
nr. 3, martie 1984
iovvorbiiu iiiiraki
REMSȚA LITERARA FONDATA DE SOCIETATEA «JUNIMEA» DIN IAȘI LAI MARTlE 1867
EDITATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA
o primăvară
a sufletului
românesc
n martie 1974, înaltul sfat al țării. Marea Adunare
Națională, alegea în unanimitate, ca întîiul pre-
ședinte al Republicii noastre, pe tovarășul Nicolae
Ceaușescu, secretarul general al Partidului Comunist Român,
forța politică conducătoare, care prin programul și acțiunea
sa revoluționară a deschis o eră nouă în istoria României,
o eră a deplinei libertăți și înfloriri umane. Actul de acum
zece ani exprima voința de neclintit a unui popor de a
înainta pe acest drum de luptă, de izbînzi și de eforturi
uriașe, de împlinire a unor năzuințe de veacuri — propă-
șirea țării și o viață mai bună pentru oamenii acestui pă-
mînt. Alegerea ca președinte al țării a tovarășului Nicolae
Ceaușescu semnifica o opțiune clară pentru ceea ce condu-
cătorul nostru de partid și de stat simbolizează în - întreaga
lume — o dezvoltare dinamică, accelerată și multilaterală
a României socialiste. Cu incandescența simțirii sale tovarășul
Nicolae Ceaușescu ne-a chemat să trăim în miezul unui ev
aprins, să ne cheltuim puterile pentru a recupera o rămînere
în urmă istorică și a dovedi lumii întregi de ce este capabil
un popor liber, stăpîn în țara sa, atunci cînd îl înaripează
un țel înalt, plin de noblețe.
Imaginea de azi a țării, transformările radicale din cei
patruzeci de ani de istorie nouă, în care timpul deschis de
Congresul al IX-lea al partidului reprezintă perioada cea
mai rodnică, demonstrează viabilitatea proiectului de socie-
tate nouă, capacitatea partidului și secretarului său general
de a soluționa probleme complexe, de a asigura ritmuri ridi-
cate de dezvoltare, adică de a crea condiții mai bune de
viață și afirmare a personalității umane.
Ani de istorie tumultuoasă, de încordare, de luptă și dc
realizări in toate domeniile existenței noastre. Pateticul în-
demn al tovarășului Nicolae Ceaușescu de a ne dărui operei
de transformare a țării, creșterii prestigiului ei în lume, a
fost de. fiecare dată însoțit de remarca lucidă că nu ne
așteaptă un drum ușor, că se cer mari energii, sacrificii
chiar, că e nevoie ca ființa noastră să ardă întreagă in
focul acestui proces revoluționar. Un fierbinte apel, căruia
fiicele și fiii României socialiste i-au răspuns cu căldura
inimilor lor. Ei au întărit prin fapte votul pe care repre-
zentanții lor l-au dat în forul suprem al țării, Marea Adu-
nare Națională, acum zece ani, într-o primăvară a sufle-
tului românesc.
C.L.
in celelalte pagini :
înalt prestigiu internațional ; opera
Președintelui României pe meridianele
lumii * 40 de ani de literatură nouă
S Inedit : G. Topirceanu — cinci scrisori
către o necunoscută • Interviu cu Ai.
Andriescu • Aniversări: Alexandru Pa-
leologu — 65 • Cronica literară • Rea-
lismul francez în viziune germană • Li-
teratura contemporană în orizontul spi-
ritual al elevilor • Dialogul artelor •
Magazin.
o m
jurămînt pentru țară
Pe sceptrul țării pune înalta-i chezășie
cu dragoste. Eroul, în nobil legămint
să ctitorească-n pace statui de veșnicie,
statui de libertate pe strămoșesc pămînt.
Un jurăinînt de țară aduce pentru țară
întîiul Președinte al timpului cel nou
un jurăinînt de țară în plină primăvară
pe sceptrul țării pune un comunist-erou.
Un jurămînt de țară aduce pentru țară,
e jurămîntul nostru, al nostru jurămînt
noi îl rostim prin fapte, prin forța temerară,
prin El noi facem țării înaltul legămint.
Emilian MARCU
deceniu
împlinim un deceniu de nouă ctitorie
de cînd noi. Poporul, întîiul Ia cuvînt
ne-am unit vrerea, credințele și dorul
sub nimbul măreției ales prin jurămînt
ne-am reunit gîndul să-I știm o faptă demnă
ca visul de milenii să fie împlinit
rotund precum e țara și neclintit ca munții
adincului din inimi ; așa cum ne-am dorit
a g i u
un Președinte bun, un Om de omenie
un scut de veghe țării — înaltului cuvînt ! —
rostit de-o lume ntreagă cum se rostește Pace ' —
așa ne este OMl L ales prin jurămînt
Ion BORODA
om al țării
Privim cu îndrăzneală coloana infinită,
urcăm mereu și ne-avîntăm în zbor,
luminile străbat adine și-nnoitor
brăzdind spre veșnicie grădina primenită.
Pe verticală urcă vulcan de hărnicie
întreaga națiune, în trainic legămint
cu primul Om al țării, pe milenar pămînt
istoria măreață, sub tricolor o scrie.
Privim cu cutezanță destinul, vatra, glia,
orînduind prezentul mereu în viitor.
Acolo unde dacii au sîngerat Cîmpia
acum sînt grîne coapte și pîine pe cuptor.
Istoria ne-o scriem pe mioritic plai
că ni-s dorința faptă și faptele dorinți ;
visau strămoșii noștri să fie țara rai,
iar noi clădim coloana spre-amiezile fierbinți.
Acolo unde dacii au făurit un zid
sa apere grădina de grindină și vînt,
cu primul Om al țării, pe milenar pămint,
urmăm înțelepciunea Mărețului Partid !
Constantin MATEI
spiritul umanist — revoluționar
jurămîntul
Momentele mari, solemne, râmin de-a pu-
ruri înscrise în istorie. Cu litere de aur
a fost înscrisă și rămine de-a pururi în
filele istoriei poporului român solemnitatea de
acum zece ani a depunerii jurămintului primului
președinte al României, a cărei imagine o păs-
trez și acum in memorie. Parcă-I văd și-i aud
glasul tremurind de emoție rostind din adincul
inimii „Jur să slujesc cu credință Patria...!"
Cuvinte sacre, rostite in fața țării, într-un
moment fierbinte, incrustate în piatra de granit
a Republicii noastre ; cuvinte rostite, cu matu-
ritate și responsabilitate, de primul fiu al unui
neam de eroi cu care el s-a identificat din fra-
gedă tinerețe, proiectind și clădind cu iscusință,
înțelepciune și încredere, viitorul de azur al pa-
triei române ; cuvinte de foc rostite din adincul
conștiințeți prin care președintele nostru ne-a
asigurat că-și va face întotdeauna datoria cu
cinste și devotament pentru strălucirea națiunii
noastre socialiste.
Rememorez clipele în care președintele și-a
rostit legămintul in fața țării și pe care-l res-
pectă statornic, cu sfințenie, acționind cu toată
energia și puterea minții pentru înflorirea ei,
pentru a-i apăra suveranitatea, independența și
integritatea.
Am ascultat cu emoție slovele pline de miez
și incârcâtură rostite cu oatos de președintele
nostru pentru măreția gliei străbune, de la Du-
năre și Carpați, pentru care s-au jertfit si au
apărat-o, cu credință și devotament, și Mircea
cel Bătrîn, și gloriosul Ștefan Voevod, și Mihai
cel Viteaz, și Avram lancu, Bălcescu și Cuza,
și toți marii noștri înaintași și oștirile lor.
Am trăit sentimente de inaltă mindrie în ziua
aceea de martie in care patria i-a admit cu
brațele înălțate jurămîntul pentru că EL - des-
toinic și distins conducător - este omul care
întruchipează în chip fericit chintesența virtuți-
lor neamului românesc, omul a cărui masă de
lucru este tara, comunistul de mare omenie
care-și dăruiește întreaga viată slujirii cu cre-
dință, fârâ preget, cauzei partidului, făuririi so-
cialismului și comunismului în România, este
marele bărbat de stat care s-a impus în fata
lumii intreqi prin nutemica sa forță de pătrun-
dere, analiză și viziune, prin efortul neobosit pe
care-I face pentru a preveni pericolul care ame-
nință olaneta Pămint, pentru triumful păcii și
dreptul la viață liberă și demnă al tuturor po-
poarelor.
Patria română i-a răspuns și atunci, si-i răs-
punde mereu, intr-un singur glas : Partidul,
Ceaușescu, România ! E tot ce-avem mai scump
pe-acest pămînt. Trei cuvinte-simbol, trei cuvinte-
poem, trei cuvinte de înaltă și aleasâ vibrație
care străbat ca un fluviu întreaga țară. Sînt
cuvinte poem și simbol prin care harnicul și bra-
vul nostru popor, cu înțelepciunea sa curată și
nobilă, îl cinstește pe ce! mai iubit fiu al său,
pe omul dirz care, în vremuri grele, infruntind cu
bărbăție, demnitate și inteligență teroarea, a
luptat eroic pentru a schimba din temelii des-
tinele țării, pe omul intre oameni care continuă,
in cuget și în faptă, cele mai strălucite tradiții
de luptă pentru libertate socială, unitate și in-
dependență națională.
Partidul, Ceaușescu, România ! Cuvinte sim-
bol și poem rostite pretutindeni cu încredere de
intregul popor român strins ca un zid de mo-
nolit in jurul marelui și minunatului conducător,
in jurul omului care in momentele de grea cum-
pănă, prin exemplul său de înalt devotament
patriotic, a îmbărbătat întreaga națiune, omul
care, prin tot ceea ce a făcut și face, asemenea
unui mare arhitect, pentru reconstrucția țării,
s-a dovedit a fi cel mai credincios exponent al
intereselor noastre supreme.
Partidul, Ceaușescu, România ! E tot ce-avem
mai scump pe-acest pămint, pentru că prin te-
nacitatea și iscusința cu care acționează, prin
vasta și laborioasa activitate pe care o desfă-
șoară președintele nostru, a devenit erou de le-
gendă, intruchipind in personalitatea sa genială
cele mai înalte virtuți ale românilor. Bogăția
gindurilor sale este bogăția gindurilor întregii
națiuni române, care se dezvoltă liberă și pros-
peră, independentă și suverană și-i urează pre-
ședintelui ei să trăiască intru mulți ani, s-o con-
ducă cu aceeași strălucire sub soarele generos
al comunismului.
Lazăr BACIUCU
Vocația necesar istorică a socialismului este de
a realiza umanismul integral și în această per-
spectivă noua orînduire își propune să orienteze
ansamblul practicii sociale. Aplicînd creator prin-
cipiile generale ale filosofici materialist-dialcctice
și istorice la condițiile concrete ale construirii so-
cialismului în țara noastră, secretarul general al
partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu a avut și
are un rol decisiv în configurarea direcțiilor de
dezvoltare ale României contemporane. El a supus
unei critici deschise tendințele de închistare dog-
matică, tezele speculative și abstracte, valabile ori-
unde și mai ales oricînd comode, în care să fie,
cum bine s-a spus, înghesuită realitatea, totdeauna
noua, generatoare de probleme noi. Astfel, ideile
progresiv canonizate păreau a avea prioritate asu-
pra realității complexe, cînd determinismul dia-
lectic este, în practică, încă și mai complex. Rcs-
pingînd atitudinea idilică asupra socialismului, to-
varășul Nicolae Ceaușescu a acordat și acordă o
mare atenție problemelor contradicțiilor ce apar
și în socialism. Lupta între vechi și nou reprezen-
tînd o pîrghie principală a dezvoltării vieții so-
ciale, contradicții există și vor exista în orice
societate. Important este ca ele să nu fie „negate"
ori lăsate deoparte, ci prin studiul cauzelor ce le
generează să se treacă la înlăturarea lor în mod
conștient și eficace din aceeași perspectivă a idea-
lului socialist. „Este deci necesar, spunea tovarășul
Nicolae Ceaușescu, să nu ne mai închinăm în mod
fatalist în fața tezei că conștiința rămîne în urma
dezvoltării bazei materiale, ci să înțelegem că dez-
voltînd baza materială, avem posibilitatea — și
trebuie să facem — ca conștiința să se ridice la
nivelul bazei materiale, și chiar să devină ea în-
săși o forță materială mobilizatoare". Nu întîm-
plător, în toate documentele partidului nostru pro-
blema dezvoltării conștiinței revoluționare a în-
tregului popor capătă dimensiuni sporite.
S-a constituit și se constituie astfel noua con-
cepție revoluționară asupra locului și rolului omu-
lui în societatea nouă în care acțiunea individuală
și colectivă se întrepătrund edificînd orînduirea
echității. Este o acțiune deliberată, multidimensio-
nală, necesitatea devenind tot mai mult libertate,
iar istoria, din care s-au tras toate învățămintele,
profundă creație pentru umanitatea omului. Este
concepția umanist-rcvoluționară potrivit căreia omul
reprezintă scopul și valoarea supremă a întregii
activități materiale, social-politice și culturale. Este
concepția ce se afirmă progresiv, atît în latura
vieții sociale cît și a celei individuale, odată cu
adîncirea și perfecționarea relațiilor noi, de de-
mocrație și libertate socialsită. „In viziunea noas-
„uniți
La Editura „Eminescu" a apărut, la începutul
acestui an, antologia Uniți în cuget și-n simțiri,
realizată de Consiliul Culturii și Educației So-
cialiste, un nou volum omagial consacrat tovară-
șului Nicolae Ceaușescu. Numele antologate sînt
ale unor autori de vîrste și profesii diferite, scrii-
tori, dar și muncitori, țărani ș.a. Antologia reu-
nește pagini de poezie, confesiuni, articole prove-
nite din presă, care, cu toate, pun în evidență
personalitatea, activitatea excepțională a secreta-
rului general al partidului, spiritul său lucid, clar-
văzător, dublat de energie și dinamism, trăsături
încununate de un fierbinte patriotism. Nicolae
Ceaușescu, întemeietor al României noi, angajată
pe calea edificării socialismului multilateral dez-
voltat, și-a identificat întreaga sa muncă, întreaga
pasiune revoluționară cu dorința de libertate, de
progres și pace a poporului său. ..Tovarășul Nicolae
Ceaușescu — arată Dumitru Radu Popescu —
ne-a redat încrederea și siguranța că pămîntul și
cerul nostru sînt ale noastre, că toate datinile și
visele, literele și istoriile scrise și nescrise de noi
ne aparțin, ne-a făcut să înțelegem că libertatea
de gîndire înseamnă o majoră angajare patriotică
și că' socialismul este și trebuie să fie, pe lîngă
împlinirea în patrie a zorilor visate de înaintași,
o potențare superioară a conștiinței umane". Pres-
tigiul de azi al României este legat tocmai de
activitatea neobosită a președintelui ei întru con-
solidarea păcii, a garantării păcii, demnității și
libertății unor popoare egale în drepturi. Renu-
mele internațional al președintelui Ceaușescu se
întemeiază pe aceeași sinteză fertilă dintre clar-
viziunea programului de acțiune și dinamismul,
tenacitatea, spiritul lucrativ manifestate în abor-
darea problemelor de fiecare zi, de fiecare ceas,
ale lumii contemporane. In acest sens am putea
cita ceea ce foarte sugestiv spune Eugen Barbu :
„Existăm într-un univers controversat în care au
existat mari triumfuri științifice, cum ar fi aluni-
în cuget și-n simțiri44
■ La sediul Asociației scriitorilor din Iași
a avut loc sărbătorirea poetului Nicolae Țațomir
cu prilejul împlinirii vîrstei de 70 de ani. Des-
pre personalitatea sărbătoritului au vorbit Mir.
cea Radu lacoban, secretarul Asociației scriito-
rilor din Iași și criticul Nicolae Barbu ■ Scrii-
torii Corneliu Sturzu, Grigore Ilisei și Dumitru
Pană au participat Ia manifestările din cadrul
„Lunii culturii buzoiene". Cu același prilej la
Liceul „Mihai Eminescu" din Buzău a avut loc
dezbaterea „Tineretul și literatura" iar în co-
muna Rușețu s-a desfășurat o șezătoare litera-
ră ■ Aurel Leon, scriitor și critic de artă, a
vorbit la vernisajele expozițiilor de grafică ex_
libris și de cărți rare, aparținînd brașoveanului
Emil I. Bologa, de fotografii artistice „Omul zi-
lelor noastre", de pictură și structuri decorative
sub genericul „Omagiu la început de martie", p
Liceul agroindustrial Miroslava a găzduit o fru-
moasă acțiune cultural-artistică prilejuită de
„Luna cărții la sate", la care au fost prezentate
si volumele tinerilor poeți Lucian Vasiliu și Va-
leriu Stancu ■ în cadrul „Zilelor Cronicii", la
tră, subliniază tovarășul Nicolae Ceaușescu, omul
nou, constructor al socialismului și comunismului,
trebuie să fie stăpîn pe cele mai înaintate cuceriri
ale științei, ale cunoașterii umane, să se caracte-
rizeze prin înalte virtuți politice și morale, prin
pasiunea pentru muncă și creație, prin îndrăz-
neală în gîndire și acțiune, prin cutezanță în pro-
movarea noului, prin fermitate în lupta pentru
dreptate și adevăr". Este astfel sintetizat conceptul
polivalent ce definește umanismul revoluționar ca
un model de viață șl gîndire, ca un principiu de
acțiune. Direcțiile de acțiune ale activității pentru
formarea omului nou sînt reflectate în programul
ideologic al partidului, în expunerile și cuvintările
secretarului său general. Practica edificării uma-
nismului revoluționar arată că trebuie să se ac-
ționeze deopotrivă, intr-o strînsă interdependență
dialectică, atît pe planul material al vieții sociale
cît și pe planul spiritual asupra conștiinței indi-
viduale. Procesul făuririi omului nou presupune
astfel o conexiune și o interacțiune dialectică în-
tre factorii obiectivi și subiectivi.
Esența umanismului revoluționar constă în situarea
noului în centrul complexului de preocupări și activi-
tăți ale societății și, în același timp, in stabilirea
unor raporturi armonioase, organice, firești între
individ și colectivitate. Noul umanism concepe
afirmarea și dezvoltarea plenară a personalității
umane nu izolat, ci în cadrul ansamblului socie-
tății, promovînd principiul rațional și generos po-
trivit căruia fericirea personală nu se poate realiza
încâlcind dreptul la fericire al altora, ci numai
în cadrul înfăptuirii fericirii generale a colectivi-
tății din care individul face parte, a poporului,
a umanității. Referindu-se la aceste aspecte de bază,
tovarășul Nicolae Ceaușescu preciza că „noi por-
nim de la necesitatea realizării unui umanism nou,
revoluționar, în care omul să se poată afirma
plenar în strînsă legătură cu societatea, cu colec-
tivitatea din care face parte. Numai așa fiecare
om, fiecare personalitate își poate pune mai bine
în valoare capacitatea, talentul, energia și forța
creatoare, se poate afirma în viața colectivității,
a întregii noastre națiuni".
Partidul Comunist Român, al cărui țel urmărit
cu neclintire este înfăptuirea în practică a acestor
principii, pune în centrul activității sale asigura-
rea bunăstării materiale și spirituale a poporului,
crearea unul înalt grad de civilizație a vieții celor
ce muncesc, realizarea aspirațiilor dc demnitate,
libertate și fericire a omului, înflorirea multilate-
rală a personalității umane, valorificarea sa ple-
nară, în interesul propriu și în interesul întregii
societăți. Tipul uman nou pe care își propune să-1
zarea, dar în același timp am fost împinși și sub
umbrela nucleară, norul atomic amenințînd pla-
neta cu teribile consecințe. Cînd miliarde de do-
lari și de alte monezi prestigioase sunt alocate
înarmărilor, cînd se stabilește că putem fi uciși
fiecare dintre noi de cîteva ori de arsenalele ce
deocamdată sînt sigilate, dar ale căror porți pot
fi deschise într-o secundă, vocea autoritară a tova-
rășului Ceaușescu a răsunat în cele mai înalte fo-
ruri internaționale, trăgînd semnale de alarmă.
Nu e vremea de a agita armele pentru că ele,
armele, sunt teribile și nu mai lasă nici o șansă,
nimănui".
Cum e și firesc, un astfel de volum aduce în
prim-plan concepția secretarului general al parti-
dului privind rolul literaturii, al scriitorului în
societatea socialistă, privind misiunea nobilă a
creatorului, misiune legată 'de perfecționarea con-
științei umane. In numeroase împrejurări, în do-
cumente programatice de mare importanță pentru
dezvoltarea generală a patriei, tovarășul Nicolae
Ceaușescu a făcut ample referiri la creația literar-
artistică, evocînd valorile exemplare ale trecutu-
lui, legătura fundamentală dintre artist și poporul
al cărui exponent spiritual a fost și este artistul.
Un exponent activ, implicat în însăși istoria pa-
triei. Așa cum scrie Valeriu Râpeanu, în concepția
președintelui Nicolae Ceaușescu, „opera de artă
nu reprezintă numai o reflectare pasivă a momen-
telor istoriei. Dimpotrivă, omul de cultură a con-
tribuit nemijlocit la făurirea istoriei, opera sa a
însuflețit masele, le-a mobilizat sufletește în jurul
unui ideal pe care I-a tălmăcit în vers și cîntec.
Definind rolul istoric al intelectualității noastre,
tovarășul Nicolae Ceaușescu i-a conferit adevărata
dimensiune : participarea sa la lupta poporului
român, a relevat contribuția esențială pe care a
avut-o prin faptă și operă la împlinirea idealuri-
lor care au constituit axul fundamental al istoriei
noastre naționale".
viata noastră
Casa Personalului Didactic Iași s_a desfășurat
dezbaterea „Romanul românesc contemporan" cu
participarea criticilor literari Al. Călinescu și
loan Holban, urmată de un recital de versuri
susținut de poeții Paul Balahur, Emil Brumaru,
Vasile Constantinescu, Ion Hurjui, Nicolae Tur_
tureanu și Horia Zilieru EJ La Trifești a fost
inaugurat un club de dezbateri literare „C. Ne-
gruzzi" luîndu-se în discuție recentul volum
„Discursuri și peisaje" de Cătălin Ciolca ■
La Casa cărții din Iași a fost lansat romanul
„Masa de biliard" al scriitorului Grigore Ilisei
despre care a vorbit criticul literar Liviu Leon.
te ■ La Școala generală din Poieni, cadre di-
dactice și elevi s-au întîlnit cu poetul Horia
Zilieru. Oaspetele a vorbit despre poezia română,
contemporană. ■ La Casa cărții din Fălticeni și la
Liceul „Nicu Gane“ au avut loc întîlniri cu citito-
rii prilejuite de apariția romanului „Masa de bi-
liard" de Grigore Ilisei. Au participat loan HoL
ban. Liviu Leonte, Nicolae Turtureanu și Horia
Zilieru; scriitorii ieșeni au avut o întîlnire cu
tovarășul Costică Arteni, primarul localității ■
Volumul „Ucenicul visător" de Cicerone Sbanțu
a fost lansat cu ocazia unor manifestări la Tea-
trul pentru copii și tineret din Iași ■ Poetul E-
mil Brumaru a participat la o întîlnire cu ele-
vii Liceului Național și a fost prezentat la tra-
diționalul „Jurnal al artelor" ce se desfășoară
periodic în sala „Studio" a Teatrului Național
din Iași ■ Luni, 5 martie, la Casa cărții din
Iași a fost lansat romanul „Ruptura" de Corne-
liu Ștefanache, apărut în Editura „Junimea". Au
prezentat criticii literari loan Holban și Val
Condurache ■ Clubul Tineretului din Galați în
colaborare cu revistele „Convorbiri literare",
„România literară", „Luceafărul". „Flacăra" și
ziarul local „Viața nouă" a organizat ediția a
Vl-a a festivalului concurs de creație și inter-
pretare pentru poezie și muzică tînără. ..Ba-
ladele Dunării". Din juriu a făcut parte și Cor-
neliu Sturzu, redactor-șef al revistei noastre.
Premiul „Convorbiri Iterare" a fost obținut de
Elena Mirea din București.
făurească societatea socialistă trebuie să se carac-
terizeze prin pasiune pentru munca creatoare,
printr-un înalt spirit de răspundere față de inte-
resele generale, printr-o ținută morală aleasă,
printr-o viață spirituală elevată.
Așadar, umanismul revoluționar socialist — ca
formă istorică superioară a umanismului —- nu
este o noțiune abstractă, ci o realitate vie, un pro-
ces continuu de dezvoltare plenară a personalității
omului, a vieții sale materiale, spirituale, morale.
Realizarea concretă a acestui tip de umanism este
un proces real, complex, de lungă durată, a cărui
înfăptuire este condiționată dialectic de factori
sociali, politici, educaționali. Partidul nostru con-
cepe îndeplinirea umanismului revoluționar ca fiind
strîns legată de apariția și manifestarea consec-
ventă a unui tip de om nou, înzestrat cu o con-
cepție științifică materialist-dialectică despre lume,
societate și gîndire, cu un larg orizont de cultură
generală și profesională, înarmat cu principii și
valori morale superioare în întreaga sa conduită
politică și socială. în acest proces dialectic multi-
lateral de formare a omului nou cu o înaltă con-
știință socialistă, un Ioc primordial îl ocupă în-
vățămîntul și alți factori dc instruire și educație
printre care presa, creația literară și artistică. Pe
acest plan superior se situează multilaterala acti-
vitate politico-idcologică și cultural-educativă des-
fășurată de partid. Sensul propagandei sale pre-
supune necesitatea însușirii de către toți oamenii
muncii a concepției partidului despre lume și viață,
necesitatea viabilității ferme a eticii și echității
socialiste, a lărgirii orizontului general de cunoaș-
tere, a combativității împotriva oricăror concepții
retrograde. Și asta nu înseamnă altceva decît a
pune omul în centrul tuturor activităților politice
și sociale, a milita pentru integrarea sa organică
și conștientă în procesul productiv-creator pentru
modelarea conștiinței sale în spiritul principiilor
general-călăuzitoare ale socialismului, a-1 face mai
bun, mai drept, cu un orizont larg de cunoștințe,
înarmat cu argumente puternice în fața falsului
umanism, bazat pc exploatare, menținerea acesteia,
inegalitate, egoism, cultul puterii, fatalismului, di-
versiunii, exclusivismului.
în spiritul acestor înalte exigențe revoluționare
se alcătuiesc și se înscriu sistematic documentele
de partid și de stat, expunerile și cuvintările se-
cretarului general al partidului, primul Președinte
al Româncii socialiste.
luliu MOLDOVEANU
Secțiunea mediană, cea mai bogată a volumul..!,
este consacrată poeziei. Aici apar semnăturile lui
Mihai Bcniuc, Virgil Tcodorescu, Virgil Caria-
nopol, Ion Brad, Nicolae Dragoș, Victor Tulbure,
Traian lancu, Violeta Zamfirescu, prânz Johannes
Bulhardt, Ion Gheorghe, Gorneliu Vădim Tudor
și ale altora, autori consacrați sau mai puțin cu-
noscuți, care au dat poeziei acel sens imediat al
emoției directe, raportată fie la faptele istoriei,
fie la acelea ale prezentului cotidian. Textele alcă-
tuiesc, asemenea unor pietre multicolore dintr-un
imens mozaic, „biografia unui sentiment", portre-
tul luminos al unui „om între oameni", imaginea
strălucitoare a unei patrii. Tonul patetic, gestica
largă predomină, ceea ce nu împiedică, uneori,
emoția discretă să se exprime în mod remarcabil,
convingător, cum se întîmplă, bunăoară, cu poemul
lui Ion Gheorghe, intitulat De întîmpinare în care
putem citi : O viață de întîmpinare: cu alb /
Ștergar, nu lung, să fie tot cît este / Cărarea prin
pîrguitele grîne, / De întîmpinare cu pîine / De-o
fi omului, drept chip omului ' Cel de toate zi-
lele ; / / Cu sare de presărătură / Cît ai pune în
laptele cald, / Cît s-ar aduna din sudoarea / De
pe mîncca unei cămăși / De țărancă. I / De vreme
ce între noi și-ntre Tine / Nu-i depărtare mai
multă / Decît pînza acestui ștergar / Cu hrana
celei mai vechi primiri / A omului de către om ;
/ De vreme ce între noi s-a pus pîinea / Din
care am frînt împreună, / Noi te iubim ca sarea
în bucate, / Drept esență a lucrării luminii / Asu-
pra apelor dintîi și a pămîntului / Cel de la
începuturi.
în tot, Uniți în cuget și-n simțiri reprezintă o
caldă confesiune, un gest de admirație, echivalentul
în „cuvinte potrivite" al acelor manifestări de
bucurie și aleasă stimă, cu care, în atîtea și atîtea
împrejurări, locuitorii acestei patrii l-au înconjurat
pe conducătorul lor.
Radu COMAN
Convorbiri literare — 2
40 ie ani de literatură nouă
argument
Patruzeci de ani fac o epocă. 23 August 1944 nu repre-
zintă o cotitură Idoar in viața politica, socială ți econo-
mică a poporului român, dar și una in domeniul culturii,
implicit al literaturii. O lume nouă cere o cultură nouă, la înăl-
țimea vremurilor și aspirațiilor epocii. Elanul creator, atit de
caracteristic acestor patru decenii de construcție socialistă, tre-
buia să-și găsească o expresie pe măsură in operele de artâ.
Azi e de domeniul evidenței că marilor realizări ale construc-
ției socialiste le stau alături monumente ale spiritului artistic :
hidrocentrala de la Porțile de Fier și romanele lui Marin Preda,
metroul bucureștean ți poezia lui Nichita Stănescu, Canalul
Dunărea - Marea Neagră și proza iui Eugen Barbu. Valorile
artei fac pandant cu toate celelalte valori, proieciind in eter-
nitate imaginea timpului contemporan. Avem o literatură bogată
și diversă, afirma cu dreptate secretarul general al partidului,
și orice bilanț al izbinzilor socialismului trebuie să așeze la Ioc
de cinste fapta literară.
Conștienți de, pe de o parte, bogăția și calitatea operelor
de care spiritul creator românesc le-a făurit in acești patruzeci
de ani de viață nouă, de, pe de altă parte, înalta menire și
nobila răspundere pe care literatura le are in societatea noas-
tră socialistă, in cuprinsul căreia e nu numai lentila ce fixează
in absolut metamorfozele omenescului, dar - și asta in primul
rind - participantă activă la efortul generai, modelatoare a
conștiințelor, ne propunem, in numerele premergătoare jubileului
din august, o privire, pe cit posibil mai largă, asupra mersului
literaturii române de după război.
Știm prea bine că nu vom putea cuprinde decît parțial ți
sumar fenomenul, de o complexitate dintre ,cele mai mari. Opt
lustri de creație literară n-au cum fi comprimați in cîteva studii
și articole de sinteză. Ca să duci la împlinire un asemenea
proiect, îți trebuie dimensiunile citorva tomuri. Și încă... S-a
scris, de altfel, mult și uneori substanțial referitor la această
perioadă literară, e drept că mai cu seamă sinteze parțiale,
imbrățișind adică evoluția unui gen ori a altuia. O istorie com-
pletă a literaturii noastre de după 23 August 1944, de a cărei
trebuință nu mai e nevoie, credem, să mai convingem pe cine-
va, așteaptă încă să fie scrisă. Cum va arăta ea, nu putem
bănui. De un lucru sintem, totuși, siguri : anume că așteptăm
din partea celui ce-și va lua răspunderea elaborării ei, pe lîn-
gă evidența talentului critic, o pilduitoare conduită moraiă. Avem
destule valori de prim rang, ca să nu ne mai permitem luxul
ierarhiilor șubrede. Nutrim credința că, cel puțin prin citeva
momente ale ei, literatura noastră de azi stă alături de marile
literaturi contemporane și socotim că o sinteză de asemenea
proporții e datoare să pună în lumină această realitate. „Lite-
ratura română există", ca să preluăm o celebră formulare a lui
Pompiliu Constantinescu, și incă la modul superlativ. Or, toc-
mai de aceea, se cuvine a lăsa deoparte tot ce amenință să
ne deformeze percepția critică, luind ca măsură realizările ar-
tistice de excepție, singurele prin care un popor biruie timpul.
Tocmai pentru că motivele de mîndrie sînt numeroase și con-
vingătoare, nu ne putem îngădui să fim concesivi. Exigența este-
tică este numele pe care îl capătă noua calitate, sistematic
solicitată de secretarul general al partidului in toate compar-
timentele vieții practice șî spirituale, in acțiunea critică. Ea
presupune o optică înnoitoare, adversară a comodității și iner-
ției, prejudecăților și falselor reputații. Numai astfel, clădit pe
un solid fundament etic, actul critic se ridică la altitudinea
efervescenței creatoare mărturisite de atîtea creații beletristice
remarcabile. Numai astfel, o istorie a literaturii române de azi
poate și trebuie să degaje trăsăturile ce individualizează scri-
sul artistic al vremii noastre, ca și pe acelea ce-l așează in
prelungirea unei tradiții de atitea ori strălucite.
Dacă nu avem deșarta pretenție de a suplini prin inițiativa
noastră incă absenta sinteză critică, grupajele de articole și
studii ce-și vor afla loc in paginile „Convorbirilor literare", nă-
dăjduim sâ-i pregătească terenul, să-i stimaleze elaborarea.
Ne-am adresat, în consecință, atît creatorilor (poeți, prozatori,
dramaturgi), cit, mai ales, criticilor, solicitindu-le opiniile asupra
mersului literaturii române în cei patruzeci de ani de socialism.
Nu ne-au fost în intenție „bilanțurile", ci ceea ce trebuie să
se găsească îndărătul lor, așadar, problemele scrisului literar,
căile pe care a mers literatura în continuul ei efort de înnoire,
mijloacele prin care a fost a clipei și a duratei, implicindu-se
în existența românească a ultimelor patru decenii. Literatura
ca participant și ca martor la viața societății - iată ideea in
jurul căreia gravitează toate intervențiile ! Că, implicit, ele vor
puncta izbînzile artistice, e de la sine înțeles. Că argumentele
vor fi trase din operele intr-adevăr memorabile, ni se pare,
iarăși, firesc. Dar ceea ce am vrut să punem cu deosebire in
evidență, e spiritul nou al literaturii și conștiința ei mereu trează.
Red.
li viu pendefunda
lumina
Dulce și-adinc tot cerul
mă prinde ca o piele
Și înspre vîrf înalță
tot singele din trup
Dînd unei vene simple
tăria unei stele
Pc care-ntreaga țară
o naște ca un stup.
Să smulgem timpul, vîntul,
din visul verii sale
Precum esența florii
în strop locuitor
Și-n noaptea ce revine
cu margini mai reale
Lumină să devină, brusc,
orice muritor.
sferele
In fapt de seară, din cînd în cînd
nu știu cum simt o melodie venită
din erele-n care sfere jucau
Și trupuri trăiau pe pămînt...
frunzele
Prin pădurea Bîrnovei, alunecînd.
Toamnă.
Frunzele, cerul și motorul mașini. De ce nu
ne-am oprit ?
Din volumul „Tihna scoicilor” în curs de apariție la
Editura „Junimea”.
„Noi dorim o literatura care să înfățișeze
viața în toată complexitatea ei, cu toate fră-
mîntârile și contradicțiile ei, cu înfruntarea le-
gică dintre vechi și nou, o literatură și o artă
care să contribuie la lupta împotriva mentali-
tăților înapoiate, a rămășițelor concepțiilor vechi
în conștiința oamenilor, la afirmarea valorilor
morale noi, a umanismului socialist, a princi-
piilor de viață socialiste și comuniste.
Marea majoritate a scriitorilor au înțeles și
și-au însușit acest comandament suprem al artei
militante ; ei se străduiesc ca, prin operele lor,
martor al timpului său
Cred co, printre alte rosturi, literatura îl are și pe acesta,
nu cel din urmă : să depună mereu mărturie în fața
prezentului pentru timpul în care s-a născut. Nu sînt
marile cărți ale literaturii lumii, de la Homer și pînă astăzi,
tot atîtea repere ale istoriei umane ? Nu suplinesc ele lacunele
tratatelor de specialitate și, nu o dată, le corectează erorile ?
Dar mai ales ne aduc sub ochii noștri trecutul „viu", în amă-
nuntele lui concrete, particulare, dindu-ne posibilitatea să par-
ticipăm afectiv la judecarea respectivului timp. De cite ori des-
chidem asemenea cărți, timpul lor „reînvie", încep să se audă
întrebările ce-au frâmintat existența oamenilor de atunci, se
fac simțite mobilurile faptelor, adevărurile și minciunile, cre-
dințele și spaimele, bucuriile și durerile, toate cîte au marcat
ființa umană din acel deceniu sau secol capătă relief, se adu-
nă într-o imagine unitară, cu mult mai puternică în verosimi-
litatea ei decît paginile reci ale documentelor și tratatelor de
istorie. într-un cuvînt, epoca dată se pune in mișcare, fața ei
ni se dezvăluie, in aceasta constă și marea forță a literaturii
care îi dă intiietate în rîndul celorlalte arte. Balzac este unul
dintre exemplele strălucite ale literaturii, dar nu singurul, îna-
intea lui și după el, toate cărțile născute din real talent (poe-
zie, proză, teatru) ce s-au așezat și se așează în imaginara
bibliotecă a lumii, sînt, fiecare în parte, nu numai valori artis-
tice în sine, ci și martori ai timpului în care ou fost create ;
martori blînzi sau necruțători, după cum blînd sau necruțător
a apăsat asupra oamenilor timpului respectiv. Asemenea cărți
au rămas ca martori ai contemporaneității de atunci, tocmai
pentru faptul că cei ce le-au scris n-au trecut prin vremurile
lor — sortiți să le trăiască anume pe ele — ca niște spectatori
prea plini de ei sau ignoranți din nepăsare, ci ca părtași la
toate cîte au frâmintat lumea căreia i-au aparținut. Opera lui
Caragiale, de exemplu, „reînvie" o epocă, pînă și în ticurile ei
verbale, fiindcă scriitorul a cunoscut-o cu adevărat, a „trăit-o"
în sensul cel mai deplin. Cei ce și-au ignorat prezentul sub
diferite pretexte — mai cu seamă sub cel al neînțelegerii de
către contemporani — n-au reușit să spună mare lucru nici
viitorului.
în acest context, ne putem întreba — și întrebarea nu mi
se pare hazardată - dacă literatura noastră, din ultimii patru-
zeci de ani, se află și sub semnul împlinirii unui astfel de rost :
de-a fi martor al timpului prin care trece, cînd viitorul va de-
veni prezent. Convingerea mea este afirmativă. Aș putea-o sus-
ține cu argumente din toate genurile literaturii. Mă voi opri
insă, pe scurt, cu cîteva gînduri, asupra romanului — ca cel mai
încăpător de viață și cu cea mai mare priză la public.
în cei patruzeci de ani la care ne referim — timpul cu cele
mai spectaculoase și mai radicale prefaceri din istoria țării —
romanei și-a cîștigat un real prestigiu. In pofida acelor încer-
cări minimalizatoare, venite de aiurea sau uneori chiar din
preajma noastră — care vizau întreaga literatură — constatăm
că romanul scris în această perioadă a îmbogățit substanțial
tezaurul literaturii naționale. Argumentele ? Sînt înseși cărțile
de valoare, nu puține Ia număr, apărute într-un timp relativ
scurt, mai cu seamă după cel de al IX-lea Congres al partidu-
lui - moment care, pentru literatură, am putea spune că re-
prezintă o reîntoarcere nu numai la adevăratele ei unelte, ci
și la fireștile ei rosturi față de poporul român. O înșiruire aici
de nume și romane ar suna ca un bilanț, ce numai critica este
în măsură să-l facă. Dintre toate numele de romancieri, eu
aleg pe cel al lui Marin Preda. Și nu pentru că, fizic, scriitorul
nu mai este printre noi, ci pentru exemplaritatea romanelor
sale. Moromeții, Delirul și mai ales Cel mai iubit dintre pămîn-
teni constituie, — parafrazîndu-l pe Stendhal — tot atîtea oglinzi
scoase la drumul mare al istoriei noastre prezente. Toate cate-
goriile de oameni, de la țărani și pînă la intelectuali, pe fun-
dalul unor răsturnări sociale fără precedent, se mișcă „vii",
așa cum le-a fost existența sau li s-a consumat ea la un
moment de răscruce ce n-au fost nu numai ale lor, ca indivizi
singulari, ci ale unui întreg popor. „Oglinzile" purtate de Ma-
rin Preda au devenit de mult, pentru generațiile mai tinere,
martori — poate cei mai drepți din literatura noastră - ai unui
trecut nu prea îndepărtat. Ele stau sub semnul talentului de
excepție, dar si sub cel al adevărului. Pentru că oricît ar fi
de artistică scriitura unui roman, oricît de meșteșugită s-ar ară-
ta „țesătura" lui, in absența adevărului, el nu va fi în stare
nici să convingă cititorul și nici să înfrunte timpul. Pornind de
la acest exemplu strălucit, mă gîndesc la faptul că noțiunea de
roman istoric, așa cum circulă ea acum, nu este doar restric-
tivă, ci si pornită de la un punct de vedere nereal. La urma ur-
melor, ziua de ieri sau chiar ora care a trecut nu Ie putem
numi decît istorie, adică au fost. Oare nu mereu prezentul de-
vine trecut și viitorul prezent ? Astfel orice roman chiar cel
implantat in strictă actualitate, este, după părerea mea, tot
istoric, pentru că el ne „vorbește" despre un timp, pentru că,
prin valoarea sa artistică, prin adevărurile ce le dezvăluie, de-
vine un martor al timpului respectiv. Și oare nu-i mai greu
să descifrezi prezentul in mișcarea sa vie, decît trecutul unde
nimic nu se mai poate schimba ? Nu este mai dificil, ca ro-
mancier, să desprinzi din noianul aparențelor esențele unui
proces în plină dezvoltare ? Cred că această dificultate este
pariul pe care orice romancier si-l face fată de el însuși si fată
de literatura căreia îi aparține ; este de fapt condiția oricărui
scriitor si asoirația lui cea mai 'naltă, ca paginile cărților sale
să înrîurească prezentul si să rămînă pentru viitor mărturii ale
timpului prin care a trecut.
Mă întorc la convingerea exprimată mai sus, că multe din
romanele apărute în acești ani se află sub semnul perenității.
Fără nici o teamă de eroare, putem spune că tot mai mulți
scriitori poartă acum asemenea „oglinzi" și că ele cuprind, mai
mult ca oricînd, prezentul nostru fierbinte, adică viața oame-
nilor unei țări pe care istoria n-a favorizat-o niciodată și, de la
care istorie fiecare drept firesc al ei l-a smuls cu nesfîrșite
sacrificii.
Cornelîu ȘTEFANACHE
să slujească idealurile poporului român, să con-
tribuie la ridicarea conștiinței socialiste a ma-
selor, să-și aducă contribuția, alături de toți
oamenii muncii, la edificarea societății socialiste
multilateral dezvoltate. Suprema satisfacție și
răsplată a acestei munci este stima și prețuirea
poporului, asimilarea organică a operelor lor
în noua civilizație socialistă ce se clădește pe
pămîntul României."
NICOLAE CEAUȘESCU
continuitate și vigoare
Perioadele de timp mai mari îngăduie judecăți mai exacte
asupra dezvoltării literaturii. Perspectiva, ’impezită de im-
purități și cețuri, oferă posibilitatea stabilirii unor proporții
cît de cît exacte, înlătură parțial exagerările, certifică valorile și
micșorează falsele valori la ceea ce sînt — adică la nimic sau
foarte puțin.
Scrutînd astăzi cu o privire neutră, dar dreaptă, drumul stră-
bătut nu de întreaga literatură, ci numai de proză, ale cărei cîteva
trăsături principale vom încerca să Ie evidențiem, putem afirma
că el a fost încă de la început, cu toate meandrele întîlnite în cale,
un drum de continuă creștere. Evident, această creștere, desfă-
șurată pe parcursul a patru decenii, nu a fost uniformă. A existat
la început o etapă presărată din abundență cu clipe de rătăcire,
cu greșeli ce par astăzi incredibile. Au fost pierdute în acea
etapă momente prețioase propice creației, imposibil de recuperat.
Dar principala tară a acelui timp — schematismul — nu a reușit
să împiedice conturarea trăsăturilor mari, principale ale prozei
născute odată cu revoluția. Aceste trăsături, purtînd girul înnoi-
rilor ce începuseră să transforme societatea românească, și-au pus
pecetea asupra tuturor cărților bune. Și astfel, pe șesul lipsit de
relief al schematismului, parcă pentru a demonstra că punțile ce
făceau legătura cu marea proză dintre cele două războaie nu puteau
fi ignorate și nici rupte, s-au ivit cîteva piscuri îndrăznețe ale
prozei, care aveau să înfrunte timpul. Capacitatea arzătoare a
marilor talente nu a putut fi aplatizată și nici uniformizată.
Desciiț de Zaharia Stancu, Moromeții lui Marin Preda, Bietul loa-
nide de G. Călinescu, Groapa lui Eugen Barbu, Străinul lui Titus
Popovici au venit să demonstreze continuitatea și vigoarea prozei
românești în condițiile noi ale construcției socialiste. Conținutul
acestor romane de excepție a demonstrat că de la începutul revo-
luției scriitorii cei mai. de seamă au fost alături de masele popu-
lare, alături de partidul comunist, luînd atitudine prin propriile
creații, condamnînd societatea veche și contribuind la construirea
societății noi.
Acestei etape în care au conviețuit deopotrivă lumini și um-
bre, i-au urmat cîțiva ani de căutări febrile, ani de acumulări ca-
litative, ani cînd, treptat, dogmatismul și schematismul au fost
repudiate. Sînt anii debutului unei noi și puternice generații de
romancieri. Au intrat atunci în circuitul național George Bălăiță.
Al. Ivasiuc, Ion Lăncrănjan, Fănuș Neagu, D. R. Popescu, Cor-
neliu Ștefanache, Constantin Țoiu și încă mulți alții. Această ge-
nerație, animată de spiritul revoluționar, patriotic și umanist pro-
pulsat în întreaga societate de Congresul al IX-lea al partidului,
a imprimat prozei românești un curs nou, modern, a ridicat-o pe
o treaptă calitativ superioară. F și Vinătoare regală. Lumea în
două zile și Ucenicul neascultător, Cordovanii și Drumul cîinelui.
