bănuiește unde Crește cuibul ciocîrliei ! Cîntecul trece prin lacrima mamei Abur preadulce cînd grîul Se coace și sufletu-1 vindecă. Bătrînii mei n-or să-I mai găsească Și eu intr-acolo mă voi pierde Să vi-1 aduc Să-i auziți sămința sărbătorii. Ion BELDEANU lucrul solar Pretutindeni zborul devine în patrie, pretutindeni aripa se face gînd, silfii coboară-n secundele griului semn pe mîinile noastre curgînd, pretutindeni e numai rostire — apa-n cristalele ochiului meu, nu mai încape eternu-n pupile la revărsarea luminii mereu, pretutindeni se conjugă în lucruri ca o neliniște in început lamura zilei fecunde, pretutindeni inima soarelui-n rut, pretutindeni zborul se divide în cîntec, patria se înalță-n zenit, o, pasărea poartă etern în pupile lucru solar nesfîrșit-nesfîrșit. această vară curgînd Zorii sînt respirația numelui în această vară în care roșu înseamnă eternul, o, viul peste colinele ulcerate de seceri cheamă în noi însemnate petreceri, vom veni să ne prindem la nunțile soarelui cu mîinile sărbătorite de lume, cu ochii bucurați de lumină, cu părul fluturat în secundele vinului, cu sîngele purificat de trecerea noastră prin Nume, o, viul peste colinele ulcerate de seceri și zorii plutind peste limpiditatea făpturii, din fîntînile Tale curgînd această vară în care roșu înseamnă eternul. Vasile POPA hotar solar O, patrie, ce limpezimi închide Sub leagănul semințelor, izvorul; Coboară-n oasele pămintului cu dorul Hotar solar secundei din abside. Mult prea iubito, doamnă de cicoare Pe stema vindecată-n trupu-ți sacru Alunecă-n vitralii prin pielea unui astru Planeta — cum o eră de cîntec înspre floare. înnobilează clipa supusă de idee Lumină — și elanul ne arcuiește pur Să celebrăm în pace heraticu-ți contur Cînd inima e suliță de-argint ori cheie Incandescentei vîrste ; prin spițele luminii : O, patrie, izvor preasfînt, poet și lege-a firii ! patria nu-i o idee, nu-i un cuvînt Patria nu-i pentru noi : o idee, un cuvînt Nu-i o piine ce o poți împărți după plac, Patria este neodihna noastră de-a fi Și-n această matcă toate se prefac. Patria nu-i un destin oarecare Desprins de cei mulți, fără hotar — Ea este prin zodia nașterii lucrare Zeiască inlăuntrul unui destin exemplar. Nu pot rosti fără să vă-ncredințez Ca o torță în suflet ea luminează deplin Cum pururi există, un singur crez Prin evii ce-au fost pentru evii ce vin. Cuvinte puține limbii române i-au fost Hărăzite a-nchide în sensul lor sfînt Această stare a noastră — a cîntului stea Veșnicind, ea însăși luminii chemare. Patria e a lui Mihai și loan Cum e Măriei și Anei cunună — E a lui Mircea și-a Iui Ștefan Izvorul și codrul înfrățiți sub lună Păstrătoarea cerului, maica noastră cea bună ! Cătălin BORDE1ANU 9 — Convorbiri literare ion puha băiatul meu drag (fragment) Silvestru Răuț stă întins pe pat și privește podul de scîndură afumat. Se întoarce pe o parte, sprijinindu-se pe cot, vorbind singur : „Bat tunurile, trag mitralierele. Ce foc, ce foc ! Se măcelăresc între ei ca chiorii. Mare prăpăd. M-ai auzit vor- bind ? Ai ! Lasă că-ti dau eu ție, cli- ne, un os. Nu mai zgîria ușa. . . Greu îi să rămîi singur, fără ajutor. Că ba- ba asta a mea mai mult stă pe la fete, pe la nurori. De fapt, ori cu ea ori fă- ră ea, tot una-i. Nu se ține de loc de casă, nu să mai caute și de bătrînețele mele. Noroc de clinele ăsta. Mai latră din cînd în cînd și-mi amintește că mai e cineva la casă. Mai este și co- coșul. .. Strașnic mai știe să cînte, pin- tenatul ! Străini am văzut eu mulți. Ehei! Cît n-am umblat in '916 ! Pe la unguri, pe la talieni, pe la muscali. Nemții însă nu mi-au plăcut. Aia soldați?! Cînd se aștern pe fugă, apoi fug. nu glumă. Da, aveau și de ce. Moartea le Intrase în sîn. Grozav a fost la Mărășești ! Mai ceva ca la Plevna, cu turcul ! Ăștia de-acum, la fel. Parcă ar fi cei de-atunci. Ha, ha ! Le-au prins ai noș- tri slăbiciunea. îi țin din scurt. N-o să se oprească pînă la Berlin, decît pentru. . . Că sînt și ei oameni. N-au să se scape pe dînșii. Acum de-ar ve- ni băieții mei acasă. Ce-o să le dau de mîncat ? Vin de pe front, o să fie rupți de foame. Făină mai am. O să le fac mămăligă. Mai fierb și niște cartofi. Altceva ce le-aș putea da ? Știu eu ? Doar să le tai cocoșul. Că-i strașnic pintenatul. Ce-am să mă fac eu fără el ? Fără ceasornic ? Eh ! Cresc altul la vară. ..“ S-a înnoptat. Cîinele latră în ogradă. Se aud bătăi în geamuri, în ușă. Bă- trînul deschide și iese în tindă. După un timp se întoarce și, făcînd cîțiva pași pe întuneric, se oprește în mijlo- cul odăii. „Grozavi oameni, luptătorii ăștia. Civili înarmați ! Nici n-au vrut să intre în casă. Dacă nu-s nemți pe aici, n-au ce căuta. S-or dus mai de- parte. către Foișor. De-ar fi fost mi- litari, i-aș fi întrebat de băieții mei. Da’ așa... Ce s-o alege din oraș ? Au să-1 sfar- me cu totul turbați! de fasciști ! Da, da, mai bine să mă urc în pat.' Căldu- ra o să-mi facă bine. Prost animal e cotarla asta a mea. Să urle de poma- nă. Sigur, pînă la ziuă îmi calcă, bă- ieții, pragul. Las lampa să ardă. Să nu creadă cine știe ce. Eu o să ațipesc un pic, iepurește- . . . Ptiu, ăl naibii somn ! Nu se prin- de de mine și pace. Să se sperie el asa, cu una, cu două. Sigur, a șters-o de aici. S-o fi aciuat în cojocul pujlei. Că nu mai latră. Doarme buștean în loc să mă păzească. O să-i dau eu de mîn- care. .. Nimic n-o să-i dau. Nu, merită atîtica, cît îi negru sub unghie. Nici cocoșul nu mai trîmbiță. Ce-o fi avînd ? Era vremea să vestească crucea nop- ții. S-a lenevit, boierul. Oare o fi îm- bătrînit și dînsul ? Nu, nu-i cît mine de vechi. Las’ că-1 dau la oală. Ce ră- cituri o să iasă dintr-însul. îți mănînc eu creasta, pintenatule ! Dormi, nu mă auzi ? Iaca dorm și eu, dorm. . .“. Bătîrnul începe a sforăi. Zamfira Răuț intră tiptil pe ușă, se dezbracă și se vîră în așternutul patului, la spa- tele lui Silvestru. Bătrînul se învîrteș- te pe-o parte și pe alta, boscorodind. Se ridică în șezut și rămîne cu privi- rea pironită spre ușă. Usa se deschide și în cadrul ei își face apariția fiul său cel mic. — Am venit, tată. — S-a terminat războiul ? — Aproape. — Atunci ? — Am trecut numai să te văd și mă duc. — Bine, fiule, ia loc. — N-am vreme. Am întors armele împotriva, nemților. — L-ați dat jos pe Antonescu ? — A fost arestat călăul... Bătrînul se dă jos din pat, umblă prin casă ; se frăsuiește : „Am uitat sâ-1 dau de mîncare. Ce cap ! Ce cap ! Băiatul vine acasă și eu, tehuiul, îl întreb vrute și nevrute, în loc să-1 ospătez. Halal tată ai tu, lonuț ! Ia să văd, de n-o fi îmbucat ceva. Mămăli- ga și cartofii erau pe masă. Lampa am lăsat-o aprinsă. Nu, nici nu s-a atins de bucate. Da’ nu știu cînd să fi ieșit din așternut, de lâ spatele meu ? Că doar aici s-a cuibărit, sub cojoc. Un- de-o fi ? Să-1 caut. . . — lonuț ! Mă băiete ! Scoală să te văd la ochi. Cum îi mai fi arătînd ? Nu te-am văzut de vreo trei ani. Tare chi- peș mai erai, cînd ai plecat recrut. Așa, va să zică, nu-ți arăți fața. Nu vrei. . . Lasă că-ți dau cu ție ! Trage cojocul, trage așternutul patului. Ră mîne surprins... Tu erai, bătu-te-ar norocul să te bată ! Măi femeie, măi ! Pe unde-ai intrat ? Cînd ? N-am auzit nimic. Ridicîndu-se în capul oaselor. Zamfira îi zîmbește cu gura știrbă : Lasă-mă să dorm. — Ce fac fetele noastre ? Nurorile ? Nepoții-s sănătoși ? — Am fugit, moșnege. Mi-a fost fri- că de armată. Multă mai este, doamne! — Știu, știu. M-au vizitat și pe mine. Da’ eu te întrebam. .. ? — Vino lîngă mine. Mi-e frică, mi-i frig. O învelește, mîngîind-o pe obraz, pe cap, spunîndu-i : — Dormi, dormi, buna mea Zamfi- ră ! Așa, liniștește-te și dormi. Eu o să veghez. — Era să mă înec. Am trecut prin apă. — Sînt cu tine. Nu-ți fie frică. Cu gîndurile în altă parte, Silvestru se uită țintă spre ușă.. . „Știu eu ? Oi fi visat. Că nu-i prima dată cînd mă vizitează în somn. Mare pezevenchi ești, fiule ! Da’ ce-oi fi vor- bit cu tine?' Iaca nu mai țin minte. M-oi fi uitat pe fereastră, de-am uitat totul. Nici nu știu cum te-ai arătat. Vesel, supărat ? ... îmbrăcat, gol ? Ci- ne-ar putea să-mi spună ? Nu mai sînt bun de nimic”. Scoțînd capul din așternut, Zamfira se uită lung la Silvestru : — Ce bodogănești atîta ? Taca, taca! Nu tu ? Javra de cîine ? Du-te și dă-i drumul în casă ! I-o fi frică. — Dormi, draga mea ! Dormi și vi- sează ceva frumos, frumos. Visează la vremea cînd eram ti- neri ; cînd zburdam pe lunca Dîmbo- viței și culegeam' stele din oglinda a- pei. Visează, draga mea ! . . . — Am să mor, Silvestre, am să. mor. Tare au prins a mă chinui junghiuri- le.. . Parcă mi-ar înfinge cineva niște cuie în inimă. Silvestre, Silvestre ! . . . „Ii mai bine, îi. Casa-i plină cu lu- mină ! Și doar niște ostași au fost. Au mîncat, au dormit. Au plecat între- mați. Uite cît mi-au încălzit inima. Sînt bucuros c-o să mai vie. De nu dînșii, alții. Și-o să mai pregătesc ceva bucate. Am ce le da. Că oameni sîntem. Și băieții mei poate tot așa, ospătați or fi, prin case străine. Doamne fe- rește ! Cum am putut să uit ? Mi-a ve- nit baba. De asta par lucrurile schim- bate. .. Și soarele ăsta... 1 Zamfira termină mămăliga de mes- tecat și o răstoarnă pe fund. Bate us- turoi în scafă, făcînd mujdei. Se apro- pie de pat și-l scoală pe bătrîn. — Bucatele-s gata. Poftiți de vă ospătați. Hei, moșnege ! Nu-mi răs* punzi ? . . . — S-a dus. Parcă s-ar fi speriat de ceva... — Cum se poate ? — Știu eu ? — La masă, că se răcește ! — Frontul s-a mutat către munți, în Țara Ardealului. — Tare mă bucur că s-a sfîrșit răz- boiul. — Din toți soldați! care au trecut pe aici, nici unul nu mi-a putut spune ce- va precis, sigur, despre vreo unul din feciori. . . — Ce ți-o fi și cu lumea asta ! Nu- mai de arestarea lui Antonescu vorbeș- te. .. Se așează amîndoi la masă și în- cep să mănînce. — In primul război mondial, cînd mă băteam la Mărășești, draga mea, ți-a fost tare greu. Erai singură... — Da, da. Cu șapte copii rămăsesem. Tu erai plecat cu Ion, cu Vasile, cu Petru; la război. — Ion și Vasile, săracii ! îmi spunea mie inima că... ■— De s-ar întoarce feciorii noștri te- feri acasă.. . Tare mi-i dor de ei ! — Mare lucru ! Comuniștii ăștia îș dați naibii ; deștepți oameni ! Da’ și armata a fost grozavă ! Lumea asta încă nu-și dă seama ce însemnătate are insurecția. O să vadă ei mai tîrziu! Asta înseamnă că se va ridica o orîn- duială nouă, nouă din temelie. Dea domnul să fie așa cum gîndesc eu : să fie timpul belșugului și luminii. — Să nu ne scrie nici unul dintr-în- șii ? Dacă nu nouă, apoi nevestelor, copiilor trebuiau să le trimeată carte. De lonuț nu mai zic nimic. El n-a scris de cînd era recrut, la cazarmă. Cu dînsul vorbesc însă, des, că îmi a- pare în vis cînd nici nu mă aștept. Da’ ceilalți nu mi se arată și pace. Lasă că vin ei acasă, o să le dau eu lor !... /"emilian marcu: poem pentru eroul din august \ * ★ ★ Pe gîtul trandafirului sălbatec dimineața întemeiază turnul de rouă, intră eroul cel tînăr să-și clătească privirea albinele-i oblojesc în miere și-n smirnă rănile pentru libertatea cîmpiei. Pe gitul trandafirului sălbatec privirea lui primenită ca o cămașă de mire se-nnobilează și-1 învață să se purifice. Dimineața întemeiază turnul de rouă — sălașul de taină și priveghere. Eroul cel tînăr pătrunde cu multă sfială sărutînd cu buzele lui de țărină înrourata petală și spinii : Trandafirul sălbatec duce viața lui mai departe. * ★ A Se întemeiază-n cîmpie mormîntul eroului tînăr și griul curat înflorit în rănile lui. E oastea de grîu într-o uriașă invazie. Cîmpia transpiră-n lumină stelară sub atîta tăcută durere. Se-ntemeiază-n cîmpie mormîntul — arc de triumf al păstăii de mazăre peste pieptul, peste fruntea eroului tînăr. Cîmpia transpiră de greutatea cenușei, de greutatea trupului tînăr intrat în meandrele țărnii. ¥ ★ ★ In flăcări e cîmpia de tinerețea sîngelui său florile capătă culoarea cea roșie. In flăcări cîmpia-1 absoarbe ca pe o ploaie pentru rodul cel tînăr. Florile roșii aburind de Ia sîngele său ii poartă-n lumină memoria. Eroul cel tînăr e-un arc de triumf, o sămință curată-n pămîntul cel liber, in pămîntul cel veșnic al Patriei Libere, lebăda-i răcorește privirea, zborul ei peste cîmpia în flăcări ușor îl mîngîie și-l îmbracă-n nemoarte. Latura cea mai de preț a poe ziei lui Constantin Matei este comunicarea. Astfel spus, este acel fluid intim și profund ca- re se stabilește intre lector și operă, datorită sincerității a- cesteia și, îndeosebi, a motive- lor lirice asupra cărora stăruie autorul. Este o poezie scrisă în „cel mai dulce (posibil) stil clasic”, in substanța caruia te- mele mari sînt următoarele ’ iubirea de țar’ dragostea pen- tru satul românesc (dlr. trecut și de azil și un anume cîntec al erosului în sine. Constantin Matei a publicat poeme (peste o sută) în toate revistele lite- rare din țară și a fost prezent in mai multe culegeri de ver- suri patriotice apărute cu di- ferite prilejuri. Poezia sa îsi găsește întotdeauna haina cea mai potrivită „cu care să iasă în lume”, cum spunea Nicolae lorga, structura ei curgind de la sine, cititorul negăsind ni- căieri vreun vers căutat, fortat. abrupt, totul desfășurîndu-se normal și înafara căderilor criptice ale așa-zisei „poezii moderne”. Virgil CUȚITARU constantin matei poeme arc de boltă românească Pe somnul strămoșilor noștri e lutul șî iarba ce crește din gînduri și vise, coloana de fapte înscrie-nceputul ogivă albastră, ferestre deschise. spre mari împliniri, în forme rotunde, legind zămislirea de-amiaza fierbinte, pe mioriticul somn ce răspunde Ia milenara strigare „ ’nainte !“. Și arcul de boltă unește visarea trecutul aspru,-n durere și plîns, rostind viitorul, Carpații și Marea, rotundul albastru în suflet l-am strîns. Pe somnul strămoșilor noștri, vlăstare de fapte mărețe și de împliniri au pus temelii în rotunde hotare clădind viitorul înaltei meniri. Și arcul de boltă, pe somn strămoșesc, în toamna Congresului vine să-nalțe coloana de dor românesc pe culmi de progres și de bine. Cuvintele noastre acuma răspund Ia visul din somn strămoșesc, deasupra e pace și-albastru rotund și-nalte dorinți se-mplinesc. sărbătoare Vibrează țara, cu ferestrele deschise spre zările albastre, îndrăznețe, în zboruri triumfale, gînduri, vise, sînt împliniri de mîine, mai mărețe. * ★ și- Trece prin cîmpie cohorta de fluturi, verzi, negri, albaștri, ca ochii eroilor tineri îmbrăcînd în sclipiri ireale tunelul de rouă în acea dimineață. Trece prin cîmpie cohorta de fluturi ca o uriașă vibrație de inimi o respiră țărîna proaspătă aburind a recoltă bogată, o respiră prin porii imenși patria liberă. Trece cohorta de fluturi, verzi, negri, albaștri ca ochii eroilor tineri îmbrăcînd în cămașa evlaviei în sclipiri ireale trupul Patriei Libere. ★ ★ Ca o amforă plină trupul lui oglindește lumina de aur a țărnii, oglindește frigul tăios al rănilor calde. Ca o amforă plină de patimă e-nvelit spre-nserat eroul cel tînăr. Tremură frunza de frasin spre noapte răcoarea ușor îl îmbracă-n liniștea ei. Ca o amforă plină trupul lui se revarsă-n lumina curată a patriei. Vibrează țara-n marea sărbătoare cind inimile noastre se deschid spre înălțimi de rod, înnoitoare, sub steagul Comunistului Partid. Vibrează țara, inima ne bate alături de viteazul Președinte, poporu-ntreg întîmpină prin fapte o nouă treaptă de progres, fierbinte. Vibrează vatra noastră românească, întîmpinînd al XIII-lea Congres, urînd întru mulți ani să ne trăiască Stegarul comuniștilor ales. Cu primul Om al tării azi pășim, sub tricolor, spre culmi de înălțare, în năzuințî și cuget ne unim că toată țara e în sărbătoare ! rugă lntoarce-mă din drumul de tăcere și dă-mi să beau din cupele uitate, să-mpart în jumătate o plăcere și o durere tot în jumătate. Din curcubee, fă-mi un drum spre ape, să-mi oglindească-ntoarcerea din zori în sufletul izvorului de-aproape și-n tăinuite zboruri de cocori. Să-mi răsădești pe marginea cărării ispite ofilite, ne-ngropate ; la cumpăna fîntînii,-n pragul zării să-mi pui un așternut de crengi uscate. La marginea pădurii să așezi copacii vestejiți fără de vreme, iar tu, printre regrete să te pierzi, să nu aștepți uitarea să mă cheme, întoarce-mă pe drumul de apoi, că liniștea mă doare și m-apasă. Vom fi în mine singuri, amindoi, in veșnicia noastră de acasă. inima tării > Sîntem stegarii muncii și dreptății, veghem geneza pîinii de pe vatră, avem strămoși