nr. 2, februarie 1984
REVISTA LITERARA FONDATA DE SOCIETATEA «JUNIMEA» DIN IZ^I LAI MARTIE 1867
EDITATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA
demnitatea păcii
Secolele de existență zbuciumată din istoria acestei țări, multe
la număr, un adevărat destin al luptei pentru afirmarea
și păstrarea ființei naționale, au născut o vocație : vocația
păcii. Istoria românilor consemnează un mare număr de con-
flicte militare, numai că aflînd circumstanțele acestor conflicte,
observi imediat că ia mijloc n-au fost pofte expansioniste, ci acel
refuz hotărît de a îngenunchea în iața năvălitorilor, că acest
popor a fost silit dc alții sa se bată, a fost silit dc acei care
visau să schimbe hărțile, sfidînd drepturile sacre ale statorniciei.
Această aproape neîntreruptă „stare dc urgență" n-a rămas fără
urmări în psihologia națiunii, conturînd două dominante : oroarea
de război, de violență, pe de o parte, și o excepționala^ capacitate
de rezistență, de sacrificiu, în ultimă instanța o imensă vitalitate
în momentele de cumpănă, de aspru conflict, pe de altă parte.
Ieșind mai puternic din confruntarea cu restriștile de tot felul,
acest popor a realizat, în ultimele cinci sferturi dc veac, prin
luptă și uriașe jertfe, ceea ce secole de-a rîndul a fost un vis
mereu curmat dc voința lacomă și setea nepotolită de putere a
cuceritorilor de profesie. In 125 de ani el și-a făurit un stat
național, și-a cucerit independența de stat, și-a dcsăvîrșit unitatea
națională. Dar nu numai atît. Toate aceste izbînzi, pc cit
de legitime, pe atît de dificile, au fost mereu amenințate, legitimi-
tatea lor a fost uneori contestată, ele au trebuit să treacă prin
focul a două conflagrații mondiale, circumstanțe-limită în care fi-
ința națională a fost apărată cu prețul a sute de mii de vieți.
O astfel de experiență dramatică a conferit noțiunii de pace
un sens mai complex, un sens al demnității : pacea înseamnă în
primul rînd posibilitatea de a trăi în afara oricărei umilințe și
oprimări, de a pune in valoare pe deplin capacitățile creatoare
ale oamenilor, dr a justifica și realiza cele mai nobile idealuri
umaniste.
în lumea contemporană, spectrul războiului a căpătat dimen-
siuni planetare, el pune în pericol însăși existența speciei, însăși
demnitatea ei. E ceea ce face ca, în zilele noastre, „reacția în lanț"
a mișcărilor pentru pace să capete aspectul unei revolte a dem-
nității care vede hotărîte, peste voința popoarelor, măsuri menite
să amplifice un potențial dc distrugere devenit demult absurd.
Munca a milioane de oameni, imense resurse materiale și de gîn-
dire se convertesc în gigantică forță distrugătoare. A transfoima
nonsensul acestei relații în „logica" înarmării ca șansă de men-
ținere a păcii echivalează cu un atentat la adresa rațiunii, care
e una dintre cele mai revelatorii trăsături ale demnității umane.
învățămintele dramatice ale istorici nu pot fi falsificate prin
asemenea sofisme, dimpotrivă, ele oferă șansa unei experiențe
care poate așeza lucrurile pe făgașul lor normal. Poporul român
a plătit scump această experiență al cărei cîștig înseamnă azi,
între multe alte lucruri, luciditate și hotărîre ferma în toate acțiu-
nile destinate salvgardării păcii. E motivul pentru care România
socialistă, conducătorul ei, președintele Nicolae Ceaușescu, duc o
luptă neobosită, exemplară pentru realizarea dezarmării, în primul
rînd a dezarmării nucleare. în atîtea și atîtea împrejurări, secre-
tarul general al partidului a arătat că dreptul fundamental al
popoarelor e dreptul la viață, la pace, că trebuie să facem totul,
pînă nu este prea tîrziu, pentru ca acest drept să-și impună
legitimitatea, pentru ca oamenii planetei să trăiască și să mun-
cească în liniște, încrezători în idealurile lor de mai bine.
Aniversînd în acest an patru decenii de la istoricul act revo-
luționar de la 25 August, poporul român își sărbătorește un început
de drum nou, drum al realizărilor fără precedent la scara istoriei.
Știind că pacea și independența au stat la temelia muncii libere
și demne care a asigurat aceste realizări, oamenii României so-
cialiste, indiferent de naționalitate, vîrstă ori profesie, se implică
hotărît, la chemarea partidului, a secretarului sat general, in tot
ceea ce poate contribui la promovarea și triumful păcii și dem-
nității, la realizarea unei lumi a dreptății și progresului, a șanselor
și posibilităților de acces, egale pentru toate popoarele, la cuce-
ririle științei și tehnicii, de exprimare a capacităților și valorilor
creatoare specifice. Prestigiul internațional al țării noastre se înte-
meiază tocmai pe consecvența prin care ea își afirmă vocația
păcii. Voința de pace a popoarelor își găsește în politica externă
a României, a președintelui Nicolae Ceaușescu, una din expresiile
cele mai energice, cele mai clarvăzătoare.
CONVORBIRI LITERARE
Liviu SUHAR :
„Domnițe“
în celelalte pagini :
Aniversări : Otilia Cazimir, Nicolae Țațo-
mir, Eugen Barbu, Nicolae Breban, Florin
Mugur • Versuri de Ovidiu Genaru •
Cronica literară • Panoramic editorial •
Convorbiri cu școala : Marin Preda (fi-
șier didactic) • Contexte • Dialogul arte-
lor : „Tinerețea unui teatru“ • Magazin
• Convorbiri literare prin corespondență
• China — Chipuri și culori, însemnări de
călătorie de Mircea Radu lacoban
antirăzboinică
pîine de țară
Lebăda umblă peste stradă'nebună
duce pc aripi o poartă de măr
are creștetul răstignit pînă-n lună ;
poartă pene de adevăr.
Umblă pc stradă în pene de doliu
lebăda neagră : ce ciudat peisaj
memoria morții turbează-n fotoliu
invocația se răstoarnă-n picaj.
„Zic spre voi adevăr și răbdare,
memoria morții în chenare se coace
duceți bombele toate la crematoare
planeta dorește să existe în pace.
Adevăr vă zic vouă, c secolul gata
mileniu-i pe ducă,'alt milcniu-i pe drum",
lebăda neagră, pe stradă-i, ciudata
ființă îmbrăcată în doliu și fum.
Umbra ei trece pc stradă nebună
duce pe aripi o poartă de soc
are creștetul răstignit pînă-n lună
vrînd să aducă planetei noroc.
Emilian MARCU
Ape de Țară
Cu nume de Țară
Cu valuri de luceferi și flori
Luminile lor trecutc-n uzine
Coloane dc încredere ale
Anilor noștri viitori.
Pîine de Țară
Cu nume de Țară
Cu semnul muncii in miez
Sceptrul izbinzii pe care-1
Poartă poporul spre împlinirea
Visului-crcz
Munți dc Țară
Cu nume de Țară
Cu semnul luminii pe pisc
Aripi dc vultur mă înfioară
în zborul spre-un ncsfîrșit obelisc.
Dumitru GRIGORAȘ
tezaur
„unde mi-e inima florilor?
dăruită-i demult tuturor44
Nu prea departe dc Piața Centrală
a lașului. pe strada Bucșinescu,
la numărul 4, se află o căsuță
nu prea arătoasă, „un cuib discret ți
autentic", cum nota un vizitator în Car-
tea de onoare, cu pomi ți zorele, în care
a trăit ți a scris poeta de o mare sen-
sibilitate Otilia Cazimir care, prin opera
ce nc-a lăsat-o, a adăugat „o piatră în
plus la temelia noastră spirituală". Aici,
după propria-i mărturisire, a venit la
virsta de 4 ani și s-a întrebat adesea :
,,Unde mi-e inima florilor ?“ Și ți-a răs-
puns : „Dăruită-i de mult tuturor / Cînd
o fi să mă duc, să mă duc, / Pentru
voi am să întîrzii din mers / Să mai
rup. să mai fur, să v-aduc ' Cîte-un
gînd, cîte-un vis...''. Stihurile de mai
sus, ale celei ce ne-a lăsat o bogată zes-
tre, care sporește „tezaurul artei ți lite-
raturii românești", sînt încrustate pe
placa dc marmoră așezată pe peretele
văruit în alb al modestului lăcaș de cul-
tură pe care l-am vizitat într-una din
zilele acestui februarie în care se împli-
nesc 90 dc ani de la nașterea poetei.
în holul casei memoriale se află două
vitrine. M-am oprit mai întîi în fața
aceleia în care este expusă cartea „Prie-
tenii mei scriitorii...” cu semnăturile
autografe ale lui Mihai 1 Sadoveanu, Tu-
dor Arghczi, George Topirceanu, Gara-
bet Ibrăilcanu... Cu permisiunea ghidu-
lui, am scos-o din vitrină și am răs-
foit-O. Privirea mi s-a oprit la rindurilc
în care poeta spune că nicăeri nu s-a
simțit mai în largul ci, mai acasă la ea
„decît acolo, pe Valea Moldovei și a
Șiretului, care-și înseamnă drumul cotit
prin zăvoaie cu o dîră aurie și scămoa-
să de ceață" ți că s-a născut și a trăit
„cei dintîi ani ai copilăriei la țară, lîn-
gă Roman, pc malul Moldovei. Și cred
că prima mea amintire conștientă a fost
sclipirea orbitoare a cerului sfărîmat în
nenumărate cioburi peste Întinsul apelor
acelui rîu".
Am răsfoit apoi volumul de poezii
scrise în perioada 1923—1953, care, cum
afirmă în postfață reputatul profesor și
critic Constantin Ciopraga, disting poeta
„prin finețe și simplitate", printr-o „sen-
sibilitate înțelegătoare față de o lume
care se vrea scăldată în lumină".
„Cînd sufletul să cînt mă-mbie“, spu-
nea poeta .Nu sună-a greu, nu sună-a
gol". Și sul lutul a îmbiat-o să scrie in
vremea în care se înlăptuia marele pro-
ces in care oamenii, ținuți în întuneric
ani de-a rîndul, erau acum chemați să
lege „slovă slobodă dc slovă". Erau che-
mați să lege slovele „în cartea fără în-
ceput". Prin versuri vibrante Otilia Ca-
zimir prezintă dascălul care le spunea
semenilor săi : „Vom scrie, frate, și de
dragul lor, / Al celor mulți, care de
mult nc-aștcaptă, Vom face bătături
în palma dreaptă !“ pentru că „De pc
moșia cît o țară, / Nu mai pornesc doar
vorbe de ocară, / Cu șfichi de bici peste
spinări plecate". Și mai departe li se
adresează : „întinde-mi mîna, frate, E
primăvară... / Nu simți mireasma tînără
de ghiocei ? Ți-e slava încă strîmbă,
poate, — / Dar pune mîna cu nădejde
pe condei , Și strînge-1 voinicește /
Ca-ntr-un clește : / Cu trudnică migală
a meșteșugului, / înfige-n inimi vorba
ascuțită, / Ca în țărînă fierul plugului...
/ Cu floare-n gînd, cu floare la ureche.
/ Apucă și plaivazul, și mistria, Și
lumii tinere frămîntă-i bucuria ! / E
primăvară, frate, primăvară... / Des-
chide ușa, ieși în vint afară Și îna-
inte".
în aceeași vitrină sînt expuse volu-
mele : „Baba iarna intră-n sat", „A mu-
rit Luchi", „Jucării" și „Scrieri în pro-
ză" .
Din cea de a doua vitrină aflăm
cum a debutat cu poezia „Noapte", în
numerele 11	12 din decembrie 1912 ale
revistei „Viața Românească". In loc de
semnătură, poeta „desenase" trei steluțe.
Cu motto-ul „Răspuns unui poet", după
criterii pur sentimentale, Garabet Ibrăi-
lcanu i-a dat numele de familie, iar Mi-
hail Sadoveanu pe cel de botez.
Citind revista „însemnări ieșene", din
19.38, aflăm că Otilia Cazimir a publi-
cat în paginile ei fragmente din romanul
„în tirgușorul dintre vii".
într-o scrisoare autografă, din 4 iu-
lie 19.37, Gr. T. Popa, care se afla în
conducerea revistei „însemnări ieșeni',
împreună cu Mihail Sadoveanu și Mihai
Codreanu, o roagă pe poetă jă-i mai
trimită și alte poezii pentru că știe că
are „cît să publice un volum întreg".
O roagă, de asemenea, să contribuie „la
aranjarea materialului rămas de la To-
pîrceanu". Ii sugerează ca împreună cu
Sadoveanu, singurii în măsură, să-i în-
grijească opera postumă și s-o prezinte
„în condiții demne de el". Autorul scri-
sorii spune că ar „dori ioarte mult să
se publice ineditele lui -— e vorba de
Topirceanu — în „însemnări ieșene", re-
vistă pe care a însuflețil-o și a con-
struit-o împreună cu noi de la Început
și în care-și pusese atîta nădejde".
într-o altă scrisoare, Dcmostene Botez
o îndeamnă să trimită din creația sa
la „Viața românească" și o informează
că traducerile lui Topirceanu peste ho-
tare „se bucură de mare succes".
Din scrisorile autografe — una către
Filiala lași a Uniunii Scriitorilor și alta
către Editura pentru Literatură din
București — vizitatorul află intențiile
poetei dc la începutul anilor 1960, de
a completa unele lucrări, dc a le aduna
și revedea pentru un „volum antologic".
Manuscrisul autograf al poeziei „Dra-
goste", o filă din volumul „Scrisori fără
adresă", o fotografie la redacția „Viața
românească", alături de Ibrăileanu, Stere,
Izabela Sadoveanu, Mihail Sadoveanu,
Diamandi, Garp ș.a., carnetul nr. 274
dc membru al Uniunii Scriitorilor, pre-
miile Academiei și ordinele acordate de
statul nostru, întregesc bogata vitrină
în care este oglindită viața și activitatea
poetei „gingășiilor miniaturale".
In cele două camere în care a locuit
sînt expuse mobilierul și obiectele care
au aparținut și de care s a folosit poe-
ta. Pe biroul dc lucru se află ultimul
manuscris „Nu vreau să uit, nu vreau
să uit nimic din tot ce a fost..."
Nici noi nu vom uita nemuritoarele
ci versuri în care a cîntat florile cas-
tanilor „drepți cu frunzele înstelate",
florile din cîmp și din grădină, florile
dc liliac și de nalbă, panseluțcle și ghio-
ceii ți „mugurii grădinii" care se des-
chid primăvara, și florile gutuilor „cu
scamă de rugină" „și strugurii străvezii
cu boabe grele, — ciorchine galbene dc
chihlimbar", care „au adunat poleiul fin
din stele...".
Nu vom uita nici cîntecele dc lea-
găn ți de pace pentru ca milioanele de
mame care cîntă seara „Dormi, puiul
mamei dormi..." doresc, atunci cînd se
trezesc dimineața, „Să fie-o zi cum n-a
mai fost încă zi... Să nu mai plece
tata la război, / Să nu mai fie lacrimi
și ruine, ' Să nu mai moară inima din
noi, Să nu rămînă-ai nimănui copii
ca tine... Prea mulți sîntem acum, ca
să ne frîngă. Prea drepți sîntem în
fața clipei care trece. Și ochii noștri
nu mai vor să plîngă. Nici capetele
noastre să se plece. / Dormi, puiul ma-
mei... Dă mînuța-ncoace : / Cînd te-i
trezi din somn — să fie pace !“
Lazăr BĂCIUCU
convorbiri —1884
Aetf(actorul) lacob Negruzzi, senator ți academician, în 1S84 limd transfe-
rat ca profesor de drept civil de la Universitatea din Iași la cea din București,
publică în capul revistei un raport (e drept, științific) adresat lui D. A. Sturza,
ministru de externe și totodată președinte al Academiei. Autorul raportului (inti-
tulat O esplorație la Archiva de Stat și la Biblioteca Națională din Veneția),
G. Frollo, este și el profesor la Universitatea din București, se dovedește specia-
list și sirguincios în chestiuni de arhivistică, admite și respinge informații ale
predecesorilor, printre care, dintre români, C. Esarcu, m efortul dc a căuta și
extrage știri privitoare la istoria națională din imensele depozite de documente
ale Republicii dogilor, secole întregi ținute sub cea mai aspră interdicție. Cata-
logul prezentat este imens, unele extracte vorbesc de recunoașterea foarte înde-
părtată a latinității provinciilor carpato-dunărcnc, altele prezintă demersuri ale
voievozilor (unul solicitînd o „arcă" pentru voiaj transmediteranean) etc., etc. așa
mcît ne întrebăm și azi, aidoma lui G. Frollo, dacă specialiștii noștri vor par-
curge curînd toate sursele documentaristicc venețiene posibile, cpuizîndu-k.
Grupajul eminescian de poesii : Lasă-ți lumea.... Somnoroase păsărele..., Din
valurle vremii...), Cînd amintirile..., Pe lingă plopii fără soț..., Adio, l)e-om
adormi..., Te duci..., Se bate miezul nopții..., Peste vârfuri trece luna..., De-o(r)
trece anii-, (versul titular este corect 1), Diana, Cu mine zilele-ți adaogi..., Ce
e amorul ?..., Criticilor mei, La mijloc de codru... (în formă popluară), Ce te
legeni... (în formă populară), paginat imediat în continuare, denumirile exact
transcrise mai sus, arată, printre altele, ezitarea momentana a poetului de a
„pune" titlOri, stîngăcii ale zețarilor, mai probabile decît ades presupusele inter-
venții redacționale și încă neobișnuita decizie a lui Eminescu (cercului intim)
de a da la tipar cam tot ce părea „definitiv", după succesul capodoperelor
din numărul precedent. Amintim, în treacăt, pornind de la o însemnare publi-
cată în „Flacăra lașului" din 12 ianuarie a.c. de către Virgil Cuțitaru, că loca-
lizarea geografică a plopilor fără soț c mai curînd bucureșteană după studiul
genezei poeziei, iar la Iași, în al ară dc Bucium șî locuința Veronicăi, numai
cartierul Tătărași a beneficiat de două propuneri „sigure". Strada Leagănului
de copii, într-adevăr, mai arată și azi un singur plop încărcat dc ani, înfruntînd
vremea tot fără soț...
O istorie țărănească de W. dc Kotzebuc, în ciuda întîmplărilor năpraznice,
narate și ele prea explicativ, nu reușește să închege un conflict pc măsură ori
să impună caractere viabile, (.a într-un mozaic deconturat de excesul liric,
unele pietre colorate strălucesc totuși prin acuitatea observației realiste și tran-
spunerea ei grijulie în alesălura etnografului. Ochiul c al vizitatorului care „vede"
acoperișurile de trestie și paie ale caselor țărănești, cum se face „exotica" mămă-
liga, luarea la oaste, costumul național și îmbrăcămintea zilnică, hrana păsărilor
dc curte, bocetele țigănești, alcătuirea podurilor umblătoare, treierișul cu cai,
rachiul în care înnoată „semințe de ardei roș", răpirea regizată a fetelor, balade
pomenind de „corabia din Jarigrad in plină zonă montană etc. Sigur că excesele
„■scriitoricești" îl prezintă pc un personaj „pirlit de soare" încă în vremea
dezghețului, dar aspectul sinet documentar al prozelor lui Kotzebuc este egal
cu al tuturor însemnărilor dc călători în epocă.
La Bibliografie aprecieri privind ediția princcps din O perele Princepelui
Demetriu Cantemiru patronată dc către Academic (prin Gr. Tocilcscu) după
manuscrisele muzeului petcrsburghez, iar din Corespondență spicuim două mostre:
1) „Versuri nu sînt numai linii scrise pînă la jumătatea rîndului, ele trebuie să
întrunească și cîteva alte condițium" ; 2) „La pocsiile din Heine sunt traducerile
rele ; la cea grecească c rău originalul".
Lucian DUMBRAVĂ
perspectivele străvechiului oraș
scriitori
Ia masa
de
lucru:
ion
hur jui
— Scrieți poezie, proză, teatru,
aveți o dragoste anume ?
• Una care nu-mi acordă pe cît îi
dau. Cărțile scrise nu-s totuna cu căr-
țile publicate. Formal, cel puțin. Port
poezia cu mine, neliniștit pentru soarta
ei.
— Totuși, care-i dragostea ?
• „Iubirea din strada a șaptea" —-
romanul pe care l-am publicat în 198.>.
Scriu și acum la el deși l-am început cu
15 ani în urmă și l-am și publicat. Dum-
neavoastră l-ați citit chiar în manuscris,
nu-i așa ? Acum scriu o altă carte de
proză, dominată însă de aceeași stare
căreia-i datorez de fapt totul!
— Lucrați deci la o carte ?
• Lucrez zilnic. A scrie nu înseamnă
numai timpul cît așterni pe pagina albă
cuvinte ci mai ales permanența unei
existențe speciale greu de definit dar
trudnică și periculoasă pentru însăși viața
scriitorului (știți ce înseamnă pierderile
din 1985, pentru obștea scriitorilor!).
— Și totuși, ce aveți pc masa de
lucru ?
0 „Starea de așteptare", volum de
versuri pe care îl propun editurii „Ju-
nimea" pentru cînd va crede că mă poate
publica și „Dragostea mea tîrzie", aces-
ta-i titlul sub care presupun că voi apare
la „Cartea Românească", unde am un
volum „uitat", am mai spus-o, pe care
vreau să-l adaug și să-l definitivez în
vederea publicării și ea „tîrzie!" Deo-
camdată o idee foarte urgentă s-a trans-
format într-o piesă de teatru. Știu că
scriitorul are nevoie de o invitație pen-
tru a putea apare pe scenă. Am una din
partea unui cunoscut secretar literar de
teatru (este vorba de Carol Isac). Alta
din partea Nataliei Dănăilă, directoarea
Teatrului pentru copii și tineret din Iași.
Scriitorii sînt o familie, mică, este drept,
viața lor se deridează în acest cadru de
interdependență care înseamnă și asuma-
rea unor riscuri și solidaritate, ei fiind
capabili să sufere pentru eșecul unui con-
frate sau să se bucure pentru succesul
lui. Trebuie să recunosc că nu-i puțin
lucru să faci parte dintr-o astfel de fa-
milie. Scriitorul amină din iubire și din
respect pentru cititori. Și eu voi amina
ale mele „poeme în proză" fiindcă nu-s
destui anii de cînd le rescriu.
Consemnat de
Georgeta EFTIMIE
• viața noastră
• Printre manifestările ce s-au impus
în viața spirituală ieșeană se numără și
Festivalul teatrului folcloric, ajuns anul
acesta la a XV.I-a ediție. Au participat
la demonstrațiile din 8 ianuarie și scrii-
torii Emilian Marcu. 'Constantin Popa,
Vasile Adăscăliței • Cel de al șaselea
..Jurnal al artelor44 l-a avut printre in-
vitați pe Paul Balahur • Const. Cio-
praga a evocat „Universalitatea poeziei
lui Eminescu*4 la o ședință festivă a ce-
naclului „Prietenia44 • Despre „Unirea
de la 1859 reflectată în literatură a vor-
bit Al. Husar la 19 ianuarie cu prilejul
unui simpozion organizat de Școala in-
terjudețeană de partid Iași. • La Casa
personalului didactic, Al. Zub a prezen-
tat o comunicare despre semnificația ac-
tului istoric de la 24 ianuarie 1859 •
Sub genericul „Omagiu Unirii*4 scriitorii
Nicolae Turtureanu și Cătălin Ciolca au
realizat la Ruginoasa o reușită seară de
poezie patriotică • In organizarea Aso-
ciației scriitorilor și a Bibliotecii „Gh.
Asachi44. Paul Balahur, Nicolae Barbu.
Vasile Constantinescu. Al. Husar. Gri-
gore Ilisei. Vasile Mihăescu, Dorian O-
breja. loanid Romanescu. Corneliu Stur-
zu. Nicolae Turtureanu au omagiat, la
Combinatul de Fibre Sintetice Iași, actul
istoric de la 1859. timpul de realizări ce-1
trăim • Aurel Leon a vorbit, la 27
ianuarie, despre expoziția de pictură a
lui Gh. Lungu • O delegație a Uniunii
scriitorilor sovietici, alcătuită din Iurii
Ivanovici Surevțov și Urktam Usmanov,
a fost oaspete al Asociației scriitorilor
din Jași. în timpul vizitei, scriitorii so-
vietici au vizitat obiective de interes
cultural și istoric, s-au întîlnit cu con-
ducerile editurii „Junimiea14 și revistelor
„Cronica44 și „Convorbiri literare44 • La
cea de a XV-a ședință a cenaclului de
proză, condus de Al. Dobrescu, a citit
Eugen Andoni • Cenaclul județean Vas-
lui al Asociației scriitorilor din lași a e-
ditat, sub egida Comitetului județean de
cultură și educație socialistă, un nou vo-
lum al antologiei Zidiri. Poeți, proza-
tori, un autor dramatic, autori de șarje
umoristice, nume deja impuse în actua-
litatea literară a Moldovei și nu numai,
sînt bine susținuți de o serie de alți
creatori autentici, care așteaptă, cu în-
dreptățire afirmarea. Vasluiul literar este
azi o realitate convingătoare, cum se
spune, plutesc în aer primele revelații.
Ele pot fi Nicolae Ariton sau Ion Ena-
che sau Ion Gheorghe Pricop sau... •
Criticul și istoricul literar Mihai Drăgan
a vorbit la Biblioteca județeană din Ba-
cău despre Eminescu, contemporanul
nostru și a purtat cu publicul un dia-
log pe tema receptării critice a operei
eminesciene azi.
• „luna cărții
la safe44
Actuala ediție a „Lunii cărții la sate44
s-a deschis generos, pe țară, la Ruainoa-
sa, localitate care se leagă adînc de nu-
mele înfăptuitorului Unirii de la 1859.
Aici au fost trecute în revistă aspecte
privind editarea și răspîndirea cărții de
toate genurile, a fost prezentat profilul
unor serii și colecții de largă audiență la
cititori.
In prezența unui numeros public din
Ruginoasa și din împrejurimi s-a des-
fășurat o șezătoare literară la care au
luat parte scriitorii Pavel Florea. Virgil
Cuțitaru, Paul Balahur, Vasile Filip și
Gloria Lăcâtu^u, iar cercetătorul dr. Gh.
Buzatu, de la Institutul de istorie „A. D.