Îngerul a strigat și Frumoșii nebuni ai marilor orașe, Galeria cu
viță sălbatică, Vestibul și Iluminări, Zeii obosiți și Speranța care
ne rămîne și încă multe altele sînt cărți care, prin militantismul
lor, dovedesc că noua pleiadă de prozatori debutată în epoca des-
chisă de Congresul IX a fost și este animată de puternice sen-
timente patriotice, că împărtășește o concepție politică comună
— cea a partidului nostru — o filosofie a artei comună și expri-
mă, pe mai multe voci, cu diferite nuanțe individuale, un mesaj
comun.
Paralel cu maturizarea noului val de prozatori, maeștrii pio-
nieratului, cei care au jalonat calitativ începutul de epocă socia-
listă, au continuat să înzestreze tezaurul prozei naționale cu valori
inestimabile. Zaharia Stancu ne-a dat Vîntul și ploaia, Jocul cu
moartea, Pădurea Nebună, Ce mult te-am iubit. G. Călinescu a
adăugat : Scrinul negru; Marin Preda ne-a dat Intrusul, Marele
singuratic, Risipitorii, Delirul, Cel mai iubit dintre pămînteni,
Eugen Barbu a continuat fără răgaz cu Șoseaua nordului, Princepele,
Incognito, Săptămînă nebunilor. Dintre multele și bunele romane
aparute în anii din urmă s-au bucurat de o largă audiență Niște
țărani și Clipa ale lui Dinu Săraru, Pumnul și palma de Dumitru
Popescu, Revelion și Coborind de Paul Georgescu. Zăpezile de acum
un veac de Paul Anghel.
Două mi se par a fi rădăcinile din care își trage mesajul
romanul românesc contemporan, romanul epocii socialiste. Prima
este neîndoios experiența istorică a poporului român. Experiența
tragică și în același timp triumfătoare — istoria unei îndelungate
suferințe, a biruinței finale a vitalității unui popor. A doua rădă-
cină a mesajului propulsat de roman se trage îndeosebi din revo-
luționarea conștiinței maselor. Din trecerea în decursul anilor de
la conștiința de a trăi într-o societate nedreaptă, de exploatare, la
conștiința demnității și mîndriei umane și sociale. Aceste puter-
nice rădăcini deseori puse în lumină, recomandate de documentele
partidului nostru, personal de tovarășul Nicolae Ceaușescu, au
dat naștere romanului istoric, romanului social, romanului politic,
teme-mesaj caracteristice romanului contemporan românesc.
Aceste teme-mesaj, teme încărcate de spirit revoluționar, la
care se adaugă și cea de investigație psihologică, au început, în
ultimul timp, să capete mai multă consistență, să se individua-
lizeze, să se contopească cu întîmplări determinate, concrete, indi-
viduale, așa cum în viață legile sociale există în faptele concrete
și în relațiile dintre oameni individuali, unici și numai acolo,
încep să fie tot mai frecvent prezente în aceste romane persona-
jele cu o individualitate diferențiată, bogată, complexă, în mișcare.
Se poate spune că cei mai buni prozatori ai noștri au înțeles că
tema nu poate fi valorificată — artistic — decît prin individuali-
zarea ei printr-o intrigă complexă, interesantă.
Multe dintre romanele apărute în aceste patru decenii de viață
socialistă au în paginile lor eroi demni, care reușesc să treacă în
conștiința cititorilor, iar apoi în faptele lor, în relațiile lor cu
cei din jur, contribuind astfel la stimularea vieții și muncii în
marile colective, în întreaga noastră societate.
Dumitru IGNEA
3 — Convorbiri literare
--------------------------„...locul unde^
s-a intimplat ceva" • „mă con-
sider un critic tînăr" ® „n-aș îm-
părți critica in veche și nouă, ci în ।
lizibilă și ilizibilă" ® „editorul este
un sacrificat" • „am încredere în
scriitorii tineri".
— Puțini, poate, știu, stimate Alexandru
Andriescu, că ați ajuns la Iași coborind de
la Suceava. Ați urmat studiile secundare Ia
o școală de prestigiu, Liceul ..Ștefan cel Ma-
re". Opțiunea pentru Litere și-a aflat aici
imboldul ?
iji Sînt bucovinean prin adopțiune. O parte
a lammex mele locuind de multă vreme în Su-
ceava, mi-am făcut studiile secundare in acest
oraș, de care, firește, m-am legat foarte mult.
Ambianța culturală suceveana din anii studiilor
menii a contribuit, lărâ îndoială, la opțiunea
mea pentru Facultatea de Litere și Filozofie.
Formula de care se face atita caz, „locul unde
nu s-a intimplat nimic", atârnată ca o ghiuiea
de gîtul orașelor de provincie de altădată, este
nedreaptă. Sadoveanu, care a lansaLo în roma-
nul cu acest titlu, ar avea toate motivele să fie
mihnit daca ar mai putea vedea abuzurile care
se tac in folosirea ei ae către atiția reporteri
în criză de inspirație, printre care se rătăcesc
și unii critici și istorici literari .improvizați în
sociologi ai micii provincii. Ceea ce a fost viața
adevărată atunci — în micile sau în marile o.
rase — nu se poate închide într-o singură fra-
ză.' De altfel cei care folosesc fraza lui Sado-
veanu ignoră intențiile mai adinei ale scriito-
rului. înfrântul Lai Cantacuzin, un fel de
prinț abulic de spiță bizantină, vine din direc-
ția romanului rusesc. Sadoveanu își încarcă
penița cu multă otravă împotriva eroului său,
cînd vorbește, în finalul cărții, de întristătoa-
rea convingere a acestuia că în spațiul său geo-
grafic „e imposibil să se întîmple vreodată ceva
de samă", chiar și după dispariția misterioasă
a Dariei Mazu, față de care prințul este atît
de vinovat. „Locul unde nu s-a intimplat ni-
mic" este o simplă figură retorică, o litotă, ca și
titlul lui Erich Maria Remarque Pe frontul de
vest nimic nou. Sadoveanu vrea să spună de
fapt că și în spațiile mici, neînsemnate, se pe-
trec fapte de viață omenească demne de toa-
tă atenția. Suceava pe care am cunoscut-o eu
în copilărie si adolescență nu era „un loc unde
nu se întîmplă nimic". Este adevărat, orașul nu
era prea arătos pe atunci, dar sufletul său nu
trebuie căutat în înălțimea hornurilor și în nu-
mărul caturilor de cărămidă și beton cu care
se poate mîndri astăzi și n-o putea face cu pa-
tru decenii în urmă. Orașul nu cred că se ri-
dica la mai mult de 15—16 mii de locuitori pe
atunci. Prin viața ei culturală, Suceava rivaliza
însă, înainte de război, cu alte centre impor-
tante ale țării. N-o spun eu, ci Leca Morariu
în revista „Făt-Frumos", pe care acest distins
profesor universitar o scotea... la Suceava, pe
strada Lascăr Luția. Sufletul activității cultu-
rale din Suceava acelor ani era profesorul Ște-
fan Paveiescu. Lecțiile lui de limba română
mi-au lăsat o amintire neștearsă. La Suceava,
i-am văzut si ascultat pe Gala Galaction, Ion
Minulescu, Victor Eftimiu, Agepsina Macri, Ca-
rol Ardeleanu și atîția alții. Nu-mi amintesc
mare lucru din conferința pe care a rostit-o, în
toamna lui 1939, Gala Galaction în sala pri-
măriei din Suceava. Nu-i voi uita însă nicio-
dată chipul nobil, încadrat de o enormă barbă
albă, tolstoiană. Imobil, în haine preoțești, între
lambriurile și sub candelabrul sălii, care-i au-
reola capul, îmi apărea aidoma sfinților din
biserica Mirăuți, unde ne aducea strășnicia pi-
torească a preotului catihet loanovici să ascul-
tăm vocile îngerești ale corului în timp ce
priveam, absenți de la îndatoririle cucernice,
zugrăvelile de pe pereți, care o înfățișau pe Eva
ispitită de șarpe. Aș vrea să mai subliniez ceva.
Tot orașul participa la evenimentele culturale
mai importante. In mai, 1939, ca să-ți dau un
singur exemplu, 15 trăsuri cu doi cai (cred că
erau toate cîte avea orașul) și trei mașini (cred
că altele nici nu existau) se adună în fața pri-
măriei pentru a-i transporta Ia gară. Pe membrii
Reuniunii muzical.dramatice „Ciprian Porum-
bescu", în drum spre București, unde urmau să
dea concerte la Ateneul Român și la Radio.
Președintele Reuniunii ora profesorul Ștefan
Paveiescu. In gară îi aștepta un vagon special,
oferit gratuit. în orașul acesta, cu puțini locui-
tori, cu slabe resurse economice, fără industrie,
dar care putea totuși concentra atîta energie,
pentru a putea trimite, în condiții cuviincioasa
în Caoita'a țării, cincizeci de emisari cultural'
fără îndoială sc întîmplă ceva.
— lașul, orașul dumneavoastră de astăzi,
a fost mai întîi urbea studiilor universitare.
Tabloul vieții academice ieșene din timpul
studenției lui Alexandru Andriescu nu pu-
tea fi decît al luminilor și umbrelor. Era
în fond o lume în schimbare. Ce.ați păstrat,
ce-a rămas neatins in suflet și-n amintire
din timpul acela ?
■ Am avut la Facultatea de Filologie din Iași
cîțiva profesori cărora le port un respect deo-
sebit : Dan Simonescu și Grigore Scorpan. prin
care am ajuns să prețuiesc textele românești
vechi — aproape ignorate astăzi de tineri — și
Gheorghe Ivănescu, cel mai de seamă lingvist
român din generația pe care o reprezintă. La
cursurile acestui mare profesor am auzit pentru
prima dată numele lui Ferdinand de Saussure,
Charles Bally, Leo Spitzer, Karl Vossler. Un
imbold pentru a-i cunoaște, în special pe Bally
și Spitzer, primisem și din lectura Stilisticii
lui lorgu Iordan, în perioada cînd îmi elabo-
ram teza de licență. Sub aceleași influențe am
citit Tratatul de fonetică a lui Maurice Gram-
mont. folosit foarte mult de Grigore Scorpan
în interpretările sale stilistice, și Stilistica lim-
bii latine a lui J. Marouzeau. Pînă în anul 1948,
cind s-a transferat la București, Constantin
Balmuș funcționa încă la lași. Era și decanul
facultății, în primul meu an de studii univer-
sitare (1947—1948). Mi-i amintesc bine din a_
ceasta perioadă, deși nu i-am fost student. In
schimb i-am citit cu mare atenție două din
excelentele sale traduceri din elină : Tratatul
despre sublim al unui autor extrem de profund,
rămas însă anonim, și Tratatul despre stil al
lui Demetrios. Datorită eruditelor studii ale lui
Balmuș a început să mă intereseze Aristotel, și
așa am ajuns ia Poetica și Retorica marelui fi-
lozof grec. Am urmat și cursul de Istoria lite-
raturii latine de la origini pină la Cicero, ținut
de H. Mihăescu, fără să mai dau examenul fi-
nal, deși îi citisem cartea cu titlul amintit, apă-
rută la' Țerek în 1948, deoarece prin reforma
din același an latina a fost scoasă din progra-
mul obligatoriu de studii pentru studenții de
la limba română. Nu mai comentez această gre-
șeală. Cursul de estetică al profesorului Al.
Dima ne-a deschis foarte mult orizontul lectu-
rilor. Au apărut și „umbrele" la care le-ai re-
ferit. Am invidiat^ de aceea, situația privilegia-
ta a acelora care își terminaseră studiile uni-
versitare, indiferent’ de universitatea unde le
urmaseră, la București, la Cluj sau la Iași, doar
cu cinci-șase ani înaintea mea, uneori chiar mai
puțin : Adrian Marino, Al. Paleologu, Val. Pa-
naitescu, N. Balotă, C. Regman, Dinu Pil.
lat, Ovidiu Cotruș și alții. Aceștia au
deprins în timpul studiilor universitare un lim-
baj critic (prin aceasta înțeleg mai mult decît
poate spune termenull pe care noi, cei care am
terminat facultatea după 1950, l-am descoperit
abia prin 1964—1966. Cei amintiți au înnodat un
fir rupt, noi am fost nevoiți s-o luăm de la ca-
păt. Cei mai tineri, care și-au făcut studiile u-
iiiversitare în ultimii douăzeci, douăzeci și cinci
de ani, n-au cunoscut aceste avataruri.
— tn 1961, pe cînd eram student în anul
I la Facultatea de Filologie, în cel mai mare
amfiteatru al Universității ieșene, 1-1, vreo
200 de studenți vă ascultam predind cursul
de Introducere în filologie. Ceva mai tîrziu
participam la seminariile de stilistică. Tot
pe atunci am avut întîi știință de activi-
tatea de critic literar. Ați trăit sub semnul
mitului lui lanus, pendulînd mereu între
literatură și lingvistică. Optînd pentru sti-
listică ați încercat o mediere, spre a nu tră-
da nici una din aceste preocupări ?
■ Am debutat în 1950, într-o revistă de ling-
vistică. „Cum vorbim", scoasă de academicia-
nul Graur la București. Eram student în anul
al IlI-lea. în această revistă, printre puținele
care apăreau atunci, au debutat și unii scri-
itori, printre care, dacă nu mă înșel, și unul
foarte important, cum este Ștefan Bănulescu.
In același an am publicat în „lașul nou" o re-
cenzie la piesa Măriei Banuș, Ziua cea mare,
apărută în „Viața românească" cu un an îna-
inte. Auspiciile sub care intram în publicistica
științifică și literară erau cît se poate de ne-
favorabile, cu totul altele decît cele care i se
oferă astăzi unui debutant. Lingviștii se stră-
duiau să găsească în limbă cît mai multe ele-
mente de clasă, din cauza ideii absurde că ar
exista chiar limbi de clasă, iar literații, creatori
de literatură și critici literari deopotrivă, se
străduiau să observe în poezie proză, drama-
turgie, „oglindirea", cum se spunea atunci, ace-
lorași elemente ale unor conflicte sociale rea-
le, schematizate însă in forme ridicole. Ast-
fel de naivități ne fac astăzi să rîdem. Ne su-
puneam unor scheme, acceptate, impuse, ter-
menul nu mai are nici o importanță acum, care
se ridicau ca un zid gros între noi și realitate,
în lingvistică lucrurile s-au îndreptat mai re-
pede. Dintre disciplinele lingvistice, stilistica
putea să-1 capteze cu mai multă ușurință pe
cercetătorul preocupat de literatură. Pentru
acesta, ea prezenta atunci și marele avantaj că
oferea’ un teren mai puțin răvășit de instabi-
litate. în acest timp. Tudor Viahu, ajuns să
cerceteze limba română literară cam fără voie,
îsi continua într-un fel preocupările mai vechi
din Arta prozatorilor români. Prin anii 1955—
1956 ne fascinau pe mulți tineri scrierile de
stilistică ale lui Tudor Vianu, care se adău-
gau la lecturile din Densușianu și Caracostea.
Nu știu dacă prin stilistică am încercat o me-
diere între Preocupările mele literare și cele
lingvistice. Știu sigur că stilistica, preocupările
de filologie în general. în care le cunrind si pe
c«le de istorie a limbii literare, mi-au oferit
și un refugiu.
— Ispita criticii literare l-a „chinuit" de
bună seamă, pe lingvist. Jumătatea întregu-
lui își cerea drepturile ei. Cînd lingvistul
s-a-ntors cu fața la critica literară ?
■ N-am rezistat acestei ispite, este adevărat,
deși făceam parte dintr-o catedrală de lingvistică
și între anii 1957—1959 am ținut cu regularitate
cronica literară în „lașul literar". Privind, du-
pă un sfert de secol, ba chiar mai mult, cărțile
pe care le lua în evidență o astfel de rubrică,
observ astăzi că cele cu’ adevărat importante,
care au rămas, sînt foarte puține. După cum se
vede criticul actualității literare de atunci se
confrunta, printre alte nenumărate dificultăți,
și cu absența sau măcar cu fragilitatea obiectu-
lui exercițiului său. Am scris atunci despre
Groapa lui Eugen Barbu, în care vedeam q în-
noire a prozei, dar cronica n-a mai apărut.
Cartea căzuse în dizgrație. în 1951 îl criticam
pe A. G. Vaida. care scrisese o carte proastă,
Scîntei în beznă, și recenzia mi-a fost respinsă.
în 1957, cronica la romanul lui Eugen Barbu
mi-a fost scoasă dintr-un motiv contrar : pu-
neam în relief calitățile unei cărți bune. Ast-
fel de jocuri, pe deasupra valorii cărților, pu-
teau cel puțin dezorientata. M-am retras, în
1960, pentru alți cîțiva ani, cu unele recidive
în cercetarea filologică, pînă în anul 1966, cînd
apare „Cronica" Preluînd conducerea sectoru-
lui de literatură al revistei, m-am apropiat din
nou de critica literară. Critic al actualității li-
terare, cum as fi dorit să fiu cînd eram student
si aveam 22 de ani, am devenit abia în 1966.
Mă pot considera deci un critic tînăr, pentru că
mă recunosc ca atare abia din acest an. Vo-
lumele Disocieri și Relief contemporan sînt
strîns legate de această perioadă, de activita-
tea mea la „Cronica" și, după 1971, la aceeași
revistă, dar și la „Convorbiri literare".
— Deși sinteți un foarte bun cunoscător
al limbajului noii critici, ați rămas fidel lim-
pidității tradiționale. într-un studiu publicat
în cartea Disocieri, studiu intitulat Critică
și explicație, menționați într-un subsol că
scepticismul în privința noii critici e împăr-
tășit chiar de inventatorii acesteia. ÎI citați
în acest sens pc Țvetan Todorov.
(■Cred că n-am greșit deloc cînd am pledat
pentru claritate în limbajul critic. Nu înțeleg
insă de ce vorbești de „limpiditate tradițională",
claritatea fiind doar o virtute eternă a limba-
jului. N-aș împărți, de aceea, critica în veche
si nouă, ci în lizibilă și ilizibilă. Critică fără
metodă nu se poate — și trebuie salutate toate
înnoirile metodologice, fără a le fetișiza —,
dar nici fără talent și fără imaginație creatoa-
re, de care depinde, pînă la urmă, calitatea
discursului, deci și claritatea și coerența lui. îl
citesc cu interes și, de ce să n-o spun, chiar cu
plăcere, pe Al. Călinescu, ca să invoc un exem-
plu mai apropiat, vreau să spun din cercul re-
dacțiilor ieșene, după cum îi citesc cu interes
și pe Livius Ciocîrlie Mihai Zamfir, sau pe Eu-
gen Negriei, ca să dau exemple mai îndepăr-
tate. dar mă resping atîtea studii „savante" în
care inși fără nici o înzestrare fac exerciții șco-
lărești de semiotică literară, aplicînd sîrguineios
modele împrumutate odată cu un limbaj sofiș-
tii at si rebarbativ, parcă mai ostentativ și mai
corolicat în zeloasele lor restituiri. O calitate
substanțială a scrisului lui Roland Barthes, ți-
nui dintre ctitorii noii critici, este tocmai cla-
ritatea. care se armonizeze atît de bine cu ex-
traordinara lui putere de invenție și de pătrun-
dere. Nu înțeleg de ce marea lui lecție nu e
urmată pînă la capăt.
—■ în critică important este și diagnosticul.
Ați dat diagnostice greșite ?
Bi Ce înseamnă de fapt diagnostic greșit cînd
e vorba de evaluarea unei opere literare ? Ter-
menul este impropriu. Criticul nu este nici me-
dic și nici magistrat, cum se înșeală cei cu
dorințe străine obiectului. Scriitorul nu-i un
bolnav și cu atît mai puțin un infractor pre-
zumtiv. Victime ale unei refulări evidente, ast-
fel de critici riscă să se înstrăineze de dome-
niu, aplicîndu-i criterii străine lui. Se pot crea
în felul acesta condiții, dorite sau nedorite,
care favorizează „diagnosticarea" sau „judeca-
rea" greșită a operei literare. N-aș vrea să se
creadă însă că încerc, prin astfel de teoretizări,
să evit răspunsul direct, care mă angajează în
calitatea de critic al actualității literare, într-o
practică publicistică destul de îndelungată, de
care m-am simțit și mă simt legat. Voi apela
deci, cum mă obliga întrebarea, și la această
experiență. în 1958, am scris o cronică amplă
despre Fuga, cartea de schițe și nuvele cu care
D. R. Popescu debuta în proză. Am avut cele
mai bune cuvinte despre talentul foarte tină-
rului și necunoscutului scriitor de atunci. Dacă
ne menținem în discutabila convenție termino-
logică amintită, diagnosticul era bun. In ace-
eași cronică făceam însă și o serie de aprecieri
asupra unora din schițele lui D. R. Popescu pe
care nu le mai pot menține. Diagnosticul o fi
fost bun. dar tratamentul nu prea. Robust, „pa-
cientul" n-a suferit prea mult. Dimpotrivă.
— Polemica dumneavoastră e cordială,
pentru a-1 invoca pc Octavian Paler. în stu-
diul cu care se deschide primul volum din
ediția critică Gib Mihăescu, pe care o îngri-
jiți, polemizați cu eleganță cu ceea ce s-a
acreditat cu privire la discrepanța dintre via-
ța ternă a autorului Donnei Alba si litera-
tura acestuia. Este, înțeleg, o normă respec-
tată cu sfințenie.
B Nu știu dacă viata lui Gib Mihăescu a fost
chiar atît de ternă. Drumurile lui de la Dră-
gășani la București, în Moldova, în Transilvania,
din nou la Drăgășani și la București, dovedesc
mai curînd o anumită propensie spre aventură.
si-1 apropie, sub acest aspect, de Aspru din
Donna Alba. Intre biografia scriitorului și
opera lui nu se pot pune semnele ega-
lității. Fa trebuie cercetată însă cu a_
tenție. deși nu putem vorbi de un ra-
port de determinare, pentru că poate oferi su-
gestii în exnlicarea genezei operei. Viata lite-
rară are nevoie numai de polemica neîntinată
de patimă, de orgobi. de meschinării, de inte-
rese nersonale sau de grup. înțeleasă așa. ca
schimb liber de opinii, exprimate fără mena-
iamente. dar și fără mahalagism verbal sau mo-
ral, polemica este un factor pozitiv în viața
literară si un semn de civilizație.
— V-ați asumat anevoioasa muncă de în-
grijitor de ediții critice, ceea cc presupune
cunoștințe solide de literatură, dar și filo-
logice. O îndeletnicire pc care tot mai pu-
țini sînt dispuși s-o urmeze și pentru care
nu prea mai există pregătirea necesară. Cum
vedeți ieșirea din impas ?
B Editorul este un sacrifcat. în loc să se
îngrijească de opera sa. el se pune, cu toată pu-
terea lui de muncă și pricepere. în serviciul
operei altora. Puțini acceptă să facă acest sa-
crificiu și numărul editorilor buni este în con-
tinuă scădere. Remedii ? Schimbarea statutului
editorului de ediții critice. Activitatea acestuia
nu mai trebuie marginalizată nici de Uniunea
Scriitorilor, nici în cadrul secțiilor de filolo-
gie de la institutele și centrele de cercetare acade_
mice sau din universități. Să fie revizuite progra-
mele de studiu ale facultăților d’ filologie, așa fel
incit acestea să asigure cadrele necesare de specia-
liști, buni cunoscători ai limbilor clasice și mo-
derne, temeinic informați asupra literaturii ro-
mâne vechi. a limbii literare și a sistemelor or-
tografice. cu o bună pregătire paleografică și
arhivistică. Să fie facilitată documentarea, ac-
cesul la manuscrise.
— La întemeierea revistei „Cronica", o in-
stituție creatoare de climat spiritual in Iași,
ați avut o anume contribuție, din păcate,
uitată, uneori. A fost acela, indiscutabil, un
moment de emulație, pregătit insă îndelung,
răbdător. Ca unul „vinovat" de aceasta,
ne-ați putea spune, cred, mai mult.
Sub privirile noastre îngăduitoare, se nasc
fel de iei de legende. Am auzit. într-o împre-
jurare, pe un critic, de altfel demn de toată
stima, care, necuneseind realitățile ieșene, afir-
ma că, mir-un ump ioane maelungat, marile
tradiții culturale ale „locului", fuseseră com-
plet anulate. Și, ca să nu mai exisle nici un
echivoc, același critic s-a simțit obligat să adau-
ge, în scris de data aceasta, că la Iași se insta-
lase „o inerție culturală consolidată in timp și
devenită aproape o tradiție negativă a locuiui-.
La Iași a existat, în această perioadă, înainte de
1966, ’ o mlelciuaiitate distinsă, care, din păcate,
nu s-a putut manifesta un timp, iar unii din cei ca-
re ii dădeau strălucire au fost nevoiți chiar să pă-
răsească vechea cetate. îmi permit să pomenesc
doar cîteva nume de filozofi, filologi, folclo-
riști, istorici și critici literari : Nicolae Bagda-
sar, Dan Bădărău, Petru Caraman, Șt. Bîrsă-
nescu, AI. Claudian, Th. Simenschy, G. Ivă-
nescu, Al. Dima, N. I. Popa, Gr. Scorpan, Const.
Ciopraga, Val. Panaitescu, Liviu Leonte ș.a.
Cîteva nume și dintre tinerii de atunci : Nicolae
Labiș, Dan Hăulică, Al. Zub, Marin Sorescu,
Dan Laurentlu, Cezar Ivănescu, Emil Bruma-
ru, Al. Călinescu. lașului nu-i lipseau persona-
litățile (acestea nici nu se repartizează după
criterii geografice), ci mai curînd capacitatea
de a le reține. Acest mare neajuns s-a mani-
festat însă într-un trecut ceva mai îndepărtat.
Exodul intelectualilor ieșeni începe de fapt o-
dată cu strămutarea „Vieții românești" la Bucu-
rești. Existența „lașului literar", pentru cine
vrea să facă istorie literară și nu polemică
gratuită, n-a fost o eroare. Revista încerca, cu
scriitori ca : Mihai Codreanu, Otilia Cazimir,
George Lesnea, Nicolae Țațomir, G. Mărgărit,
Ion Istrati, D. Ignea, și alții mai tineri : Horia
Zilieru, FI. M. Petrescu, Andi Andrieș, Corneliu
Sturzu, C. Ștefanache — cel din urmă a avut
și o funcție de îndrumare în cadrul redacției
— și criticii D. Coslea și N. Barbu, să reînvie,
în condițiile epocii, spiritul de la „Viața româ-
nească" si de la „însemnări ieșene". Aș numi
rezultatul acestor strădanii literare, ieșit și din
respect pentru trecutul cultural al acestui o-
raș, epigonism, nicidecum „mocirlă". Alături de
acest nucleu, nu împotriva Iui, se simțea ne-
voia unei înnoiri. Revista „Cronica" apare în
februarie 1966, precedată de mai mulți ani de
eforturi. Titlul revistei, programul și profilul
ei au făcut obiectul unor prelungite discuții an-
terioare, care au avut loc, de prin 1964, chiar in re-
dacția „lașului literar". Al. Dima propunea titlul
„Săptămînă", alții, cu nostalgia „Vieții românești"
șt a „însemnărilor ieșene", înclinau către un titlu
ca „însemnări literare" („ieșene" sau chiar „cul-
turale"). Cum se căuta un titlu scurt, idee la
care ținea mult N. Barbu, dacă se poate nefo-
losit, dintr-un singur cuvînt, l_am propus pe
cel care a rămas : Cronica. Profesorul Ciopraga
a amintit atunci de revista lui Arghezi cu ace-
lași titlu, la care de fapt nu mă gîndisem. Cînd
se vorbește de rolul „Cronicii" în vitalizarea
activității literare și culturale din Iași, pe la
mijlocul deceniului al Vll-lea, se uită întregul
efort anterior anului 1966 și este pomenit, în
anumite împrejurări, doar un singur nume
din vechea redacție. Cred că ar trebui reținute
mai multe, de fapt toată redacția din 1966, pină
la Val Mitru, neobositul și devotatul ei redac-
tor tehnic. E bine, poate, să ne reamintim com-
ponența redacției — nu de alta, dar, știi, se
mai uită : C. Ciopraga, director onorific. N.
Barbu, C. Sturzu, C. Ștefanache împărteau func-
ția de redactor șef adjunct, Mircea Radu laco-
ban secretar responsabil de redacție, trei șefi
de rubrică : Al. Andriescu (literatură). _Șt. Oprea
(artă). Aurel Leon (știintă si cultură), redac-
tori :' Dan Laurentiu.' Val. Gheorghiu, Al. I.
Fridus. După cum vezi, nu eram prea mulți
și o memorie „fidelă" îi poate reține pe toți
cu ușurință.
— Tot ceea ce ați scris emană încrederea
in forța literaturii noastre, în originalitatea
ei. Cum vă apare, in acest an jubiliar 1984,
relieful literar românesc contemporan, dru-
mul pe care scrisul nostru La străbătut în
anii dc istorie nouă ?
■ Tot ce am spus pînă aici se referă de fapț
la acești ani. Pînă în 1947, literatura română
este legată de perioada interbelică. Interdicți-
ile războiului revigorează, în anii imediat ur-
mători, de fapt de prin 1944, o puternică și in-
teresantă frondă suprarealistă. Ultima mare re-
vistă literară în care am citit poezii ieșite din
această orientare a fost „Lumea" lui G. Căli-
nescu, prin 1945—1946. Intre ea și „Flacăra" din
1948 se ivește un gol. Se instalează în litera-
tură o perioadă contradictorie, în care s-au
afirmat mari scriitori ca Marin Preda, _ sau
Eugen Barbu, o perioadă însă și a unor tăceri
dureroase (Arghezi și Blaga) și a unor nedorite
supralicitări. După o geneză dificilă, asistăm,
începînd de prin 1960 — 1964, la o adevărată re-
naștere a literaturii. Se scriu opere care poț
onora orice cultură. Nu citez nume de autori
din ultimii douăzeci și cinci de ani. pentru că
ele sînt prea cunoscute, numeroase, în toate do-
meniile, poeți, prozatori, dramaturgi, critici, e.
seisti, istorici literari, si teamă îmi e că aș
putea omite pe cineva într-o înșirare grăbită^
Am mare încredere în scriitorii (poeți și eseiști
mai ales) foarte tineri, formați sub ochii noștri.
Este reconfortant să știi că ei există.
— Sinteți tot mai rar prezent ca foiletonist.
Pregătiți, cumva, o sinteză asupra fenome-
nului literar contemporan ? Cum se vede, am
ajuns la proiecte, adică la capătul inter-
viului nostru.
Bl N-am renunțat la intenția de a scrie, și
de aici înainte, cronică literară. Este o întreru-
pere temporară. Mă preocupă o carte, pentru
care am intrat în tratative cu Editura Miner-
va încă de anul trecut. Am numit-o Literatura
dificilă, pentru că am în vedere opere „difi-
cile" prin structură și opere „dificile" datorită
conjuncturii. Trebuie să intre la tioar. în a-
cest an, volumul al V-lea din Operele lui Gib
Mihăescu. Am predat Cărții Românești un vo-
lum de aforisme și as vrea să găsesc timp Pen-
tru a termina o piesă din care am publicat, cu
vreo zece ani în urmă, două tablouri în ..Con-
vorbiri literare". E o experiență care mă pasio-
nează.
Convorbiri literare — 4
( aniversări )
poetul
la (o sută)
treizeci
de ani
Acum o suta de ani, o intervenție de
presă, deloc neobișnuită ia vremea aceea,
a avut foarte importante consecințe pen-
tru poezia epocii, in special pentru gus-
tul epocii pentru poezie. Intr-un număr
al Literatorului din vara anului 1833, Ma-
cedonski publica epigrama in care toată
lumea a văzut un atac la adresa lui
Eminescu, aflat chiar atunci in prima cri-
ză a necruțătoarei sale boii, in urma a-
cestei - s-a spus - nefericite intervenții,
apare o situație nouă, a cărei semnifica-
ție o depășește pe aceea a cancanurilor
zilei. In primul rind, Eminescu devine o
dată in plus, prin ultragiul moral, o vic-
timă. Toată lumea e sensibilă la condi-
ția poetului care e nu numai bolnav, dar
și damnat. Ceea ce marele public a re-
ținut, pentru moment, din poezia emines-
ciană se poate deduce din cee< ce au
scris epigonii, calificați de gustul epocii.
(Nimic totuși anormal in această precară
aderență ; apropierea cititorului obișnuit,
de o operă de excepție se face, de regu-
lă, pa cale pur simpatetică ; motivația
estetică a admirației se cristalizează mai
tirziu ).
Un al doilea lucru important provo-
cat de inflamanta epigramă ii privește,
de astă dată, pe Macedonski. Reacția
solidară din jurul lui Eminescu il face
foarte celebru ca denigrator. Departe de
a fi socotit deci un obscur, și inofensiv
calomniator, este inclement sancționat, e
tratat cu disprețul ce se cuvine unui pig-
meu care a cutezat să tulbure somnul
uriașului adormit. Epigrame violente il
insultă, articole-pamflet il incolțesc, au-
tori iluștri fac din el un grotesc personaj
literar, Literatorul nu mai poate apărea
pentru că nu mai are cititori. Trebuie să
plece din țară, ceea ce și face, încer-
cind să intre in grațiile gloriilor străine,
care-i sint refuzate. Trebuie să se in-
toarcă in țară, invins o dată în plus, prea
devreme pentru a fi uitat, prea trufaș și
prea puternic pentru a capitula.
Soluția - impusă de contemporani —
de a lua totul de la capăt a fost o imen-
să șansă. Fără a-și schimba conduita,
fără a recunoaște, ori a retracta ceva,
artistul își trăiește purgatoriul și se re-
găsește in spațiul armoniilor celeste. în-
tors de la Paris, el nu mai este, para-
doxal, poetul ostentativ modern pe linia
înnoirilor formale. In 1880 publicase, in
premieră națională, o poezie in vers li-
ber, care, in ce-l privește, va fi și unica,
va fi excepția care confirmă regula ver-
sului clasic. Teorii instrumentaliste ce-au
născut cindva spectaculoase armonii imi-
tative sint abandonate. Simbolismul il
interesează ca modalitate nouă de a ac-
cede la o obsedantă perfecțiune certifi-
cată de artele poetice ale veacului al
XVII-iea. Este evidentă, de asemenea, di-
minuarea tonusului romantic, de unde și
temperarea eminescieneior (sic !) impre-
cații la adresa „timpitei burghezimi". Al-
tădată se vedea îngropat de viu, acum,
vindecat de nevroze, iată-l confesîndu-se
cu neprefăcută naivitate, ca pe vremea
lui Alecsandri : „A început din nou să-mi
fie dor de dulce fericire.. .", sau privind
extatic printre luxurianțe bolintiniene :
„Grădina în odihnă zăcea-ntre ziduri al-
be. .. / Ninseseră din piersici suave flori
roz-albe. . Anii trec și romantica exal-
tare se metamorfozează in fascinație ocul-
tă. O obsesie veche, a desăvîrșirii for-
male, transformă artizanalul in artefact
ireal. Realul insuși nu poate fi desprins
de magie și de miraculos, senzualitatea
de halucinație. Poetul Nopților se întoar-
ce decis spre luminiscența unui ev liric
revolut (purtat cu sine prin toate avata-
rurile infernale, inclusiv estetice) ce pare
a fi o lume a fantasmelor diurne. Testa-
mentul liric al lui Macedonski este fun-
damental anacronic : in plină expansiu-
ne regeneratoare a lirismului interbelic,
ignorate fiind experimente avangardiste
radicale, inclusiv insolentul ntac dadaist,
strălucește, venită ca din altă lume, ima-
geria barocă a Poemei rondelurilor. De-
parte de a echivala cu o recuperare inu-
tilă, cu i tautologie intirziată, gestul are
semnificația unei experiențe-limită ce țin-
tește dincolo de relativ, asemenea unei
călătorii in tunelul timpului. Dincolo de
relativ, dar trecînd prin acesta căci, e
foarte limpede, Macedonski nu redesco-
peră o clasicitate lirică in ipostaza ei
naturală, ci o recreează topind materiile
pe cît de „impure" pe atît de fertile ofe-
rite de experiența „modernistă". Unicat
prin sublimul și utopismul ei fanatic, a-
ventura poeziei sale ține indiscutabil, de
alchimie, de unde și coerenta ultimă a
creației. O coerență mascată și aparent
trădată de atîtea ezitări și eșecuri venite
dintr-o existență labilă și contradictorie.
Iar această aventură, începută, cum
spuneam, cind poetul avea 30 de ani,
continuă, de un secol încoace, să fie în-
tre altele, piatra de încercare a înțele-
gerii raporturilor dintre vîrstele literaturii.
Daniei DIMITRIU
alexandru
paleologu
un umanist
Pagina scrisă de Alexandru Paleologu res-
pira spontaneitate și naturalețe. Cel
care, în cuvîntul înainte la prima sa
carte, Spiritul și litera (1970), spunea că nu în-
drăznește și nici nu-și dorește să-și revendice
„titlul de critic", s-a' impus' nu numai ca un
excepțional eseist, ci și ca unul din cei mai
importanți și mai ascultați critici români de
azi. E drept. Alexandru Paleologu nu urmă-
rește sistematic fenomenul literar curent, și
nici nu întreprinde exegeze „înarmat" cu nu
știu ce teorie critică. El nu scrie decît despre
cărțile care-i plac, dar o face cu o dăruire și
chiar cu un entuziasm de care alții n-ar fi ca-
pabili. Dăruire ce e expresia credinței că „lu-
mea și viața nu sînt nimic fără cărți". La pu-
țini oameni am mai văzut o asemenea curiozi-
tate, o asemenea disponibilitate intelectuală .
Alexandru Paleologu scrie despre Sadoveanu
și Balzac, Sainte-Beuve și Camil Petrescu,
Goethe și Caragiale, Diderot și ion Barbu,
Alain și Blaga. Legătura cu marile opere ale
umanității e permanentă : tragicii greci, Dante,
Cervantes, Shakespeare, Balzac, Tolstoi se află
mereu, ai impresia, pe masa de lucru a criti-
cului, lîngă mintea și inima lui. Despre scrii-
torii români, autorul Simțului practic a spus
lucruri fundamentale, luînd nu o dată în răs-
păr interpretări curente și prejudecăți moște-
nite. Cartea sa despre Sadoveanu, prin nouta-
tea punctului de vedere, a părut unora aproape
o provocare. Dar, fiindcă veni vorba, despre
ce mai scrie Alexandru Paleologu ? Despre El
Greco și Andreescu, despre „Pictura Bisericii
Domnești de la Curtea-de-Argeș“ și despre
Despărțirea de Goethe a lui Noica, des-
pre Enescu și Pallady, despre teatru și despre
literatura polițistă. Cine nu-și amintește de
acele superbe pagini din Simțul practic, intitu-
late „Sentimentul agonal". în care e comen-
tată partida de Cupa Davis dintre Smith și
Țiriac ? Iar în cea mai recentă carte a sa.
Alchimia existenței, avem surpriza de a-1 în-
tîlni și în calitate de avizat critic de film,
spunîn’d lucruri subtile despre, spre exemplu,
Călăuza lui Tarkovski. La mijloc se afla nu
numai acea disponibilitate (complementară re-
ceptivității intelectuale și tinereții spirituale)
de care vorbeam la început, ci si un autentic,
rar și puternic talent de scriitor. Paleologu
scrie „bine", scrie firesc și percutant, fraza nu
„îmbracă1* ideea pentru că ea este însăși ideea.
Supremă dovadă de dezinhibiție, eseurile sale
sînt scrise, ca să zic așa, la persoana întîi :
nimeni nu a mai practicat la noi, cu atîta ele-
gantă dezinvoltură, acest gen de critică su-
biectivă, confesivă mai exact spus, pe care am
putea-o caracteriza printr-o formulă de tipul
„mon esprit mis â nu“. Pînă și cartea despre
Sadoveanu, declară autorul, e „plină de măr-
turii ale unei experiențe umane, e de fapt o
confesiune indirectă, oarecum camuflată în
structurile de cultură și în aparatul mai mult
sau mai puțin «erudit'- pe care l-am folosit".
Rînduri (apărute în 1983) ce par să contrazică
formularea din Spiritul și litera : „Cîtă litera-
ratură, atîta viață. (Nu invers)". Răsturnînd (și
completînd) la rîndul meu vorba celebră, aș
spune : „Cîtă literatură și cîtă viață, atîta cri-
tică". In critica lui Alexandru Paleologu, ex-
periența existențială e la fel de importantă
ea experiența spirituală.
S-a spus despre Alexandru Paleologu că este
un „paseist", un om al unei alte epoci. Nimic
mai fals. El are, pur și simplu, conștiința tre-
cutului, fără de care, așa cum el însuși arată
undeva, „actualitatea" n-are nici un sens. Pe
de altă parte, el vine cu un „bagaj" cultural
care este astăzi, din păcate, excepția și nu re-
gula (limbile clasice, filosofia) și pe care îl
mînuiește cu o desăvîrșită naturalețe. Neobiș-
nuită este, apoi, înclinația pentru reflecția mo-
rală și filosofică. Aici, Alexandru Paleologu
ne-a dat. cu siguranță, o capodoperă : Bunul
simț ca paradox e una din cele mai îneîntă-
toare, mai profunde si mai fascinante cărți ale
literaturii române. Dar cel care a făcut de
atîtea ori elogiul tradiției are totodată, în chip
acut, sentimentul prezentului. L-am văzut in-
tervenind în chestuni vitale pentru cultura ro-
mână de azi, neezitind să reamintească adevă-
ruri esențiale, cunoscute, în principiu, de toa-
tă lumea dar uitate de cei mai mulți (a și
spus că „jena de truisme" e o eroare), ripos-
tînd vehement la agresiunile pe care valorile
umaniste și raționalismul le suferă din partea
„spiritului primar". Libertatea de gîndire este,
pentru Paleologu, șansa pe care scriitorul nu
trebuie să o piardă sub nici un motiv. Astfel
se explică și „despărțirea de Noica", si memora-
bilele „încrucișări de spadă" cu prietenul său
Al. Ivasiuc, și amendarea severă a unui alt
prieten, N. Balotă. Polemica (urbană și serioa-
să, nu șicanatoare și țîfnoasă) e semn de sănă-
tate a unei culturi. Criticul își afirmă, cu eea-
lă tărie, preferințele si refuzurile ; fermitatea
opiniei e garanția credibilității actului critic
Ostil „scientismului", l-a combătut consecvent,
însă fără acea fanatică încăpătînarp a ignoran-
tului ; e subiectiv dar fără patimă, ferm dar
străin de obstinația dogmatică. Eseistica lui
Alexandru Paleologu are un inconfundabil stil
al inteligenței si al independentei spirituale.
Criticii din spița sa sînt cu adevărat cei ce
reprezintă conștiința unei literaturi.
AI. CĂLINESCU
o izbîndă consolatoare
Încerc să prind într-o formulă cît de cît
mulțumitoare personalitatea lui Alexan-
dru Paleologu și, stimulat probabil de
nereușită, îmi dau seama de inutilitatea efor-
tului. în admirabila-le scurtime și pregnanță,
formulele cele mai norocoase au doar inconve-
nientul că frîng mișcarea, dînd cîștig de cauză
unui moment al ei, desigur că important, dar
numai așa cum e partea față de întreg. Vrind
să strîngă muitum in parvo, abia daca reușesc
să exprime foarte puțin. Vederea zisă globală
e aaesea mai parțială in expresiva ei fermitate
decît atenta scrutare a fragmentului. Preocu-
pați să nu omitem cumva trăsăturile evidente
ale obiectului, trecem nepăsători pe lingă amă-
nuntele esențiale, chiar dacă sau tocmai pen-
tru că nu izbitoare. Și, apoi, expresiv, un stop-
cadru e golit de viață. Fixat in acul formulei
memorabile, exponatul nu mai viază și nici un
truc am arsenalul criticului-entomoiog nu-i
zdruncină încremenirea. Beneficiile sînt la pari-
tate cu neajunsurile : întrueit imortalizează,
imaginea sintetică ucide. Orice acces în abso-
lut se plătește printr-o „crima". Fragmentaris-
mul în critică nu e neapărat un deficit de ve-
dere, ci și o formă a respectului pentru viață,
de necuprins în formule, ce sint cu cit mai
sclipitoare cu atît mai străine de teribilul ei
secret. Știm din ce se compune o moleculă de
materie organică, insă procesul formării ei din
elementele atît de la îndemînă ne scapa. Și nu
e unicul miracol cu care ne confruntăm. Putem
fi mîndri că știm aproape totul despre emines-
cianul Și dacă..., numărul vocalelor și consoa-
nelor, structura morfologică și sintactică, frec-
vența tropilor, dar cine ar putea spune cu pre-
cizie de ce atîrnă farmecul poemului ! In ulti-
ma instanță, faptul artistic e inanalizabil, ca
viața însăși. Intr-un admirabil eseu, Alexan-
dru Paleologu a dezvoltat ideea că Sadoveanu
reia cu destulă fidelitate schemele marilor mi-
turi ale umanității și că opera lui de maturi-
tate denotă o viziune coerentă asupra lumii.
Argumentele, pe mine unul, m-au convins. Dar
lămuresc toate astea prețui artistic al prozei
sadoveniene, care te poartă precum un fluviu
molcom și adormitor ? Mă cam îndoiesc și, cu
toate că e din cale afară să-ți dai cu părerea
despre ceea ce încă nu există, risc presupune-
rea că nici proiectatul al doilea volum al eseu-
lui nu va depăși dificultatea. Va fi, sînt sigur,
numai o altă carte sclipitoare, cum și celelalte
ale autorului. Critica nu ne învață, în fond,
cum să dezlegăm misterul artei, cum sa-i spul-
berăm miracolul ; ne ajută, în schimb, să-1 re-
cunoaștem și să ne bucurăm de priveliștea lui.