care răspund din piatră cînd îi chemăm pe Cîmpul Libertății. Tn inimile noastre focuri ard cînd ne numim popor și națiune, purtăm un tricolor, acest stindard și-n noi un milenar și veșnic nume. Sub fruntea milenarilor Carpați curg fluviile noastre din izvoare, iar noi, români, uniți, viteji, curați, ne apărăm sorgintea la hotare. Noi pacea am țesut-o pe ștergare și-am răsădit-o-n munți și în cîmpii, ni-i liniștea crescută într-o floare și-n sufletul măreței Românii. Convorbiri literare - 10 documentar lâszloffy aladâr intelectualitatea din iași în lupta împotriva fascismului și a războiului jucăriile păstorului A umblat prin Bicaz păstorul, a cutreierat orașe în ultima vreme și-a ajuns acasă în munți, a reflectat îndelung. Aseară, uitîndu-se Ia tufă, a zărit un licurici. L-a închis în pumn și-a început să mediteze. Omul care veghează e o specie visătoare. Asemeni singuraticei lămpi într-o casă lucea printr-o breșă scînteia stelară... Dacă își desfăcea degetele încet, prin crăpăturile lor se aprindeau șiruri de lumini ca Ia ferestrele etajelor... Dacă o lăsa să-i urce-n palmă, gîngania-și purta măruntul reflector ca o mașină gonind pe serpentină... Așeză licuriciul pe vîrful degetului și atîrnă acolo-n liniște, precum un felinar de stradă îndepărtat... în următoarele seri strînse trei licurici. Visa constelații electrice, șinuri noi de clădiri, mașini străbateau șoselele visului său, fascicole luminoase ii fulgerau adeseori ochii — opreau în dreptul său poftindu-1 Ia drumeție, orașe mari îl primiră, serile și Ie petrecu in săli luminate cu mecanicii, în lumină, în lumină, în lumină... Și intr-o bună zi simți ceea ce niciodată trecuta lui viață nu l-a lăsat să își închipuie măcar : De cîte ori muncitorii se-apucfi de lucru parc-ar închide în pumn licurici : palida licărire se ridică prin vinele brațelor, lumina atinge bătăturile vechilor munci și-ncet, pe îndelete, se strecoară prin trupuri, în inimile celor vii... în românește de Tudor BALTEȘ viabilitatea personajului (urmare din pag. 5) „Vocile cărților" îl judecă pe maleficul Moise JJ p»' asemenea lui, în numele inocenților, Horia Dunănnțu și Calagherovici. Patosul jus- tițiar traversează romanele, și nu întîmplător revine obsedant Tică Dunărințu care vrea să descopere adevărul. Romanul anchetă este cul- tțvat cu insistență, cum se vede și în Fețele tăcerii de Augustin Buzura unde intervine lu- crarea unui personaj mediator, ziaristul Dan Toma. O accentuată problematică etică, în numele principiilor umanismului, înfierează pe profito- rii revoluției, pe cei care au căutat să-si satis- facă orgoliile distrugînd pe alții. Raportul din- tre destinul individual și istorie este laitmoti- vul literaturii izvorîte din materia fierbinte a vieții. Scrierile Iui Ion Lăncrănjan, Constantin Toiu, Alexandru Ivasiuc, Fănuș Neagu se sub- sumează acestei tematici. Există un dramatism al nesincronizării, cum se întîmplă cu Simion Moldovanu (Mânu) din Suferința urmașilor. Chirii Merișor din Galeria cu viță sălbatică, a- derînd esențial la epocă, are o fragilitate care-1 împiedică să surmonteze o pasageră opresiu- ne. Eroii lui Alexandru Ivasiuc se recrutează dintre cei puternici, trăind în cadrul bine con- solidat al unui sistem de relații. Intervine, de obicei, o traumă în urma căreia ei își retrăiesc existența în memorie, cu un plus dc autentici- tate decît atunci cînd au trăit-o efectiv. (Ion Marina, Paula Achim). Scriitorul e fascinat de mecanismul interior al puterii, de urmările ne- faste ale exercitării puterii necontrolate. Ni- colae Breban se îndreaptă spre arhetipuri (Don Juan), Laurențiu Fulga urmărește cuplul în si- tuații limită. Literatura și-a făcut un titlu de glorie din cultivarea noului, propunînd eroi exemplari a căror necesitate a subliniat-o secretarul gene- ral al partidului în Cuvîntarea la Consfătuirea de lucru pe problemele muncii organizatorice și politico-educative din 2—3 august 1983. Re- voluționarul este personajul obișnuit al proze- lor semnate de Al. Simion, Platon Pardău (pri- mele romane concepute ca niște scrieri-repor. taj), Dinu Săraru (Dumitru Dumitru din Clipa). In Pumnul si palma Dumitru Popescu meditea- ză la cerința ca activistul să îmbine spiritul pragmatic al lui Manole Suru, apt de a lua de- cizii imediate și a aduce totul la ecuații intej ligibile, cu mintea speculativă, în continuă e- buliție, a lui Vladimir Cernea. Zaharia Stancu, Eugen Barbu au evocat lupta din trecut a co- muniștilor, lot Eugen Barbu a creat prin Fili- pacbe din Facerea lumii imaginea muncitorului obișnuit care preia conducerea organizării so- ciale. în Apa, Alexandru Ivasiuc întreprinde o frescă social-politică a perioadei imediat de după Eliberare cu lupta pentru cucerirea pu- terii. Scriitorul reflectă asupra oamenilor ce- ruți de timp, Dăncuș care păcătuiește prin ex- ces raționant este înlocuite de omul care în- țelege dar si face istoria, Grigorescu. Niculae Moromete din Moromeții II și Marele singura- tic este activist de partid. Deziluziile din mun- ca sa practică îl conduc spre experiența izolă- rii. Experiența dă greș, Niculae își dă seama că numai alături de semeni poate riposta la violență și contribui la edificarea morala a o- muluî. Este o idee generoasă care fertilizează dezvoltarea întregii literaturi contemporane, în consonanță cu umanismul revoluționar al e- pocii noastre. tinerețea iasului » a rivind astăzi harta României, cu reliefurile și II culorile ei, avem satisfacția de a privi și apre- r cia o operă unică în felul ei, opera construcției socialiste realizată cu talent, îndrăzneală și răbdare de eroicul nostru popor. Acest tablou reprezintă chipul și faptele țării și este realizat după chipul și faptele oamenilor dintr-însa. Acestor oameni și acestor fapte li se cuvin oricînd și mai cu seamă în acest an jubiliar cele mai alese și mai calde cuvinte. Contemplu îndelung monumentala lucrare care pune în lumină modul nostru original de a gîndi și văd, alături de alte centre vitale ale patriei, orașul meu, orașul colinelor albastre, lașul aureolat, în timp, cu nobilul titlu de Cetate a culturii, orașul cu parfum de legendă, căruia, în anii zidirilor socialiste i s-a adăugat și cel de Cetate industrială. Acest nou titlu, înscris pe emblemă, și-a căpătat, odată cu lunecarea anilor, dreptul de a viețui în cele mai tainice fibre ale orașului moldav. Bătrînețea și-a asociat tinerețea, vigoarea, pentru a-și continua realizarea visurilor. * Astăzi, în zilele Augustului deschizător de istorie nouă, cu pasul și cu gîndul, cu inima în palmă și cu ochii larg deschiși prin orașul teilor, castanilor și li- liacului. De lîngă Cetatea Universitară și pînă-» inima „galaxiei" industriale ; de lîngă Turnul G",:a și pînă sub dealul Cetățuia, acolo unde, la temperaturi înalte se înnobilează oțelul. Cu pasul și cu gîndul, cu ochii larg deschiși prin orașul cu parfum de legendă, prin orașul devenit, în patru decenii, un vast șantier al creației materiale și spirituale, al creației individuale și colective. * Șoseaua Țutora. O cale, o arteră vitală a lașului. Cu puțină fantezie o putem asemui cu un defileu străjuit de înălțimi durate din beton și sticlă sau cu un fluviu, pe malurile căruia se înșiră nenumărate porturi. Să o numim, deci, fluviu, marele fluviu in- dustrial ieșean, al cărui bogat și diversificat debit de produse curge și se revarsă necontenit în delta largă a economiei românești și mai departe pe toate meri- dianele și paralele globului. La care dană a marelui fluviu să acostăm? Tentațiile sînt multiple. Aici, în zonă, funcționează zi și noapte 17 combinate, uzine și fabrici. Imaginile și sunetele se succed cu repezi- ciune. Aud sau mi se pare că aud vaierul prelung al țevilor retezate, zumzetul discret al ringurilor, cli- pocitul domol al uleiului, accelerația amețitoare a ro- toarelor. Aud cum se coace pîinea, ceramica și oțelul. Aici, la poalele colinelor albastre, aazi și vezi. Vezi lunecarea pașilor fetelor de-a lungul ringurilor și dansul degeteior pe firele de bumbac și mătase (o idee pentru un libret de balet așteaptă să fie preluată), îi vedem pe creatorii țevilor sudate — uriașe orgi de oțel — oameni îndrăzneți care uneori visează la un poem simfonic punctat cu accente grave, eroice, de- dicat lor și prezentat într-o hală a uzinei, în primă audiție. Aici pe terasa milenară durată de apele firave ale Bahluiului vezi cum gîndesc șl crează chi- miștii. Sau, mai bine zis, „alchimiștii" timpului nos- tru. Dar nu aurul, argintul sau... tinerețea veșnică este ținta activității lor febrile. Truda lor e închinată oa- menilor. Din miraculoase substanțe cu nume greu de ținut minte, noii „alchimiști" vrăjitoresc nesfîrșite Caere de lînă. Pînă acum argonauți-cumpărători de pe toate continentele au descoperit drumul spre sursa magicului fir al Lînei de Aur tors la Iași din petrol și măiestrie. Acestor iscoditori temerari ai secretelor naturii le-ar sta bine ca eroi într-o povestire. Multe pot fi văzute și auzite pe malurile fluviului in- dustrial ieșean, în ineditele sale porturi. în hale înalte și largi lucesc oglinzile furnirului de nuc, de frasin sau de trandafir. în adîncimea lor, penelul unui pic- tor ar putea imortaliza gîndurile și visurile oameni- lor tineri ce se dezvoltă aici ca o pădure semeață. Cîntă în aceste locuri o cascadă lină, aurie, izvorîtă din semințele sorei soarelui. Ne-o putem închipui ca pe o fată despletită de care sînt îndrăgostiți toți cei care i-au făurit chipul... Aici este bine să ascultăm. Să auzim cum prin mii și mii de coarde, pe mii și mii dc tonuri vibrează munca. * Peste tot, mîinile, iuți și dibace. De la Fabrica de Penicilină și pînă la Combinatul de utilaj greu, mîinile. Gingașele, asprele, calmele, agitatele mîini. Nenumă- ratele, misterioasele și neobositele mîini. Tinerele ci mai puțin tinerele mîini. Să le privim cu atenție, di- mineața sau pe înserat în mișcare sau în stare de repaos. Să încercăm descifrarea intimelor lor secre- te. Mîinile acelea au degete subțiri și lungi care se odihnesc în poală și care, în mod sigur, mai poartă în ele căldura obrazului unui copil mîngîiat, în somn. Curînd în această sensibilitate, vor luneca pe albul de omăt al firelor de bumbac sau vor apăsa energice pe complicatul alfabet al butoanelor ce pun în mișcare agregatele unei întregi secții. Sau mina omului acela cu părul ușor brumat încleștată pe bara de susținere a tramvaiului, mînă care peste cîteva clipe va semna o decizie importantă sau va puncta cu degetul o foș- nitoare foaie de calc : „Aici și aici"... Mîini, o multitu- dine de mîini. Curînd vor fi în mișcare : așezînd cu siguranță o cărămidă în zid ; reglînd temperatura cuptoarelor în care metalul devine incandescent; com- binînd secrete substanțe în eprubete ; scriind formule la tablă. Și din nou mîngîind fața unui, copil care a- doarme... Mîini, priviri, gînduri. Mîinile oamenilor, Mîini care aprind, pe toate cele șapte coline albastre, luminile tinereții. * Acum, în aceste zile ale marilor bilanțuri, cu pasul și cu gîndul peste tot unde trăiesc și creează ieșenii. Printre sutele și sutele de blocuri ce încing ca o cen- tură orașul. Din Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrîn, Dacia și Cantemir pînă în Tătărași, din Păcurari și Canta pînă în Nicolina I, Nicolina II, Podu Roș, Țuto- ra, Socola și Bucium. Micro-orașe și cartiere noi-nouțe. Mii și mii de locuințe confortabile. Fără odihnă, pasul colindă Copoul Universității, căminele studențești și al noului cartier Codrescu și mai apoi, coboară către Piața Unirii, modernizată, și mai apoi spre Centrul civic al lașului care, treptat, își conturează personali- tatea. Comitetul județean al P.C.R., Teatrul pentru copii și tineret, Magazinul „Moldova", Hotelul ..Mol- dova", Hala Centrală și celelalte clădiri în construc- ție sau aflate pe planșeele proiectantilor se armoni- zează corespunzător alături de Palatul Culturii, Casa Dosoftei și Trei Ierarhi. în Cetatea lașului modern, după patru decenii de înălțare spirituală și materială, conviețuiesc, într-o perfectă armonie, înțelepciunea, frumusețea, vigoarea si cutezanța. I. DUMITRU Corolar al luptei seculare duse de poporul român pentru libertate și in- dependență națională, împotriva ex- ploatării și asupririi, actul de la 23 August 1944,. început al revoluției na- ționale și sociale antifasciste și anti- imperialiste, reprezintă o adevărată piatră de hotar în istoria României. A- preciind acest moment fundamental al contemporaneității noastre, tovarășul Nicolae Ceaușescu subliniază că 23 Au- gust 1944 a reprezentat „o necesitate imperioasă, la care au luat parte ac- tivă toate forțele ce se pronunțau pen- tru independența țării, pentru progre- sul ei economico-social. Se poate spu- ne că acest act de importanță istorică crucială pentru România a deschis ca- lea eliberării definitive a patriei noas- tre de sub jugul dominației străine și a eliberării sociale a maselor...". în lumina acestei aprecieri ne propu- nem să reliefăm rolul pe care l-a ju- cat intelectualitatea și în principal cea din Iași în lupta antifascistă și apoi în noile condiții ce au urmat în perioada construirii socialismului. In anii premergători celui de al doi- lea război mondial, Partidul Comunist Român, forța cea mai consecvent revo- luționară din peisajul vieții politice românești, s-a sprijinit în activitatea sa antifascistă pe un însemnat număr de organizații de masă democratice. Prin conținutul documentelor elaborate și mai ales prin activitatea practică ce aii desfășurat-o, acestea au adus servicii deosebit de importante mișcării anti- fasciste din România. „Strîngînd în jurul acțiunii antifasciste pe toți cei ce lucrează cu brațul sau cu mintea la orașe și sate — se preciza în Ape- lul de constituire al Comitetului Na- țional Antifascist — vom putea stă- vili în România triumful unui curent care poartă în el germenul de distru- gere a tot ce e izvor de muncă și gîndire. Facem apel la unirea tuturor forțelor muncitorești, intelectuale, ca- re să formeze pretutindeni comitete antifasciste". Apelul purta semnătura unor prestigioase personalități ale cul- turii românești printre care și un im- portant număr de intelectuali de sea- mă ieșeni : lorgu Iordan, Radu Cer- nătescu, Petre Constantinescu-Iași, I. Mironescu și mulți alții. In cadrul luptei pe calea scrisului împotriva fascismului și a războiului, pentru apărarea independenței și su- veranității patriei amenințate, un loe de seamă îl ocupa presa ieșeană edi- tată de organizațiile P.C.R. : „Moldova Roșie", „Buletinul Comitetului Regio- nal Moldova al P.C.R ", „Tînără Gardă a Moldovei", „Școlarul leninist" și mul- te alele. Ziarele „Ecoul", „Manifest", „lașul", „Nu", „Caradașca". precum și revistele „Minerva", „Gîndul vremii", „însemnări ieșene" și altele apărute în acești ani incandescenți au polarizat în jurul lor reprezentanți de seamă ai culturii noastre naționale, oameni de știință de prestigiu mondial, publi- ciști înzestrați care s-au unit în lupta comună împotriva pericolului fascist. în lupta împotriva războiului și a fascismului, o memorabilă inițiativă a reprezentat-o crearea la Iași, din ini- țiativa regionalei P.C.R. Moldova, a organizației „Frontul păcii". Din con- ducerea acesteia, făceau parte I. Mi- ronescu, Emil Serghie, lorgu Iordan, Octav Botez, Alexandru Claudian, Al- fons Herovanu, G. M. Zamfirescu, Mir- cea Mancaș, Leon Gheller. G. Ivașcu, A. Dumitriu-Păușești și alții. Răsunetul intenselor acțiuni ale „Frontului păcii", precum și notorie- tatea personalităților din comitetul de conducere, largul lor contact cu cele mai diverse categorii sociale au deter- minat imediat și apariția altor organi- zații asemănătoare. Intr-un apel adre- sat opiniei publice la împlinirea a 20 de ani de la primul război mondial, una din aceste organizații menționa : „Germania fascistă și acoliții ei vor să ne răpească teritoriile cucerite prin jertfa a 800 de mii de eroi. Noi, tine- retul, socotim că numai grupați în- tr-un puternic front al păcii putem preîntîmpina această primejdie". Activitatea P.C.R. îndreptată spre realizarea frontului popular antifas- cist a influențat poziția multor oa- meni de cultură patrioți, cu largi ve- deri progresiste. Alături de masele largi care au pro- testat împotriva odiosului dictat fas- cist de la Viena din 30 august 1940 s-au aflat și numeroși