XenopoL a prezentat volumul „Aspecte
ale luptei pentru unitate națională Iași :
1600—1859—191844, apărut in Editura „Ju-
nimea44.
Echipaje de elevi din Ruginoasa. Dum-
brăvița. Rediu și Vascani au luat parte
la concursul „Cine știe răspunde pe te-
ma: 125 de ani de la făurirea statului
român modern4*, concurs organizat de
muzeul memorial „Al. J. Cuza-*, în co-
laborare cu biblioteca comunală, școala
generală și UJECOOP.
Formații abe căminului cultural — par-
ticipante la Festivalul național „Cînta-
rea României** — au susținut un bogat
program artistic (montaje literare, reci-
taluri de poezie în interpretarea membri-
lor cenaclului „Amfitrion4*, dansuri popu-
lare) .
La aceste frumoase manifestări a par-
ticipat Alecu Floareș, secretar al Comi-
tetului județean de partid Iași.
Nicolae BUSUIOC
• inscripții xxx
Inscripții XXX se intitulează culegerea
de texte literare ale membrilor cenaclu-
lui literar artistic ..Mihail Sadoveanu4* și
ale unor invitați ai cenaclului, editată
cu prilejul celei de a XXX-a aniversări
a Întreprinderii de Rulmenți Bîrlad. A-
părută în condiții grafice deosebite, an-
tologia își propune să fie reprezentativă
nu numai pentnu calitatea producțiilor
literare ale membrilor cenaclului, ci și
pentru nivelul cultural în care au loc
lecturile și dezbaterile din cadrul aces-
tuia. Reprezentative în acest sens sînt
prezențele invitaților (Marin Sorescu.
Cezar Ivănescu ș.a.) autorilor bîrlădeni.
După o primă secțiune în care faptele
de muncă și realizările acestei întreprin-
deri de binecunoscut prestigiu în indus-
tria noastră sînt evocate cu vibrația ce-
lor care creează și cu „uneltele44 lite-
rare. selecția de poezie, proză, cronică
de teatru etc., care completează elegan-
tul volum, ne oferă justificarea afirma-
ției Ioanei Postelnicii din salutul adre-
sat cenacliștilor : „întreprinderea de rul-
menți Bîrlad nu e numai o uzină de
piese cu renume în regiune, în țară și
peste hotare. E și o uzină de suflete, de
gînduri creatoare, de aspirații spre idea-
lurile imediate și cele viitoare, tălmăcite
printr-o producție literară de proză, ver-
suri. satiră, de înaltă calitate artistică.*4
Inscripții XXX, care e încă un exem-
plu al rolului pe care literatura îl are
în formarea omuluilui nou, în deschide-
rea spre idealurile înalte ale spiritului
epocii, e, în genul ei, o reușită pc care
avem bucuria să o consemnăm ca atare.
• cenaclul
„ junimea44
Vineri, 27 ianuarie, în ședința a 127-a,
au citit Marilena istrate, Bianca Marco-
vici (versuri), Dorel Istrate (proză). Au
participat la discuții : Ghedeon Mihala-
che, Cassian Maria Spiridon, Daniel Las-
ou. George Ceaușu, Lucian Vasiliu, Dan
Stanciu.
Așezat pc malul drept al rîului
Șiret, pe un vechi drum comer-
cial care lega Marea Neagra,
prin Moldova și Polonia, de Marea Bal-
tică, altfel spus : lega Imperiul Bizantin
de țările de la Marea Baltică, orașul Și-
ret arc o istorie străveche.
Cercetările arheologice (mai mult dc
sondai) ori întîmplări favorabile au
scos la iveală destule urme și dovezi
în temeiul cărora putem spune că teri-
toriul Șiretului a fost locuit din vre-
muri preistorice, traversînd marca epo-
că dacică. începînd cu secolul al XIV-
lea, aceste urme și dovezi sînt tot mai
numeroase și ele coincid cu lupta pentru
constituirea statului independent Moldo-
va. Cele mai multe s-au găsit pe dealul
HORODIȘTEA, unde a fost și o întă-
ritură. Tradiția spune că pe dealul
RUINA a fost o cetate, distrusă de
tătari la 1241. Tot pe seama tradiției
se pune și folosirea Șiretului drept ca-
pitală a Moldovei pc timpul lui Sas
Vodă (cca. 135.3—1358). Ar fi o con-
firmare în acest sens numele topic SAS-
CA, după cum se numește un deal din
imediata apropiere a vetrei tîrgului, pe
care a fost cetatea lui Sas, fiul lui Dra-
goș. Nu știm ce rol va fi avut Șiretul
pe vremea lui Bogdan I, după alungarea
urmașilor lui Dragoș, dar fiul și urmașul
acestuia, Lațcu vodă (care a domnit
pînă la 1373 sau 1375), își avea aici
reședința. Motive politico-economice și
strategice l-au silit pe Petru I Mușat
(1375—1391), să mute capitala de Ia
Șiret la Suceava, dar și el și-a avut aici
reședința mai mult de 10 ani.
Tnvîrtind cu iuțeală roata vremii, a-
jung să înțeleg fapte mai apropiate dc
noi în timp și îmi aduc aminte că în
Șiret și în împrejurimi s-au născut și
au trăit valoroși cărturari ai neamului
nostru. în Șiret a văzut lumina zilei și
și-a petrcuut primii ani ai vieții Tudor
Ștefaneili, coleg și prieten al lui Emi-
nescu și la Cernăuți și la Viena, autoi
al unor apreciate Amintiri despre Emi-
nescu, dar și autor al altor lucrări care
se bucură și astăzi de interes. Folcloris-
tul și etnograful Simeon Florea Marian
și-a petrecut o parte din viață la Șiret,
unde a cules mult material, ulterior pu-
blicat în cărțile sale. Elena Niculiță Vo-
ronca, autoarea unei monumentale cu-
legeri de folclor, și-a petrecut destui ani
în Șiret. Aici și-a început și și-a sfîrșit
viața, la 39 de ani, în 1902, Mihai Te-
liman, acel „Caragiale al Bucovinei",
cum a fost numit cu oarecare îndreptă-
țire.
Prin Șiret au trecut, neîndoielnic, și
pașii lui Eminescu.
Șiretul, veche și impresionantă cetate
de scaun a Moldovei, cel mai vechi oraș
al acestor părți de țară, încă n-a fost
gătit pentru vizitatori. El poate deveni
un punct cultural și turistic de excep-
țional interes, întrucît pe teritoriul său
și in împrejurimi sînt importante mo-
numente istorice și de artă. Șiretul are
evocatoare nume de locuri, nestudiate
încă, arc ziduri ascunse și comori ne-
cunoscute, dar nu are nici un muzeu
și nici o statuie. Numele marilor dom-
nitori (cu două excepții : Alexandru cel
Bun și Al. I. Guza) nu au devenit nume
de străzi. Și nici nume care s-au de-
prins să circule dc unul singur, ca niște
sl etnici ai culturii și limbii românești :
Eminescu, Enescu, lorga, Sadoveanu...
Numele cărturarilor Bucovinei au rămas
numai in cărți, ori sînt nume de străzi
în București sau în alte orașe ale țării.
Cîndva liceul din localitate se numea
LAȚCU VODĂ și scotea un anuar în
care s-au publicat studii interesante, dar
astăzi acest nume a fost părăsit în chip
inexplicabil.
Simeon Reli, în introducerea cărții sale
Orașid Șiret în vremuri de demult, 1927,
scria : „Șiretul, cel mai vechi oraș al
Moldovei, dc care sunt legate atîtea
amintiri frumoase din trecutul neamului
nostru, ni se înfățișează azi ca un vete-
ran bătrîn și sărman care-și trage obîrșia
dintr-o viță de neam nobil și bogat, dar
prin niște întîmplări nenorocite a ajuns
în stare de sărăcie. Nici o strălucire,
decît doar numcle-i, vestit odinioară, și
cîteva haine moștenite din vremuri mai
bune, dar zdrențuite și ele de ani și
de greul vieții, mal aduc aminte celor
ce-1 văd și-l cunosc de cine este și ce-a
fost odată". Istoricul citat vorbea de
datoria „de a salva ce se mai poate"
și de a cunoaște trecutul orașului spre
a ști cum să-i facem prezentul și cum
să-i pregătim viitorul.
Astăzi, spre bucuria locuitorilor, se
acordă interes tot mai mare dezvoltării
economice a acestui colț de țară cu fru-
museți dc basm, Șiretul devenind centru
muncitoresc, prin deschiderea unor fa-
brici. Este vorba mai întîi de Fabrica
de tricotaje și apoi de Fabrica de co-
voare plușate. Șiretenii sînt încredințați
că se va reface gara distrusă și că prin
orașul lor va trece din nou trenul. Se
pare că ziua aceasta este destul de a-
proapc.
Orașul-muzeu, dar lipsit de muzee, arc
perspective sigure. După multe secole de
uitare. Șiretul își va reprimi drepturile
pe care le merită. Muzeul județean Su-
ceava intenționează să deschidă aici Mu-
zeul de istorie a orașelor medievale din
Moldova, în baza unui plan bine în-
tocmit și aprobat de forurile în drept.
Aștept cu nerăbdare și cu emoție eve-
nimentul, cu gîndul că se vor împlini
un vis și o dorință a multor generații.
Ion POPESCU-SIRETEANU
Convorbiri literare — 2
i n te r v i u 1
nostru
eugen barbu:
„o carte
care nu Face
nițel zgomot
nu înseamnă
nimic“
— Stimate Eugen Barbu, împliniți 60 de ani
de viață. Vă aflați pe o culme a existenței.
Aveți și privilegiul de a putea privi în urmă
la ceea ce ați realizat. Prin truda de scriitor
ați lăsat semne în drumul pe care l-ați stră-
bătut. Desigur, la începuturile vieții au fost
mai multe chemări, ceea ce, de altfel, e fi-
resc. Cînd această chemare spre literatură a
devenit mai puternică, acaparatoare ?
a Cred că a fost foarte devreme și n-am în-
țeles de ce, pentru că mă aflam intr-o familie de
oameni simpli. Ideea, de la 11 ani, de a spune
părinților că mă fac scriitor cred că a părut
ceva atît de insolit, c-am luat și o bătaie din
cauza asta. Mi s-a spus : „Tu să te pui cu burta
pe carte, vrei să ajungi la balamuc ca Eminescu.
Aia sînt niște nebuni, tu ești un băiat sănătos,
ai să te faci ofițer". Asta era in capul lor. Si-
gur că a fost nevoie și de o consecvență. De pil-
dă, eram admonestat cînd mă prindeau că citeam
sub o pătură, la lumina lanternei, după ce ador-
meau părinții. De cîteva ori m-au surprins și
mi-au tras cîte o chelfăneală, ca să-mi treacă
această sete de lectură. Apoi s-a mai întîmplat
ceva. în tot cursul liceului erau ore care nu-mi
plăceau și mi-am petrecut mult timp la Bibliote-
ca municipală, pe Batistei, care mai există și
acuma, mi se pare. Acolo eram un client foarte
cunoscut. Asta o făceam în dauna unor materii
ca fizica, matematica. Nu mă interesau aceste
lucruri. Am avut norocul de niște profesori care
s-au înțeles între ei. Fiind foarte bun la limba
romană, profesorii mei de la această disciplină
in.au ajutat. Am avut vreo trei. Printre care
Gerota, un profesor dur, dar care m-a înțeles și
Bistrițeanu, de asemenea cunoscut. Acesta a
contribuit mult cu încurajările sale. în loc să mă
asculte, mă punea să citesc săptămînal cîte o
schiță. Bineînțeles că erau lucruri naive, cum
se pot scrie la vîrsta respectivă. Aceasta nu m-a
împiedicat ca la 14 ani să scriu primul roman.
Panait Istrati, care-mi plăcea foarte mult, îmi
place și acum, a fost unul din autorii de for-
mare, ca să spun așa. Romanul meu se numea
ca și cartea lui: Spovedania unui învins. N-avea
conținutul cărții lui Istrati, un roman simplu
și naiv. M-am dus cu acesta Ia un alt scriitor,
care nu zic că mă omoram după el, Petru Bellu.
Era singurul scriitor, care și-a dat adresa la
sfîrșitul prefeței de la Apărarea are cuvîntul,
un roman care a făcut carieră in anii aceia. Stă-
tea în Mărțișor, pe lîngă Arghezi. Un om foarte
cumsecade, de meserie tîmplar. Avea o casă pi-
torească, cu pitpalaci, care zburau pe șifoniere ;
mai făceau și alte comedii pe masă. L-a citit și
mi l-a dat înapoi. Mi-a spus să.l mai rescriu. Mi-a
dat și niște cărți foarte bune, pentru pregătirea
lui cred că erau foarte bune, și ne-am împriete-
nit. M-am dus cu o copie. Nu i-a plăcut nici aia.
Am ajuns pe la a cincisprezecea versiune, dar
nici aia nu i-a plăcut. Pe urmă am zis : „Stai
domnule, că asta-i o chestie serioasă, chiar așa
la vîrsta asta scrii romane." Am ajuns la 21 de
ani cînd am început „Groapa". Era prin anii
'43—44. Mă aflam la Școala militară. Pînă atunci,
acasă, mai scrisesem niște nuvele. Am mai spus
asta în niște interviuri, nu e ceva inedit. Scriam
niște nuvele care se petreceau în insulele înde-
părtate, o consecință a lecturilor mele. Se tra-
ducea mult Maugham. Cum face orice scriitor
începător, imitam. Pe urmă, am făcut niște exer-
ciții, cînd am început să bat la mașină. Dactilo.
grafiam capitole întregi din marii autori. Asta
a fost un exercițiu foarte bun. Balzac, Huxley,
cînd s-au tradus la noi. Din literatura noastră
Călinescu mi-a plăcut foarte mult. Știu că am
copiat cîteva hălci bune din „Istoria" lui. Mi-a
folosit mult. Aș recomanda unor scriitori tineri
această intrare, fără să-ți dai seama, în tehnica
scrisului. Sigur, există, la un scriitor, aflat la
început, un factor mimetic. Se îndreaptă toți
spre o anumită direcție. Cred că e folositor să
intri în mașinăria intimă a unui roman, o unui
scriitor interesant.
— Ați amintit cîteva nume de scriitori, în-
tre aceștia pe Panait Istrati, pe care îl con-
siderați important pentru perioada dumnea-
voastră de formare. Cine sînt scriitorii care
v-au marcat decisiv și rămîn, în continuare,
zeii tutelari ?
■ Mi s-a întîmplat să citesc, tot așa tînăr fi-
ind, splendidul roman al Iui Radu Tudoran, Un
port la răsărit. L-am citit si mai incoace. Cred
că de vreo unsprezece ori. Arcul de triumf al
lui Remarque mi-a plăcut, de asemenea. Vorbesc
de romane. Pe urmă Călinescu. Urmăream și în
ziare tot ce făcea, i-am fost și student cîteva
luni, pină l-au dat afară și cînd am părăsit Fa-
cultatea. Nu mai era interesant să ascult niște
oameni, care veneau după un geniu, spunind ba.
liverne. Di- altfel nu am fost singurul. Cîțiva,
in mod ostentativ, am plecat de la Facultate.
Sigur, am citit Eliade, toate romanele de la Gib
M hăescu la Cezar Petrescu, Gala Galaction. Am
plecat la Zăbala, pe lîngă Tîrgu Mureș, cu un
sac plin cu tot Sadoveanu. Eu nu aveam bani
să-mi cumpăr cărți si împrumutam de Ia prie-
teni sau de la biblioteci publice. Le-am citit
intr-o vară stind într-o cosmelie, dor-
mind intr-Un pod de grajd. Era o pe-
rioadă romantică. Au venit apoi cele-
lalte literaturi. Din franceză am citit foarte
multe lucruri, în special in liceu, în icursul su-
perior și la școala militară, cit am fost doi ani.
Pe urmă, am continuat lecturile acasă, după ce
am părăsit și Facultatea de drept, pe care nu
am terminat-o nici pe aceea, o făcusem în ca-
drul Școlii militare, că era obligatoriu. Am ple-
cat din armată, că nu-mi plăcea cariera asta,
tata mă vîrîse acolo ca să mă scape de război.
Dacă aș fi urmat Literele, cum voiam eu, fă-
ceam șase luni și eram trimis pe front. El a fost
bine sfătuit de cineva. Mi-a dat o chelfaneală,
și mi-a zis : „Iti dau eu litere, te duci acolo, faci
școala militară, faci dreptul, lasă că-i bun și
dreptul". Am rămas un mare cititor.
— Se vede asta si din „Caietele Princepe-
lui“.
■ Citesc de Ia opt la douăsprezece ore pe zi,
cu redacție, cu presă. Am chiar conflicte cu ne.
vastă-mea, care mereu îmi spune să scot cărțile
de lîngă pat, că o zidesc în cărți și cărțile string
praf. Măcar in dormitor să nu țin cărți, dar nu
mai am unde. Mi-e și foarte la îndemînă. Se
intimplă să citesc în paralel cîteva cărți. Unele
sînt mai plicticoase, altele mă interesează, măcar
să fac o sondă pînă apuc să le citesc de la cap
la cap. Dar asta ar fi așa ca o tehnică a lecturii.
E un viciu care nu m-a părăsit și-mi dă mari
satisfacții, deși, la drept vorbind, la vîrsta asta
sînt foarte pretențios și puține cărți mă satisfac.
Am rămas la memorii, jurnale, cărți de știință,
de psihologie. Orice. Romanul a ajuns un gen
derizoriu. Nu numai la noi. In general a decă-
zut foarte mult. Dacă-i vorba de literatura stră-
ină ei nu au drame adevărate, cum se întîmplă
în cea franceză. Am și spus de cîteva ori că
francezii nu mai au prozatori de Ia Proust șj
poeți de la Valery. Tot ce s-a produs cu micj
excepții, zic eu, și alea trase de” păr, arată că
nu mai au scriitori dc mare calibru. Sînt niște
țipi care vor să inoveze, dar în artă cea mai
mare inovație este talentul.
— Cînd socotiți că ați ajuns la conștiința
profesionalizării în domeniul scrisului ?
■ Vă spun drept că nici acum nu am acest
curaj să afirm că sînt un profesionist desăvîrșit,
deși motive aș avea. Există totdeauna o sfială,
și o spun fără falsă modestie, în fața artei. Lău-
dăroșii nu miros a bine. Am o mare sfială în
fața unei pagini. Sînt și un om care scrie de
mai multe ori o carte. Mi s-a întîmplat cu „Groa-
pa". E bine cunoscută chestiunea. Treisprezece
versiuni, din care ultima după pagina culeasă.
N-a mai suferit decît trei, sau patru modificări.
Mi se intimplă acum cu O lume de cîștigat. Am
terminat cartea în vara trecută și am lăsat-o să
se mai răcească. O s-o rescriu o dată. Totdeauna
trebuie lăsat o distanță. Janus-ul intră în al cin-
sprezecelea an de cînd l-am început, are deja
800 pagini, cred că o să tai vreo 200, o să mai
adaug, poate, altele. Este destul de complicat.
— Deseori, citind, și aflînd despre drumul
cărților dumneavoastră, m-am întrebat ce v-a
determinat să ezitați atît de mult, să reveniți
de atîtea ori, ca în cazul romanului Groapa.
E vorba de construcție, de șlefuirea ultimă a
cuvîntului ?
H Da, sînt foarte scrupulos, mai ales Ia unele
cărți. Vorbesc de Groapa, Princepele, Săptămînă
nebunilor. Cred că c și lecția din copilărie, acele
refuzuri, care m-au marcat și bine mi s.a în-
timplat. Am avut noroc. Și mai știu că o carte,
odată tipărită, e ca un glonț ieșit din pușcă, nu
poți să-1 mai bagi la Ioc. Chiar dacă mai umbli
la ediția a doua, prima impresie rămîne. Și apoi
nu mă grăbesc deloc. La forța mea de muncă
și la disciplina pe care o am, aș putea să scriu
mult mai mult, deși se spune și acum că am
negri, și toată lumea se uluiește cum pot să fiu
și redactor șef, să vin și la redacție, să și citesc
și să scriu atît. Nu e nici un secret. Bat la ma-
șină și asta pentru romancier e un mare cîștig.
Uncie romane le-am și dictat. Incognito e dictat
Dacă vrea să învețe cineva din treaba asta,
poate. De altfel, mă rog de toți prietenii, chiar
și de poeți, deși poezia nu se poate scrie direct
la mașină, nici eu nu aș putea, mă rog, să dacti-
lografieze măcar pentru corespondență, pentru
fișe. E un mare cîștig. Nici nu e mare brînză.
Am învățat în trei zile și bat acum mai bine ca
o dactilografă. Scutește mult timp. Pe urmă ai
senzația tiparului. Iți dai mai ușor seama de
repetiția cuvintelor. Eu am și o caligrafie impo-
sibilă. Pe vremea cînd scriam cu stiloul mă
enervam, dacă făceam o pată rupeam o întreagă
pagină. Scrisul cu stiloul a fost antichitatea.
— Apropo de Groapa. Mărturiseați într-un
alt interviu că dacă ar fi apărut cu un an
mai devreme, întîrzierea vi s-a datorat, nu
s-ar mai fi creat acel vîrtej în jurul cărții.
B Nu, s-ar fi creat oricum, pentru că această
carte era destinată să facă scandal. Am știut
asta. Se scriau niște timpenii, știți bine ce lite-
ratură se făcea, și cruzimea unor termeni, ar-
goul, chiar violența, care aduce, uneori, cu a lui
Celine, au tulburat spiritele acelea obtuze, care
îi executaseră pe Arghezi și pe Blaga. Eu, nou
venit, eram numai bun de încasat. Acest scan-
dal rni-a făcut un mare serviciu. A trezit un
mare interes în jurul cărții. Bineînțeles că aceia
nu s-au lăsat. Patru ani cartea a fost interzisă,
scoasă din biblioteci. Pe urmă le-a dat Dumne-
zeu mintea de pe urmă a românului. Cartea și-a
văzut de drumul său. Trebuie nițel curaj. In
special debutul trebuie să fie cu ceva neobișnuit.
Îmi pare rău, dar văd scriitori care au ajuns la
a treisprezecea, a cincisprezecea carte, cum
scriu ei pe spatele ultimelor apariții. E păcat
să scrii atîtea cărți și să nu faci puțin zgomot.
O carte care nu face nițel zgomot nu înseamnă
nimic.
— Deci, o carte își vede, oricum, de dru-
mul ei.
H Da, își face Ioc. De altfel, totdeauna spun,
cînd sint întrebat ce părere am despre cărțile
mele și care va fi soarta lor, că marele judecător
e timpul. Timpul triază, aruncă în uitare toate
prostiile. Chiar unele mari succese, mari autori.
Gindiți-vă la voga lui Ionel Teodoreanu, ce-a ră.
mas din ea. Era pe vremea aceea, și eu am
citit, fermecător. Altă lume, n-avea problemele
pe care le avem noi. Acum pare pueril. Era un
mare stilist, cam metaforic, prea metaforic. E
un mare defect. Așa cum spunea Călinescu :
„Nu te saturi clt-n butoi de miere". O linguriță
e de-ajuns. Trebuie un dozaj.
— începuturile dumneavoastră literare sînt
legate de cercul „Zburătorul". „Zburătorul"
fără Lovinescu.
■ Da. Acolo, după ce am ieșit din armată,
am găsit pe Aderca, era cel mai interesant, pe
Vladimir Strcinu și pe Cioculescu, care îl com-
pletau. Am debutat odată cu poetul George Tu-
dor. Și el părăsise armata, ca și mine. Veneam
din aceeași școală militară, ședeam la trei străzi
unul dc altul, eram mahalagii, așa că a fost o
apariție inedită, nu numai eu ci și el, pentru că
era un cerc de cucoane sclifosite. Le-am luat și la
gramatică, nițel. Prima mea apariție ca critic li-
terar, dacă se poate spune așa. Le-am arătat că
nu știau măcar a scrie gramatical. Nume cunos-
cute. Nu le citez, că nu e bine. Una dintre scri-
itoare a venit și mi-a mulțumit, ceea ce m a
surprins, altele s-au supărat. Pe urmă s-au spe.
riat și au început să umble și la instrumentul
ăsta. Era și o atmosferă nițel de tămîiere re-
ciprocă. Acolo venea si Mircea Damian. I-a și
plăcut ce-am citit. Dealtfel, legat de GROAPA,
el m-a dus Ia editorul Ocneanu, prin ’47—48,
nu mai știu exact. Scrisesem vreo trei capitole
si citisem unul din ele Ia cenaclu, M-a dus să
fac contract. M-a luat și la „Facla" să scriu. Am
publicat pe pagina întîi, ca Arghezi. Mă rog, o-
noare mare la vîrsta aceea. Editorul a scos o
sumă, era inflație, dar o sumă mare pentru
mine. Mi-a spus : „Asta-i jumătate, cînd îmi dai
de Paște pe cealaltă îți iei restul". Cînd am auzit
i-am zis : „Domnule, nu mă gîndesc, doar asta
mi-i o carte să o termin in cîteva luni, îmi va
mai lua...". Nu știam că o să-mi ia zece ani, dar
la un an doi mă gîndeam. Ala a băgat banii la
loc, Mircea Damian m-a înjurat pe scări : „Ne.
norocitulc, luai banii, nu-i mai dădeai. Ce ești
prost, chiar dacă nu terminai cartea". Chestii
din astea nu am făcut niciodată. Dar vorbeam de
acea atmosferă. Apariția noastră a împrospătat.
Au urmat niște ședințe foarte bune. Unii au în-
ceput să-i muște pe alții si asta a fost în folosul
tuturor. E bine cînd se discută. Nu știu de ce _e
așa o spaimă de polemică. Asta o au numai fi-
rele slabe. Pe mine mă amuză, de pildă. Nici
n-o fac pentru că sînt rău, cum se spune. O fac
ca o scrimă. Este un sport. Eu nu urăsc pe cei
care-i critic. îmi spun părerea. Nici n-am drep-
tate întotdeauna, ba mai pățesc, cum se întîm-
plă cu articolele de sport, că sînt silit să-mi. fac
autocritica. Nu mi-e rușine. Am greșit, de pildă,
in cazul Iui Cămătaru, să zicem, cînd omul a și
avut voință, a jucat bine și mi am pus cenușă
în cap, mi-am scos pălăria. Am scris articolul
acela : „Lisabona — m-ai învins Rodioane" și nu
mi-a fost rușine. Așa face orice om de bună cre-
dință. Am fost cinstit și cînd l-am criticat și
cînd l-am lăudat. Asta se poate intimplă. El a
demonstrat-o strălucit si mi.a plăcut foarte mult.