Am reluat, cu gîndul scrierii acestor rînduri
omagiale, Treptele lumii..., fără — de astă dată
— curiozitatea urmăririi demonstrației, și măr-
turisesc aici că lectura a fost la fel de pasio-
nantă. interesul criticii nu stă exclusiv în
obiectul ei. Ar fi trist și păgubitor. Pînă și
atunci cînd se ocupă de fapte literare derizorii,
ea le supraviețuiește prin finețea și plasticitatea
observațiilor de o mai largă cuprindere, prin
aceea că reprezintă jurnalul unei experiențe
estetice. Bineînțeles că obiectul lui Alexandru
Paleologu în amintitul eseu e de alt calibru,
însă chiar așa fiind, recitirea lui mi-a relevat
profunzimea multor pagini fără o legătură prea
strînsă cu firul cărții, prisositoare în felul lor,
unde — furat de o asociere — autorul lasă
pentru cîteva clipe drumul drept, ca să se a-
vînte în considerații laterale, de o greutate —
ierte-mi-se cîntărirea ! — mai mare decît cele
născute în cursul călătoriei pe șoseaua princi-
pală. Subiectele dezbătute atunci sînt acelea de
cînd e literatura : dragoste, moarte, firea uma-
nă, iar lumina pe care o aruncă asupra lor
Alexandru Paleologu e pe cît de limpede pe
atît de personală. Sînt paginile unui moralist,
cuvînt sub care așezăm orice persoană inteli-
gentă ce reflectează la metamorfozele omenes-
cului și are puterea de a-și formula expresiv
opiniile. Moraliști în felul lupului închipuit de
fabulist sînt cu miile, însă ei constituie o cu
totul altă categorie, ce nu-și sporește meritele
prin prolificitate. De-ar fi să-i căutăm un
strămoș pe aceste meleaguri, mai aproape prin
temperament și modul de a gîndi îi este Paul
Zarifopol, după Caragiale cel mai însemnat ad-
versar al prostiei și inculturii, al mediocrității
și formelor goale, care a scandalizat opinia
publică prin necruțarea judecăților, el însuși
stilist de clasă, paradoxal în gusturi și în ex-
presie. Față de Alexandru Paleologu simțul co-
mun n-a mai manifestat o asemenea iritare,
deși motive ar fi fost, slavă domnului, probabil,
pe de o parte, din pricina caracterului mai
general al distingerilor sale cît de categorice
(Zarifopol era, în această privință, mai aproa-
pe de Maiorescu, denunțînd nu ideea de păcat,
ci întrupările lui concrete, nominalizate), îndă-
rătul cărora nimeni nu te obligă să-ți întrevezi
chipul, pe de altă parte — dintr-un soi de
inteligență practică a românului, care știe că
execuția literară e platonică. Genul ușor irita-
tabil al prostiei din vremea lui Zarifopol e azi
o raritate, dovadă puținele reacții declanșate
de scrisul lui Alexandru Paleologu, întîmpihat,
dimpotrivă, cu sumedenie de laude convențio-
nale din care s-a constituit cu timpul o piclă
deasă, menita nu doar sa ascundă adevăratul
înțeles al intervențiilor sale, dar să le facă și
mai ineficace decît sînt prin forța lucrurilor.
La adăpostul norilor de tămîie aruncați dina-
intea inamicului, abila prostie își poate vedea
fără grijă de trebi. Să fiu bine înțeles : nu-i
fac moralistului un cap de acuzare din princi-
pialitate. Ar fi să ignor condiția genului și să
zvîrl anatema hăt-departe, deasupra creștetu-
lui autorului Reflexiilor sau sentințelor și ma-
ximelor morale. Constat doar că. în împrejură-
rile date, principialitatea, această versiune a
ei, riscă să devină un lux. Cred, de altfel, că,
amintind acest lucru, nu sînt prea alături de
intima convingere a lui Alexandru Paleologu
însuși, care a abandonat preocupările filozofice
din tinerețe (motiv de neșters reproș din par-
tea lui Constantin Noica, pentru care tot ce
iese din sfera purei reflecțiuni e minat de pe-
risabilitate) în favoarea meditației asupra vie-
ții, dînd curs îndemnului lui La Rochefoucauld:
e mai de folos să studiezi oamenii decît cărțile.
De ce oare ? Pentru că, ne avertizează același
prinț al spiritului, la philosonhie triomphe ai-
sement des maux passes et des maux ă venir,
mais Ies maux presents triomphent d’elle. A-
daptarea la real, la dibăciile lui. iată conclu-
zia ! En moraliste, Alexandru Paleologu e mai
aproape de concret, nu atit de aproane îneît să-i
extirpe răutățile, dar suficient ca să le exami-
neze configurația, dresînd nu un simplu inven-
tar al lor, nici el de disprețuit, ci un prețios
în ineficiența lui imediată program de tratare
a maladiilor etice. E diagnosticianul ce lasă im-
probabilului chirurg sarcina operației. Nu gre-
cesc totuși ? Nu cumva această minimă însă
fermă distanță față de obiect e cea mai potri-
vită ? Și nu cumva abia ea garantează obiecti-
vitatea ? A desființa prostia în fenomenalitatea
ei e. apoi, o întreprindere fără sfîrsiț. O viață
de om e insuficientă, și nici mai multe nu par
destule. Prea sînt inegale forțele ca să nu bă-
nuim la o adică o victorie prin împresurare.
A o desființa „ca clasă" e iarăși de neînchi-
puit. Nenea lancu remarcase că proștii mor,
dar prostia e nemuritoare. Moralistul Alexan-
dru Paleologu se încumetă să o înfrunte în
olanul ei de eternitate, unicul unde izbînda
inteligenței e neîndoielnică. Pînă una-alta, este
biruința ce ne consolează de toate înfrîngerile
în contingent.
AI. DOBRESCU
metamorfozele lui
hyperion
Anul 1983 a marcat, cum era și firesc, o
extindere a studiilor dedicate Luceafărului,
prilejuită de centenarul primei apariții a
poemului. Remarcabilă este diversificarea
metodologiei investigațiilor și, concomitent, îmbo-
gățirea rezultatelor cu o serie d<e concluzii uneori
neașteptate și pertinente. Dan C. Mihăliescu avea
în vedere, în Perspective eminesciene, o privire
de pe pozițiile criticii interesate de valorile rele-
vate de psihologia adîncurilor, aplicate poemului
eminescian, cu răsturnările, spectaculoase cîteodată,
gratuite alteori, pe care aceasta le presupune ;
oricum, un punct de vedere nou, extins asupra
întregii creații a manelui poet. Cu Petru Mihai
Gorcea (Steaua din oglinda visului) se intră în
valorificarea posibilităților pe care sugestiile antro-
pologice le deschid exegezei literare. In sfîrșit,
numeroasele intervenții din presă au accentuat va-
rietatea perspectivelor din care a fost abordată
opera ‘eminesciană și, în concordanță cu exigen-
țele cititorului ae azi. au menținut un climat
fertil.
Studiul recent al lui Virgil Cuțitaru (Metamor-
fozele lui Hyperion, lași, Junimea 1983) pare a
respinge deliberat metodologia critică de dată re-
centă, încercînd tăria armelor mai vechi ale isto-
ricului literar încrezător în capacitatea acestora,
verificată de timp, de a surprinde specificitatea
unei opere. Nu este de loc nesemnificativ că
prinîrc exegeții amintiți cu simpatie se situează
Mihail Dragomirescu, a cărui trihotomie dinamică
putea sâ-și îngăduie atare prezumție. Contextul
spiritual dragomirescian este accentuat de veci-
nătatea unor nume înrudite dacă nu ca orientare,
ce! puțin ca formție și apetit intelectual (lorgu
iordan, Mihai Ralea, Liviu Rusu, Tudor Vianu s.a.).
Tot favorabil, și în spiritul aderenței de opinii,
sînt ae amintit, în aceeași ordine, Aristotel și De-
metnos, frații Șchlegel sau Volkelt. Nu sînt igno-
rați nici J.-P. Richard. nici G. Poulet, nici Lotmann
și nici Bahtin sau H. Plet, dar pentru a li se
observa alinierea la o metodologie care trimite
„nivelul potențial" la o supradeterminare egaliza-
toare (p. 132). Contestația mi se pare revelatoare
pentru reconoașterea, deferentă, și a unor alte
cai de cercetare, cărora însă Virgil Cuțitaru le
aplica atitudinea voltairiană față de divinitate...
Pentru că în ultimă analiză, autorul exegezei
despre Hyperion se supune cerințelor istoricului
literar tradițional, dublat de un critic de fină
intuiție a actualității unui text. In special cea
de a doua particularitate se evidențiază pregnant
in studiul lui Virgil Cuțitaru, atestînd vocația pe
cane o consacrase și a treia parte din volumul
sau anterior.
Cea dinții secțiune a volumului Metamorfozele
lui Hyperion înseamnă o „întoarcere la autor",
familiară lui Virgil Cuțitaru aeoarece ea stă la
temelia intervențiilor sale critice obișnuite. Așa-
dar, se facilitează contactul cu experiența de
viață care a determinat apariția Luceafărului și
to codată concomitenta dedublării eminesciene în
preajma unei experiențe de dragoste. In esență,
autorul studiului este de părere că Eminescu se
vădește un mare poet erotic : dar un Eros pe
care Virgil Cuțitaru 11 înțelege larg, aproape de
accepțiunea ae puisiune vitală, pe care 1-0 dă
psihanaliza. In concepția sa, femeia eminesciană
reprezintă un principiu cosmic ae armonie origi-
nară, fără insă a se încadra arhetipului androgi-
niei, de care il desparte sublimarea : semnificativ
este in acest sens paralelismul pe care il află
V ngil Cuțitaru intre fata din basmul lui Kunisch
și Cătălina, cea dinții fiind supusă exclusiv „ere-
sului natural", în timp ce a doua reprezintă evi-
dente caracteristici ambivalențe (p. 1/—18). Unele
sugestii din această direcție par să stea și la
originea discuției pe marginea caracterului oniric
al dialogurilor’ esențiale ale poemului eminescian.
Precizări de nuanțe aduce Virgil Cuțitaru și cu
prilejul interpretării epicii poemului, fiind tentat^
alături de aiți exegeți, de o reabilitare a Cătă-
linei și de o evaluare a ei dincolo de circumstan-
țele genezei. Luceafărul și Hyperion, cu deosebire,
acesta, sînt priviți ca niște consecințe ale unui
act vital — „fascinația erosului" (p. 42). în con-
secință, și accientui antitetic fundamental al poe-
mului se mută într-un nou raport, relevant pentru
multe fațete mai puțin cercetate pină acum : ega-
litatea în plan narativ dintre „autor" și ..Demiurg"
(„în însăși fabula Luceafărului, alterego-ul cel
mai apropiat lui Eminescu, singurul lui substitut
în construcția poemei, nu este, așa cum se crede
îndeobște. Hyperion, ci însuși Demiurgul", p. 68).
Un element remarcabil al celei dinții părți a
studiului îl constituie eliberarea de uncie ticuri
ale eminescologiei, cum ar fi atribuirea genezei
poemului eminescian — basmului lui Kunisch.
Virgil Cuțitaru este de părere, argumentînd la
obiect și convingător, că întruchipări, palide evi-
dent, ale lui Hyperion pot fi aflatie în întregul
scris eminescian anterior Luceafărului.
De altfel, unei atare chestiuni, extrem de atră-
gătoare prin largile ei implicații. îi este dedicată
a doua secțiune, Arhetipuri. Aici Virgil Cuțitaru
subordonează Luceafărului întreaga operă emines-
ciană, deși nu totdeauna cu acoperire demonstra-
tivă : atît de numeroasele chestiuni care se ivesc
mai la tot pasul cînd cineva investighează capo-
dopera marelui nostru poet național par să fi
atras prea mult atenția lui Virgil Cuțitaru, în
detrimentul urmăririi liniei principale. Cind se
întoarce asupra raportului esențial căruia i-a con-
sacrat secțiunea, Virgil Cuțitaru aduce precizări
interesante, ținînd de interpretarea nivelului epic
al Luceafărului și a citorva motive. Corecții demne
de menționat au in vedere rîndurile polemice
adresate interpretării femininului eminescian de
către G. Călinescu (p. 77—85).
Primele două capitole ale studiului lui Virgil
Cuțitaru urmează unei investigări a filozofiiei tex-
tului eminescian, cu tente psihologizante, conci-
liate între-o viziune proaspătă, neoștentaiivă, care
are drept scop o umanizare a titanismului.
Ultima secțiune a studiului. Simbolica, mi se
pare mai puțin reprezentativă, pentru motivul că
se supune unor mult prea rigide precepte estetice
(frumosul, sublimul). Aflarea acestora, și demon-
strarea existentei, la Eminescu (de altfel, ca Ia
oricare alt poet) nu poate fi făcută fără a nu
trezi suspiciuni de didacticism. Probabil pentru a
le evita, Virgil Cuțitaru apelează la metodologia
criticii literare spre a eluda greutatea explicării
textului (eminescian) față cu o categorie estetică.
Mijloacele investigative par a fi ale stilisticii, disci-
nlinâ cu un statut incert. Dificultatea ultimei părți
a lucrării lui Virgil Cuțitaru este deci mai curînd
una a domeniului, vag. cu limite imprecise. Con-
știent de a aceasta (p. 188 : ..în acest capitol,
dedicat valorilor stilistice în Luceafărul, ne-am
ocupat mai puțin, sau deloc, de relația stilistică
dispusă în limitele precise ale concreteții ei"),
Virgil Cufitaru întreprinde o falsă cercetare sti-
listică, deși unele rezultate la care ajunge nu pot
fi omise. De pildă, situarea poemului în olanul
cuprinzător al simbolului, specific doar Lucea-
fărului (p. 145). Calen experienței artistice emi-
nesciene este, după Virgil Cutitaru. următoarea :
de la metafora plasticizantă. la metafora revela-
toare și de aici la hiperbolă (o. 138). Cea din
urmă ivindu-se cu precădere între 1881—1883. adică
în epoca de vîrf a creației eminesciene. Prin hi-
perbolă. este de părere autorul studiului, poetul
realizează ..un transfer al realului în imaginar"
(p. 140). Constatarea este de ordinul subtilității,
însă exemplul ales spre argumentare (Și dacă...)
este irelevant. căci nu cuprinde niei o hiperbolă
în sensul precis pe care i-1 dă retorica, inclusiv
tratatul (citat de Virgil Cutitaru) al lui Du Marsais.
ca și tratatul (necitat) al Grupului n și care trece
hiperbola la metalogisme. Dar. așa cum spuneam
mai înainte, cea dintîi calitate a lut Virgil Cuți-
taru este de a fi critic literar. Deci pentru el,
valoarea hiperbolei eminesciene se află „în ideea
și nu în învelișul sonor al acesteia" (p. 143). De
aici — aplicarea fructuoasă a concepțiilor stilistice
ale lui Blaga (nimerite pentru un critic de vocație)
și renunțane-a la linia de cercetare pe care a
inițiat-o Saussure (p. 132—133). Trădînd sterilele și
doctele precepte ale stilisticii doctorale, Virgil Cu-
titaru apelează din nou la intuiția critică, demon-
strîndu-și aderența funciară la vivacitatea solicitată
de aceasta.
Metamorfozele lui Hyperion este cartea unui cri-
tic atras de mirajul istoriei literare cumpănite,
refuzîndu-i rigiditățile și idolatriile, spre a se în-
toarce la prospețimea lecturii, pe care doar con-
tactul nemijlocit cu marea literatură o poate păstra
și autentifica.
Dan MĂNUCĂ
5 — Convorbiri literare
cronica literară
7
debuturi în proză
destine contemporane
Aproape concomitent cu lansarea
uesant-ului '83 au apărut și vo-
lumele semnate de George Cuș-
narencu și Nicolae lliescu. Întîmplare
fericită, căci ea îngăduie să ne facem
o imagine mai cuprinzătoare despre
ambițiile și posibilitățile noii „promo-
ții" ae prozatori. In ceea ce-1 prives-
le pe Nicolae lliescu (n. 1956), el pare
să-și fi conceput volumul și prin ra-
portare la antologia Desant ’83. In-
tr-adevăr, unul din textele din anto-
logie se intitulează „Departe pe jos“
(fără virgulă și fără puncte de sus-
pensie), iar volumul Departe, pe jos...
include la un moment dat un fel de
comentariu critic la textul respectiv.
Avem de-a face, în fapt, cu o foarte
exactă și pertinentă definire a manie-
rei lui Nicolae lliescu, întreprinsă cu
mijloace critice din cele mai fine și
mai moderne. Să reținem, așadar :
„Utilizarea ironică a aparatului' critic
de tip filologic, procedeu neraportabil
la «'realism», ba chiar cu o istorie
marcată de fantasticul livresc (Bor-
ges), devine aici un potențator al
prizei la real". Apoi: „Citarea lumii,
prin scrupulozitatea inutilă în citare (a_
parent inutilă) — a vorbelor prin repro-
ducere fidelă chiar dacă ilogică, a fapte-
lor prin transcrierea după cronologia a-
sa-zisă normală chiar dacă, iarăși, ilogi-
că prin raportare la poveste, a po-
veștilor prin reluarea cu exactitate
a logicii aberante după care ele au
fost aduse în discuție ca exemplare
este și ea un procedeu oxiomoronic
destinat să mărească priza la real și
să demonstreze irealitatea lumii ce
se prezintă simțurilor". Iată deci că
prozatorii noului val dau impresia că
se pot dispensa de critică, deoarece
textele îsi includ propriul lor comen-
tariu ! De altfel, in alte locuri autorul
anticipează reacțiile criticii, chiar și
pe cele mai severe, făcîndu-le astfel...
inutile : „Și trebuie să știți că de alt-
fel eu nici nu știu să scriu (aici cri-
ticul va spune da, ce să facă și el,
lui nu-i plac frazele lungi și nici chiar
parantezele), habar n-am ce este aceea
o povestire. . .“ ; „Desigur, propoziția
cu care ați luat contact încă de Ia
începutul acestor rînduri poate pune
pe gînduri pe orice cunoscător (citi-
tor). De ce ? Povestirea trebuie să ai-
bă un titlu, nu ? (ea are unul, neîn-
doios, dar asta numai din cauza edi-
torului); povestirea trebuie să aiba
niște personaje (ea are, ați și obser-
vat, niște...); în al treilea rînd..."
s.a.m.d. Să notăm, în fine, și acest
avertisment, ce poate crea noi com-
plexe comentatorului; critica literară,
zice autorul, „întotdeauna parcurge
textul pornind de la proprii stimuli.
Ea nu decodează, ci interpretează
propriul său text". Nu e greu (mai a-
les că, nu-i asa, interpretăm propriul
nostru text...) să identificăm aici o
joacă hiper-lucidă, jumătate serioasă,
jumătate ironică, prin care autorul
testează limitele de rezistență ale li-
teraturii : totul e însă redus Ia scară,
ca într-un laborator în care se pro-
voacă și se analizează, miniatural, e-
fectele unui seism. De aici și prefe-
rința lui Nicolae lliescu (și a cole-
gilor săi de „promoție") pentru spații-
le mici, pentru textele de dimen-
siuni reduse, unde șocul produs de
ciocnirea cu clișeele literaturii și cu
obișnuințele cititorului este rapid și
brutal. Denunțînd clișeele prin chiar
utilizarea lor, fracturînd narațiunea,
minîndu-i coerența, amalgamînd de-
liberat elementele „reale" cu cele li-
vrești, practicînd frecvent colajul sau
montajul, prozatorul propune, în fond,
un nou mod de asumare și de inter-
pretare a realității. Nicolae lliescu
este cel mai aproape de factura tex-
telor lui Mircea Nedelciu, avînd, așa
cum a observat Nicolae Manolescu, o
mare capacitate de a înregistra și fixa
detaliul pregnant sau dimpotrivă, (a-
parent) derizoriu. Punerea în valoarea
a obiectului pe lîngă care trecem, în-
deobște, indiferenți sau a cuvintului
pe care îl auzim rostit de zeci de ori
pe zi este o tehnică pe care acești
prozatori o stăpînesc admirabil; gra-
ție ei, banalul devine. în varietatea
lui caleidoscopică, fascinant.
O altă caracteristică a acestei pro-
ze este ceea ce s-a numit, cu un ter-
men nu tocmai precis, „intelectualita-
tea" ei. Desigur, sîntem departe de pro-
za tradițională cu „intelectuali" ca și
de aceea de analiză psihologică. To-
tuși, protagonistul sau naratorul (care
cel mai adesea este autorul însuși)
din Departe, pe jos... aduce cu sine
un întreg sistem de referințe cultu-
rale, mărturie a presiunii pe care
doxa, în accepția barthesiană, o exer-
cită asupra lui. Simpla înșiruire a
numelor sau a titlurilor de opere
pomenite în carte ar da o idee su-
gestivă despre orizontul cultural al
generației căreia îi aparține scriito-
rul. In al doilea rînd, condiția de in-
telectual (și de scriitor) a protagonis-
tului — narator este, ca să zic așa,
exhibată în chip ostentativ. Frontie-
ra între ficțiune și mărturie autobio-
grafică aproape că dispare. Cu sau
fără voia lor, Prietenii autorului sînt
introduși ca personaje în povestire,
Mircea Nedelciu e menționat de mai
multe ori, nu e uitat nici „profesorul
Crohmălniceanu". Textul intitulat
„Marele roman românesc" e un pseu-
do-jurnal, cu abundente impresii de
lectură, cu însemnări despre concerte
sau filme. Pe alocuri, textul e de-a
dreptul derutant, fiind imposibil sa
delimitezi naivitatea de ironie, auten-
ticitatea de contrafacere, in prezen-
tarea din Desant '83, Ovid S. Croh-
mălniceanu opinează ca „optica pro-
nunțat mtelectualislă, dar supusă unui
permanent autopersit'laj lucid, deza-
buzat, relativizam." provine din faptul
că scrisul lui Nicolae lliescu e „obse-
aat de monstruoasa memorie cultura-
lă". Atitudine care, la limită, poate
ouce la o inhibiție totală, la convin-
gerea că absolut totul a fost spus ;
niper-luciditatea își are, o știm prea
bine, reversul ei dramatic : sterilita-
tea. Deocamdată, prozatorul compen-
sează blocajul „cultural" prin vervă
ironică și printr-o mare ingeniozitate
narativă. Dar aici descoperim nu nu-
mai că totul a fost spus, ci și că a-
cest tot a fost spus în fel și chip. De
unde permanenta, obsesiva interogare
asupra locurilor strategice ale textu-
lui — titlu, incipit, final — și asu-
pra modalităților prezentării cadrului
ori a introducerii în scenă a perso-
najului. Prilej pentru autor de a fa-
ce, cu mult spirit, inventarul proce-
deelor tradiționale. Cu ce vor fi a-
cestea înlocuite este, pentru moment,
mai puțin limpede. Să nădăjduim că
ne-o vor arăta cărțile viitoare ale a-
cestui inventiv și talentat prozator ca-
re este Nicolae lliescu.
Cu un roman debutează George
Șerban (n. 1954), format la Iași,
unde a absolvit facultatea de Fi-
lozofie și de unde a plecat în celă-
lalt capăt al țării, la Timișoara. Ca
student, a fost unul din animatorii
„Dialog“-ului și a avut o activitate
publicistică destul de bogată pe care
a continuat-o doar sporadic la „Ori-
zont". Spre deosebire de alți „dialo-
ghiști", ce au cochetat inițial cu pro-
za părăsmd-o apoi în favoarea criti-
cii, George Șerban a perseverat. Am
regăsit, în Somnul, ecouri din texte
mai vechi, texte de factură tradițio-
nală și care acum sînt „topite" în con-
strucția indiscutabil mai îndrăzneață
mai modernă a romanului. Evidente
sînt, în Somnul, siguranța frazei și u-
șurința povestirii. George Șerban are
„mina" formată, scrie cursiv, colorat
chiar pe alocuri, dialogurile au natu-
ralețe, situațiile epice — credibilita-
te. Tînărul prozator este și un bun
observator al realului, înrudindu-se
aici cu congenerii săi din „școala de
la București". Spre deosebire de a-
ceștia însă, el face un mare efort că-
tre obiectivare. O bună parte a acți-
unii se petrece într-o uzină, prota-
gonistul e inginer, multe scene ne a-
mintesc de situații similare frecvente
în romanul „de actualitate", locurile
unde se petrece acțiunea poartă nume
imaginare etc. Cu alte cuvinte. Som-
nul ține, pe o dimensiune a sa, de so-
lida tradiție a romanului realist, ale
cărui convenții autorul le acceptă fă-
ră probleme. Pe de altă parte, ten-
tația scriiturii moderne e la fel de
puternică ; textul e fragmentat, paran-
tezele abundă, vocile narative se suc-
ced, gesturile sînt descompuse „au ra-
lenti". Romanul amestecă, prin urma-
re, procedeele tradiționale cu cele
moderne dar o face cu un firesc, cu
o dezinvoltură atașante. Cele mai bu-
ne pagini rămîn acelea în care trans-
pare experiența nemijlocită a proza-
torului, pagini în care un anume „stil"
de viață și de gîndire al tinerei gene-
rații este adus în prim plan cu pros.
pețime și autenticitate. Ambițiile au-
torului au fost, se observă imediat,
mari ; de fapt, el a intenționat să in-
troducă în Somnul mai multe roma-
ne : un roman tineresc, decontractat,
punctat de „ceaiuri" la care se ascul-
tă Creadence și Led Zeppelin ; un ro-
man de iubire, pe care l-a dorit cit
mai puțin convențional; și, în fine, un
roman al unor conflicte de natură
profesională și politică. Lipsa de ex-
periență a romancierului creează în-
să un anume dezechilibru între aces-
te trei planuri, iar spre final se sim-
te chiar o oarecare oboseală, o capi-
tulare prea facilă în fața poncifelor.
Dintre personaje, unele se impun —
Alexandru Mira, Petru Rednic, Gon-
cear —. altele rămîn simple siluete.
Cîteva scene — petrecerea stupid-ju-
venilă, ședința în care Mira încearcă
să se opună unor practici rutiniere
— se detașează prin verva și prin cre-
dibilitatea lor. Bun povestitor, lui
George Șerban îi lipsește deocamda-
tă știința asamblării diferitelor com-
ponente ale construcției romanești.
Are însă imaginație, simț al limbii și,
mai cu seamă, curajul de a ataca te-
me deloc comode. Cartea sa reprezin-
tă, neîndoielnic, un debut promițător.
Al. CĂLINESCU
Nicolae lliescu. Departe, pe
jos. . ., Editura Cartea româ-
nească, 1983.
George Șerban, Somnul, Edi-
tura Facla, 1983.
Romanul Ruptura nu se deosebeș-
te, fundamental, de celelalte
cărți ale lui Corneliu Ștefana-
che. Romancierul e un justițiar, iar
romanele lui — „anchete" asupra „vi-
novăției" realului. Este destul să des.
chizi, ca în basme, ispitit de interdic-
ție, acea ușă zăvorită a casei, pentru
ca tot trecutul să maculeze prezentul
cu sîngele rănilor lui. Memoria pare
să fie „cutia Pandorei" : deschizta-
du-i mecanismul secret descoperi nu
numai fața ascunsă a lumii, păcatele
ei de demult, dar pui în libertate pă-
catele. Iustin Gheorghianu deschide
„rana" trecutului. Nevoia lui de jus-
tiție (ca si.a lui Hamlet, ar zice D.R.
Popescu, Hamlet, el poartă moartea
cu sine, este agentul ei) sflrșește, din
nesăbuință, prin a reedita, la altă
scară, „crima" din urmă cu douăzeci
de ani.
Iustin se îndrăgostește de imaginea,
dintr-o fotografie de la înmorminta-
rea bunicului său, academicianul Vlad
Gheorghianu, unei necunoscute. Cere
unui fotograf, evreul Izu Herșcovicl,
să mărească detaliul. Așa începe dra-
ma din Ruptura, Tînăra, Flori, e fi-
ica lui Victor Ambrozie — victima a
lui Vlad Gheorghianu. Bătrinul aca-
demician pregătește succesiunea fiu-
lui său, Bogdan, la conducerea insti-
tutului de cercetări biologice. Ambro-
zie se afirmă cu importante ipoteze
genetice, studii originale, ce fac din
el (fără voie : Ambrozie nu urmărește
o poziție socială) un contracandidat
periculos. Academicianul înscenează
un furt. Ambrozie e arestat și con-
damnat la trei ani de detenție. Elibe-
rat, nu-și mai găsește drumul : își
pune capăt zilelor. Toate acestea, lus.
tin le află în urma „anchetei" pe ca-
re-o întreprinde, justițiar, de unul
singur. Evenimentele prezentului se
precipită. Soția lui Vlad, Cati Ambro-
zie, pregătește o masă de comemorare
a dispărutului soț și delegă pe Ius-
tin să ducă invitațiile. Epicul e, cum
se vede, concentric : drumurile toate,
încrucișate de întîmplările destinului,
duc implacabil spre „crima" din tre-
cut. Mai mulți din invitați, Aducovschi
și Natan, Macrinovici, alții, personaje
din planul al doilea, sînt. într-un fel
sau altul, co-autori la drama petrecu-
tă în urmă cu douăzeci de ani. Iustin
intră, ajutat de hazard, în miezul pro-
blemei. Caută „martori" (Filip Antip,
un declasat, Ițic Wolf, o figură pito-
rească, Izu Herșcovici, firește. Flori
Ambrozie), iau parte la masa de po-
menire, un admirabil tablou flamand,
unde, ieșind din protocol, invitații a-
duc aminte („despre morți numai bi-
ne" ? !) chiar de „cazul Ambrozie".
Sînt două „romane" în romanul
Ruptura, ca.n orice narațiune „detec-
tivă". Primul reconstituie faptele să-
vîrșite în trecut ; cel de-al doilea în-
castrează în poveste pe însuși detec-
tivul ; este romanul lui Iustin. Tînă-
rul se ridică, după modelul unul sce-
nariu vechi de cînd lumea, împotriva
părinților săi, voind să purifice, prin
„crima" prezentului („uciderea Tată-
lui" — arhetip oedipian), jertfire a i-
coanei și-a „zeilor", „crima" din tre-
cut. Povestea de dragoste interesează
mai puțin. Iustin o cunoaște pe necu-
noscuta din fotografie. Fiori Ambro-
zie. Idila e maculată de la bun în-
ceput : tînărul, pe cale s.o seducă, în-
drăgostit. în felul lui. „amour-vanite",
ar zice Stendhal, o invită pe Flori în-
tr-o mică excursie în afara orașului
în cadru campestru, potrivit cu „sce-
nariul" improvizat — la marginea ți-
nui rîu, unde petrecuse delectabile
ceasuri cu... secretara bunicului său.
Dragostea eșuează într-o prietenie
platonică. „Răzvrătitul" Iustin accep-
tă propunerea profesorului Pahopol :
să folosească, în teza de diplomă, i-
deile lui Victor Ambrozie. E cea de-a
doua ocultare a prezentului. Iustin
acceptă și, ca semn al ultimei revolte,
la momentul susținerii tezei denunță,
public, „crima" comisă în urmă cu
douăzeci de ani, reeditarea ei, în pre-
zent, prin „furtul" ideii — în teză.
„Ai greșit, domnule, îi va spune Pa-
hopol. In viață nu se merge așa... îmi
displace violența". Romanul iui Ius-
tin închide, în cerc, destinul de fami-
lie. Tînărul desăvirșește, dacă se poa-
te spune așa, „crima" morală. Părăsit
de Flori, Iustin petrece ajunul Anului
Nou în familie : fiul rătăcitor se așea-
ză, izbăvit de „revoltă", pe scaunul
lui, într-un tablou solemn, de „morts.
vivants".
Masa de pomenire a lui Vlad Gheor-
ghianu e cea mai izbutită pagină por-
tretistică în proza lui Corneliu Ște-
fanache. Se desprind, alături de cei
amintiți pină acum, Sergiu Cesa, Spi-
ridon Aciu, Pahopol, Teofil ilorga,
Corneliu Coste, Paul Popescu și, dea-
supra lor, Cati Gheorghianu și gene-
ralul Popența. Prima parte a roma-
nului, în care Iustin, ca un „curier al
Zeilor", convoacă la „cina de taină"
pe toți acești „apostoli ai răului", e
alcătuită din „studii", „crochiuri",
„portrete" de șevalet. Iustin pare un
pictor, in căutare de modele, pe stra-
dă, cu carnetul de schițe în mină.
Din toate acele dess*e preliminarii,
exerciții de mișcare și perspectivă,
studii de caracter, se compune- fresca,
operă de maestru, cina de pomenire
a lui Vlad Gheorghianu. Corneliu
Ștefanache este, înainte de toate, un
portretist ; nici povestitor și nici mo-
ralist. Arta lui nu stă în relevarea de
psihologii și de stări, ci-n schema ca-
racterologică, în virulența tușei, ca
la Hogarth : balet grotesc de măști,
reduse la expresia generică.
In partea a doua romanul se dilu-
ează. Epicul nu are consistența „ta-
bloului de caractere și moravuri".
Scriitor incomod, pentru că sceptic și
virulent, Corneliu Ștefanache reafir-
mă, în Ruptura, vocația sa pentru de-
senul in aqua forte. înverșunarea a-
ceasta in a denunța „vina" realului
este, zic eu, a unui spirit torturat de
imaginea lui ideală. Corneliu Ștefa-
nache îl imaginează pe omul-Ulise in
drum spre Ithaca, naufragiat mereu
pe alte țărmuri, ademenit de vrăjitoa-
re și sirene. Există, însă, pentru el,
acel liman de liniște, tărîm al origi-
nii, la care nu se poate întoarce : spre
care navighează, totuși, ca spre un
pămînt al făgăduinței.
Romanul românesc al provinciei
antebelice își are maeștrii în
Sadoveanu sau Cezar Petrescu.
Sarica, orășelul din Siesta, e un „loc
unde nu s-a intimplat nimic» sau un
•■tirg în care se moare», cu deosebi-
rea că viziunea autorului de astăzi
accentuează motivațiile conștiente și
transformă romanul social m roman
politic. Sub înfățișarea meschină, sub
plictisul provincial, sint descifrate re-
sorturi multă vreme ignorate (...). La-
tura caricaturală e pusă in evidență
cu o anumită cruzime. Din acest punct
de vedere, Siesta dă o imagine cu to-
tul inconfortabilă a locului unde nu
s-a întîmplat nimic". Nicolae Mano-
lescu, din a cărui cronică literară (Ro-
mânia literară, 23 feb. 1984) am citat
fragmentul de mai sus, observă și
caragialismul intenționat, de limbaj,
din romanul lui Paul Georgescu. Lo-
calizarea pe care o dă autorul (orășe-
lul prăfuit de bărăgan, ars de vipie,
bătut de boarea Fluviului), e tot atît
de convențională cum este și-n Vara
baroc. Cu mai mult umor, Paul Geor-
gescu ar fi putut să dea si persona-
jului central din Siesta numele lui
Gabriel Dimancea, cu toate nepotri-
virile ce s-ar fi putut isca de aici.
Căci personajul este, de fapt, același
(„inadecvatul", vorba lui Andrei Cre-
țeanu, eroul Siestei), iar drama — ne-
schimbată. Andrei bea ceva mai pu-
țină cafea, mai fuge de vipie într-un
pahar de ceai, dar nu e lecuit de
teoria politică și de-o anume (camil-
petresciană) inflexibilitate morală,
dezastruoasă. Orb la amenințări, surd
la ademeniri, neatent (asa să fie ?) la
avertismente, eroul lui Paul Georges-
cu are ceva brechtian : pare, deopo-
trivă, interpret și personaj, ființă vie
și teză. Iți vine să-i strigi, de-a drep-
tul, pierzîndu-ți cumpătul, ieșindu-ți
din iluzie, să se ferească. Aceasta
este, probabil, și intenția autorului,
care impune, tuturor personajelor, o
anume „distanță" față de propriul
destin ; lipește, pe fața interpreților,
măști cu expresii grotești. Cit pri-
vește perspectiva, ele par să nu vadă
nimic din ce le așteaptă, mai mult,
sint pînă la un punct, autori ai sce-
nariului dramei, chemînd, ca Hamlet,
asupra lor înșile și a celor din jur,
stihia morții.' Desenul, cu nota de
comic cu tot, e, în aspectul ideologic
și în mixtura intimă, de patos și hu-
mor, brechtian.
Sarica, spuneam, dar și Platonești
sînt metropole stilizate. Nici vorbă
de provincie : vipia arde, ca-n lunile
de vară, in București (topenie !), no-
tabilitățile, retrase în grădinile tihni-
te, cu verdeață și umbrar, au prestan-
ța simandicoasă de megalopolis. Dar
nu pe latura aceasta va trebui să in-
sistam ca să dăm la o parte coaja
provinciei, ci pe tipologia politica, tn
care un Gabriel Dimancea sau un An-
drei Crețeanu (acesta din urmă autor
ai unui articol ae opinie asupra Bra-
nenilor) nu reprezintă nimic, prin
mica lor agitație la cafine, in col-
țui de țară unde pălăvrăgeala politi-
că nu iese mai departe de Ușa locan-
tei. Altfel vor sta lucrurile, dacă in
loc de Potirul de aur vom pune Capsa
și-n locul gazetei (dar ce gazeta, o
ioaie!) locaie, sa zicem Universul.
Lumea lui Caragiale nu este provin-
cia, e Capitala, nu e mahalaua, ci
buricul centrului. Dar cum să decu-
pezi, intr-o metropolă, în foșgăiaia ei,
suueta Primarului, a Doctorului, a
Prefectului Mareș, șet al ponției, a
lui Ambroziam din marile saloane ?
Dm întruniri parlamentare ? N-ar ti
mai simplu ca, în loc de Partidul
Dreptății, sabia Arhanghelului ș.c.l.,
să spunem, partidelor pe nume : ță-
răniști, liberali, conservatori, garda
de fier ? Acela ar fi un alt roman.,
frescă (inevitabila!) a vieții politice
intre cele două războaie. Provincia e
simbolică : este cadrul rarefiat, stili-
zat al metropolei. Intre romancierii
dintre cele două războaie. Paul Geor-
gescu îl continuă, dar numai in teză,
nu și în arta limbajului, pe Camil
Petrescu.
Nu intru în detaliile acțiunii care
se poartă, ca și in Vara baroc, între
evidență și adevăr. Ar fi fost, poate,
mai bine spus „aparență și adevăr",
dar „evidența" exprimă paradoxul
conflictual din roman. Personajul-teză
Andrei nu se amestecă, de tapt, în
interesele mari, politice și financiare,
dar simpla lui prezență strică celor
din Sarica „siesta". Nu se lasă nici
izgonit și nu se adaptează, e ghim-
pele din ochi. Gabriel Dimancea este
exterminat moral. Refuzîndu-și „sies-
ta", lui Andrei îi rămîne numai
„somnul de veci".
Spectacolul romanesc din Siesta
este, înainte de toate, un carnaval
baroc de limbaje. In orice reader-
digest romanele lui Paul Georgescu
s-ar număra între cele mai anoste
rezumate. Arta lui, originală, fastuoa-
să, cu inepuizabile resurse de inven-
ție, stă în limbaj. Nu am un alt cu-
vînt pentru a defini atitudinea față
de limbă decît lăcomie. Paul Geor-
gescu e un mare gurmand de cuvinte,
dar „bucătăria" lui e una rafinată.
Platoul nu e cu friptură de curcan
ori cu rață pe varză ci, ca-n bucătă-
ria franțuzească, din mici, intermina-
bile gustări, creme, fisticuri, sorbe-
turi, delicatese plimbate cu savantlîc
prin toate papilele : așezate cu dichis,
crescendo, pentru bucuria gurii si nu
a stomahului.
Cît despre „vipie", ce să vorbim ?
Străzile goale, țipenie, aerul dansea-
ză, „foc pur". „Căldură mare", ar zice
nenea lancu și cu asta basta. Specta-
colul de limbă este, la Caragiale, în
auz. La Paul Georgescu — în văz, e
filologhie. Am, în afara subiectului, o
curiozitate pe care nu știu dacă o voi
putea, vreodată, satisface : cum ar a-
răta un roman „al zilelor noastre"
scris de Paul Georgescu ?
Val CONDUR AC HE
Corneliu Ștefanache : „Ruptu-
ra", Editura Junimea, 1983.
Paul Georgescu : „Siesta", Ed.
Eminescu, 1983.
Convorbiri literare —
jurnalul lui
Vitregă mai e și soarta jurnaie-
loi scriitorilor ! Unele s_au
pierdut pur și simplu, despre
altele nu se mai știe mare lucru, altele
— m line — zac in bună păstrare,
accesibile doar citorva aleși, care ne
împrospătează, la răstimpuri, curiozi-
tatea cu eșantioane minuscule, greu
Ge spus cit ae fidele. Uriașul jurnal
lovinescian, de care aveau știință toji
contemporanii criticului, grijulii în
conauita spre a nu fi imortalizați ne-
convenabil în paginile lui, a disparat
fără urmă. Jurnalele lui Perpessi-
cius și Pompiliu Constantinescu, în
schimb, există încă, dovadă fragmen-
tele sporadic reproduse în reviste și
volume, selective, dar editarea lor in-
tegrală întîrzie din motive deloc lim-
pezi. Ce să mai zicem de altele, pre-
cum jurnalul lui Șuluțiu, la o primă
vedere mai norocoase, căci au fost,
totuși, tipărite, insă nu cuvînt cu cu-
vint, ci sub formă de antologii, mai
importante prin omisiuni decît prin
ceea ce urmăresc să pună în circula-
ție ? Să fie de vină, oare, numai e-
xagerata susceptibilitate a contempo-
ranilor încă în viață ai autorilor ?
Că își are și ea partea în întîrzierea
tipăririi lor, e sigur. Dacă a fost în
stare amorul propriu să pună piedici
reeditării unei istorii a literaturii, dc
ce n-ar face-o și în cazul jurnalelor ?
Nu e însă numai atît. Cred că o frîn_
tură de vină ne revine tuturor acelora
care mai avem obiceiul de a socoti că
jurnalele trebuie să fie scrieri puri-
tane, cînd tocmai deplina slobozenie a
cuvîntului le caracterizează, •nai mult
— că semnatarii lor trebuie să gîn-
dească la fel ca noi, cei din 1984, deși
respectivele însemnări datează de o
jumătate de secol și mai bine, și ne
cam „sperie" abaterile de la tiparele
mintii noastre. Intervin, apoi, și di-
ficultăți obiective. Jurnalul lui Liviu
Rebreanu. din care s-a publicat de
curînd un prim și impunător tom, era
accesibil, conform dispozițiilor testa-
mentare, cu începere de la 1 septem-
brie 1974. Au trecut însă aproape zece
ani pînă să-1 avem sub ochi, e ade-
vărat — într-o ediție ca și ireproșa-
bilă. cu un impresionant aparat cri-
tic și o cuprinzătoare addendă. Ce
s-ar fi intimplat cu el fără devota-
mentul filial al fiicei sal» Puia Flori -
ca Rebreanu, care a stabilit textul si
a redactat studiul introductiv, și fără
laborioasa comnetență a lui Niculae
Gheran. căruia îi datorăm monumen-
tala ediție a operelor lui Rebreanu ?
Munca editorului profesionist este
faptă de benedictin și rostul ei în cu-
prinsul unei culturi nu e încă prețuit
pe cît s-ar cuveni. Editarea științifi-
că și integrală a operelor scriitorilor
noștri nu poate fi lăsată numai pe
seama entuziasmului și a inițiativei
personale, ci se cere subsumată u-
nui program riguros și pe termen
lung, la a cărui împlinire să contri-
buie nu doar puținele competențe exis-
tente. dar și, pregătite de pe acum,
acelea viitoare. Altfel, riscăm să ne
prindă sfîrșitul de secol și mileniu
dezbătînd aceleași chestiuni, formu-
lînd aceleași deziderate și constatînd
cam aceleași rezultate.
Apariția jurnalului lui Rebreanu,
în legătură cu care a circulat o în-
treagă literatură de zvonuri, consti-
tuie un eveniment de proporțiile a-
celuia reprezentat de publicarea maio_
rescienelor însemnări zilnice. Nu a-
vem știință în ce măsură însemnă-
rile junimistului erau destinat» ti—r._
rului. deși, la rigoare, nu există jur-
nal redactat exclusiv pentru uzul pro
Priu. C;ne nu ia în seamă si această
posibilitate. își distruge notele inti-
me. Dar cine nu aspiră în secret la
gloria postumă a lui Samuel Peoys ?
Cazul lui Rebreanu e semnificativ si
întrucît exclude de la bun început cla-
sica ipocrizie a autorilor d» iurnale.
Rebreanu e conștient că al» sal» caiet»
vor fi pînă Ia urmă tipărite, însă con-
diționează editarea de scurgerea a
treizeci de ani. suficienti — credea
— pentru a stinge nemulțumirile con-
temporanilor. Asta mă face să bănu-
iesc că iurnalul a fost scris cu des-
tulă supraveghere romancierul tem_
perîndu-și dinaintea paginilor albe
pornirile mom°ntann. M”'fe consem-
nări sînt. de altminteri, ulterioare b'_
ne evenimentelor .astfel »ă primele
impulsuri avuseseră timp să se estom-
peze. In plus, după cum ne informea-
ză fiica sa, Rebreanu a revenit asu-
pra textului jurnalului, ca și Maio-
rescu, suprimind unele formulări prea
drastice ori adăugind precizări. De
ce atîtea precauții ? La urma urmelor,
Rebreanu nu ezitase să-și declare pu-
blic opiniile despre unii dintre con-
temporani (Vezi Addenda), așa îneît
tăioasele caracterizări din jurnal, de-
parte de a face notă separată, n-ar
fi mirat pe nimeni. Numai că numă-
rul celor pe care convingerile politi-
ce, pe de o parte, și atît de omeneas-
ca invidie, pe de altă parte, i-au
transformat în adversari fățiși ori
ascunși ai scriitorului e mult mai ma-
re. Dacă dăm deplină crezare jurna-
lului, Rebreanu a fost printre colegii
de breaslă, un însingurat, recrutîn-
du-și prietenii, cu două-trei excepții,
din afara cercului acestora. Simpatia
unora și dovezile de afecțiune ale al-
tora erau interesate si trecătoare. Că
doar o lungă și tristă experiență îl
putea duce la această convingere, e
indiscutabil. Viata literară interbelică
s-a țesut nu numai din atîtea cărți de
valoare, dar și din orgolii, micimi su.
rebreanu
fletești, patimi și goană după posturi
copios retribuite, lipsă dc scrupule și
mișcări de culise. Ardeleanul descins
la București a trebuit să ia cunoștin-
ță de toate binefacerile balcanismului
și gustul lor a fost dintre cele mai a_
mare. E cutremurător să constați ce
efect au putut avea asupră-i, cită
nesiguranță i-au strecurat în suflet,
determinindu-1 să se îndoiască pînă și
de cele mai sincere dovezi de prețuire.