intelectuali din Iași alături de cei din București, Cluj, Ti- mișoara și alte orașe ale țării. în primăvara anului 1944 semnele a- propierii sfîrșitului celui de al doilea război mondial devenau tot mai vi- zibile. Mișcarea de rezistență a po- porului român pentru răsturnarea dic- taturii și întoarcerea armelor împotri- va Germaniei naziste a intrat în eta- pa hotărîtoare. în rîndurile forțelor animate de dorința creării unui larg front patriotic antihitlerist, capabil să dea un nou curs istoriei țării, se ală- turau cercuri tot mai largi ale oame- nilor de cultură. O expresie elocven- tă a atitudinii înaintate, patriotice a intelectualilor de frunte ai țării a re- prezentat-o și memoriul slujitorilor științei, școlii superioare și culturii românești, adresat în luna aprilie lui I. Antonescu. Inițiativa întocmirii a- cestui memoriu a aparținut unui grup de oameni de cultură comuniști sau a- propiați partidului comunist. Lor li s-au alăturat și mulți oameni de știin- ță, care, animați de încrederea că ța- ra putea fi salvată de dezastrul care o amenința, au aderat la această me- morabilă acțiune. Peste puțin timp, în iunie 1944, a fost trimis lui I. Anto- nescu cu toate riscurile existente în acel timp, un nou memoriu de pro- test. Printre semnatarii marcanți ai celor două documente menționăm pe C. I. Parhon, Gr. T. Popa, M. Ralea, universitarii ieșeni Gh. Zâne, Dan Bă- dărău, A. Oțetea, Șerban î’ițeica și mulți alții. In împrejurările complexe de la în- ceputul lunii august 1944. cind guver- nul antonescian era tot mai izolat, cînd efervescența revoluționară atinsese punctul culminant, P.C.R. a inițiat, în colaborare cu celelalte forțe patrioti- ce măsuri politice și patriotice de im- portanță vitală pentru viitorul țării, bpre cinstea lor, oamenii de cultură ieșeni, alături de cei din întreaga ța- ră, s-au aflat și în acele momente ală- turi de forțele patriotice, participînd la lupta generală a poporului român împotriva dictaturii antonesciene, pen- tru scoaterea țării din războiul hitle- rist, întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și instaurarea pu- terii populare în România. Victoria istorică a poporului român de acum patru decenii a fost salutată cu entuziasm în presa vremii de că- tre oamenii de cultură și știință ata- șați profund idealurilor de libertate, democrație și independență națională. Ziarele și revistele apărute în vara și toamna anului 1944 reprezintă o ade- vărată enciclopedie a luptei poporului nostru pentru eliberarea de sub jugul fascist. Intelectualitatea ieșeană, prin ceea ce a avut mai reprezentativ, a fost alături de lupta Partidului Comunist Român, de cea a întregului popor pentru apărarea libertății și indepen- denței patriei, pentru viitorul socialist al țării. Care au fost noile coordonate de ac- țiune ale intelectualității ieșene în con- dițiile de după 23 August 1944 ? Capitala Moldovei prezenta în acest timp un impresionant tablou de dis- strugeri și ruini. lașul a avut de su- ferit distrugerile provocate de bom- bardamente, de jafurile săvîrșite de unitățile militare germane în retrage- re. Orașul a rămas fără pîine, fără apă, fără lumină. In aceste grele condiții, sub con- ducerea Partidului Comunist Român, forțele democratice și patriotice au dus o luptă intensă pentru refacere și în- făptuirea transformărilor revoluționar- democratice. Refacerea lașului, la care au contri- buit din plin și cei mai înaintați in- telectuali ce s-ău aflat în primele rîn- duri ale bătăliei reconstrucției, a fost făcută în perspectiva deschisă poporu- lui român de revoluția victorioasă de acum 40 de ani. Concomitent cu munca desfășurată în domeniul economie s-a desfășurat sub conducerea organizației de partid Iași o largă și bogată activitate în rîn- dul oamenilor de știință și cultură. în- cepea atunci o nouă epocă istorică la care numeroși intelectuali ieșeni și-au adus contribuția lor activă, Reflectînd efortul constructiv al ie- șenilor în opera de refacere și re- construcție a lașului, creația literară, în care alături de Mihai Codreanu, O- tilia Cazimir, George Lesnea, Nicolae Țațomir, s-au afirmat noi talente ca Ion Istrati, Dumitru Ignea și alții, a reprezentat un puternic imbold în munca tineretului și a tuturor acelora care erau chemați să aducă un suflu nou în viața tot mai trepidantă a capi- talei Moldovei. In istoria contemporană a țării, Con- gresul al IX-lea al P.C.R. din iulie 1965 a deschis poporului nostru calea luminoasă a făuririi societății socialis- te multilateral dezvoltate în România. In cei 19 ani ai Epocii Ceaușescu, lașul a cunoscut cele mai mari prefaceri social-economice și culturale din în- treaga sa existență. Jucînd un rol de seamă în viața țării, orașul nostru a devenit un important centru al ști- inței și culturii românești. O puternică creștere pe toate planu- rile le-au marcat arta și cultura ie- șeană. Noul impuls dat în viața țării de Congresul al IX-lea al partidului a determinat și la Iași numeroase prefa- ceri înnoitoare și 6 dezvoltare mereu ascendentă. Din luna mai 1970 revista de litera- tură își reia numele de „Convorbiri li- terare", publicația devenind „o revis- tă a epocii, în atribuțiile ei social-ar- tistice și mai presus de orice, expre- sia ideologiei Partidului Comunist Ro- mân". Literatura, căreia revista îi a- cordă o deosebită atenție, este o lite- ratură a vieții, a realităților noastre socialiste cu o problematică profund actuală. La începutul anului 1970 a fost în- ființată la Iași Editura „Junimea", ca o urmare firească a politicii P.C.R. pentru înflorirea artei și culturii și ca o recunoaștere a marelui potențial cul- tural și științific pe care-1 posedă la- șul. Noua editură a lansat în aproape un deceniu și jumătate, sute și sute de titluri care s-au bucurat de o bună apreciere în diversele domenii ale li- teraturii, științei și artei noastre. Viața artistică ieșeană a cunoscut o puternică dezvoltare fiind beneficiara atenției și sprijinului primite perma- nent din partea organelor de partid și de stat. Politica științifică a P.C.R. a făcut ca și în orașul Iași să se simtă din plin freamătul înnoitor și tineresc al socialismului. După istoricul Congres din vara anului 1965, în cei 19 ani ai Epocii Ceaușescu am străbătut cea mai rodnică etapă din istoria socialismu- lui în România. La marea sărbătoare a jubileului ce- lor 40 de ani de la revoluția vic- torioasă din August 1944 și a Con- gresului al XlII-lea al partidului, in- telectualitatea ieșeană poate prezenta cu mîndrie aportul pe care l-a adus și îl aduce neîncetat la lupta întregu- lui popor pentru construirea orîndui- rii noi în patria noastră. Leon EȘANU 11 — Convorbiri literare 40 de ani de literatură nouă fișier didactic eugen jebeleanu BIBLIOGRAFIE SELECTIVA Volume originale : Schituri cu soare (1929), Inimi sub săbii (1934), Ceea ce nu se uită (1945), Scutul păcii (1949), Bălcescu, în satul lui Sahia (1952), Cîn- tecele pădurii tinere (1953), Din veacul XX (1956), Surîsul Hiroshimei (1958), Oratoriul Eliberării (1959), Cîntece îm- potriva morții, Povestea broscuței țes- toase (1962), Elegie pentru floarea sece- rată (1967), Hanibal (1972), Surîsul me- duzei (1979), Arma secretă (1980), Dea- supra zilei (1981). Traduceri : Rainer Măria Rilke, Poe- me (1935), Ady Endre, Poeme (1948), Sândor Petofi, Poeme alese (1949), Pab- lo Neruda, Poeme (1951), Poeme maghia- re (1956), Poeți ai libertății (1957), Nico- lăS GuiI16n, Poeme Cubane (1963). d.upă debutul juvenil din 1929 (Schituri cu soare), cartea care-1 anunță pe Eugen Je- beleanu este, fără îndoială, Inimi sub să- bii. Tăietura barbiana a versurilor din volumul excepțional, de aceea și premiat, la apariție, în 1934, de Fundații,..., nu trebuie să ne de- ruteze. Pentru autorul lor poezia nu rămîne un elegant „joc secund". Ea e, fără derogări de la condiția și legile specifice, o temerară pătrundere în miezul mișcător — adesea im- pur — al realului. Tensiunea, abia mascată de liniile ermetic-expresioniste ale poemelor de început, își caută, mai ales cu Cîntecele re- gilor de jos (1932—1944), debușeul în istoric și social. Nu întîmplător, Jebeleanu deschide ediția de autor, din 1974, cu poezia Răscoală, decupată din ciclul amintit : „Revoltat sînt pe mine că am răbdat atît,, Pe țara asta că rabdă încă. / Lanțul mi-a ajuns pînă sub gît / Prostia ne pune juguri și ne mănâncă...". De aici, e firesc pasul spre poemul memoriei vi- triolate de amintirea unei tinereți în mizerie, ..scuturată de friguri, J clătinată de foame"... Ceea ce nu se uită (1945) e o sinteză poetică a multora din temele grave atacate de gaze- tarul Eugen Jebeleanu în paginile presei de- mocratice interbelice („Rampa", „Cuvîntul li- ber", „Adevărul", „Dimineața"...), fixînd o a- titudine lirică definitorie. Ea e a unui poet militant, in sensul deplin și nobil al cuvîntu- lui, lucid, pînă la tortura propriei conștiințe, mereu neliniștit, mereu în armură, cu resor- turile încordate, cu toate indicatoarele ființei adunate pe semnalul „Alarmă !“. La nivel sti- listic, această atitudine își are reflexul în pre- dilecția pentru termeni împrumutați din sfe- ra militară, în titluri de volume : Inimi sub săbii, Scutul păcii, Arma secretă... sau de poe- zii : Anotimp armat, După luptă, Bătălii..., dar, mai ales, cu rol în fizionomia specifică a metaforelor, cum ar fi acestea, ale scrisului agresiv — revendicativ, din amintita Răscoa- lă • „Șiruri de-armată, ca-n carte / rînduri de slove — drept puse, / vor repezi — tare tuse — gloanțele-n putreda parte...", sau ale pulsului accelerat de întîlnirea cu dumșmanii omului, în Brățara : „chemat de cornul ini- mii-n alarmă / zvîcnește / ca un atac î de mici, patrule-albastre...". Traducător reputat din marii poeți ai lumii (Petofi, Ady Endre, Rilke, Neruda, Guillen, Rafael Alberti, Antonio Machado...), Eugen Jebeleanu este, la rîndu-i, fără sfieli și com- plexe, o „voce" a liricii universale. Orizontu- rile de cuprindere ale creației sale sînt din cele mai vaste : Continentele, Umanitatea, Veacul... Temele ei sînt, fără excepție, majo- re, primordiale : Viața și Moartea, Pacea și Războiul, Forța și Candoarea, Adevărul și Minciuna... Ele impun dialectica particulară a poeziei lui Jebeleanu, pendulînd perpetuu în- tre apărare și atac, afirmare și negare (un splendid poem programatic, din Hanibal, e intitulat Da și nu), compasiune și vindictă, între materie și neant, „ziua cu trandafiri" și „noaptea soarelui", între „zbuciumul pla- netar" și „respirația invizibilului"... Tot ele determină ipostazele aparent antinomice ale poetului, o dată Orfeu, cu fața întoarsă către umbrele trecutului, altă dată Achile cărunt, drămuindu-și „răgazul" și sunîndu-și armura, încă... Poeme ample ale rememorării unor destine sau evenimente tragice, In satul lui Sahia, Li- dice, pînă la un punct, Surîsul Hiroshimei, au aliura unor reportaje poetice. Impresia e da- tă de contactul nemijlocit, vizual sau chiar tactil, cu realități impresionante. în poemul cataclismului nuclear, capodoperă a literatu- rii noastre postbelice, această modalitate, în care, cu ani în urmă, Jebeleanu excelase (v. ciclul de reportaje ale periferiei bucureștene, Viața în contraste), e cu mult depășită. El e, în egală măsură, cantată tragică a umanității rănite, simfonie îndoliată a înnoptării mate- riei, dar și a renașterii ei eroice, sub imperiul Luminii și al Surîsului, lamento cutremură- tor, ieremiadă patetică și, deopotrivă, rechi- zitoriu sever la adresa Crimei, amplu orato- riu al devenirii umane... Caracterul complex al poemului e dat de varietatea modalităților de expresie : lirice, epice, dramatice..., de succesiunea timpuri- lor : anterior, simultan și succesor exploziei atomice..., de interferența de planuri : real, al existenței citadine cotidiene, banale, oni- ric, cu imagini de feerie sau de coșmar, închi- zînd în hieroglife de umbră, existențe, dorinți, premoniții tragice, apoi, unul real-absurd, al dezastrului nuclear, în fine, un ultim plan, al virtualului, al proiecției dureros- optimiste în viitor. în măsura în care se confruntă, lucid și dramatic, cu limita, putem vorbi de o con- știința tragică la Eugen Jebeleanu. Moartea (s-a vorbit de frecvența temelor thanatice, chiar de Ia Inimi sub săbii, unde un ciclu se numea Bal de moarte) văzută, odată. în ipos- tază concret-istorică (Surîsul Hiroshimei), a- poi, general existențială (Cîntece împotriva morții), e trăită, cu volumele Elegie pentru floarea secerată și Hanibal, în „variantă auto- biografică". Durerea nu mai îmbracă haina retorică a „vocilor", din poemul care-i adu- cea autorului gloria internațională : „O, mare! împrumută-mi să-mbrac a tale zale / și-nain- tînd cu ele sclipind spre ucigași / să-i scuip cu milioane da valuri infernale...". Ea se con- centrează într-o destăinuire nudă, la fel de patetică, dar lipsită de ornament expresiv : „Mare, ce greu te pot vedea, / eu care te iu- besc atîta,7 dacă nu mai este Ea lîngă mine / tu ești cumplită, urîtă". Destinul, fulgerîndu- pe cei apropiați, .pare să-i fi rezervat poetului rolul de supraviețuitor (v. Veacul de grație, 1942), dar și de legatar, al acestora : „Morți neștiuți, purtați-mă pe vînturi. / Căci eu sînt cel ce vreau și pentru voi..." (Ceea ce nu se uită). Cu tot caracterul lor de excepție, Ele- gie... și Hanibal nu fac notă discordantă în ansamblul creației scriitorului, ele înrudin- du-se cu volumele anterioare — cum arăta M. Petroveanu — prin „rădăcinile subiective din care a crescut oroarea de moarte". Aceste rădăcini comune hrănesc „glasul unei femei" din Surîsul Hiroshimei : „Dați-mi copilul /.../ Pentru o zi, / atîta cît să vie / spre mine cum venea, f cu brațele întinse, ca de orb, / cu degetele pale, de petale", ca și ruga poetului către „pierduta" : „înapoiază-te chiar numai pentru o zi, / de sărbători, cînd toată lumea se duce acasă", apelul către semeni, din Cîn- tece împotriva morții : „Oh 1 veniți și ajuta- ți-ne toți / să ridicăm / în jurul acestui om / ce ni-i răpit și se îndepărtează / tăcut dintre noi / un cerc de neînvins / vibrînd de-o viață triumfătoare" și cel din Elegie : „Ajută-mă cu cît de puțin / cu cît nu cer nici cerșetorii / ca să pot s-o redau soarelui / pe draga mea, decît lumina mai frumoasă". Mai mult decît niște poeme ale „absenței" sau ale „prezenței", Elegie, Hanibal, Arma se- cretă, cuprind un cîntec aspru, crispat, băr- bătesc, al eroismului supraviețuirii, poetul, în ipostaza lui Orfeu, în momentul tragicei experiențe, fiind, de fapt, protagonistul vo- lumelor. Este un Orfeu iluminat de reflexe prometeice, căci el nu cerșește, ci pretinde întunericului pe Euridice, cîștigînd-o pentru o nouă existență (Hotărire). Dînd curs pro- priului îndemn, adresat mai demult contem- poranilor, de a avea curajul, „să treacă prin infern și să-1 depășească", poetul rămîne un luptător, copleșit, dar nu anulat de nenoro- cire. O înfrigurare, o îndîrjire sfidătoare le bănuim în așteptarea lui Daniel, din groapa cu lei (Sînt Daniel). Există chiar un orgoliu al suferinței (Iată cum...), lipsit, însă, de ori- ce accent mizantropic. O piesă de rezistență a volumului Hanibal, poemul Da și nu e un „credo" în care poetul își exprimă dezacor- dul său cu absurdul, cu resemnarea, cu pus- tiul. Orfeu, al lui E. Jebeleanu, nu crede în umbră, depășindu-și astfel, condiția mitologi- că. Nu resemnarea, ci înțelegerea filosofică a necesității e dominanta din ultimele volu- me. Din această înțelegere calmă, superioară, izvorăște surîsul, cu forța sa de regenerare. Doru SCARLĂTESCU „Este evident că Eugen Jebeleanu a găsit pentru colosala crimă de la Hiroshima un unghi de vedere artistic prin care să facă dramatice revoltele și deciziile lumii demo- cratice. Poemul are, luat de sus, un aspect faustian, întrucît se adoptă metoda colocviu- lui și a interogațiilor". G. CĂLINESCU „Militantă prin excelență, poezia lui Eugen Jebeleanu este, se înțelege, optimistă de Ia natură. Cine s-a închinat luptei (și a dori abolirea injustiției de tot soiul înseamnă a lupta) nu cunoaște drum de întoarcere, stă- ruie, crede și va învinge". PERPESSICIUS „Fundamental este, la Eugen Jebeleanu, sen- timentul responsabilității al datoriei față de umanitate, văzută generic, cu o optică și o solidaritate patetică, whitmanîană". Eugen SIMION „Ca altădată, Demostene, Cicero, sau poa- te mai cu seamă Marc Antoniu