Și eu am fost fericit că I-am ambiționat, poate,
nu știu dacă numai eu, am fost fericit că, uite
domnule, se poate și așa, ca un om să aibă am-
biție și să-mi dea mie o lecție. Adică, stai dom-
nule, că nu m-am terminat. Așa și în literatură.
Acum, de pildă, este un adevărat scandal cu
„Judecata de apoi a poeților". Mi se spune
că dau în poezia tînără. că-i omor. Nu, dau în
poezia proastă. Și bătrinii scriu prost. E foarte
curios că un poet mare, cum e Nichita Stânescu.
nu s-a supărat că i-am făcut niște observatii
destul de drastice și se supără niște copii, care
bîjbîie și scriu niște lucruri ridicole. Toată lu-
mea face caz de generație, dar nu vine unu!
să demonstreze că exemplele, pe care le dau, sînt
o poezie care va străbate veacurile, pentru că
nu este. Ei nu înțeleg asta. Așa că nu am să
renunț la firea mea polemică. Nici mie
nu mi-a convenit cînd ajunsesem la a
șaptea versiune a Gropii. Aveam un alt călău
care mi-o dădea înapoi. A șasea, a șaptea, a
opta, a noua. De fiecare dată îl înjuram osăp-
tămînă, îl înjuram că e un idiot și pe urmă mă
gîndeam o lună șî apoi o luam de la capăt.
Dacă ăsta are dreptate ? Și într-adevăr avea
dreptate. Adică e o ucenicie îngrozitoare, pe
care din păcate o ignoră generațiile mai tinere,
si se intimplă și cu scriitori consacrați. La
care din păcate o ignoră generațiile mai tinere,
o meserie, ca Ia croitorie, ca la cizmărie, ca la
ce vrei mata. Trebuie să te bată cineva cînd
ești ucenic, să te învețe să faci un pantof,
cum se croiește un costum de haine. Așa, că te
naști învățat, nimeni nu poate să susțină.
— E necesar deci, ca un tînăr să se afle
întotdeauna lîngă un mare scriitor ?
■ Așa este. De asta am și ținut cenaclul acela
la „Luceafărul", a mai făcut și pe aici, pe la
„Săptămînă", dar am renunțat după vreo trei
ani, pentru că se adunau tot felul de refuzați de pe
la alte cenacluri și era un fel dc club de babe
și moși. N.am mai avut publicul tînăr de la
„Luceafărul". Acolo a fost un moment. Am gă-
sit și niște poeți foarte buni, care erau și buni
polemiști, cu care mă ciocneam și era foarte
bine, asta și explică succesul. Era ca Ia meci,
am ajuns să punem și megafoane. Sala era mi-
că, nu încăpeau 300 de inși acolo. Se auzea în
stradă. A fost un lucru profitabil. Dovadă e că
a ieșit o generație de poeți foarte bună.
— GROAPA este dedicată tîmplarului Ni-
colae Barbu.
H Da.
— E un omagiu pe care-1 aduceți.
H Da, pentru că a fost un om extraordinar
întii prin corecțiile acelea pe care mi le-a dat
Cu orice literat cu fumuri, la 14 ani, ziceam că
profesorii sînt niște imbecili, că n-am ce în-
văța de la ei. Vroiam să dau in particular li-
ceul. Chestii din astea. Fițe de prost mucios,
că nu pot să zic altfel, și-am avut un mare
profesor de limba română. Era bunica mea, A-
glaia Stoian. Am vrut să scriu o carte specia-
lă pentru copii, să i-o dedic. Era analfabetă,
sărmana, dar de la dînsa am învățat limba
mustoasă din Groapa. A murit la 90 de ani.
Era extraordinară, avea un bagaj lexical ne-
maipomenit, umor, era și o artistă desăvîrșită.
Se dădea de ceasul morții cînd avea ea chef,
asa, să-i iau cîte-o secărică. Se adunau babele,
făcea scena morții. Eu știam, veneam cu docto-
ria, aduceam puțină secărică, și atunci, diminea-
ța, la ora 5, o auzeam cum mătură prin curte
și-mi ziceam : „A... a trecut gripa". A fost o
mare profesoară de limba română. Acestor doi
oameni le datorez foarte mult.
— Există în proza dumneavoastră o pu-
ternică vină lirică. Un lirism, cel mai ades,
atît cît trebuie. 11 cenzurați, îl înfrînați ?
■ Da, îl înfrînez, pentru că probabil, nu pro.
babil, ci sigur, sînt un poet ratat. Am scos un
singur volum de poezie : Osînda soarelui, cu
poezii ce nu sînt mai rele decît altele, dar nici
să spargă un plafon oarecare. E-o poezie făcu-
tă în urma lecturilor de poezie. Citesc multă
poezie, mi-ar fi plăcut să fiu poet. Am rămas
prozator, pentru că poate această parte, ce
mi.a lipsit de la poezie, a folosit foarte bine Ia
proză. Așa cum ați observat, e un lirism bine
cenzurat. Mai mult o ascuțire de la stil, cum
să spun, o șlefuire a fiecărui cuvînt. Dealtfel
sînt amator de cărți scrise într-o limbă veche.
M-am hrănit mult cu ea. Citesc foarte multă
literatură bisericească, nu pentru că ași fi cre-
dincios, dar limba c foarte frumoasă și-mi place
foarte mult. Au ei niște formule ale lor, fac
bine la un prozator.
— Care e reacția în fața cărții tipărite ?
■ Foarte ciudată. Dacă n-aș fi silit să văd ce
grozăvii au lăsat corectorii n-aș citi. N-aș fi în
stare decît după cîțiva ani. Sînt dezgustat, sa-
turat de cartea respectivă. Dar o fac, știind ce
poate să facă o corectură proastă, cum am pățit
la Caietele Princepelui, voi. I, cînd un corector
s-a dus de la Cluj, la Oradea, s-a îm-
bătat acolo și-a dat la tipar așa cum se cule-
sese. Atunci, noroc că a venit Căprariu cu o
primă fascicolă la București să mi-o arate, ca
omagiu. Am fost foarte fericit, dar cînd m-am
uitat, o grozăvie. Am mai apucat să dau o erată,
cu 150 de îndreptări, și nici alea toate. Așa că,
dacă n-aș fi silit, deși în general mă uit pe
ultima corectură, n-aș mai citi. La Săptămînă
nebunilor, dacă ar apare ediția a II-a, as face
multe îndreptări. Găsesc repetiții, care mi-au
scăpat, cît sînt eu de scrupulos, dar am o me-
morie foarte labilă și atunci îmi joacă feste.
Trebuie să treacă puțin timp.
— Ce aveți pe șantier ? Să încheiem cu a-
ceastă întrebare.
H V.am spus, O lume de cîștigat, pe care vreau
să o rescriu. Cred că voi începe un roman, pen-
tru care mă tot pregătesc, Ajungă-i zilei rău-
tatea ei, un roman despre Nero. Nu un Nero
văzut ca împărat. Este un roman pe ideologia
acelei epoci. Dar asta m-a omorît. De zece ani
citesc cărți despre Grecia și Roma antică, de
filozofie greacă și latină. Ideea, în cîteva cu-
vinte, este următoarea : Nero, după linele ver-
siuni, se spune că ar fi murit nebun în Grecia,
unde a fugit, pentru că a fost omorîtă o so-
sie a lui. Adevărul istoric este că el a fost o-
morît. Am luat această versiune. Este nostalgia
romanilor pentru civilizația greacă, si acest
drum al nebunului Nero. care străbate toată
Grecia într-o nostalgie dc asta ideatică. Atîta
pot spune, că nu știu ce o să iasă.
— Eu vă mulțumesc. Vă doresc mulți ani
și spor la muncă.
M Sănătate să fie, că încolo toate merg bine.
Grigore ILISEl
3 — Convorbiri literare
voci poetice
Confirmînd înclinațiile sale „cla-
sicizante", manifestate încă de
la volumul de debut, Paul Ba.
lahur publică o carte ce reunește nu
mai puțin de 71 de sonete. M-am în-
trebat nu de mult, comentînd o plache-
tă a unui alt (încă) tînăr poet, care
sînt rațiunile ce explică vitalitatea do_
vedită în poezia românească de astăzi,
de anumite forme și structuri lirice
tradiționale. La mijloc se află cu si-
guranță, ziceam, încrederea în limbaj,
în forța verbului poetic, în capacitatea
lui de comunicare, încredere ce se si-
tuează astfel la antipodul conceptului
de „criză a poeziei". Cît privește sone-
tul, cariera lui prodigioasă, întinsă pe
parcursul a mai multor secole, îl hă-
răzea, dacă ar fi să ne luăm după teo-
ria modernă a evoluției genurilor,
unei „decanonizări" ineluctabile, unei
treceri — măcar pentru un timp — pe
„linie moartă". Iată-1 însă traversînd
glorios întregul secol al XlX-lea și
pătrunzînd, nu mai puțin sigur
de sine, în secolul nostru, cu A-
pollinaire, Valery, ba chiar și cu su-
prarealiștii (deși la aceștia din urmă
el e mai curînd o „mască" ironică).
Longevitate de-a dreptul stupefiantă,
fără egal printre celelalte specii poe-
tice. O schimbare de optică a interve-
nit totuși, care i-a modificat substan-
țial statutul : accentul nu mai cade
(consecință a de-dogmatizării poeticii)
pe criteriul perfecțiunii formale, pe
care, dealtfel, parnasienii l-au abso-
lutizat șl, în același timp, l-au com-
promis. Dintr-un cadru formal rigid,
strict codificat, interzicînd practic ori-
ce libertate de mișcare, sonetul a ajuns
mai degrabă o convenție, asumată tacit
si fără mari probleme atît de autor cît
și de cititori. El se situează undeva la
mijloc, între formele fixe anacronice
(cultivate doar de cîțiva împătimiți ai
versificației) și poezia eliberată de
constrîngeri formale. Păstrînd un anu-
me grad de rigoare, obligîndu-1 pe poet
să spună ce are de spus în numai 14
versuri, menținînd necesitatea regula-
rității ritmului și rimei, sonetul e unul
din „alibiurile" pe care le invocăm a-
tunci cînd ne situăm față de tradiție.
E o formă moștenită, o haină croită
trainic, ca „Pe vremuri", și care, cu
mici ajustări, ignorînd extravaganțele
modei, poate „îmbrăca" mai multe ge-
nerații.
Și la Paul Balahur întîlnim, așa cum
era de așteptat, această detașare față
de convenție, pe care poetul o tra-
tează dealtfel fără complexe, dînd im-
presia că o situează, în acest mod, sub
zodia firescului. Interesant e că pre.
zentîndu-și propria carte („Supliment
literar-artistic", 8 ian. a.c.), autorul
nici nu insistă asupra acestui aspect,
vorbind în schimb despre arhitectura
volumului și despre temele lui funda-
mentale. Astfel, primul ciclu — „As-
tronomia istoriei" —■ ar fi o meditație
asupra timpului istoric, al doilea —
„Ficțiuni" — ar avea în vedere
„Timpul Generic Uman" și posibilita-
tea salvării („instituirii", zice poetul)
prin creație, iar al treilea — „Scrisori
de toamnă" — ar reprezenta punerea
în relație a ființei cu timpul ca durată.
După cum se vede, unității formale a
cărții îi corespunde o unitate de con-
cepție, dată de alegerea „temelor" ale
căror „variațiuni" nu fac decit să a-
dîncească și să reia motivele centrale.
In fond, regăsim în volum unii din
acei topoi (în accepția dată de E. R.
Curtius) ai poeziei dintotdeauna : cum
să nu vedem, de exemplu, în „Mi-e
sete, apă, nu mai ai fintîni / Să-mi po-
tolească setea ce mă arde" un ecou
al topos-ului medieval „Je meurs de
soif aupres de la fontaine ?“ în aceeași
categorie mai putem introduce motive
ca scurgerea inexorabilă a timpului,
asumarea „vinei" de a exista, regăsirea
identității în alteritate („Același sînt
doar cînd mereu sînt altul"), caracte-
rul ciclic al vieții, viziunea lumii „pe
dos" etc. Printr-un soi de contaminare
progresivă, poetul se lasă prins de jo_
cui dintre aparențe și realitate, cele-
brînd dispersiunea propriului eu („Sînt
altfel, și sînt altul, și nu sînt..." ; „Doar
ca ansamblu sînt reîntregit : Săgeată
aruncată simultan / Din mii de arcuri,
către infinit..." ; „Și nu mă pot fixa
într-un contur !“ etc.) și arătîndu-se
fascinat de echivalența contrariilor —
teme foarte frecvente, ne amintim, in
poezia barocă. Iată. în acest sens, cîte-
va imagini emblematice : „Și soarele
răsare asfințit" ; „Și cerul s-a-nnoptat
în plină zi" ; „Dacă mă mișc, mă mis-
tuie mișcarea" ; „A nu știu cita oară-i
prima oară" ; „Nâscîndu-se, neîncetat
murea" ; „Sînt toamne ca urechea ce
n-aude, / Sînt ierni ca niște ochi care
nu văd" ; „Și timpul veșnic mi-este
trecător" etc. Să citez și aceste versuri
care trimit la un poet modern de astă
dată, la Jules Supervielle, al cărui cel
mai cunoscut volum poartă un titlu —
Oublieuse memoire — ce este în el in-
susi (prin prezența oximoronului) un
întreg program : „Tu, care-aduci cu
mina ta minunea, ' Treci mai departe,
dacă totuși vii..."; „Și tu, în loc să pleci,
abia-ai venit, / Și sufletul, în loc să
fugă, vine...". Această recurență a mo.
tivelor este într-un fel urmarea atît a
opțiunii exclusive pentru sonet cît și a
modului în care poetul și-a structurat
cartea : motivele secundare se despart,
se regăsesc, se resping și_ se apropie
din nou, formînd țesătura în care vom
recunoaște, apoi, desenul central, re-
dus la cîteva linii și forme esențiali-
zate.
Că poetul își „teatralizează" uneori
discursul („I-men-si-ta-te dis-pre„țu_
i-toa-re“) nu e de mirare, dată fiind
insistența cu care eul e împins în prim
planul scenei. Paradoxul poeziei lui
Paul Balahur din Ce oră bate în Uni-
vers ? stă în coabitarea dintre conven-
ție și caracterul confesiv, eminamente
liric al discursului. Interogația asupra
eului și căutarea identității lui ame-
nințată de dispersie sînt leit-motive ce
revin cu o tenace intensitate : „Ma
trag din zeul care n-avea formă / Șt
ca să fie se năștea mereu... / Dezmoș-
tenit de-a vieții sale normă, / Se regă-
sea în ceilalți : eu ! eu ! eu !“ ; „Nu mai
sînt eu ! în eul meu se-ntrupă / Ce-1
care-i înainte / cel ce după. / Și intre
ei, întinsă punte, eu..." ; „Să văd și eu
în mine cît pămint / Și cit văzduh
amestecă mirajul, / Mirajul că aș fi ;
dar oare sînt ?“ Sigur, această temă e
și ea. la urma urmelor, un topos, dar
ea nu traduce mai puțin o anume „di-
fficulte d’etre", ca să reluăm expre-
sia lui Cocteau. Și poate tocmai de
aceea rigoarea formală are semnifi-
cația unui mijloc de apărare, a unei
carcase protectoare pe care eul o opu-
ne nu numai lumii din exterior ci șl
lui însuși. Poezia lui Paul Balahur,
încearcă, astfel, să mențină un echi-
libru întotdeauna precar, întotdeau-
na amenințat, echilibru precar care
— prin coexistența contrariilor — este
și al lumii. Cînd ordinea lumii e tul-
burată, misterul, inexplicabilul se
insinuează amenințător, ca în acel o-
niric „Peisaj cu ușă" sau ca în in-
genioasa răsturnare a mitului răz-
boiului troian din „îngropații de
vii". Vagul, indecizia sînt alte ipos-
taze ale inexplicabilului : „Ce altceva
vrei tu să înțelegi / Din șirul alb al
formelor întregi ? / Noi ce sîntem T
Nu altceva decît...". în această direc-
ție trebuie căutată, cred, fibra cea mai
autentică a poeziei lui Paul Balahur.
De evitat ar fi fost unele poeme in
care recunoaștem o facondă pâunes-
ciană („Exercițiu de alarmă nucleară",
„Ar trebui") ca și o serie de versuri
ce „cad" parcă prea facil : „Eu n-am
destin, am numai destinații" ; „Și ori-
ce moarte mă făcu mortal"; „în pa-
tul lui cu timpul s-a culcat, — / Era
femeie, el era bărbat..." ; „Ce-ai zice
de-o colibă de răchită / Ascunsă
printre trestii undeva ?“ — versuri
care. în chip evident, nu suportă com-
parația cu, spre exemplu, acest su-
perb final de poem : „Acum pe cer vei
încerca să fugi, / Dar dincolo vei
auzi străjerul / Cum bate poarta ce-
rului in drugi...". în Ce oră bate in
Univers? Paul Balahur e un poet
stăpîn pe secretele „meseriei", un
poet în același timp ingenuu și calcu-
lat, reținut și expansiv, care crede că
poezia poate da un sens ordinii dar și
dezordinii lumii.
Ce este, în Stare de asediu, poezia
pentru Dinu Flămând ? „Poezia
este organul care-și creează
necesitatea / arbore uriaș cuprins de
inflația frunzelor. / Dar și necesitatea
naște în numele poeziei : / peruca ga-
votei si carcera, stîlpul infamiei / șî
sărăcia, iar uneori împletește cununi
de laur / cu aromatele frunze atit de
bune în sosuri". Și încă : „Despre toa-
te în disperare, despre toate in risipire!
(...) lăudat fii — poem fără tema —și
lăudată / împotmolirea ta și lăudate /
așteptările tale și fixitatea privirii / și
bolovanul de gîtul tău atîrnind...". Po-
ezia este convulsivă și lipsită de iluzii,
ironică si vehementă, anti-retorică și
lucidă. Poetul scrie „despre lenea vis_
coasă, în așteptare, / despre floarea
metaforei strivită sub talpă, / despre
urma ce-o lasă poemul — nu mai mult
decît / scamele din căptușeala unui pal-
ton vechi / cînd treci / peste gardul de
sîrmă ghimpată". Metatextul ironic des-
tramă iluzia, dezgolește convenția :
„lasă lacrima de gudron să se soli- /
difice — ești ca arborele de cauciuc, /
curge moale din tine, elastică / dispe-
rarea Idiot ! Altă comparație / nici nu
am“ ; „începutul poemului are insolen-
ța stupidă a bonzilor / predică marșuri
invadatoare, plînge de nerăbdare / și
neputință". Discursul poetic „recuperea-
ză" derizoriul cotidian, insignifiantul,
banalul : un poem ne povestește „In-
tîmplări din cartier", un altul ce se pe-
trece la „Scara B“, altul ne arata cum
„Dentistul Orleanu îi extrage tatălui său
măseaua". Realul pătrunde în poezie
prin elemente de o concretețe agresi-
vă : betoane, rufe întinse pe sfoară, in-
secticide, trenuri cu navetiști, borcane
cu iaurt, macarale, basculante, conca„
soare, tonomate etc. E universul uni-
formizat al cuburilor de beton, e o lu-
me desacralizata și depersonalizată :
„O carieră de piatră, o fabrică de ci-
ment, / concasorul mușcă din epoca
bronzului, / ceva mai încolo plaja / ar-
matorilor. / Șoseaua cu benzi de asfalt
—/ un bătrîn bea rachiu uzo sub pini./
Ne învîrtim o vreme pe lingă berărie,/
izbim cu pumnul în tonomat / sa iasă
zeii la iveală, să cînte sferele. / Ieșim
plictisiți sub soarele gol / al amiezii /
și facem autostopul spre alte mistere".
Această viziune naște cel puțin mcă
două poeme excepționale. Din cel din-
ții, intitulat „La urechea Veneției", re-
țin versurile finale, de o abrută și tran-
șantă brutalitate : „Mergi drept la țin-
tă. La casa dogilor, la / urechea de
piatră a zidului. / Rostește-ți delațiu-
nea, secretul teribil : «Fii liniștită. Eu-
ropa se scufundă mai repede !»“. Ce-
lălalt, „Ovidiu la Tomis", e o adevăra-
tă apoteoză a derizoriului și a demi-
tizării ; poemul ar merita să fie repro-
dus în întregime. Și totuși, poetului nu-i
e închis definitiv drumul către regăsi-
rea purității originare a lumii. Izbu-
tește aceasta, mai întîi, prin interme-
diul privirii mirate, curioase și inocente
pe care copilul o aruncă asupra lucru-
rilor : „Cînd fetița mea clipește și rîn„
dunelele își iau zborul / de pe streași-
nă genelor ei, / cînd se decide să ștear-
gă crusta realității / începe cu florile
de pe covor : le stropește cu apă să
crească / și se deschide o grădină de
galben prin care plutim cu toții, / în-
să ea pansează rănile cerului unde s-a
rănit de pămînt, ascunde în buzunar
un nor". Este, apoi, posibilitatea de a
înregistra abaterea de la normă, de a
surprinde (în plan poetic, se înțelege),
ceea ce scapă inventarierilor, clasifi-
cărilor, înscrierilor : „însă mai rămin
concesiva, consecutiva, incidentala / cu
tot ceea ce ezitant este și omenesc, / iar
micul lor scîncet — spre fericirea noas-
tră — / poate reconstitui o civilizație /
(dincolo de «adevărul poemului», / din-
colo de faimosul «adevăr al vieții»)".
Aceasta este și semnificația adîncă a
poemului „Marcaje", ce încheie volu-
mul : într-o lume parcelată, (de)limita-
tă, fragmentată și „însemnată" de mar-
cajele de tot felul („Marcaje, / mar-
caje prin sînge, marcaje prin fier, /
marcaje crestate cu foarfecă în urechea
oilor..." etc.), poezia e însăși libertatea,
e ceea ce sparge cadrele rutinei și
ale uniformizării : „Iar poetul ține firul
de plumb pe orizontală, / iar poetul
măsoară înălțimea copacilor / cățărîn.
du-se mereu și mereu pînă-n vîrful
lor, / iar poetul dezlipește lumina de
umbră, încît țîșnesc / prin fisură apele
stăvilarului, / iar poetul aruncă o
frunză în vînt și într-o altă I lume si-
multană / se produce cascada". Stare
de asediu este o carte originală și tul-
burătoare.
Al. CALINESCU
Paul Balahur, Ce oră bate în
Univers? Editura Eminescu,
1983.
Dinu Flămând, Stare de ase-
diu, Editura Cartea românească,
1983.
un model
paideic
Cu adevărat, destinul popoarelor
trece, după Noica, prin cultură,
iar popoarele care nu au creat
cultură mare —■ precum hitiții sau etrus-
cii — au dispărut din istorie.fncep cu
această frază din Gabriel Liiceanu,
Jurnalul de la Păltiniș, un diarium al
unui posibil model paideic în lumea
culturii umaniste nu numai de la noi.
Nu am căderea să judec originalitatea
gîndirii lui Noica, nici a discipolilor
lui. Interesul literar al acestui „jur-
nal" depășește faptul comun de cul-
tură. Constantin Noica apare în tripla
ipostază de filosof (în „Dialoguri"), de
agent cultural (ca în fraza de început)
și personaj. în nici una din ipostaze
nu e greșit să-1 comparăm cu Socrate,
a cărui „maieutică" urmărea să deștep-
te în oameni „amintirea lucrurilor pe
care nu le-au știut niciodată", să „tre-
zească ființa lor culturală uitată", în
cazul lui Noica.
înainte de-a merge mai departe, în
citirea Jurnalului de la Păltiniș, sa
spunem că această carte, fiind și un
soi de fișier pentru filosofie, pentru
„antrenor" (C. Noica), pentru „autor”
(G Liiceanu) și pentru ceilalți „disci-
poli" (A. Pleșu, S. Vieru, V. Stoichiță)
„un model paideic", „Istoria unui
popor este, deci, istoria culturii sale".
Noica, spune Gabriel Liiceanu, a făcut
din această propoziție o propoziție
existențială. Și nu numai Noica. dar
și Gabriel Liiceanu, renăscîndu-1 pe
Noica, ridică piatra aceasta, peste mă-
sura unui om obișnuit, piatra culturii
ca esență umană. Textele nu se pot
comenta acum, la scurtă vreme de la
apariția cărților lui Noica și a acestui
Jurnal..., fără a se risca împrăștierea
în patru vînturi a ideilor. Să nu ne
atingem de ele și să nu încercăm sa
le facem „pe înțeles", cîtă vreme nu
avem, noi înșine, instrumentele („or-
ganele", ar zice Noica, dar el refuză
organul filosofic nu unui cititor ca
mine, diletant, ci filosofilor studiați
în universități) necesare înțelegerii.
Traducerea filosofiei dintr-o limbă în
alta nu diferă prea mult de traduce-
rea ei dintr-o limbă în aceeași lim-
bă.
Jurnalul de la Păltiniș e conceput ca
o „despărțire de Noica". „Morala aces-
tor pagini — și ea aparține spiritului
rector — este că gîndirea reprezintă
un act originar al ființei umane, care
nu poate fi trăit prin delegație. Sce-
nariul literar e foarte bine pus la
punct, de la prima la ultima pagină
din jurnal. Gabriel Liiceanu se des-
parte de Noica (mă refer, în continua-
re, numai la acest Jurnal), iubindu-1
pe măsură ce se îndepărtează de ima-
ginea lui. Despărțirea se produce prin
apropiere : Liiceanu (cel puțin așa se
întîmplă în scenariul lui) își procla-
mă „independența" în spirit, cînd Noi-
ca începe să existe în suflet : odată cu
spaima de moarte. Ii rămine urmașu-
lui să se considere nemuritor, etern în
spirit. Nu îndrăznesc să înaintez pe
linia aceasta. Și așa mi se pare că am
coborît „dialogul" într-un limbaj ne-
specific, unde se pedepsește orice infi-
delitate.
Strict literar vorbind, Jurnalul de la
Păltiniș ridică limba la o proprietate
a exprimării comună cu plasticitatea.
Gabriel Liiceanu scrie unul din cele
mai pasionante jurnale ale literaturii
române, fără să-si propună să facă
literatură. Pe jumătate, meritul apar-
ține personajului — Noica, de care nu
putem face abstracție, ori de cîte ori
îi sînt citate cuvintele. Fie că judecă
lumea, sub specia (spectrul ?) eternită-
ții, fie că dezvoltă ipoteze filosofice,
fie comportîndu-se „în om", Noica are
expresivitatea ideii. Nu are „stil", în
sensul că nu este „om" („Le style c’est
Thomme"). Gabriel Liiceanu are, în
schimb, veleități literare, temperate
de o mare voință de ordine și de ri-
goare. La prima vedere, autorul Jur-
nalului de la Păltiniș este interesat,
mai mult decît eroul lui. de „peisaj".