Cind apare Ciuleandra, în 1927, și e
primită cu un cor de elogii, Rebreanu
trece printr-o adevărată criză : „Sus-
pectez pe toți care vorbesc sau scriu
bine și mă impresionează cei ce spun
ceva rău". Și cum jurnalul nu e doar
martorul acestei dureroase neîncre-
deri în semeni, dar și avocatul ei, în
sensul ca înșiră suficiente probe de
natură să o justifice, e de înțeles pre-
cauția autorului care impune condiția
scurgerii a trei decenii pînă la pu-
blicarea lui. Nostim e că, între timp,
unii dintre cei încondeiați în jurnal
au scris amintiri despre Rebreanu,
din care rezultă negru pe alb că i-au
fost prieteni apropiați. Cît de sin-
ceri, e altă poveste !
N-as vrea să las cumva impresia
că principalul motiv de interes al
jurnalului stă în caracterizările acide
ale contemporanilor, scriitori și oa-
meni politici. Ele formează doar la-
tura lui așa-zicînd picantă. Dar jur-
nalul, al cărui prim volum cuprinde
aproape nouă ani (24 iunie 1927 — 31
decembrie 1935). este un document
pentru cunoașterea epocii și cine se
va ocupa de istoria culturii românești
și a instituțiilor ei dintre războaie va
avea în paginile lui un ajutor dintre
cele mai prețioase. In același timp,
viitorul biograf al prozatorului va gă-
si în cuprinsul lui atîtea amănunte
fără de care viața lui Rebreanu ar fi
profund sărăcită. Minuțios, scriitorul
consemnează nu doar sumedenia o.
bligațiilor ce decurg din calitatea sa
de funcționar cultural, întîlnirile cu
scritorii și cu oficialtățile zilei, im-
presii din călătoriile peste hotare, dar
și neîncetatele dificultăți financiare
ori preocupările gospodărești. Și, peste
toate, stadiul propriei munci literare.
Jurnalul acesta ar trebui să-1 citească
toți cei care mai au încă prejudecata
că literatura e un simplu divertisment,
dacă nu chiar o joacă, în orice caz o
activitate de necomparat cu efortul
fizic și intelectual din alte profesii.
Spre surprinderea lor, ar afla că me-
seria de scriitor presupune muncă
istovitoare, de ocnaș, pentru care nu
s-a inventat încă dreaptă măsură, că
nimic nu compensează uriașa risipă
de energie la masa de scris. Rebreanu
salahorește efectiv, scrie, șterge, iar
scrie, transpiră, se chinuie. nu un
ceas-două, ci săptămîni, luni și chiar
ani în șir. După o noapte de trudă cu
cuvîntuj, nu alege nici măcar o fra.
ză. E nemulțumit, disperă, însă găseș-
te resurse să meargă mai departe. Iar
cînd, în sfîrșit. o carte e gata, e epui-
zat ca o femeie după naștere. Poate
că apariția jurnalului va avea. între
alte efecte, și pe acela de a spori res-
pectul neavizaților pentru munca
scriitorului.
Nulla dies sine linea — iată deviza
lui Rebreanu. Că funcțiile publice îl
răpesc scrisului — e limpede și nu
pierde un prilej ca să-și noteze în jur-
nal nemulțumirea. Agenda sa zilnică
e așa de încărcată, solicitările cărora
trebuie să le facă față atît de nume-
roase, îneît nu e de mirare că seara
nu mai e în stare să lege două cu-
vinte. Deseori chiar notația în jurnal
e amînată pe a doua zi. Valea Mare,
unde ar putea lucra în tihnă, e prea
denarte si atunci își ia o cameră la
București, dar aici îi lipsește liniștea.
Scrisul nu se împacă deloc cu dem-
nitățile publice : „Numai să mă pot
lichida cît mai curînd de toate, să mă
apuc din nou de meseria mea, singu-
ra care mi-e dragă, singura care dă
un adevărat rost vieții “ (28 noiembrie
1930). „De aceea nici nu știu ce să
fac cu S.S.R. Să mai stau, să nu mai
stau ? Ideal ar fi pentru mine să plec,
să rămîn absolut independent, pentru
scrisul meu". (4 ianuarie 1931). „Nu
pot scrie deloc în București, par ar fi
un făcut. în fond pierd vremea cu
fleacuri". (24 septembrie 1933). „De-
abia aștept să pot începe scrisul la
Gorila. In fond e singura plăcere și
bucurie pentru mine, să scriu. Creind
o lume fictivă, parcă o uiți pe asta
dimprejur oricît te inspiri din ea".
(21 octombrie 1934). Așa se face că
romanele lui Rebreanu sînt elaborate
cu dese întreruperi. Fuge cîteva zile
la Valea Mare, începe să lucreze, e
mulțumit, însă telefonul îl recheamă
la București, pentru o întîlnire la
Radio, pentru o lectură la Teatrul Na-
țional ori pentru îndatoririle de la
Educația Poporului. Reușește să se a_
chite de toate, se întoarce ia țară, reia
lucrul, însă e solicitat iarăși în capi-
tală. Cum să mai scrii în asemenea
condiții ? Doar demisia îl mai poate
salva. Și Rebreanu demisionează, ca
să se dedice întreg unicei meserii
„care dă un adevărat rost vieții", deși
asta presupune benevola înfruntare a
unor greutăți bănești. N-ar fi însă în
spiritul adevărului să legăm accepta-
rea diverselor funcții înalte numai de
constantele nevoi ’ financiare. Oricît
de reale și de mari au fost ele, se
cade a le adăuga, jurnalul ne îndeam-
nă, și o doză de ambiție socială. Mare-
le scriitor tînjește după o recunoaș.
tere mai întinsă și mai concretă decît
cea strict literară, iar demnitățile în
sfera culturii i se par a fi tocmai ex-
presia acestei recunoașteri. Ceea ce și
sînt pînă la un punct. Nu le solicită,
așteaptă să fie solicitat, pentru că le
merită. Și le merită cu adevărat. 1
se oferă, de pildă, conducerea Teatru-
lui Național, dar el gindește și no-
tează în jurnal că mai potrivit pentru
prestigiul său era postul de secretar
de stat. Un lucru nu realizează pe
moment Rebreanu, o va simți insă re-
pede pe propria piele, anume că func-
țiile sus-puse, pe lîngă că sînt trecă-
toare, cum toate cele lumești, îl vor
aduce și cele mai mari ponoase. Mul-
te dintre dușmăniile pe care și le face
în acești ani, concretizate în repetate
atacuri impotrivă-i, campanii de presă,
acuzații dintre cele mai murdare (ce
privesc nu doar existența sa privată,
dar și cărțile sale), cărora e nevoit a
le face față, și care, toate, îi tulbură
echilibrul sufletesc, aici își au origi-
nea. Pentru că acceptarea funcțiilor
înseamnă si acceptarea implicațiilor
lor politice, a tranzacțiunilor și abdi-
cărilor morale cu care firea lui Re-
breanu și fondul său de puritate nu
se împacă. Și mai înseamnă ceva, grav
întrucît afectează însăși vocația sa,
anume diminuarea timpului creației,
între literatură și posturile înalte,
cît de ademenitoare, ființează o incom-
patibilitate desăvîrșită, pentru care
jurnalul scriitorului depune o pildui-
toare mărturie. Și. apoi, ce scaun mai
impunător s-ar putea imagina decît
acela de la masa de lucru ?
Dacă talentul lui Rebreanu nici
răuvoitorii n-au îndrăznit să-1 con-
teste cu toată gura, atitudinile și con-
vingerile lui civice și politice au ofe-
rit un larg cîmp răstălmăcirilor. Do-
cumentul sufletesc și spiritual care
este jurnalul, ca și publicistica, feri-
cit actualizată de Niculae Gheran, vin
să arate cît de pripite și de nedrepte
au fost etichetările grăbite, așezînd la
îndemîna tuturor adevăratele credin-
țe ale scriitorului. Este un act de
salutară dreptate, cu care posterita-
tea lui Rebreanu era demult datoare.
Al D.
Liviu Rebreanu, Jurnal, I. Text a-
les si stabilit, studiu introductiv de
Puia Florica Rebreanu. Adeenda, note
și comentarii de Niculae Gheran, E-
ditura Minerva, 1984.
literatura
confesiunilor
S-ar părea, la prima vedere, că
prea multe complicații în com-
punerea unor scrieri autobio-
grafice nu-s. Modele celebre ne stau
la îndemină, de la Amintirile lui
Creangă, la Sărbătoarea fără sfîrșit
a lui Hemingway. „Stilul" (cu tot ce
decurge de aici, alegerea momentelor
semnificative ș.a.m.d.), nu-i poate de-
sigur trăda pe scriitor în favoarea
„omului", dar evenimentele par a-și
lua cu regularitate, în aceste cazuri,
revanșa in fața ficțiunii. Autorul de
amintiri este un scriitor „realist" —
acesta pare a fi un adevăr care ni
se impune. Dacă mai insistăm însă, pe
ici, Pe colo s-ar putea ca siguranța să
se mai clatine puțin. în Iarba uitării
Kataev îl pune pe Bunin (scriitorul,
personaj real) alături de o iubită a
cărei identitate ține de identitatea
personajelor de roman. Toxicologia
sau Dincolo de bine și dincoace
de rău, de Mircea Horia Simio-
nescu, este de asemenea o lucra-
re „autobiografică" — dar afirmația
ar fi eronată dacă n-aș trece auto-
biografică între ghilimele, deși mai
nimic nu lipsește din această carte
pentru a răspunde canoanelor genu-
lui. Nici măcar tabelul cronologic
(Date și coincidențe) așezat, conform
tipicului imediat după titlu. Acri-
bia alcătuirii lui ți se impune cu deo-
sebire. Nici un detaliu nu e lăsat deo-
parte. Precizia e remarcabilă. Pe
23 ianuarie 1928, orele 13,30, se
naște autorul, iar peste vreo ju-
mătate de an. în august, „Familia
Petculescu moștenește o mașină de
cusut dintr-o avere deturnată spre
societățile de binefacere". Datele care
urmează nu sînt mai puțin necesare
definirii momentului („septembrie :
Epidemie de scarlatinâ . .1 ; noiem-
brie : 6 ani de la moartea_ lui Marcel
Proust ; decembrie : o sută de ani de
la nașterea lui Tolstoi și 18 de la
moartea lui"). Prin chiar această sin-
teză cronologică a vieții autorului/per_
sonaiului pînă la vîrsta de douăzeci
de ani (între 1928 și 1948 — după care
„începe anecdotica") sîntem aduși în
fata genului de proză pe care M. H.
Simionescu l-a pus la punct încă din
1969. odată cu apariția primei parii
din Ingeniosul bine temperat : Dicțio.
nărui onomastic. Datele reale și mis-
tificările se amestecă și se contami-
nează reciproc pînă la imposibilitatea
identificărilor. Primele (oricît de „in-
comode") capătă eleganța și mobili-
tatea ficțiunii, celelalte împrumută
ceva din credibilitatea crimelor. Țe-
sătura e atît de bine lucrată, firescul
are atîta autenticitate îneît nici un
fel de decantare n-ar fi posibilă fără
pericolul deteriorărilor și al denatu-
rărilor. M. H. Simionescu este poate
primul scriitor de la noi care a eli-
minat din cele mai îndrăznețe inova-
ții pe care le pune în practică și ul-
timul fir de ostentație. E bine știut
că literatura avangardiștilor nu numai
că n-a fost linsită de stridentele în-
soțitoare ale operelor prooriu-zise, dar
acestea au și fost orgolios cultivate.
Să scrii cu rafinamentul și eleganta
povestitorilor de care literatura noas-
tră n-a dus linsă niciodată si. în ace-
lași timp, să-ți pui în aplicație cău-
tările cele mai curajoase, aceasta
pare a fi una din devizele autorului.
„Echilibrul și discreția" pe care le
găsește in spiritul prozei noastre, și
care nu_i sînt deloc străine, arată,
fără îndoială, măsura talentului scri-
itorului, dar ele sînt dublate de o in-
ventivitate neostenită, gala să debor-
neze orice dogmă literară. „Ingenios"
și „bine temperat" totodată, el deschi-
de căi de frapantă modernitate, urmă-
rind „ceea ce visez încă de la 18 ani,
literatura-literatură, trăind numai prin
cuvine și lipsindu-se de cîrjele orică-
rei alte arte". Reflecțiile pe margi-
nea literaturii pe care o scrie n-au
lipsit niciodată din cărțile lui M. H.
Simionescu și cu atît mai puțin ar
putea să lipsească de astă dată, cînd
este vorba — printre altele — de o
profesiune de credință. Această con-
știință a literarității e coloana care
susține modul de concepere și de trăi-
re a literaturii ■—, celelalte procedee
decurgînd de aici. Revenirile din fi-
nalul Toxicologiei ne arată că nu
este vorba de simple observații, fă-
cute in treacăt, ci de un sistem ur-
mărit consecvent și în toate consecin-
țele sale. Reluînd o seamă de aserți-
uni avansate în Nesfîrșitele primejdii
(„...un simplu exercițiu... Mai mulți
prieteni mă sfătuiseră spunînd că ro-
manul nu mi se potrivește, că eu scriu
altfel decît cere acest gen. Și totuși
m-am încăpățînat și am purces la a_
ceastă aventură...") autorul dezvăluie
intenția sa de a depăși prejudecățile
bine înrădăcinate ale genului. „De la
Petroniu la Cervantes și de la Fiel-
ding la Zola, achizițiile tuturor disci-
plinelor (. . .) îngrămădirea lor ase_
zonarea faptelor cu adjectivele și
interjecțiile au consolidat caracterul
de magazin universal al romanului.
Romanul este, nu mai încape nici o
îndoială, un produs al viziunii bur-
gheze asupra lumii, chiar dacă evo-
luția socială a burgheziei se înscrie
între alte coordonate istorice". Obser-
vația următoare, și anume aceea că
„Fiecare romancier își construiește
plăsmuirea pe ruina uneia de dinain-
tea ei. Oricare roman este polemic,
este o replică. De la Flaubert la Rob-
be-Grillet si de la Proust la Kafka și
Virginia Woolf. toate încercările de
recondiționare a romanului țin de o-
riginea și istoria lui. Filiația acțio-
nează terorist. Se pare că substan-
ța noului roman se recunoaște tocmai
în instabilitatea formulei. noutatea
iscîndu-se mai curînd din ineditul ex-
presiei decît din materia narațiunii.
An ti-literatura nu o, ca urmare, spar-
gerea formulei, necesară și obligato-
rie, ci tocmai cantonarea într.una
previzibilă, a romanului înțepenit în-
tr-o schemă ce a făcut carieră" nu
mai e, însă, specifică romanului. întrea-
ga literatură modernă crește din a-
ceastă căutare a diferenței, a impu-
nerii originalității prin opoziție cu
scrierile consacrate, printr-o „negare"
a acestora, mai importantă chiar de-
cit afirmarea personalității autorului.
Toate mișcările și curentele de avan-
gardă de la începutul secolului au
cultivat principiul și el s-a integrat cri-
teriilor axiologice. Ceea ce e mai im.
portant în cazul de fată e că noutatea
nu decurge din această „boală" a lite-
raturii moderne, ci din convingerea
exprimată că „o dată cu tendința u_
nor scriitori de-a utiliza procedee ale
muzicii, ale picturii sau ale filmului
trebuie încurajată șl cealaltă încer-
care, contrară, de a_i găsi prozei lim-
bajul ei intraductibil în altă artă.
(. ..) deocamdată sînt preocupat toc-
mai de-a desprinde nava prozei mele
de țărmurile apropiate și de-a o lă-
sa să zboare singură, cu vînturile ei...“.
Toxicologia, a patra parte a Ingenio-
sului bine temperat, își caută materia
în viața scriitorului. Numai că viața,
devenind motiv literar, e atît de greu
dr desprins de ficțiune, îneît autorul
n’ci nu mai încearcă să limpezească
amestecul ci. în spiritul degajării li-
terarității. despre care am vorbit, îl
amplifică pînă la ultimele consecin-
țe. „Spre deosebire de scriitorul de o_
dinioară, care se străduia să-și pre-
zinte cu limpezime simțămintele, trăi-
rile, gîndurile, cel de azi trebuie să
pună o mare inventivitate în aflarea
unor procedee care să ascundă in-
tențiile și să deioace tendința de con-
tinuitate mecanică a expresiei, parcă
urmărind să-i lase cititorului satis-
facția de a-si juca cu deplină respon-
sabilitate rolul de dispecer și limpe-
zitor al lucrurilor".
Toate acestea sînt importante și
pentru că spiritul modern al scrieri-
lor autorului nu vine dintr-o dorin-
ță de sincronizare, de imitare a unor
mode, ci sînt rezultatul unei expe-
riențe originale. Toxicologia este un
bildungsroman și odată cu imortali-
zarea formării unei personalități (ba
chiar înainte de aceasta) se ocupă și
de clarificarea unor principii literare.
Refuzul „cărții de serie" („Citind car-
tea de serie [. . .] fără să simți de
desubt șî printre rînduri scrisul viu
pe care-1 reproduce, e ca și cum ai
conveni să te-nhumezi, cind o să fie,
într-o groapă săpată cu buldozerul"),
presupune o invenție sclipitoare în
fiecare rînd scris. Cititorul trebuie
sa urce cu fiecare volum „schelele
tot mai înalte" pe care M. H. Simio-
nescu i le pregătește, trebuie să-și
pună în joc imaginația, să fie împie-
dicat să alunece fără dificultăți in
rutina inculcată de romanul tradițio-
nalist. Farâ astfel de eforturi nu poa-
te fi urmărită nici trecerea continua
de la persoana întîi la persoana a
treia, succesiunea tragmentelor de
jurnal și de episoade fantastice (zbo-
rul în jurul cupolei Ateneului etc.), a
scenelor onirice și a celor reale, mi-
nuțios consemnate, a amestecului de
personaje culturale binecunoscute și
de prezențe emanînd din imaginația
autorului ș.a.m.d. Deși M. H. Simio-
nescu este un autor cu. un stil greu de
confundat, nu sînt ocolite parafraze-
le după literatura altora (iată spre e-
xemplificare o tatonare a prozei ar-
gheziene : „Sțînd la masa de scris,
locul morții și-al ridicolului, iese cî-
teodată, nu știu cum și prin ce pră-
păd al legii, o vocală rotunjoară și
îmbujorată, un boț ce aduce cu floa-
rea de păpădie, nimicul se traduce în
speranță și spor de îndărătnicie"). Au-
torul joacă mai multe roluri deodată,
devine pe rînd personaj și comentator,
uneori se substituie unor personali-
tăți celebre (lui Goethe, de pildă),
cele cîteva nume de femei acoperă suc-
cesiv persoane diferite etc. Intre de-
rizoriul banalului și arcuirea unui
gînd subtil nu se află nici un frag-
ment de trecere — însemnarea fră-
mîntărilor cele mai intime ale scri-
itorului și reproducerea discuției de
la un colț de stradă stau alături, așa
cum în viață apropierile cele mai ha-
zardate sînt cît se poate de firești.
Intr-un loc ne este mărturisită aspi-
rația de a pune în pagină haosul din
sentimentele îndrăgostitului, această
dezordine neavînd nimic, în comun cu
discursul bine pieptănat al iubiților
din romane. Firul epic (dacă-1 pu-
tem numi astfel) care străbate cartea
de la început pînă la sfîrșit ar putea
(punînd cap la cap rîndurile care_l
conțin) acoperi cel mult cîteva pa-
gini. Ei este „amînat" după toate re-
gulile artei Șeherezadei, dusă la apo-
geu de romanul lui Laurence Sterne.
Finalul acestei sumare povești e pe
măsura surprizelor oferite la fiecare
pas, în locul tatălui care promisese
să se întoarcă din lumea de dincolo
atunci cînd i-ar fi pregătite anumite
bucate si într-un anumit fel se pre-
zintă la' întîlnire trei personaje ase-
mănătoare, unul mai grotesc decît ce-
lălalt. O altă secvență construită du-
pă vechile reguli — întoarcerea fiului
rătăcitor (Mic roman picaresc), o po-
veste recuperată după treizeci de ani —
e împănată de observațiile scriitorului
ajuns la maturitate și constituie un
nou prilej de dialog între proza tra-
dițională și sistemul literar al auto-
rului. Spiritul ludic e la loc de cin-
ste și își subordonează celelalte pro-
cedee. înșiruirea acestora s_ar putea
prelungi pe mai multe pagini, fără
ca vreunul dintre ele să fixeze o fi-
zionomie. Aceasta apare numai din
ansamblu și ni-1 arată pe scriitor în
postura marilor interpreti de jazz care
execută o temă (în condițiile unei per-
fecte stăpîniri a „instrumentelor") și
compun în același timp pe marginea
ei, chiar în momentul execuției. în
cărțile lui Mircea Horia Simionescu
descoperim motivele cunoscute și re-
cunoscute ale literaturii ; „.interpre-
tarea" lor e însă întotdeauna surprin-
zătoare, dezbrăcată de orice conven-
ționalism. Așa cum altădată îsi in-
ventase termenii și explicațiile dic-
ționarului. si cum se amestecase prin-
tre personajele romanului si ale nu.
velelor sale, scriitorul îsi construiește
acum o biografie, adevărată în măsu-
ra în care surnrinde ființa timpului
scrierii ei. „Recitesc ce am scris Pînă
aici și-mi spun că. dorindu„se confe-
siuni. rîndurile d» fată nu ajung să
fie decît radiografii repetate ale unei
stări prezente, cărora 11 se atașează
aproape întâmplător unele anteceden-
te — anamneaza. Scrise încă o dată
aceste amintiri ar arăta cu totul alt-
fel". ar bjn cu totul alt chin, cel al
momentului scrierii lor. „Biografia" se
oferă. în felul acesta, unor rescrieri
infinite, de fecar» dată arătînd o a’tă
fatetă — a scriitorului, desigur, dar
înainte de toate a scriiturii care ni-1
înfățișează.
Autor important nu numai prin con-
sistența operei sale, Mircea Horia Si-
mionescu se poate mîndri. cum pu-
țini alții astăzi, de a fi inaugurat o
direcție în proza contemporană. di-
recție urmată, cu rezultate demne de
remarcat, de tineri ca Mircea Nedel-
ciu. Gheorghe Crăciun, George Cus-
narencu, Nicolae Iliescu și încă alții
care promit să marcheze, prin scrisul
lor, literatura noastră de mîine.
Constantin PRICOP
Mircea Horia Simionescu,
Toxicologia sau Dincolo de bine
și dincoace de rău, Ed. Cartea
Românească, 1983.
7 — Convorbiri literare
Zilele si nooțile lungi trăite cu frica de moarte iu inimă
și m’ oase m-au lacut alt om, sau poate m-au mutat in
alt om, nu știu, te iau, excelență, martorul și judecă-
torul meu. Și nu era numai frica, era și speranța mai în adine,
asemeni unui miez, un miez de speranță, inumpiăioi suna ues-
tui de bine, dar cui ii ardea atunci cum suna ? cui i. arde
acum !, pur și simplu acestea erau realitatea și cuvintele ei.
De-a lungul vieții mele, pină intr-o zi, am fost un timid,
mă pierdeam m fața oamenilor, dintr-o dată descopeream că
am, comparativ cu ceilalți, prea multe mîini și că, in general,
sin; un exemplar imperfect, o excepție a speciei frumoase și
ueștepte, așa că in aounăn sau in preajma unei femei imi do-
ream să dispar într-o implozie tăcută și neobservată, ca intr-un
truc cinematografic, tiup ! și gata, femeia sa rămmă singură
și să mu uite în aceeași clipită, pentru ele lucrul ăsta e cel
mai ușor. Dacă în vremurile acelea cineva mi-ar ti spus că
va veni un moment cînd o să am curajul să mă duc și să de-
clar cu fruntea sus că sint pregătit, gata, fie ce-o fi, nu l-aș fi
crezut. Dar in orele lungi traversate dureros de încet, tremu-
rind înfășurat în veșmintele înmuiate de transpirația rece, am
trăit atîta spaimă cît pentru zece vieți istovitoare, așa că în-
tr.o dimineață, zilele trecute, ieri, sau poate chiar azi, am co-
borit din pat plin de speranță și de curaj, m-am uușmit cu
apa rece, m-am bărbierit cu maximă grijă, ca pentru o întâl-
nire de seamă, am pus halatul pe umeri, le-am zis celor doi
bolnavi unde mă duc și am străbătut culoarul mohorît pînă în
fața ușii dincolo de care știam că la ora aceea se adună toți
pentru’ cafea. Am bătut și am intrat cu naturalețea cu care
obișnuiam să pătrund în coșmelia mea. I-am deranjat tocmai
cînd erau pe punctul de a duce toți odată cafelele la buze, de
aceea au făcut subit mutrele alea acre și plictisite pe care și le
anină ori de cîte ori au de-a face cu pacienții.
— Am venit să vă anunț, domnule profesor, că sînt pregăti*
sufletește pentru operație, dau si semnătură, am zis fixindu-1
pe șeful aflat la biroul pe care aburea cea mai mare ceașcă ;
ceilalți ședeau pe scaunele înșirate pe lîngă pereți, înconjurin-
dll.i. ’
Acoperit cu un cearșaf alb, neatins, despăturit în diminea-
ța aceea, divanul stătea neocupat, fiindcă regula știută de în-
tregul spital cerea ca nimeni să nu se așeze pe el înaintea pro-
fesorului care obișnuia să-și ia, după operații, odihna de un
sfert de oră, întins.
— Bine, mă, mormăi profesorul cu glasul lui hîrîit care îmi
aducea în ochi imaginea unei vechituri de contrabas cu corzile
atîinind dilatate, zărit cîndva intr-o consignație. Atuncea să-ți
deschidem scâfîrlia, mă, dacă te-a găsit curajul, a continuat el
cu vorbele pe care le știa cel mai bine, și le grăia cel mai des.
Cum îți zice, mă ? Vorbea cu mine, însă se holba pe ecranul
unui perete unde vedea cine știe ce cai verzi.
înaintea nuia a sărit cu răspunsul Răduțoiu, medicul de la
salonul nostru, fericit că are ocazia să iasă în evidență :
— E băiatul cu situația congenitală din emisfera stingă,
știți...
Congenitală ? Aceasta era o veste nouă pentru mine, dar Ia
auzul ei șeful s-a îndurat să-mi arunce o privare, ceea ce m_a
făcut să ină întreb într-o fulgerare dacă nu cumva încetasem
să mai fiu pacientul său, una din rarele, dar strașnicele mele
presimțiri.
— Dacă tu ești ăla. ai scăpat, mă, de trepanație. Norocul
tău că am băgat de seamă că n-ai nici pe dracu înainte de a-ți
desface țeasta !... O chestie congenitală, mă, un vas care nu
irigă nițel dintr-o brazdă, o alarmă falsă, înțelegi ? îi faci pa-
șaportul, mă, imediat ! i-a poruncit doctorului Răduțoiu, după
care m-a dat afară cu cuvintele: De mîine, mă, înapoi în in-
fern, da’ mai domol cu vodka, cu tutunul și cu târfele 1 Haide,
valea 1
— Și crizele mele din somn, dom doctor ? ! am insistat eu.
-- Imaginația târfelor, mă, pretextul lor ca să-ți dea papucii
cînd se satură de tine, prostule ! a urlat Ia mine amenințător
si c clipă am crezut că vrea să mă pocnească.
Am ieșit abătut nu pentru că profesorul mă beștelise cum
îi era năravul, ci pentru că mă prădase de cea mai de seamă
avuție, de singura mea avuție, de întîia hotărîre importantă
a vieții mele, obținută cu prețul unor zile și nopți Pe care nu
le doresc nici dușmanilor. Mi se întâmplase și mie ceva ase-
mănător cu ce pățise nenorocitul ăla de la ortopedie, care, cînd
să plece acasă, dădu să-și încalțe minunății lui pantofi italie-
nești, noi-nouți, model cioc de rață, neînchipuit de scumpi,
fala și vechiul lui vis. uitând că de vreo două săptămîni pi-
c'oiul sting îi rămăsese sub roțile unui tren de marfă. Și a-
tunci a început să urle, că nu de picior îi era — mai toți oa-
menii aveau cîte două picioare —. ci de mîndrețea de pantof
galben, pentru a cărui cumpărare făcuse atîtea sacrificii și
căruia nu vedea ce întrebuințare o să_i dea în viitor. In ziua
externării acelui om am făcut cu toții un haz nebun, chiar și
eu am zimbit, dar cît de bine îl înțeleg astăzi.
Pînă să ajung să iau acea crucială hotărîre pe care ei, doc-
torii, mi-au făcut-o inutilă, viața mea se scursese cenușie și
fără relief timp de 40 de ani, cu hîrtoagele de socotitor a că-
ror manipulare cerea doar rutină, fără nici un impuls din
partea voinței mele, stinse, cu hainele ieftine, de gata, cu
odaia de burlac rareori vizitată de cîte o femeie nou venită
pe șantier, care n-avea încă unde să doarmă, cu cele cîteva
cărți roase de șoricei. Musafiră de-o noapte, două, niciodată
de mai multe din cauza leșinurilor mele survenite în timpul
somnului și despre care jur că nu-mi mai aduc aminte ni-
mic. Dacă n-ar fi fost ele să-mi povestească speriate, diminea-
ța. cum mi-am dat ochii peste cap, cum m-am răcit, cum am
rămas fără puls si fără răsuflare, cind cîte o jumătate de oră,
cînd cîte o oră întreagă, n-aș fi știut nimic despre crizele
mele blestemate... „Bucură-te. mă, dacă-i așa cum zici, că
boala ta e fără suferință și nici despre moarte habar n_o să
ai cînd te-o lua !“ strigase profesorul cînd a venit, urmat de
suită, prima oară la patul meu, fără să mă învrednicească,
bineînțeles, măcar cu o privire. De-aici am pornit nesuferitul
urcuș spre hotărîrea de care am tot pomenit, dar degeaba. Ex-
celentă, totul a fost o amăgire sau așa începuse să mi se pară
mie după <e-am ieșit împleticindu-mă din odaia cu cafele.
Dar dacă profesorul avea dreptate cînd mi-a strigat ce
mi-a strigat despre musafirele mele? Sigur, niște muieri proas-
te care trăgeau peste zi cu urechea în stînga și în dreapta pe
șantier, unde se vînturau atîtea despre somnul meu îneît a-
jungeau să creadă zvonul ăla de batjocură sau se sluieau de
el ca să mă părăsească, ducînd vorba mai departe, apărînd
astfel si în postura de victime, un alibi menit să înmoaie ini-
ma viitorului bărbat si să-i închidă gura, că doar nu degeaba
o fi ajuns el gogeamitea profesorul, nu ?
Așa că, din moment ce eram sănătos, am încercat să dau
allă întrebuințare curajului pe care-1 adunasem cu gîndul la
masa de operație. Cum foile de externare se eliberau cam pe
la ora prînzului, am coborît în parc, ca să nu-i mai văd pe
adevărații bolnavi din salonul meu, pe care profesorul îi va
lecui sau... Din loc în loc. în gazonul abia stropit străluceau
blide maronii ale castanelor care cădeau pocnind din bătrî-
nele si densele coroane atinse de rugină, si se rostogoleau pu-
țin. Octombrie curat, arămiu, cu o pereche de porumbei săl-
batici gîngurind întîrziați pe aproape. Florăreasa. căreia îi
vedeam spatele desenat parcă de o mînă dumnezeiască, lipit
de vergelele gardului, îi îmbia pe trecători :
— Floricele frumoase, conașule ! Floricele frumoase, coni-
ță !
sterian vicol
prima ninsoare
si-această ninsoare sfîrîind
în curtea școlii de la marginea orașului
e-o pictură ascunsă de care
și-aduce aminte bătrînul pc patul de moarte —
și-această dulce ninsoare biciuind
spinările mieilor de-O zi,
mă convinge să fac o prinsoare :
cînd voi ajunge în vîrful plopului
idolatrizant încă din copilărie,
o să tai fără grabă, fiul meu,
fereastra casei săpînd o luminare.
absență
fiecare absență sparge-o oglindă,
în timp ce corăbiile demult naufragiate,
se desfac iată, în iarba din jurul casei —
Umbrele, numai umbrele vin mai întîi
prelungind ospățul focului
fratele vitreg al vîntului electric
inelul fumegînd în cupa cu zeamă de cucută.
frigul stelei
cum ramul fulgerat mai sapă-n
pereții casei, zvîrlind în aerul scrii
vocale de var subțire,
descopăr frigul stelei din fîntînă —
!umina-i cît este, gura-mi mulează,
o, si-atunci, nu știi, nici nu știi că cineva
tc și vînează cu propria ta umbră —
Spitalul se află pe una din străzile care, fără să fie peri-
ferice, sînt tăiate în spațiile mai ferite din preajma marilor
bulevarde tocmai ca să preia ele traficul vehiculelor de toată
mina, ca să găzduiască ele stațiile unde se golesc tramvaiele
și autobuzele tixite de lumea din cartierele mărginașe sau
din comunele suburbane, așa că nici vorbă de conași sau de
conițe.
O știam, ceasurile neocupate cu probele și cu analizele la
care fusesem supus in cele cîteva zue de spitalizare le petre-
cusem privind mai de departe, ascuns în iarba înaltă, la ea
și la cumpărătorii ei, pentru mine era un spectacol ce-mi
im alzea mica mea imaginație. Cind nu prea avea clienți, ri-
dica din cos un copil înfășat în scutece înflorate, ca fustele
ei, si-i dădea să sugă. Eu ’mi-o închipuiam frumoasă, Exce-
lentă, și mă bucuram de bucuria pe care trebuia .-o aioă
pionul ei cind sugea din țîțele albe, rotunde, cu sfircurile ca
două mure, cum văzusem eu că au țigăncile din tablourile ief-
tine, pictate de artiștii ăia Sinceri, nerași, scofîlciți, și fără
scoală.
In prima dimineață trăită ca om sănătos, însă, m-am apro-
piat mai mult de florăreasa. Amatorii de flori erau mai mulți
deeit de obicei și cumpărau fără să se tocmească, florăreasa
abia prididea cu vînzarea, cînd coșul era gata-gata să se go-
lească, ea il umplea iară resfirînd în el cu mîini iuți și pri-
cepute alți trandafiri îmbobociți și alte crizanteme ciufulite
luate din' grămezile multicolore, din jur, care se micșorau și
ele văzînd cu ochii, copilul scîncea în poala ei neluat în
seamă, trupul mamei se mișca mlădios într-o parte și în alta,
degetele ei apucau cînd flori, cînd bani, dar cu cîtă gingășie
și patimă, iată de ce semăna cu o pianistă în momentul cel
mai aprins al concertului, așa se clătina, așa îi umblau mîi-
nile, numai că in loc de sunete ea dăruia flori, dăruia e un
fel de a spune, bancnotele erau la vedere. îmi plăcea Ia ne-
bunie femeia care vindea flori, femeia, aș fi vrut s_o ademe-
nesc în curtea spitalului și acolo, într-un colț mai ferit pe
care îl si alesesem, în iarba deasă, sub bombardamentul cas-
tanelor, acoperiți de fusta ei înflorată, mare cît o parașută,
s-o iubesc îndelung și puternic, făcînd să-i răsune salba și
monedele de prin buzunare, ca o victorie asupra amintirilor
mele sărace, cu cîteva cuplări sălcii și confuze, grăbite, dato-
rate împrejurării că fetele slăbânoage, abia sosite pe șantier,
n-aveau unde să pună capul în prima noapte. Aș fi trecut i-
mediat la acțiune — ce de vorbe îmbietoare îmi treceau prin
cap 1 —, însă mai era și plodul care ar fi putut să se porneas-
că țipetele în clipele cele mai dulci ale desfătării noastre.
Piedica asta nu m-a împins la resemnare, Excelență, nu, ci
am încropit îndată un plan cît se poate de bun.
Tabloul adevărat al țigăncii cu flori era atît de fascinant,
iar planul meu atît de bun, îneît am uitat pe dată spitalul și
toate bazaconiile înșirate despre emisfera stingă a mansardei
mele, și, găsind locul din gard, ochit zilele trecute, de unde
lipsea un drug, m-am strecurat afară, în strada, așezîndu-mă
pe postament la douăzeci de metri de ea, pregătit să pun în a-
plu are planul, ca un bărbat ce mă simțeam în sfîrșit.
— Azi e sfînta Paraschivă, bolnavule, mi-a strigat ea pe
neașteptate, fără să-și întrerupă cîntecul sau vinzarea, ale-
ge-ți cuvîntul din cele două, Excelență, în cazul ei e ace-
lași lucru, dacă înțelegi.
Toți ceilalți erau pentru florăreasa conițe și conași — ce
formule răsuflate și neadevărate, dar în gura țigăncii
sunau îmbietor, numai eu eram „bolnavule”, cuvînt al
cărui sens îl simțeam topindu-se și dispărînd în glasul ei dintr-o
dată catifelat și cald, ca și cum ar fi vrut să strecoare într-o
frază obișnuită, menită chipurile să-mi explice de ce au atîta
căutare florile, o făgăduială de dragoste, fără ca nimeni dintre
cumpărători să înțeleagă. Țiganca terminase florile, doar pe
fundul coșului mai rămăseseră cîteva și amatorii se îmbulzeau
mm abitir să le cumpere, însă în loc de flori ei primeau insulte
și gesturi necuviincioase, ea înjura cu o voce dintr-o dată în-
groșată, urîtă, de veche fumătoare, dacă vînduse ce fusese de
vînzare, nu mai avea nevoie de timbrul ademenitor, de cona-
șule și de coniță. Doar după ce a lepădat ilicul roșu și l-a aș-
ternut peste cos, oamenii s-au răspîndit lăsîndu-ne singuri, iar
mie _ cu toată uimirea tulbure pe care mi-o provocase ieși-
rea ei grosolană, neașteptată — mi-a trecut prin minte că toc-
mai de aceea întrerupsese vînzarea, ca să mă întrebe promi-
țător cu ce gînduri mă apropiasem de ea.
— Ancoa 25 de lei pe ele, bolnavule ! mi-a strigat strecu-
rînd mîna sub ilicul ce acoperea coșul, apoi mi-a întins tran-
dafirii rămași, care dădeau să-și deschidă bobocii galbeni ti-
viți cu roșu, o frumusețe de flori, făceau de trei ori pe atîta,
mai ales că mă îmbla chiar ea. dar în buzunarul halatului n-a_
veam decît o hîrtie de zece lei pe care am dat-o la iveală,
ridicînd neputincios din umeri și privind în pămînt, restul ba-
nilor îi țineam ascunși în noptieră. Aoleo, doar zece ! hohoti
ea smulgînd bancnota și punîndu-mi trandafirii în brațe.
Ce nu-mi venise să cred mai înainte se dovedea adevă-
rat, Excelență, avea un ris ca o tuse urîtă. fiecare zgomot
fiind însoțit de zgomotele unor rupturi și prăvăliri în pieptul
zguduit de spasme. Dezgustat, i-am privit fața brăzdată de
cute adinei și de gura umedă, cu colțurile căzute pînă spre
oasele mandibulei, în care stătea înfiptă o jumătate de țigară
stinsă.
— Aoleo, doar zece lei ! continua ea să rîdă sau să se
vaite cu durere mare așezînd în coș copilul sau păpușa înve-
lită în scutece și indeDărtîndu-se legănat în fustele ei largi,
ca o rață uriașă, pînă dispăru, ori pînă o înghiți pămîntul, ori
piuă se topi ca o amăgire ...
Rămăsesem singur pe soclul de piatră, mulțimi se năpus-
teau în stradă prin ușile autobuzelor și tramvaielor oprite în
stații, lucrători încinși cu șorțuri groase descărcau din_ cami-
oane și împingeau în depozite containere pe rotile. în jur
lumea aceea de toată mîna alergînd tenace și a cărei vedere
îmi întărea curajul si speranța ca unuia ce se putea socoti
în sfîrșit de-al ei, gîndul că eram sănătos năștea în mine por-
niri de entuziasm și de iubire față de toți semenii de pe pă-
mînt, dar mai ales față de cei mai aoropiați — trecătorii alu_
necind într-o parte și în alta cu gîndurile, cu grijile și cu ve-
chea lor oboseală. Uitasem eșecul cu florăreasa si căutam acum
o cale ca să le arăt dragostea unui înviat : să mă urc pe gard
si să le presar trandafiri îmbobociți pe creștete ? să-i îmbră-
țișez pe rînd ? să le strig în gura mare ce simt pentru ei?,
tot gesturi de pe altă lume, pe care ei le-ar fi găsit poate ze.
flemitoare sau. și mai simplu, gesturile unui nebun.
— Cu cît vinzi firul ?
întrebarea îmi fusese adresată de o siluetă în negru care
căpătă îndată detaliile unei femei de vreo 30 de ani, stinsă
si absentă.
— Florile n-au preț, doamnă, mi-am amintit, ca unul ce
lipsise mult timp, de o expresie neadevărată și veche, biata,
care mai are viață în ea, continuă să înfrigureze și șă nască
ecouri, după cum a demonstrat și de această dată trezind-o pe
femeie din absenta ei.
— Scuzați-mă, domnule, mi-a zis după ce și-a dat seama
că florile nu se aflau în brațele țigăncii, roșeața subită dă-
ruind chipului ei voioșie și tinerețe, în vreme ce în ochi i_au
fulgerat parcă păstrăvi minusculi și, fîstîcită, s-a întors pe
călcîie îndepărtîndu-se.
M-am ridicat și am pornit fără ezitare pe urmele ei, nici-
odată nu m-am decis mai repede și n-am fost mai consecvent
în înfăptuirea unui gînd, o urmăream fără sâ-mi pese de dun-
sunet
înfrunzind
A setei și foamei
este marginea pietrei,
frontieră a respirației
si a melancoliei ,
sunet înfrunzind
gîtul clepsidrei.
Nu fiindcă ești departe
mi_e dor,
o, frate al meu,
sînt vinovat,
ascultă oracolul,
piatra e semnul în care
pedeapsa-mi se scrie.
eugen
lumezianu
ore din
viața unui
om sănătos
glie pijamalei, atît de vizibile sub poalele halatului cărămi-
ziu care, ca să fiu drept, nici nu atrăgeau atenția nimănui.
Nu mi-a fost greu s-o ajung și, în grabă, să o și întrec, răsu-
cindu-mă apoi intr-o piruetă, ca să-i răsar în față cu florile
întinse sprea ea și cu această spunere care .fiindcă era o nou-
tate absolută pe buzele mele, a ieșit în lume tremurată și șop-
tită :
— V-aș dărui toți trandafirii din lume, dar nu-i am decît
pe aceștia.
— Am mare nevoie de niște flori, mulțumesc, mi-a zis pri-
mind darul aidoma unei femei obișnuite să i se ofere flori,
dar, în ciuda experienței mele sărace sau poate tocmai de
aceea, am înțeles că se prefăcea, nu știu cum îmi dădeam sea-
ra;’. că sub pojghița de firesc tremura de emoție.
Și a plecat iar și eu am urmat-o, potrivindu-mi pașii du-
pă pașii ei, încercarea ce mi-a reușit curînd și care mi-a oferit
privilegiul de a-i atinge din cînd în cînd umărul cu mîneca
larga a halatului.
■— Vă cheamă Paraschiva, nu-i așa? am întrebat-o feri-
cit că nu pot să greșesc.
— Nu, Sintia. Paraschiv e numele soțului meu.
Și mersul i-a devenit dintr-o dată șovăitor, ridica pasul,
dar cînd să-1 așeze în față, pămîntul părea câ îi alunecă sub
tălpi, readueînd-o pe locul abia părăsit, și se datina, și se
strîngea în sine asemeni făpturilor din basme care, pentru a
evita vreo primejdie, se pregătesc să se topească în aer, iar
pe' obraji i s-au rostogolit cîteva lacrimi. In exaltarea mea
credeam că aflasem din acele reacții multe despre ea, mal ales
în privința nefericitei sale vieți de famjlie, alături de un Pa-
raschiv josnic, bețiv si brutal, de care ar fugi unde ar vedea
cu ochii, dar căruia din delicatețe și poate din reflex îi oferă
flori de ziua lui. Mersesem prea departe, îndrăzneala unei
presupuneri arătîndu-se mai riscantă decît un gest sau o ini-
țiativă, judecind după cuvintele Pe care mi le-a spus ime-
diat :
— E al doilea an cînd de ziua lui îi prefir flori peste lo-
cul de veci.
Poate că simțea și ea nevoia să se elibereze de acel gînd
împovărător, fiindcă îndată pașii ei au căpătat spor în timp
ce eu am rămas încremenit în fața unei sifonării prin geamu-
rile căreia vedeam cum se învîrtește sacadat o roată. Spițele
ei desenau o mișcare amețitoare, caleidoscopică, în al cărei
ritm murmuram : „Săraca femeie 1 Săraca femeie!”, cuvinte
prin care, în realitate, îmi plîngeam neputincios lipsa de no-
roc. M-am rupt greu de fascinația roții, întoreîndu-mă re-
semnat spre spital. Cine să-și fi închipuit, Excelență, că abia
atunci cînd ea rătăcea departe, pe vreuna din sinistrele alei
ale perimetrului aceluia unde sfîrșim prin a coborî, eu voi
reuși s-o recompun parcă mai vie decît mi se arătase in mi-
nutele dinainte și, oricum, mai zîmbitoare, mai apropiată ;
chip prelung, măsliniu, cu pielița bine întinsă pe obrajii tari,
gît subțire răsărind din clavicula fragilă, umbrit de părul
castaniu cu foșnet și rotunjimi de alge uscate, și ochii, ochii
aceia cu fulgerări argintii ca într-un iaz clocotind de pești
cît gămălia.