din Julius Cezar de Shakespeare, Eugen Jebeleanu vine din forul public să ne interpeleze conștiințe- le. Marea lui carte de poeme, cu titlul teri- bil: Hanibal, are ceva imperios, de suflu an- tic". Alexandru PALEOLOGU „Poet politic. Eugen Jebeleanu este, ca ni- meni altul în poezia română, asemeni lui Or- feu prototipul poetului, Hanibal, fiind un exemplu nu numai de poezie, ci și de dem- nitate". Ana BLANDIANA moștenirea literară formativă în cei 40 formarea și modelarea conștiin- țelor tinerei generații presupu- ne, printre altele, accesul larg al elevilor la cele mai însemnate co- mori spirituale ale umanității, începînd cu cele create de poporul nostru de a lungul istoriei sale. Marile valori, cărți de căpătîi ale educației tineretului strălucesc și încălzesc sufletul acelo- ra pentru care au fost scrise. Sînt punți de gînd și suflet românesc, pe care circulă mesaje esențiale venite din adîncul veacurilor. Valorificînd cri- tic opere, noi propunem memoriei co- lective relee, absolut necesare, între gîndire și sensibilitate, între ideologie și viață afectivă. întindem, adică, su- fletelor însetate de va.ori ale genera- țiilor care cresc în vremea noastră, punți către acțiuni, elevate din punct de vedere etic, civic, politic. Căci, cu fiecare clipă în care tinerii își cuce- resc viitorul, ei își recuceresc și tre- cutul, recucerire prin care își des- coperă rădăcinile profunde ale pro- priei existențe și spiritualități, se de- finesc, se cunosc mai bine, își pre- cizează mai clar idealurile de viață. De aceea, punerea în valoare forma- tivă prin școală a moștenirii literare exprimă în esență o aspirație umană de ordin superior : voința de a înțele- ge, intenția de a explica și astfel de a lărgi baza cunoașterii umane, de a face din opera literară o prezență vie în sufletul și mintea contemporanilor. Fragile în aparență, punțile de legătură cu tradiția literară valoroasă au fost prea puternice ca să poată fi rupte vreodată. In special după 1965, sub auspiciile faste create de noul cli- mat democratic, odată cu dedogmatiza- rea istoriografiei și criticii literare, cu reintrarea masivă a clasicilor noștri în circulația publică și cu tipărirea lor în tiraje impresionante, ei au pătruns treptat în programele și manualele didactice la o cotă valorică corespun- zătoare, ocupînd primele rafturi ale bibliotecilor școlare și ale celor per- sonale ale elevilor. Dacă integrarea ma- rilor valori în circuitul viu al prezen- și valorificarea ei de ani ai școlii noi tului este o garanție a continuității creației artistice din zilele noastre, ac- tualizarea operelor trecutului apare la fel de importantă privind-o din un- ghiul necesității de a lărgi în perma- nență aria de valori fundamentale, specific naționale (în acest sens, recen- ta tipărire integrală a studiului lui Mircea Vulcănescu, „Dimensiunea ro- mânească a existenței", este un bun agur și pentru studierea literaturii în liceu), care pot contribui la educarea moral-estetică și patriotică a generației tinere. Rațiuni multiple, de mare în- semnătate au făcut necesare, așadar, in școala ultimilor 20 de ani, studie- rea, cunoașterea tradiției înaintate, a fenomenului literar revolut. Documen- tele noi de arhivă literară, ca și apa- riția de noi metode de investigare a textului , receptarea critică a trecu- tului, prin prisma sensibilității și a trebuințelor tinerilor de azi fac me- reu necesară Ia clasă exegeza clasici- lor. Atenția de care se bucură la ora de față, în învățămîntul preuniversitar, momente importante ale istoriei noas- tre literare sau figurile reprezentati- ve ale poeziei, prozei, dramaturgiei și criticii interbelice sau mai vechi re- levă faptul că, practic, absolventul de liceu are acuma posibilitatea să intre în contact, prin mijlocirea studiului literaturii române, cu probleme de prim ordin ale dezvoltării culturii, să-și facă o imagine reper judicioasă asupra trecutului și a ideii de perma- nență, să cunoască specificitatea alti- tudinilor reale, dominante și locul o- cupat de ele pe harta spiritualității românești și universale. Efectiv, într-un asemenea context sa- lutar, „petele albe" aproape că nu mai exisiă. Mai mult chiar, în cadrul pro- cesului de evaluare didactico-educati- vă a mai tuturor formelor de relief literar, nu au fost neglijate nici înăl- țimile puțin proeminente ; o serie de scrieri cu rol de ferment, precum „Istoria ieroglifică" a lui D. Cantemir, legendele lui Bolintineanu sau „Des- pot-vodă", de V. Alecsandri sînt pre- zentate la clasă, potrivit funcțiunii a- vute în dinamica epocii. Această va- lorizare fiind călăuzită de ideea specificului artistic al operei literare, a caracterului deschis al acesteia și a funcției active pe care o îndeplinește beletristica. Desigur, programele, manualele șco- lare sînt perfectibile și, ca atare, u- nele absențe — de exemplu, acelea ale lui Bălcescu, Alecu Russo, Blaga în treapta I, PiUat, Matei Caragiale, yoi- culescu în a II-a treaptă de liceu — oricum pînă în prezent permisibile, trebuie recuperate. Demne de luat în seamă, pentru autori și editori, de asemenea, ar fi tipărirea de ediții de uz didactic ale scriitorilor și operelor prevăzute în viitoarea programă ana- litică (care intră în vigoare începînd cu anul de învățămînt 1984/85), ca și de monografii critice cu destinație școla- ră, plecînd de la literatura populară și cea veche — încă sărac reprezentate prin atari instrumente de lucru — și pînă la scriitorii actuali semnificativi. Cuvine-se a nu se uita că elevii nos- tr. de azi sînt cetățenii activi ai pri- mei jumătăți a secolului XXI și că nu mai există nici o justificare pentru eventualele mari lacune semnalabile la aceștia peste ani de zile (ce semă- năm acum se va culege mîine, anume vor culege cei cărora le sîntem înain- tași). Lărgirea permanentă a accesului noilor generații de cititori Ia valorile spirituale etern valabile a determinat, în chip natural, un interes crescînd față de opere și autori altădată par- țial cunoscuți printr-un aspect sau altul al aportului lor literar (Sadovea- nu, cu voi. de versuri „Daim", Voicu- lescu, cu proza fantastică și cu sone- tele sale, Aron Cotruș, cu poezia so- cială etc.). Este cît se poate de firesc ca Ia lecțiile de limba și literatura ro- mână (activități de cerc literar) să se vină cu interpretări moderne, cu con- tribuții originale, cuprinzătoare, potri- vit opiniei critice autorizate remarca- bile. Cu atît mai apreciabile cu cît ra- za unor cercetări luminează opere con- tradictorii, scriitori asupra cărora Is- toria literară a emis judecăți critice divergente, antagonice uneori. Aici ni se pare punctul nodal al valorificării critice, didactice-educati- ve, a moștenirii literare, pe baza unor ferme criterii ideologice-estetice, în- tr-un moment în care procesul de re- considerare științifică se află în plină desfășurare. E firesc, astăzi, că le sînt puse în lumină elevilor de liceu latu- rile componente ale biografiei scrii- torilor mari, cu reliefarea deplină a operelor lor importante, prin explica- re, disociere, analiză, sinteză, fără i- dolatrizare sau atitudini nihiliste. Ab- stragerea din complexul unei opere sau epoci doar a unor aspecte convenabi- le ar deschide inoportun calea judecă- ților (și înțelegerilor) arbitrare, inter- pretărilor unilaterale, în final didacti- cismului și tentei moralizatoare. Crea- țiile literare sînt ecourile spiritului vremii în care s-au născut. Nesocotind ultima taină (urmare din pagina 9) mereu, ca o umbră, tu care ești me- reu nevăzut, pleacă ! (Se aud pașii deținutului, siguri, rari, apăsați, depăr- tîndu-se). PAZNICUL I : Mi-e sete ! Dă-mi sticla aia ! PAZNICUL II : Poftim ! PAZiiICUL I: Pricepi tinere? Di- recția generală a fost informată că deținutul a evadat. A fost anunțat și ministrul. (Aruncă sticla). PAZNICUL II (uluit) : Cine ? Cînd ? PAZNICUL I : El... Acum ! A avut halucinații. își pierduse simțul văzu- lui. Și al auzului. Nu vedea și nu au- zea nimic. Apoi cînd l-a văzut... Pe cînd fumai tu afară țigara, directorul s-a sinucis în fața mea și a deținu- tului '. Dar eu n-am fost aici, nici tu, nici deținutul. Deținutul evadase. în- țelegi ? Iar directorul... Era un fri- cos : băuse ca să prindă curaj. Noi nu știm ce s-a întîmplat. Glontele e din pistolul său, iar eu nici n-am atins acest pistol. Oricum ar fi pățit-o. Așa că n-avea încotro ! înțelegi ? PAZNICUL II : înțeleg. Dar noi ? Noi ce facem ? PAZNICUL I : Eu nici nu te cunosc. Te-am văzut doar... la masă. Cine-a această axiomă, s-ar ivi riscul defor- mării operei, al prezentării trunchiate a personalității scriitorului și a di- mensiunile reale ale epocii. De unde obligația de onoare, profesională și e- tică, a profesorului contemporan de a pune în valoare numai adevărul, bi- nele, frumosul. Este datoria de a înnoda peste is- torie și peste vremi o legătură cu înaintașii noștri întru valoare. Pentru a omeni și în felul acesta verbul nos- tru cel de toate zilele și pentru a măr- turisi, astfel, voința noastră de a ră- mîne, aici, acum și mereu, credincioși dimensiunii românești a existenței. Valeriu C. NEȘTIAN fost de pază ? Habar n-am ! Asta nu- mai directorul o știa ! Acum pricepi ? S-a sinucis, luînd' cu el taina pe lu- mea cealaltă... VOCEA : A fost o dată un sat care trăia sub pămînt... Și un oraș care părea să fi adormit. E greu să ne i- maginăm cum poate adormi un oraș. Fapt este că se scufundase într-uh somn adînc, vecin cu moartea. Dar ia- tă că porțile sale au fost zguduite de un mare viscol și au intrat armatele revoluției și orașul s-a trezit din noap- tea cea lungă și a deschis ferestrele. Dar ferestrele erau prea mici pentru ziua de-afară și atunci orașul și-a aruncat zidurile și acoperișurile si s-a clădit din nou. Și a ieșit de sub pămînt și satul. Și oamenii au privit uluiți oceanul de spice galbene și s-au afundat în valu- rile lor și le-âu răsucit în palme și le-au crestat cu dinții. Și nu le ve- nea să creadă că așa arată plantele pe care ei le cultivau arînd, de milenii, pămîntul pe dinlăuntrul, și că erau a- cum ale lor. — sfîrșit — Convorbiri literare—12 memento: omagiu înaintașilor editorul exemplar j nainte de a-I cunoaște personal si de a I putea să-i string mîna teafără, pe Perpes- • sicius l-am citit în periodicele literare din deceniul următor primului război mondial. Prin poetul Pastelurilor petrolifere, într-un pavilion al restaurantului „Flora“ de pe șosea- ua Kiseleff, într-un amurg de „toamnă violet" uimindu-mă distincția și familiaritatea cu care dialoga cu poetul Constantin Stelian, și intimi- tatea cu care,, mi s-a adresat și mie întrebîn- du-mă despre profesie și dacă scriu beletristi- că sau critică literară ca și despre colegii de studenție Octav Șuluțiu, Eugen lonescu, Ale- xandru Sahia. Mi-a fost dat ca, zi de zi, între 1956—1962, după aceea, cu mici intermitențe, pînă în 1966 să întîlnesc pe Perpessicius la Biblioteca Aca- demiei Române. De mai bine de trei decenii ocupa cu regularitate locul al doilea la masa cu cleștar negru din centrul Sălii de manuscrise, rezervat lui nu din vreo dispoziție administra- tivă, ci prin însăși permenentizarea strădani- ilor sale personale în șantierul variantelor lui Eminescu. „Docul lui Perpessicius" se păstra chiar cînd neîncăpătoarea sală de la primul etaj al blibliotecii era solicitată peste capaci- tatea ei de a primi cititori în ultimele săptă- mîni ale anului, cînd se încheie termenul de predare pentru cercetătorii științifici a lucră- rilor înscrise în plan, sau în aprilie-mai, după care, absolvenții facultăților urmează să înain- teze tezele de licență. Am atribuit întotdeauna acestei tacite defe- rențe semnificația gratitudinii manifestată și de personalul Academiei și de către cercetători pentru valorosul critic și istoric literar, pentru editorul operelor lui Eminescu printr-o susți- nută acțiune de trudă și intrasigențâ. In scunda încăpere a comorilor cu autografele clasicilor, cu documente, corespondență și carte veche rară, fond pe care el îl cunoștea amănun- țit ca vechi bibliotecar și membru în comisia de achiziții Perpessicius’ intra cu regularitate la ora 9. Avînd cerute anticipat manuscrisele de care urma să se folosească, de cele mai multe ori reținute în seiful special din spatele custodelui, „omul de serviciu" din tura de dimineață îi aducea materialele așezate „în brac". Academi- cianul își desfăcea din mapă hîrtia, caietele, trusa de stilouri și creioane, din buzunarul in- terior al hainei scotea ochelarii speciali, își completa fișe noi necesitate de bibliografia ati- gumentativă a problemelor ce-1 preocupau, după care, punind pe cleștar lupa puternică, o șter- gea cu dexteritate pînă la curățire perfectă. De pe un talon îngust de hîrtie, pe care își perspectase filierele investigației și etapele tra- valiului de zi, recitea cotele cu indicația la foaie ori pagină. își alegea apoi materialul legat în coperți negre, îl deschidea, îl foileta fără gră- bire, ba chiar aș spune cu finețea grației spi- rituale ce-i caracteriza întreaga personalitate. După aceea, doar cu o scurtă întrerupere că- tre ora 12, cînd recreativ, ieșea în curtea cu castani înalți a Academiei sau la fișierele co- lecțiilor speciale sau pe culoarul din fața sălii de manuscrise, întîlnindu-și frecvent cunoscut! sau prieteni, unii veniți sâ-1 vadă în trecere prin București, cei mai mulți solicitîndu-i infor- mații și alte oficii și cărora Perpessicius^ le răs- pundea cu comunicativă largheță, apoi își con- tinua muncile pînă la ora 14. In transcriere urmărea atent și sceptic tex- tul grafiat. Și-1 colaționa tot atent. Cînd ma- nuscrisul prezenta dificultăți, Perpessicius re- venea perseverent asupra contextului, manife- stînd o ușoară încordare, aplecînd asupra lui lupa în distanțe cît mai apropiate, nu odată lupei suprapunîndu-i, într-un efort de descifra- re, o a doua lupă, mai puternică, păstrată în- tr-un mic toc de piele. în asemenea desferecări pentru particularitățile grafologice, pentru ciu- dățeniile sumarelor aruncări de condei, pentru prescurtări, laboriosul editor consuma ore in sir de întrebări obsedante, ajungînd să resti- tuie redactări pe care Ion Scurtu. llarie Cehn- di, Nerva Hodoș, George Călinescu, Constantin Botez-Vînătoru, Dimitrie Mazilu le citiseră ero- nat si să corecteze greșeli de cules din. Convor- biri literare și din ediția Titu Maiorescu, larg acreditate de'cîteva generații de cititori. Alte ori să așeze cu onestitate semnul întrebării asu- pra lecturii numai probabile. Vădit era că în acele ceasuri de riguroasă pro- bitate si supunîndu-se unei metodolgii calvine, Perpessicius fuziona cu intenția marelui poet și cu etajările acestuia succesive de variante în procesul îmbunătățirii stilistice. Nepăsător față de propria-i creație beletristi- că, neglijînd-o sau acceptînd altruist despărți- rea de satisfacțiile ei, eminentul editor a operat științific asupra fondului manuscriptic de aur al clasicului inspirat, orînduind cronologic ar- heologia poeziei eminesciene și complicatele ei înlănțuiri de versiuni, singurele în măsură să conducă pe cercetător, pe interpret și, în bună societate, pe cititorul atent, avertizat, către deslușirea labirinticelor minuni de artă reali- zate de creatorul Luceafărului. însuși mărturi- sește, pătruns cu lampa lui Aladin în zona lor de uimire și farmec artistic, și totuși, sub sem- nul relativității oneste a transcrierii : „A stabili cronologia textelor înseamnă a schița filiația versiunilor, ceea ce duce la determinarea vîrste- lor fiecărei poezii în parte. Totul, evident, cu un grăunte de probabilitate și de prudență, căci de certitudine nu poate fi’ vorba. Aceeași prudență se cuvine practicată și în descifrarea cuvintelor îndoielnice. Pentru aceasta se între- buințează o steluță avertizatoare. E mai bine să o folosești, cînd ai cea mai mică îndoială, de- cît să pățești ca acei editori care au fabricat cuvinte imaginare numai pentru că n-au lu- crat cu mai multă modestie". De pe urma nobilelor pe cît de scrupuloase cazne în cîmpul manuscriselor, privirea și așa minată de miopie prematură, i s-a încețoșat, cu înaintarea vîrstei, străduința efortului ocular împingîndu-1 spre orbire, condamnare cu care Perpessicius s-a luptat tantalic. Pe cîți ne a- flam într-o dimineață de martie 1960 în sală, ne-a impresionat spărtura periferică a unui vas al globului ocular sting, țîșnind printr-o artei ziană fină de sînge, pe fișa-i de hîrtie din față, pe care colaționase perseverent în întrebări de cîteva ore un frîngure de versuri izolate ale moștenirii eminesciene !... Drama vieții lui Eminescu a cerut jertfe ne- mărturisite de restituire, uneori tot atît de mari și editorului competent, prob, pasionat, al creației lui fără moarte. Augustin Z.N. POP convorbiri 1884 ecenzînd cîteva lucrări, nu neapărat (în K totalitatea lor), „filologice" despre Ro- - mânia, revista de acum un veac pune să defileze prin fața cititorilor multe personalități și mulți autori desigur și atunci — prea puțin cunos- cuți. Mărturisesc lipsa informației la zi, dar mă întreb ce se știe astăzi mai mult și mai bine despre faimoasa bibliotecă a lui lacovachi Rizu socrul lui Grigore Ghica Vodă, patriotul asasinat în Beilicul lașilor la 1775 ? Dar des- pre Sevastos filozoful (strămoș al viețistului ?) „profesor la Școala domnească sub Constantin Basarab Brîncoveanu cel Mare" (care-1 punea întotdeauna în „locul cel întîi" nu numai la ospețe — onoare ce „n-a avut-o vreodată un profesor în Valahia"), autorul și tipăritorul nu numai al unei învățături dogmatice (Eortolo- gion) ci și al altor „scrieri de filozofie și de retorică" 'i Dar despre Constantin Dudescu („astfel de boieri învățați nu va mai vedea Moldova și Valahia !