Să comparăm două descripții, una, pe
care autorul și-o atribuie sieși, alta,
încredințată lui Noica. Liiceanu e ata-
șat de timp, Noica de spațiu. Aici se
produce, probabil despărțirea dintre
ei, în apropierea unuia de timp, pe mă-
sură ce timpul nu-i mai ajunge. în în-
depărtarea altuia de timp, cînd simte
limita în spațiu. Autor si personaj fug,
filosofie. de coșmarul în care s-au in-
stalat. Intre limită si nelimitare. „La
ceaiul d“ dimineață", spune Gabriel
Liiceanu și nu mai are nici o impor-
tanță ce urmează. „La ceaiul de seară"
etc. Ființa e încarnată în formele tem.
poralității. Tocmai de aceea visează un
spațiu pe care nu-1 poate poseda „în
ființă", ci numai descrie : „Plimbare
de neuitat în trei, după masa de di-
mineață, către locul de culă (al cîtelea
oare ?), ales de Noica în preajma Păl-
tinișului (o jumătate de oră plimbare
de ia hotel), pe o pantă blîndă, inva-
dată de soare, în dreapta șoselei, cu
deschidere fără hotar, într-o vale Iun.
gă, lin-coborîtoare, de partea cealaltă
a drumului". Noica, înghițit de „scena-
riul ființei", trăiește în spațiu : în fața
focului, în casa unde Blaga a scris, în
chilia din vila 23 de la Păltiniș.
Noica descrie, în permanență, un pei-
saj abstract, un peisaj de idei. Ce nu
trebuie să uităm este că personaj ul-
Noica nu este totuna cu filosoful Noi-
ca, autorul Despărțirii de Goethe. So-
crate nu și-a scris opera. Opera lui e
„trans-scrisă" de Platon. Nu același
lucru se poate spune și despre Noica,
ale cărui idei circulă din textul pro-
priilor cărți în textul citat din Jurnal...
Cu toate acestea, într-un fel funcțio-
nează citatul într-un text științific și
în alt fel în memorialistică. Și chiar
de-ar fi întocmai reprodus, textul djn
jurnal își pierde caracterul autentic.
Să ne oprim aici speculația. Ea ne-ar
putea duce mai departe decît am vrea.
In capitolul final al cărții, în care au-
torul, discipol al personajului (Gabriel
Liiceanu — ucenic al lui Noica), co-
boară idolul de pe soclul pe care el în-
Bau! Balahur
III,	....
Ce ort bate
în Univers?
1 ¥

suși l-a ridicat, se produce despărțirea
de Noica prin apropierea de Noica.
Pătrundem, cu acest paradox, în chiar
limbajul filosofului.
Să încercăm să ne explicăm : „Con-
stantin Noica se poate considera — și
se consideră', cred — un om fericit.
Un om fericit este acela care descoperă
în toate etapele și actele vieții sale un
acord subtil între întîmplările acestei
vieți și sensul pe care el i l-a confe-
rit", spune Gabriel Liiceanu. Cum se
produce, totuși, „crima ?“ Și de ce con-
simte victima la ea ? Liiceanu descoase
filosofia lui Noica și descoperă în mie-
zul gîndirii abstracte, la baza „ontolo-
giei", tentația pragmatică a Faptei.
Mai înainte de a fi metafizică, filoso-
fia Iul Noica e fapt social. Și în acest
fapt va trebui să citim o atitudine în
istorie. Discipolul vrea să dovedească
maestrului că lecția de indiferență nu
este posibilă : totul e deferență. „Pro-
fesorul" e surprins în „flagrant delict"
(frica de moarte, pierdere a seninătă-
ții). E primul Iui „atentat" la viața lui
spirituală. Al doilea, „izbutit", atacă
spiritul direct în operă și nu în umbra
ei, în sufletul temător. Noica, susține
Liiceanu. își întemeiază gîndirea pe
Fapta culturală, exact pe acea pedală
a spiritului pe care profesorul o inter-
zice elevilor săi, ca fiind o culpă mo-
rală, o abdicare de la principiile mari
ale cugetării. „Crima" s-a comis : făp-
tuitorul își poate permite să ridice vic-
timei sale o statuie. E ceea ce face,
mai departe și cu îndreptățire, Gabriel
Liiceanu. Autorul îl explică pe Noica
prin contradicțiile lui : e ca și cum
avocatul, dțjt nemărturisit orgoliu, s-ar
vrea deasupra acuzării și acuzatului.
Ce face, de fapt, Noica ? Se expune la
ridicol în abordarea tensiunii idiomatic
și universal, folosește „culturalismul ca
acces la o istorie mai adevărată" să
trezească în oameni ființa lor cultu-
rală uitată (și în continuare, ca o des-
păgubire pentru toate aceste acuzații
pe care se întemeiază „anărarea lui
Noica" ; „Socratismul trebuia deci re-
inventat și făcut să trăiască încă o
dată, poate mai pur, mai stingher si
mai vinovat, într-o altă cetate a lumii.
Noica i_a detectat deci pe tineri în
agora, din zvon public, și a instituit cu
ei o relație în care esențial era contac-
tul diferențiat cu spiritul fiecărui
elev").
Despre toate aceste lucruri vom mai
vorbi. Jurnalul de la Păltiniș este, în
primul rînd, o ficțiune memorialis-
tică. Indiferent de cum vom pri-
vi, pe Gabriel Liiceanu ori pe Noi-
ca, din punctul de vedere al importan-
ței lor în istoria filosofiei, nu vom
putea trece ușor peste paginile de lite-
ratură. In ce mă privește, regret enorm
finalul, acela de dinainte de Post scrip-
tum. Filosofii sînt cei din urmă să rîv_
nească la competiție, cu atît mai pu-
țin la gloria de memorie scurtă a spor-
tului („Și poate că, dacă ar exista com-
petiții culturale, neîngrădite de grani-
țele dintre limbi, așa cum există cam-
pionatele internaționale de gimnastică,
România ar apărea cu o echipă care
ar lăsa o urmă mai adîncă și mai esen-
țială decît poate lăsa, în memoria
scurtă a lumii, o gimnastă sau un te-
nisman"). Mai întîi de toate : gimnasta
și tenismanul se adresează direct me-
moriei timpului, oricît de scurtă. în
al doilea rînd, această lume, de memo-
rie scurtă, face obiectul observației și
meditației. în al treilea rînd : Noica
nu se sfiește să pară, cel puțin să pară,
indiferent la opera unor mari spirite
ale lumii contemporane, de garantată
glorie antumă, dară-mi-te la succesul
atît de meritat, la grecii vechi și în
lumea modernă, de eroii fizici.
Val C.
Gabriel Liiceanu, Jurnalul de
la Păltiniș, Editura Cartea Ro-
mânească, 1983.
Convorbiri literare —
cro n» < a literara
• . ________
de la literatură la stiintă
» «
ntr-unul din studiile cuprinse în
Meandrele adevărului — Litera-
tura în sprijinul sociologiei —
Achim Mihu propune reflecției următo-
rul pasaj din Sociology as an Art Forrn
de Robert Misbet : „Nu am nici o în-
doială că vor fi sociologi gata să de-
clare că demersul lor va fi anemiat sau
distorsionat prin asemănarea lui cu arta,
indiferent dacă acest lucru se întîmplă
în legătură cu sursa de imaginație sau
în legătură cu formula prin care este
constituită imaginația. Dar, apoi, vor fi
sigur artiști care, dacă vor citi aceste
pagini, vor avea în mare măsură ace-
leași reacții. De mult timp (...) am per-
petuat iluzia că arta și știința sînt prin
natura lor proprie diferite una de alta
Este timpul să eliminăm această iluzie."
Că Achim Mihu este partizanul acestei
pe cît de vechi și ademenitoare, pe atît
de controversate soluții, nu încape nici
o îndoială. Pe de o parte, el se apleacă
asupra scrierilor literare pentru că nu-
trește convingerea că se pretează inves-
tigației sociologice, un asemenea demers
contribuind la mai nuanțata lor situare
și înțelegere, pe de altă parte — atribuie
rezultatelor analizei de text o însemnă-
tate ce depășește domeniul literaturii, ridi-
cîndu-le la nivelul concluziilor așa-zicînd
științifice. Sub raportul informației so
ciologice, ficțiunea literară sta, deci, pe
același plan cu materialul cules prin an-
chetele de teren. în Arb'.r-te Hsneulogu.
de pildă, autorul determină modc'ul fa-
miliei postbelice pe baza romanului Risi-
pitorii de Marin Preda. Ne-am putea,
evident, întreba asupra rostului unei ase-
menea întreprinderi. De ce, adică, nu
pleacă sociologul de la datele sigure ale
realului, preferind mărturia ușor contes-
tabilă a artei ? Și de ce nu confruntă în
cele din urmă concluziile puțin optimiste
ale cercetării literaturii cu acelea spre care
l-a condus examenul realității stricte, va-
lidînd ori infirmînd viziunea romancie-
rului ? Neîndoios că enormul credit a-
cordat de Achim Mihu operelor artistice,
adevăratelor opere artistice (căci el își
sprijină considerațiile pe un roman de
Marin Preda), ne reamintește o binecu-
noscută afirmație a lui Marx, care nu
se sfiise să mărturisească, într-o epoca de
cvasiabsență a studiilor sociologice și, în
fond, a sociologiei înseși, a fi învățat mai
mult din romanele lui Balzac decît din
cărțile istoricilor. Că Marx se referea la
puterea de creație a autorului Comediei
umane, în ale cărei pagini se simte pulsul
vieții, în care ideile și pasiunile trăiesc,
oamenii și vremurile se prefac, obiceiurile
se schimbă, performanțe de necompensat
prin oricît de metodice și amănunțite
studii, se știe. în acest sens, constatarea
lui Marx a fost și rămîne de actualitate
în celălalt, care înalță talerul artei nu
doar la înălțimea aceluia al științei, dar
chiar mai sus, lucrurile se pot discuta.
Achim Mihu e de părere că „literatura
noastră, din ultimul deceniu și chiar mai
mult, reprezintă o imagine a lumii so-
ciale și umane mai demnă de încredere
decît cea oferită de științele socio-umane".
Cunoașterea artistică e, așadar, mai exactă
decît cea științifică. Că, uneori, se poate
să fie mai adîncă, nu mă mir. Dar dc
ce mai corectă în amănunte ? Sociologia,
ca să rămînem la ea, are o istorie res-
pectabilă, bogată în școli, curente și ten-
dințe ce au îmbogățit și rafinat mijloa-
cele de investigare. Aplicată cu îndemî-
nare pe date incontestabile, o metodă va-
lidă de cercetare nu poate conduce decît
la concluzii „demne de încredere". A-
tunci ? Aparențele sînt de partea știin-
ței, nu a artei. Și, totuși observația so-
ciologului clujean e dreaptă : literatura
se dovedește, sub specia fidelității, mai
aproape de realitate decît știința. S-ar
putea chiar pretinde că fenomenul a atins
asemenea proporții îneît romanul, el mai
ales, a renunțat pe încetul la o seamă de
rigori, îndeobște considerate ca fiind eve-
nimente literare, în favoarea altora, ca și
științifice, acelea ale anchetei sociologice
bunăoară. E bine, e rău ? încercînd să
explice situația, Achim Mihu se întreabă
dacă nu cumva e vina științelor socio-
umane, insuficient pregătite să recepteze
realul, dar abadonează ideea, după opinia
mea constructivă, punînd pe tapet alte
chestiuni : „De ce scriitorii s-au antrenat
într-o asemenea întreprindere gnoseolo-
gico-critică ? De ce societatea acceptă o
asemenea situație ?“ Știu că și aceste in-
terogații își au noima lor, după cum
știu și că, uneori, rostirea întrebărilor e
la fel de importantă ca darea răspunsu-
rilor. Mi se pare însă că modul tranșant,
neeufemistic, propriu autorului, se cădea
prelungit și în soluționarea acestei reale
și deloc simple probleme. Mai ales că,
spre finele paragrafului cu pricina, el
ajunge să-i reproșeze literaturii, nu di-
rect, ci cu ajutorul unui citat, altminteri
judicios ales, din Slavici, tocmai pierde-
rea din vedere a condiției sale de artă
a cuvîntului. Departe de mine gîndul
de a nega îndreptățirea reproșului. Dar
să fim realiști ! Cum să nu-și nesocotească
ea demnitatea artistică, dacă în spate i
s-au îngrămădit sarcinile neonorate ale
atîtor discipline socio-umane ? Și bucă-
tăreasă, și spălătoreasă, și doică, și ne-
vastă frumoasă, parcă nu se prea poate !
Și, apoi ce contează această infimă pier-
dere, de natura exclusiv artistică, față de
incalculabilele beneficii ale științei ?
Mă tem că am dat o amploare exa-
gerată acestor observații, mai degrabă
amare decît șicanatoare. Meandrele ade-
vărului are însă prețioasa însușire de a
invita la dialog. Actualitatea problemelor
puse în discuție, dar mai cu seamă spi-
ritul liber, fundamental nedogmatic, în
care ea se poartă îndeamnă la confrun-
tarea punctelor de vedere. E, apoi, cu
totul remarcabil la Achim Mihu simțul
măsurii, calitate destul de rară printre cei
ce practică studiile interdisciplinare, în
mod obișnuit transformate în agresiuni
ale unei discipline asupra alteia. Nici
urmă din acel simpatic și primejdios ex-
clusivism al specialistului care jură numai
pe rigoarea metodologiei personale. Fer-
tilă în grădina proprie, specializarea își
arată limitele cînd sare gardul la vecini,
unde fatala îngustime a unghiului sub
care percepem realitatea se dezvăluie în-
treagă. Am văzut matematicieni care își
închipuie că au revoluționat cercetarea
literară prin aplicarea analizei statistice,
după cum am văzut lingviști animați de
aceeași convingere pentru motivul că au
examinat funcțiile prepoziției de în poe-
zia eminesciană. Dar parcă numai științele
particulare deformează ! Din Jurnalul de
la Păltiniș al lui Gabriel Liiceanu, do-
cument psihologic și performanță lite-
rară dintre cele mai neobișnuite, înțeleg
că și filozofia poartă, la o adică, răs-
punderea atîtor deformări de percepție
Arta în general și literatura în specia!
impun o justă apreciere a distanței opti-
me. Nici înălțarea în tăriile abstracțiunii,
nici coborîrea în microcosmosul concre-
tului nu strălucesc prin fidelitate. Achim
Mihu are simțul distanței, astfel că po-
ziția sa e fertilă în egală măsură, și li-
teraturii și sociologiei. Dacă admite că
„se poate vorbi de anumite discipline cu
caracter științific ce studiază literatura"
și că sociologia e una dintre ele, nu
pierde nici o clipă din vedere faptul că
demersul său, cu obiective prin forța lu-
crurilor restrînse, e departe de a epuiza
numeroasele straturi ale operei, de a
cărei complexitate numai o investigație
din mai multe direcții deodată poate da
seamă. Sîmburele de relativism, pe care
autorul l-a semănat din primele pagini
ale cărții, a răsărit și a crescut pe înce-
tul, devenind o bună pavăză împotriva
exceselor ...meteorologice. Analizele de
text, bogate în observații pătrunzătoare,
uneori — cum se întîmplă în considera-
țiile pe marginea Adelei — aruneînd lu-
mini hotărîtoare asupra respectivelor scri-
eri, descifrînd în amănunte aparent pri-
sositoare semnificații neașteptate, sînt, de
altfel grupate cu modestie sub genericul
Experimente. Nu vreau să insist asupra
lor, deși ar merita-o cu prisosință și
cred că cei ce se vor ocupa de acum
înainte de Nicolae Filimon, G. Ibrăilea-
nu, Marin Preda ori Lucian Blaga le
vor valorifica așa cum se cuvine. Nu
insist nici asupra întinselor considerații
referitoare la componența și preocupările
„breslei" criticilor literari așa cum se
reflectă ele în publicistica dintre 1974—
1976, concludente în măsura în care în-
săși analiza cantitativă e concludentă.
Meandrele adevărului este o carte de cea
mai stringentă actualitate, pledoarie pen-
tru o gîndire suplă, sustrasă tiparelor și
prejudecăților, adversară deschisă a „mi-
cului conformism" intelectual, din pricina
căruia sîntem de atîtea ori dispuși a
subscrie nu numai jumătățile de adevă-
ruri, dar și minciunile convenabile. Vo-
lumul depășește, prin aceasta, obișnuitul
interes al studiilor interdisciplinare, con-
stituind un posibil exemplu de responsa-
bilă, angajată conduită intelectuală. Căci
nu un discurs frumos și principial ne
oferă autorul, ci o suită de intervenții in
mediaș res, peste a căror îndreptățire e
greu de trecut. Așa, de o pildă, cele
două articole consacrate lui Marx pro-
pun o înțelegere nuanțată, contextuală a
afirmațiilor acestuia, avertizînd asupra
pericolelor inerente unei receptări super-
ficiale, simplificatoare. Aceeași atitudine,
pe cît de larg comprehensivă pe atît de
fermă, întîlnim și în paginile destinate
schițării personalității lui Marx, unde
descoperim un mare studios, sclav al bi-
bliotecii, și al mesei de scris, iubind și
suferind, înfruntînd neliniști și boli, ani-
mat de proiecte uriașe, deseori împiedicat
dc multiplele obligații să le ducă la ca-
păt, om prin urmare, cu tot ceea ce e
tărie și slăbiciune în acest cuvînt.
Meandrele adevărului este un volum
de atitudine, militînd pentru repunerea
deplină a adevărului în drepturi, mai
bine zis pentru zdruncinarea inerțiilor punctul I ciuruit de gloanțe — / tîmpla
ce-i întîrzie recunoașterea. Achim Mihu
nu scapă nici un prilej ca să-i netezească
drumul și polemicile sale (cu H. H. Stahl,
cu Ștefan Voicu, cu Z. Ornea, cu Petru
Rezuș, cu Pavel Apostol etc.), purtate cu
o riguroasă documentație și cu neștirbit
cavalerism îi dau un sprijin dintre cele
mai consistente. Fie că se ocupă de re-
ceptarea critică a operei lui Blaga, Ion
Creangă, Gherea, sau de chestiuni mai
generale, precum aceea a specificului na-
țional, el se situează pe o poziție ale
cărei bun simț și bună credință impun
oricui are răbdare și interes să-1 urmă-
rească. Cît despre îndemînarea autorului
în mînuirea recuzitei polemiștilor, despre
știința organizării argumentelor și preg-
nanța unor formulări, un citat e mai
convingător decît un munte de glose
critice : „Ne bucurăm cu Z. Ornea că
«în sfîrșit» a fost publicată opera com-
pletă a lui C. D. Gherea. Totuși, printr-o
comparație elementară, ni se pare cel pu-
țin cinică afirmația : «O biografie a Iui
Maiorescu, care să acorde locul cuvenit
complexului adlerian al puterii a devenit
mai mult decît necesară». O astfel dc
idee ar putea fi considerată similară cu
altă posibilă sugestie doctă, nici ea lip-
sită de cinism și anume cu aceea de a
scrie un tratat de manageament ținînd
seama de experiența lui Gherea în con-
ducerea localului din gara Ploiești. Ceea
ce pare mai drept este nevoia imperioasă
a publicării tot în sfîrșit a operei com-
plete a lui Maiorescu. în felul acesta ne
vom putea da seama mai bine de com-
pararea unor opere și nu doar din lec-
tura unor notații cine a fost Titu Maio-
rescu și prin oglindire reciprocă, cinstită,
cine a fost Constantin Dobrogeanu-
Gherea".
Al. DOBRESCU
Achim Mihu, Meandrele adevă-
rului, Dacia, 1983.
stiluri
poetice
Există poeți care-și găsesc încă de
la debut o modalitate proprie de
expresie, cum există alții care a-
jung încetul cu încetul la o identitate
stilistică. Experiența acestora din urmă
ilustrează adevărul că literatura, pe lin-
gă și înaintea celorlalte calități cerute
unui scriitor, ține de un mod specific
de a exista prin intermediul limbajului.
Dacă ar fi să putem traduce poezia în
motive, teme etc., care să poată fi po-
vestite, n-aș avea motive să afirm că
Poem în Utopia este rezultatul unei mu-
tații în scrisul Florenței Albu. Distanța
valorică dintre acest volum și cărțile
mai vechi ale poetei este însă evidentă.
Discursivitatea, tendința de a recurge ex-
cesiv, la personificări, la comparații, ten-
tația explicității ș.a.m.d. s-au dizolvat
într-o poezie lapidară, cu o densitate me-
taforică evidentă. Nu mai este vorba
aici de „colectarea" unor .lemente poe-
tice fără șansa de a se coagula într-un
tot pe care o descopeream în, de pildă,
Roata lumii (1977). „Sentimentele" sînt
aceleași (dar poezia nu repetă, oare, ace-
eași gamă de sentimente care se repetă
nu numai la același autor ci la mai
toți ?) și totuși parcă ar fi vorba de
trăiri diferite. Iată, ca exemplu, una din
poeziile cele mai bune din volumul a-
mintit și o alta din Poem în Utopia :
„Moartea venind prin soare desculță,
colorat, / cu poala plină de pere ; un
pas de suverană și rîsul vine i-1
auzi I mult înainte de-a veni ; astfel
se-apropie / pe cărarea scaieților mov -
/ mîna ei bogată de inele și sunete
îmi întinde cea mai frumoasă pară." și,
respectiv : „Nu chema. Nu aude nimeni.
/ îți imaginezi că exiști, că există / pă-
durea și țintele din poiană, ' și tirul. /
îți închipui că ești de-un veac în no-
iembrie. Că ai tăiat / cărări mai adînc,
mai departe / / îți imaginezi, doar vi-
sezi. / Ești ținta, forma de om, / nimbul
însemnat cu cercuri / concentrice ; ești
și inima, / limba prinsă în ținte ; / /
ești forma de om / răstignită pe golul
morții, / pe golu-nvierii." (Ținta). Fra-
gilitatea dispare, țesătura poeziei devine
densă, nuclee metaforice (nu „motive"
tratate într-o anume manieră) reliefează
de astă dată centrele de greutate. Linca
modernă nu c nici pe deșarte o modă
pe care unii o urmează mai bine și alții
mai puțin bine, ci un mod de a fi în
rezonanță cu evenimentele care ne încon-
joară : „Cum vă invidiez, contingente
moderne, / exercițiile voastre zilnice, /
în arta războiului ! / / ...Cititori, voi
cereți / rime rare, floricele de stil, re-
verii, / dar știu, vă trebuie / precizia
glonțului, I trubadurii mitraliilor, / tră-
irea totală, fără drept de apel." (Artă
poetică XX). Nici în poezie nu mai este
loc pentru „floricele de stil", poezia nu
se mai menține în vagul senzațiilor, ar-
tele poetice ale secolului devin un fel
de „tras la țintă. Nu este vorba însă, în
cazul autoarei, de o trecere de Ia o
poetică la alta — respectiv la linia lirică
a celei mai tinere generații — cum am
văzut în alte cazuri. Volumul de fața
nu arată o renunțare și o aderare la un
stil de împrumut, ci o purificare a dis-
cursului poetic.
Aripa lui Bacovia stă din cînd în cînd
deasupra textelor din Poem în Utopia,
fără să Impieteze însă asupra vocii dis-
tincte care se aude în această carte („Or-
bește seara-n geamuri / Sunt păsări, sunt
cîntece / înfrigurate, / stă să plouă, ne
e urît / și-i prea tîrziu / să mai fugim
de-acasă... / Nimic nil se întîmplă im-
portant / înăuntru, afară. / Se mișca o
salcie-n geam, / bineînțeles, plîngătoa-
re...“ — Provincială). Gravitatea întîm-
plărilor lumii, de care e impregnată
lirica marelui predecesor, nu se poate
desprinde, ca o coajă de miez, de în-
tîmplările poeziei, oricît de eliptic s-ar
exprima acestea. Vîrsta poetului devine
autobiografie numai în măsura în care
întîmplările intime devin istoria unei
semnificații. „Tronez în cer, în vînt, /
între averse. / F. frig la ultimul etaj, /
e frig în Utopia. / / Pe zidul îmbîcsit
de fum / se scurg / reziduuri, — foste
inspirații, / combustia de-acum un an ;
/ / spiritul urcă în azur, / un abur
mic, o șoaptă / în urechea surdă-a în-
gerilor. / / Și sunt culori de vis, / sunt
mări de gheață, / cuvintele, pe oase de
elan, coboară, cad, / / în alte stări de
grație — / poemul dus / de-acum spre
crematorii / să încălzească inima aproa-
pelui, / în Utopia... (Poem în Utopia).
Există destule procedee interesante în
această carte, folosite pentru a pune în
evidență tensiunea la care aspiră autoa-
rea. Cele mai multe sînt comune în-
tregii poezii moderne. Aș remarca însă
felul în care e folosit, din loc în loc.
diminutivul. Nici relația afectivă, nici
tenra neapărat ironică nu sînt legate aici
de el. Pur și simplu, diminutivul devine
un mod de a marca deriziunea sau dc a
emite o judecată sceptică.
Nu toate poeziile din Poem în Utopia
se ridică la nivelul celor mai bune piese
din carte. în tot însă volumul se află
deasupra cărților de pînă acum ale au-
toarei, arătînd-o în deplinătatea unei ma-
turități exprimate. O „insomnie" crea-
toare, cum se poate deduce din poemul
cu acest titlu pe care-1 socotesc potrivit
să ilustreze, încă o dată, afirmația de
mai înainte : „Și iar singurătatea, dup?,
frică. Și iar / tăcerea nopții. Porumbeii
/ neliniștiți în somn / de bubuitul ini-
mii. / Domnul albit de ger, domnul
geros, / se apleacă și-mi desprinde um-
bra, / forma ninsă / / și jupuită, forma
ninsă / umblă prin insomnia mea / de
una singură. / / Și nu e decît noaptea /
cu țurțuri privitori la geam, / îngerii
spaimei / sprijiniți în lăncii..."