Și dacă totul n-a fost decît un vis, prima mea trecere din-
colo de materialitatea cotidiană, din care m-am întors cu a-
mmtiri ? Nu, n-a fost vis, peisajul din jur era același, numai
că devenise mai opac, amănuntele se șterseseră, rămînînd doar
siluetele oamenilor, fără fizionomii, de parcă s-ar fi lăsat sea-
ra, nu se lăsase nici seara, abia trecuse de ora prînzului, lu-
crătorii împingeau cu nădejde containerele, iar eu continuam
să-mi tîrîi papucii în care îmi simțeam labele jilave, reali-
tate sută la sută.
M-am strecurat prin gard, am traversat grădina umbroa-
să și cînd am intrat în salon, ceva, niște obiecte mari și albe,
s-a năpustit plutind spre mine mai iute decît reflexele mele,
izbindu-mă în plină figură, amețindu-mă puțin. Erau pernele
cu care eu nu puteam răspunde, pentru câ cei doi bolnavi,
foștii mei tovarăși de suferință, țineau pe umeri sfere albe de
bandaj cu orificii adinei în dreptul ochilor și cu deschideri
mai largi deasupra bărbiei.
— Idiotule, îmi strigau cu dușmănie, ești sănătos ! Ne-ai
înșelat, nemernicule și mincinosule ! Noi te_am căinat, sulta-
ne, că ești putred și că o să mori, iar tu n-ai nici pe dracu,
ești tare ca un taur ! Noi te plîngeam că-ți crapă ăștia țeasta
și tu te duci după țigancă să-ți faci mendrele cu ea, ne-a zis
nouă sora, derbedeu sănătos ce ești !
M-am întors cu spatele la ei, chipurile pentru a-mi adu-
na lucrușoarele, și m-a podidit plînsul, semn că după zilele
și nopțile trăite acolo, îngrijindu-i, încurajîndu-i, și învățind
de la ei, sosise vremea ca ochii mei să vadă viața aidoma o-
chilor lor pierduți sub bandaje. Mă găseam și eu vinovat de
sănătatea mea sau de verdictul optimist al profesorului, mi-
nunata ordine din creier fiind anormală si sfidătoare într-un
pavilion unde lumea venea pentru teribila si fireasca operație
cu trepanul.
Oricît de mult am nrelungit pregătirile de plecare — cu
facerea sacoșei, cu numărarea banilor pitiți în noptieră — ca
să ispășesc o vinovăție greu de înțeles pentru cei ce n-au tre-
cut pe acolo, momentul despărțirii a sosit totuși, am cules
pernele de jos. și am ieșit urmărit de înjurăturile pe care le
meritam, o spun fără ipocrizie, Excelență, pe cuvîntul meu de
socotitor.
La magazia de haine am lepădat veșmintele de spital și am
îmbrăcat costumul meu ponosit, de culoarea fumului, apoi
l-am căutat pe medicul Răduțoiu, ca să-i înmînez plicul hără-
zit. Cînd l-am găsit, tocmai termina de scris foaia de exter-
nare, mi-a dat-o, i-am mulțumit și i.am întins banii. E aproa-
pe de necrezut, dar i-a refuzat, și-a oprit numai o parte din
ei ,mustrîndu-mă pentru gest și explicîndu-mi răbdător că sînt
un om sănătos și nevoiaș pe deasupra.
— Și leșinurile mele nocturne ? l-am întrebat si pe el.
— Folclor, mă, organic aproape nimic, fleacuri ca la fie-
care, mi-a zis dintr-o dată grăbit și iritat, arătîndu-mi că
drumurile noastre trebuie să se despartă cît mai curînd.
Am aruncat stânjenit ochii pe foaia pe care o țineam în
mîini și din tot ce scria acolo am deslușit numai data : 7 oc-
tombrie. anul acesta.
— Ați greșit data, dom’ doctor. Azi sîntem în 14, sfînta Pa
raschiva !
M-a privit cu ochi pătrunzători, cîntărindu-mi parcă sănă-
tatea, a făcut și gestul de a-mi lua înapoi hîrtia, ca să mă mai
țină în spital pentru noi investigații, eram nebun?, dar se
grăbea din cale-afară, așa că mi-a făcut semn spre calendarul
care arăta într-adevăr 7 octombrie.
Săracu de el, rămăseseră în urmă, el și calendarul lui, dar
intuind primejdia răzgîndirii, nu l-am mai contrazis, ci am
făcut stînga-mprejur și am zbughit-o, străbătând în fuga mare
culoarul și grădina pînă în locul știut, unde m-am strecurat a-
fară prin spărtura gardului.
Răsuflăm greu, dar mă simțeam aproape fericit și liber —
nu fusese gîndul bolii o carceră grea, ca să nu mai spun de
viața mea de pînă acum, trăită iepurește, în frică și umilință?
Aproape și nu deplin, fiindcă Sintia nu se întorsese încă, dar
se va întoarce, nu aveam și nici nu am vreo grijă. M-am așe-
zat pe piatra gardului, așteptînd-o și ca să-mi umplu minu-
te.e sau ceasurile pînă la venirea ei, am început să-mi amin-
tesc de lucrurile mai vesele din ultima vreme.
Apoi, puțin îngrijorat, am continuat s_o aștept pe fe-
meia în ’ negru, scriindu-ți, și de n-o fi venit sau de n-o fi
trecut fără s-o văd, oi mai aștepta-o, și acum. S-o fi scurs
vreme multă, s-o fi scurs puțină ? nu știu, dar spune-mi, Ex-
celență, ca martor și judecător al meu, în cîte ne aflăm după
calendarul dumitale ?
Convorbiri literare — 8
stelian baboi
nu atingeți
peștișorii
Nu-i venea să creadă că acolo, pe locul a-
cela din insulă se afla cineva. De la de-
barcader porneau bărci pe oglinda ce-
nușie a lacului. Pădurea scinteia verde sub foș-
netul soarelui și pe insula cu alei negre, din
zgură și ronduri de petunii se clătina umbra
răsăritului. Da, de pe locul acela de clisă cineva
arunca in apă momeală și ace cu musculițe
vii. Strigă :
— Pleacă, să nu-ți rup oasele, porcule !
Pescarul iși împacheta undița, cea mai hră-
păreață undiță din ținutul laboli și salută cu
pălăria sa fleoșcăitâ spre baraca din mijlocul
insulei, unde se dezbrăca tînărul.
— Azi nu mănincă, domnule Aoil ! Ieri am
prins în stufăriș zece crapi băbani, umflați cu
icre. Vezi, dom’le Aoil, crapii ăștia s-au trezit
la dragoste tîrziu, cu cîteva zile înainte de moar-
te, răspunse pescarul și scoase din sin bido-
nul și i-1 întinse pe geam.
— Vișinat proaspăt, ți se topește limba. Vezi,
dcm’le Aoil, vișinatul ăsta l-am furat din ca-
mera fetei. Era intr-o sticlă de cristal, cu eti-
chetă ochioasă.
— Să nu mai calci pe aici, n-am chef să te
dau de gol. .
— Bine dom’le Aoil, am să-mi fac rost de
permis.
— Să nu-ți faci, mă jignești, bâtrîne !
— Bine, dom’le Aoil, n-am să vă jignesc. Mi
se făcuse poftă de o ciorbă pescărească, de
aceea.
— Sint mici și fricoși, se topesc în clocotea-
lă. E păcat, zău că e păcat să te înfrupți din
ei.
— N-am să mă mai uit la ei, mi se face foa-
me cînd îi văd.
— Să nu-i mai vezi, bătrine, riști să te îneci.
Pescarul puse bidonul în coș, deasupra bu-
lendrelor și se îndreptă către mal. Aoil se a-
șeză sub sălcii, unde tremura în nuanțe violete
lumina. Arunca pe valuri firmituri de pîine.
Firmiturile rătăceau de colo-colo printre lăs-
tarii pipirigului, brotacii ocăiau și el așepta,
aștepta Puii de peste înotau în mijlocul lacu-
lui și simțeau tocmai de acolo cum plutesc coa-
jele amărui de pîine pe apă, dar nu îndrăz-
neau să țîșnească la suprafață : le era frică.
El făcu mina pîlnie și strigă :
— Sînt aici, cu voi, Aoil, Aooooiiiil ! Și ei,
peștișorii, recunoscură vocea lui si veneau cîr-
duri-cîrduri. Atingeau, din viteză, hrana cu
boturile, apoi dispăreau în adine și iarăși apă-
reau, de fr°măta apa sub aripile lor. Nu în-
drăzneau să mănînce firimiturile și nici să
scoată capetele deasupra apei, în aer. de unde
ar fi putut vedea malurile pline de undițe în
care se zbateau crapii sau carașii. Tn felul ăsta
ar fi înțeles cine-i obligă pe ei să trăiască de-
parte de lume, însă ei se fereau de știucă, de
abatorul ei, unde cine nimerea era făcut pif-
tie.
Intră în apă si peștișorii îi zburau Pe sub
brațe către hrană, nu se mai temeau de știucă.
Doamne, mult l-a mai costat nebunia asta !
Luase cu brio examenele teoretice, putea să
ajungă pilot de elită. Ii duseseră în poligonul
acela din stepă și un ins în haine albastre de
gală și nas roșu de alcool le explicase că tram-
bulina din beton acoperit cu rășinoase nu.i o
improvizație eufemistică, ci una din cele mai
moderne invenții ale Pedagogiei. „Pînă acolo,
spusese săgetînd aerul, cu ceafa de-i sărise fi-
retul auriu dc la caschetă, fugiți în trap, în
galop, în ropot și cînd ajungeți pe seîndura
roșie din vîrf faceți o bătaie scurtă lip ! șî vă
dați drumul in apă. Cine întîrzie o secundă
dună bătaie, pierde totul.
El alergase cu ochii închiși ca-n jocul de-a
baba-oarba și cînd apreciase că-i pe seîndura
roșie deschisese pleoapele și văzuse sub el nu
apa aceea albăstrie, ci o mlaștină in care se
uătâceau porcii, iar alături de ea pe taică-Său,
tluturmdu-și bastonul de abanos : „Nu sări,
crctiniuc !" £1 se sperie că bătrinului s-ar pu-
tea să-i pocnească inima, de nu-1 ascultă, și
cobori invers.
Salvatorul azvîrlea colacii de plută la scările
plajei, unde se bălăceau studentele și făcea
semne disperate la o blondă improvizată șă-1
urmeze m barcă. Fata cocheta pe sub palăria
ae pai cu un domn burtos, îmbinat de rinză,
nu giuma, și se vâita : „Ai, ai ce caraghios a.
grest I Domnule, pechinezul dumneavoastră
oerbaliv Inhaliaza sultamidă sau e de pluș ?
Domnul 11 unse genunchiul cu nămol și ea,
ae fericire, luă cățelul în brațe. Pe dig dom-
nea liniștea, doar din cînd în cînd se auzea
clipocitul undițelor.
— Fata citea pe Agirbiceanu cînd el o in-
vitase la plimbare. Da, ea indoise pagina și
dezdoise genunchiul de pe cearșaful imaculat,
cum numai prințesele sînt în stare de așa ceva
si ii spusese cu voce alintată : „Accept numai
flori de la intelectualii subtili". Cumpărase de
la vânzătorul in pantaloni negri, cu jartiere,
trei crizanteme din policlorură intr-o amforă,
pe care erau reproduse Anemonele Iui Luchian
și i Ie oferise cu glas rănit.
Cînd ajunse în camera ei, fata se întinse pe
sofaua din fața oglinzii și spuse :
— Aoil, tu ai un nume arhaic. De ce nu ți.l
schimbi 'l
— Pe mine mă prinde numele ăsta, de ce te
agăți de el ?
— Dă-mi papucii de sub pat !
El se aplecă să caute obiectele acelea nătăflețe
pe care le hîrșcîia ea prin încăpere cînd era
singură și își strică dunga la pantaloni. Ținea
tare mult la dunga pantalonilor, din cauza ei
se îmbolnăvise de varice. Și cum îi rătăceau
mîinile și capul prin întuneric se pomeni vor-
bind :
— Maja, ești de acord să punem bazele unei
familii ?
— Da dragă, dacă îmi găsești ciupici.
Pe o cameră de automobil plutea un găligan
și alături de el un bătrînel înota craul cu o
singură bătaie la două cicluri ; probabil fusese
pe timpuri un veritabil concurent la probele de
rezistență.
— Felicitări, colega ! Mă așteptam să-ți struc.
titrezi substanța ereditară, spune savantul Cri-
crus cînd deschise ușa Catedrei de Pedagogie.
El încercă să-și justifice actul comis prin sta.
rea aceea sacrosanctă provocată de Maja la
Sfatul Popular, cînd tembelul de funcționar se
ridicase din fotoliu și le citise paragrafele des-
pre divorț din Codul Familiei și ea, Maja,
izbucnise in hohote, vai, ce mai curgeau lacri-
mile pe rochia virgină, de mireasă, și el răcni-
se la funcționar : „Ce taci, dom’le !“ Funcțio-
narul îl întrebase : „Ce-i domnule Noveanu, nu
vă simțiți bine ?“ și ea, Maja, îi introduse be.
țivuluî de funcționar o sută de lei în buzuna-
rul de la ceas. Profesorul îl pofti în antica-
meră, n-avu timp să deschidă gura.
— Fă-mi o cafea amară, colega !
Luă ibricul cu toartă lungă, uzată și-l puse
pe reșou. După ce fierse turnă cafeaua într-o
ceașeă mare de marmură chinezească și i-o duse
profesorului. Profesorul, în picioare, recita
porcăria aia a lui Bazarov, care se cheamă
„Empiriomonism”.
— Colega, șterge-mi scaunul de praf ! spuse
savantul sorbind cu plescăituri dizgrațioase
din ceașcă.
Mai tîrziu savantul sc tolăni în șezlongul de
pe verandă și-l invită la o gargară academi-
că, ce sfîrsi ca dc obicei în : „Colega, viitorul
îți suride din profil, fii amabil și aruncă scru.
miera !“.
Stătea pe podul curbat de stejar și urmărea
cum se destramă în clăbuci razele amiezii. Sub
pleoape i se zbătu un zîmbet dureros de na-
tural cînd pescarii aprinseră focul sub mes-
teacănul alb. In vergele lungi sfîrîia slănina
ieftină.
I se făcuse poftă de clătite cu brînză de vacă
în seara aceea cînd plecase Maja să cumpere
bilete la superproducția franceză. „Să fim căști,
madum !“ în care Fernandel, cel mai demonic
și mai viril bărbat de pe coastele Europei fura
obiectele pudice ale amazoanelor. Aprinse a-
ragazul cu gindul să-și prepare singur cîteva
clătite delicioase, dar scăpă din vedere să pună
ulei în cratiță șî prima foaie se arse și a doua
și a suta.
Maja iradia din șolduri o liniște vegetală cînd
intră în cameră. Ea se rezemă de mina lui, de mi-
na în care purta verigheta și-l întrebă :
— Tu ai studiat limba lui Cricrus ?
— Cum ți-a trecut prin cap o asemenea idio.
țenie ?
— Nu te supăra, tigrule ! După părerea mea
tnată știința lui stă în limbă. El se simțea în
al nouălea cer cînd ea îi spunea „tigrule", nu
o mai certa cu lunile dacă întîrzia noaptea în
oraș.
Observă cum un băiat si cu o fată se ascund în
apă și înțelese că ei acolo, sub apă, se sărută.
Pentru un sărut discret, ferit de ochiul lumii
riscau să se înece.
Savantul Cricrus băuse cam mult coniac fără
sifon. Vorbea musafirilor despre o știință nouă
cînd el se întorsese din bucătărie cu tava plină
dc cești. Magnetofonul cînta ușor, în surdină și
musafirii ascultau melodia aceea exasperant de
proastă. „Iți dau inima mea" și teoriile flexi-
bile ale savantului.
— De la Einstein încoace științele utilizează
experimentul mintal. începe, dragi colegi, epoca
esențelor impure. Cunoașterea umană a intrat
în subsolul materiei. Pedagogia adevărată re-
fuză să-și limiteze obiectul cercetărilor numai
la omul concret. Ea are misia de a educa ideea
de copil. Da, copilul care există in mamă, are
nevoie de educațiune : să nu-1 lăsăm în ghea-
rele hazardului. Femeia gravidă trebuie să ai-
bă o anumită conduită morală, altfel fătul se
naște cu un comportament dezechilibrat. Dacă
doamnele gravide vor respecta indicațiunile
mele, atunci vor dispare de pe planetă bandi-
ții, visătorii, impostorii etc., etc. Va apare, dragi
colegi, o generație uniformă care se va înțelege
de minune. Ce-i trist, e însă faptul că femeile
cînd sînt însărcinate au o teribilă poftă de
dragoste. Deci, ar fi ideal ca omul să se nască
din nou.
El, savantul ar fi teoretizat pină in zori dacă
Maja nu ar fi izbucnit in rîs. Kîdea și se juca
cu peștișorii aurii din aquarium. Cricrus prin-
se un pește și-l trînti de perete. Și cum dădea
peștele din aripi sperind să descopere oceanul
in camera ticsită de fum, Cricrus scoase din-
tr-un dosar o hîrtie împăturită perfect și
spuse :
— Dragi colegi, in astă seară sărbătorim un
mare eveniment : domnul Noveanu a fost nu.
mit asistentul meu.
In clipa aceea ar fi fost fericit dacă Maja nu
și-ar fi lipit sinul decoltat de savant și dacă
savantul, cu nerușinare, nu i-ar fi sărutat bu.
zele.
Era avansat ! Da, avea viitorul deschis. Se
vedea înconjurat de sute de reșouri pe care
clocoteau ibricuri, de milioanele de scaune pe
care scânteia praful. El nu pilota, ci umplea
cestile albe, ceștile acelea ce nu se spărgeau
niciodată și ștergea scaunele cu scirțîit dublu,
scaunele acelea pe care nu se așeza nimeni. Pe
parchet murea peștele, oceanul era la mii de
kilometri de el.
Sub umbrela albastră, cea mai albastră um-
brelă de Pe plajă se certau îndrăgostiți!.
— Ești o fată banală. Sînt sătul de fete banale
— Să plecăm de aici. Aici nu-s fermecătoa-
re.
Citea hîrtia aceea dactilografiată impecabil,
fără greșeli de ortografie care legifera noua sa
funcție socială și rupea bucăți-bucăți din ea.
Peștișorii loveau bucățile de hîrtie și ele, bu-
cățile, se mulau pe boturile lor și ei rătăceau
disperați, orbi prin apă.
— Haidem, micuțule ! îmi este rece.
— încotro să mergem ?
Peștișorii se zbăteau convulsiv, se sfredeleau
în fel și chip în valuri dar tot nu li se dezli-
peau de pe boturi bucățelele de hîrtie.
Lui i se păru că ei, peștișorii, țin intre ma.
xilare cești albe din marmură chinezească.
Văzu cum țîșnește dintre ierburile gelatinoase
știucă și cum purta in gură un ibric albastru
din care aburea cafeaua, cafeaua neagră. Chema
peștișorii la ea ca să le umple ceștile și ei, peș-
tișorii, spărgeau ceștile de mal, de rădăcini, de
broaște. Pe valuri pluteau cioburi de marmură
albă chinezească.
— Maja, peștișorii au spart ceștile. Bravo,
bravo ! Bătea din palme și sărea într-un^ pi-
cior de bucurie. Femeia își pusese ochelari de
soare, nu suporta lucirea solzilor.
— Știucă, afurisita, umblă cu ibricul după ei.
Vezi, acela mic cu spinarea cenușie n-a izbu-
<it să-și sfarme ceașca, are să-i toarne cafea
în ea. Am să te sugrum, parșivo '. Am să te...
și se repezi să o apuce de gît pe Maja.
A doua zi pc înserat, apăru în larg barca cu
motor. In barcă plîngea o femeie, ce-și lipea
deseori obrazul de mina unui bătrînel simpatic.
El se ascunse sub sălcii, de unde putea să ad-
mire în voie jocul splendid, curat, dumnezeiesc
al peștișorilor. Bătrînelul puse binoclul la ochi
și el simți cum este prins în ocular. Barca se
răsuci în loc cu zgomote metalice, asurzitoare
apoi porni brusc, cu viteză mărită, spre insulă.
Auzi :
— Domnule Noveanu ! Domnule, am să-ți dau
mustrare scrisă. Domnule, ți-am tăiat trei zile
din salar. Domnule... Apoi glasul de gumă al
femeiei :
— Domnul Cricrus a intervenit pe lîngă Rec-
tor să-ți dea salaru întreg și primă. Să-i mul-
țumești, bibicule !
— Fii cuminte, domnule ! Tocmai dumneata
să faci una ca asta ! Nu-i pedagogic, domnule !
Cînd barca se apropie mult, el urlă
— Nu atingeți peștișorii ! Nu atingeți..., și se
urcă pe aleea de zgură, unde erau pietre. A.
runca des, la întîmplare, fără întrerupere. Bar-
ca se poticni, motorul hîrîi în gol ca un bețiv
fără gitlej. Femeia leșină în brațele savantu.
lui și savantul îi băgă mina în sin să-i_palpeze
inima. In timp ce îi palpa inima, strigă :
— Domnule Noveanu, nu te mustră conștiin-
ța ? Ea trage să moară șî mata n-ai pic de bun
simț.
— Plecați de aici, plecați ! Nu atingeți peș-
tișorii !
— Te-am propus pentru specializarea în străi-
nătate. La Paris, Ia Paris vei merge, domnu.
le !
— Mă doare în fund de Parisul vostru.
Și cum arunca el des, fără țintă precisă uită
că între insulă și restul lumii există un podeț
putred do stejar. Auzi zbîrnîîturi ireale, înde-
părtate șî crezu că avioanele de cursă lungă
de abia acum decolează de pe aerodrom.
Doi găligani îi răsuciră mîinile la spate și-l
băgară într-o cămașă aspră de sîrmă.
— La balamuc, furiosule !
— La balamuc, nebuniile !
— La balamuc, idiotule.
F.ra în apă și peștișorii îi zburau pe sub bra-
țe către hrană, nu se mai temeau de știucă.
noamne. în zbenguiala lor se prefigura în zeci
de chipuri avionul pe care îl pilota în fiecare
noapte.
iubirea de
zăpadă
Am sărutat umbra privirii taie
fierbinți pe zăpadă
Unde ea se topea sub arsura ochilor tăi
unde mă ocoleai
Dindu-mi suave tîrcoale
Fiară albă pe pajiștea cîndva verde
Unde eu mă pierd
Stingher, negru
Ca un păcat
Care păstrează zăpada neatinsă
Decît de cerbi pe înserat.
*
★ ★
O colină acoperită de zăpadă
E ca un sin al tău
Izvorît de pe întinderea
albă a trupului tău
Nepătat de nici
un gînd păcătos
Neinfăptuit încă,
lartă-mă doar
Pentru gînd.
*
★ ir
Ții minte
Cînd îmi dansa zăpada noaptea
Tîrziu, lingă umărul tău alb
Curat, ca niciodată,
Sau poate ca începutul iubirii noastre
★ ★
Zăpadă albă, amețită de vint
Coborînd din ceruri învîrtindă
Visez un vis ce nu-1 mai am
Nici azi, nici mîine cînd voi fi și eu o nea
Zăpadă albă unduind
Un dans nebun cu
clovni albi
Noi, două, păpuși,
Un cînt tăcut
Privind un cer
Venind asupra noastră
Curgînd peste umeri obosiți
Un cer ce se tot surpă
In fulgii grei
4
★ ★
Cu tine privesc cerul
Căzind asupra noastră
Sub forma suavă
A fulgilor
Care-ți mingile coapsele
Un umăr, un gest
O privire aruncată
Fulgului acela stingher
Și, doamne, cum se prăvălește cerul
Cu fulgi cu tot
Zăpada mă acoperă
Ca o moarte albă
Deasupră-ne curg
Fulgii — argint
Prețioși ca și gindul
Nemărturisit niciodată
Iubito, ninge.mă suav
Cu privirea ta curată și albă
Ca într-o noapte de Carpați
în munții unde întotdeauna
Ninge ca în vis
Atunci cînd eu sînt Făt-Frumos
Cum n-am fost niciodată
în viața mea adevărată
Am nins amîndoi o vreme
Am mai nins un anotimp
Și după aceea
Zăpezile ne-au căzut
Separat.
O singurătate albă
A fiecăruia.
constantin popa
piatra
Dintre toate animalele
De pe lingă casa omului,
Piatra
No aduce cele mai multe foloase.
Piatra ne dă lapte de piatră.
Căldură de piatră.
Cruce de piatră și cărți,
Piatra de moară, moara de piatră,
Piatra ne învață tăcerea.
Chipul și visurile mîinii,
Anatomia fintinii,
Tăiatul învață pe coase
Și cum să ne sfrîngem timpul în oase.
Din piatră
Omul scoate gînduri,
Apă din piatră seacă
Și cînd îi vine sorocul,
Dintre toate animalele
De pe lingă casa orcui
Numai piatra fată statui.
întîlnire cu pămîntul
într-un copac s-a suit primăvara,
In primăvară era un om,
în om s-a suit o pasăre.
Groapa de omăt borțoasă
A fătat un pui de pîrîu.
Din mușuroaie
Furnicile cară.n spinări întuneric.
Marea gură a soarelui cu dinți
Nu înghițise speranța.
După ce s-a spălat cu pămînt.
Fără urmă de gînd rău,
Omul a intrat pe pămînt
Ca lîngă femeie,
S a culcat pe pămînt ca lîngă femeie.
Cu răsuflarea pămîntului și-a unit răsuflarea
Ca lîngă femeie.
Omul ară.
Intre pămînt și cer stă un om,
In om stă pasărea visului,
în pasăre stă un zbor.
Omul se dezgroapă pe sine.
Ară.
să ne revendicăm lacrimile
Lui Nichita Stănescu
în această criză acută de lacrimi.
Să scoatem din sipetele clandestine
Lacrimi albe pentru negre destine,
Să ne retragem lacrimile din băncile plînsului.
Cu dobînzi legale.
Din trezoreriile de lacrimi oficiale,
Lacrimi de aur — lingouri strict înseriate —,
Lacrimi de smirnă.
Lacrimi de libertate,
Să ne revendicăm lacrimile.
Atunci cînd poetul se frînge
Să-nvățăm iarăși a plîngc.
In noaptea asta,
De-ar dura cît acest secol smintit,
Să nu dormim.
Să nu ne dormim durerea.
Să ne doară orice dormit.
Să ne stringem sub crucea poetului,
Să bem din sacrul burete,
Cu speranță să bem,
Cu umilință,
Să devenim iubire, sete
Și făgăduință.
iarnă să fie atunci
Se spune pentru Gavroș
Iarnă să fie atunci.
Colinde căzute in plîngeri.
Cu singurătate țipînd peste lunci
Și cald să ningă cu îngeri.
Să mi se spună povești
De pe vremea cind eram
Mare conducător de sănii
Și culegeam înghețate-nfloriri
De pe cerul adunat într-un geam.
Iarnă să fie atunci,
Zăpada-n privire să-mi vină
Ca o eternă bunică a luminii
Atunci cînd din coroană
Vor rămîne doar spinii.
Caleașcă să mi se pregătească atunci
Cu aripi de-argint —
Caii n-ar avea nici un rost
Cînd de pe tine timpul arunci,
Cînd m-oi culca în povestea
Ce-ncepe cu a fost odată, am fost.
9 — Convorbiri literare
george țărnea
a cincisprezecea
scrisoare
Cîte scrisori păstrate din rutină
La vremea recitirii nu produc
Desprinderi dureroase de retină
Cu amintirea unui timp caduc.
Prea ne simțim descoperiți în fața
Acestor martori necinstit de puri,
Cînd sîntem singuri și ne trage ața
Să vizităm trecutul prin lecturi.
Doar un cuvînt, mai slab decît o boare.
Ajunge să trezească îndoieli
Și adevărul intim să-1 doboare
Inoculind minciună-n tencuieli.
Simțim o poftă sadică să plingem
Rememorind poveștile din mers
Și, chiar cuprinși de teamă, tot mai stringent
Suplimentare morți cu scrisul șters.
De prin casete procurăm cucuta
Cu cel mai dulce gust nedefinit.
Să mai petrecem vremea, petrecuta,
Căzind printre scrisori la infinit.
E ca și cum ne-am preschimba-n ninsoare,
De bunăvoie somnului vînduți,
Să reclădim, scrisoare cu scrisoare.
Tot universul pașilor pierduți.
Din cînd în cind mai ștergem cîte_o urmă,
Deși de dragul falsei dezrobiri
Ca niște fiare gîndurile scurmă
Prin transparența fostelor iubiri.
Cîte scrisori cu verbele mat roase
Decît de molii carnea unui țol
Ne urcă-n cerul iernii dureroase
Pentru finala prăbușire-n gol.
a șaptesprezecea
scrisoare
Nechibzuiți cu boabele de rouă
îudrăgostiții cară după ei,
Spre dimineața cu zăpadă nouă,
Costisitoare straie dc seîntei.
Apoi îmbracă albul cel mai rece
Numindu-se cu sufletul statui
Cînd boala mîngîierilor le trece
Și se trezesc de dragoste sătuî.
Nu cred să fie o mai grea povară
Și-o liniște mai greu de suportat
Decît ecoul pașilor din vară
Spre neclintirea iernilor purtat.
Iubirea pleacă și rămîne zgura
Preasilnicului gînd răstălmăcit
Că dacă-n inimi se strecoară ura
Începe un spectacol îndrăcit.
Prin cuștile de gheață transparentă
Stau foștii-ndrăgostiți, ca niște șerpi.
Inoculați cu moarte aparentă
Pe așternutul nuferilor sterpi.
Războiul lor se-ntinde peste toate
Cu mult mai multe straturi de noroi
Și mult mai nemilos decît se poate
Închipui cu mintea alt război.
Nici albul iernii transformat în scuturi
Nu le mai poate fi de ajutor,
Că dacă-n parte inima le scuturi
Iți dă răspuns un gol amețitor.
Și boabele de rouă fug din nimbul
Prea fără teama nopții apărut —
îudrăgostiții devenind, cu schimbul,
Călăi dibaci prin vorbe și sărut.
a optsprezecea
scrisoare
în ce măsură să putem cunoaște
Capcanele unui fior prea vast,
Cînd nici zăpada nu mai poate naște
Inflorescențe pentru somnul cast.
Și-mbătrînim în doi, pe nesimțite.
Fără să vrem să credem că-i așa,
Cînd peste somnul clipelor mințite
Vin armăsari de fum cu noapte-n șa.
Mă judeci pentru răul fără care
Nici binele n-ai fi putut să-I ceri
Și-atita iarnă doarme-n fiecare
Îneît ne pierdem șirul dinspre veri.
Asediați de liniștea adîncă
Nu prea pricepem ce-ar mai fi de spus,
Ci doar păzim ninsorile și încă
Ne bucurăm că, totuși, n-am apus.
Iubita mea cu timple obosite,
Iertare-n gind s-ar cuveni să cer
Dac-am cernut prin tot mai rare site
Destrăbălarea stelelor din cer.
Dar într-atita nu mă știu preface
Incit să-ți par mai bun decît mă vezi.
Că dacă vară înapoi se face
Mai fug la stele să culeg dovezi.
Și iar mă ncurc la rînd cu cîte una
Lăsindu-te să torci același plins
Pe care-1 toarce, poate, numai luna
Cind vede finul soarelui nestrîns.
Coboară-n noi amurgul pe.ndelete
Ștergînd și urma gîndului sprințar —
Tu promoroacă porți demult în plete.
Eu port pe umeri cel mai greu ghețar.
a douăzecea
scrisoare
Era o iarnă cu miros de mere
Și-un brad ca o mireasă în papuci
Gătit de noi cu stele efemere.
Cu valuri de beteală și cu nuci.
Și nu puteam gîndi decît de bine
Plivind printre lumini, ca-ntr-un izvor.
Cum picura din ceara de albine
subțire fir de lacrimi pc covor.
Căzuse cerul undeva pe.aproape
Și-n strimta casă, cit un bob de mei,
b noapte furișată prin hîrtoape
Te îndemna să plîngi cu ochii mei.
De cîte ori n-aș vrea să mi se pară
Că am fi fost acolo doar in vis,
Dar prea ne știm trădați pe dinafară
Și prea concret în mine te-ai închis.
Asa incit uitarea nu ajunge
Să-ngroape o poveste sub zăpezi
Și lama unui cîntec ne străpunge.
Deși ți-e tot mai frică să mă crezi.
Plutește ca și-atunci un fel de boare
Peste ulciorul plin cu lapte crud,
Neliniștea începe să coboare
Și cum să mai indur că nu te-aiid.
Se sparge gheața nopții de pe urmă
Și, ca o haită rea de lupi flăminzi,
Abia atinsă amintirea scurmă
Prin ochii tăi uimiți și-atît de blinzi.
Pc sub zăpadă încă se mai toarce
O lacrimă din visul irosit
Și cit aș vrea să ne putem întoarce
La vechiul cort de fildeș, părăsit.
a douăzecisidoua
scrisoare
Mă bate gîndul să renunț pe față
La toată rătăcirea prin povești
Și să accept un drum de suprafață
Spre țărmul sigur, unde știu că ești.
S_ar prea putea să nu mă cerți prea tare.
Nici să-mi cotrobăi zilnic sub priviri
Cu teama pentru veștile pe care
Le-ar mai trimite marea de iubiri.
Dar nu se-mpacă liniștea cu mine
Și recunosc prin fiecare os
Că-n plină iarnă simt cu mult mai bine
O-mbrățișare de ghețar sfătos.
La ce mi-ar folosi atîta pace
Dacă scăpat cu bine dintre cîini
Cuvîntul meu n-ar mai avea ce face
Si s-ar topi de dragoste-ntre mîini.
M-ai cotropit destul cu fericirea
Sărutului domestic fără scrum.
Să nu.ncolțească-n mine rătăcirea
La fiecare asfințit de drum.
Zăpezile au gheare ascuțite,
Dar lingă ele nu mă tem mai mult
Decît sub lama blîndelor cuțite,
Cînd mă supun iertării și te-ascult.
De ce să pară totul ca la carte,
Dc ochii lumii încereînd să treci
Cu preț știut de fiecarc-n parte
Prin vămile uitării foarte reci.
Prea sînt bolnav cu sufletul de tine.
Să pot răbda, fără să fac nimic,
Alunecarea sobră pe patine
Prin paradisul nostru foarte mic.
poema morilor
de vînt
Aveam un picior care dacă-1 scoteam
se vedea
de la mare distanță
Adică, aducea a picior de madonă
aducea a picior
Nu_i dădeam, insă, deloc importanță
O, era un picior zburător !
Cind treceam
trecătorii întorceau capul
apoi se făceau că nu văd
(dacă și eu ii priveam)
și simțeam
un anume prăpăd, un anume prăpăd
De aceea mă plimb
pe fiece stradă,
duminica între două și trei
apoi ori
recit un poem de-un poet oarecare
ori
tristele mori
ori tristele mori...
dan
giosu
semnul
Era un semn, se pare, venit de dinăuntru
recent vopsit in negru și aspru ca un vid
buimaci, cu miini întinse, vom alerga spre dinsul
ci el rănit și singur și gol se vrea lichid.
Ar străbătea orașul pe străzi mascat de ploaie
ori s.ar lăsa în sticle privit de-un înțelept
sau cind purtind parfumuri mereu amețitoare
sub sinii unei doamne, pârînd un semn mai drept.
Bărcăritul mării ruginește-afunduri
într-o toamnă altfel decît o pricep
Poate pentru asta-mi pare că de stinca
inimilor toate marea bate step.
Și-n nisipuri încă și-ncă mai încolo
plină de furie și dispreț profund ;
poate pentru asta bărcăritul mării
și-a lăsat rugina pinzei în afund.
Și deasupra altei toamne ca aceasta,
alte bărci uitate, bărcilor răspund.
concert (II)
Trecem prin sînge cu un tren dintr.0 gară
ascunsă de pulpele tale, să-ți spun
o poveste cu un prinț răstignit pe.o vioară
prințesa mea vie, prințesa mea Moon.
Și jur că-n această fantastică goană
îți vei aminti cu tristete ce vechi
sint zilele noastre, dă-mi mina,
o grea simfonie.mi răzbate-n urechi.
concert (III)
Se va zvoni că miine iubito vom fi singuri
Și miine și poimiine și tot așa, așa
Pe cînd în atmosferă un zăngănit de linguri
O, lungă-nfricoșare cu grea tristețea ta.
Va trebui spre seară să îmbrăcăm armura
Pe trupul nostru straniu ce bine ne va sta
Vom număra în taină pîn’ la o sută unu
Și mîine și poimîine și tot așa, așa
vă propunem pe...
postume
ieșirea mai verde
Versurile prezentate de Chiriac Samoilă, marcate
cu precădere de lectura poeziei lui Blaga, se dis-
ting printr-o anume prospețime a simțirii, izbutind
cele mai bune dintre ele, să-i descopere echiva-
lentul în cîte o metaforă centrală. Cînd nu suferă
(cum uneori se întîmplă) de grandilocvență, poezi-
ile inspiră încredere printr un accent propriu al
sensibilității.
Lucian RAICU
cîntec pentru străbuni
Străbunii mei pășesc în veșnicie
Cu sufletul curat precum un lan dc grîu
In ochii lor țarina se-nmlădie
Și curge pe sămînța poemului ce-1 scriu
Ei n-au rivnit la truda și ogoru_nimănui
Dar au cules cu sînge o lingură de pace
Credință din credință și-au pus drept căpătii
Și-au traversat milenii pe aceste plaiuri dace
Adîncul meu somn cu vise-i presărat
Și noaptea mea i-o carte necitită
Trăiesc o nemurire și-un cîntec neeîntat
Cînd dorul de străbuni în clopote cuvîntă
cîntec de tară
Se Iasă sărbătoare adîncă în cuvinte
Și gîndul meu e șantier în schele
Semințele sub brazdă au început să cînte
Imn de măreață slavă, mîndrie muncii mele
Cetatea mea c palma țăranului trudit
Și fruntea lui boltită-i a rod și rodnicie
El crede în lumină din ea își face scut
Și crede în sămința cea răstignită-n glie
De pe columnă iarăși ni se preling străbunii
Și naște nemurirea sub tălpile lor sfinte
Ei imi aduc hodina sub ascunțișul lunii
Și cîmp de maci îmi toarnă în cuvinte
planeta muncii
De pe planeta muncii se.anunță sărbătoare
Și pomii înfloresc în clorofila trează
Ogorul și-a scos haina de frig și de ninsoare
Și urcă cu țăranul spre a-mplinirii rază
C-un gind curat precum un spic de grîu
Scutur planeta de barbare arme
Cu generalii lumii nu fac nici un pariu
Ii pun doar să privească copii ce mor de foame
De pe planeta muncii vă scriu acest poem
Și în cerneala lui e crezul meu de pace
Să ne unim popoare acum cînd știm ce vrem
Și să curmăm ființa războaielor posace
Pe cerul țării mele se lasă sărbătoare
Păsările.și pun aripi de cîntec românesc
Privirea mea e-nșurubată-n zare
Și crede în sămînța poemului ce-1 cresc
eu sînt
Eu sînt soldatul de bronz
care veghează
asupra nopții
aprind revărsările ei
și înecarea luminii
la venirea dimineții
bronzul se retrage în sînge
de aceea soarele
prin mine nicicînd nu trece
umbra mea umblînd
amintește lunii
că noaptea
e mereu pe aproape
și că metalul
din clopote
c stăpînit de om
de aceea în umbra mea
florile par să se înalțe
și copiii
privesc deschizînd
de tot ochii lor albaștri...
anotimp de eroi
Fiecare cuvînt ce pleacă din țara mea
întoarce planeta cu fața la adevăr și lumină
Spicul de grîu odaia de sărbătoare a plinii
Curată ca ochiul în care țăranul feciorii și.adună
In cuvintele mele locuiește lumina
Și casă de piatră adevăru și-a pus
Pe cîmpul libertății am semănat eroi
Și zarea noastră are fruntea mai sus
Cutitul suferinței de ne-a ajuns la os
L-nm îndurat cu sînge și credință
C'mnia de la Plevna e plină de strămoși
Și-n inimile noastre e-o singură ființă !
apa
Apă după apă beau
pe nesăturate
apă mamă
apă frate
inima mea izvoare
te bate
fii blînd cu mine
acolo adînc
în bătaia pămîntului
mă frîng...
Ieșirea mai verde a muntelui
din ploaie
face el un salt
mai în pămînt
eu cu picioarele pline
de plumb
calc muntele
spre vîrf
urmele mele pe munte
urmele lui pe pămînt
sînt
cu cît mă înalț
muntele scade în pămînt
tu vezi muntele
dc-acolo de unde ești
în cîmp
vezi ochii mei
confundați
într-un singur cer
tu vezi cum
împing eu muntele
în pămînt
și cum înalț soarele
peste tot ce sînt
de-acolo de departe
tu mă vezi
de albastru
eu te văd
tot de pămînt...
Silviu RUSU
Convorbiri literare — 1C
fișier didactic
literatura contemporană
în orizontul spiritual
al elevilor
Noua noastră literatură este bogat reprezentată sub raport cantitativ
în programele și manualele școlare de liceu. Autorii lor, orientindu-
se selectiv, au acordat o atenție specială semnificațiilor ideologice și
artistice ale imaginilor literare create in lumina idealurilor societății ac-
tuale, care răspund cerințelor implicate în însuși procesul de ridicare
a conștiinței cititorului adolescent. Valoroase fragmente și opere reprezen-
tative alese din tezaurul nou al creației beletristice, ca — bunăoară —
lirica lui Nichita Stănescu, Ștefan Aug. Doinaș, Eugen Jebeleanu, Geo
Dumitrescu, loan Alexandru, „Moromeții" lui Marin Preda, „Duios Anas-
tasia trecea“, de D. R. Popescu, „Dincolo de nisipuri", de Fănuș Neaga
sau „Răceala" lui Marin Sorescu își legitimează hotărît locul generos
ocupat în program și manuale, contribuind activ și eficient la educarea
tineretului școlar și răspunzînd totodată fericit unor exigențe artistice in
ccntinuă creștere.
Această programatică orientare e și firească și necesară, întrucît li-
teratura română din ultimele decenii continuă, in chip organic, literatura
anterioară. Continuitate, desigur, care nu înseamnă repetare, ci înnoire,
bogatele tradiții naționale constituind pentru scriitorii afirmați în anii
noștri — totuși — un permanent stimulent. Perspectiva largă pe care o
deschide receptarea conștientă a literaturii contemporane, face posibilă
afirmarea capacității disociative, critice a tînărului cititor. Dar pentru ca
faptul virtual să devină unul cu adevărat real, facultatea de a înțelege
opera scriitorilor de azi într-un mod adecvat trebuie potențată, hrănită
de un proces educativ care să ridice continuu nivelul de conștiință al e-
levilor si să le îmbogățească orizontul spiritual.
In contextul schițat, prin istorismul (de inspirație lansonaină) manifes-
tat cu ani în urmă în studierea literaturii în liceu, scriitorii, mereu con-
tinuatori ai înaintașilor și precursori ai celor care vin, păreau să se fi ivit
aproape întotodeauna fie prea devreme, fie prea tîrziu. Structuralismul,
strecurat ulterior, în viziune didactică, în predarea literaturii, aducea
ideea analizei de opere izolate, extrase dintr-o secțiune transversală a
istoriei, metodă — cum apreciază, într-un frumos eseu critic, Livius Cio-
cârlie — mai potrivită pentru cunoașterea clasicilor decît a modernilor,
întrucît structurile se percep mai bine de la o anumită distanță decît
din imediata apropiere sau din mijlocul lor. In anii din urmă au parve-
nit, in învățămîntul literaturii, ispititoare sugestii dinspre „noua critică"
si Gerard Genette (care încearcă să împace structuralismul cu istoria),
în sensul preconizării unei teorii istorice a formelor literare, preocupate
de coduri retorice, tehnici narative, structuri poetice etc. Nu fără ecouri
în procesul instructiv educativ, teoria, de dată și mai recentă, a intertex-
tualității concepe literatura ca dialog transformator al unor texte contem-
porane din domenii diferite (literar, ideologic, științific, social ș.a.) și ca
serie de replici modelatoare date de literatura mai nouă celei dinaintea
ei.
întrucît exemplele de mai sus conduc dinspre o opera mai recenta că-
tre alteie mai vechi, ele pot conduce și spre o idee inedită a lui Roland
Barthes, cu implicații didactice, anume „să se facă istoria literatur i de-a-
ndărătelea", adică „să ne facem noi înșine centrul acestei isterii și să
urcăm spre trecut", pentru a împiedica „clasico-centrismul" (v. Reflexions
sur un mantiei", în voi. „L'Enseignement de la littcrature", redactat de
Serge Doubrovsky și Tzvetan Todorov în 1971).
Oricît de suprinzătoare ar părea, ideea nu este și foarte nouă. Cum
observă Nicolae Manolescu (în „Teme 2“, p. 107). Eugen Lovinescu a scris
cu sentimentul prezentului, însă numai despre prezent; iar G. Călinescu
introduce sentimentul actualității în literatura veacurilor anterioare, ast-
fel îneît criticul nu caută să dovedească atît influența lui Heliade și Alec-
sandri asupra lui Eminescu, Arghezi ori Barbu, a lui Neculce asupra lui
Creangă si Sadoveanu, cît, mai ales, „descoperă barbismul sau arghezia-
nismul lui Heliade, nota sadoveniană la Neculce, pe Creangă in limba
cronicarilor" ș.a.m.d. Și Nicolae Manolescu merge pînă la capătul ideii :
„O istorie viitoare a literaturii va începe cu prezentul (—), va trebui să
scriem o istorie întoarsă: în care primul nostru poet nu este mitropolitul
Dosoftei, ci Nichita Stănescu".