“ zice Dafonte), despre Di- mitrie Notara, autorul unei Geografii în ver- suri, Sergiu Macri, enciclopedistul, Nicolae pro- fesorul, loan „eruditissmul institutor", Ghera- sim Românul cel ce a scris și a tipărit la Ve- neția Armonia Universului precedindu-1, oricum, pe Conta ? Și „Catalogul" publicat conține alte zeci și zeci de nume și de titluri... Petre Ispirescu, cei prețuit de mulți scri- itori contemporani lui, n-a avut girul criticilor pentru a fi numărat printre aceștia. Condiția de culegător al folclorului a fost considerată suficientă, chiar și atunci cînd în Poveștile un- chiașului sfătos își încearcă puterile pe terenul propriului talent. Fragmentul De la București la Roșiorii de Vedea și-napoi scris cu dezinvol- tură și viziune scenică („Ba încă o dată, mi-aduc aminte, ala! p-aci, P-aci, era să dau Colintina la spate și să mă opresc drept în Iași ; însă lucrul rămase jos"), aduce aminte de Creangă prin citarea abundentă (explicabilă) a proverbe- lor și altor ziceri populare dar și printr-o des- cendență stilistică voit directă, localizată însă cu mai multă personalitate decît în cazul e- mulilor moldoveni, ceea ce dovedesc, în de- finitiv, și în acest caz, imitabilitatea scrisului unic al humuleșteanulu. Totuși, cîteva mostre : „Cînd. deodată,’ auz balanga,’ balanga ! Ies la poartă ; era căruța lui Neică Enache". Neică Enache e un fel de Moș Nechifor : „Unde să auzi d-ta pe Neică Enache mustrîndu-și caii ori blestemîndu-i... ? Cînd se întîmplă ca vre- unul să se codească la drum, sa nu dea în ham, el îl îndeamnă numai întoreînd biciul pe deasupra lui și grăind : Ii, bălan, că te bășic ! sau: Mînă la'drum, cîrlan, că-ți dau grăunțe! și caii ascultă de gura lui, o întind la drum de ți-e dragă lumea să călătorești cu Neică Ena- che". Returul are alte personaje și alt con- fort : . pe lîngă niște saci cu orz, înăuntru mai erau nu știu cîte bucăți de abale [postavuri] si, peste astea, pare-mi-se șase călători. Apoi alții pe chiciță [lădița de sub capra vizitiului], în’codîrlă [adaus la fundătura coșului căruții], și pînă și peste coviltir". Stilul, acum ușor iro- nic, rămînînd în esență același : al unui obser- vator decis si totuși discret gata să se amuze decît să se înfurie. în ciuda neașteptatelor su- plicii. Cu Creangă în amintire, Ispirescu se ci- tește fără surprize : promovează delectarea is- codirii si a finalității prin mijlocirea umorului recuperâtiv... după posibilități (uneori certe). Mihai Gregoriade, viitor adversar politic, al junimiștilor, scrie versuri plate pe teme erotice ori campestre : „Cîmpiile mănoase / Cu-ncetul se golesc, / Cîntările voioase / Din aer amu- țesc, / / Și frunza stă pălită / Și lunca a tăcut / O, vară aurită, / Ce iute ai trecut!“. Lucian DUMBRAVA 40 de ani de literatură nouă istorie și cultură șa cum s-a observat, epoca de a după actul istoric din august 1944 este și o epocă de confluen- ță a valorilor literare și de fericită în- tîlnire a unor generații de scriitori de excepție. O dovedesc în primul rind cărțile, operele, care, ele, de- sigur, fac o literatură, dar o dove- dește și publicistica. Continuatoare ale unei tradiți strălucite — care nu avea nevoie decît să fie încor- porată în prezent pentru a deveni cu adevărat fertilă și pentru ca înno- irile să fie posibile — revistele lite- rare și culturale importante ale a- cestui timp de profunde mutații au stimulat conlucrarea dintre genera- ții. Exemplul cel mai elocvent ni-I oferă, așa cum am scris și altă dată, revista Contemporanul, revis- tă centenară. Contemporanul a fost prima scenă (în ordine, dar și va- loric) care a provocat și facilitat re- ieșirea în lume (sau reintrarea în viața culturală) a celor mai mari con- deie ale acestei țări. în coloanele revistei au „coexistat" într-o nece- sară și fecundă fraternitate clasici și tineri aflați la începuturi : de la G. Călinescu la N. Manolescu, de la Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Că- rnii Petrescu, Al. Philippide și Eu- gen Jebeleanu la Ana Blandiana, Constanța Buzea, Adrian Păunescu. Contemporanul, seria G. Ivașcu (1946—1971), a jucat un rol decisiv in asigurarea continuității de spirit a publicisticii si literaturii române. Raftul intîi al jurnalisticii culturale și literare din primele decenii ale revoluției aparține în exclusivitate revistei Contemporanul, punte de trecere, de legătură, publicație de ținută europeană. Cu o arie de preocupări mult mai complexe și mai cuprinzătoare decît cele de- clarate, Gazeta literară (1954) și Lu- ceafărul (1958), acesta înlocuind pe mult prea romanticul Tînăr scriitor, a cărui vîrstă însumează doar 6 ani, lansează tinere talente, promovează spiritul critic autentic — dincolo de oscilări și de unele dogmatisme oa- recum inevitabile într-o vreme de mare precipitare —, stimulează și întreține un climat de emulație, de competiție, găzduind în paginile lor semnături de prestigiu, înlesnind dia- logul între generații, inițiind compa- nii si dezbateri unele de rezonanță în epocă. Colecțiile lor rămîn surse de informare și de referință obliga- torii pentru oricine vrea să conture- ze profilul culturii românești con- temporane, oglinzi în care se reflec- tă acest profil. A continuat și conti- nuă să apară în perioada postbelică aproape octogenara astăzi Viața Ro- mânească, de numele căreia se leagă atîtea fapte fundamentale ale cul- turii naționale. Sobră, mai puțin in- cisivă și polemică decît pe timpul lui Ibrăileanu ori al lui Călinescu și Kalea, destul de inegală, cea mai mare publicație românească, după Convorbiri literare, este și ea deo- potrivă o prezență catalizatoare și un simbol al unei nobile continui- tăți. lașul literar s-a străduit și a reușit să ducă mai departe, în noile condiții social-politice, făclia creației în centrul românesc cu cea mai bo- gată și mai inhibantă moștenire și din acest punct de vedere. E greu să uiți să scoți o publicație într-un o- raș unde au apărut Dacia literară, Convorbiri literare, Viața Româneas- că. Cine uită n-o face doar pe pro- pria-i răspundere! La lașul literar a colaborat Nicolae Labiș și a publi- cat poeme pentru prima dată după război Lucian Blaga. Un loc aparte în peisajul nostru publicistic l-a o- cupat și-1 ocupă revista clujeană Steaua (Ia început: Almanahul lite- rar), adevărată rampă de lansare pentru mulți scriitori, o revistă cu un program serios și ferm, construi- tă și scrisă temeinic, pentru care a fi prezent implică ideea de durată și perspectiva viitorului, un centru iradiant. Orizontul timișorean, pro- venit din Almanahul „Scrisul bănă- țean”, a avut și are însemnătatea lui în acea parte dăruită de țară. Un eveniment în peisajul publicistic ro- mânesc postbelic a însemnat, fără îndoială, apariția la Cluj, in 1957, a săptăminalului Tribuna care își pro- punea să se înscrie în tradiția mi- litantă a presei ardelene. De-a lungul a aproape trei decenii, revista a gru- pat în jurul ei personalități de prim- plan din domenii diferite, cucerin- du-și repede un prestigiu recunoscut în context național, potențînd dia- logul constructiv în spațiul culturii, în 1970, lașul literar devine sau, mai bine zis, redevine. Convorbiri literare, revistă care din 1972, la în- ceput cu periodicitate bilunară, a- poi lunară, apare sub formă de ga- zetă. Noua serie s-a impus în primul rind prin cîțiva critici și publiciști de real talent a căror afirmare se datorește aproape în exclusivitate revistei cu cel mai răsunător nume în istoria culturii naționale. Marea ecloziune a jurnalisticii noastre culturale și literare postbe- lice se produce în deceniul al 7-lea și la începutul deceniului al 8-lea cînd apar pe teritoriul întregii țări revistele Argeș, Astra, Ateneu, Cro- nica, Familia, Ramuri, Tomis, Tran- silvania, Vatra. Gazeta literară de- vine România literară și transforma, rea nu este numai de titlu și de for- mat. Apare, de asemenea, Săptămî- na culturală a capitalei. Saltul cali- tativ nu întîrzie. Se creează un climat de puternică emulație, se afirmă poeți, prozatori, critici și publiciști a căror vocație avea să fie confir- mată ulterior, se constată o impli- care profundă, responsabilă, aproa- pe fără precedent a scriitorului în istorie, îndeosebi după Congresul al IX-lea al partidului. Se produce o rapidă sincronizare la marile idei, probleme și obsesii ale ultimului sfert de veac al celui de-al doilea mileniu gindite și tratate de la meridianul românesc, ca, de altfel, și la expe- riențele estetice și metodologice cri- tice înnoitoare. Militantismul au- tentic și patriotismul luminat, per- manenta raportare Ia valorile re- prezentative românești și universale însoțesc și determină o literatură menită să se constituie într-o legiti- mație istorică, într-o tulburătoare mărturie. Bogăția, diversitatea, depli- na maturitate a literaturii române din ultimele două decenii trebuie puse într-o legătură indisolubilă cu ambianța creată de publicațiile li- terare și culturale amintite. Sigur, nu toate se situează la același ni- vel valoric, dar fiecare dintre ele își^conturează și-și consolidează per- sonalitatea proprie, propunînd și cul- tivînd formule publicistice noi, ori- ginale. Unitatea în varietate ni se pare elementul cel mai frapant și cel mai caracteristic. Expresie a de- mocrației culturii socialiste, ele au contribuit în mod decisiv la punerea în lumină a forțelor creatoare din toate zonele țării, oferind, totodată, o largă deschidere orizontului de aș- teptare a cititorului român, un ci- titor avid, sensibil și inteligent pe care și 1-ar dori orice scriitor din o- rice parte a lumii ; în România de azi literatura fiind arta cu cel mai puternic impact asupra conștiinței oamenilor de cele mai diverse preo- cupări, vîrste și nivele de pregătire. Factor de climat, cititorul este, ală- turi de scriitor și de critic, cel de ca- re depinde direct evoluția literatu- rii. Aportul revistelor în sporirea capacității de înțelegere, în formarea gustului publicului de la noi a fost și este esențial. Din ianuarie 1961 este tipărit Secolul 20, revistă de sinteză, avînd în prezent ca principale secțiuni: Li- teratura universală, Arte, Dialogul culturilor, o fereastră deschisă spre cultura și arta universală, un gene- ros teren de confruntare și de comu- nicare între culturi, o publicație de înaltă ținută intelectuală, multe din- tre aparițiile ei fiind evenimente și rarități bibliofile. în acest context, trebuie menționate și mai tinerele publicații destinate străinătății: Ca- hiers roumains d’etudes litteraires și Syntesis, prin care criticii și teore- ticienii români participă cu un suc- ces remarcabil (și remarcat adesea) la dezbaterile de idei contemporane. Manuscriptum, revistă ce și-a propus să ne înfățișeze, cum spunea regre- tatul ei conducător și animator AI. Oprea, „față nevăzută a literatu- rii”, ar face cinste oricărei culturi. De reținut și Revista de teorie și istorie literară ; am în vedere, firește, noua ei serie începută recent. O prezență marcantă în peisajul publicistic : presa culturală studen- țească. în 1965 pornea Ia drum Am- fiteatru, în paginile căruia au colabo- rat toți scriitorii importanți și s-au produs numeroase debuturi. Apar a- poi în centrele universitare nume- roase publicații editate de Consilii- le Asociației Studenților Comuniști din universități și institute. Tre- buie citat aici Echinoxul clu- jean, adevărată școală literară care și-a pus o amprentă recognoscibilă pe evoluția literaturii actuale. De a- semenea, Alma Mater, numită de la o vreme, mai propriu, Dialog. Și fiindcă a venit vorba despre presa scrisă de tineri pentru tineri, n-aș vrea să omit din această panoramă Suplimentul literar artistic al Scîn- teii tineretului, în fond un veritabil săptămînal de literatură și artă cu o invidiabilă audiență Ia cititorii de toate vîrstele. în fine, o mențiune specială pentru Flacăra (pentru minte, inimă și li- teratură), de fiecare dată incitantă, densă, combativă și pledînd cu con- secvență pentru respectul valorilor și al instituției care este Scriitorul. Meritul aparține, aproape că nu mai e nevoie s-o spun, celui ce conduce revista : Adrian Păunescu, unul din- tre poeții și gazetarii reprezentativi ai României de azi. Sînt doar cîteva repere ale unui tablou vast, extrem de variat și, prin multe elemente, definitoriu pentru spiritualitatea ultimelor de- cenii. Spre a ne da seama de di- mensiunile și importanța lui, mai înainte de a revedea în arhive și biblioteci colecțiile periodicelor la care ne-am referit, e destul să pri- vim realitatea vie, complexă, re- confortantă a literaturii noastre contemporane. Constantin COROIU 13 — Convorbiri literare - izbînzi ale artei plastice românești — Ați participat la multe con- fruntări ale artei românești cu opi- nia criticilor, a iubitorilor de fru- mos de pe alte meridiane ale glo- bului. Care considerați că sînt notele specifice aduse de spiritualitatea, de arta românească în dialogul cu lumea la tezaurul civilizației uma- ne ? ■ Varietatea confruntărilor pe care și le propune arta românească în ulti- mii ani face dificil un răspuns simplu la o asemenea întrebare. Sînt confrun- tări care au în vedere mari expoziții internaționale, de tipul Bienalei de la Veneția sau mari festivaluri ale tea- trului în care se așteaptă întotdeauna de la noi expresia unor realități și a unor valori sufletești care să defineas- că locul pe care îl ocupăm în lume și mai ales în istorie. Este deci o aștep- tare legată de identitatea noastră isto- ric culturală, identitate care pentru Europa este legată dc un fond aper- ceptiv construit în primul rînd pe ide- ia latinității noastre, un lucru care nu poate fi ignorat. Imaginile pe care și le-a format lumea din aceste repre- zentări, pornind de Ia Columna lui Traian, ne situează în aria fruntariilor dintre latinitate și ceea ce nu era la- tinitate. Dialectica aceasta care este esențială și în jurul căreia se discută atît în ultima vreme la noi nu poate fi ignorată. Deci, c vorba să asumăm niște note ale istoriei noastre, niște trăsături fundamentale dar aduse în prezentul unei trăiri care să le facă nu zestre impersonală, ci o trăire su- biectivă actuală. — Atunci cînd ne referim la per- manențe, lucrurile sînt clare sau a- proape clare, dar cînd e vorba de aportul timpului prezent aici încep nuanțele. H Sînt nuanțe care trebuie să facă un loc mai larg prezentului în imagi- nea pe care vrem s-o impunem lumii. Pentru că străinătatea devine mai a- tentă la trecutul nostru în lumina u- nei afirmări impetuoase a prezentului, ceea ce se vede foarte clar în dome- niul politic ,unde acțiunea României așa de energică și exemplul personaj al președintelui țării noastre suscită un interes care iradiază asupra unor zone mai largi și care reverberează a- supra trecutului. In cultură nu vom putea impune valorile trecutului fără să arătăm în același timp posibilitatea unei inserții vii în problematica artei si a culturii contemporane. Deci, im- portant este de-a da un răspuns speci- fic românesc, dar