Se spune că poeții, mai ales cei
care și-au descoperit de la înce-
put „formula", scriu mereu o sin-
gură carte adăugîndu-i. cu fiecare nou
volum, încă un număr de texte. Un ast-
fel de caz este și acela al liricii lui Virg'l
Mazilescu. Guillaume poetul și adminis-
tratorul nu modifică imaginea care se
putea desprinde din volumele anterioare,
ci o aprofundează. Poate ca acum im-
presia de „modernism", care părea mii
puternică în urmă cu mai mulți ini să
sc fi atenuat datorită uzării de n”1 o
parte din exponenții ultimei promot i a
procedeelor de orginte sup-ar-absti. .i
de astă dată voi repeta că aspect'.1 (• r-
mal poate deruta li Virgil Matilescu,
dar nu poate ascunde voința sa c< cons-
trucție. Apropierea de suprareafhm mi se
pare încă o dată relativă și posibilă nu-
mai datorită unor aspecte exterioare, poe-
tul nepunînd în libertate inconștientul
gata să nască imagini mai puțin sau mai
mult strălucitoare, într-o ordine alea-
torie. Așa cum alții se folosesc de for-
ma sonetului, Virgil Mazilescu adoptă
maniera care-i convine cel mai bine (reu-
șita poeziei sale o dovedește), lăsîndu-i
mai multă libertate chiar decît are ne-
voie. însăși nevoia de a organiza vo-
lumul în jurul unui personaj indică ele-
mentele de regie de care uzează autorul.
Poetul e, în fond, un liric și își cenzu-
rează nu sentimentele ci felul în care
acestea se prezintă în fața cititorilor. „Se
întîmplă cîteodată să descopăr chiar în
ochii lupului din poveste / sentința vre-
unei lungi și fastuoase dimineți viitoare.
/ Chiar prin colții lupului albastrul vre-
unei lungi și fastuoase dimineți / dc
mult trecute, chiar lîngă lac un mic pește
mort; biban sau plătică. / / Și mai ce ?
și mai ce ? / chiar lîngă leagănul meu
leagănul iubitei mele." Și pentru că tot
am vorbit de elementele de regie să
amintesc și metoda titlurilor lungi, ca
acelea care deschideau capitolele în ro-
manele clasice și-n care se rezuma ac-
țiunea din secțiunea respectivă. Evident,
că asemenea titluri (în genul celor întîl-
nite și în poezia lui Mircea Ivănescu) au
aici altă menire — și anume aceea de a
da o contrapondere ironică textului în
sine. Farmecul unor astfel de jocuri e
indubitabil. Problema e pînă la ce punct
se pot înmulți elementele de recuzită
fără a afecta substanța din spatele lor.
Prea prins în preocupările sale scenogra-
fice poetul uită uneori de spectacolul
propriu-zis și ne face să ne trezim din
cînd în cînd într-o simplă expoziție de
decoruri, cum e acest, de pildă, urmă-
tor text (care are, desigur, scuza de a
fi fost „scris" de bietul „administrator"):
„iepurele s-a născut in anno domini 1412
— bun gospodar / și-a spălat săptămînă
de săptămînă ciorapii, cămășile cîte două
batiste / mereu îl căutam și nu era
nicăieri (vecinul meu iepurele) / / în-
chiriază dracului un debit de tutun i-aș
fi spus / însoară-te și fă o sută de copii
și dă lumii o nouă filosofic / aș ! iepu-
rele a murit fără să mă anunțe in anno
domini 1417“ (administratorul vrea să
pătrundă și el în republica literelor și îi
citește poetului (spre marea stupefacție a
acestuia) acest text], însă a ieși din re-
gimul ludic, primordial în această carte,
înseamnă a-1 trăda pe autor. Personajul
în sine ascunde, sub masca clovnescă, o
semnificație. Nu e vorba de joc (sau nu
numai de joc) ci de demascarea unei
imixtiuni. Ceea ce un alt autor ar fi
transmis mai mult sau mai puțin direct,
la Virgil Mazilescu devine un pretext
ludic care, chiar dacă dizolvă în bună
măsură „satira", n-o anulează. Străda-
niile administratorului de a pătrunde și
el în republica literelor pun totul pe
muchia de cuțit a ambiguității. „Echi-
librul scîrbos — universal — negru",
din pricina căruia „nici că mai poți /
să murmuri ceva să îngaimi o silabă" a
fost spulberat: „Subalternul guillaume",
„copilul guillaume" ajunge să zboare „cu
aripile noastre, cu bicicleta noastră". Că
autorul e aproape una cu personajele
sale o știe oricine ■— și asta cu atît mai
mult cînd e vorba de „personajul liric".
Iată-1 însă pe Virgil Mazilescu trans’or-
mînd strădania de a se despărți de per-
sonajul său într-o scenă de teatru ab urd
căruia nu-i lipsesc calitățile dramatizări-
lor. Fondul liric al poetului e acum mai
puțin vizibil în spatele dialogurilor cu
guillaume, creînd un spațiu mai profi-
tabil dinamicii jocului decît confesiunii.
Deși solidară cu scrierile mai vechi ale
poetului cartea de față e o deschidere în
maniera care amenință să se stabilizeze.
Așa cum stă bine unui poet care mi-
zează pe imprevizibil Guillaume poetul
și administratorul e o pată de culoare
în scrisul lui Virgil Mazilescu, chiar dacă
nu depășește, valoric, realizările sale mai
vechi.
Constantin PR1COP
Florența Albu, Poem in Uto-
pia, Ed. Cartea Românească, 1983.
Virgil Mazilescu, Guillaume
poetul și administratorul, Ed.
Cartea Românească, 1983.
5 — Convorbiri literare
Zece mii de lumi
Mărșăluind
Prin pulberea de stele
Spre lumea primordială...
Melancolicul Xenofon —
Aedul.
profil aniversar
metamorfoze
Nu numai cele vreo cincisprezece cărți conJ
firmă consecvența într-un crez... Pasiunea
pentru poezie, neîntreruptă, se confundă
aproape cu întreaga existență a lui Nicolae Ța-
țomir. Farmecul rostirii cadențate l-a marcat de-
finitiv, încă înainte de a fl scandat — în sălile
„Liceului Național" — acel tulburător Eheu, —
jugaces labuntur anni și de a-i fi urmărit trena
de melancolie în lumină. A fost unul dintre emi-
nenții discipoli întru arhetipuri ai faimosului magis-
tru dc latină Marineanu. Nu numai despre acesta
circulă zvonul că vorbea latinește dar și despre
alții din așezămîntul în care se formaseră Hogaș
și Sadovcanu ! ...Că viitorul căutător de Lebede
negre scria versuri în limba înaintașilor de la
Roma și că acele versuri meritau ațenție, avea
să depună mărturie G. Călinescu, în revista sa
de la Iași. De contactele afective cu lumea celor
vechi vorbeau atît arpegiile debutantului, într-o
modestă publicație din Moldova de nord, cît și
cele două cărți de început. înainte dc războiul
mondial al doilea, numele lui Nicolae Țațomir
— magistrat în regiune, apoi în Iași — puțea fi
întîlnit în publicații prestigioase, la însemnări ieșe
ne, unde era apreciat de Mihail Sadovcanu și cei-
lalți animatori ai revistei, la Jurnalul literar al lui
G. Călinescu, ca și în coloanele altor periodice
din țară. Izbucnise războiul, cînd poetul ieșean
aduna între copertele unui volum — Eternul spirit
— apărut în 1940, poeme făcînd elogiul ome-
nescului amenințat. Asemenea mulțora din gene-
rația sa, aripile căutătorului de noi orizonturi
urmau, prin forța lucrurilor, să-și rănească zborul,
pentru ca după trecerea furtunii să se întindă
iarăși pentru explorări înnoite: „Noiembrie în-
cearcă mereu a nc-ntrista... / Noroc de primă-
vara din tinerețea ta. / / O pîclă plumburiu vrea
să ne facă rău... / Noroc de ochii limpezi și de
surîsul tău...".
Trecut de culmea vîrstei de care vorbea Nemu-
ritorul florentin, Nicolae Țațomir ascultă tot mai
atent vocile sub conștiente ale lumilor dispărute,
angajîndu-se într-o mai tentantă decriptare a vieții
sufletești de adîncime și punîndu-și întrebări despre
un destin ale cărui impulsuri îi rămîn ascunse.
Poezia lui devine, în Iragmentele ei inspirate, un
centru de balans între spațiile de intimitate și
proiecțiile asupra lumii, opunînd timpului împle-
ticit și al războiului mărturiile unui timp interior
în căutare de certitudini. Traducînd alternanțele
inimii și ale rațiunii, rostirea devine sincopată,
alertă, privirea bucurîndu-se de regăsirea coerenței
D. Nicolae Țațomir este un tînăr poet ieșean.
Faptul că este tînăr e îmbucurător, fiindcă ceea
ce la d-sa surprinde ca o bună orientare, la un
poet matur ar avea sensul unei lipse de inițiativă.
Uimitor la d. Țațomir este eminescianismul pe fa-
ță voit. Dacă lucrul acesta s-ar fi întîmplat îna-
inte de război, s-ar fi zis că e un caz de conta-
• scrisoare
prietene țațomir.
Mulțumesc mișcat pentru darul volumului tri-
mis. N-aș vrea să răspund cu o simplă felicitare,
care de altfel însă n-ar fi de rigoare.
Vreau să-mi exprim cel puțin pe această cale
satisfacția mea estetică deplină după lectura poe-
melor și poeziilor d-tale.
Ești într-adevăr un maestru al versului, al rit-
mului variat și bogat ca și al rimei rare, al emo-
ției înalt intelectuale prin care depășești accentuat
înălțimea colegilor de breaslă.
Primește omagiul meu cel mai sincer deocam-
dată în forma aceasta intimă,
al d-tale ca și în trecut.
Al. DIMA
1974, mai 14
dintre lucruri : „Fructele / Dau în pîrg /, Aștep-
tînd frenetic să le culeagă. / Cu degete de lumină
/ Viața...". Prins în încheieturi discrete, cenzurat,
lirismul se subordonează adesea reflecției, ajun-
gîndu-se — ca la un Paul Valery — la un fel
de obiectivare a sentimentului. Conștiință care pro-
blematizează, în mitologia personală a lui Nicolae
Țațomir pămîntul se constituie într-un soclu pen-
tru meditație, de unde titluri de volume ca L'n
om pe promontoriu (1961) sau Cartea mea de lut
(1971). Tentațiile muzicale, romantico-simboliste, au
și ele partea lor de contribuție, dc unde prezența
sugestiei și nostalgia cîntului, subliniată în tițlurile
volumelor Carmen terrestre (1968) și Elipse orfict
(1976). O mitologie de tip special e cea din Tai-
nicul arhipelag (1964), în virtutea căreia, fără să
ni se spună ceva despre Cyclade sau despre alte
părți ale arhipelagului grecesc, sub ochii poetului
se ivesc, abia desenate, fantome ale înaintașilor
săi pe linie paternă. Pe scurt, acordurile cele mai
pline ale poetului sînt acelea în care timpul — o
dată în tonuri clare, altă dată ca sub-limbaj și
mister — se răsfrînge în amintire..
Vase comunicante între timpurile mitice și pre-
zent, simbolisme și embleme de tot felul înve-
derează, în cele din urmă, un esprit de geometrie
tradus într-o caligrafie poetică de reală probitate.
Perspective epice cedează pasul viselor astrale ;
voluptatea senzorială se asociază intim voluptății
reflecției ; privitorul „ca la teatru" se lansează în
ieșiri satirice ca adept al unei morale a echilibru-
lui. De cele mai mulțe ori, deși lăsînd impresia
că unifică o multitudine de conștiințe în fierbere
legare prin intermediul unui eveniment —, poetul
își este interlocutor și co-subiect, dialogurile sale
despre destin și istorie plasîndu-se sub semnul unui
soare mediteranean ordonator, generator de sime-
trii. Un roman din 1972 era o evaziune în exotic.
Sociabil, căutător de prieteni și metafore, drumu-
rile celui care, timp de decenii, s-au împărțit între
catedra universitară și redacțiile ieșene, duc acum
zilnic spre publicațiile de aici. Nicolae Țațomir
menține în Iașii acestor ani ceva din boema de
altădată.
Antrenantul Albert Thibaudeț considera că
timpul de zbor al unei generații nu trece de trei
decenii. Nicolae Țațomir a prelungit, cu mult acest
timp. Prospețimea sa sufletească e a unui tînăr,
dar care posedă experiența mai multor generații.
Constantin CIOPRAGA
minațiune, de neorigmalitate. Esteticește vorbind,
pozițiunea d-lui Țațomir este foarte inteligentă. Un
poet tînăr începe prin a imita. Toți imită, unii
pe Arghezi, alții pe Blaga, etc. Imitația ,unui poet
mare este cel mai bun exercițiu de personalizare,
mai mult este unicul mijloc de a-ți dovedi perso-
nalitatea în adversitate.
G. călinescu
• de același autor:
LEBEDE NEGRE, versuri. Iași, 1936
ETERNUL SR.RIT, poem, Editura însemnări ieșene,
lași. 1940
SATIRE, versuri. E.S.P.L.A.. 1955
RASCOALA, versuri, lași 1957
UN OM PE PROMOTORIU, versuri, Editura Tinere-
tului, 1961
TAINICUL ARHIPELAG, versuri, Editura pentru lite-
ratură, 1961
PE LIMBA LOR, fabule miniaturale, Editura Tinere-
tului. 1967
CARMEN TERRESTRE, versuri. Editura pentru lite-
ratură. 1968
MELOS, versuri, Editura Junimea. 1970
CARTEA MEA DE LUT, versuri. Editura Cartea
Românească. 1971
MANUSCRISUL DE LA MARRAKECH, roman, Editura
Junimea. 1972
POEZTT Șl POEME, volum antologic, Editura Junimea,
1974
ELIPSE ORFICE. versuri. Editura Eminescu. 1976
COSMOGRAME. versuri. Editura Junimea, 1977
NEGRU ȘI VERDE. roman, ediție ne varietur, Ed.
Junimea. 1980
ARPEGII MODERNE, versuri. Editura Eminescu. 1981
TARA ALBATROȘILOR, versuri. Editura Albatros. 1982
LEBEDE ALBE, versuri, Editura Junimea, 1983
Tu, mare din adincu-mi, văduvită
Dc mituri și legende ! O, noianul
De taine și mistere — ascunsc-n mine
Pindind semeața mare dinafară
Să-Î umilească-orgoliul ncsfîrșirii...
Stau față-n față, mal la mal, cu marea.
Curbc-n delfin. Ondule în ondine.
Ogive-n valuri. Spume-n promontorii.
Verzi, algele furtunilor profunde.
Și niciun zeu ! Doar o năluca-a lunii
Efigie pe-albastra emisferă.
Stau față-n față, mal 1a mal, cu marea.
Fiori, melancolii, tristeți, coșmaruri...
O năruire-n sîngele tăcerii.
Verzi, clipele furtunilor profunde.
Și niciun zeu ! Doar o nălucă-n lunii
Efigie pe sumbra-mi emisferă.
Stau față-n față, mal la mal, cu marea.
Un orizont difuz. Un galben palid
Vibrind deasupra verdclui în tremur
Cu lungi striații. Stranie osmoză !
Perfid insinuîndu-sc din larguri
Spre țărmurile mele, valul geme...
Stau față-n față, mal la mal, cu marea.
Celula urlă ca o geamtndură.
Mi-S ochii faruri, flacără privirea.
Scrutez hotarul apei și conturul
Făpturii melc lutnic demarcate
Să-ndiguie materia fluidă.
Stau față-n față, mal la mal, cu marea.
Un sentiment pornește — avangardă —
Să-nfrunte infinitul mării. Iată
Fragila lui argilă cum se sfarmă
Ci o baliză smulsă de taifunuri
Și aruncată — stîrv marin — pe plajă.
Stau față-n față, mal la mal, cu marea.
Deodată calmul. Nevăzut, refluxul
îmbie fluxu-n leneșe nisipuri
Să somnoleze. Albul și albastrul
Domnesc din nou in pescăruși și brize.
■ Sunt viclenii mortale-n desfătare.
S.au față-n față, mal la mal, cu marea.
în efemer, în marca mea adincă,
Să-ncapă-ntreagă marea nesfirșită
Nici ea eternă ? Se Măsoară una
Cu milele galictice, iar alta
C-un strop de vis și c-un șirag de lacrimi ?
Stau față-n față, mal la mal, cu marea.
O, mclopeca marilor ecluze !
Joc de niveluri, faina și misterul
Mă urcă-n mine însumi. Nu zadarnic
Primordiala marc dinafară
Nemărginirea și-o cufundă-n mine.
Stau față-n față, mal la mal, cu marea.
Nimic nu schimb, deși comoara mării
Din mine însumi pare mai înaltă
Dccit mitologiile vetuste
Plutind ca un plancton sau impietrindu-și
Viața-n madreporul fanteziei.
S'.au față-n față, mal la mal, cu marea.
Tangaj oniric. Dulci, prelungi vestigii.
Beția contopirii cu vecia
Și nesfirțitul. Un neptun ce moare
Sorbind din el xirul amăgirii
în fabulosul gol care-l născuse.
Val după val rod stîncile, ca marea.
Simt fluviile cum pulsează-n mine.
Aluviuni dc-azur cresc împrejuru-mi.
Aud șoptindu-mi fauna și flora.
Umil mă-nchin miresmelor amare
Cînd trec prin branhii apele vieții.
Val peste val, mă nărui — atlantida...
Paloarea unui astru își întinde
înșelătoarea punte. Urc, maree,
S-ajung din urmă-ntîia cosnionavă
Și-ntîiul pas al omului pe luna
Sclipind în noul ev ca un luceafăr.
Frînturi de univers palpită-n pieptu-mi.
Stihii dezlănțuite. Uraganul —
Ciulcandră-a trombei. Mugete de monștri
Nebănuiți în bezna lor larvară.
Păianjeni — crabii. Grele de mîasmă
Scoici policrome fără harul perlei.
Stau față-n față, mal la mal, cu marea.
Dor ancorele-nfipte-n timplă. Doare
Și amfora uitată de milenii
în bezna mea. Mitologii bizare
Se nasc și mor cind temerare genii
Străpung lucid — ca raza laser — zarea...
Tc-aștept de veacuri, Xenofon... Sunt Marca !
coliba
în coliba tăcută a adîncului
Bucuros de oaspeți !
Ci voi nu intrați.
Vă plac mai ales foșnetele
Gh’rlănzilor multicolore
Ale cuvintelor de hî-tie fluturind
La ultimul etaj al z.gîrîie-nimicului.
Coliba veciei mele, -nstelată.
Nu cunoaște zăvorul.
Odată, ca n'C'odată,
Veți pune pe pragu-mi piciorul.
horror
Purquoi le Poete, qui n’est qu'un enfant
en somme.., ne prendrait—il de fami-
liarites... avec... 1’Horreur... ?
Paul VERLAINE
Am cunoscut-o-n sumbra mahala
Trecînd mereu cu dricul cuiva...
Erau, prin voalul negru, prea frumoase
Și mult prea albe gingașele-i oase.
Ne tolăneam strivind vieții iarba
Și ne jucam — copii — de-a baba-oarba...
Ne contopim atît de bine-acum
Cînd ne-ntîlnim în vise sau pe drum,
Că nu știm care-s eu și care-i ea,
Cine dă vreme, cine vreme ia...
Convorbiri literare — £
nicolae
breban
sau privirea
sacra asupra
erosului
i.
Cindva, Ia mare, cum sta pc dig în «somn» yoginic, chipul lui
Nicolae Breban mi s-a părut, transmigrant, a fi un fragment dintr-o
scriere ce-și divulga răpirea focului. Pe plajă, cuplurile se abandonau ca-
niculei, într-un antum purgatorium. El era naratorul și ochiul rafinat,
«zeificînd», Ie scotea din discursul artificial, redîndu-le epicului in va-
riantă beckettiană, prin «șlefu re» maximă. Deveneau plumb, șpalt, gale-
r i, săli subterane, după d sciplina piramidologiei. Fluxul și refluxul, în
anatomia anei albastre, sugerau o dereglare astrofizica. Nu m-aș fi mirat,
ca ridicînd un braț, poporul de priviri să-1 urmeze, ritualic spre Alpha
Dracoms.
2.
Nu au cuplurile sale obsesia levitapei ? Nu șuieră de un potenț al
act cosmogonic ? Ele își caută mereu «tehnica» ieșirii din individualita-
tea perisabilă. Refuzînd abisul mormintului, în spațiul profan, sînt fie
axa destrucț ei, fie pivoții construcției. Dar, în resemnare. Rogulski (aheu
Ia asediul Troiei ■— Fonia) devine. . . Estragon, un «zeu» local, «en
quelque sort â la fois double et un». Acceptă, parcă, rolul de ithyphall.
Prin profunzimea angoasei, însă, își descoperă sentimentul religios, el, —
o ființă discontinuă cu «nostalgia continuității pierdute». Ne vin în
minte, acum, niște table de lege regăsită : «Ceea ce-i religios, nu-i chestiu-
ne de conținut, ci de intensitate» ; «Nefericirea în dragoste întrece în
intensitate cele mai adînci emoții religioase». Intensitatea nu-i prezența
părții sacre ? Rogulski se vrea un neglorificat, căutind «mica lumină fi-
delă». E un strat codificat în acel daimon — Eros, care se juca, în co-
pilărie, cu perechea de inele în jurul sferei de aur. încet, încet, intră
in jocul alternativ al «interdicției și al transgresiunii». Și, închis în ne-
gația sa, nu-și pierde rațiunea de-a fi. Ci, dimpotrivă : se imaginează în
propria legendă. De unde va cădea în forma îngerilor de gips.
3.
«O lepră eterică-i erotica» zicea marele-disperat. Scriitura lui Bre-
ban e sabia sclipitoare, în dublu avatar.
4.
Spirit insurgent, a refuzat de la început roata olarului in construc
ția romanului. însuși romanul ii devine călăuză în expedițiile sale. Reci-
tindu-i pagin'le de erotică abisală, neașteptate represalii interioare te vin-
decă de uzura celor nouă lumi stratificate.
5.
Cred că la masa de lucru îmbracă tunica lui Nessus. Memoria indi-
vizib lă e radarul oniric in mistere, iar semnele, divizînd un cer roșu
de semnale, îi dezvăluie arta turnării bronzului și a grupării alegoriilor
morale.
La 50 de ani, poate spune generației : «Sînt mai în vîrstă decît voi
cu o zi. De-aceea, nu vă sfiiți de mine !».
Horia ZILIERU
Capitolul 1. Hai să fim serioși. Dragă
Mugur, nu ți-am trimis de mult nici o
scrisoare. Ții minte acel „Cotidian de
gingășie", foiță portocalie caligrafiată în
exclusivitate pentru tine, zi de zi, aproa-
pe un an și ceva, prin 1978—1979 ?
„Azi, 4 aprilie 1978, pe la ora cinci și
jumătate după amiază, în timp ce pă-
zeam un ibric galben în care preparam
ceai negru, a sunat telefonul și am știut
că ești tu : fiindcă mă gîndeam la tine,
fiindcă vroiam să-ți împușc ediția de
crepuscul a cotidianului, doream să-ți
vorbesc, să te întreb, să mă liniștești.
Și ai dat telefon! Azi, 4 aprilie 1978,
îmi vine să plîng de bucurie și-mi amin-
tesc de lunile petrecute împreună în lo-
calitatea D "* (Capitolul II. rSfintul»
la Dolhasca. în anul 1969, dintr-un ac-
celerat fulminant de seară, un bărbat în
jur de 35 de ani coborî grăbit pe peronul
gării din localitatea D poticnindu-sc
de ultima treaptă a vagonului. Motanul
detectivului Arthur — 1,71 m. înălțime
— salută precis, îmbrățișîndu-I în fața
chioșcului clandestin de răcoritoare noc-
turne. începea nemaipomenita prietenie
obligatorie !) în spatele casei, sub părul
ce-și lăsa fructele să putrezească-n lenea
noastră, pc linia ferată, în drum spre
gazda ta (Capitolul III. Misterul came-
rei Maricicăi. Poetul Florin Mugur lucra
la un roman. Doctorul Emil Brumaru îl
încurca. Iată, vine carbaxinul !), în odăi
cu mult mai tinere decît încăperile în
care stăm aplecați acum peste hîrtii ce
nu ne mai primesc vioi cuvintele. Azi.
4 aprilie 1978, ai avut, la un moment
dat, la telefon, o intonație ciudată, de
frate mai mare, afectuoasă, blîndă și
totodată tristă din cauza întîmplărilor
vieții. Prietenia există 1“
Capitolul /l . Hai să fim și mai se-
rioși. Dragă Mugur, nu ți-am trimis dc
mult nici o scrisoare. Ții minte acei
„Cotidian de gingășie"... „Am impresia
că prea facem caz de vîrstă. La opt-
sprezece ani ne văităm că avem doar
atît. Pe la treizeci începem să spunem
că gata, s-a dus ce era mai frișca la
trișcă. La patruzeci urlăm de neputință,
dar urlăm, bagă de scamă, deci mai pu-
ii II extra-dry pentru
florin mugur sau ce le pasă
anilor!
tem. Sînt sigur că la cincizeci (Capitolul
l7. 2ece negri mititei înmulțiți cu cinci!
Hercule Poirot însuși va răspunde, bă-
trîne, că fac cincizeci 1) vom șușoti iar
pc la șaizeci... Fiecare anotimp își arc
mosorclul lui cu ață vernil, grena, gri.
Că ața e din ce în ce mai delicată, se
rupe și ne Iasă cu coatele goale, e altă
țipuritură...
Capitolul VI. Duminica (5 februarie
1984), cea mai frumoasă canibală de pe
lume, a cărei poza la minut zace-n al-
bume. Dragă Mugur, teoria mea : Ro-
binson nu avea doar un canibal, pe Vi-
neri, ci șapte. Luni, Marți, Miercuri, Joi,
Vineri, Sîmbătă și Duminică. Greu să
te descurci, mai ales că trei sînt cani-
bale I Prefer, totuși, Duminica. Astăzi.
Aici. Cu mașina „Consul" în față. M-a
impresionat, de cînd ne cunoaștem, ero-
ismul tău nespectaculos, tenacitatea, lupta
dură și, în final, izbînda. Pentru că.
Mugure, iartă-mi invidia, ești un marc
poet. La început n-am înțeles. însemnai
prin carnete și carnețele, amenințai că
nu mai scrii o poezie, beai cafele trăs-
nitoare cu nemiluita, te îmbibai cu tran-
chilizante, zicei că nu te iubește nimeni,
scoteai cărțile altora la suprafață, te su-
părai și te împăcai : viață, viață, viață.