O asemenea răsturnare de perspectivă — și de formulă cronologică —
îsi are, fără nici o îndoială, efecte productive pe plan școlar. Să ne ex
plicăm. Influența adîncă și polivalentă a operelor literare asupra elevilor
este dependentă de măsura în care conținutul de idei și formele artistice
sînt accesibile și corespund particularităților de vîrsta și trebuințelor spi-
rituale specifice nivelului de dezvoltare al adolescenților. Or, literatura
contemporană are o reală valoare estetică — pe lîngă cea social-cognitivă
— și un înalt grad de audiență în masa tineretului studios. Acest princi-
piu elementar de discernămînt îl revendică și programele și manualele
școlare. Numai că la vîrsta cînd, abia intrați în clasele liceale, elevii vi-
brează mai intens la asemenea virtuți sensibilizatoare — și dispun de timp
disponibil sporit — ei sînt nevoiți „să învețe" si să citească doar litera-
tură din epoci revolute — perioada veche, premodernă ș. cl. Abia la fi-
nele treptei 1 și a 11-a ei studiază în clasă și trebuie să facă lecturi par-
ticulare din literatura actuală, care se referă îndeosebi la epoca în care
trăiesc și care le poate fi, oricum, mai accesibilă măcar prin aceasta. In-
concordanța este generată, desigur, de alcătuirea lacunară a programei
analitice, fiind scmnalabilă și în proiectul de programă publicat de mi-
nisterul de resort în presă.
Nu avem de gînd să avansăm cine știe ce idee spectaculoasă, sare să
vizeze, de pildă, realizarea unor programe și manuale de liceu ce ar porni
de la Marin Preda pentru a ajunge la cronicari ; măcar din simplul mo-
tiv că istorie literară înseamnă „expoziție evolutivă", avînd ca etalon
„ideea de absolut artistic" (G. Călinescu). Dar, pe de o parte, rămînînd
evolutiv traiectul istoriei literaturii studiate în liceu, punctul de vedere
trebuie să fie modern (în accepția optimă a termenului). Pentru ca autorii
clasici să nu devină, în conștiința tinerilor, valori muzeale. Pentru ca o
lectură modernă a clasicilor să presupună, intre altele, și descoperirea,
la ei, a unor eventuale aspecte conforme cu poetica actuală și observate
mai întîi la scriitori contemporani. Și pentru a se citi literatura trecutu-
lui din unghiul actualității, atribuindu-i, așadar, o semnificație din capul
locului. Rezultatul ? Cînd pe teritoriul literaturii vechi elevii descoperă-
redescoperă o scriere valoroasă, ei îi vor fixa locul în contemporaneitate,
interpretînd-o — în funcție de modificarea de optică adusă de timp —-
din punctul de vedere al cititorului zilelor noastre, al satisfacțiilor lui
estetice. Și atunci această literatură anterioară poate deveni mai pasio-
nantă pentru tinerii sfîrșitului celui de-al XX-lea veac !
Pe de altă parte, credem că scrierile beletristice actuale, care râs.
pund unor exigențe artistice indubitabile și necesităților didactice firești,
trebuie introduse, la capitolul lecturi obligatorii, încă din primul trimestru
al clasei a IX-a, respectiv a XI-a. Altminteri, liceenii sînt văduviți în
mare măsură de aportul oportun al textelor literare de largă respirație —
cu „bătaie lungă" — create de scriitorii de astăzi. (Utilitatea lor formativă
se înțelege de la sine). Ba mai mult. Sînt necesare subtile incursiuni în
peisajul literaturii noi — acolo unde se pretează ! — chiar atunci cînd se
studiază cronicarii, momentul 1848, perioada marilor clasici sau simbolis-
mul. Cel puțin ca o invitație la lectură pentru elevi.
Valeriu C. NEȘTIAN
cenaclul ,,junimea"
In ședința din 24 februarie au citit Radu Andriescu si Carmen Jgheban
(poezie). Pe marginea textelor au vorbit: Lucian Vasiliu, Nicoleta Nicu, Nucu
Florea, Nicoleta Istrate, Constantin Parascan, Dumitru Pană.
Ședința din 9 martie i-a avut ca protagoniști pe Dumitru Agachi și Va-
silian Doboș (Bîrlad) poeți si debutanți în cenaclu. La discuții au luat parte:
Dan Giosu, Bianca Marcovici, Lucian Vasiliu, Marcel Vârlan, Nucu Florea și
Carina Corciovă.
Discuțiile au fost conduse de criticul Daniel Dimitriu, Următoarea șe-
dință de lucru : vineri, 23 martie.
otilia
cazimir
(1894 - 1967)
Poeta, prozatoare, memorialistă,
traducătoare. Debut absolut în
„Viața Românească" (1912). Vo-
lume de versuri : Lumini și umbre
(1923), Fluturi de noapte (1927), Licu-
rici, Cronici fanteziste și umoristice
(1930), Cintece de comoară (1931), Ju-
cării (1938), Poezii (1939), Stăpinul lu.
mii (1947), Catinca și Catiușa, două fete
din vecini (1947), Baba iarna intră-n
sat (1954), Versuri (1957), Poezii (1959),
Partidului de ziua lui. Versuri (1961),
Poezii (1928—1963), (1964), Poezii (1975).
Volume de proză și de amintiri : Din
întuneric. Fapte și întîmplări adevă-
rate, Din jurnalul unei doctorese
(1928), Grădina cu amintiri și alte
schițe (1929), în tîrgușorui dintre vii
(1930), A murit Luchi... (1942). Priete-
nii mei scriitorii... (1960), Inscripții pe
marginea anilor (1973), Proză (1979).
Traduceri (unele în colaborare) din
Cehov, Gorki, Kataev, Kuprin. Gai_
dar, Mihalkov, Maupassant, Giraudoux
ș.a.
încă din primele două volume (Lu-
mini și umbre, Fluturi de noapte) la
Otilia Cazimir frapează fețele calen-
daristice ale naturii, momentele zilei,
lumea măruntă a viețuitoarelor unui
peisaj familial, totul fuzionînd cu pu-
ternicul sentiment aț iubirii care dă
descrierilor iradieri lăuntrice, pole_
iuri de gingășie. întîlnirile au loc fie
„sub fagii tineri din pădure", în de-
sișul care „zvîrlea în noi cu pitulici",
fie „într-o seară limpede la munte",
fie în preajma florilor din grădină.
Deopotrivă, natura trimite semne tai-
nice care prevestesc sfîrșitul iubirii ;
frunze și flori „Adună-n ele soare și
culori / Și la amiază-s veștede și
moarte". Dragostea împărtășită își
caută ca decor grădina in floare, crîn_
gul, poiana ; odată dispărută, trăirea
intensă lasă locul melancoliei. Dincolo
Istorici literari de notorietate, in frun-
te cu G. Călinescu, l-au găsit pe A.D.
Xenopol, ca scriitor, fără nici o însu-
șire artistică (portretizare, interpretare
subtilă a faptelor, stil), ca un ins cu
totul plat. Se aveau în vedere poezii-
le-! inexpresive și mai ales volumul de
Amintiri de călătorie prin Elveția și
Italia de nord, unde istoricul adună și
notează fapte, observații personale cbiar
doar pentru a-și completa Informațiile.
S-ar părea că lungul reportaj Mehadia,
subintitulat acum „impresiuni de călăto-
rie*, publicat în mai multe numere con-
secutive din „Convorbiri", n-a atras a-
tenția nici unui exeget. Și aici e vorba
tot de o conștiincioasă relatare a întîm-
nlărilor ce se succed sub conul de ve-
dere al unor ochi neutri în aparență. în
aparență, căci nu numai ochii ci și ce-
lelalte organe ale simțurilor sînt convo-
cate să interpreteze peisajul, fie el static,
fie dinamic. într-o perspectivă sensibili-
zatoare, dar totul sub cenzura rapidă a
recelui om de știință, cu reputația ire-
proșabilă. dar cu vocația de a pătrunde
sufletul omenesc abia și naiv închipuită.
Configurația propriului reflex caractero-
logic este luată drept etalon în a judeca
gesticulații de o cu totul altă nuanță pro-
babilă : „Un surîs și o căutătură furișa-
tă a doamnei către mine, mă încredin-
ță că avem de a face cu o femeie de
spirit*.
Doamna, „nici măritată nici divorțată",
■ Petrecut tabără mirobolant. Stop.
Cucui dreapta, jupit genunchi sting, plug
nereușit. Stop. Fericire indescriptibilă.
Fănel. Felicitări !
■ Aș fi vrut să vă scriu că mi-am pe-
trecut revelionul într-o sală imensă, doar
aur, marmoră și străvezimi de cleștar,
pe a cărei pardoseală pașii să-mi fi a-
îunecat ca-n vis de Cenușăreasă, cos-
tumată într-un unicat achiziționat de la
Galeriile Fondului plastic. . . Sau intr-un
banal apartament, ozonat de brad și de
mobilă abia spălată, împreună cu colegii
mei, după cum plănuisem, întocmind lis-
ta de cumpărături si de mincăruri impo-
sibile. Dar fiecare familie avînd program
și musafiri proprii, știți dumneavoastră
cum. generații diferite strinse-n noap-
tea fără seamăn, pentru a se distra sau
plictisi in familia unită, m-am supus și
de astă dată. Așa că, după big-bang-u-
rile ce-au răsunat din televizor, urmate
de palidul pocnet al șampaniei tradițio-
nale, m-am retras într-un colț visînd
desuet și inutil la o sală doar aur, mar-
de clipele de tristețe, lumina e domi_
natoare : fructele string „a dimineților
lumină", luna e un „talger de lumi-
nă", soarele „se scaldă" în iaz, cocorii
zboară „pe fire de lumină toarse-n
vint" iar „Brindușe fără frunze și tul-
pină / au răsărit ca-n fiecare an. / Să
ducă celor din pămînt lumină". Inten-
sitatea luminii crește uneori pînă cînd
lucrurile își pierd conturul iar peisa-
jul capătă'un tremur impresionist:
„Mi-s ochii osteniți de.atîta soare /
Castanii parcă nu mai au culoare / Și
stînjeneii nu mai au contur". Senti-
mentul complicității cu natura este
atît de puternic, îneît, în urma unui
adevărat transfer de însușiri, poeta
ia pentru sine ceva din înfățișarea
plantelor : simte cum o apleacă vîn-
tul „așa cum mlădie-n cîmp o plan-
tă", zîmbește „cu zîmbet de floare" și
cîntă cu „ierburile moi și foșnitoare".
Deși nu întîlnim propriu-zis o voca-
ție pentru poezia cosmosului, Otilia
Cazimir aderînd categoric la frumuse-
țile terestre cotidiene, observăm une-
ori fugare priviri îndreptate spre
imensitatea siderală de la care insă
se revine liniștitor la cadrul intim,
familiar. în După ploaie apare o ima-
gine superbă a pămîntului văzut în
imensitatea spațiului : „Și cum de sus
se uită soare greu .../ Pâmîntu-ț
pare-un vechi ulcior de lut / Cu torță
fragedă de curcubeu". Tîrziu, într-o
poezie scrisă după război, poeta are
viziunea .măruntului om" aflat în
eternă luptă cu timpul și spațiul cos-
mic : „Dar poate că timpul să pară
învins / Mintea măruntului om să-1
doboare / Drumuri să taie din soare
în soare...". Ideea trimite la Arghezi.
Revenind, trebuie să spunem că
majoritatea poeziilor cîntă frumuse-
țea ascunsă a banalului, a vieții reale,
nefalsificate, neaureolate. Pasiunea de-
taliului e vizibilă. Astfel s-au născut
cunoscutele miniaturi care ne-au în-
cîntat copilăria. Degetul poetei se în-
dreaptă parcă pe rînd spre ceea ce
ochiul copilului sau al maturului gră-
bit nu sesizează, și arată răchita ruși-
nată că „l-au ieșit în loc de flori...
mîțișori", puiul de păpădie grăbit să
răzbată la lumină, firișorul de iarbă
ieșit pe cărare. De foarte multe ori
peisajul senin și inocent este punct
de plecare pentru meditații grave : „A
cita Primăvară-i asta, oare / De cînd
au tresărit întîi bunicii / La-ntîiul ci-
ripit al rîndunicii ?“ Livezile trimit
gîndul la morții de dedesubt, la meta.
morfozele materiei.
în preajma războiului, lirica Oti-
liei Cazimir marchează o mai accen-
tuată trecere de la pastel la medita-
ție. Calendarul amintește de curgerea
timpului, gindul morții transpare dis-
cret. Generațiile se succed continuu,
lăsînd urmașilor semne ale trecerii
prin viață : „Și parcă zăbovind în ca-
lea lor / Cei ce-au trecut în lumea
umbrelor / Și-au aninat surîsul trist
anume, De-o creangă de cireș, de-un
mărăcine". Sensibilitatea, firesc femi-
nină, este romantică. în vreme ce
transpunerea ei trimite mai degrabă
la simbolism (aspect remarcat de G.
Călinescu și Constantin Ciopraga).
Astfel, se observă revenirea obsedan-
tă a imaginii drumului care ar putea
fi puntea aruncată spre alte lumi do-
rite (așa cum apar, de pildă, la Minu-
lescu gările, porturile, corăbiile) sau
o cale de comunicare cu semenii. Sin-
-----------convorbiri 1884 -----------
după cum galeș mărturisește, e intr-un
voiaj de plăcere și-i repede remarcata
de bătrîiorul Stavru, bineînțeles bogat,
întreprinzător, gata să o însoțească ori-
unde ; nu .știe că-i spionat cumpărindu-și
(sedus de perspective) bilet pentru Ge-
neva (apoi „demascat-* în lipsă) și că la
Mehadia îi vor ieși înainte droaia de co-
pii (ceea ce nu-i un indiciu tocmai râu
pentru un berbant) alături de corpolen-
ta consoartă. îndrăzneala să zicem „ri-
valului* este astfel răzbunată (și episo-
dul închis), căci. în rest, doamna e pri-
vită cu o corectitudine exemplară a fal-
sei indiferențe : „îmi plăcea a crede că
suferințl morale ștersese!răi rumeneala
de pe obrajii săi, că o iubire nenoroci-
tă apropiase de mormînt această frumoa-
să floare a pămîntului nostru și de a-
ceea se ducea ea în Svlțera și Italia
[coincidență ! ?] pentru a căuta acolo a-
linarea suferinețlor sale care începusefră]
a trece din suflet cătră inimă, din re-
giunea imaterială cătră aceea a corpu-
lui. . Toate aceste „neutre* și „pro-
funde* considerații „biopsihice* sînt de
îndată măcar parțial contrazise de « to-
ropeală visîndă a mult prea discretului
admirator : „ . . . vuetul trenului se pre-
făcu în bubuitul tunului : părea că eram
și eu tunar și puneam ghiulele în gura
țevilor comandate de un căpitan ce pur-
ta niște colosali ochelari albaștri. . . Mă
furase somnul. . Superb ’ Și cu asta
nevinovată aventură a luat practic sfîrșit
gurătatea sperie : „Și-s singură-n cea-
sul tîrziu Mă strig speriată pe nume",
în viziune bacoviană, anotimpurile —
toamna și iarna — accentuează sen-
zația de singurătate ; în momente de
restriște sufletul e ca o „Carte.n care
toamna a.nchis / Cel mai trist și cel
din urmă vis".
După Eliberare, poezia Otiliei Ca-
zimir întinerește odată cu țara. Atun-
ci : „Un suflet nou, un suflet viu /
se înălțase în lumină". Sentimentul
matern învăluie din nou copilăria,
ocrotind-o de coșmarul încă apropia-
tului război (a se vedea Cîntec de lea-
găn, cîntec dc pace). Pe măsura
scurgerii vremii, apropiindu-se de ul-
tima treaptă a urcușului său în via-
ță, poeta privește retrospectiv : a cu-
les „Flori de vis, flori de fum, flori
de sînge". Are, indiscutabil, senti-
mentul tonic al împlinirilor : „Unde
mi-e inima florilor ? / Dăruită-i de
mult, tuturor". Are, de asemenea, con-
vingerea că poezia îi va supraviețui :
„Dar firul de cîntec, neînduplecat,
plăpînd / Legînd început de sfîrșit,
legînd / noul mîine de ieri / va trece
din veacuri în veac".
Prof. Sidonia SIMIONESCU
■ „Grațioasă, fragedă și minoră,
poezia d-șoarei Otilia Cazimir evolu-
ează între un pastelism modernizat prin
observație miniaturistică și adesea u.
moristică [...] tradusă în imagine nouă
si un erotism, care sub forme ușoare
și uneori laconice, împinge vagul și fi.
rescul sentimentalism pînă la pate-
tism. [...) In afară de acest intimism
erotic, amestec de gingășie și de anec.
todic, de psihologism și de suferință,
poezia domnișoarei Otilia Cazimir, își
îndreaptă antenele și spre natură, pe
care o pulverizează și o fixează apoi
în grațioase pastele, cu un incontesta-
bil dar al observației și al penelului
ce execută".
E. LOVINESCU
H „S-a subliniat prea mult influen-
ța lui G. Topîrceanu asupra Otiliei
Cazimir (Alexandra Gavrilescu). Abia
pe alocuri dăm de maniera animistică
și dramatică (...]. încolo însă veleita-
tea parnasiană e părăsită cu totul în
folosul celui mai nesilit lirism, în care
se văd afinități cu D. Botez, în sensul
sentimentalismului și provincialismu-
lui și cu I. Pillat in direcția voluptății
de arome. Atîta doar că poeta nu face
tradiționalism adică nu caută să se
lege ostentativ de sol...".
G. CĂLINESCU
U „Pentru Otilia Cazimir natura și
iubirea — văzute cu prospețimea tine-
reții — sînt elemente corelative. Stări
de euforie, detalii picturale, gesturi tă-
cute, chemări fără răspuns alcătuiesc
un album al peregrinărilor prin na-
tură și un memorial al dragostei".
Constantin CIOPRAGA
Lucian DUMBRAVA
nu înainte de a consemna și un aseme-
nea dialog : „ — Sunteți, după cîte văd,
autor. — Am această nenorocire, doam-
nă, și vedeți viața astăzi e așa de săra-
că în întîmplări originale îneît. . .*. în
textul ce urmează ne întîmpină lungi
descripții peisagistice convertite uneori
în tirade patriotice. Zgomotul tuturor
mijloacelor de locomoție devine a-
proape obsesiv. dar cînd e vor-
ba de cascade și ciripituri ure-
chea-i surprinde nuanțe și tonalități :
o friptură tilhărească în desiș de codru
trezește reacții gustative demne de maeș-
trii genului ; consultarea monografiei lui
Alexandru Popovici, Băile lui Ercul, îl
face să transcrie pînă și cotele înălțimi-
lor ori compoziția chimică a celebrelor
ape termale, pe izvoare și pîraie, dar
cînd trece la etimologii se arată neau-
torizat ca și predecesorul ; revine însă
la matca îneîntărilor înșinuind fraze u-
șor autoironice amintindu-ni-1 vag pe
Ion Creangă :„își închipuie cineva plăce-
rea de a coborî prin o asemenea văgău-
nă. sărind de pe o piatră pentru a cădea
peste o cracă, încălecînd un trunchi pen-
tru a pune piciorul pe un bolovan ce
de îndată o apuca la vale. . .“ sau pe
Pierre Loti : „ . . . pentru mare țărmul
nu este nimic, comparat cu imensitatea
ei. ne cînd pentru fluviu malurile sînt
totul. .
adolescența la post restant
mură și străvezimi de cleștar. . . Pentru
anul viitor testați din vreme, dragă Vali,
gradul de sensibilitate al fiecărei perechi
parentale pentru a ști în ce direcție să
masați woody-ismul solicitării „banalu-
lui apartament*. ® într-o zi cu febră
musculară o verisoară din Brașov mi-a
comunicat telefonic că înoată, patinează
si schiază aproape zilnic, abia căsindu-si
timp pentru rezolvarea celor 300 de pro-
bleme obligatorii. Cînd m-a întrebat „Ei,
tu cu ce te lauzi î“ m-am hotărît să mis-
tific realitatea unei vacante, petrecută
în fond la fel ca altele. I-am vorbit dc
grandioase carnavaluri cu serpentine,
măști, tombole, concursuri etc., etc., de
o imaginară pîrtie de bob. După convor-
birea cu Liza abia aștept să înceapă
cursurile. Mai am șl alti veri si pentru
minciuni am fost pedepsit foarte aspru
in primii șase ani de viață. Privește cu
optimism spre alte vacanțe. Radule. V
Ningea cu oloaie de fulei uriași, Împru-
mutați ppntru o oră. două din recuzita
televiziunii. Am alergat ținînd-o de mînă
pe sub crengi grele de cel mai pur alb
pînă la banca din fața bustului Veroni*
căi. I-am atins obrazul arzînd rece și
i-am cerut să repete după mine jurămin-
tul de eternă credință, pe-o aripă de
condor, pe-o aromă de liliac înflorit în
ianuarie, pe lacrima de rouă a primului
sărut, pe-un zbor intergalactic și alte
închipuiri lirice. Dar a fugit rîzînd în
hohote și nici la telefon nu-mi răspunde.
Ha-ha-ha și clic ! Neconsolatule Eduard,
deși Mărgărita are un chip prelung
„încadrat în / Bucle de licurici* și „glas
de violină* ai omis că-i hotărîtă să dea
admiterea la Fizică atomică. Dacă-i
vorbeai șl de centurile de reacție
care înconjoră Pămîntul, de combus-
tibilul obtinut de curînd din u-
lei de cocos sau de-un gene-
rator solar de mărimea unei serviete ..di-
plomat* cu capacitatea de 5 wați, admi-
tea și ea că .,e lucru frumos să fii în-
tr-o poezie* de nea. Nu te neliniști, pe
curînd, cu aceeași amiciție.
CORESPONDENT
11 — Convorbiri literare
g-
topîrceanu:
scrisori
către
o
necunoscută
Despre destinatara acestor cinci scrisori inedite
nu știm mai mult decît se sugerează în text ; că
se numea Liana Doinescu și că era profesoară. Nici
nu trebuie mai mult, cîtă vreme «subiectul» epis-
tolelor este Topîrceanu însuși, deopotrivă : «autor»,
«eu» și «erou».
Biblioteca Academiei R.S.R. nu deține și plicu-
rile care prin înscrisuri ar mai fi nuanțat infor-
mația, măcar poștală. Corespondența, care pare a
fi început mai de mult, rezumă o relație senti-
mentală, camaraderească, rămasă la nivel episto-
lar. Probabil că L. D.. îndrăgostită de poezie, a
scris prima, proiectînd asupra omului sentimentele
platonice generate de operă, suficient însă ca visu-
rile nărăvașe ale poetului să se aprindă. La întîl-
nire — căci se sugerează a fi fost și o întrevedere
particulară — pare să fi rămas dezamăgită de pre-
zența fizică a omului. Dacă,la început, Topîrceanu o
numește «castelană dulce și delicată a visurilor me-
le», năzuind gînduri de «condotier, nu de trubadur»,
în scrisoarea ultimă adresanta devine, probabil la
propria ei sugestie, «soră». Pesemne — ca și alții
— Topîrceanu a confundat relația de afecțiune,
admirația pentru operă (a profesoarei) cu impo-
sibila iubire pentru om (a domnișoarei). Topîr-
ceanu își dirijează fals capitalul sentimental. Tonul
scrisorilor nu e nici de auto-consolare. nici de a-
mărăciune, ci de dulce ipocrizie. Dc abia intrat în
inspirație epistolară, se inhibă și, deci, disimulea-
ză, adică începe să-și literaturizeze existența.
Scrisoarea I de aici nu pare a fi și prima din-
tre cei doi corespondenți, după cum intre a IV-a
și a V-a e un hiatus de tei ani în care firește, co-
respondența trebuie să fi continuat. Topîrceanu
primise de la Liana Doinescu o scrisoare impre-
vizibilă, fără să ghicească de la cine ar putea veni.
Deci, La Bruyere nu a avut dreptate cînd afir-
mase că primele cuvinte dintr-o scrisoare sînt
suficiente pentru a afla apartenența și întregul cu-
prins. Cum să ghicească pe trimițătoarea unei scri-
sori «mauve» ? Primea așa de multe scrisori de la
admiratoare sau fanfaronează ? Lucru sigur, To-
pîrceanu ajunsese la o vîrstă la care nu.și mai
poate permite să gafeze și să devină ridicul. înțe-
lege că nu poate depăși condiția unui simplu bur-
ghez, comprehensiv.
E greu de spus dacă textele către Liana Doines-
cu sînt «de dragoste», chiar dacă_ orientează spre
destinatară o emisiune emoțională, un flux ludic
de artificii. „Seducătorul" are clarviziunea sau
măcar abilitatea de a lăsa în discursul său o por-
tiță deschisă în cazul unui eșec posibil.
Aureliu GOCI
B.A.R.S.R. Mss. 19703
I
Iași [,] 23.XI.1929
Scumpă și stimată prietenă,
A cui e vina dacă la Bruyere a avut în adevăr drepta-
te ? A cui e vina dacă, în primele momente, cînd am găsit
la Iași scrisoarea mauve, nu mi-am dat seama de Ia cine-mi
vine ? Mai ales cînd primele cuvinte care mi-au căzut subt
ochi au fost Koșiorii-de-Vede. Dacă mi-ai fi spus Sevilla
sau Milano, mi s-ar fi părut foarte natural. Să fi fost cel
puțin Roșiori, fără de Vede...
D-ta, acolo ! Uite, încă nu m’am deprins cu ideia^ încă
nu reușesc să te încadrez în rama pe care mi-o evocă cele
trei cuvinte din antetul scriisorii.
Și D-ta — profesoară ! Cu leafă ! Pînă la feministă și su-
fragetă nu mai era decît un pas. Ce urîtă e viața și proza
vremilor în care trăim... O, meine liebe hertzige Pupe, ma
fine et fiere princesse, castelană dulce și delicată a visu-
rilor mele — nu de trubadur, ci de condotier, care s-a ră-
tăcit ca și D-ta în vremuri burgheze cu fabrici de biciclete,
bănci de credit, parlament democratic și alte orori de cauciuc
și de celuloid.
Am auzit c-ai fost Ia Văratic. N-am venit. Pe de o parte,
fiindcă am avut de lucru, aici. Pe de alta, m-a urmărit im-
presia că prezența mea acolo ar fi profanat inutil misterul
«pădurii de argint». Nu știu cum ți-ai închipuit răspunsul
meu de acum (dacă te-ai gîndit mai dinainte la el). lar-
tă-mă că scriu așa sibilinic — dar n-am încotro. A scrie
printre rîndurile unei scrisori e un exercițiu pe care-I de-
test și pe care nu l-aș pune în practică tocmai față cu D-ta.
Uită-te în ochii mei cu gindul — adine, serios, în fund —
și vezi acolo că nimene nu a simțit și prețuit cît mine ceia ce
e atît de pur și mîndru în sufletul D-lumiltale... N-aș vrea
să-ți faci o idee strîmbă despre mine, dar nici să comit
vre-o gafă ridicolă.
Ți-i urît tare Ia Roșiori ? Ce faci toată ziua și toată
Sara ?
Mi-ar plăcea să te mai distrez puțin scriindu-ți, dar n-o
să te plictisească oare prea mult scrisoarea asta lungă, în
cit să nu mai dorești altele ?
Despre mine, ce să-ți spun ? Am dus și duc o viață
extrem de dezordonată, din care nici dracu n-ar putea să
rnă mal descurce !... Exagerez. Poate că, nu de mult, dacă
Dracul însuși în chip de înger și-ar fi pus mintea sau ini-
ma sau curajul Ia contribuția pentru mine, ar mai fost
vreme să facă și el un gest caritabil și șă mă ia!... AI
treilea țea $5 vorbesc pe degete, sărind cîte unul) am ex-
perimentat cu mirare că literatura nu-e o carieră în țara
noastră, mai ales de cînd ăștia de la guvern țin morțiș,
să-mi dovedească acelașiil lucru. Așa îneît Dracul despre
care-ți vorbeam n-a păgubit mare lucru, ci doar eu am ră-
mas în mare pagubă. Nu pot decît să-mi urmez drumul,
scriind despre lună, stele și painjenii,] pănă Ia sfîrșit. Am
de gînd să scriu teatru, să-mi pregătesc un volum de foi-
letoane semi-umoristice, să scriu un roman fantezist și
picant și filosofic, în care să iau în rîs tot ce oamenii din
zilele noastre iau în serios cu adorație, respect și convin-
gere : familie, biserică, magistratură; amor, patriotism, al-
truism, artă, știință, superstiție, civilizație etc. Un editor
mi-a propus să-1 scriu grabnic și să i-1 cedez cu anticipa-
ție, că-mi avansează lunar o frumoasă arvună pe tot timpul
cit voiu scrie. Dar nu pot să accept propunera : nimeni nu
poate fi sigur că se va îmbolnăvi Ia comandă de frigurile
inspirației creatoare.
Dacă-mi răspunzi, lipește bine scrisoarea. Să mai știi
că multe scrisori se pierd la poșta din provincie — să nu
comitem vre-o eroare judiciară unui față cu altul din prici-
na asta meschină.	_	„	. .
Te las cu regret, scumpă și stimata apariție lihana, ru-
gindu-te să primești din partea mea o aeriană sărutare de
mină, peste dealuri și cîmpii.
G. Topîrceanu
DA.R.S.R. Mss. 197104
II
Iașii,] 3 Iulie 1930
Aș vrea să fiu factor poștal. Că dac-aș fi factor, în mo-
mentul ăsta te-aș vedea cu ochii și, ca să-mi cred ochilor,
poate aș avea tendința să te și pipăi, să mă conving că nu
esti o fantomă, un vis al meu, ci o realitate vie. Știu c-ai
face scandal, numai cînd aș exprima doar intenția unei ase-
menea verificări, dar tot n-aș renunța — fiindcă prea ai
trecut ca un simplu vis pe lîngă viața mea dezordonată și
împrăștiată de furtuni nevăzute.
Dar să lăsăm lucrurile serioase și să ne ocupăm de al-
tele. mai frivole.
Mătușica matale s-a lăudat de geaba cu diurna, că nici
pînă acum nu mi-a trimis-o. Cînd voi primi-o, am să te
țin în curent, ca să nu zici că nu sînt serios si cu frica Iui
D-zeu.
Nu ți-am mai scris de atita vreme, fiindcă am avut mari
supărări familiare, care s-au urmat lanț și m-au împiedicat
de Ia ținerea oricărei corespondențe mai regulate.
Dacă te gindești că trebuia să fac excepție ca D-ta, îți
răspund că, dacă m-ai cunoaște mai bine, ar trebui din
contra să te simți flatată, că n-am vrut să-ți scriu în mo-
mentele de depresiune sufletească, ținînd anume să-ți arăt
numai fațetele de diamant pe care nu mi le pot zgâria îm-
prejurările externe. Trebulile să știi că, pentru mine, a fi
bolnav, de pildă, e o inferioritate rușinoasă.
Mă întrebi ce fac în vara asta ? In orice caz, pînă în
August nu mă mișc de aici. Poate apoi să viu și pe Ia Vă-
ratic Pentru scurtă vreme — deși aș dori să viu de pe
acum și să stau toată vara acolo. Te rog să saluți din par-
tea mea, dacă nu ți-i lene, fiecare mesteacăn din pădurea
de argint — și locurile pe unde am avut fericirea să fiu
lângă D-ta.
Dacă vrei mai scrie-mi. Eu îți voiu scrie mai regulat
de-acum în colo.
Scrie-mi cum te distrezi. Zici, „numai cu natura". Asta
n-o cred. Cu asta ai să te mulțumești, poate, mai târziu —
acum ești prea tânără și prea frumoasă ca să nu ai si alte
gusturi, ceva mai fistichii.
Cine ți-a mai făcut versuri (afară de mine) ? Pot să te
asigur înainte de a le fi citit, că sînt proaste, că nu sînt
demne de Dlumnealta.
Trebuie să te las. Nu că pleacă poșta ci plec eu — tre-
buie să ies în oraș, am treabă azi, la o anumită oră.
Te rog să primești din partea mea... tot ce-ți trece prin
minte. Și dacă nu-ți trece nimic. Iasă că-mi trece mie și
pentru Dlumnealta. Că am mai multă imaginație d-asta,
mai ales cînd stau cu ochii închiși.
G. Topîrceanu
Am început să scriu cu â din a de când, n’am mai scris.
Nu că m-am prostit, — din contra : m’am idioțit!
B.A.R.S.S. Mss. 197105
III
Duminică [,] 17 August!,] 1930
M-am fotografiat alatăliieri, pentru „carnetul de călăto-
rie" și-ți trimit această copie, mai fericită decât originalul
fiindcă ai s-o atingi cu mîna. poate, și-ai să te uiți la ea —
ca să vezi cum eram în ziua cînd ți-am primit ultima scri-
soare. Primisem scrisoarea de 10 minute și eram exact așa,
cum mă vezi aici. Cu singura deosebire că în loc să am nu-
mai două dimensiuni, aveam trei : eram în relief ; și în Ioc
să nu mă gîndesc la nimic, cum face acum bucata asta de
hîrtie, inanimată, eram foarte viu și mă gîndeam la cineva.
Dacă ai avea ochii sensibili Ia raze ultraviolete și te-ai uita
bine la un punct oarecare, citești pe fotografie undeva, în-
tre sprîncene și pălărie, ți-ai vedea, dincolo, imaginea în
miniatură... poate-ai vedea și cîțiva mesteceni, nu mai înalți
decît niște chibrituri, și o lună cît un „fluturaș" cusut pe o
ie de țărancă (—știi, fluturi d-ăia mulți și rotunzi, cum au
țărăncile pe mâneci și pe piept) — poate ai auzi și niște
greieri, dar despre asta nu garantez, că nu-mi aduc bine a-
minte să-mi fi cîntat, în momentul cînd s-a deschis aparatul
fotografic.
Sunt sigur că te-am impacientat cu aceste nimicuri, dar
cc să fac ? Nu pot veni acolo. Parcă-i un blestem. Toate —
și cele văzute și mai ales cele nevăzute care s-au cam pus
de-a curmezișul între mine și Văratic.
Mai întîi trebuia să-ți spun că n-am primit leafa pe
Iulie decît acum vre-o trei zile, când am primit’o odată cu
cea de August. De ce ? Mister administrativ. AI doilea, zi-
lele astea trebuie să fiu aici, de față, la instalarea noului
consiliu și director al Teatrului Național cînd vine și Re-
breanu cu alții de pe Ia București (Sunt aproape sigur că
nu vin doar ne ține încurcați). Mi-am stricat vara. N-am
scris aproape nimic și sunt extraordinar de grozav de teribil
de plictisit! Mi se sbârlește părul cînd mă gîndesc cît sunt
de plictisit! Era și e incă vorba să vin cu Sadoveanu în
excursie, cu mașina lindescifrabil] pentru o zi sau două —
dar nu vrea la Văratic, ci Ia Agapia. Pe de altă parte, am
trecut de jumătatea Iui August, cei pe care i-aș căuta acolo
corespondențe: mihai eminescu -
la mer profonde...
(adînca mare...)
La mer profonde sous la lunc pale,
Rasserenee par Ia lumiere blonde, —
Dans ses abîmes reve tont un monde.
Sur son miroir elle porte des etoiles.
Demain — elle fait bouger ses noires ondes,
Et dans sa rage elle ecume et râie,
Ses miile bras se dressent potir une fatale
Etreinte aux royaumes qtt’elle inonde.
I n jour — deluge, l’autre — doux murmure,
Une harmonie sans bornes, fantastique, —
Toile est sa sombre, tenebreuse nature,
Telle est son âme noble et antique.
Qui donc saurait la faire changer d’allure, —
La solitaire, la vaste mer, — l’unique !
la descente des eaux
(coborîrea apelor)
Lcs sources naissent dans Ies monts vieux,
Kuisscllent dans Ies bois et se baladent,
Et, apprenant la langue des naiades,
Kemplissent Ies forets de chants joyeux.
Elles coulent tout doux, se jettent en cascades
Creusant dans Ie roc leur lit tortueux ;
Se change en route Ie decor sous Ies yeux,
La vie est unique, sous miile facades.
Mais plus elles descendent, plus leur voix
baisse,
Devale l’echelle des sons et s’altere.
De plus en plus se chargeant de tristesse.
Et quand elles debouchent dans la mer amere,
— Fleuve grondant, aux ondes epaisses, —
Leur douce voix d’antan, deja elles
l’oublierent
arhiva „convorbirilor44
poate se călătoresc odată cu rândunelcle și mă trezesc
singur in mestecăniș — mai mare jalea !
Unde-ai să te duci ? îndărăt. Ia catedră ? Sau te mai
duci pe undeva ? Mă întrebi dacă ultimul răvaș m’a supă-
rat, — ce idee ! Să mă supăr eu pe D-ia ! N-am răspuns fi
indcă am fost foarte necăjit și cind sunt în stări sufletești
omicide nu scriu. Ce era să-ți scriu ?
Apar, în toamnă, cu un volum de articole umoristice (Ia
„roman" n’am mai scris) și am început un mic, poem dra-
matic Microcosm.
Cu toate că n-ai să fii niciodată reală pentru mine, te
sărut drept pe vîrful nasului — (indescifrabil fianuul de
doua rînduri al scrisorii].
[G. Topîrceanu].
B.A.R.S.R. Mss. 197106
IV
Iași, 5 Decembrie 193 )
Dragă prietenă,
să nu fii supărată pe mine, — abia am scăpat dintr-un
vîrtej lung de „afaceri" și ocupații practice, care nu mi-au
dat pas să visez decît pe apucate. Ți-am scris însă in acest
răstimp nenumărate scrisori și versuri — prin telepatie.
Dac-ai fi făcut Ia fel mai des, de cînd am supărări, eu aș
fi încintat, — dar știu că nu-i pot cere altuia să fie ca
mine.
Fotografia e delicioasă. Mi-ai făcut o imensă plăcere
trimițînd-o. Ești tot frumoasă și dulce ca mai înainte și ai
o rară distincție în figură. Numai privirea ți-i cam tristă...
parcă simt in ochii vii de altădată o umbră ușoară de me-
lancolie. îți stă bine și așa — eu cred că și cînd plîngi iți
stă bine (de și doresc să nu plingi niciodată).
Și ce surpriză am avut, cînd am cetit că ești în... Huși !
Ești ființa surprizelor. Cum ai ajuns în Huși tocmai de la
Teleorman ? în orice caz e mai bine decît acolo și-mi pare
bine că ești mai aproape de Iași. Dac-ar fi tren direct, as
fi venit să văd cum te împaci între podgoriile Hușului și
între hușeni. Tot la școală de bălileți predai limba lui A-
natole France ? Dar cu noul secretar cum te-impaci ? Las’
că-i scriu eu celui dela Teleorman că l-ai trădat și că și-a
făcut iluzii degeaba când credea că o să te îneînte cu mig-
dale amare recitîndu-ți versuri de-ale mele !
Mi-ai scris că poate să vii pe la Iași .Când vii ?... Numai
dc n-aș fi tot așa de supărat ca în vremea din urmă. Ș
mă tem că auzind despre mine lucruri urîte (știi, am destui
„prietenii" binevoitori pe aici...) nici n-o să vrei să mai
auzi de mine. Dar te rog să-mi iei oricînd apărarea și. ori-
ce-ar fi mai tîrziu, să-ți aduci aminte de mi-ai fost dragă
— și Să mă [ilerți. Da! Jură-mi pe sprincenele care ți s-au în-
cruntat puțin acum... și fii (cuvînt indescifrabil] senină.
G. T.
B.A.R.S.R. Mss. 197106
V
Iași, 27 No[i]embrie 1933.
Stimată prietenă.
Am intirziat răspunsul fiind tare aglomerat de tre-
buri în ultimele zile. Am avut de făcut... o anchetă Ia un
teatru, — închipuiește-ți ? Fatalitate.
Dar ce legătură am eu cu orfanii de Ia Botoșani, cu
pruncii de ambe sexe ? Ce, eu i-am făcut ? Vreau să zic :
le-am omorît eu părinții ?
La drept vorbind, îmi vine foarte greu să-mi las ocu-
pațiile, să pregătesc o conferință, să vin cu trenul ca s-o
țin etc. Asta înseamnă cel puțin 10 zile sacrificate, ceiace
pentru un profesionist ca mine, în vremurile astea, e prea
costisitor. Mi se rupe inima de mila orfanilor din Botoșani,
dar n-am ce le face. Sînt gata, mai de grabă, să le trimit
cîteva sute de lei de-a dreptul, decît să le dau indirect
câteva mii, cât m-ar costa timpul sacrificat.
Mi se cer conferințe din toate părțile și refuz, pe capete.
Anul trecut am ținut (astă iarnă, prin Ianuarie) Ia Bucu-
rești o conferință, cu subiect ad-hoc, în care am obținut
mare succes. Mi i-a plătit 6000 lei și mi s-a spus că, dacă
vreau să mai țin una, îmi vor plăti de trei pe atâta. Astă
vară, o societate culturală de aici mi-a propus un turneu
de conferințe prin toate orașele Moldovei și Bucovinei, cu
50% din venitul brut. Am refuzat.
Vezi dar cu ce poamă rea de om ai aface. Cînd eram
mic, n-ai idee ce pățea biata mama în fiecare seară, până
mă vedea adormit.
Nu vreau totuși să te refuz definitiv. Mai tîrziu, dacă
voi avea vre-o conferință deja gata, poate să vă vestesc din
vreme ca s-o țin și la Botoșani, pentru drăguții orfani de
pe-acolo.
Fană atunci, o rog pe Doamna Prezidentă să nu fie su-
părată și să nu rămîie cu impresie urâtă.
Iar pe mată, te rog să nu pui de Ioc asta, pe socoteala
celor trei nopți nedormite și-a chefului monstru pe care
zici că l-ați făcut la Huși, că nu se potrivește. Eu am zis
numai că erai schimbată dar nu urâțită. în orice caz, nu
e bine să pierzi nopțile asa ci... să le cîștigi, pe cît se poate.
Te-aș ruga s-arunci un cuvînt pe o carte poștală de răs-
puns. pentrucă cei dela posta de-aici au obiceiul curios de
a fura mărcile de pe plic, aruneînd scrisorile. Te rog să
nu neglijezi.
îți trimit expresia celor mai bune sentimente și te în-
credințez că prietenia mea, dragă „soră", a rămas neschim
bală.
G. Topîrceanu
Iași, str. Ralet 7.
parais pour
m’eclairer...
(răsai asupra mea)
Parais pour m’eclairer, douce lumiere.
De mon celeste reve de jadis, emerge 1
O, sainte mere, eternelle vierge,
Viens dissipei la nuit de mes chimeres.
Mc laisse pas s’eteindre comme un cierge
Mon esperance, — exauce ma prierc
Mime si la faute est â moi entiere ;
Ton doux regard m’apaise et me protege.
Mis ă I’ecart, perdu dans la detresse
De mon neant, je ne crois plus â rien
Et mon ardeur, ma force, ont tari.
Redonne_moi la foi et la jeunesse,
De ton ciel constele reapparais, reviens
Pour t’adorer d’icî toujours, Mărie !
Traduceri de Emanoil MARCU
Convorbiri literare — 1
contexte
panoramic editorial
Vedere din cosmos
I Călinescu, tot Călinescu — și unde altun.
Jdeva decît in Istoria literaturii române
• de la origini piuă în prezent — ne face
intr-odată si încă din Prefață să avem reveia-
a patriei prin intermediul geografiei literare,
i se vedea mult citata metaforă, de neuitat de
Itfel : marii scriitori sînt „eternii noștri păzi-
>ri ai solului veșnic". Că ideea magistrului
re legătură cu momentul dc cumpănă în care
ra formulată e adevărat, și totuși, ea nu e
injuncturală. Dimpotrivă, ea e pentru Căli-
escu un adevăr mereu actual așa cum ne-am
utut da scama peste mulți ani de la apariția
•tonei, citindu-i corespondența cu magistrul
iitorilor noștri dinlotdeauna. Alexandru Ko.
tti, căruia criticul îi împărtășea intenția de
introduce în marea carte o hartă in relief a
teraturii naționale. Probabil că G. Călinescu
;ea mereu proaspătă în minte faimoasa afir-
ație a lui Napoleon conform căreia politica
nei țări stă in geografia ei. Napoleon se refe.
■a, nici vorbă, la cea fizică. Dar geografia
aci țări nu e, fără îndoială, doar cea fizică, ci
cea spirituală. Istoria lui Călinescu dovedeș-
, mai mult decît orice altă sinteză consacrată
teraturii române, că între geografia fizică și
.•a literară există o firească și strînsă interde-
■ndeniă, că de la un punct încolo ele nu doar
■ presupun, ci sc intercondiționează, se spriji.
î, se luminează și se argumentează reciproc,
u e nimic surprinzător deci în faptul că litc-
itura națională îi apărea marelui critic „drept
•a mai clară hartă a poporului român". Se
■levă astfel, încă o dată, ceea ce am numit de
ai multe ori la această ruorică ; puterea ii-
raturii, puterea scriitorului.
A avea conștiința literaturii scrisă în limba pa-
lei înseamnă, m fond, a avea conștiința patriei
sasi, a re-lua mereu in stâpinire,, soiul veș-
,c". S-a miimplat că nu am fost niciodată
mă acum pe meleagurile năsăudene. Am trecut
oar prin acel atît de dăruit ținut românesc
mint, intr-o pletoasă noapte de noiembrie,
ar el este al meu din fragedă copilărie și pen-
ii că mi i-au dat sau mai bine zis mi l-au
re-dat Coșbuc si Rebreanu. Năsăudul lor este
ăsăudul meu și al multora, inclusiv al celor
ire s.au născut și trăiesc acolo, respirîndu-i
irul in fiecare clipă. Fe un alt plan, care e al
teraturii in general, cam tot așa se petrec
ierurile cu pămintul întreg sau, oricum, cu
calități și regiuni mai mici sau mai mari ale
ii.
După muzică, literatura — și mai ales roma.