un răspuns unor pro- bleme care sînt ale lumii contempora- ne si ale culturii de astăzi. De pildă, cînd la Veneția, în cazul unei tema- tici care era interesantă, aceea a peisa- jului, a artei legată de explorarea naturii, s-a prezentat arta unui tînăr ca Horia Bernea, noi veneam cu un răspuns foarte bine meditat, foarte bi- ne cumpănit. Adică este vorba de o artă care își impune o severitate de o cadență armonioasă, niște treceri în serii bine gîndite ale aceluiași motiv, dealul. Un deal românesc, un peisaj caracteristic al Ardealului, care este transpus într-o structură plastică per- fect definită. Sînt cinci serii de dea- luri, fiecare cu o problematică, și cu niște rigori cantitative și calitative. — Un element al'spațiului miori- tic tratat’ într-o viziune plastică modernă. ■ Intr-o viziune fără prejudecăți. Pentru că artistul asumă în această tratare, dacă vreți, o gramatică plas- tică extraordinar de variată. Peisajul tradițional, cu aplicație metodică. Te gîndești pentru o clipă la arta roman- ticilor germai din secolul al XlX-lea și în. același timp te surprind mari li- bertăți, pînă la marginea informalu- lui ; referiri în unele serii la pictura murală, la vechea pictură, deci la da- tele fundamentale ale spațiului nostru oriental. — Și cred că tocmai acest speci- fic precum și varietatea participă- rii noastre la Veneția au avut da- rul să stîrnească interesul. Toți ar- tiștii propuși în selecția noastră slnt în aparență foarte contradicto- torii, sînt personalități distincte ca- re creează în stiluri diferite dar care probabil în grup au dat o imagine armonioasă asupra peisaju- lui actual al artei românești. ■ în general varietatea de talente constituie o trăsătură distinctă a cre- ativității românești de astăzi. Mai pu- țin este articulat peisajul în ceea ce privește definirea netă a unor direcții dar calitatea individuală a participă- rilor și diferențele individuale sînt re- marcabile. în ceea ce privește marile expoziții e de meditat dacă pe lingă a- ceastă idee foarte prețioasă de diver- sitate nu este cazul să ne impunem o anumită pedagogie a lansării si a pri- virii operelor noastre. — Polarizarea personalităților în jurul unei idei. K Tratări, dacă vreți, monografice fa asemenea expoziții sau uneori, un aparent sacrificiu, care însă poate sâ dăruiască randament superior. în Ioc să expui șapte artiști, să prezinți unu sau doi dar cu posibilitatea de a-i de- fini mai amplu și de a-i impune în felul acesta în memoria privitorului. Un lucru care nu-1 facem destul. — Această observație conduce spre altă întrebare. E vorba de mo- dalitățile care-ar putea, după opi- nia dumneavoastră, să pună în lu- mină cu mai multă strălucire și cu mai mare eficiență originalitatea artei românești, valorile ei deose- bite, preocupările ei contemporane. ■ Aceasta este o chestiune care se rezolvă în timp. Ea se poate defini prin nevoia unui curaj calm, aș spu- ne. Curajul de a te confrunta cu lu- mea contemporană și în același timp răbdarea de a nu încerca să obții to- tul în mod precipitat, de a înțelege că trebuie o acțiune continuă, însă tena- ce. Nu ajunge să arăți un artist și să revii asupra lui peste cinci sau peste șapte ani. Trebuie să-1 menții în aten- ția cercurilor specializate, a muzeelor, a criticilor de artă. Asta ar cere orga- nizarea unei prezențe continue a noastră în marile capitale ale artei, de tipul unor galerii care să se ocupe de arta românească. Un lucru care de alt- minteri mi se pare realizabil. In felul acesta noi am sta mereu în circuitul atenției și al confruntării. In afara o- caziilor excepționale care sînt unele din marile expoziții internaționale. — Am impresia că nu acționăm pe măsura reliefului real al artei și literaturii noastre, cu piscuri cu a- devărat semețe. 3 Dificultăți mari întîmpinăm în cazul literaturii. Bariera de limbă este obiectivă, dar nu insurmontabilă. To- tul depinde numai de hazardul fericit al conjuncției unor mari talente dc traducători care să se intîlnească e- xcmplar cu marii noștri creatori, cum s-a îiitîmplat destul de rar pînă acum, dar chestiunea ține și de răbdarea pro- specțiunilor si de continuitatea trava- liului. Pentru că c foarte important ca talentele și forțele remarcabile din cimpul traducerii să fie menținute m- tr-un contact strîns, neîntrerupt cu ambianța românească. Nu numai cu opera la care s-aplică dar cu ambian- ța în care-a răsărit această opera. Deci, arta impune un program care, de fapt, ne este la indemină, de con- tacte repetate, capabile să dea posi- bilitatea traducătorilor pe care mizăm să stea în mijlocul nostru, să framm te problemele culturii și ale limbii românești. — Problemele acestea nu se mai pun însă cînd e vorba de artele plastice sau de muzică. ■ In cazul lor, idiomul este, sigur, mai accesibil, dovadă că o operă ca Orestia II, a lui Aurel Stroe, grație punerii în scenă de o mare coerență, de o mare putere a Iui Lucian Pintine, a reușit să stîrnească entuziasm la A- vignon, în ciuda unui punct de pornire defavorabil, pentru că niște accidente tehnice au creat un început dificil a- eestei mari opere a gîndirii românești. Nu este vorba numai de muzică, este vorba de o atitudine creatoare care se înscrie pe plan foarte înalt, care se confruntă întîmplător cu marea trage- die antică. — Uneori cred că și-aici nu ma- nifestăm prea multă generozitate și îndrăzneală. îndrăzneală de-a a- precia mai direct, mai franc acasă, în critica proprie, valorile autohto- ne. Să avem propria piață, propria rampă de lansare a valorilor. ■ V-aș cita un amplu articol apărut intr-un ziar grecesc — „Katimerini" — publicat de o reputată comentatoare de artă din Grecia, care vede Bucu- reștiul ca o metropolă a artei contem- porane. Autoarea ajunge la această concluzie, pornind dc Ia un examen al cîtorva ateliere foarte semnificative, unde a întîlnit efervescență reală de preocupări, exprimîndu-și surpriza entuziastă in fața nivelului artei ro- mânești contemporane. Asta însă nu e- limină datoria noastră atunci cînd dăm semnalul unor valori certe și al unui entuziasm binecumpănit, nu elimină datoria totuși de a ne confrunta. Pen- tru că există un complex de inferio- ritate, dar există și celălalt complex, de superioritate nefondată. Uneori ne trezim făcînd declarații ușuratice. Am văzut mai zilele trecute într-o revistă pe cineva care spunea că Picasso a pornit pentru „Domnișoarele din Avig. non“ de la o icoană românească. Sînt niște lucruri care rămîn fără acoperi- re și ne expun ridicolului. Avem ta- lente, asta este cel mai important, me- dia, aș putea spune, a producției noas- tre artistice este de o calitate care să ne îngăduie să visăm la asemenea con- fruntări și să ne impunem exigențele necesare. Pentru că o expoziție mare în străinătate nu se face Ia întîmplare cil eden ce găsesti în atelier. Ea tre- buie să mobilizeze eforturile cu ani de -----------dan hăulică:----------------- „...important este de-a da un răspuns specific românesc, un răspuns unur probleme care sînt ale lumii contemporane și ale culturii de astăzi" zile înainte. Artistul trebuie să știe că se pregătește pentru o mare confrun- tare. Trebuie să știe și să poată să se pregătească. La fel stau lucrurile și cu operele din alt domeniu. Ori asta înseamnă o anume strategie prospecti- vă, asta înseamnă că o operă de artă românească nu e bine să fie lansată întîmplător, izolat. S-a făcut deja ex- periența. Țări socialiste, Uniunea So- vietică în anii *20, dc pildă, a lansat prin Galimard serii de opere în proză. Chestiunea se continuă și azi. Deci, nu ajunge să arunci un singur roman pe piață .Vii cu cinci, de pildă, dau un exemplu la întîmplare, niște opere ca- re nu să fie asemănătoare, dar în ori- ce caz să emane o anumită convergen- ță chiar în disparitate. — Și-o consecvență a unui crez cultural. ■ Da, o consecvență a unei politici culturale. Pentru că altfel, eforturile multe care se fac rămîn dispersate și ineficiente. Bine-nțeles că esențialul este ca operele pe care le lansăm să aibă franchețea problematică, adevărul profund care să poată incita cititorul sau privitorul. — Sînteți un frecvent promotor al noului. Vă numărați printre cri- ticii care pledează deschis și pasio- nat pentru afirmarea unei idei, a unor talente, a unor modalități in- solite de creație. Și ceea ce mi se pare important este că afirmarea aceasta vă străduiți s-o înscrieți în- tr-o arie largă de preocupări, s-o sincronizați cu mișcarea de idei e- uropeană, universală a secolului nostru. Vă propun o trecere în revistă a tendințelor ce vi se par fertile în peisajul românesc actual. 3 Vorbeați despre promovarea nou- lui. Nouă este arta noastră, în primul rînd la o serie de remarcabile talen- te, atitudinea care scoate arta din re- flexele simple, ale expoziției și o a- șează în aria explorărilor laborioase, duse continuu. Deci, nouă este aceas- tă identificare între artă șî cercetare. Ea are ilustre antecedente, reperele ei se numără în marea creație a lu- mii, c destul să-1 citez pe Leonardo da Vinci în această direcție, pentru care totul era problemă. „Poarta sărutului" (detaliu stîlp) — Era studiu. K Da, studiu însemnat și cu pecețile omului de știință. Și tocmai de aceea pledez pentru expoziții precum acelea numite studiu și care de fapt țintesc spre asimilarea acestei atitudini de mobilizare a resurselor interioare, de disponibilitate creatoare, pentru a co- opta o arie foarte largă de probleme ale lumii contemporane. — Și este îmbucurător că aceste expoziții cu caracter de studiu tre- zesc interesul nu numai la creatori, ia specialiști, ci la un public mult mai larg. Mă gîndesc de pildă la .reacția publicului timișorean sau a celui bucureștean apropo de expo- ziția despre scriere. V Pentru că asemenea expoziții nu prezintă rezultatele artistului într-un fel exterior — finit, ci simți că este o fierbere de preocupări în atelierul creatorului Ia care ai acces tu ca pri- vitor. Este o deschidere. O deschidere pe dimensiunea intelectuală nu pe di- mensiunea unei complezențe, a unei scăderi valorice. Dimpotrivă, artistul rămînind riguros, rămînînd auster în căutările lui, incită curiozitatea, des- chide porțile acestei lumi secrete pu- blicului larg, unui public care înțelege că arta nu se face într-un perimetru izolat, ci se face la conjuncția preocu- părilor, unind artistul de omul de ști- ință, de tehnician. Deci, este o conver- gență intelectuală foarte prețioasă și pe care arta noastră în asemenea ex- poziții și-o asumă. Expoziții de tipul acela care puneau problema urbanis- mului ca o dimensiune a artei contem- porane „Arta și orașul”, ceea ce este o linie vastă de cercetări cu un des- tin în socialism, ar trebui să ne preo- cupe mai mult. — Noul tip de expoziții, pentru care pledați, oferă vizitatorului mai multe culuoare spre înțelegerea ar- tei. Ele au un viu caracter de dez. batere. | Expozițiile acestea se declară niș- te locuri active. în ele se discută des. pre artă nu se văd, pur și simplu, niște lucrări. In ele publicul este che- mat să-și spună părerea. Deci, verbul, explicația intelectuală se-alătură fi- resc imaginii. Un spor de intelectuali- tate, deci un spor de răspundere. Pu- Brâncuși văzut de Modigliani blicul cere dezbateri intelectuale, e chiar mai curios de asemenea dezba- teri decît de tranșe de proză, de lite- ratură de ficțiune. E un mare salt ca- litativ care s.a produs în publicul nos- tru, de care nu ținem destul seama. Publicul este mai bun decît ne închi- puim. Vorbeam despre atitudini care se situează ca o noutate în cimpul cre- ației. Iată, de pildă, dialogul pe care îndrăznesc o serie de artiști să-1 in- stituie cu mijloacele stricte ale artei lor cu tentațiile științei și nu în cheia constructivistă care este mai curentă astăzi, dar pe terenul unei replici ori- ginale pe care ei încearcă s-o dea unor probleme ale spațiului, ale ecologiei contemporane. E ceea ce, de pildă, pro- ba expoziția de o mare anvergură a lui Ion Gheorghiu, care încerca o si- tuare prin aceste grădini suspendate care constituiau obiectul expoziției, o situare în cimpul unor confruntări în- tre artă și știință. „E o epocă a întîl- nirilor diagonale aceea pe care o tră im“, cum spunea Caillois, in care inci- tațiile științei se dovedesc mult mai variate și profund active. O expoziție ca aceasta venea să dea o replică unei înțelegeri simpliste și deformate a ra- portului între arte și între aceste pre- ocupări de determinare a mediului. Arta lua asupra ei, într-o mișcare or- ganică, preocupările acestea de ecolo- gie, asumînd și în același timp dînd replică unor incitații1 care veneau din alte domenii. — E iarăși un lucru care este nou . și care trebuie să ne,bucure, un a- hume sentiment al totalității pe ca- re-1 realizează artiști foarte semni- ficativi ai epocii noastre. ■ Avem o serie de sculptori, care nu prezintă opere izolate. Cutare sculptură pentru o expoziție.Ei gîndesc lumea în felul în care ar parcela o zo- nă a universului, ar popula-o cu mari prezențe robuste și ar da seama în fe- lul acesta despre adevărul unui peisaj, al unei priveliști interioare dar și al unui peisaj fizic. — O reușită pilduitoare în acest sens este peisajul plastic creat Ia Măgura. ■ Un univers al emulației, in care operele de sculptură se sprijină una pe alta, în care inegalitățile valorice cedează in fața unui sens total. ( — Poate că-ar trebui înmulțite ast- fel de experiențe. Cum s-a întîmplat la Medgidia, pe faleza de la Galați, la Arcuș și Lăzarea. ■ Există o serie de inițiative poziti- ve de tipul acesta colectiv al taberelor, care însă nu se pot substitui în' între- gime unui program edilitar. Acest pro- gram este de obicei gîndit în termeni prea vechi, se reduce totul la implan- tarea unor statui de tipul acelora care se făceau în secolul al XlX-lea sau mai înainte, o ecvestră care are expresivi- tatea ei, dar care nu poate răspunde problemelor complexe ale spațiului contemporan. Punctul cel mai înalt de acces al sculpturii Ia arhitectura care s-a realizat în secolul nostru este an- samblul de Ia Tîrgu-Jiu, în care sculp- tura devine arhitectură la scara Coloa- nei Infinitului. Asemenea exemple ar trebui meditate' mai serios și ar fi ca- zul să se simtă o expansiune a acestor preocupări. Cu atît mai mult cu cît a- vem în clipa de față în sculptura ro- mânească, în sculptura tînără o foarte frumoasă efervescență. Argan definea astfel sensul epocii noastre „Este o epocă în care urbanismul devine o țin- tă a eforturilor celor mai diverse". Ori în acest sens, artiștii români pot da o contribuție modernă care să ara- te valabilitatea contemporană a resur- selor noastre milenare. — Iată, asa dar, arta, devenind o cauză care depășește cu mult inte- resele breslei. ■ Pe planul contemporan arta a de- venit nn element al afirmării naționa- le și politice, pentru care ea constituie o cauză de mîndrie și un temei de în- țeles foarte larg. Consemnat dc Constantin V£ȘAN Convorbiri literare — 14 monumentum marin sorescu în limba spaniolă firmînd că Marin Sorescu „în- Q truchipează triumful extremei originalități în poezia noastră tînără și o carte sigură de vizită pen- tru ea chiar pe plan european" („Viața Românească", nr. 10, oct. 1968), Ovid Crohmălniceanu intuia, și sugera, des- tinul unuia dintre poeții români cei mai „traduși". In spaniolă, limbă de mare circula- ție și de recunoscut prestigiu poetic, editurile românești au publicat două importante antologii din creația so- resciană : Tinerețea lui Don Ouijote — La juventud de Don Quijote, Editu- ra Eminescu, 1979, în traducerea Lo- litei Tăutu și La muerte del reloj, (Poesia y teatro), Editura Univers, 1983, Ensayo y traduccion de Manuel Serra- no Perez.1 Alcătuirea și, în cele din urmă, a- precierea unor astfel de ediții, desti- nate unui circuit exterior, presupune permanenta confruntare cu textul de pe poziția citiorului străin, reprezen- tant al unui mediu social, cultural și lingvistic distinct, problema esențială a oricărei traduceri fiind transferul optim al valorilor semantice și poeti- ce din textul original în textul tradus. Dacă în cazul liricii eminesciene s-a putut constata pierderea inevitabilă a muzicalității versului românesc, în versiunea spaniolă, poezia lui Sorescu, de factură modernă și axată pe valo- rile conținutului (idee, anecdotă), o- feră șansa unei mai mari fidelități în transpunerea