Ai cîștigat. Prețul ? Zbaterea neistovită
în pînza fină, dureroasă, deasă, a pro-
priului „sistem" nervos. Acceptarea des-
tinului, presimțit, de rouă și zgură.
Capitolul VII. Fruntea și zidul. Stu-
diu exhaustiv al textelor a și b din opera
lui Florin Mugur. Textul a : „Dc la o
vreme am luat obiceiul / oriunde aș fi
să-nchid ochii și să mă sprijin cu
fruntea de zid." Două suprafețe, una
fierbinte, cealaltă rece, una gînditoare,
cealaltă inertă. Icxlul b: „întîi e bine."
Apoi ?
Capitolul VIII. In care îmi dau în
petec de rips, complinind un poem oca-
zional.
Pe cînd jucam rummy american la
Dolhasca
Și Mugur venea dc la București ca „să
scrie".
Era în noi o atît de năvalnică
melancolie,
Cînta cu atîta plăcere, în bălțile
orgolioase și magice, broasca !
Mă duceam viforos la spital. Făceam
vizita : copii sub un an și lehuze.
Pc urmă la poștă. Apoi, împreună cu
Mugur, pe calea ferată
Mergeam, din traversă-n traversă, cu
inima beată
De brusturi, de șanțuri, de stîlpii de
telegraf, de vacile moi și obtuze.
Citeam, întinși în șezlonguri, în față cu
„zidul lui Mayer".
Sultănica, grațioasa cantonieră,
îl credea pe Mugur un doctor și pe
mine un fraier.
Eleva Milica sosea la canton, desculță
și-n flăcări, și ne zîmbea pișicheră
Știindu-se fără pereche.
într-o noapte de groază domnul Cîrneală
mi-a bătut în fereastră cu un chibrit :
îi intrase, prin somn, un păianjen obscur
în ureche.
1 l-am scos cu ulei și a doua zi,
mîndru, lui Mugur i-am povestit...
Capitolul IX. Da, ai o voce sedativă!
Dragă Mugur, nu ți-am trimis de mult
nici o scrisoare. Ții minte acel „Cotidian
de gingășie"... „Și parcă vroiai să-mi
spui ceva dincolo de cuvinte și eu nu
pricepeam. Ce ? Vino aici. Simt nevoia
unei lungi, lungi discuții. Vreau să mă
sfătuiesc cu tine..." iC de ani ! O balenă
de timp e în urma ta. Nu ai decît să te
întorci și să-ți arunci harponul în Moby
Dick !
Capitolul X. „Menagc tes meninges",
dragă Mugur. Marlowe îți dăruie o por-
tocală șic. Maigret, grav și uman, îți
urează să mai trăiești cincizeci de ani.
Miss Marple, grijulie, îți croșetează de-
finitiv un suflet larg și călduros. Iar
mirobolanta Mavis, „l'as des detectives
fcmelles", te întîmpină în fiece dimi-
neață cu surîsul sub buze. Nu-i O.K. ?
Emil BRUMARU
a să-I putem situa pe Marin So-
rescu în cadrul complex al poe-
ziei noastre actuale trebuie să
cădem de acord asupra unei distincții,
nu neapărat de natură valorică dar, ori-
cum, de incontestabilă evidență statisti-
că. Și anume : există poeți din prima
linie care își împart (inegal, dar satis-
făcător) interesul cititorilor și al criticii,
la un moment dat, favorizați de destin,
de conjunctură, de dotare, de abilitate
eK. și există poeți din linia a doua care
se mulțumesc să participe la configura-
rea ansamblului unei literaturi, constitu-
ind un fond de resurse imprevizibile (de-
sigur că o dialectică activă guvernează
acest aranjament). Iar în ceea ce-1 pri-
vește pe Marin Sorescu, la două decenii
după debutul său, în raport cu toate
datele (obiective) pe care le deținem as-
tăzi, el se numără printre poeții din
prima linie. Poziție justificată și moti-
vată, deopotrivă, de coeficienți exteriori
și interiori.
Scopul tradițional al poeților (conform
unei teorii statuate de E. A. Poe în
Filosofia compoziției) este efectul. Și
probabil, nicăieri în poezia românească
de azi acest lucru nu se vede mai bine
decît la Marin Sorescu. Aspectul parti-
cular pe care îl dobîndește fenomenul,
în cazul nostru, decurge din cultivarea
paradoxului și dintr-o dinamică de ex-
cepție a gîndirii estetice. Dc altfel, aba-
tele du Bos făcuse și el observația că
una dintre caracteristicile primare ale
naturii umane este mișcarea și, deci, ar-
telor le revine rolul de a mișca (emo-
țional). Or, scopul spre care dirijează
Marin Sorescu discursul în mișcare e
șocul, mai puțin de factură emoțională
și mai mult de contrafacere a firescu-
lui poetic, de răsturnare a tabieturilor
în care ni s-a așezat spiritul după atî-
tea secole de poezie, veche și nouă. Așa
se explică și tratamentul aplicat unor
motive îndelung circulate și amenințate
cu simplă ochiadă : „Toate muzeele se
tem de mine, / Fiindcă ori de cîte ori
stau o zi-ntreagă / în fața unui tablou
/ A doua zi se anunță / Dispariția ta-
bloului." Descifrăm aici unul dintre mo-
tivele exterioare care l-au propulsat pc
poet în atenția generală — această com-
plicitate cu tendința iconoclastă instalată
în mentalitatea contemporanilor. De
unde nu trebuie să deducem, în nici un
caz, că ar fi vorba și despre lipsă de
respect sau persiflare a valorilor. Măr-
turie stau poeme precum Bărbații,
Shakespeare, Meșterul Manole, Eminescu
ș.a. Dar Marin Sorescu preferă o viziu-
ne care ocolește deprinderile comode și
previzibile. Iată de ce, vizavi de activi-
tatea sa de pînă acum, aș risca să afirm
că, înainte de a-și aduce contribuția la
ceea ce se numește în mod obișnuit poe-
zie (aspect care, oricum, merită discu-
tat în continuare), Marin Sorescu a de-
clanșat în primul rînd un fenomen poe-
tic specific. După cum se știe, foarte cu-
rînd poetul a avut nu doar cititori nume-
roși, dar și imitatori, și emuli, și traducă-
tori, însă mai important mi se pare
amănuntul că a ocupat un teritoriu avid
de înnoiri. A apărut ca o prezență in-
comodă, dar necesară, atît pentru evo-
luția poeziei cît și a criticii. Căci el
creează probleme și forțează înțelegerea
lor, ca și cum ar avea mereu în fața
ochilor cuvintele bătrînului Voltaire
„Toate felurile de artă sunt bune, afară
de cele plicticoase...".
Cercetînd diagrama titlurilor propuse
pînă acum de Marin Sorescu (14 în to-
tal), reținem că poezia lui nu începe cu
Singur printre poeți (1964), și nu sfîr-
șește cu primul volum din ciclul La
Lilieci (1972). Am făcut apel la aceste
două titluri tocmai pentru că poziția
și atributele lor marchează un simptom
definitoriu al dezvoltării creației sores-
ciene. După un excelent exercițiu paro-
dic, poetul revine cu un accent oarecum
dramatic în Poeme (1965), accent de-
pistabil și în volumele ulterioare. Iar
atunci cînd toată lumea a crezut ca
poate să fixeze deja o manieră, el o con-
trazice flagrant cu La Lilieci, dar fără
să părăsească definitiv plăcerea versifica-
țiilor â rebours la care se întoarce cu
Dcscîntoteca (1975) și celelalte. Iată deci
cît de riscant este să exprimi o opinie
finală alături de acest autor de surpri-
ze (realitate valabilă și pentru incursiu-
nile din celelalte domenii : teatru, eseis-
tică, proză, traduceri — să ne amintim
de acel neașteptat Pasternak 1). Totuși,
un element de unitate subzistă în toată
poezia lui Marin Sorescu și el decurge
din atitudinea cu care întîmpină eve-
nimentele. Sub tentativa noutății pe care
o urmărește în fiecare carte c sesizabilă
o formulă constantă, neținînd de ma-
nieră, cum s-ar părea, ci de metodă,
de funcția mentală care naște această
poezie la limita lucidității.
Marin Sorescu a dobîndit de-a lun-
gul a două decenii o indiscutabilă în-
demînare de regizor. Căci nu altceva sunt
poemele sale decît niște înscenări con-
centrate pe suprafața imaginară a textu-
lui. Recuzita provine ades din depozi-
tele adînci ale experienței culturale (mi-
turi, istorii, clișee, anecdote, biografii,
sentințe etc.) și e animată într-un fel
personal, cu resurse proprii și plăcere
ludică. Dar să nu scăpăm din vedere
faptul că, uneori, desecarea metaforelor
prin dramatizare, ironie sau calambur
este un gest de autoapărare, cînd poetul
se simte atins de unda sentimentalismu-
lui, adică de ceea ce pare să acuze me-
reu prin chiar atitudinea pomenită mai
sus (Descîntoteca rămîne exemplară în
acest sens și, cred eu, cea mai bună carte
a sa). Cu volumul cel mai recent, Fîn-
tini în mare (1982), fără să abdice de
la modalitatea care l-a consacrat, Marin
Sorescu ni se înfățișează mai ferm așe-
zat în existențial. Problematica abordată
astfel împinge ironia spre sarcasm („Nu-i
nimic. / Sînt cîteva mici defecțiuni
De sincronizare. / Poate vom ajunge, cu
vremea, / Să spunem exact ceea ce gîn-
dim / Și să vorbim / Chiar în timpul
vieții..."), prin filtrul lucidității își face
loc melancolia („Trec pe cer, în formă
fixă, / Cocorii, ' Sonetele țăranilor..."),
viziunile încep să cocheteze cu... (?!) pre-
romantismul („Simt iarba crescînd peste
noi :	/ Precum peste vechea cetate /
Dc bolți și frontoane, / în care, din
veac, dorm — visate / De marmoră —
două coloane."). Dar nu lipsește mei
poetica locului comun (așa cum o des-
coperise G. Gălinescu („Marin Sorescu
are o capacitate excepțională de a sur-
prinde fantasticul lucrurilor umili, și
latura imensă a temelor comune") : „Am
terminat toate subiectele. Să vorbim
acum despre vreme, / Fiecare dintre noi
știe să spună ceva Despre vreme" ;
nici subțierca gravității prut înfruntarea
și răsturnarea senzațiilor și stărilor pre
scrise : „O decapitare în piața publică,
/ Ah, ce roșu pompeian ! Un neg
înalt, / Iată o cupolă care adună ecou-
ri. / I Răstigniți! pe Via Appia -- /
Arhitectonic fac foarte bine, / Plus că
sună și frumos Foarte mulți „i“, vo-
cale deschise." Dc altfel poetul nu uită
să ne reamintească și principiul prin
care s-a individualizat în literatura ac-
tuală, privind rolul poeziei ca „sistem
dc alarmă" ; „E instalat Ia granița /
Dintre vis și realitate, Dintre veghe
și somn, / Dintre somn dc veci și in-
somnie cronică, Agățat de-o leghe de
veghe Și se poate trage și cu dinții
/ Admițînd prin absurd c-ai avea mîi-
nile prinse." Declarația provine dintr-un
realism de tip special.
Astăzi, după o retrospectivă sumară
în bibliografia lui Marin Sorescu, conti-
nui să cred că el rămîne un poet, deși
între timp și-a demonstrat posibilitățile
în multe alte domenii ale scrisului, de-
venind un profesionist, în sensul holly-
woodian superior. Dar nu va putea nega
vreodată că șansa, formația și chiar lon-
dul preocupărilor le datorează poeziei.
Frecventa întoarcere Ia ea e o confir-
mare.
Emil NICOLAE
7 — Convorbiri literare
eugen barbu:
Nu fusese decît o zi proastă, apăsătoare, provocată dc schim-
barea vremii. în plină vară, sfîrșitul lui iulie, deodată,
o ploaie neagră interminabilă, șiruind pe acoperișuri, dis-
perat, de dimineață pînă seară, de fapt începută cu o noapte îna-
inte cu un val de frig, care mă făcuse, după căldurile de mai
înainte, să mă string sub o pătură chinezească foarte ușoară și
să ascult tamburina de pe țiglele din jur. I.a Vila diplomaților,
de alături, pustie încă, nici un sunet. Numai tuciuriii de la sub-
solul unei case cc trebuia să fie demolată, un glas isteric dc fată
luetică, făcută la beție, și răcnetele unei țigănci bătrîne apucate
de streche, pentru că bea și era singură. Pe urmă, liniște și foș-
netul ploii egal, monoton, într-o casă în care nu se auzea decît
mișcarea secretă a peștilor din acvariu, lacomi, care înghițeau
semințe uscate și plcscăiau de poftă, ca oamenii. Pe urmă un trosnet
al mobilei cc se usca. Nu erau spiridușii lui Cheshire cat. Numai
dulapul de nuc care îmbătrînca și ploaia nedorită din cauza căreia
meciul dc tenis pentru Cupa Davis avea să se amîne cu încă o
zi. Nu se născuse sentimentul intens de singurătate care trebuia
să se ivească abia a doua zi. Noaptea, bănuiam că soarele va
reapărea dar duminica neagră ce a urmat m-a contrazis și, cum
nu sufeream această zi, mă gîndcam unde să plec ; undeva la
lacuri, unde ar fi existat puțină umezeală și miros dc stuf ; voiam
deci să fug într-un loc unde ar fi fost mai răcoare, deși abia
descoperisem acel București torid de vară, asudat, plin dc praf
și de miros de benzină, somnolînd senzual în soare, cînd toată lumea
era plecată la munte sau la mare și orașul întreg părea înecat dc o
lumină iiltrată ; numai să nu fi fost mirosul acela de strîv și de
apă coclită, de gunoaie și dc motorină arsă. Pc trotuare treceau
bătrîni uscați și ci dc căldură, parcă niște rufe dezafectate pc o
frînghie mișcătoare și fete de doi poli pe care nimeni nu le invi-
tase la Mamaia sau la Predeal, și ele umblau fericite, bete dc
berc ici tină, băută la Auto-service-uri, în picioare și acum pro-
babil că le venea să-și taie vinele în odăile lor din Bcrccni sau
Balta Albă, pentru că nu aveau amanți și prieteni, nici surori,
nu aveau pe nimeni, n-aveau nici măcar buletine de București, din
care cauză trebuiau să meargă din cînd în cînd, formal, Ia Bra-
țele dc muncă pentru a-și justifica existența în acest oraș.
La toate astea mă gîndcam cind ascultam ploaia interminabilă
dc pe acoperișuri și țipetele țigăncii de șapte sau nouă ani, și
burlanele zuruiau, și veniseră zorii tot cu ploaie, dar cu o ploaie
neagră, urîtă dc noiembrie, cu frig, și mă chirceam sub pătura
chinezească, ușoară și pufoasă, caldă și plăcută și mă gîndcam că
nu aveam ce face în ziua care urma pentru că eram absolut sin-
gur, așa cum îini doream de multe ori să fiu, cînd simțeam nevoia
dc a nu vedea pe nimeni, dc a citi sau, pur și simplu, dc a-mi
linge rănile ca un cîine hăituit de hingheri...
Ar fi trebuit să apăs pe butonul magnetofonului, să ascult
Adagio-ul lui Albinoni sau Debussy, ceva, Marea sau Norii, și să
nu sune nimeni la ușă ; și să nu mă întrebe nimeni dacă nu
vreau să scriu un articol la Revista de arhitectură, iar ploaia asta
neagră promitea tot cc poate să promită o ploaie interminabilă,
mocănească de noiembrie, sosită clandestin din stratosferă, sau, de
unde mă-sa sosise, după experiențele celor cc-și fabricau bomba ;
deci putea să fie o duminică bună, una dintre acele zile fără
sfîrșit, cînd ești, și trist, și vesel în același timp ; trist pentru că
ești singur, și vesel din același motiv : nu intră nimeni pc ușă.
nu ți se spune cînd trebuie să faci gimnastică, nu ți sc arată
cîntarul ca să afli cu cît ai mai crescut în greutate și cc trebuie
să mai dai jos, nu tu cuvinte despre colesterol și despre pîine
prăjită, dc cincisprezece ani aceleași fraze despre rolul gimnas-
ticii și al mișcării mușchilor dorsali, și avantajele yogăi și alte
chestiuni dulci despre zarzavaturi, despre binefacerile absenței sinîn-
tinci. fleacuri domestice cu care femeile cred că te protejează și,
de fapt, tc plictisesc cînd ar putea să-ți vorbească despre Ravel
pe un disc cu Ma mere L’Oye și Pavane potir tine infante defnnte,
somnoroasa muzică și voluptoasa cadență a sonatelor și acea dulce.,
tandră melancolie a lui De Falia din Noches en los jardines de
Espana care-mi reamintește mereu de nebuna catedrală a lui Gaudi
pe care o visez în coșmarurile mele, și din turlele ei plonjează
porumbeii sălbatici și-mi ciugulesc ochii. De afară sc auzeau rîn-
dunelcle și vrăbiile gureșe, și iedera care strîngea imobilul cu bra-
țele sale vegetale, și mereu auzeam țipetele isterice ale fetiței ne-
bune care ziua tundea florile furate noaptea din cimitire de către
fiii ceilalți ai țigăncii bătrîne, ca să poată fi vîndute în piețele
publice, niște flori stropite și înviate din care se scoate mirosul
secret pc care orice cimitir îl imprimă trandafirilor lăsați pe
morminte ; și iar cîntecul fetiței care era îmbătată înaintea nopții
ca să doarmă, și ea, bețiva asta mică, ce tăia florile și le regenera
pentru a le vinde în coșuri multicolore în piețe, nu mai plîngca
și nu mai auzeam decît ploaia, și nu mă gîndcam decît la Maria
Decapitata, la ochii ei de drogată, cu acel păr albastru care, după
ovidiu
genaru
în drum spre casă
întîi să cumpere pîine de la brutar, apoi vom trece pc la
parfumerie
Din piață vrea mere ; cînd ajungem la croitor :
„Numai puțin, să văd rochia asta,
crezi că violetul mă prinde ?“
Apoi vrea să-și întîlncască o prietenă,
arc să-i spună ceva important.
O urmez. Trecem
și pc la băcan să cumpere smochine. La întoarcere
rămînem o clipă la fintină.
Adoră curcubeul. „Hai, dăruiește-mi iasomii !“
Căutăm florăreasa în grădina publică. Obosită,
nu renunță la oboseală. Mă tîrîie ca pe-un cățel în lesă.
Cîte pretexte iinventează femeile ! O, Doamne !
Această amînare acceptată, acest joc de-a Timpul Pierdut,
ocol ce ne apropie de plăcere și moarte.
portretul lui Z.
Ochi cum n-am mai văzut, aproape viokți ; mă mir
cum vede cu dinții.
Par însă calzi, mistuitori, încărcați de spaime ;
ghiocuri dc ghicit viitorul, spun unii, priviți-i ;
alții cred că și mersul ci n-ar fi un act fizic :
plutește senzual, înfricoșător, prea artistic.
Vine la fîntînă să stabilească legături,
dar frumusețea ci rafinată, perversă, ne alungă.
Nc temem de monologul ci cu umbrele ;
atît dc frumoasă, nu poate
să aibă și suflet.
învățături către
matematician
Să o ascult, deci ! Aproape că-mi poruncește. Vrea să mă ajute.
F. convinsă că n-am experiență. „îngăduie-mi
să-ți grăbesc cunoașterea, văd că ești robul fustelor !“
Culeasă dc pc buzele ei, învățătura, știu, e și mai prețioasă ;
are 40 de ani, vîrsta reginei depline ; încă poate să nască.
Sînt ochi și urechi ; și am plătit la intrare.
„Asta vreau să tc-nvăț, că nici o învățătură nu-ți folosește
despre femei; nici experiența, nici Academiile".
poeziile ei
îmi citește poemele. Astfel nc petrecem serile alunecind
impalpabil in lumea reveriei. Delicat
pronunță numele unui vis, umbra dorinței fără corp
travcrsează-ncăpcrea. Nu are măsură
poezia, nici înțelegere ; beție și beatitudine, tot una-i ;
și deși nu pricep cuvintele în sensul lor strict,
luminarea cc pîlpîie și recitarea mă tulbură
și mă cuprinde o poftă dc boală. „Nu-i filozofie, îmi spune,
sînt cu la 20 dc ani".
Luminarea abia mai tresare, cunoașterea se-ntunccă.
miezul nopții devenea parcă verde și aspru și strălucea, un păr
electric, făcut parcă din corzile de ghitară despletite ale poemelor
lui Diego, și la ceva lipsit de plăcere, la existența mea ternă,
egală, de furnică condamnată să care un fragment dc firmitură și
să nu vadă soarele, într-un cuvînt nu doream să ies afară din
casă, nu voiam să văd pc nimeni ; dc fapt era altceva pc care
nu voiam să mi-1 mărturisesc...
Cheshire era probabil la Roma by night, în piața Navona.
cu prinții ci, cu societatea aia din Nnntber One, amestecătură de
pederaști, de regizori și de artiști declasați, de cocote la preț
mare, care-ți cer pc neașteptate bani de avion la patru dimineața
pentru un safari la care au fost invitate peste prevederile lor și
nu mai au timp decît să meargă la aeroport și, uite, cum e acum
dimineață, și băncile deschid abia la ora 9, dacă nu e ziua Sfîn-
tului Gristofor, sfîntul automobiliștilor, pe care Papa l-a ras din
calendar, și-o să-1 vadă el pe dracu’, că, ăștia, automobiliștii, nu
se joaca, au și ci patronii lor din ceruri și o să-1 vedem pe
Sfîntu’ Părinte cu crăcii în sus, texte de ale lor, și-mi amin-
team dc Lancelloti, de tichia lui de șef-bucătar și de cele 367 de
borcane cu esențe și piperuri cumpărate din Singapore, de serile
din salonul lui, cu quartetc, cu Mozart și cu Karajan și de pa-
latul acela cu ferestrele mereu acoperite dc obloane, de micul bar
prin care trecea o fată în pulover negru, ținînd o mică panteră
în lanț de aur, înaltă, maiestuoasă, dc o frumusețe fără seamăn,
care atît făcea, pentru atît era plătită, să treacă pe la miezul
nopții, prin bar, cu pantera ei, chipurile ca s-o scoată Ia plim-
bare, pentru că ziua probabil dormea, și pe urmă, noi, cu toții,
ne uitam spre Piața Navona, la fîntînile lui Bernini care șușoteau
din apele lor neobosite, spre locul încărcat de nu știu ce mister,
pentru că era plin de confetti, de trăsuri rămase pe margini și
dc cai somnoroși, de drogați care vindeau brățări de tinichea
sub arcadele celor două biserici, dc guzgani și pisici ce alergau
unii după alții, nu sc știe cine după cine, și din echipajele luxoase
coborau cele mai frumoase femei din lume, numai peruci și bri-
liante și. de fapt, aceste cele mai frumoase; femei din lume erau
numai niște bărbați travestiți, crema Viei Veneto, amanții sau aman-
tele regizorilor de 65 dc ani, care părăsiseră femeile și încercau
adolescenți sosiți din cine știe ce provincie italiană ca să facă
carieră la Cinecitta, prostituindu-sc, murind dc foame, cărînd ba-
loturi, măturînd străzile sau încurcîndu-se cu babe milionare, plic-
tisite, capricioase și pline dc ifose. Refuzasem să merg cu Cheshire,
eram sătul de concerte, de publicul snob și afectat din marile săli,
același dacă-1 vedeai de cîteva ori, umplînd lojile și emanînd către
sălile îmbrăcate în catifea și stucatură aurită mirosul lui de des-
compunere, pentru că numai cine nu avea nările mele de lup nu
Ic simțea canccrcle secrete la vezică sau stomacurile puhave, în-
cărcate dc icre nege și dospite în șampania cu gust de zeamă
dc varză și acea inimaginabilă uzură a pieilor bine spălate, dar
macerate de eroziuni oculte, de mîncărimi și explozii celulare din
interiorul epidermelor hrănite cu loțiuni și spray-uri ce nu-i putea
apăra dc ceea cc-i surpa cu încăpățînare, cu o violență ce
nu putea fi înfrînată dc nimic, dc nici un medicament, de nici
un institut de înfrumusețare ; toată această societate dc bogați.
dc trufași, de cinici era ciuruită de boală, dc maladii necunoscute,
care retrăgea din loji, în proporții îngrijorătoare, contingente în-
tregi de persoane grave, importante : miniștri, dame de rang, prin-
țese, sau, pur și simplu, jucătoare la bursă, dacă nu cumva dis-
pariția lor treptată putea fi pusă pe seama ciupercii ce intra sub,
formă dc praf în vinuri și în menu-uri fine, alegînd din cînd în
cînd și cîte o fată fragedă, frumoasă cum fusese Joyce, americana
aceea, pe care o iubisem secret, după care m-aș fi dat în vînt și
trebuia să aștept ca milionarul ci hippy să moară, să-și facă rundele
lui la San Francisco sau în Greenwich Village, sau în Paris, ori
în hoațele hamburgheze, pînă mierlea și Joyce avea să rămînă sin-
gură. după care m-ar invita Ia ranch-ul ei de pe coasta sălbatică
a Mexicului și poate că acolo, dacă nu s-ar fi ivit vreun alt
tînăr miliardar..., dar toate acestea acum erau numai amintire,
Joyce dormea în cimitirul din Washington (cimitirul acela în care
se intra cu trăsurile pe niște alei asfaltate), nu pentru că ar fi
avut vreun accident de mașină, cum bănuiam eu că va sfîrși
fata, ci pentru că Ciuperca, strecurată cine știe cum, sub formă
de whisky, de citronadă, sau Campari urcase în trupul ei și o
măcinsae în mai puțin de cinci luni de zile, după care rămăsese
numai o pungă de oase, atît de frumoasă, spunea proaspătul
văduv, Duncan, parcă se numea, atît de frumoasă, iar el trebuia
să plece în California sau Ia Malibu, să stea cu prietenii lui, să
o jelească și să bea cu ochii înecați în lacrimi, privind spre plaja
de argint, dincolo de care ferybotul ducea o lume nepăsătoare,
spre niște insule, și el se gîndea chiar la un zbor în Haway șî eu
îmi aminteam cum o luase, cum o pescuise pe biata Joyce, care
de fapt nu era deloc americană; era numai o biată fugită din
Europa după cc-și înmormîntase soțul, și el măcinat de cancer,
și pe urmă vagabondase prin tavernele din Amsterdam, ducind o
viață dc beatnic, adică dormind în piețe publice, sau în hoteluri
de ultim rang, pînă se ivise nababul ; soție, cinci copii mari, om
de afaceri pe care le neglija pentru că avea 60 de ani, nu-i dă-
deai I și care mai voia să prindă ultimul tren din Gunhill, adică
să mai jefuiască ceva din tinerețea ei, a lui Joyce, cum ii zicea,
deși avea un nume banal românesc, afirmînd că e irlandeză după
mamă și nemțoaică după tată, ca să nu-1 sperie pe bancher, dar
acesta nu sc speriase și o luase cu el în America, și o purta în
toată lumea, și o ducea unde voia, era cam zgîrcit, nu-i făcuse
încă cont in bancă, abia dacă-i oferea cîte un mic bijou, un
rahat față de averea Iui, dublat de multe promisiuni, cum fac
bătrînii, ca să le țină pe puștoaice lingă ei, pînă dau ortul popii
de infarct, în paturile hotelurilor dc lux ; dar iată că el, vîntu-
raticul miliardar, sau numai milionar, sau numai om de afaceri
cu numai ceva lovele, trăise, și ea, Joyce, zăcea undeva într-un
mormînt, și-atunci viii și morții se amestecau în mintea mea bin-
tuită de ploaia neagră a duminicii, o zi plină de plictis, de frig
și de singurătate, cînd femeile părăsite, urlă în odăile lor necu-
noscute, și mă gîndeam încă la Maria Decapitata și la meciul de
tenis de la București pentru Cupa Davis, ce trebuia amînat cu o
zi — asta era sigur ■—• pentru că potopul nu mai contenea și eu
nu puteam să ies din casă, și nici măcar telefonul nu suna, să
aud o voce dulce, pasată, ca la dublu, prin firele întrețesute ce
împleteau orașul în mirifica lor capcană.