11 — mi se pare a fi arta cea mai puțin con-
nțională. in plus, ea are însușirea de a cos_
iciza localizind. In spirit, în timp și în spa-
u. Universuri noi, ființe plăsmuite după
lipul și asemănarea noastră, uneori mai plă-
nde decît oamenii ccncrcți, dar care au o e.
stență intangibilă și biografii despre care nu
im cu exactitate decît doar unde încep, pă-
und și se integrează definitiv in viața urna,
tații. Le numim personaje, eroi, voci etc.
oartea, reafirmă Evgheni Evtușcnko, intr-un
solit roman apărut recent în țara noastră și
titulat Dulce ținut al poamelor, este neputin-
oasâ in fața lor. Am să-mi permit să reproduc
n acest roman un fragment ceva mai lung
• la care ar putea pleca sau cu care tot atu
■ bine ar puii a să se încheie orice discuție
spre forța literaturii, menirea scriitorului etc.,
c. Pe un erou al cărții citate, cosmonaut, au.
rid și împreună cu el cititorul îl surprind me.
tind in imensitatea și singurătatea „spațiu-
ii cosmic", o formulă încetățenită, adică acolo
ide, pare-se, ai senzația că poți lua Pămîntul
tr-o mină precum Hamlet craniul lui Yorik :
„Cuvintul popor îl făcu pe cosmonaut să ca-
i pe gînduri (...). Cuvintul acesta nu trebuie
istit prea des ; el trebuie gindit. Fiind acum
■spărțit de poporul său prin uriașa imensitate
unui spațiu învins, cosmonautul se simți,
tate ca niciodată pînă atunci, o părticică a a.
stui popor, de parcă ar fi fost lansat în Cos-
os la capătul unui fir nevăzut, smuls dintr-iin
■apur sfințit de părintele Scrghie Kadonejski
care a filfîit cîndva pe Cîmpia Kulikovo, sau
n velele primei corăbioare a lui Petru I, sau
n steagul desfășurat sus, pe Reichstag. Izo-
țț unii de alții, risipiți prin izbe, barăci, a-
irtamcnte comune sau prin cele devenite
■oprietatc personală, cu vizoarele lor montate
usa de intrare, oamenii uită uneori că po.
irul sînt ei, că există un fir istoric ce-i uneș-
— în această izolare, fărîmițare, înstrăinare
într-un singur tot. Și poporului trebuie să
se aducă aminte că este popor. 1-0 amintește
zboiul, dar prețul unei asemenea aduceri.a-
inte e mult prea mare. I-o amintește și lite_
tura. Reflcctînd asupra acestui lucru, cosmo-
iiitul își spuse că scriitorii îsi cam subapre-
□ză profesiunea. Căci, iată, împreună cu el,
porniseră prin Cosmos, neplanificat dinainte
ignorind tot soiul de fișe personale și ca-
cterizări, frații Karamazov. Pierre Bezuhov,
uns și el fără veste pe nava cosmică, îsi șter_
a zăpăcit ochelarii : aceștia îi scăpară din
iini. dar nu căzură jos, ci plutiră, imponde-
bil, legănîndu-si ramele. De hublou își apro
ase ochii ațîțători bulgakoviana Margareta,
trupu-i fosforescent licărind prin necuprin
1 Cosmosului. Iar atunci cînd din Cosmos
ibrățișezi cu privirea toate țările deodată,
ri în care nu ai pe nimeni cunoscut, îți dai
ama la un moment dat că ai totuși acolo niș-
cunoscuți. Sînt scriitorii. Asa cum nu poți
trezări din Cosmos stația Zima (satul un-
s-a născut și a copilărit Evtușenco — n.n.J,
vei desluși cu privirea nici sătucul Macon-
, însă știi că există pe acolo, pitit undeva, la
capăt al Americii Latine. Și astfel, lui Ga-
iel Garcia Mărquez nici nu-i trece prin min-
că, iată, în clipa de față, colonelul său, Au.
•liano Buendia, pătrunzînd înlăuntrul navei
smice, împreună cu țînțarii ce 1 s-au lipit de
razul neras, și-a smuls sabia din teacă, gata
taie pe nu se știe cine, dar sabia, pierzin-
-șî greutatea, s-a legănat o clipă, nesigură,
i scăpat din pumnul descleștat și a început
plutească, întristată, ori poate înveselită, că
i mai e dc nici o trebuință. Literatura este
adar, aceea care amintește popoarelor că sînt
poare, șî omenirii întregi că este omenire,
cmai ei, scriitorii, au realizat ceea ce medi-
ta n-a izbltit să realizeze, ei au învins fata-
atca dispariției totale".
Vanitatea de scriitor? Poate! Am fost foarte
st cînd am aflat cu ani în urmă că dintre
ițea magnifice construcții materiale durate
mîna omului pe planeta noastră, de pe Lună
vede numai una singură : Zidul chinezesc,
ir atunci încă nu știam că acei oameni .>de
•r“, acei temerari ai oceanului cosmic, sînt,
t fi, și cititori de Literatură, de literatură
majusculă. Și că ei ne-ar putea trimite de
olo, din cer, imaginea unui Pămînt pe care
1 mai clar se vede sufletul...
Constantin COROIU
ROMULUS COJOCARI:
„Stihuri“
Sensul general al poeziei Iui Romulus Cojo-
caru (stihuri, Editura Eminescu) țintește către
o stare edenică, visată, imaginată, dar rareori
atinsa. Mai degrabă versurile rețin convulsii
și zbateri care determină in revers, ca o com-
pensație, idealul mitic : „află că mi-am cău-
tat steaua. Aerul s-a argăsit de respirația mea
/ Și mi s-a iâeut aor de riuri / Cerul este mai
larg si trece / Peste anotimp, / Și află că pretu.
tindeni sint , Zei și singurătate / In care poți
sa te scufunzi / Ca intr-o uitare. / Dar mirarea
începe citeodată / Să-mi intre in suflet / Și să
mă întrebe banalități. / La care nu răspund".
Rănile adunate la trecerea prin avatarurile
vieții se vindecă inir-un naturism cultivat cu
insistență de poet. Sigur că rezolvarea aceas-
ta este de sorginte romantică, însă ea defineș-
te in cazul nostru un univers poetic, și mai
puțin un program sau o concepție. Totuși, din-
tre mijloacele verificate la care apelează Ro-
mulus Cojocaru, mai des apare simbolizarea (și
nu simbolismul ca atare, cu toate resursele sa-
le), în cadrul căreia viziunile sunt încărcate
cu semnificații personale: „...alte / Păsări care
vor bate / Cu neliniștea în ferestre / Și-mi a-
dulmecă făptura / Cum un cline de vînătoare,
/ Și nu alerg între vînători / Să întîmpin vi-
clean / întoarcerea Aducătorului". De altfel, în
textele de o vădită înclinație meditativă, polii
intre care se dsfășoară tensiunile sunt mai ales
piatra și pasărea, cu atributele pe care le su-
gerează, intr-o prezență alternativă, sau simul-
tană, precum în poemul următor : „Lacrimile
mureau și deveneau / Păsări, alunecau pe cer /
Ca niște iluzii printre gînduri / Și aduceau rouă
pe aripi / Din liniști prădate / De țipătul vîn-
tului. / Pietre îngîndurate, cărunte ! / Soare
printre crengi, amiază / Cu șerpi îngropați și
/ Frunze rostogolite, arse / îndelung !“ Ceea ce
pîndeste neprielnic poezia în acest proces de
semnificare este abundența de abstracțiuni, pe
de o parte („vorbele vîntului", „candori în su-
fletul ecoului", „cerul curbat", „vom curge pes-
te păduri" etc.), și tehnicile scoase prea la ve-
dere, pe de alta (iată o sinestezie : „Pînă nu
voi asculta cu ochii cum / Mă sfîrtecă în co-
pite caii !“). Avantajos ar fi ca poetul să se
lase în voia afinităților sale sensibile, de unde
se nasc asemenea reușite : „Iluzii cu oase de
tigri, ochi / De flacără, albi, rotunzi, / Mi-au
alungat inima / Dincolo de fluviile verzi / Peste
care a trecut / Pasărea Albă ca aripa ei / De
fecioară. în ce parte se auzea cum / înfrun-
zesc pietrele și cum / Arborii îmi caută privi-
rea, / Cum cineva devenise bivol t în sîngele
meu...".
In tentativa sa de a se pierde în adîncul sen-
zațiilor pure, poetul resimte cuvintul ca pe un
factor de constrîngere, ca pe o teamă care pîn_
dește demersul mitic : „Cuvintele mă amenin-
ță cu insomnii. Cheamă păsările să-mi ciu-
gulească / Ochii, / Și animalele de pradă să-mi
bea / Sîngele, / Cheamă taurii să mă calce în
copit?. Să mă sfîrtece, / Să mă arunce în
mare / Pradă peștilor. / / Ah, cuvintele, cuvin-
tele, / Ce jivine fioroase". Așadar, acolo unde
ne-am obișnuit să găsim cuvintul implicat ca
susținător cathartic al artei, ni Sp oferă —
surprinzător — viarianta lui malefică. In
schimb, o Legendă radiografiază fidel meta-
morfozele ideii poetice pînă la întruchiparea
ei textuală în imagine — element preferat de
Romulus Cojocaru („înainte de a fi tu ai fost
/ Trestie cîntată de lună. ' Mai întîi au trecut
pietrele / în frunză, ciutele în / Descîntec și
după aceea S-au limpezit trunchiurile / fiecare
își vindea amintirile / Și-o lua de la ca-
păt).
Emil NICOLAE
VASILE ZAMFIR:
„Umbra mirală“
Un timid, un plin de farmec personal, un dis-
cret, un melancolic, un visător, un lent de în-
gimfare și de zgomot, un spontan, un natural —
iată ce descopereau și Al. Andrițoiu și Ion Brad,
Nichita Stănescu și Victor Felea, ca și alți critici
în poezia lui Vasile Zamfir. Umbra mirată, noul
volum de versuri apărut în acest an la Editura
Eminescu pecetluiește, încă o dată, toate aceste
caracterizări.
Poetul — se autodefinește Vasile Zamfir —
este o umbră (discretă, ferită de zgomot și în-
gîmfare, „ca o ascultare a auzului cînd dormi" —
cum zicea Nichita Stănescu), o umbră mirată,
așezată „în cumpănire și în ascultare" în cele pa-
tru vînturi ale pămîntului și omenetului. își „aș-
terne de noapte" în fața iubitei ; blestemat „să
nu mă satur pururi de iubire" și-și deschide baie-
rele dimineții binefăcătoare pentru semenii săi, gata
să „cioplească lumina" : „Sînt ca un om ce vine
din vechime / plecînd prin mii și mii de-nfățișări
/ și vrea ca să rămînă scris pe zări". Umbra poe-
tului, umbră mirată, în taciturna-i togă, lunatecă
sau solară nu e ca „umbra păsărilor ce zboară"
ci e dihotomizată în dragoste („Ne vom bea
amîndoi umbrele / ostenite în ispite") și în dă-
ruire — pămîntului care se leagănă, pentru care
se „dezvelește umbra fermecată" pentru că „Alte
măsuri / au oamenii cînd se țin de mînă cu
vecia".
Ușor clasicizant, poetul cunoaște tentația slo-
bozeniei moderne a versului, ferindu-se a se lăsa
cuprins de ea. Statornic tematicii dintotdeauna a
liricii — dragostea și țara — poezia lui continuă
făgașul volumelor anterioare. Reîntîlnim dorul dc
dor, dor de nesfîrșirea iubirii, fără a ține seama
de umbra ce o lasă peste propria-i existență tot
mai multele anotimpuri, dor de patima ierbii,
avîntului printre foi, dor de zările carpatine, dor
de verticalitate și dor de zborul Măiastrei, dor de
timpii istorici ai dătătorilor de țară și de ne-
atîrnare, dor de liniștea eternizată, dor
de viorile ce dorm în molizi, dor de mie-
rea cuvintelor pre limba-ndulcită de vremea
fără de sfîrșit a strămoșilor ce trăiesc prin urmași
spre al treilea mileniu, dor de dorul din urmă
ce-1 va cînta, dor — cum o zice într-o glăsuire
ca o părere venită de demult — dor, de la a fi
pînă la a nu fi.
în acest fel, Umbra mirată devine o carte a
dorurilor în care recitativul se integrează doini-
tului nostalgic, melancolic, tărăgănat, fără să lip-
sească imnicul desfășurat pe măsura proslăvirii
țării, a trecutului și viitorului ei. Poetul, umbră
mirată a contemporaneității în desfășurarea ei im-
petuoasă este un om al tuturor timpurilor — sin-
gura asigurare a trăiniciei versului : „Mă strigă
poezia cu slobodă-nșirare / de stele și luceferi
dînd flăcări la izvor, / mă-nalț spre culmi de
aur cu spuma grea de mare, — / spre templul
amintirii cu cei plecați cobor. / / Nu-mi fac
văleat din turle, nu mă deschid în norme ; /
nu-mi rotunjesc nici visul, nici viața după ceas.
/ Din forme vechi vreau suflet să tdrn noilor
forme. / Dogoare sînt ce urcă spre cer din lem-
nul ars".
Victor CRĂCIUN
MARTA PETREU:
„Dimineața tinerelor
doamne“
In Dimineața tinerelor doamne, regăsim temele
și motivele volumului de debut: Marta ca per-
sonaj al cărții („ciuntiți cu atropină ochii Martei
prea limpezi"), autocontcmplarea, autoscopia ca
sursă de stări poetice („Iată: mă locuiesc incon-
fortabil"), creierul ca depozitar al unor întîmplări
fertile („sîntem ereditar suspecți — avem un cre-
ier"), dragostea („Dragostea noastră devine un
exercițiu stilistic").
„Emisferele minții", o sintagmă din primul vo-
lum, domină și această a doua carte. Marta Petreu
se diferențiază în concertul vocilor lirice^ de as-
tăzi printr-o poezie acut-cerebrală, gravă (unde
este ironia atît de gratuit înfierată, de unii, a
poeziei tinerilor ?), defeminizată, demitizantă cu
măsură, o poezie a marilor eclipse existențiale. Lu-
ciditate, anxietate, reflexivitate, toate minînd un
cîmp minat deja, al unei biografii incomode. Marta
Petreu continuă astfel tezele sale faste și nefaste
despre „inteligență/ despre viitorul ales".
Doctă, „savantă", dar deloc ostentativă, ea ne
propune un mic tratat despre dragoste (un tratat
deghizat, al trucurilor). Dar nu despre dragostea
fizică e vorba („facem dragoste rar și în grabă...",
se spune în carte), ci despre dragostea „ca limi-
tare a răului", așadar o expansiune benefică a
afectivității exacerbate în zonele cerebralului tu-
mefiat („bătături în creier", ne avertizează poeta).
Ca și în prima ci carte, autoarea scrie econo-
mic, condensat, apelînd rar la artificii lirice. Mu-
zicalitatea e internă, textul e deseori fragmentat,
discontinuu, aforistic. Marta Petreu uzează de o
sintaxă modernă, austeră, atent supravegheată. Nici
o nuanță criptică, nici o nuanță ludică în de-
mersurile sale. Ceremoniile de idei sînt glaciale,
deseori prudente (..Iar noi cunoaștem frica").
Și lexical, poezia se diferențiază de cea a cole-
gilor de promoție. Psihologizată la maximum, ea
recurge în cele mai multe cazuri la noțiuni (ma-
terie, inteligență, înțelepciune, identitate etc.). Ea
se desfășoară chiar ca un discurs filosofic, autist :
„Vorbesc încă o dată și la fel de zadarnic /
despre identitate I ncmărturisita colcăitoarea ju-
mătate a conștiinței..." (Teze despre identitate).
Conspectele despre fericire, cum se intitulează
prima secțiune a cărții, sînt, de fapt, dorințe re-
fulate: „Ai fi putut fi fratele meu I ai fi putut
fi fratele meu cu zece ani mai mare : / ne-am fi
atins mîinile pe stradă / mi-as fi șters pudra pe
cămașa ta galbenă / / Ți-aș fi umblat pe piele
cu tălpile goale" (Orestia).
Tonul confesiv-dureros, polemic în subtext cu
gratuitățile și superficialitățile poeziei în general
(„Și ce tăcere înfricoșată se lasă peste dragoste..."),
un ton al esențelor, crispat uneori, străbate sub-
teranele cărții de acum : „între voi doi așez me-
moria mea lătrătoare I ca-ntr-un pat conjugal : /
nu m-ați dorit / dar mi-ați prezis jupuirea" (Fe-
ricita vîrstă adultă}.
Absentă din dările de seamă editorial-bilanțiere
de la finele anului (dări și așa paupere), cartea
Martei Petreu este una dintre cele mai substanțiale
apariții ale anului precedent.
Lucian VASILIU
GHEORGHE LUPU:
„Migrația iluziei44
Cel dintîi volum de versuri a! lui Gheorghe
Lupu, Migrația iluziei (Ed. „Junimea", 1983), este
o carte despre rostuirea omului între ai săi șî
despre rădăcinile afective și spirituale ale căror
urme sînt găsite totdeauna într-un spațiu cu un
contur bine precizat, filtrat prin conștiință și
inimă ; biografiile „comune" ale tatălui, mamei și
bătrînului și locul dezvăluirii acestora, ai cărui
„indici" sînt esențializați pînă la „ideea de sat",
reprezintă zona pe care și-o asumă poezia lui
Gheorghe Lupu : versurile au ceva sentențios, în-
cercînd să repete o succesiune narativă a ges-
turilor, gîndurilor, faptelor și propozițiilor poe-
tice : „Mama are numele Leonora. / Se află spre
șaptezeci de ani / Și este bolnavă de inimă. /
Biografie comună". Poetul este preocupat, în pri-
mul rînd, de ceea ce se cere comunicat, cu graba
omului care are de rostit cîteva adevăruri des-
pre sine și despre ai săi, fără a face prea multe
concesii spunerii „frumoase", așa-zis „artistice" ;
Gheorghe Lupu își spune cu simplitate (studiată)
versurile pentru că universul spre care își întoarce
ființa este unul cunoscut, iubit, re-cunoscut și din
nou iubit în „anonimatul" și, tocmai de aceea,
în „exemplaritatea" sa: „Dacă tot am venit pe
pămînt, ! Să rămînem la casa noastră / Arîn-
du-ne fîntînile cu gura, / însămînțînd lumina cu
ochii". Această imagistică fără deschidere spre ceea
ce unii s-au obișnuit să numească „poezie" (ros-
tire frumoasă, artistică, revelatorie etc.) „simpli-
fică" contactul cititorului cu cartea, dar adevărata
sa funcționalitate se definește în limitele rapor-
tului celui care scrie cu universul pe care îl caută;
dorința poetului nu este aceea de a „imagina"
locul, ci de a se retrăi acolo. Sigur că o aseme-
nea intenție își are riscurile sale; versurile sfîr-
șesc cîteodată în formulări prea „seci", improprii
totuși poeziei : „Numai bătrînul și fîntînile / Su-
rîd echilibrului mare" sau „Găuri negre constring
lumina" etc. Oricît de „naivă" ar ti, poezia nu
poate fi ea însăși în afara unei structuri sau a
unui mod specific de percepere a lumii ; fapt
cunoscut și de Gheorghe Lupu a cărui iluzie,
iată, migrează pe orbita unui univers în care se
unesc cercul și pămintul — „lumi paralele" a
căror circularitate identifică lumea și cosmosul,
ființa și șinele mai profund : „Acolo, între fulgere,
capul tău / Să lucreze la ordinea cercului, veș-
nic / în parfumatele lumi paralele / Prin arborii
legănați într-un gînd". Versurile din Migrația ilu-
ziei sînt ale elanului vital, ale activității, păs-
trînd totodată un parfum de vin vechi pe care
ni-1 restituie limbajul unui poem ca cel intitulat
Cerc: „Cum sună limbile cum / Devălmășie de
clopote / Doamnele mele de fum / S-au înstelat
să mă tropote". Volumul de debut al lui Gheorghe
Lupu este o bună carte de poezie.
loan HOLBAN
AL. ZUB:
„Biruit-au gîndul44
Subintitulat Note despre istorismul românesc,
„volumul cuprinde — așa cum mărturisește auto-
rul — o suită dc studii și eseuri despre evoluția
gîndirii istorice v românești, privită sub unghiul
militantismului profesat de-a lungul ultimelor trei
secole, de la cronicarii umaniști pînă aproape de
zilele noastre". Această mărturisire este urmată
de o opinie, asertorică numai în aparență, po-
trivit căreia istoria noastră a fost traversată în
permanență de un manifest militantism. în mod
firesc s-a ajuns la o întrebare care fundamentează
întreaga carte : „cum se poate împăca însă acest
militantism pe tărîm istoriografie cu exigența pri-
mordială a adevărului ?“ Răspunsul îl aflăm în
prima secțiune a demersului, intitulată Adevăr și
militantism, în care sînt incluse opt eseuri și studii
axate pe această temă. Apelînd la cele mai te-
meinice mărturii, relevate de acest tărîm ce osci-
lează între logos și ethos, mărturii preluate de
la primii cronicari și pînă la ultimele mari spi-
rite ale culturii românești, Al. Zub consideră că
„trebuie căutată, probabil, linia de împăcare între
militantismul inerent istoriografiei și porunca me-
reu reînnoită a veracității". Avansînd însă un
asemenea punct de vedere, el nu recurge Ia o
soluție de compromis, întrucît, așa cum ni-1 va
înfățișa apoi, militantismul pe care l-a detectat
la marii istorici ai neamului și acela pe care el
însuși îl profesează privește, deopotrivă, și „lupta
pentru un orizont mai vast și o metodologie mai
riguroasă, pentru un înțeles mai înalt al istoriei",
pentru „extindere continuă a sferei logosului, a
veracității în dauna ethosului abuziv și a patho-
sului deformant".
Cea de a doua secțiune a cărții — Durată și
împlinire națională — reunește 16 intervenții
scrise în perioade diferite și reclamate de împre-
jurări diferite. Dar, aceste pagini, ca și celelalte
dealtfel, au drept idee unificatoare, cum ne aver-
tizează chiar autorul, „lupta cărturarilor români,
a istoricilor îndeosebi, pentru recuperarea demni-
tății colective". Glosînd pe marginea duratei și a
împlinirii naționale, Al. Zub subsumează acestui
spațiu de istorie subiecte ca Regenerare în numele
istoriei, Romanitatea, un concept structurant, Isto-
riografia română și obsesia neatîrnării, Cultură și
libertate națională, Ideea de libertate la români în
epoca regenerării etc. Tratarea propriu-zisă a
acestora este precedată de aprecierea potrivit că-
reia, „întregul proces de renaștere națională și de
constituire a statului român modern s-a făcut de-a
lungul secolului XIX, sub semnul istorismului,
adică al întoarcerii spre trecut, cu scopul de a-i
stabili și încorpora valorile perene, valori pe te-
melia cărora să se poată înălța apoi, organic,
edificiul noii societăți". Fie că vorbește de Kogăl-
niceanu, de Bălcescu, de Hasdeu, de Eminescu, de
Xenopol sau dc mulți alții, autorul observă, cu
deplină îndreptățire, bineînțeles, că „la istoricii
români sentimentul datoriei prevalează, opera lor
denotă o atitudine militantă, expresie a împreju-
rărilor caracteristice din trecutul național, care
i-a silit, după expresia lui Kogălniceanu, să lupte
deopotrivă cu sabia și cu pana pentru «dreptățile
țării»".
Demnitatea istoriei, ultima secțiune a cărții nu
se vrea și nici nu este o pledoarie pro-domo, atît
timp cît istoria deține un rol predominant în
dobîndirea marilor împliniri naționale. De aceea,
„a milita pentru demnitatea istoriei, conchide
autorul, e la fel de important ca și o poziție
onorabilă în lume", iar „în ce privește istoriografia
— adaugă el —, acest principiu vrea să însemne
respect deplin față de moștenirea istorică a unui
popor".
Biruit-au gîndul nu este o carte dintre acelea
care se pot rezuma. Problematica abordată este
atît de profundă și complexă, iar densitatea fie-
cărei pagini este atît de evidentă, îneît încercînd
a o prezenta, formula cea mai potrivită ar fi fost
poate aceea de a-i retranscrie sumarul și de a-I
însoți de îndemnul ca toți cei interesați de istorie
sa o parcurgă ca pe o realizare notabilă, - prima
de acest fel în istoriografia românească actuală,
care dă seama asupra rosturilor istoriei, a scrierii
și a demnității ei, precum și, în egală măsură,
asupra modului în care judecă toate acestea unul
dintre slujitorii ei adevărați — Al. Zub.
Gh. I. FLORESCU
3 — Convorbiri literare
universalia
urcuș
realismul francez
în viziune germană
Complicatele relații dintre cercetătorul unei literaturi care vine din
altă limbă și cultură, relații sugerate de recenta traducere din Klaus
Heitmann*, ne-au amintit de incitantul și semiparadoxalul comen-
tariu al lui U. Willamovitz-Moellendorff din 1920 (Platon, I) : „Numai cu-
noașterea unei limbi cu o altă gîndire face posibilă înțelegerea corectă a
propriei limbi. .Implicit, el se reieră la recenzentul unei cărți străine
despre o altă literatură, dar și la romanistul german, cunoscător, între al-
tele, și al literaturii noastre (a scris despre Eminescu, Blaga, Bânulescu,
Barbu și alții iar în cartea de țață îi menționează pe Baronzi și Bujoreanu
în legătură cu Sue). Direcția unui asemenea efort este evidentă.
In toarte concisa lui prefață (2 p.), profesorul Crohmâlniceanu se
arată suprins de dimensiunile volumului (138 p.) în raport cu subiectul tra-
tat ; surprindere justificată și totodată suspectă : îndreptățită fiindcă to-
murile de critică par cel mai adesea menite să concureze în dimensiuni
literatura pe care o acoperă și derutantă pentru că realitatea tocmai men-
ționată nu condiționează valoarea studiilor respective (să subliniem aici că
numărul redus de pagini este dat și de evitarea aproape ostentativă a ci-
tatelor exemplificatoare). Chiar dacă paralela, și din acest punct de ve-
dere, cu excelenta carte despre poezie a lui Hugo Friedrich (profesorul
lui Heitmann) este oarecum hiperbolică, argumentul se menține. Iar studiul
este încurajator nu numai prin decența lungimii ; într-o perioadă cînd po-
vestirile sint numai structuri și discursuri, povestitorii sînt naratori și ob-
servatori, eroii — actanți, agenți sau cronotopi, evenimentele și situațiile
sînt segmente, funcții sememe sau motiveme — toate părți componente ale
unor diegese și metadiegeze codificate în feno- și geno-texte, într-o ase-
menea perioadă este aproape relaxant să-1 citești pe Heitmann. Astfel, me-
todic, sîntem puși în fața conceptului-titlu : realismul înseamnă „socializa-
rea domeniului narațiunii în sensul unei corelări între literatură și realitatea
socială, corelare îngăduită de constrîngeri imanent literare ca și de subiec-
tivismul observatorului și dominată de geniul individual al fiecăruia din-
tre cei trei clasici ai romanului din acea epocă". Este vorba de Stendhal,
Balzac și Flaubert. Această definiție inițială (p. 11) este apoi îmbo-
gățită și nuanțată pe parcurs între limitele elastice ale unei „formule ca-
dru", astfel încit, de multe ori, diversele trăsături ale realismului au mai
puține puncte în comun. Realismul cuprinde : „prezentarea omului în
contextul său", descrierea ascensiunii burgheziei, „litterature du vrai", des-
crierea realității, „zugrăvirea situației grele a lucrătoarelor pariziene"
(Sue), a neajunsurilor sociale, reflectare, „pretextualizarea realului"
(I’hilippe Hamon), folosirea romanului ca mijloc de cunoaștere. Mai pre-
cis, în cazul lui Flaubert, realism presupune : (1) exactitatea observării,
(2) eliminarea emotivității, (3) renunțarea la concluzii pripite și (4) obiec-
tivarea scrisului. Mai există și un realism „deviză", un „realism progra-
matic" al literaturii, teoretizat de Jules Champfleury și Louis-Emile Du.
ranty, și al artelor plastice (Courbet).
Mai interesante în acest tablou al realismului sînt elementele diver-
gente. Același autor realist (Flaubert), caracterizat prin satiră, umor și
„melancholie noire", care face o „critică a societății și a vremii", este, de
fapt, un romantic („dezastruos), un venerator al artei („Religia artei...") și
un practicant al estetismului. Prin „disciplina exemplară" a muncii sa-
le literare, el „a adus analiza sociologică și psihologică sub controlul sever
al tehnicii artistice" ; Flaubert este, în ultimă instanță, „metafizician" și
sau „impresionist" ; pe „muzicianul limbii" nu l domină rigoarea rea-
lului, ci aceea a esteticului, „legea ritmului ternar", a „armoniei și miș-
cării". în aceeași ordine de idei, Balzac este un „realist vizionar". După
cum se vede, tocmai pentru a păstra coerența argumentației de tip „ne-
modern", nu am imitat metoda autorului și am citat din belșug. Meto-
dă (era să scriem demers) care poate fi considerată mai degrabă eclecti-
că : generic-istoric-sociologică, avînd elemente biografice (Sue a primit
1100 de scrieri), psihologico-psihanalitice (complexul patern la Stendhal)
și din teoria receptării. Se iau în considerație date cu privire la im-
pactul „păturilor de cititori" asupra producției literare, la industrializarea
activității tipografice și editoriale, informații referitoare la gradul de al-
fabetizare, prețul cărților, tipărirea în foileton, mercantilizarea literatu-
rii și profesionalizarea scrisului. Alteori (la Balzac, de pildă), întîlnim o
critică de tip ideologic, cu trimiteri la sistemul de gîndire al autoru-
lui, la metafizica și empirismul său filozofic. Complexitatea abordării
cuprinde și perspective din critica programatic-retorică. în sfîrșit, criticul
formalist se ocupă de configurații și contracte narative, de modul de rea-
lizare a descrierilor și portretelor (400 la Balzac).
Mai greu de încadrat se dovedesc conlsiderațiile cu caracter de gene-
ralitate sau, oricum, de alt ordin ; Heitmann tratează despre Goana după
fericire (Stendhal), „iubirea mistică" sau despre „climatul" și spiritul unei
epoci. De asemeni, tratarea personajului se face, credem, în virtutea u-
nei ințelegeri a literaturii oarecum limitative ; eroii sînt întruchipări sau
ființe create, adesea după „modele reale", cînd noi știm deja că ei sînt
fundamentali, conglomerate de cuvinte. în ordinea rezervelor, evident su-
biective, să menționăm o comparație nu tocmai fericită — scriitorul este
ca un „tîmplar de mobilă fină care confecționează piese de mobilier una
după alta..." — si entuziasmul autsrului pentru Eugene Sue — „nume
de importantă", Misterele Parisului, fiind singurul roman rezumat de
Heitmann. Altminteri, s-a observat, ne-am ținut cît mai aproape de text
în această prezentare mai ales pentru a susține opiniile prefațatorului :
„putere de sinteză extraordinară a spiritului german", „splendidă concen-
trare", „mare erudiție". Toate acestea sub controlul viziunii schițate mai
sus.
Ștefan A VĂDANEI
Vasile Spătărelu este genul
de artist cu lungă și răbdătoa-
re evoluție care urcă din a-
proape în aproape ; fuiorul său
se deapănă timp îndelungat,
fără izbucniri colerice, desco-
perind mereu rezerve noi, noi
mai întîi chiar pentru artist,
în locul incandescenței zgo-
motoase, e! oferă fosforescența
tăcută.
Spătărelu și-a avut calvaru-î
său. Nu e născut pentru a fi
erou, dar viața l-a pus de mai
multe ori Ia încercări grele,
cărora Ie-a răspuns cu stoi
cism. Din aceste încercări el a
extras picături din sucul în-
țelepciunii. Făcind slalom
printre vicisitudini, a început
să-și croiască o permanență.
Seducția factice nu intră în
orizontul acestui talent ; pro-
prii îi sînt sfiala șî ascensiu-
nea lentă, temeinică. In acest
urcuș el bate din cînd în cînd
cîte un țăruș ; țărușele au
greutate. Lăsat de destin și
împrejurări să meargă timp
îndelungat, poate că va ajun-
ge departe ; Ia momentul obo-
selii definitive, în desaga sa
se vor fi adunat multe bună-
tăți trebuincioase culturii mu-
zicale românești.
Pînă atunci, Academia Ro-
mână a consfințit pe drept
prin premiul ei o activitate
competentă, rodnică și — mai
presus de toate — cinstită.
Anatol VIERU
*) Klaus Heitmann, Realismul francez de la Stendhal la Flaubert,
în românește de Ruth Roth, cu o prefață de Ov. S. Crohmâlniceanu,
Univers, București, 1983 (1979, Wiesbden).
schiță de portret
Despre unii oameni se poate spu.
ne că le auzi tăcerea, că vor-
besc tăcînd, și, adeseori atît de
elocvent, de pătrunzător. Tăcerea a-
cestora spune mai mult decît stivele
de vorbe ale altora. Stai cu cineva de
vorbă, fără să scoți un cuvînt. Pare
paradoxal, dar, e, uneori, și adevărat.
Spătărelu nu e din categoria acestor
ființe omenești. Cînd se îndepărtează
de pianul lui, a doua sa vorbire, sau
poate prima, pianul pe care, de fapt,
îl duce mereu in spate, ca nomad cu
a sa casă după dînsul. cînd nu com-
pune, cînd nu cîntă pentru plăcerea
sufletului său, compozitorului îi pla-
ce să vorbească, dar nu cu repeziciunea
graiului din Oltenia natală, ci cu tih-
na unei ființe meditative. Omul aces-
ta, de o bonomie și de o moliciune,
ce-s doar aparente, cu o trăire lăun-
trică incandescentă, atît de pregnan-
tă în muzica sa, bărbatul cu înfățișare
flaubertiană, este deschis tuturor ce-
lor înconjurătoare. In el se adună, ca
în cazul creatorilor adevărați, mierea
și otrava vieții, se adună ca într-un
stup și se întorc în sunete, în melodii,
dar și în cuvinte, adică în reflecțiile
ființei gînditoare. Nu trece indiferent
prin viață. Nu este artistul înzidit
doar în pianul și muzica lui, robit, e
drept, acesteia cu energiile lui toate,
ce-și trag izvoarele din viața cu fe-
brilitate, cu ardența trăită. îi place
și un taifas prelung, îi dă în clocotul
pasiunii sîngele, cînd vine vorba de
Universitatea Craiova, al cărei fanatic
este, citește și o carte — dacă-1 prin-
de — pînă lâ ziuă, are rafinament în
plastică, știe să fie prieten și să cui
tive prietenia.
N-a fost un copil minune, cum sînt
atîtea cazuri în muzică. în satul lui
natal, în Tâmna Mehedinților, copilul
acesta, pe numele lui Vasile, orfan de
tată, nu știu dacă a cîntat măcar la o
vioară din strujan. E sigur că avea
aptitudini de meșter și mama lui vroia
să-1 dea la o meserie.
Dar există o lucrare secretă asupra
vocației fiecăruia dintre noi. Printr-Un
joc fericit al dragostei și întîmplării
Vasile Spătărelu a ajuns la Școala
medie de muzică din Craiova, care
ducea lipsă de elevi, a trecut de la
pedagogie la compoziție, la Conserva-
torul din București, avînd norocul să
fie elevul lui Anatol Vieru, de la care
a învățat enorm, cum el însuși nu
obosește să spună mereu, a venit la
Iași, chemat de Achim Stoia, căruia
trebuie să-i fim recunoscători pentru
valorile ce le avem azi în muzică, lă-
sînd la București ispititoare perspec-
tive pentru acea vîrstă și acele înce-
puturi.
Dar lașul, ca și lui Zeman, Păutza,
i-a priit lui Spătărelu. sau, mai exact
spus, muzicii sale. Se potrivea firii
lui reflexive, melancoliilor și acelei
temeinicii și energii bine temperate.
Iubirea pentru Oltenia a rămas la fel
de puternică, dar lașul a devenit pen-
tru dînsul aerul fără care n-ar putea
viețui. I se face din cînd în cînd dor
de Oltenia, se repede acasă, stă o zi-
două, și simte nevoia să revină la Iași,
în universul pe care și l-a alcătuit
cu răbdătoare pasiune și talent, uni-
versul prielnic elanurilor sale crea-
toare. Au trecut douăzeci de ani de
cînd e la Iași. Are elevi. Foștii Iui
studenți Viorel Munteanu, Teodor Ca_
ciora, Cristian Misievici au deve-
nit nume de rezonanță în muzi-
ca românească. Lucrările lui Va-
sile Spătărelu au intrat în patrimo-
niul valorilor naționale. în tot acest
răstimp el și-a slujit vocația, deși au
existat și momente cumpănă. _Printr-0
muncă istovitoare, însă cu plăcere fă-
cută, compozitorul a ajuns la limpe-
zimea și profunzimea de astăzi a mu-
zicii sale. Totodată. Spătărelu știe ca
nimeni altu] ce mult mai are de tru-
dit pentru eternitatea artei sale.
A rămas neschimbat. Inima cea
bună.
La acestea mă gîndeam ascultîndu-1.
Pianul era acoperit cu draperii de în-
tuneric. El vorbea așezat. înțelept
despre multe din ce se întîmplă în
lume, în această viață ce se varsă și
se revarsă cu mierea și otrava ei în
sufletul fiecăruia. Din asta se ivește
fructul cel dulce și amar, și atît de
hrănitor sufletului — arta.Jn cazul de
față muzica lui Vasile Spătărelu.
Grigore ILISEI
dialogul artelor j
j nsemnările de față nu reprezim
I tă o exegeza asupra operei lui
• Vasile Spătărelu, ci expresia
unei vibrații sufletești ce m-a stăpînit,
de fiecare dată, atunci cînd am încer-
cat să mă apropii de om și de artist.
Eram student dar pe Spătărelu l-am
cunoscut mai întîi prin muzica sa.
...Luna-și varsă tot argintul / Pe lu_
mea-ntristată / Eu privesc plîngînd la
lună / Luna-i minunată". ...Metafore
ale poetului Emil Isac, metafore la
care muzica sa a reverberat în per-
fectă consonanță. Cintam madrigalul
„Luna" de o delicată expresie lirică
și mă minunam de simplitatea „grăi-
rilor" sale. Peste ani descopeream că,
de fapt, lirismul se află întrupat în
însăși natura sa sufletească. Recunoș-
team in „Floare albastră", apărută,
cred, după aproape douăzeci de ani,
aceleași unduiri. „Inscripție", „Omagiu
lui Picasso", „Colinde profane" și al-
tele, cuvinte măiastru potrivite de
Eminescu. Arghezi. Fiorin Mihai Pe-
trescu, Nichita Stănescu. Ana Blan.
diana. Dan Verona etc., grăitoare pen-
tru corespondențele muzical-poetice pe
care Spătărelu le-a intuit, poate, ca
nimeni altul, ba mai mult, aș îndrăzni
a spune că a descoperit sensul rostirii
muzicale prin rostirea poetică dar și
virtuțile poetice ale muzicii. Poate fi
însă concepută poezia fără muzică ?
Ar fi ca și cum ne-am imagina o mu-
zică total lipsită de melodie. Arta lui
Spătărelu se naște, cred, în primul
rînd, din melodie. O melodie inspi-
rată care instaurează deplina conso.
nanță între verb și sunet.
Pentru Spătărelu se pare că muzi-
ca, înainte de toate, trebuie să aibă
un anumit echilibru chiar și în cele
mai puternice dezlănțuiri dramatice,
să vorbească în noi prin mijloacele
ei specifice. De aceea în momentele
de febrile căutări și experiențe mani-
festate într-o vreme și la noi, el căuta
cu îndîrjire simplitatea, conștient fiind
că semnele partiturii trebuie să ex-
prime „acel ceva" din lumea existen-
ței sale și nu neapărat perfecte com-
binații și arhitecturi sonore ce au
constituit, pentru mulți, mirajul anilor
’60—’70, de care Spătărelu nu era
străin, dar care nu corespundeau cu
natura sa prin excelență lirică.
îndrăznesc să spun că muzica sa nu
este spectaculoasă, deși am ascultat
Simfonieta și Sonata pentru pian bi.
sate în concert. Dar poate că cea mai
bună dovadă a virtuților muzicii lui
Spătărelu stă în aceea că ea pătrun-
de și rămîne în suflet, în gînd.
Unduirile lirice. despre care vor-
beam, și-au găsit la fel de bine locul
și în creația pentru pian (Preludii,
Sonate. Suite) printr-o scriitură de
maximă eficiență. în „Meditații la
Enescu" (suită distinsă cu Premiul
„George Enescu" al Academiei R.S.R.)
reverberează etosul muzicii Orfeului
moldav. Simplitatea acestei partituri
relevă, prin excelență, maturitatea și
înțelepciunea compozitorului. O răbuf-
nire pe care toți cei care-1 cunoaștem,
o presimțeam de multă vreme.
Lirismul muzicii lui Spătărelu se
transfigurează uneori, ajungînd chiar
în „consonanță" cu dramaticul, rezul-
tantă a meditației profunde asupra
condiției umane. Cvartetele de coarde
(ultimul dintre ele premiat de Uniu-
nea Comnozitorilor), prin densitatea
exprimării, perfecțiunea arhitecturii
sonore, prin ineditul sonorităților, se
dovedesc a fi suprema expresie a for-
ței sale creatoare, relevînd dimensiu-
nea acordului perfect de consonanță al
omului cu artistul.
Viorel MUNTEANU
----------------------------brize--------------------------------------
noapte
Nu ne descurajaseră nici cei din agapa din care tocmai ieșeam,
nu ne descuraja acum nici vîntul care înjunghia marea piață. Era
necesară o concluzie, sau, mă rog, ceva care să încheie cît de cît
noaptea de februarie, altfel am fi putut rămîne așa, țepeni, pînă di.
mineață ... Lui Vasile îi căzuseră niște dinți, toată seara, cît îl ascul-
tasem, mă tot întrebam, și nu găseam, care anume, pentru că-și as.
cundea lipsa articulînd foarte închis și, pentru mine, foarte comic.
Mi-era frică să nu rîd tocmai acum, la urmă, prea_ sunau fîlfîiț cu-
vintele lui mari, asa că îl duceam insidios către o încheiere, oricare
ar fi fost ea. Deși știam că Vasile nu poate încheia decît prin ceva
important. Nu si-'ar'fi iertat, nu mi-ar fi iertat un final oarecare.
— ... Poate că rațiunea universului nu sîntem noi, spuse, reluînd_.
parcă o discuție întreruptă cu puțin înainte. Cine ne poate spune că
sîntem noi ?, întări el, ștergîndu-și ochiul stîng.
— Chiar cine ?
— Poate că piatra e rațiunea universului, sau focul, sau distanța,
sau, mde !, ceva ce încă nu putem numi, nu știm a numi...
— Intr-adevăr, nu te pot contrazice ...
— Și-atunci, ce ne rămîne ? îndoiala, șopti Vasile.
— Ce anume ?
— îndoiala. îndoiala ca bun simț. Ne îndoim, domnul meu, că
gîndim corect universul.
Mă trase de rever și-mi fîlfîi în ureche :
— Tăcerea! Iată ce urmează imediat. Pentru că tăcerea e cea
care se impune.
— Asa s-ar părea ...
Un cîine se opri după tufa de tuia și se întoarse.,
— Păi, nu ? Să vorbim de lucruri de care ne îndoim ?
își șterse și celălalt ochi, dar pe fața de culoarea scorțișoarei,
pînă în bărbie, rămase o dîră lucioasă, de melc. Nu-mi mai simțeam
picioarele.
— Și cum, să rămînem pentru totdeauna niște muți ?, am spus.
Vasile se lumină dintr-o dată.
— Ei, asta-i. Așteptarea '. Să așteptăm. E reacția cea jnai toni-
că, cea mai încărcată de speranță, e singura care ne rămîne. Să
sperăm că într-o bună zi vom ști care e rațiunea universului, care
e locul nostru ...
Cîinele reveni lîngă tufă, se opri, încercă iarăși să treacă pe lîn-
gă noi, ezită si se întoarse.
Vasile avea acum fața frumoasă a bărbatului de la Fayum.
Val GHEORGHIU
inscripții ------------------------
boușcă
Marele Melancolic parcurgea zilnic
cele cîteva sute de metri dintre anti-
cariat și „modernariat", cum spunea
el, pentru a degusta — ca pe un Cot-
nar — clipa foiletării unei cărți ve-
chi sau noi și a o cumpăra pe aceea
cu „nuri" mai seducători pentru imen-
sul harem al bibliotecii sale.
Intr-o zi de iarnă geroasă, priete-
nul poposit într-o librărie purta o
nouă sabină răpită sub braț.
— Cumpără și tu un „Boușcă". E
extraordinar ! porunci Marele Melan-
colic.
— Pentru asta am șî venit, mă exe-
cutai eu ștergîndu-mi ochelarii abu-
riți de intimitatea caldă a rafturilor
policrome.
— Bibliofil trebuie să fie orice iu-
bitor de carte. Bibliofob — numai pa-
trupedul. 11 vezi pe mustăciosul cu
plete ? Trece prin librărie ca printre
galantare cu sutienuri, își privește în
luciul din geamuri profilul feminizat
și iese pușcă umplîndu-și mănușile cu
falange și falangite. Tot așa trece și
printr-o expoziție : linge tablourile
c-un ochi parcă monoclat, se extazia-
ză în fața ramelor aurite și flutură
catalogul ca pe-un evantai...
— Cam lungă digresiune, nu crezi ?
— Nicidecum. Așa se creează atmo-
sfera propice blamării celor care trec
cu nonșalanță pe lîngă un „Boușcă".
Cum unii au vrut și în trecut să trea-
că, și au putut ; cum alții mai vor și
în prezent să treacă, dar nu mai pot.
Boușcă este unic. Unic a fost și ca
elev. Colegi de clasă la Liceul Na-
țional, între noi se torcea un fir al
tăcerii creatoare. Subțirel ca o tulpi-
nă de crin, înalt și drept tot ca o tul-
pină de crin, Boușcă mai mult plu-
tea, sfidînd gravitatea și strecurin-
du-se nu printre uniformele kaki, ci
printre adierile primăvăratice care
intrau pe fereastra deschisă ca să se
așeze, ele, parfumatele, la pupitrele
băncilor tatuate de bricege și lame.
Părea a fi imponderabil acest viitor
mare pictor...
— Ca si tine, de altfel...