valorilor originalului. Varianta spaniolă a Lolitei Tăutu și a lui M.S. Perez transmite, dincolo de tonalitatea dezinvoltă, nonșalantă, i- ronică a poemelor lui Marin Sorescu, semnificațiile lor de adîncime. Parte din acestea pot fi cu ușurință sesizate ' de cititorul spaniol, avertizat prin chiar titlul volumului, Tinerețea lui Don Quijote, de posibilitatea unei lecturi prin intertextualitate. în poeziile puse sub semnul quijotismului el va căuta și va afla asemănări și coincidențe cu unele concepții și tehnici cervantine ca de exemplu: ambiguitatea realității și a limbajului, care favorizează pers- pectiva insolită asupra lumii, a oame- nilor și obiectelor, refuzul vulgarității și, transparent sub forma parodică, respectul pentru idealism, candoare, o carte despre versul românesc nul trecut a apărut, la Editura 9 „Junimea", versiunea franceză a lucrării Versificația româneas- că (tipărită sub girul aceleiași edituri in 1974), cel mai important studiu con. sacrat structurilor versului clasic ro- mânesc. Autorul, Mihai Bordeianu, cer- cetător pe cît de discret pe atît de temeinic, a realizat în fapt, prima in- vestigație exhaustivă și riguros siste- matică a problemei. Norme generale și aplicative existau, preluate din poetici- le tradiționale, grecești sau franțu- zești, nu exista însă o sinteză adecva- tă limbajului poeziei românești, adec- vare care, așa cum demonstrează Mihai Bordeianu, aduce multe elemente noi în studiul general al problemei. Aceas- tă premieră absolută, realizată abia în deceniul al 8-lea al secolului nostru, poate surprinde tocmai prin amînarea ei, dar înțeleaptă vorbă „mai bine mai tîrziu decît niciodată" nu face decît să aducă o notă bună cercetării lite- rare actuale. Interesant e faptul că versul liber și-a găsit istoricul și teoreticianul cil ceva timp înainte, îl am în vedere pe Vladimir Streinu cu a sa Versificație modernă, în 1966. A- colo, criticul deplîngea, luînd ca ter- men de comparație alte literaturi, toc- mai faptul că studiile de versificație românească sînt puține, cele de sin- teză ca și inexistente, interesul pentru problema în cauză fiind „amînat pen- tru o dată indeterminabilă". Cînd Stre- inu emitea acest indirect „semnal de „galeria cu vită sălbatecă^ la paris și genova apărut traducerea în limba a franceză a romanului Galeria cu viță sălbatecă (Ed. Nagel, traducere realizată de Gcorges Bart- houil și ninca Rarthouil loncsco). Fap- tul este notabil, cu atît mai mult cu cît, în romanul acesta, e vorba de un timp istoric încă destul de viu în memoria noastră, de o realitate ale cărei conotații nu pot fi descifrate de un cititor de pe un alt meridian, aflat în necunoștința multor evenimente pe- trecute în primii ani de după revolu- ție. Acceptarea traducerii este un semn că în această carte există, dincolo de particularitatea istorică națională, un sens universal, capabil să suscite in- teresul lecturii. Destinul lui Chirii Merișor nu este, prin urmare, chiar a- tît de specific deceniului șase și nici pentru evoluția unui stat tinăr, pornit pe calea revoluției. îmi place să cred că editorii francezi (nu cunosc încă reacția criticii) au văzut în destinul acestui erou condiția uneori tragică a intelectualului în veacul XX : obligat să aleagă o formă de luptă politică, nu numai de angajare morală ; „comba- tant" pe baricadele străvezii, nu doar „ideolog". Ecuația dramei lui Chirii Merișor opune principiile generale ale umanismului clasic (hrănit el însuși din doctrine ale non-violenței) — prac- ticii revoluționare. puritate; va identifica în atacul îm- potriva clișeelor limbajului un obiec- tiv comun celor doi scriitori, realizat prin procedee în esență identice : „pla- titudine contra platitudine" (Daniel Dimitriu) la Marin Sorescu și „limbaj bombastic contra limbaj bombastic" la Cervantes. Cititorul spaniol va desco- peri în poetul român un Don Quijote în varianta pe care o definește Daniel Dimitriu: „un Don Quijote care a de- prins limba terre â terre a lui Sancho, un Don Quijote fără complexe de voca- bular, dar pudic în sentimente". (Ares și Eros, Junimea, 1978, pag. 157). Per- sonajul-poet care citește versuri scau- nelor strînse de prin vecini (Capriciu) se aseamănă cu Don Quijote care fi- lozofează pe tema vîrstei de aur a o- menirii în fața păstorilor săraci cu duhul, iar starea de spirit a poetului care își continuă cu calm sfidător și seninătate ingenuă drumul pe calea ferată convins că „monstrul negru" nu-1 va ajunge niciodată (Drumul) a- mintește de aventurile quijotești cu morile de vînt sau cu leii din cușcă. Echivalînd în mod inspirat raportul original dintre conținutul semantic și modalitățile lingvistice specifice, va- rianta spaniolă conservă ponderea pe care o au în textul de bază jocul de cuvinte, paradoxul, formularea sau in- terpretarea insolită, procedee pe care gustul publicului hispanic le-a apreciat întotdeauna și mai ales după impune- rea lor de către școala conceptistă. In- ventivitatea verbală a lui Marin So- rescu, ca expresie a inteligenței și in- geniozității, îl apropie spiritual de cla- sicul Quevedo și de modernul R. Go- mez de la Serna, cel din Caprichos. Tradusă în limba spaniolă, poezia soresciană menține una din trăsăturile distinctive ale registrului său lingvis- alarmă", Mihai Bordeianu lucra cu asiduitate la ceea ce e, de fapt, o car- te de o viață, carte ce s-a impus nu numai prin condiția ei de pionierat, ci în primul rînd prin garanțiile o- ferite de seriozitatea investigației. Ea a fost discutată în consecință, a se ve- dea, între altele, cronica lui Nicolae Manolescu, din „România literară". Profit de apariția versiunii fran- ceze (datorată lui Valeriu Bența și Marie-Claire Areșteanu) pentru a a- duce în discuție cîteva din aspecte- le mai importante. Ideea centrală a lucrării e una pe care aș califica-o de bun simț : poezia românească își are versificația ei, așa cum limba română își are gramatica ei, situație în care reguli, concepte, definiții ale unei poe- tici și stilistici generale trebuie) clari- ficate, nuanțate, adaptate în funcție de realitatea inconfundabilă a poeziei românești. Acest racord de maximă finețe și precizie la o realitate ling- vistică și artistică particulară devine calitatea de căpătîi a cărții lui Mihai Bordeianu. Astfel, unele din figurile consacrate ale versificației își modifi- că. mai mult sau mai puțin,'calitatea, căpătînd sensuri -noi, impuse tocmai de originalitatea limbii române și a poe- ziei sale.' Problemele cele mai dificile le re- zolvă capitolul despre ritm ; aici se pornește de la evidențierea faptului că în versul românesc elementul funda- mental este măsura ritmică (de două Intelectualul român s-a confruntat cu violența istoriei abia în preajma ce- lui de-al doilea război mondial. Să luăm un alt exemplu : Gabriel Di- mancca, eroul lui Paul Georgescu, e și el un Chirii Merișor. Altele sînt for- țele politice angajate în luptă. De o parte stau forțele democratice, pre- gătitoare ale revoluției, de cealaltă forțele reacțiunii, dictatura fascistă. Dimancea pierde pentru că adoptă a- titudinea de non-combat, „linia de mijloc". Pasivitatea este egală cu com- plicitatea la crimă. Nu aceeași este postura lui Chirii Merișor, mai degra- bă o victimă a istoriei. Cu toate aces- tea, în absolut, și Merișor se face vi- novat de „neangajarc". Nici el nu se implică în procesul revoluționar, dar nici nu se opune mijloacelor de for- ță la care revoluția recurge în lupta de clasă. Merișor și Dimancea (nu am făcut un calcul de vîrstă, dar pot spu- ne, aproximînd, că aparțin aceleiași generații) încarnează, în împrejurări diferite, același tip de conștiință mo- rală, sînt „rude de singe". De altfel și autorii, C. Țoiu și P. Georgescu, au împlinit de curînd, aceeași vîrstă, s-au hrănit, în fond, din aceeași experiență istorică colectivă. Deosebirile sînt pe planul individual. In amîndoi scriito- rii s-a cristalizat (pentru că sînt, deo- potrivă, martori și participanți la tic: colocvialitatea. Este meritul tradu- cătorilor de a fi păstrat naturalețea și fluiditatea discursului poetic pre- cum și valorile conotative la nivelul cuvîntului, ceea ce a fost posibil da- torită unei foarte bune cunoașteri a limbii țintă, în speță a spaniolei, atît în aspectul ei viu, vorbit cît și în cel livresc. în transpunerea Lolitei Tăutu, de pildă, corectă și precisă, urmărind îndeaproape textul original, aflăm ins- pirate echivalări cu expresii vii, co- lorate, din limbajul cotidian, cum ar fi: Vedeți-vă de treabă (pag. 124) — No os preocupeis, Chiar cînd greșesc (pag. 38) — aunque meta la pata, să-și facă vînt (pag. 100) — largarse, O, es- te femeia (pag. 50) = ! Quâ va ! Es la mujer, etc. Traducătoarea a avut In vedere și modalitatea specifică a limbii spaniole de a exprima nuanțele acți- unii verbale prin construcții perifras- tice, foarte numeroase și frecvent uti- lizate nu numai în limba literară ci și în limba vorbită. La acest procedeu s-ar fi putut recurge și mai des, de e- xemplu pentru traducerea exactă a expresiei Am umblat cu cerșitul... (pag. 156), cu perifrază andar + ge- runziu (anduve pidiendo limosna în Ioc de pedi limosna) care ar fi preci- zat două aspecte ale acțiunii verbale: durata și mișcarea dezordonată. In același timp, printr-o altă dimensiu- ne semantică a sa, poezia soresciană trimite la un plan lingvistic de natură livrescă, a cărui corectă echivalare în limba spaniolă este necesară pentru a nu se pierde semnificația de inter- textualitate. Un exemplu în acest sens, și totodată una din puținele corectări pe care le-am sugera textului tradus de Lolita Tăutu : în poezia Don Quî- jote și Sancho Panza, în care poetul își asumă personalitatea cavalerului trei, pînă la șase silabe) în vreme ce, bunăoară, versificația franceză ori cea italiană nu beneficiază de o ast- fel de. secvență, deopotrivă comple- xă și omogenă. De aici încheierea că ritmul poeziei românești e mult mai suplu și mai variat, situație în care si studierea lui e mult mai pretențioa- să.Perceperea corectă a unităților rit- mice, sesizarea nu mai puțin corectă a succesiunii lor presupun un decupaj a- tent și migălos, în consens nu numai cu determinări de ordin fonetic (dis- punerea accentelor, a pauzelor etc.), dar și cu semantica textului. O legă- tură riguroasă din această perspecti- vă combinatorie îl conduce pe autor la îndepărtarea a numeroase erori— unele celebre, dacă avem în vedere cine le.a săvîrșit — în disocierea ele- mentelor ritmice. Luînd totul de la început și punînd sub lupă text după text, Mihai Bordeianu dovedește o competență greu de pus la îndoială, care îi permite să desfacă cu abilita- te și precizie de ceasornicar „mașină- ria" unor combinații poliritmice îhai anevoie descifrabile, a căror confi- gurație sofisticată probează excepțio nala expresivitate a limbajului poe- ziei românești. în aceeași ordine a re- levării unor diferențieri specifice se înscriu și celelalte probleme ce țin fie de structura tehnică a versului (inte- resantă aici observația că cezura e, în procesul angajării prin luptă) conștiin- ța marginalizării morale. Interesul po- litic al romanului lui C. Țoiu depășeș- te, prin urmare, cadrele înguste ale deceniului șase. Dominante sînt dra- mele angajării ploitice și ale erorii, teme universale. Traducerea a rezol- vat, fără efort aparent, chestiunile le- gate de limbă și stil. C. Țoiu nu este un Fănuș Neagu, așa că dificultățile legate de creația prin traducere ies din discuție. Cu toate acestea, sînt în Galeria... pasaje de savoare lingvisti- că ce provin din eleganță, desuetudine și dintr-o proprietate particulară a ex- presiei ce dă acestui stil o anumită poezie a limbii. Știm din traducerile pe care le facem noi din scriitorii cla- sici și chiar din scritorii începutului de secol XX, că opera de traducere nu rezistă mai mult de două generații. Și aceasta printr-un secret al limbii literare, ce nu se alterează în cazul operei scriitorilor noștri de acum un veac, dar care se degradează , sur- prinzător, în cazul traducerilor. Tra- ducerea se poate compara cu stilul de interpretate în teatru : au, amîndouă) patina vremii. Fiece carte tradusă într-o limbă de circulație este un cal troian : ea are ascunsă în burtă oștirea literaturii ro- mâne. De la noi s-a tradus (dau nu- mai cîteva exemple) Ia Paris, din lite- rătăcitor, expresia ironică Azvîrl cu mine înainte, făcînd aluzie la impe- tuozitatea atacurilor qoijotești, și-ar fi aflat echivalentul potrivit nu în verbul arrancar (nici prea exact de altfel, întrucît se referă la pornirea vehiculelor), ci în arremeter sau em- bestir, din textul lui Cervantes cu ca- re poezia stabilește o evidentă relație de intertextualitate. Din același mo- tiv, în versul Mă sui pe ziuă ca pe o Rocinantă, ar fi fost de preferat ex- presia cervantiană subir sobre in locul lui montar. Posibilele observații de amănunt ca- re s-ar putea face pe marginea ver- siunilor spaniole ale poeziei soresciene nu sînt de natură să afecteze valoarea acestor traduceri. în veșmînt spaniol, poezia lui Sorescu capătă rezonanță universală, recomandîndu-1 ca pe un poet reprezentativ al țării sale. Apre- cierea sa ca o prezență poetică remar- cabilă în lirica actuală s-a verificat prin decernarea la Madrid a Premiu- lui Mondial de poezie „Fernando Riel- lo“, 1983. Traducerea în limba spaniolă a unuia din cei mai originali poeți români de astăzi este actul necesar pentru afir- marea literaturii noastre actuale pe alte meridiane. Dana DIACONU 1. O primă versiune, limitată la o selecție de șapte poezii apare în bi- lingva Antologie a poeziei românești contemporane, Minerva, 1977, realizată de Darie Novăceanu. De menționat și antologia publicată în 1981 de către e- ditura madrilenă Visor, Poemes, La juventud de Don Quijote, în traduce- rea lui Omar Lara. poezia românească, un accent de durată bine marcat, și în același timp un ac- cent muzical) fie de metrică, de armo- nie (precizări foarte importante aduc capitolele despre aliterație și asonanța interioară), de rimă sau strofă. Defi- niții limpezi și cuprinzătoare, criterii riguroase sînt servite impecabil de tex- tul ilustrativ extras de regulă din ma- rea noastră poezie clasică, la loc cen- tral aflîndu-se cum e și firesc, crea- ția eminesciană. în asemenea condiții importanța lu- crării pentru cititorul străin( în ca- zul de față de limbă franceză) și, im- plicit, oportunitatea traducerii ei sînt de la sine înțelese. Dincolo de meri- tele intrinseci ale cercetării La ver- sification roumaine îl are și pe acela de a deschide o fereastră spre poezia românească, nu atît prin textele pro- priu-zise folosite ca exemple și a că- ror de neevifat traducere literală e un compromis echivalent cu un han- dicap, cît prin numeroasele referiri pe care autorul le face la universul in- confundabil și la resursele deosebite ale acestei poezii. Cercetătorul din străinătate interesat de fenomenul liric românesc are în cartea lui Mihai Bor- deianu o referință de prim ordin, fun- damentală, care sg înscrie între acele lucruri ce pot oferi posibilitatea unui dialog cultural pe cît de consistent, pe atît revelatoriu. Daniel DIMITRIU ratura contemporană, opere de Preda și C. Țoiu, Arghezi, Beniuc, Nîna Cas- sian, Sorescu Maria Banuș. Nu am ști- ință de întreaga operă de traducere în limba franceză a literaturii româ- ne. In apogeul carierei sale, Rebreanu se putea lăuda („autorul cel mai tra- dus în limbile steine") cu transpunerea Ciuleandrei în limba franceză. Roman- cierul se legăna într-un interviu în iluzia mai multor promisiuni, pe care le credea și onorate. Legăturile cu editorii de peste ho- tare se poartă azi, se pare, ceva mai strîns. Mi-e greu să judec, de la masa mea de scris, chestiunea traducerilor din literatura română. Ca unul ca- re citește mai tot ce apare demn de atenție, în traducerea românească, alte cîteva (puține) apariții în limba de o- rigine, pot spune că romanul româ- nesc contemporan are, pentru citito- rul de peste hotare, argumentul valo- rii. Important e să găsim traducători — buni scriitori ai limbii în care se face adaptarea. Chestiunea traduceri- lor nu ține de statistică. Va trebui să avem, înainte do toate, traduceri bune, pentru a avea, în cele din urmă, tra- duceri multe. Valentin CODRESCU aere perennius (urmare din pag. 16) și mulți alții, realizîndu-sc un prim corpus de clasicitate esențială. Litera- tura acestui secol, mai cu seamă cea din vest și „lumea a treia" este încă sărac și stîngaci prezentată. 