Așadar, duminica începuse prost, ploua nemernic, meciul de
tenis pentru „Cupa Davis" fusese amînat pentru a doua zi
din cauza timpului nefavorabil (crainicul dc la televizor
ne anunțase în cele din urmă) și acum în loc de Năstase pc ecran
apăruse o furnică fără nici un haz, după care, la înghesuială cei
de acolo găsiseră o peliculă cu un șerif rătăcit în New York șî
filmul începuse și apăruse un fel de stewardesă dulce, de bună
seamă, mexicană, cu ochii Măriei Decapitata, mă obseda și nu voiam
s-o caut deloc, probabil că umbla acum cine știe cu cine sau citea,
cum pretindea cîtcodată și aștepta să dau un semnal, și eu nu
făceam nimic, intrasem într-o inerție scîrbită, abia mă ridicam
din fotoliu din cînd în cînd ca să scot ghiață din frigider și
să-mi mai torn cîte un sfert dc pahar de Johnny Vî'alker, și
afară tot ploua, ploaia atomică, dreaptă ca niște fire dc mătase
care țeseau prin ceață bolile viitoare și compromiteau recolta. Mă
gîndeam să mă răzbun pentru urmele acelea de dinți de pe fesele
ei și-am lăsat pe șerif, și-am bîjbîit după carnetul cu numere de
telefon, era un maculator bașoklit dc atîta întrebuințare, nu-1
foloseam eu atît dc mult, cît Cheshire cat care avea dc ținut
minte multe cifre : ale croitoreselor, telefoanele de la studiourile
dc imprimat, ale dirijorilor din toată țara și din străinătate, nu-
merele coafezelor, depilatoarelor, masoarelor și ale doamnelor care
vindeau lucruri din pachet, deși sosea cu geamantanele pline de
fiecare dată din turneele ci, dar femeilor, totdeauna le lipsește
ceva : un batic, o batistă care să sc asorteze cu compleul cutare,
un pantof de scară, mai nou, mai altfel, un fular, o poșetă, dar
cîte nu le lipsesc, în sfîrșit...
Nenorocirea era alta : că în casă existau mai multe astfel dc
carnete cu numere de telefon, așa îneît era greu să-mi dau seama
care din ele erau mai vechi și care mai noi, dar de asta aveam
să-mi dau seama mai tîrziu.
Nu știu dacă ați încercat vreodată ce am încercat eu în du-
minica aceea cu ploaie interminabilă și neagră. Aveam cîțiva amici
și mereu le uitam numerele dc telefon ; lipsisem ce-i drept, o bună
bucală dc vreme din țară, tot umblînd să ridic pavilioane dc
expoziții, cînd la Sofia, cînd la Londra, ba și la Ankara, și, deo-
dată, mi-am dat seama că viața curge inexorabil și că un carnet
vechi cu numere dc telefon nu mai înseamnă nimic după o vreme,
devine perisabil ca o salată uitată la soare ; un cimitir al amicilor,
pierduți pe drum...
L-am căutat întîi pe Țața, pe Puzdcrică, colaboratorul meu
cel mai apropiat la lucrările ultime pc care le girasem în țară în
ultima vreme. Țața era un fel de clovn de casă, un mic codoș,
un colportor de știri, urechea mea în împuțitul tîrg, numit Bucu-
rești, el era omul care-mi regla umorile, cu anecdotele lui, cu
svonurile pe care Ic mînuia pc fir, 12 orc din 24 ; avea o gură
spurcată, gura de Tîrgoviștc, să te ferească Dumnezeu să intri
într-o astfel de moară de cuvinte că te spurca, nu te mai spăla
nimeni, trebuia să te duci Ia curățătorie, să te frece ăia cu pra-
furile lor, să tc scoată iar imaculat, curat, înfășat, cum te-a făcut
mămica. Dc Ia el puteai afla cu multe zile înainte sau chiar cu
cîteva secunde după producerea evenimentului, cine mai murise,
cine fugise cu nevasta altuia și cine se spînzurase pentru că nu
mai avea cu cc-și plăti gazele (așa ne trebuie dacă nu avem
rubrică de fapte diverse în ziare) ; eu cel puțin puneam mîna pc
telefon; sunam, țîr! țîr! țîr! ocupat! Țața vorbea, afla vești proas-
pete, vindea, cumpăra: cîți bani s-au împărțit la Fondul plastic și
cine și i-a însușit, cine a primit ajutoare de creație, cît și unde
le-a băut, la ce crîșmă ; de ce s-a spînzurat una la Mogoșoaia
deși avea mașină, bărbat frumos și respect social, dacă-ți făcea
el panegiricul puteai să te mai înmormîntezi o dată ; dar cu-
riozitatea sa nu merge numai în domeniul nostru ; Țățuca intra
în toate straturile sociale cu investigațiile : aflasem eu că femeia
aceea nemaipomenită care făcuse un film prost cu regizorul Cutare
cunoscut pentru numeroasele sale lansări de vedete la Buftywood,
pentru amorurile lui ancillare și pentru libidoșenia care mergea
pc scara gusturilor de la țigănci pînă Ia doamne de un intere!
arheologic ; nu, nu era gerontofil, era numai crescut dc o mamă
carc-i insuflase complexul Oedip fără să știe, de unde nevoia d<
a se simți protejat de femei matusalemice, cu autoritatea cărora st
încredința ; în sfîrșit, deci femeia aceea teribilă cu care se ară-
tase la ultimele premiere ale studiourilor noastre, îl lăsase mase;
și se cărase în Italia cu un macaronar ? Dar cîte nu știa furni-
zorul Curții regale ?
Telefonul, ciudat, nu era ocupat, răspunsese însă o voce stre
ină. Eu, afectuos : „Alo, Țățucă !...“ „Ce Țățucă, domnule, aici <
o casă particulară, nu Institutul doamnei Aslan !“ „Cum, nu i
numărul cutare ?“ -Ba, da, dar vechiul titular nu mai arc acceaș
adresă, s-a mutat, cu l-am moștenit, că dc patru ani aștept tcle
fonul..." „Să-1 stăpîniți sănătos, dar nu cumva, nu știți dv. nou
număr al telefonului ?“ „Caută la 03, omule, și lasă-mă în pac
că de trei hini nu mai am o clipă de liniște din cauza titularului
cum spui dumneata I" Tranc I
Afară tot mai ploua a pagubă, țîrîiala aia neagră, ucigașă
ploile bombei Haș, scursura ei jegoasă peste omenire. La 03 ni
răspunse nimeni. Fetele se uitau la filmul cu șeriful dc la Nc»
York, probabil, ce să se ostenească ele cu dat informații! An
mai încercat de două ori în dorul lelii, 03, mut ca planeta Marti
Ia să citesc cu ceva. Afară se auzea iar vocea bețivei celei mic
pe care o batea mă-sa, niște țipete de înspăimînta lumea ; ploai
foșnea în iedera opărită de pe ziduri ca viermii de mătase îi
frunza dc dud. Am făcut alt număr. Dacă Țățuca s-a mutat într-i
casă mai marc, să-i fie de bine, muncise, pusese umărul, merita ‘
el un loc mai în față, la Bclphegor, omul cel mai credul din lume
trebuia să las să se sune de multe ori, pentru că acolo se răspunde
greu. O fi pictînd cu capul aplecat spre dușumeaua pe care s
aflau pînzcle, în patru labe, cel mai ciudat stil de a picta din cît
existau pe lume, orî Scria cu. scrisul lui înflorit, arierat, cine ști
cc poem ? Gu ce să-1 „tratez" eu pe bunul meu amic, care înghițe
orice ? Povestea cu papagalul de Peru, ^aduS din* Argentina parc
i-o vîndusem. Nebunul meu drag o și raspîndise în cîteva ceaSUfî
„Ați auzit ? Tăticii', ăsta eram eu, Tăticii’ a adus din Buenos Air<
un papagal roșu de un metru, într-o colivie de aur : i-a dat-o u
guvernator din nu știu ce Stat al lor. Vorbește latinește și pentr
că insulta în permanență un general care preluase puterea de vre
Convorbiri literare — I
duminică cu „cupa davis64
• fragmente din romanul “JANUS“
doi ani, ce s-au gindit ce-i de-acolo ? Să-l dăm înaltului oaspe, ăsta
tot eu eram, pentru ca Ic făcusem planurile pentru „cel mai larg
bulevard din lume, („pe cel mai lung din lume" îl construiseră dc
mult americanii). Asta în afara sumei colosale pe care o primisem,
vorbă să fie ! După două zile, după ce-i vîndusem poanta, îl
pun pe Țățuca să desfășoare ghemul mai departe: „Ai auzit,
Belphcgor ?“ „Ce să aud ?“ „Chestia cu papagalul Patronului..."
„Care chestie ?“ „Pe ce lume ești ? Toată lumea vorbește." „Nu
mă-nebuni ? Ce-a făcut papagalul?" „Păi dacă nu întrebi orga-
nizația de bază !?...“ Și-l lăsase să se frămînte cîteva ceasuri, pînă
îl găsise celălalt cu telefonul : „Alo, Țățucă, spune că mor. adi-
neauri s-a întrerupt telefonul, că nu le mai repară ăștia, mai bine
aduceam unele din Uganda că tot erau mai bune..." „Ei, e chestie
tnarc 1 Știi că Patronul a dus papagalul la țară, la vilă. Lîngă ea
e un cimitir". „Am aflat". „Ei, bine, ce crezi că face noaptea
papagalul, deși e legat cu lanț de un picior ?“ „Ce face ?“ „Fuge
și vorbește cu morții pe latinește și oamenii de acolo nu-nghit așa
ceva. A venit popa din localitate, i-a făcut papagalului o slujbă,
ăsta nimic ! Au zis că dacă nu se astîmpără, or să-l ucidă și să-l
împăieze." „Ce vorbești, domnule ?“ „Asta-i treaba, acu, după mine,
fie el al dracului de papagal, ăia au să-i ia și colivia care face
6 00C dc dolari 1" „6 000 ?“ Belphcgor era sensibil la sume mari
mai ales dacă era vorba și dc valută. „Nu mă înnebuni, uite acum
îi dau telefon, crezi că e tot acolo, la țară ?“ „încearcă și tu..."
Altă dată îi vîndusem prin alți interpuși o gogoriță și mai mare :
„Tu știi, zicea intermediarul, tot la telefon și parcă vînzînd o taină
foarte mare, că Patronul tău are gusturi aristocratice ? De la
Mateiu i se trage..." „Mie-mi spui ?“ „Ei bine, ce crezi că a făcut?"
„Spune..." „Pe omul lui de la țară îl știi ?“ „Cum, nu ?“ „Țin-tc 1
A ridicat pe deal un pavilion cu un drapel în două culori : alb și
albastru : albul simbolizînd puritatea sufletească și bleul ridicarea
spre ideal, scrie și în cărțile ezoterice..." „Mor, mai zi-i...“ „Și.
de cîte ori vine acolo, Costea, omul lui, stă pe țurțudan și cînd
aude claxonul la barieră, ridică drapelul în semn de salut..." „Nu
■se poate..." „Ba, uite că se poate ! Și asta n-ar fi nimic, dar și-a
adus și două tunuri de cireș..." „De cireș ?“ „Da, de la filmul
Mihai Viteazul, le-a cumpărat de la Buftea pe nimica toată, că
aia tot le dau la relormă..." „Și ce naiba mai face cu tunurile
astea ?“ „Ce să iacă ? Costea a găsit niște boambe la Bușteni din
hirtie..." „Cum boambe. din hîrtie ?“ „Uite, bine. Le unge cu
smoală. Ic vîră prin gura tunurilor și le îndeasă cu un șomoiog,
vîră niște praf de pușcă, de unde și l-o fi procurat, și aprinde
fitilul : Sfffifîîîrrr ! Și boamba tună de sparge văile din jur! Auto-
ritățile s-au sesizat, dar te pui cu nebunu’ ?“ „Mă omori... Nu se
poale, iau primul tren și merg să văd tunurile..." „Stai că mai
■e..." „Ce mai e ?“ „Mai c, că dacă vine noaptea, a tocmit patru
inși cu masale — știi ce-s alea masale ?“ „Cum să nu ?“ „Ei, și
ăia patru stau pe pod cu masalelc aprinse ca să-i lumineze lui
■drumul..." „Ca-n filme !“ Fusese consultată Țățuca numaidecît pen-
tru că știrea era prea de tot : „E adevărat ?“ „Adevărat", confir-
itnasc acesta.
Telefonul tot mai suna, mă hotărîscm să închid cînd auzii
vocea răgușită a nevestei lui Belphcgor : „Alo, cine e ?"
îi spusei numele... Există o cioară moartă-n coteț, glasul
aspru, aproape insultător : „Ady nu mai locuiește, cu mine, am
divorțat..." „Cum așa?" „Bine, a părăsit domiciliul și stă la
alta, am avut alaltăieri a doua înfățișare." „Nu știi untle-I găsesc ?“
„Habar nu am". Știa ; care femeie părăsită nu știe unde i-a
fugit soțul, dar nu voia să-l văd. „Sunt dezolat", spusei, încercînd
•să îngaim ceva dc consolare, dar telefonul făcuse dane! Adică
fusesem concediat. Nu mai însemnam nimic pentru ea, voia să-mi
arate că nu o mai interesez din moment ce ei se despărțiseră...
Ploaia continua să ciuruiască acoperișurile. Nici tu tenis, nici tu
humor, numai niște urmăriri ca în' filme care nu mă interesau,
tinde mai pui că șeriful avea și o mutră oarecare, noroc că mai
exista mexicana aia la care mai trăgeam cu ochiul, cum era ea
terorizata dc o bandă dc traficanți de droguri cărora trebuia să
le slujească cu credință, dacă nu voia s-o facă tăiței și așa mai
departe.
Am dat să 'citesc o pagină din Steinbeck, nu era chip, tipul
nu mai corespundea plăcerilor mele livrești ; ceva cu o casă de
curve . La La Est de Eden, rahat cu perje, cu copii, cu presbi-
terieni, cu Salinas și alte chestii. La ora asta ar fi fost bun escrocul
•de Felix Mcsiodax care-mi datora de 25 de ani o sumă bunicică,
Juatâ, chipurile, pentru a unge un șef de cabinet pentru a-mi oferi
o casă pe măsura mea, casă pe care o obținusem singur după 17
ani de așteptare, timp în care locuisem intr-un hol somptuos, ce-i
drept, complet impropriu pentru nevoile mele, dar, odată obișnuit
cu escrocheriile lui, și știind să te ferești, nu-i mai dădeam nici
un franc, ori de cîte ori încerca să facă mutra aia de cerșetor
de lume bună, cel mult o masă la „Capsa", cînd avea Chesbire
vreun concert ca să n-o înjure pentru că era vestit pentru umorile
lui, pentru mutra de suferind pe care o avea, ascultînd cele mai
frumoase concerte pe care le bălăcărca în cronicile lui muzicale
dintr-un ziar central, citit mai ales pentru rubrica Decese, Vînzări,
Cumpărări. Era temut, se, făcea astfel pentru că nu avea nimic
sfînt ; gazetar de modă veche, obișnuit cu șantajul nu se știa
să se lase atins, primind plicurile sau mesele gratuite cu aerul că-ți
face concesii. Dacă voiai să nu citești a doua zi în pagina a doua
a ziarului că „orchestra condusă de maestrul Cutare a fost fîsiită
sau cinta ca Taraful șapte giște, din Găești", trebuia să-ți iei măsuri
din timp, cînd era vorba de soliști, aceștia erau descriși cu volup-
tate în stilul domnului Saint Simon, făcîndu-se mici istorioare în
jurul persoanei în chestiune, ba, chiar insinuîndu-se cine știe ce
măgării pe care cu greu puteai să le desminți, dar nici să-l prinzi
și să-1 vîri în Justiție nu puteai pentru că era șiret, știa să evite
capcanele stilistice care l-ar fi făcut vinovat dc calomnie, așa
îneît, cei mal mulți preferau să se predea, să stea cu el la masă,
să-i trimită cadouri, mai ales că se știa că frecventează miniștri și
oameni importanți, pe unii cunoscîndu-i de multă vreme, iar pc
tțlții, amuzîndu-â cu humorul lui negru și mai ales cu cinismul
pentru care era renumit. Puteai să cînți dumnezeiește un Schumann,
el declara la gazetă că ai o ureche mioapă, vorba unuia, în spe-
cial, pe femei le teroriza cu o îngrozitoare cruzime, cele mai multe
se culcau cu el, mai ales dacă se aflau la începutul carierei pentru
a scăpa de tirania pe care o exercita. Ferească Dumnezeu să nu-i
fi cedat că nu mai scăpai de condeiul lui : „Interpreta sonatei ne-a
făcut să regretăm că zidurile Atheneulni Român intre care au
răsunat atîtea interpretări celebre au avut neșansa de a lăsa să
fie auzită intre ele una din cele mai lamentabile versiuni din cîte
ne-au fost date să ascultăm. Păi străbunicile noastre care nu aveau
pianele bine acordate, cum sunt cele din zilele noastre, ar fi scos
efecte mai fericite aseară din Steinweiul care ne-a fericit urechile,
in același loc, sub degetele lui Rubinstein și a altora. Există mo
mente	cind	gospodinele ar	trebui	să se întoarcă la sarcinile lor
firești,	și să	lase podiumul	celor	talentați cu adevărat..." Și cîte
și mai	cîte !	Te mai puteai	ridica	după o astfel de blagoslovire la
lumină ? Erou al multor scandaluri cu răsunet, Felix Mcsiodax
reușise să se strecoare printre toate dificultățile : în urmă cu vreo
cîțiva ani, trimis de uit ministeriabil în Italia, pe banii Statului,
reușise să înșele pe un coleg de cronică muzicală de la Stampa
care-i împrumutase o mare sumă de bani cu care cumpărase o
blană de leopard pentru o balerină de 24 de ani de la Operă,
de care era îndrăgostit lulea, boem bătrîn, la 60 dc ani, umblînd
ca un rîmător pe sub fuste, împușcînd polul, dar mereu găsind
credite cu talentul tapeurilor ce descoperă mereu alți naivi, alți
dienți care le oferă bani, nemaivăzîndu-i niciodată. Orașul se
întețise dc svonuri pentru că în București poți să aduci orice în
geamantan și să nu se afle, chiar un elefant, dar cînd e vorba dc
o blană de leopard, c ca și cînd ai ieși gol pe Calea Victoriei,
pentru că și vameșii sînt oameni ; au neveste care află chestiunea
și nevestele au și ele prietene și ce să vorbească ele la o cafeluță,
pc la cinci după masă, decît despre blana de leopard adusă de
pîrlit, cum o fi luat-o, și cu ai cui bani, și, mai ales, cine-i
pusese o proptă pentru scutire dc vamă pentru că nimeni nu-1
vedea pe erou scoțînd măcar un leu din buzunar, fie el și în
cinstea unei iubite ; el credea în amor, dar în amorul pe credit,
și din svon, se făcuse o ciulama de nu se mai vedea om cu per-
soană și, în cele din urmă, cea de-a doua nevastă sau a treia, cine
mai știa, cam dusă, cam prăbușită, cam fără dinți în gură, și ea,
o fostă stea a muzicii, aflase dc blana de leopard și totul se
borșisc : Mesiodax avea cu ea doi gemeni, dar ce mai contau
gemenii cînd în viața lui picase crăcoasa de balerină pc care
propriu-zisa o așteptase la Intrarea artiștilor la Operă, într-o scară
pentru a revendica ceea ce socotea ea, ca de drept, i-ar aparține :
blana de leopard 1 Totul se desfășurase ca în cele mai rele co-
medii de salon : ploua, dama în blana de leopard, ceea ce stîrnise
legitimei o furie de tigresă: două palme bine aplicate, smulgerea,
ca la poliție, a obiectului de care fusese frustrată și, de aici să te
ții bîrfă în tîrg : „I-a dat, dragă una ca la karate, a pus-o jos,
a călcat-o în picioare, că e bătrînă, dar la cele 75 de kilograme
ale mătușii, ce să facă puicuța pe care o bate vîntul, că știi
balerinele se țin numai cu ceaiuri și cu te miri ce, nu ca asta, care
a cîntat Ia Scala și mînca numai fripturi de vacă pentru a sparge
urechile broscarilor, cum făcea și Callas cînd nu era cu mangafaua
dc grec, armatorul ăla, dragă, nu știu cum îi zice..." Tot orașul
povesțea fazele meciului de Checiancheci, de parcă ar fi văzut
totul la televizor, dar autorul acestui conflict scurt și brutal se
prefăcea că nu știe nimic, continuînd să spună bancuri și să
mănînce bine ; nu știu cît îi plăcea să mănînce bine, nu, nu asta
era ; îi plăcea să fie ascultat, avea o gură de petece, ceva de
groază, nu bîrfea, îngropa orice reputație cu nonșalanță, era o
canalie perfectă, inteligentă, cu șarm, cît nu-i intrai lui în coli-
mator te fermeca, și cea mai mare primejdie în această îndelet-
nicire era că nu stătea pe loc ; îl găseai duminica prin provincie,
pc la arhierei sau episcopi, ba chiar la masa Mitropolitului, care
era și el om, și gusta povestioarele încărcate de humor ; îl aflai,
cînd la Rîmnicu Vîlcea, cînd la Tismana, stătea cu popii și Ie bea
vinul, era un fel de a spune, pentru că se îmbăta repede, nu
ținea. Medicii îi făcuseră o ocluzie, avea mațul scurt, cum îl co-
menta Țățuca ; „Patroane, Felix al Dumitalc a început să miroasă
a mort, cîrîia el în pîlnia telefonului pe la 11 noaptea."' „Cum
așa ?“ „Păi ai uitat ? Nu ți-am spus eu că Sică, înainte de a muri,
mi-a mirosit a mort ? Dar Victoraș nu ți-am povestit eu că mai
are puțin și ne lasă ? Nu i-am mirosit eu înainte de a-și da ortul
popii și te-am înștiințat că o să-i găsești la pagina a treia cu
biografia oficială în chenar negru ? Așa că fii și dumneata generos
cu el, mai invitări la o masă, știi că se dă în vînt după așa
ceva..." „Nu-1 chem, Țățucă, că mai îmi fură ceva de pe birou ;
are năravuri din astea. Cerc cărți cu împrumut și pe urmă le
găsești la anticar și el se miră cum au ajuns acolo, pe mulți i-a
pîrlit ! Ca să nu-ți mai spun ce-ți aud urechile după aia : că i-ai
dat scovergi uscate, că puiul era ars și că supa de ceapă parcă
era servită la cîrciuma Mai bine aici decît vis-â-vis, aia de Ia
Cimitirul Belu. Nu i-a făcut tort, pînă și lui Conu Aurel, după
ce l-a îndopat o seară întreagă și i-a mai și dat bani de taxi,
că obiceiul ăsta îl are : „Dă-mi de mașină că e tîrziu și nu mă
duc acasă pe jos, că-s boeros". Ce crezi că a lansat în oraș : Mă,
da prost se mai poartă Aurică ăsta, știam eu că e sgîrcit, dar
friptura pe care mi-a servit-o parcă mai fusese mîiicată o dată,
cumpără carne stricată de la Abator, ce le mai rămîne ălora pe
sub haine cînd fură..." Numai că Felix Mesiodax rezista cu ocluzia
lui, cu mațul lui scurtat de vreo două ori ; bea binișor, nu scăpa o
masă, lua la rînd toate teatrele, toate redacțiile de ziare în care
se găseau în permanență ce boarfe voiai, de toate calibrele, de
toate stilurile : melancolice, alumeusc, păguboase, interesate, sofis-
fisticate, gata să se dea în bărci și cu morții, parașute, fecioare
bătrîne, văduve, nu alegea. Dar într-o ocazie o făcuse de oaie și
cîțiva ani nu-i mai răspunsesem la telefon și nu-1 mai primeam în
casă : asta se întîmplase înainte ca unul din gemeni să-i fugă în
America, făcînd declarații Ia posturile de radio, spureîndu-ne și
făcîndu-nc cum îi venea la gură. Era pe vremea cînd una dintre
prietenele lui cele mai bune, soția unui amic al său, venise la el
într-o dimineață și-i spusese disperată că soțul ei fusese arestat și
că nu știa nimic despre el. „Las’ pc mine ! o asigurase, știi cît
am ținut și țin la Ionel al tău. Am prieteni sus-puși, îi calc, storc
de la ci ce-au supt de la mamele lor și tot aflu" (asta se întîmpla
în vremea cînd, cum aveam să aflu mai tîrziu, se îndrăgostise de
o puștoaică, pentru că boala asta o avea, cădea pc o coristă sau
vînzătoare de magazin cu nuri ce-i intrase în raza luminării și
pînă nu o punea jos, nu se astîmpăra). A fiert-o vreo trei săptămîni
pe soția prietenului său cel mai bun și după asta s-a prezentat
într-o bună dimineață la ușa ci : „Olimpio, parcă așa-i zicea femeii,
știu unde se află Ionel al dumitalc". Aia. disperată : „Ei ?“ „Cu-
nosc." „Bun, și ce facem ?“ „Intîi discreție, că dacă se află, am
rupt-'O-n fericire amîndoi." „Unde e ?“ „La Canal ! De acolo nu
mal scapă decît cu picioarele înainte." „Atunci ?“ „Atunci, îmi
faci rost de un pachet cu mîncare și de o sumă bunicică, vinde
ce mai ai prin casă, bijuterii, țoale, nu te uita, că nu e de joacă !