— Nu' eram mai greu cu un gram,
se umflă în pene, zîmbindu-mi. Marele
Melancolic. Mă bîntuie însă acum du-
hul unei dulci amintiri. In clasa a șa-
sea, profesorul de latină și greacă
ne-a scutit pe cîțiva dintre noi, cu ta-
lent la desen, sâ traducem odele și
epodele lui Horațiu pentru Vinerea
neagră, permițîndu-ne un fel de orar
glisant (Gleitzeit) pînă la terminarea
acuarelelor ce urmau să fie trimise
la un concurs organizat în Elveția.
„Cloșca cu puii de aur", semnată de
mine, a luat și un premiu. Profesorul
de desen începu să întrevadă în u.
mila mea persoană un pictor autentic,
îmbătat de miracolul culorilor, de
muzica și mireasma lor, eram gata să
cad în plasa unei iluzii deșarte. Deo-
dată, Boușcă ! La începutul anului,
fiecare elev trebuia să Drezinte recto-
rului Academiei de Arte Frumoase
cea mai reușită pictură elaborată în
vacantă. Repet : deodată, Boușcă ! Ci-
tise „Turnul Milenei" de Ionel Tcodo.
reanu. Pe foaia aspră d« bloc viziu-
nea fantastică a adolescentului lua
pronortiile unui fenomen cosmic care
învăluie si hipnotizează : cufundat în
stranietatea unei nopți parcă valour-
gice, turnul unui castel ciudat chema
parcă — din piscul muntelui vrăjit —
pc Milena Bour, abur alb și spiralat,
ținută în brațe de un Făt-Frumos por-
nit spre nemărginirea troienită de lu-
nă. M-am cutremurat. Reintram în
magica atmosferă a Luceafărului emi-
nescian. „Rigoare compozițională ?“
E puțin spus. „Tehnică personală și
virtute a frescei" ?“ „Personaje alun-
gite, tendință ascensională ?“ Diagnoze
didactice ! Osuar livresc ! Mai degra-
bă o viziune sfîșietor de tragică a
osmozei dintre macro și microcosm,
o spiralare a strigătului către infinit
șl veșnicie, un triumf al efemerului
asupra materiei sempiterne. Elipsă cu
cele două centre : timpul și spațiul.
Atmosferă de basm ? Da. Dar un basm
cosmic, amețitor în detalii, copleși-
tor în întregul lui...
Niciodată nu l-am auzit pe Marele
Melancolic vorbind cu atîta înflăcă-
rare romantică. Transfigurat, mă pri-
vi adînc și-mi șopti :
— Am alergat la dascălul nostru
și am strigat în plin consiliu profeso-
ral : Boușcă ! El ne va face cinste,
nouă si liceului nostru. Numai el me-
rită să urmeze Artele Frumoase. Nu
eu ! Nu eu ! Eu voi porni pe o altă
cale...
— Și profesorii ce-au spus ? îndrăz-
nii în cele din urmă.
— Profesorii ? abia murmură Ma-
rele Melancolic. Profesorii au tăcut.
Dar gesturile lor, privirile lor apro-
batoare, zîmbetele lor îngăduitoare,
complicitatea solemnă a liniștii, m-au
convins că fraternizează cu mine, că
mă înțeleg și-mi dau dreptate. A fost
întîia oară cînd am ieșit din sobra
cancelarie cu adevărat fericit.
Nicolae ȚAȚOMIR
Convorbiri literare —
magazin
joseph heller
clenci — 22
romanul CLENCI-22 în cîteva cuvinte
Apărut în 1953, romanul lui Joseph Heller tratează
despre aspecte din existența unor aviatori americani
in timpul celui de-al doilea război mondial. Debor-
dind, la suprafață, de un umor străbătut de o venă
satirică foarte proeminentă, romanul se constituie in
profunzime intr-o analiză lucidă a ipostazelor esen-
țialmente tragice prin care se văd obligate să treacă
nințele umane în vreme de război. Pentru a lupta
cu șanse împotriva supremei absurdități care este răz-
boiul, rațiunea umană se vede uneori ea însăși ne-
voită să-și asume, pentru o perioadă de timp măcar,
măști furate din recuzita absurdului: masca nebu-
niei, cea a desfrînării, cea a negării propriei iden-
tități etc. Căci din păcate Yossarian, eroul princi-
pal, cit și camarazii săi nu au de înfruntat numai
antiaeriana germană. Un adversar redutabil este in-
failibilul Clenci-22, atît de bine definit de un perso-
naj : „Clenci-22 spune că ei au dreptul să facă orice
atîta vreme cît nu ne stă în putere să-i împiedicăm
Succesul de care s-a bucurat romanul a făcut ca ti-
tlul său să devină expresie în limbă, desemnînd o
situație fără ieșire, deoarece cei care o creează îi
modifică fără încetare premisele după bunul lor plac.
— Iți pierzi vremea de pomană, se
văzu obligat să-i spună doctorul Da-
neeka.
— Nu poți reține la sol un pilot ne-
bun ?
— Dar bineînțeles. Sînt chiar obli-
gat s-o fac. Există o regulă care zice
că sînt obligat să rețin la sol pe ori-
cine e nebun.
— Și atunci de ce nu mă reții la
sol ? Sînt nebun. întreabă-1 pe Clevin.
ger.
— Clevinger ? Dar unde este Cle-
vinger ? Găsește-1 pe Clevinger și am
să-1întreb.
— Atunci întreabă pe oricare dintre
ceilalți. Toți îți vor spune cît sînt de
nebun.
— Ei sînt nebuni.
— Atunci de ce nu-i reții la sol ?
— De ce nu îmi cer să-i rețin ?
— Fiindcă-s nebuni, de-aia.
— Te cred și eu că-S nebuni, răs-
punse doctorul Daneeka. Doar ți-am
spus că-s nebuni, nu ? Și nu poți lăsa
niște nebuni să hotărască dacă ești
nebun sau nu
Yossarian îl privi potolit și încercă
o altă abordare.
— Orr este nebun ?
— Nici nu încape vorbă, spuse doc-
torul Daneeka.
— Poți să-1 reții -la sol ?
— Bineînțeles. Dar mai întîi trebuie
să-mi ceară el acest lucru. Asta face
parte din regulă.
— Și atunci de ce nu ți-o cere ?
— Fiindcă-i nebun, spuse doctorul
Daneeka. Trebuie să fie nebun să con-
tinue să zboare in misiuni de luptă
după toate dățile cînd a scăpat ca prin
urechile acului. Sigur, pot să-1 rețin
la sol pe Orr. Dar mai întîi trebuie să
mi-o ceară.
— Asta-i tot ce are de făcut ca să
fie reținut la sol ?
— Atît. Numai să-mi ceară.
— Și-atunci îl poți reține la sol ?
întrebă Yossarian.
— Nu. Atunci nu-1 pot reține la sol.
— Vrei să spui că există un clenci ?
— Bineînțeles că există un clenci,
replică doctorul Daneeka. Clenci — 22.
Oricine vrea să scape de misiuni de
luptă nu-i nebun de-adevăratelea.
sentiment
Plouă într-una, mai plouă cu nuci
Vîntul aleargă gigantice statui
Cad merele clătinînd pămîntul
Treieră cîmpuri țăranii uzi
Cai nevăzuți trag ninsori
Hainele par tot mai subțiri
In subteranele memoriei
Bătrînii pregătesc sărbători
.Și bate-n fiecare clopotul istoriei.
daimon plecat
Tristă iarnă, lupi de var
Urlă durerea încremenită
Rup nedormirca lui Nichita
Se fac de piatră semn funerar.
Ființa cerului ochi albaștri
Cuvinte plînge flori adevărate
Așternute în suflet de carte
Cînd Daimon pleacă între aștri
larna.i tristă cu lupi de var
Și pașii Lui îmi sînt slovar.
Nu exista decît un singur clenci și
acela era Clenci-22, care preciza că o
preocupare pentru propria siguranță
m fața unor pericole reale și imediate
nu putea fi decît rezultatul unei minți
raționale. Orr era nebun și putea fi
reținut la sol. Tot ce avea de făcut
era să ceară acest lucru ; dar de în-
dată ce ar fi făcut-o, înceta să mai
fie considerat nebun și se vedea obli-
gat să zboare în continuare. Orr ar fi
fost nebun dacă zbura în alte misiuni
și normal dacă nu ar fi făcut-o, dar
fiind normal era obligat să zboare în
aceste misiuni. Dacă zbura în aceste
misiuni era considerat nebun și nu
era obligat să zboare ; dar dacă n-ar
fi vrut, era normal și obligat să zboare.
Yossarian fu foarte adine mișcat de
simplitatea absolută a acestui enunț
din Clenciul-22 și emise o fluierătură
respectuoasă.
— Asta zic și eu Clenci, Clenciul-22,
remarcă el.
— E cel mai bun din cîte există, fu
de acord doctorul Daneeka.
Yossarian îl văzu limpede în toată
justețea sa învîrtejită. Exista o pre-
cizie de elipsă a părților sale îmbi-
nate în perechi perfecte, care era și
grațioasă și șocantă, ca și arta mo-
dernă bună, iar uneori Yossarian nu
era cu totul sigur că îl înțelege cum
trebuie, tot așa cum niciodată nu era
foarte sigur în privința artei moder-
ne sau a muștelor pe care Orr le ve-
dea în ochii iui Appleby. Trebuia să-1
creadă pe cuvînt pe Orr în problema
muștelor din ochii lui Appleby.
— Oh, îs acolo, fii pe pace — îl asi-
gurase Orr vorbind despre muștele
din ochii lui Appleby. după ce Yossa-
rian și Appleby se bătuseră cu pumnii
la clubul ofițerilor — deși probabil că
el nici n-are habar de asta. De.aia
nu-i în stare să vadă lucrurile așa cum
sînt de fapt.
— Cum vine că n-are habar de
asta ? întrebă Yossarian.
— Fiindcă are muște-n ochi, explică
Orr cu exagerată răbdare. Cum să fie
în stare să vadă că are muște-n ochi
dacă are muște-n ochi ?
In românește de
Margareta MANOLIU
judecată (V)
Timpul umblă pe șenile
Păsările își pierd zborul
In păduri de suspine
Demon bea culorile divine.
Viața se usucă-ntr.un ierbar
Și nimeni n-are timp să moară
Cultivă nemurirea hectar cu hectar.
V. V. PROCA
suflarea
suflarea verde
puls roșu la ființă,
crinul alb
nașterea dinții, el ;
merg pămint pe pămînt
de sub mine nu se surpă viața
îmi ține ființa mereu în picioare
lumina pieptului.
între viață și moarte prematură
nici unul dintre noi, n-a putut stabili
o graniță precisă : cu propriul lui nume
dragostea pe lume
dragostea pe lume,
a început odată cu pămîntul ;
cînd i-am descoperit ființa în mine
tînără ca grădina din cîntec ;
iarba verde, glasul numelui
loan SANISLAI
--------------rouă lecturii —
jurnalul de la dolhasca
Drumul a fost scurt. Intrarea în cameră s-a făcut brusc.
Apoi, în spațiul prea mare (ferestre imense, un singur scaun,
un pat c-o cergă roșie, flocoasă, vrafuri de cărți de șah și cutii
de conserve goale Pe jos), mi-am dat seama că toate orologiile
văzute în acea zi vor bate aici încă o dată, mai intens, feroce,
amintindu-mi că n-am venit singur, ci împreună cu „timpul".
*
Mă bizuiam pe lobodă, pe arpagic, pe pietrele de la temelia
fîntînilor, pe vechile gropi de depozitat var. Dar nu era de-a-
juns. Un păianjen reușea să-mi distrugă ani întregi din viață !
Nimeream mereu în locuri unde nu ar fi trebuit să fiu sau, cel
puțin, n-ar fi trebuit să arăt câ sînt. Numai dragostea unui
animal îmi da siguranța devotamentului total. Insă melcii, apa-
rent docili, nu pot fi niciodată domesticiți.
*
Zgomotul acela nelămurit (care Ia început părea să fie dat
de soneria telefonului de la canton) creștea, mai ales în nop-
țile de vară, pînă la spaimă. Nu întrebam pe nimeni despre
ce este vorba. Bănuiala vagă că s-ar datora orăcăitului unui
număr incalculabil de broaște a căzut. Ziua trecea în aștep-
tarea revelației. Foarte tîrziu am înțeles : durerea de dinți !!
*
Anna Karenina scria o carte pentru copii !
*
Tratatul despre umilință. Să numeri în fiecare dimineață
staminele aceluiași crin, umilindu-ți memoria.
*
Un porc roz, cu mișcări iuți, scurmînd o gutuie găsită-n
casă sub masa din sufragerie. Micile guițături de nedumerire
si satisfacție.
*
O viespe lungă, așezată pe capra de tăiat lemne și împăr-
țită în butuci aurii cu un fierăstrău bine ascuțit. Fragmentele
se aranjează lîngă un zid de cărămidă. Pe urmă vom despica
fiecare butuc în parte cu o secure străpezită în agrișe. înmănu.
șați pînă la cot, sub pelerine de paie scumpe, vom duce brațe uria-
șe, clădind stive alături de sobele casei. Focul il vom aprinde
f: ecînd un parfum de crinul lui.
*
Aici, cu anotimpurile sub nas, cu orele sub degete. înțepat
de fiece schimbare a intensității luminii. Vagoanele de marfă,
pline cu nisip, șiroind de apă. Intr-o după amiază de septem-
brie, între două căpițe de fasole uscată. Mai aproape de mine,
mai cald, mai viclean, un animal necunoscut...
*
Lîngă o bilă, exasperat, pun un cub !
*
Limbuția fenomenală a piticilor gheboși !
EMIL ȘI DETECTIVII
publicitatea —acum
Colecția ziarului „Timpul“ din anii
1877—78 ne oferă pentru ep.soclul de as-
tăzi și această imormație cu induDitaoil
efect tonic : Deposit strada Episcopiei
nr. 4, „La strugurile negru". Ocasiune
rară. Vinuri naturale veclii de 4, 8 și
11 ani, în flacoane și cu ocaua, cu pre-
țuri foarte reduse și neaudzite pină a-
cum. Indigene albe și negre : de Cot-
nari, Drăgășani, Odobcști, Dealu Mare ;
mischet, radzechie, bășicată, negru vîr-
tos, tămîioasă. Vinuri streine en gros și
en detail : Champagne, Bordeaux, Rhin,
Ungaria, Malaga, Madera, Cherry, Mus-
cat Lunel. Nu poate concura nimeni
cu mine nici in privința calității vinu-
rilor și nici în ceea ce privesce prețul
lor, M. Thcdorescu.
Probabil că tot o asemenea „ocasiune
rară“ aveau în vedere si autorii anun-
țului prin care se aducea la cunoștința
onor publicului că la tipografia ziarului
. । ।	’ibrnriile din țară se află de
vindzare „Metoda de cură naturală drept
contrast Ja vătămările nractic^i medica-
lr“, singura și sigura pază contra mor-
t“i premature si lîn<rpzirii croniep
Wilh. Koni?. prețul 2 lei nuni pil
..Regulile t*ebup nădz’*" ^en»ni « a-
jurge la hătrîneță înaintată", prețul 50
crntim.
loan SANISLAI — Portița (Satu
Mare). Cum vedeți, m-am ținui de cu-
vînt. Mai trimiteți.
Nirvana ROMAN — Roman. Vă fe-
licit pentru ambiția și hotârîrea cu
care priviți către viitoarea profesie.
Sper ca pregătirea să fie pe măsură.
In poeziile trimise se observă o oare-
care, secretă, prospețime, în contrast
flagrant, cu un stil desuet, uzat, de
romanță : „Ochii mai aveau culoarea
/ castanelor toamna ; / ochii tăi (eu
nu știam) aveau săgețile trădării" etc.
Sinteți, deocamdată, în plin descrip-
tivism naiv și pretențios : „Nu m-am
vindecat. Mă chinuie aceeași boală
/ de absolut și lumină ; / cu ochii des-
chiși spre albastru / am vise albe".
Poezia nu descrie stările de spirit și
celelalte, nici măcar nu le reconsti-
tuie ci, acolo unde este posibil, le
întemeiază Cele mai multe erori de-a-
le începătorilor provin din neînțe-
legerea acestei, recunosc, foarte difi-
cile, situații. In ce mă privește, am
răbdare și vă mai aștept.
LULY-BOY — Iași. Mi.a plăcut
scrisoarea dumitale. Te-ai autodiag-
nosticat cît se poate de corect ; pe
lîngă un sentimentalism preparat după
rețeta siropului de trandafiri, se ob-
servă ezitări în alegerea unui anume
mod de exprimare. Absență are unele
semne încurajatoare. Bunăoară, „în-
chid privirile și trag pleoapele / Scu-
zîndu-mă parca de absența mea". In
continuare însă, o antiteză strică to-
tul : „Din lumea de catran și mucava
/ Visînd-o doar de catifea. / / Mă re-
trag dintr-o lume de tinichea". Aceas-
tă simbolistică rudimentară e ceea ce
trebuie să dispară deocamdată. Dacă
lucrurile nu sînt clare, am putea dis-
cuta la redacție.
E. Nistor — Fălticeni. Se poate con-
tinua. In ciuda unor stridențe, a locu-
rilor comune, Plouă are tensiune. E-
xistă un ritm interior, o stare de ju-
bilație, care e a poeziei adevărate ;
din păcate limbajul nu o susține peste
tot, fata ascunsă a cuvintelor vă sca-
pă. Puteți fi indiscretă și. citi cele
scrise Nirvanei Roman. Sint, acolo,
lucruri care vă privesc.
Elena FRANCU — Șercaia (Brasov).
Mă bucură faptul că revista „Con-
un veac (7)
Așadar, căile de „cură naturală" se
aLau ia a.screția Clientului. Răminea
da văzut ducă licorile d-iui Theodorescu
intrau și ele in gama prudentelor îndem-
nuri ale d-lui Kdnig ! Oricum — „mag-
ii etizai1- sau numai revigorat — onor cli-
entului ii venea, desigur, pofta să-și va-
dă și de celelalte interese ! Numai să-1
fi ținut pingelele. . . Drept care, primul
drum trebuia făcut la cel mai mare si
mai renumit magasin de încălțăminte
pentru bărbați, dame și copii, sub firma
de Sal. Weiserman, LA VULTUR, str.
Carol I nr. G — Curtea Veche, mai ales
că aici au sosit pentru sesonul de pri-
mâveară și veară încălțăminte de băr-
bați în toate formele (fason anglais și
britanique). de dame (fason american,
nord-pol și Mexico) și de copii (în fa-
soanele cele mai noui). Și cum poți să
nu-i pășești pragul marelui magazin,
cînd „propritarul“ — sîntem asigurați
— este în stare d’a concura cu oricine
în această branehă (vîndzînd cu prețuri
mai reduse decît oriunde) și cînd acela și
„propritar" face plecata sa invitațiu-
ne rugind pe onor public și înalta no-
bilime da-1 încuragia cu numeroasele
visite și a d-lor clientelă ?
convorbiri literare prin corespondență
vorbiri literare" vă este, cum spuneți,
„foarte dragă". Gestul de a readuce în
atenție scriitori mai mult sau mai pu-
țin uitați (cum e cazul Magdei Isanos)
e ,credem, o datorie a oricărei publi-
cații ce se respectă. Ispitele modei
sînt mari, într-adevăr, modă însem-
nind, în fond, și gustul retro. De re-
gulă însă, la pagina consacrată școlii
vom prezenta scriitori aflați în actua-
litate, cum se spune, în concordanță
cu programa școlară a claselor a X-a
și a XH-a. In legătură cu poezia, ni-
mic nou.
David ALEXANDR — Dumbrava
Roșie (Neamț). Mai trimiteți. Nu sînt
încă lămurit. Vreau poezii de dimen-
siuni mai mari. Ceea ce se află în ul-
timul plic dă impresia de contrafa-
cere.
Dan CRISTIAN — Bacău. Intr-unui
din numerele viitoare vom publica
un grupaj mai consistent. Mai trimi-
teți. M-ar interesa și niște traduceri.
Proză scurtă, între 3 și 10 pagini. Mai
ales umoristică. Ce ziceți ?
Lica DAJBOG.CERNUCAN — Bra.
șov. Ceva, ceva în Și morți.
Oprea CIUPITU — Caracal. Spuneți
la un moment dat : „Eminescu nu are
/ nevoie de statui / El este al tuturo-
ra / Și totuși numai al lui, / înainte
de toate moldovean / Ce se plimbă
printre versuri / Ca un titan...". Dis-
punerea în versuri și folosirea rimei
preschimbă doar formal proza în poe-
zie. Din păcate — parafrazînd un vers
celebru — nici restul nu e literatură.
Sabin HOREA — Cluj-Napoca. Ră-
mîne valabil răspunsul din luna iu-
lie.
A.M. — Rîmnicu Vîlcea. Deși la
vîrsta dumitale e cam greu, încearcă
totuși să fii cu „picioarele pe pămînt".
Alegoria și simbolistica sînt „subțiri",
iar abstracțiunile De care le ataci cu
atîta dezinvoltură îți sînt, se vede
foarte clar, peste mînă : „Păsările
zboară spre nemărginirea / albastră /
spre întunericul Ax [?] ; / lacrimile
se afundă tăcute / în văile, marilor
uragane / și din adincul adîncului /
soptesc neînțelese / cîntecul veșnicu-
lui Gînd". Folosirea majusculelor nu
---------cafeneaua —
subiectelor
în noapte se auzi bubuitul
groaznic al unui motor pe bază
de metanol.
*
Orice humorist trebuie să dea
dovadă de umor voluntar.
*
Iarna cînd nu-i aglomerație,
cel mai bine este pe plajă.
*
Sașa se repezi Ia apa regală și
o bău pe nerăsuflate. Restul nu
se mai știe.
*
Florăria artificială „Bacheli-
ta“.
*
Acum avea un nas de nobil
scăpătat. La el toate relele s-au
localizat la nas.
*
N-ar fi oare mai corect : „Căile
fierate ?“
*
Doamna Elvira susține că nu
mai poate tricota întrucît a re-
nunțat la serviciu și a devenit
casnică.
Ovidiu GENARU
Numai iată că își vîră coada și.. . o-
njr uoncuienca, durutinuu-i pe Dietui re-
prezeniam ai uoouuiui puouc, mai ales
ca imoieiorui ei gias vine uin vecini :
luaul și renumitul magasin de incălță-
miiuc pentru barnați, uame și copii
suo firma Philipp Goldstein „LA
biEAUa aLBA“, str. Carol I nr. 5
curtea Veche). Sosindu-mi de curînd
din cele mai renumite fabrice existente
din străinătate, cu care stau în relați-
uni intime de mulți ani, un mare asor-
timent de diferite mărfuri după fasoane-
le cele mai moderne și lucrate cu cea
mai mare soliditate, d.e. pentru DAME:
polonese cu nasturi în toate formele,
sandale, pantofi ș.c.l. : pentru BĂRBaiI;
ghete de vacs, maroqiun, maroquin sa-
lon, pantofi și tot ce se atinge de în-
călțăminte bărbătesci ; asemenea pen-
tru COPII toate felurile de ghete cu
nasturi, elastic și altele, vă rog a vă
convinge de adevăr. . .
Curat vorba lui conu' Tudor Musates-
cu: unde-o fi mai ieftin și mai bun —
Ia Stănculescu, ori la Măgeanu ? Și să
nu-1 uităm nici pe „nenea lancu" : Din
dilema asta nu puteți ieși !. . . Am zis !...
C.B.
dă prestanță poeziei, iar faptul că
lacrimile se afundă în „văile marilor
uragane" e lipsit de logică, de logica
poeziei, se înțelege, care, deși dife-
rită de cea a raționamentelor obișnu-
ite, nu e arbitrară. Așadar, cum spu-
neam, încearcă să nu evadezi „în lu.
mea... sublimului absolut", poezia
există în cele mai obișnuite și mai
terestre lucruri. Trebuie s-o cauți.
Merită să încerci. După aceea, vom
vedea.
Itinia Aurelia MANEA — Constan-
ța. Poezia dumitale are, ca să zic așa,
lumină naturală. Sînt încă stîngăcii,
asprimi juvenile, dar. în general, ta-
lentul, foarte proaspăt, răzbate. Can-
doarea e firească : „Pe tălpile arse /
de tăcere / orbecăie spre piețele zo-
rilor — de aici încolo / nu poți tre-
ce decît cu privirea / mirosind a fe-
ricire" (Linie). Mergînd pe aceeași li-
nie s_ar putea să ajungi unde trebuie.
Aștept vești bune.
Carmen ML’RGU și Meszăros JU-
DITH. Din ce ați trimis se poate re-
ține. pentru fiecare (mi se intimplă
pentru prima oară ca expeditorul să
fie un grup de tovarășe), cîte un text.
Privind crăpăturile din pavaj e. real-
mente, frumoasă, mai puțin finalul cu
„piramidele din ruguri". De partea
cealaltă, Această sîmbătă seara, me-
rită, de asemenea, toată atenția. No-
tația voit anodină, derizorie, e, aici,
expresivă. în contrast cu aceste două
piese, celelalte par a fi scrise de un
al treilea și, respectiv, un al patru-
lea, în sensul că se pierd în amănunte
de astă dată nesemnificative. Cele
două poezii menționate mă fac curios
pentru ceea ce, eventual, va urma.
Luminița POTÎRNICHE — Galați.
Curierul și-a făcut datoria. Am citit
cu interes Pe străzi si Pașii brazilor.
Dacă vă hotărîți să-mi mai trimiteți
ceva, propuneți și un pseudonim.
întrucît există mulți corespon.
denți nerăbdători, trebuie să
precizez că răspunsurile mele au
în vedere corespondența primi,
tă pînă în ziua de 20 a lunii an-
terioare celei de apariție a nu-
mărului.
D D.
i — Convorbiri literare
înalt prestigiu
internațional
_ eneficiind de ampla experiență revoluționară personală,
9	de nenumăratele contacte directe cu realitățile concre-
U	te din cele mai diferite țări ale lumii, de vastul dia-
log cu conducătorii de state, de guverne, cu șefii partidelor
politice și alte personalități de prim ordin din viața publică
internațională, președintele României, tovarășul Nicolae
Ceaușescu, partidul și statul nostru au demonstrat lumii în-
tregi că unitatea și independența națională reprezintă cadrul
fundamental al dezvoltării și afirmării popoarelor, că un po-
por nu-si poate valorifica energiile și capacitățile sale crea,
toare decît într-o deplină unitate și animat de hotărîrea de a
nu precupeți nici un efort pentru împlinirea aspirațiilor sale
legitime de dezvoltare economică și socială. Această unitate
s-a consolidat, în ceea ce privește țara noastră, în mod exem-
plar, în ultimele decenii, prin importantele succese obținute
în construcția socialistă, în dezvoltarea economică, socială și
politică a țării, în adîncirea continuă a democrației socialiste șî
creșterea nivelului de trai al întregului nostru popor. Pe a.
ceste împliniri se întemeiază fermitatea șî consecvența cu ca-
re România, președintele ei, tovarășul Nicolae Ceaușescu, mi-
litează pentru dezvoltarea continuă a prieteniei și solidarității
cu toate țările socialiste, cu țările în curs de dezvoltare, cu
țările nealiniate, cu toate statele lumii, fără deosebire de orîn.
duire socială, pe baza principiilor deplinei egalități în drep-
turi, a respectării independenței și suveranității naționale, ne-
amestecului în treburile interne și avantajului reciproc, re-
nunțării la forță și la amenințarea cu folosirea forței. Aceste
prefaceri revoluționare pe plan intern, care au dus la trans-
formări radicale în viața economică, socială și politică, la ri-
dicarea țării pe trepte de civilizație socialistă mereu mai înal-
te, ca și demersurile consecvente și responsabile întreprinse
în domeniul vieții internaționale, pentru apărarea păcii și în-
tărirea securității popoarelor, pentru asigurarea dreptului im-
prescriptibil al fiecărei națiuni la dezvoltarea suverană, libe-
ră și independentă au dus, în mod firesc, Ia creșterea fără
precedent a prestigiului țării noastre pe plan mondial. Astfel,
România socialistă întreține în prezent relații diplomatice cu
139 de state — față de numai 67 în anul 1965 — dezvoltînd
schimburile economice și comerciale, pe bază de acorduri gu.
vernamentale, cu peste 150 de țări de pe toate continentele.
La rindul său, Partidul Comunist Român, întreține raporturi
dc colaborare cu 89 de partide comuniste și muncitorești, cu
53 de partide socialiste și social-democrate și 66 de partide și
forțe politice de guvernămînt, organizații și mișcări de elibe-
rare națională.
reședințele României, tovarășul Nicolae Ceaușescu, a
P întreprins peste 190 de vizite oficiale în țări din Eu-
ropa, Asia, Africa, America Latină și America de Nord
încheind cu acest prilej sau cu prilejul vizitelor întreprinse
în România de șefi de stat și de guvern din alte țări, 21 de
tratate de prietenie, colaborare și asistență mutuală sau de
prietenie și cooperare, peste 100 de declarații solemne și de-
clarații comune și 254 de comunicate comune. Această activita-
te cu adevărat impresionantă nu putea să nu fie apreciată și
subliniată în termenii cei mai elogioși dc către importante per-
sonalități ale lumii contemporane.
Iată, de pildă, gîndurile primului ministru al Republicii
Elene, Andreas Papandreu : „Importanta contribuție a pre-
ședintelui Nicolae Ceaușescu la lupta pentru destindere, pen-
tru pace, pentru reducerea înarmărilor și, în primul rînd, a
înarmărilor nucleare, lupta dumneavoastră pe toate meridia-
nele lumii pentru o nouă ordine economică — această luptă
va consacrat drept una din cele mai importante personalități
ale epocii noastre". Sau aprecierile fostului asistent al secre-
tarului de stat al S.U.A., Helmut Sonnenfeldt: „In perioada
în care am lucrat în guvernul american m-am convins ne-
mițiocit că toate acțiunile internaționale ale României și ale
președintelui ei au făcut dovada unei înalte ținute politice
„PE PLAN MONDIAL, ROMÂNIA
DESFĂȘOARĂ O ACTIVITATE
CONSECVENTA ȘI ACTIVA PEN-
TRU PACE, INDEPENDENȚA NA-
ȚIONALA ȘI COLABORARE CU
TOATE STATELE LUMII, FARA
DEOSEBIRE DE ORINDUIRE SO-
CIALA. DATORITA ACESTEI PO-
LITICI, CARE CORESPUNDE PE
DEPLIN INTERESELOR SUPREME
ALE PATRIEI, ȚARA NOASTRĂ
SE BUCURA DE UN BINEMERI-
și a unei înalte competențe în problemele internaționale, a
unei activități ireproșaoile pe care puține țări și puțini oameni
politici din lume pot să le realizeze". Și, desigur, asemenea a_
precieri pot fi găsite în numeroase alte declarații publice ale
unor importante personalități de pe toate continentele.
Aprecierile și interesul pentru experiența istorică a Komâ.
niei și pentru activitatea cu adevărat exemplară a președinte-
lui țării, tovarășul Nicolae Ceaușescu, atît pe plan intern cît
și pe plan internațional pot fi deduse și din ritmul rapid în
care s.au înscris in circuitul valorilor fără graniță ale gîndirii
contemporane ideile conducătorului partidului și statului nos-
tru prin volumele publicate peste hotare în edituri cunoscute
precum și prin lucrările biografice dedicate vieyi și activității
președintelui României, secretarul general al partidului, semnate
de publiciști dc prestigiu și puse la dispoziția cititorilor lu-
mii în toate limbile de circulație internațională precum și in
limbi de circulație regională dar care Se adresează unui nu-
măr mare de cititori (arabă, chineză, japoneză, portugheză,
urdu, hindi și altele). Astfel, din anul 1970 și pînă în prezent,
au apărut peste hotare peste 140 de titluri dedicate operei și
personalității președintelui României în 21 de limbi și 34 de
țări. Adăugind și volumele apărute în țară în limbi străine din
seriile „Din gîndirea social-politică a președintelui Români-
ei" și cea de „Scrieri alese" sau „Din gîndirea filosofică", se
poate lesne constata că opera și personalitatea tovarășului
Nicolae Ceaușescu se numără printre cele mai prezente și
prețuite valori teoretice și practice in conștiința opiniei pu-
blice internaționale. Iată, de altfel, cum sintetiza explicația
acestei afirmări rapide unul din editorii seriei de „Scrieri ale-
se" ale tovarășului Nicolae Ceaușescu publicate în Italia, Ni-
colo Teti, directorul general al editurii „II Calendario del
Popolo" în care au apărut zece volume : „Pe plan intern Parti-
dul Comunist Român, sub conducerea secretarului său gene-
ral, a știut să acționeze cu curaj și inițiativă imprimînd un
ritm excepțional procesului de edificare a socialismului în
România. Rezultatele obținute sînt remarcabile. în același
timp, problemele ce rămîn de rezolvat sînt mari și președinte-
le Ceaușescu arată aceasta cu un mare realism. Dar cînd te
gîndești la capacitatea puternică de mobilizare, la dovezile de
participare solidară pe care le-a demonstrat poporul român, nu
trebuie să fii neapărat un optimist pentru a te convinge că
România va realiza propriile sale obiective și va construi so-
cialismul multilateral dezvoltat. Pe plan extern, politica româ-
nească promovată de președintele Ceaușescu se caracterizează
prin dinamism, atît în relațiile cu țările socialiste, cu țările
lumii a treia cît și cu statele capitaliste. Președintele României
â știut să arate lumii că și statele mici și mijlocii pot juca un
rol de mare importanță în raporturile internaționale. în, im-
primarea acestor direcții, in desfășurarea acestei activități a
României, președintele Nicolae Ceaușescu este conducătorul
sigur și experimentat deoarece este un fiu al poporului, al
poporului român, căruia, așa cum s_a scris, îi întruchipează
virtuțile cele mai nobile și idealurile cele mai avansate și
obiective". La rindul său, Giulio Andreotti, fostul prim-mi-
nistru al Italiei și președintele Comisiei dc politică externă a
Camerei deputaților din Parlamentul italian, sublinia în pre.
faț i la volumul „Nicolae Ceaușescu și rolul internațional al
țărilor mici și mijlocii" de Gian Luigî Berti (San Marino,
1932) : „...încă înainte de a se afirma politica Conferinței de
la Helsinki, o națiune care și-a asumat inițiative autonome,
instaurînd, în politica externă un dialog deschis, în afara
blocurilor, a fost România. (...) Am admirat întotdeauna la
șeful statului român voința sa fermă de a contribui la depă-
șirea dificultăților existente în calea procesului destinderii,
înțelegerii între popoare, cooperării europene. Președintele
Nicolae Ceaușescu se bucură de înalt prestigiu și considerație
pe plan mondial. Rolul său deosebit de pozitiv pe plan inter-
național se bazează pe buna sa credință, pe voința de pace,
pe dorința de a sprijini cauza comună a tuturor popoarelor".
Și astfel de aprecieri pot fi intîlnite în fiecare din prefețele
pe care mari personalități le semnează și care sînt unanime
în recunoașterea remarcabilelor și originalelor contribuții ale
președintelui Republicii Socialiste România, la îmbogățirea teo-
riei și practicii revoluționare, la soluționarea marilor proble-
me ale lumii contemporane.
— cminficative prefețe semnează : Constantin Tsatsos. fost
C	președinte al Republicii Elene, Ia volumele. „Nicolae
w	Ceaușescu — pentru o politică de pace și coaborare în
Balcani si în întreaga lume", apărut în anul 1975 și la albu-
mul „România — Ceaușescu", apărut în anul 1982, Andreas
Papandreu. primul ministru în funcțiune al Republicii Elene,
la volumul „Nicolae Ceaușescu — România și lumea contem-
porană", Alain Poher, președintele Senatului Republicii fran-
ceze, la volumele „Ceaușescu", apărut la Paris în anul 1979 și
„Adevărata Românie a iui Ceaușescu" de Michel P. Hamelct,
apărut în editura „Nagel" în anul 1983, M’hamed Boucetta, mi-
nistrul afacerilor externe al Marocului, la volumul „Nicolae
Ceausescu — promotor al egalității popoarelor si statelor", a-
părut Ia Rabat în anul 1981, Sheila Kaul, ministrul invăță-
mîntului și culturii din India, la volumul „Nicolae Ceaușescu
— despre calitatea vieții" de prof. S. K. Kar, Luigi Longo. fost
președinte al Partidului Comunist Italian, la volumul „Nicolae
Ceaușescu — Scrieri alese", volumul VIII, apărut în editura
„II Calendario del Popolo" și numeroși alții.
Manifestările prilejuite de lansarea fiecărui volum au
constituit adevărate evenimente în cronica relațiilor cy. țările
respective, contribuind în mod direct și cu efecte pozitive de
durată la mai buna cunoaștere și înțelegere a preocupărilor
interne și externe ale partidului și statului nostru, a punctu-
lui de vedere românesc în marile probleme car- preocupă lu-
mea contemporană. Participarea unor personalități cunoscute
ale vieții politice, cultural-artistice si științifice, membri ai
corpului diplomatic și reprezentanți ai presei, radioului șî
televiziunii la aceste manifestări a creat, de asemenea, de
fiecare dată, un cadru cu o deosebită semnificație pentru in-
teresul de care se bucură în lume experiența social-politică a
României Socialiste, activitatea neobosită, teoretică și practi-
că, a președintelui țării noastre. Tocmai răspunzînd acestui
interes atît de larg și diversificat, aria tematică a volumelor
publicate a cuprins întreaga problematică dc actualitate, do la
eforturile depuse pentru crearea unei Românii moderne (vo-
lumele apărute în Brazilia, Finlanda, Austria, Italia, Grecia,
Anglia, India) la problematica noii ordini politice și economice
internaționale (Italia, India, Pakistan, Japonia), dezarmarea
(Elvsția. Franța, Argentina, Peru, Grecia, Belgia, Pakistan),
democratizarea relațiilor internționale (Italia, Grecia, Liban),
securitatea si cooperarea în Europa (Pakistan, India, Italia),
colaborarea în Balcani (Grecia, Turcia) ș.a.
TAT PRESTIGIU INTERNAȚIONAL,
ARE PRIETENI PE TOATE MERI-
DIANELE PLANETEI".
NECOLAE CEAUȘESCU
La rindul lor, volumele biografice în care sînt prezentate
pe larg viața și activitatea tovarășului Nicolae Ceaușescu smt
semnale de puulicisti cunoscuți care se bucură dc o largă au-
diență in țările lor : Per Oloi Ekstrom (Suedia), Donala Caț.
cluove si Stan Newens (Angda), Ainilcar Alencastre (Brazi-
lia), Michcl Pierre Hamclet (Franța), Theodoros Katrivanos
(Grecia), profesorii R. N. Trivedi, Kalf Baldcv și S. K. Kar
(india), Heinz Siegert (Austria), Ugo Ragozzino (italia) ș.a.
Autorii volumelor și ai prezentărilor introductive, editorii
operelor tovarășului Nicolae Ceaușescu sau ai volumelor mo-
nografice consacrate activității și personalității conducătorului
partidului si statului nostru apărute peste hotare, declarind
ca prin gestul lor aduc „...un omagiu fierbinte vieții și operei
unui remarcabil om de stat și conducător din epoca _ noastră"
suit unanimi in a recunoaște în președintele României „.„o
personalitate ilustră, de înalt prestigiu mondial" (prof. Judo
castro. Peru) care „...are de îndeplinit un rol mondial impor-
tant" (F. Hodeige, directorul editurii „Rombach" din R. F.
Germania). Directorul editurii franco-elvețiene „Nagel". Lotus
Nagel, sublinia, la rindul său că „...Ideile președintelui Nicolae
Ceaușescu, poziția sa referitoare la garantarea afirmării inde_
pedenței națiunilor, la garantarea afirmării independente
m toate domeniile, a voinței de a decide suveran,
fără nici o influență din afară, soarta propriei țări sînt de o
enormă însemnătate pentru destinele poporului român și ale
tuturor popoarelor". Editorul pakistanez Abdul Rakin aprecia
că : „...numai o țară condusă de un mare om de stat, cum este
președintele Nicolae Ceaușescu, care îmbină interesele națio-
nale cu cele ale întregii umanități, poate avea atîția prieteni
pe toate meridianele". Publicistul francez Michcl Pierre Hame.
let scrie în volumul său biografic : „Președintele Nicolae
Ceaușescu oferă lumii strălucitul exemplu al bărbatului poli-
tic care și-a consacrat întreaga existență luptei pentru înăl-
țarea poporului său, pentru înțelegerea și prietenia între po-
poare, pentru dreptate socială și demnitate umană. Intruchipînd
dintotdeauna un militant, șeful statului român a rămas și ră-
mîne un mare om de omenie.' Destinul său de luptător care și-a
consacrat viața binelui poporului său constituie un tulburător
model dc probitate și simplitate. Orice întîlnire cu el devine
un moment de neuitat prin libertatea de spirit și independență
care-1 guvernează. Astfel de oameni apropie popoarele și în
rodnica istorie a relațiilor franco-române constituie un su-
port al permanentei în cadrul unei cooperări tot mai ample
și mai eficiente". La rindul său, Tsuneo Ikeda, președintele e-
diturii japoneze „Kobunsha", și-a exprimat mîndria legitimă
do a fi putut traduce și publica operele unui șef de stat care
s? bucură de un înalt prestigiu în Japonia și în întreaga lume,
fiind „...cunoscut ca un promotor neobosit al idealurilor de
pate și colaborare pașnică între toate popoarele lumi". Sheila
Kaul, ministrul invățămîntului și culturii din India, autorul
prefeței la volumul „Nicolae Ceaușescu — despre calitatea vie-
ții" de prof. S. K. Kar, apărut în librăriile indiene în anul
1983, scrie : ..Printre acești lideri pătrunși de spiritul respon-
sabilității, președintele Nicolae Ceaușescu deține un loc proe-
minent atît ca filosof cît și ca erou al acțiunii dinamice. Un
studiu aprofundat al operei sale ne face să înțelegem limpede
necesitatea înlăturării dezechilibrelor și a realizării unei noi
caiități a vieții, care să favorizeze o prietenie trainică între
națiuni și un efort comun al popoarelor în favoarea instaură-
rii unei lumi noi, a armoniei și colaborării (...) O idee im-
portantă în gîndirea președintelui Nicolae Ceaușescu este
a< cea că omul ocupă locul central în socialism și că întreaga
activitate socială trebuie să aibă drept scop asigurarea celor
ma> bune condiții de viață materială și spirituală, care să per-
mită afirmarea deplină a personalității umane. Acest umanism
profund își află o abordare științifică în lucrările președinte-
lui Nicolae Ceaușescu. oferindu-ne o frumoasă îmbinare de
spirit științific și umanism, care răspunde direct cerințelor de-
ceniilor viitoare". Xantopoulos Palamas Christos, fost ministru
de externe al Greciei, semnînd prefața primului volum din
seria de cinci apărute sub titlul „Nicolae Ceaușescu — Româ-
nia si lumea contemporană", în editura greacă „Pneumatikos"
sublinia că : „...președintele Nicolae Ceaușescu are marele
merit de a fi înțeles profund spiritul poporului său și de a-1
fi ridicat la rangul de politică națională. In acest context se
desfășoară, după opinia mea, veritabilul dialog promovat de
România, care este esența veritabilei democrații internaționa-
le", România fiind, în concepția sa" .....un model ideal de per-
fectă unitate între popor și conducătorul său". „Anumite per-
sonalități pot avea o influență asupra cursului istoriei, grație
evidenței și bogăției experienței lor" — sublinia Ali-Yata, de-
putat, secretar general al Partidului Progresului si Socialis-
mului din Maroc cu prilejul lansării volumului „Nicolae
Ceausescu — promotor al egalității popoarelor și statelor" a-
părut la Rabat în limba arabă, — continuînd: „Astfel, oamenii
eminenți, cu responsabilități elevate, marchează viitorul so_
cieății. Și departe de orice flatare, se poate afirma că tova-
rășul Nicolae Ceaușescu. secretarul general al Partidului Co-
rn inist Român, președintele Republicii Socialiste România,
aparține acestui gen de oameni". „In personalitatea președinte-
lui Nicolae Ceaușescu se contopesc convingerile comuniste și
tradițiile românești, gîndirea materialist-dialectică de talie
mondială și patriotismul, cu alte cuvinte, omul și patria sa"
— arăta, Ia rindul său, cunoscutul scriitor suedez Per Olof
Ekstrom, autorul volumului. „Ceaușescu și România. Un om,
o țară" — apărut la editura „Zindermans" din Goteborg.
Heinz Siegert. autorul volumului „Nicolae Ceausescu — știința
conducerii pentru o Românie modernă", aprecia „...Concepția
originală a președintelui Nicolae Ceaușescu despre știința
conducerii. Am credința — continua publicistul austriac — că
puțini oameni de stat din lume au contacte atît de strînse. de
directe cu poporul, ca președintele României. Modul său de a
conduce țara e unic".
_ e face, evident, plăcere și o onoare deosebită să consem-
■I	năm asemenea aprecieri în acest anotimp sărbătoresc în
n	care întregul nostru popor mai unit ca oricînd în jurul
Partidului, în frunte cu secretarul său general, tovarășul
Nicolae Ceausescu, a aniversat peste cincizeci de ani de acti-
litate revoluționară a primului bărbat al națiunii noastre so-
cialiste și se pregătește să cinstească un deceniu de cînd cel
dinții președinte al României moderne conduce destinele a-
ccstei țări.
Să ne merităm, prin tot ce facem, marea mîndrie de a trăi
acum și aici sub steagul marelui și gloriosului nostru partid.
Teofil BÂLAJ
Redacția : Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1,
telefon (981) 16242 • Administrația :
București, Calea Victoriei nr. 115, tel.
(90)506618.
Colegiul de redacție :
Redactor șef : Comeliu StllFZU
Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU
Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu
Apare pe 20 ale lunii
• Prețul unui exemplar : lei 5.
Abonamente : 6 luni, 30 lei; 1 an, 60 lei
Pentru străinătate abonamentele prin ILEXIM —
departamentul export-import presă, București, atr. 18
Decembrie nr. 3.
P. O. BOX 136—137, telex 23226.
[. P. Ia«i — «