4. 1965 pînă azi : Multilateralitate și echilibru. Congresul al IX-lea marchea- ză, și în domeniul traducerilor, un punct de revoluție. Btmul-simț trium- fă, dispar zăgazurile artificiale, și cul- tura română recuperează febril și eficace valorile trecutului și îndeosebi ale acestui secol — din toate părțile — ce fuseseră prohibite. E greu de dat liste : de la Hegel la Robbe-Grillet, de la Kant la Joyce, de la Croce la Ce- line, de la Nerval la Proust — intră în literatura română, in spiritul unei poli- tici de destindere, de cooperare fără discriminări și de construcție solidă, va- lori contemporane, apropiate sau vechi din toate zonele mapamondului, tinzîn- du-se spre un superior echilibru. Linia dominantă a acestei căi se află în cu- vintele de admirabilă rezonanță ale Pre- ședintelui țării : „în ceea ce privește importul de lu- crări de artă, dorim ca poporul român să beneficieze de tot ceea ce gîndirea umană, arta și literatura universală — din trecut și din zilele noastre — au mai valoros...". Iată cîteva cifre care dau măsura în concret a acestor idei directoare. Din 1944 pînă azi s-au tradus circa 11000 de titluri ; în 1973 apar 325 de tra- duceri ; în 1974 — 350 (11,5% din to- talul de carte literară al anului). între 1976 și 1979 apar 824 de titluri tra- duse, într-un tiraj de 33 de milioane de exemplare, în timp ce literatura ro- mână originală primea, în aceeași pe- rioadă, 60 de milioane de exemplare. Reușitele noastre au fost nu o dată menționate onorant în statistici UNESCO. „De peste două decenii, revista de traduceri, de nivel indiscutabil euro- pean, Secolul 20 (red. șef Dan Hăulică), veritabil ambasador spiritual al univer- salului, este, cînd apare, «o sărbătoare» (Al, Paleologu). în ultimii ani, semn al parcurgerii u- nui alt ciclu al spiralei ascensive, au fost începute noi serii în multe volu- me, la un nivel filologic superior șl în traduceri noi, din autori fundamen- tali : Dostoievski (încheiată, în 11 vo- lume), Horațiu, Homer, Balzac, Flau- bert, Shakespeare, Platon. Un nou Faust (Doinaș), un nou Villon (Chirica, după Vulpescu și Botta), trei noi Divina Co- medie (Boeriu, Buznea și, în curs de tipărire, Pruteanu) sînt reluări semni- ficative. Echipa de traducători afirmați în a- cești 40 de ani e multă și diversă: scriitori din toate genurile și vîrstele. Poeți, prozatori, dramaturgi, eseiști ai marii pleiade interbelice au onorat cu numele lor breasla traducătorilor de după 1944 : Arghezi, Blaga, Geo Bogza, Comarneascu, Eftimru, Noica, Cezar Petrescu, Philippide, I. M. Sadoveanu, T. Vianu, Ion Vinea. Generațiile mai noi au dat și ele traducători de elită prin toate genurile : poeți — Andri- țoiu, Baconsky, Banuș, Beniuc, Nina Cassian, Otilia Cazimir, Radu Cârneci, Leonid Dimov, Doinaș, Mihu Dragomir, Geo Dumitrescu, Emil Giurgiuca, Ion Horea, Mircea Ivănescu, Jebeleanu, Les- nea, Darie Novăceanu, loanichie Ol- teanu, M. R. Paraschivescu, Aurel Rău, Petre Stoica, Cicerone Theodorescu, Vulpescu : prozatori — E. Camilar, Vla- dimir Colin, Sergiu Dan, Lucia Deme- trius, Mihnea Gheorghiu, Ion Flobana, Ileana Vulpescu ; dramaturgi, eseiști — Baranga, Petru Creția, Frunzetti, Ale- xandru George, Dan Grigorescu, Victor Kernbach, Val. Panaitescu, Edgar Pa- pu. E de menționat — last but not least — existența unei categorii apar- te, aceea a traducătorilor exclusivi (mai mult sau mai puțin), care s-au supus timp de o viață acestui dans în că- tușe, principala lor operă literară fiind tălmăcirile. între aceștia vom cita pe Eta Boeriu (Dante, Petrarca), Barou Brezianu (Kalevala), Aurel Covaci (Ca- moens, Yeats, T. S. Eliot), A. I. De- leanu (Shakespeare), Dan Duțescu (Chaucer, Shakespeare), Tașcu Gheor- ghiu (Lampedusa, Lautreamont), Jean Grossu (literatura cehoslovacă), Lazăr Iliescu (literatura germană), Leon Le- vițchi (Shakespeare, teatru elizabetan), Petre Solomon (literatură americană). Chiar dacă aceste înșiruiri sînt fasti- dioase, ar fi de neiertat să uităm obo- lul celor care traduc literatura româna în limbile neamurilor conlocuitoare : Bajor Andor, Balint Tibor, Balogh Josef, Beke Gyorgy, Deak Ta- mas, Franyo Zoltan, A. M. Sperber, Papp Ferenc, Szemler Ferencz, Arnold Hauser, Franz Storch și desigur și alții. O asemenea privire de ansamblu, în- ghesuită fatalmente de rigorile paginii de revistă, e, fără doar și poate, lacu- nară și schematică. Multe ar mai fi de spus, și în bine, și întru mai bine. Nu întunecăm cele de mai sus, de pildă, amintind că încă multe opere de mare interes își așteaptă traducătorul sau e- ditura. Că unele traduceri, fundamen- tale, se cer refăcute (Montaigne, e.g.). Că multe re Jitări sînt necesare. Punînd însă totul în balanță, orbi am fi să nu realizăm că, prin felul cum și-a dirijat și zămislit traducerile, cultura română a ridicat, în acești opt luștri, un monumentum aere perennius. 15 - Convorbiri literare dialogul literaturilor V. VOICULESCU CLXXVIII On parle d’une petite île damnee des mens lointaines... Lă Ies bateaux se brisent et dans Ies flots immergent. Tout leur metal s’arrache, se rompt, se desengrene, Les clous sautent et vont vite se planter sur Ies berges. Oh ! ce n’est pas un conte... meme chose m’est arrivee : Tout ce qui joint mon etre et maintient ma boussole, Mon orgueilleux genie, la volonte d’acier. S’affolent, perdant la tete me quittent, â toi se collent ; Mais l’amour tout de suite a occupe leur place, Par des chaines magiques m’attache et m’enserre. Je jette Panere ă le rive oii j’ai trouve ma chance, C’est lă que je m’installe et pour ma vie entiere, Pour que nul mal du monde venu vers toi n’accoure, Tout autour je deverse des oceans d'Amour... vendredi. le 11 marș 1955 CLXIV Le but c’est bien le couple, loi sainte de la nature: Par elle pousses, les aigles se chercbent dans l’espace, En quete d’epoux, au large les femelles s’aventurent, Dans le clei, les etoiles en galaxies s’enlacent... Parail au cep qui offre ses pampres au chdne hautain. Vers toi je tends mes grappes de passions qui grisent ; Dans des rets idolătres je t’enroule, te tiens. Chaque vers que je t'adresse est encore une emprise, Tous deux sommes victimes de la suave loi; En amour on n’observe pas des formes ă Paventure: Si tu etais une femme, aurais-je fait ta capture ? Maintenant pourquoi me quittes-tu, t’arraches-tu de moi ? Traînant dans la brisure, n’etant plus que partage, Comment supporterai-je, de l’amour, seul, les charges ? Le Jour de Pan 1955 Versiune franceză de Veturia DRĂGĂNESCU-VERICEANU ION VINEA chemin (drum) Tourbillon limpide de notre ciel, les annees, comme un voi d’oiseaux, nous accompagnent. Fragiles furent les sentiers. Ton regard jette maintenant tout droit sa lumiere. Ecoute Ies fontaines qui accompagnent les paroles restees du passe. Comme elle est sage, ta main posee sur l’epaule, le long de cette rive ă une seule route, ou le temps nous porte comme une berceuse ! ovide (ovid) Au bord de la mer de deuil, le long des traces effacees de mes errances, des gemissements voues sous Ies dtoiles â la souffrance, au Pont Euxin rejete avec le vide dans Pâme et la pensee... monotone ecume Ia vague sous les rochers sombres, — par Pexil musical j’absorbe le soupir languissant d’automnc C’est peut-etre le sort qui ainsi sermonne pour des fins. les tourments d’une ombre. Que je t’ecoute, o mer, depuis Ies debuts ddchainee, Que je consacre les derniers pas aux gradins nus, Que tu m’endormes sous la douleur de tes regards eperdus de Parques pleurant sur un berceau de boucliers. Versiune franceză de Veturia DRĂGĂNESCU-VERICEANU NINA CASSIAN to Iove (iubire) Dropped on my knees, Iove, I do thank to thee For all these signals thou send’st every day And for the voices of thy generous way With which my soul is filled, in spițe of me. Dropped on my knees. Iove, I do thank to thee For this high pact making of us a pair, Stampcd by the tiny star of ecstasy And I do also thank thee for despair. simple (simplă) I dreamed that someone fell in Iove with me and such a vibration I knew When he long and deeply looked at me — and it was not true. When I woke up I still felt on my cheeks the wounds of those eyes’ burning spears. But in the morror what I saw on my cheeks were two narrow traces of tears. Versiune engleză de Margareta MURARIU NICHITA STĂNESCU orfeo nell’antica cittâ (orfeu in vechea cetate) II poeta, un falco sulla spalla, entra nella cittă. Egli si sente molto turbato e al pari della stella Canopus, quelia dell’ emisfero australe, vista solo da quelli che portano gli occhiali al cuorc. II poeta non lo vede nessuno. Alcuni non lo vedono perche difettano di vista. Gli altri non Io vedono perche difettano di cuore Tn fine gli altri non lo vedono perche non ci sono Ma tutti quanti fanno caro : II poeta non e da bere, dunque non Io capiamo ! II poeta non odora come il fiore, come possiamo capirlo, come possiamo prendere cio che non odora come fiore per fiore ? II poeta va per la strada maestra. Va al diavolo, gli soffia il falco dalia spalla, va al diavolo, scemo, gli soffia il falco dalia spalla. 11 poeta finge di non sentire nulla. Ho visto con i miei occhi un poeta entrare nella cittâ. Egli teneva nella destra, nel suo pugno destro un falco strozzato. Versiune italiană de Geo VASILE MARIN SORESCU HJIACTHKA (plastic) 3pe.inuie Ka3HR Ha n.ioniagH, Ar, KpacHuii hbpt HoMneit ? Bmcokhh KOCTep M Kytto.r, coe^HHHionuiit tmchih axo. PacnuTue na Via Appia ApxHTeKTypa GeaynpeiHaa II, KCTaTH, xopomo 3ByqnT, Mnoro „1“ h OTKpbiTbie rnacnwe. IIomnocTB BMCTaBnueT CBOio naroTy, HacTynaeT bok roauix. Boatme ho 3Haio h ne shutok hctophh. rOBOpHT, HeKOTOpbie KpHHaT, rpOMKO KpinaT, Ho TaKOBa moh Toqita 3peHHH-n.iaeTnqHan- II ji saipHiițaio ee. Versiune rusă de Livia COTGRCEA HORIA ZILIERU mâdemoiselle l’infirmiere Ses levres vagues sont deux lisieres de saules tristes dans Ia vieille gare avec des oiseaux noirs comme la terre fumee miel noir ă toi gue tu vas boire. Dans le sommeil les mots de plomb apprennent d’autres paroles folles et legeres la marche dans Ies brumes fleurs des plaines et puis Ies bruits amers des monasteres Les mains s’einparent des oiseaux de cendrc caressent leur fraternite sanguine et vont dans le bdcher de mure prendre de l'air glacial dans la foret chauvrine On cherche les serpents on leur enleve de leurs jabots gonfles sueurs ordures et Ie hibou remplace sales sfeves peu d’etincelles comme langue pure L’heure de veille I'hetire de racine de sa chemise froide le sein gauche est ă cote d’un ange en sourdine dont les bâtons dans un tambour ricochent les cordes de melasse font voilâ ea ! et moi sur son nombril je crie thalassa je cherche des morts â boire mes nerfs resonnent comme pendants qui chantent sur les branches des glacons dc pollen des boucles jaunes courronne des pupilles eden etanche Sous le calme des eaux le sang les anges me coulent devătu tous mes abimes je m’abandonne ă un sommeil etrange un hurlement des loups vers leurs victimes Versiune franceză de P. GEORGE CORNELIU STURZU xo;i pas B Suave h po»geiiHbitt no gopore CTpanaeT So.ibHO upena ot xo.tbdbi, HeeyTcn fiypeBecTHHKH b noxoge b odpaTHbiH nyrb, khk k.ioh ciihcbn. HancTpeiy hm, TOJiKueMa noroHi, Biiepen HgOT naCpontennaH Teiib h, paapbiuan o Teaa, nyrb sa mhoio ocTaBaeHnbiii a iieeb aapyto b gena. H TOJibKO mar sa maro.M, npogojaseHHe H3 chs CBHinia uapeaaunoro gnu n neiKHO b hutiib eoJiHga npoBHgeube H B CTOpOHO OT HHX BCe MblCSb MOH. HpoKJisTBe h TpeneT oi'hobhhw, lucao-HCEaTejib b tcmhotb. Jicni yat eoHSHBO ygapiiT CTapw rthuei B KpOBH H «00 H Hadll y MCHH. Versiune rusă de Livia COTORCEA CEZAR IVĂNESCU l’infanzia di Ario Paradis (copilăria lui Ario Paradis) ! non ricordarmi a Baad della fanciulla gobba che avrei voluto averla per 1’ inspiegabile beltă delle gambe e il suo glorioso volto d’ infanta sprezzante : ricordai come con le sue mani ha fatto il mio letto (nella stanza fievolmente iUuminata) con erbe che odoravano al pari del profumo di tutti i morti andato che fu il lezzo della carne quando le diedi il primo bacio che ci addormento d’un tratto perche c’e una mano d’angelo a fare della morte un bacio che non ti risvegli piu ? dov'ă il paese in cui giace rivestita di cera quelia notte ? perche vi fummo strappati come due orribili neonati costretti a nascere ? sai che fra poco ricordero sempre meno e taci che un sesso in eterno implorato ti dia una vita nuova ! Versiune italiană de Geo VASILE monumentum aere perennius utația nodală în ceea ce privește HI traducerile după 1944 stă în fap- "“tul că acestea au constituit, pen- tru întîia oară în istoria românească, obiectul unei politici culturale. S-a tra- dus la noi și înainte, și nu de puține ori deasupra obișnuitului. Nume de traducători ca Eminescu, Coșbuc, Șt. O losif, Lovinescu, Murnu, Lesnea sînt piloni de cultură. Dar abia în anii de după Insurecție traducerile devin tot mai mult, mai pronunțat, o problemă de orientare și sistematizare a efortu- rilor creatoare, spre a se evita hazar- dul și aleatoriul și spre a se obține o acoperire cît stă în putință de exha- ustivă a principalelor puncte de frumu- sețe literară ale lumii. Sigur, lucrurile n-au mers deodată strună, cultura nu e nicicînd fapt împlinit ci veșnic proces, I și dacă azi avem o bună bibliotecă de tălmăciri, ea nu e nec plus ultra și am fi nerealiști să nu băgăm de seamă că poate fi încă îmbunătățită și comple- tată. Dar să încercăm să trasăm o schi- ță a evoluției fenomenului traducerilor în cei 40 de ani. Fără a tăia firul în patru, se pot deosebi următoarele etape mari : 1. 1945—1948 : Tumult tulbure și eclectism. Se traduce relativ mult în a- cești ani ai bucuriei descătușării și ai jubilației păcii, întunecați totuși de no- rii războiului rece și situația grea a țării. Se arată interes literaturii din ță- rile recent ieșite de sub fascism, se tra- duce numeros și din occidentul ce ne i fusese aliat la finele conflagrației. Cali- tatea însă, firește, nu primează. 2. 1949—1954 : încorsetare. Dogma- tismul în cultură, războiul rece își pun amprenta asupra traducerilor. Literatu- rile din occident sînt aproape integral | eliminate și negate, adesea cu clasici cu tot, cărora li se reproșează limitele i- deologice. Din literatura rusă și so- vietică se traduce preponderent, lucruri valoroase dar și multe titluri conjunc- turale. 3. 1955—1964 ; Destinderi și deschi- deri progresive. Un tonic aer proaspăt pătrunde în direcționarea și înfăptuirea traducerilor odată cu înființarea unei comisii speciale, la nivel guvernamen- tal, pentru selectarea și transpunerea din literatura universală a ceea ce ne era de trebuință. Erau în această co- misie cărturari ca Tudor Vianu, Gala Galaction, Ion Barbu, Ion Marin So- doveanu. înțelepciunea lor a dat temei- nicie unei acțiuni vaste de aducere în spațiul limbii române a valorilor clasi- cității, din vechime și pînă în secolul XIX inclusiv. Mari scriitori și oameni de cultură ce stătuseră și mai stăteau în subsolul vieții literare au fost chemați la această lucrare : Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Al. Philippide, D. Murărașu, Ion Barbu, Adrian Maniu — alături de noua gardă (Mihnea Gheorghiu, Maria Banuș, Jebeleanu, Vulpescu, Petre Solo- mon, Al. Bălăci ș.a.). Versiuni existente deja din antici și medievali se reeditea- ză : Virgiliu (Murărașu), Homer (Mur- nu), Dante (Coșbuc). Se inițiază și se duc la bun sfirșit serii ample de corifei ai literelor lumii : Balzac (12 volume : 1955—1964), Moliere (4 volume : 1955—1958), Shakespeare (11 volume : 1955—1963), Stendhal (5 volume : 1957—1963), Gogol (4 volume : 1955— 1957), Turgheniev (8 volume : 1955— 1958), Cehov (12 volume : 1955—1959) (continuare în pag. 15) George PRUTEANU Redacția : Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1, telefon (981) 16242 • Administrația : București, Calea Victoriei nr. 115, tel. (90) 506618. Colegiul de redacție : Redactor șef : Cornelii! Sflirztl Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu • Prețul unui exemplar : lei 5. Abonamente : 6 luni, 30 lei ; 1 an, 60 lei Pentru strâinătate abonamentele prin ILEXIM — departamentul export-import presă, București, str. 13 Decembrie nr. 3. P. O. BOX 136—137, telex 23226. M737 I. P. Iași — cd. 957