Trebuie să-i mituiesc pe cei de sus și ăștia nu se uită la fleacuri,
înțelegi : cer ediții rare, un Pallady, ceva mai de soi, să nu
miroasă, să nu aibă aspectul unei mituiri că mă dau afară pe
ușă și Ionel al dumitalc nu mai scapă." In trei ceasuri avea pa-
chetul și o sumă considerabilă cu care s-a dus întins la Madame
Flaș, o doamnă care vindea numai lucruri italiene și franțuzești la
prețuri exorbitante pentru că se găseau rar. După o săptămînă s-a
înființat iar în fața victimei : „E-n regulă ?" „Ce face ?“ a în-
trebat femeia. „Pe dracu face 1" „De ce ?“ „Păi nu știi cc-i acela
proces politic ?“ Femeia știa, nu mai era nevoie să-i spună ci-
(continuare în pagina 10)
Premiul revistei „Convorbiri literare4* la festivalul
de poezie „Laudă-se omul și țara4*, Sighet, octom-
brie 1983
ștefan
bratosin
popa
începere
crizantemele lacrimei dc-nfiorare
în țarine roșii se mint,
în cîmpiile mele s-a nins
cu clopote vechi,
ascultă sub salbele apei soarele
pești cenzurați în perechi.
așa înnoire s-a vrut
peste iarnă și glie —
nu mă mai știu, crizantema care s-a stins
naște-n cenușă pasărea de măreție.
biografie
com una
doar văd
foarte bine cum se crapă
de ziuă și piatra se umple de
ferestre
aud cum se împușcă rațe sălbatice
în bălți și îmi închipui povești
cu nuferi zdrențuiți de alice
simt cum aduce vîntul miros
de izmă peste oraș
și nu mă mir
că prinsă între amintiri
le tremură mîna bătrînilor
mai fierbi o durere mai
încălzești o bucată dc
carne
mai aprinzi o ceartă
piatra se înnegrește de fum —
noaptea nu se mai vede —
se împiedică de ea trecătorii
îi doare înjură
te dau la o parte din
drum
terapie de toamnă
peisaj cu femeie
într-o zi
pc pinza aceasta neterminată
nu voi fi decît bănuială
adine îngropat în culori
doar tu
sub un cer dărăpănat
te vei vedea dc departe
în mijlocul cîmpiei
ca singurul stîlp rămas dintr-o casă
mi se uită frigul în suflet
prin crăpături
inima s-a zgribuluit lîngă zidul dc piatră
e aproape ziuă —
se aud căruțele țăranilor porniți la tîrg —
bărci dc fum coboară
cu sloiuri în oase
îmi c ființa pădure pustie
se prăvălesc frunzele
în toată părțile
ca o muzică într-o veche sală de dans
iubirea scheună ca un cîine
în piețele goale :
mă vindec dc tinerețe
La gindul căutătorului
patria trece-n ființă,
simți pasărea dc suferință
la marginea zborului,
pretutindeni ornice scad
așa ca o încintare,
simți sîngelc apei aprinse în vad
viind în semințe solare,
la gindul meu se cheamă
patria sfîntă și nepereche,
simți pasărea care destramă
indefinitu-n ureche,
pretutindeni ca pentru sine
dealuri se desprind dc vecie,
la marginea zborului patria
începe să Fie.
din înnoire
Nașterc-n cîmpiile melc,
ochii ciutelor sc cercuiesc —
sub umbrele veacului
crizantemele lacrimei cresc,
așa înnoire în vîrstc,
loc pentru alint,
preaplinul
E chemarea ființei, mijlocul loc
al frunzei care învie —
preaplinul argilei vindecă risipa
seminței în curitmîe,
o îneîntarc de trupuri, jocul adus
Ia înspicarca fertilă,
e numai semnul teribilul Plus
cu vraja care moare sub filă.
aproape
Ciutul pămîntului — negru,
aprinsul blestem
pe buzele-frunzele-apele
în care te chem,
și o însingurare de ceas,
poate nu mai ești, nu mai sînt
sau limfele somnului
abdică în ce am rămas,
parcă atît dc aproape
te-am știut, te-am ucis,
o, suferința tăcutului
nu mai încape în vis.
9 — Convorbiri literare
Casa mcmorială „Otilia Cazimir"
otilia cazimir
90 de ani de la naștere
tînd, cataloagele lui Tiamat, zeitate ce
se opune agresivității cu fețele-i două :
una masculină alta feminină.
îi revăd emblema miinilor. (Eliade își
divulgă, într-o pagină de jurnal, îndră-
gostirea declanșată de lungimea neobi*
imită a degetelor miinii unei femei.
Claudel vorbind de Yse din Le partage
de midi, zice : «II y a unc tclle force
dc paralysic dans la- main d’une fem-
me !») Mîna sa se subordona unui tra-
valiu antropogcnetic, atunci cînd mîn-
gîia portretul poetului T. O adoram,
aproape liturgic, cum potrivea lemnele
(ca niște pasaje din traduceri impuse de
viață) pe «textul» minor al focului su-
ferind. Mîinile sale, — raze în blînd
rozarium.
scrisoare de duminică
Domnule v-a căzut privirea strigă un tînăr cu care îmi
Încrucișasem pașii în plimbarea de seară într-adevăr
în urmă rămăsese spațiul acela neobișnuit de gol prin
care trecuse privirea lui deja o împăturisem o pusesem
cu grijă in buzunar să o citesc în liniște acasă cu
întreaga familie ca pe orice scrisoare de duminică.
portret
după
busola
inimii
1.
Duduia Otilia ni se «înfățișează», cînd
o privim prin adîncimi de amintire, în
transparența unui pasaj ce nu-și modi-
fică «ce qui se passe dans l’âme du
saint». Semnele exterioare îi tălmăcesc,
fără a o înstreina de tot de tiparele
«existenței», o singurătate emancipată.
Tulburată de-o insomnie activă.
Pretextez și acum o nesupusă mirare
de întirziere și o însoțesc în greșeala
spațiului ce-o așteaptă sceptic și cu re-
zervă egală. Felul în care atinge fiin-
țele (lucrurile), însuflcțindu-le elanul de
castitate, se înscrie într-un maximum de
stil. Dar aburul iernii nu mai compune
nimic pe lumina ce-și retrage umilința.
Unde mai este acel sympozion de pînde
extatice ? Monotonia încordată e com-
plexată de surmenajul tăcerii.
Cine-a spus că oboseala e «instrument
de cunoaștere ?»
o
Balanța «improvizației», fără conse-
cințe, înclină spre un text pe care l-am
numi absența intermitentă. E ca și cum
am expia fraza după principiul compu-
nerii catenare (ca-n sumeriană) : substan-
tiv / adjectiv atributiv / substantiv la
genitiv / sufix pronominal / indicatorul
pluralului / și postpoziția.
A fost un semn fonetic al claustrării.
Iar în cercul marilor săi contemporani
o figurare. lașul îi era locul, în înțeles
heideggerian. Casa și preajma reprezen-
tau «aria» lingvistică. Erezie și idolatrie.
In mitologia erosului, ca o lizibilă epi-
stemă, își sună elipsele «anarhistul» ibe-
ric al seismelor sentimentale : poetul T.
3.
Nimic nu c mai plicticos — se pro-
nunța un critic — decît paradisul zu-
grăvit sau povestit.
Cum să-i narăm poezia ? Ieșind din
susceptibilitatea «froissee», nu ne mai
solidarizăm cu «maniera animistă». De
la intimitate la îndoială, prin îndrăzneala
cu patos lin, poeta și-a surdinizat inte-
rogația. Coeficientul de luciditate estom-
pează «panoplia» cu arme sentimentale.
Trecutul e un mod de existență, erodat
de dialogul concesiv. «Beteala» ironiei
neutralizează lamentația și jena «com-
plicată» simplifică ambiguitatea. Copilă-
ria se inhibă în spontaneitatea secundă ;
remușcările iau plasma translucidă a fe-
rigii de gheață ; ardoarea nu atinge pră-
bușirea, dar nu naufragiază în romanța
leșinoasă. Vilegiatura fructelor — acor-
dată la tăceri nedefinite -— își «consu-
mă» aureola de carne muritoare. Aromele
pulsează un chin inutil, putreziciunea in-
vocă serul, fragila materialitate suferă
de greșeli convertite. Prin transparențele
«fatalității», amurgul — adjectival exa-
gerează zădărnicia. Tablourile sufletului
delicat, exersîndu-și «des lețons de pa-
tience», sînt epurate de melancolia fri-
volă.
Capodoperele : Natură moartă, Pele-
rinaj sentimental, Melcul, Căpițele de fin,
Taină își păstrează întreagă intensitatea
inițială. Ritmul vital le menține atomii
«inalterabili».
4.
în anii agresivi ai «pactului» cu celă-
lalt tărîm, lupta miraculos cu zeul care-și
înscrie semnele oracolului înlăuntrul som-
nului : măsura bucuriei. Culuvîndu-și
tăcerea absenței, își înconjura preajma
cu simboluri de dregători: leul, taurul,
corbul și dragonul. Parcă poseda, rezis-
5.
Cîntecul de lebădă ? Acolo, unde «veș-
nicia mică» nu se aseamănă cu hulubă-
ria de vorbe opărite.
Mîndră, își apăra substanța luminii.
Anemia nu-i atinsese harul. Și rîdea de
climatul reveriei, în care flașneta poate
deveni «instrument wagnerian». Părea o
streină, peste care trece, în difuză atin-
gere, apusul intimidînd iluzia privirii.
Era însăși umilința împăcată. Repetam,
traumatizat : «Mai esențial e cînd te
dezlegi de toate».
Timpul (enfin bruler) )nu ne șovăie
retina în a-i seînteia, în posteritate, tre-
cînd peste avataruri, o aducere aminte
întru fidelitatea neobturatei prețuiri.
H. Z.
Grafica de Steliana Delia BEIU
proces de conștiință
Seara după ce toți ai casei sînt plecați pentru murit
puțin trec în vîrful picioarelor în camera unde stă
atîrnat calendarul și asigurindu-mă din toate direcți-
ile posibile hîrști rup ultima filă și o pun în buzu-
nar lucrul acesta dindu-mi o satisfacție deosebită...
cînd mă culc pun cu grijă talismanul acesta sub pernă
dar de fiecare dată găsesc dimineața în locul acela pu-
țină cenușă cînd răsare soarele deja am uitat totul nu
vă pot dovedi cu nimic dar jocul e al naibii de pasio-
nant de fiecare dată.
ultimul poem celebru
în față am o biografie și o sobă dc teracotă care nu
îmi inspiră nici un vers celebru pentru începutul a-
cestui poem provizoriu despre prietenie dar iată dc
mama mi-e dor și de prietenii ce-mi aruncă soarele
în depresiunea din care vă mint sistematic (e în fi-
rea lucrurilor pasivitatea păstrată cu grijă conști-
ința niciodată solicitată prea mult) vai mic umblă
fleaura fericirea mea personală zadarnic îl compăti-
mește mama pe un dumnezeu în fiecare seară cînd în
fereastra mea nu bate nici un titlu de poem nici o
rază de lună și atunci cu durere îmi spăl mîinile și
recunosc că niciodată n-am băut ceai de mentă și nu
mai iubesc bariera din marginea orașului unde am să-
dit pe timpuri plopi fotografiați în ziare hei rup
profesorul nostru suplinitor și vinovat că nu-i fo-
togenic din lipsă de mutră hei rup cu greu îmi mai
recunosc acum prietenii printre oamenii care înghit
cuțite deschise fac tumbe și alte exerciții dc gim-
nastică artistică în birouri ministeriale trag la
țintă vie eu cu ochii deschiși deschiși deschiși...
vînzătorii de ochelari falimentează pe urmele melc
dar eu mint sistematic cu nerușinare și forță sint
crezut iubit aplaudat inventez stări sentimente și
oameni pc care nu i-am cunoscut niciodată voi fi din
nou aplaudat și din nou alte stări sentimente și oa-
meni din nou aplaudat numai laude și aur cuvinte și
aur pentru mine cel impertinent de liniștit cruce
crescută într-un oraș de provincie fără statui dar
eu mint în continuare cu nerușinare și forță fără sa
mă sfîșii de durere fără să-mi torn cenușă în cap vai
mic fericit cititor dc mă vei vedea mergînd pe stradă
puțin aplecat să știi că duc în spate o marc greutate.
duminică cu „cupa davis“
(urmare din pag. a 9-a)
ncva. „Și cum il salvăm ?" „Iți spun eu mai încolo, deocamdată
nu sufli un cuvînt, nimănui, despre mine și cei pe care-i mituiesc.
că vedem pe dracu’ amîndoi". Plecase. După cîteva săptămîni se
înființase iar : „Ce vești ?* „Cam bolnav." „L-ai văzut ?“ „Cum
să-1 văd ? Cine pătrunde acolo ? Regim de exterminare ! Mai tri-
mite-i un pachet să văd cum i-1 strecor, dar trebuiesc bani mulți.
cît poți de mulți, sunt gardieni, plus judecătorii ca să facă recurs,
o să te sărăcească treaba asta, dar dacă e vorba de soțul tău, ce
contează, nu ?" Femeia s-a înființat iar cu pachetul și cu suma
dc bani. începuse să vîndă mobila și covoarele din casă, nu se
uita, ce era în pachet mîncau gemenii și fosta divă pentru că
vremurile erau grele pe ațunci ; el nu se atingea de așa ceva, spusese
cînd îl luase la rost. „Ar fi fost ca și cînd aș fi mîncat din ca-
davrul ăluia. Am și eu scrupule, nu înțelegi ? Există lucruri pc
care nu poți să le faci." înțelegeam ? Cum naiba să nu înțeleg 1
Cu banii fugea, grămadă, la Madame Haș și mai cumpăra, ba un
bijou, ba o rochie, ba un mantou, altfel generos cu iubitele sale 1
Au trecut așa vreo doi ani. Femeia ajunsese să spele pe la cu-
coane, devenise servitoare în toată regula, nu o mai cunoștea!,
slăbise, nu dormea noaptea. Trimitea mereu bani și pachete, ba,
Felix al meu susținuse că are nevoie și de Indemnizație de tren
pînă Ia Canal, unde obținuse un permis special ca să-1 vadă pc
soțul ei de la prieteni suspuși. „Cum arată ? E sănătos ?" îl im-
plorase femeia să-i spună : „Ei, cum să fie ? Ca la pușcărie, a
slăbit, are 43 dc kilograme, au norme de lucru, mîncarea e proastă,
toți banii se duc pe țigările ce trebuiesc date sentinelelor, vai de
capul lui, nu știu dacă rezistă..." Nevasta aceluia plîngea nopți
întregi, de cîteva ori voise să se sinucidă, o ținea numai ideea că
fără ajutorul ei, i-ar fi fost și mai rău soțului.
După un timp aflase de la alte neveste de deținuți că regimul
de la Canal se mai îmbunătățise. Dăduse-n primire Tătuca, se
schimba calimera. Unii sperau să se întoarcă într-o bună zi acasă.
Parcă ar fi existat și posibilitatea unei vizite acolo. Felix Mesiodax
sperase că femeia ostenise de atîta așteptare, dar ea i-a spus într-o
zi că se va duce singură la Canal, deși trebuia să aibă o autori-
zație specială pe care el i-o promisese contra altor sume și pc care
nu i-o adusese încă, pretextînd că Ionel al ei are regim special
și că trebuia multă prudență pentru a nu-i agrava situația. Cînd
disperata i-a spus că mai rabdă cel mult o săptămînă și se duce
și se așează în fața gheretelor sentinelelor și nu pleacă de acolo
pînă nu-și vede bărbatul, Felix Mesiodax își dăduse seama că
gluma se îngroșasc. „Dar nu ai să știi în ce lagăr se află 1“ „O
să-mi spui tu, doar ai fost la el și 1 'ai văzut." „Nu mai c acolo,
i-am pierdut urma, îi mută de colo-colo, dc frică să nu evadeze.
Mai bine ți-ai vedea dd treabă." „Nu o sâ-mi văd dc treabă,
sunt hotărîtă să merg din loc în loc și să-1 găsesc. Altele cum de
și-au văzut soții ?“
Și-atunci, ce credeți că a făcut ? Avea un prieten Ia Morgă,
l-a sunat la telefon s „Alo, uite ce e, am nevoie de o urnă cu
cenușă.” „Ai înnebunit ?" „N-am înnebunit deloc, un amic de-al
meu, regizor, vrea să pună o piesă în scenă și arc nevoie de o
uniă". „Și de ce-i trebuie una adevărată ?" „Intreabă-1 pe el,
băga-I-aș 1 nu mă întreba pe mine 1 Mi-o aduci ?" I-o adusese. A
doua zi era în casa amicului său cel mai bun : „Vreau să-ți dau
o veste proastă." Femeia se albise, dar era pregătită pentru orice și
el știa asta. „Ți-am adus bărbatul acasă* și-i întinsese urna.
„Nu se poate 1“ făcuse proaspăta văduvă, smulgîndu-și părul din
cap. „Ți-am spus doar că nu o mai duce mult, că avea regim
special 1 Femeia abia scăpase din acest șoc. Plînsese o săptămînă.
așezase urna într-un dulap și începuse să-i facă pomenile răpo-
satului : de trei luni, de șase luni, plîngea împreună cu copilul, avea
un băiat căruia îi arătase cenușa tatălui lui. Comedia a ținut pînă
într-o dimineață, cînd falsul răposat a sunat la ușă. Femeia numai
că n-a înnebunit, văzîndu-1. A avut un atac de inimă, abia a
scăpat. Bărbatul ei nu înțelegea nimic la început. Abia cînd i s-a
arătat urna, a priceput. Felix Mesiodax a stat ascuns mai bine de o
jumătate de an pe la popi, pc la Rîmmc sau pe Ia Tismana, bînd
și mîncînd, și povestind ce farsă făcuse femeii. Pe urmă se
întorsese ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat la București, evitînd
cît putea întîlnirea cu „mortul", care tot apucase să-i iragă o
bătaie bună la „Capșa", într-o după masă, lață dc toată lumea
carc-1 cunoștea. Povești bucureștene !
Dar să ne întoarcem la duminica neagră, cînd tot ploua și
țiganca aia mică nu mai termina cu țipetele, și nici meciul pentru
„Cupa Davis" nu se dăduse și se terminase și filmul cu cow-boy-ul
la New York și ni se transmiteau știri despre războaie locale și
numărul victimelor ultimului taifun cu nume de damă, ba am
mai aflat că un avion luase foc la aterizare și că muriseră 243 dc
persoane, numai vești bune, dau ziarele și radioul : cutremur, cancer,
sinucideri de industriași, falimente, accidente de cale ferată, an-
xietate, balamucul, bomba, șomajul, iată ce ne așteaptă, nu mai
e nici o salvare... Și, brusc, hotărî! că pentru că nu aflasem cine o
mușcase de fese pc Maria Decapitata, trebuia s-o pedepsesc, dar
cumplit, nu așa, trebuia să chem o femeie la mine, să-i dau niște
whisky și să fac gimnastică suedeză cu ea, să se sature cînd o să
afle de la văru-său, Pavel, pe care aveam să-1 chem numaidecît,
să se mai lase sărutată acolo, în locuri atît de intime ! Mi-am luat
deci carnetul meu bașoldit cu numere dc telefon ; fac numărul
acelui tînăr fin și indiscret, căruia îi sugeram că mă confesez, toc-
mai pentru ca el să povestească mai departe ce isprăvi mai făcusem
eu de cînd nu o văzusem. Deci, aștept, ascult țîrîitul lung și
repetat și-mi spun, iar am dat în bară, probabil că am telefonat
la Spitalul nr. 9, dar, în sfîrșit, aud o voce : „Alo 1", „Da." „Aș
vrea cu Pavel..." Tăcere. Cineva își înghițea cuvintele. „Nu am
făcut numărul care țrebuie ?* întreb prevenitor. „Cum, nu știați ?“
Numărul era bun. Recunoscui și vocea tatălui lui Pavel : „A murit,
acum trei zile într-un accident de mașină, el cu soția, lîngă Predeal,
era ceață..." N-am mai ascultat. Am pus ușor telefonul în furcă
și am ascultat sgomotul ploii în iedera de pe casă, cum ar mușca
viermii de mătase din frunzele de dud, mașina de cusut a ploii,
cum scrisese un poet într-o carte cu coperți galbene...
Convorbiri literare — 1C
scriitorii și colecția
,,lyceum“
Din inițiativa lui Spiru Haret, unul
dintre cei mai remarcabili oameni
pe care i-a avut viejuatâ școaia
lomânească, in 190d s-au pus ba-
zele unei colecții liceale de carte
care avea drept scop îmbogățirea cu-
noștințelor elevilor cu deosebire în
domeniul limbii și a istoriei româ-
nești. Materializarea acestei idei in-
tra in atribuțiile Casei școalelor.
Pentru început G. Bogdan Duică a
prezentat ministrului instrucțiune! pu-
olice un proiect de felul cum tre-
buia sâ arate această colecție. Casa
școalelor s-a adresat unui număr im-
portant de scriitori care s-au angajat
sâ întocmească una sau mai multe lu-
crări. Ce i mai mare parte dintre e'.e
au apărut după 1910 și, la vremea
respectivă, au constituit utile instru-
I
Biblioteca gimnazială
Domnule ministru.
Declarațiile dumneavoastră au pro-
dus căldura in sinul comisiei programe-
lor, au produs speranțe.
(ia aderent al noii „biblioteci liceale",
dați-mi voie să vă atrag atenția la felul
de a înjgheba după modul meu de
vedere.
Principii: 1) Biblioteca este mono-
polul „Casei Școalelor" 2) Ea trebuie să
aducă „Casei" un venit, din care să se
cheltuiască cu publicațiile ulterioare. Deci
3) elevii plătesc cărțile și directorii le
plătesc după ce au depus Ia „Casa" pre-
țul lor. (Altfel : vor tipări librarii ori
dascălii și vor lua 2 și 3 prețuri !). 4)
Elevii săraci (și nesilitori, nu numai si-
litori) primesc gratuit cartea, care nu
va fi de școală, ci de cetire (Un început
de îndrumare spre gratuitatea mijloace-
lor).
Realizarea. 1. Se va începe cu cărțile
necesare limbii române, istoriei și reli-
giei (in ordinea aceasta).
Deci autorii ar pierde dreptul abia de
la ediția IV înainte. Ar fi greșit să li
se ceară renunțarea de la început, de-
oarece atunci n-ar fi destul de zeloși
poate și în tot cazul nu și-ar mai bate
capul cu perfecționarea ediției.
Prețul inițial al autorului s-ar hotărî
deci după prezentarea manuscriselor. Mi-
nisterul ar putea stabili deci minimul,
dc ex. 200 lei, dar nu și maximul, pe
care ministerul l-ar hotărî din caz in
caz.
Așa văd eu începutul
P. S. Ca să înceapă odată, s-ar putea
fixa maximul de coaie pentru primele
volume, oricît de mic ar fi maximul
acesta, ar fi un progres.
Cu distinsă considerație și devotament
G. B. Duică
2 .XII.1907
[Rezoluție]
18.VIII.1908
Sc aprobă ideea și i se va da curs
Se vor cere d. B. Duică un plan concret
cum și cu ce carte va trebui începută
această lucrare. Și se va repartiza pe
mai mulți ani (trei sau patru) ; dar se
va începe imediat. în fiecare an, Casa
Școalelor va prevedea în buget suma
necesară, iar pentru anul acesta, dacă
lucrarea va înainta destul de repede
pentru ca să fie nevoie a se face plăți
înainte de 1 april 1909, se va cere credit,
în această colecție, pe lîngă cele pro-
puse de d. B. Duică, se va face să mai
intre : a) cărți de citire pentru licee, fă-
cute conform programelor noi și spiri-
tului lor ; b) o crestomație istorică (poate
va fi tot una cu lecturile pentru cl. IV
și VIII, propuse de d. Duică) ; pentru
aceasta se va avea în vedere d. Enache
lonescu ; c) cărți din autori clasici la-
tini, francezi și germani ; d) o cresto-
mație de scriitori vechi români, croni-
cari, etc. (a se vedea dacă nu este
aceeași propunere ca a d-lui Duică de
pe contrapagină sus) ; e) o carte de
cîntece populare pentru școlari. Unele
cărți cu cuprinsul acesta au fost deja
imprimate de diverși editori, de ex.
de Socec. A se vedea dacă unele din
ele nu ar putea figura în biblioteca ce
proiectăm, fie și cu oarecari schimbări.
Doresc ca lucrarea aceasta să fie înjghe-
bată bine, așa ca să poată continua în
mod regulat în anii viitori. Pentru
aceasta, trebuie ca întregul plan al lu-
crării să fie bine alcătuit și bine stu-
diat chiar de acum. Va fi consultat și
d. Bogdan Duică, sau, dacă se va crede
de cuviință, se va forma o comisie de
doi sau trei membri, împreună cu d.
B. Duică.
Haret
Arh. Șt. București, fond Casa școalelor,
dosar 4/1910, f. 2—3. Original.
II
Domnule administrator.
Alăturat vă depun colecțiunea dc Ba-
lade, pe care mi-ați cerut-o, prin adresă,
s-o alcătuiesc pentru Uzul școalelor se-
cundare, curs inferior, drept carte dc
cetire extrașcolară.
mente de lucru în mîinile școlarilor.
Despre unele dintre aceste culegeri
de texte, studii monografice, ediții
ae autor <etc., se cunosc puține lu-
cruri și cele mai multe dintre ele,
după cum am constatat, lipsesc din
bibliografia celor care le-au întocmit.
Așa după cum se poate observa din
corespondența pe care o reproducem
mai jos, la această acțiune au par-
ticipat nume prestigioase ale litere-
lor române. Inițiativa de acum 75
de ani a lui Haret a dat roadele
așteptate iar lucrările apărute atunci
constituie un început fructuos al
unei colecții care se bucură de
aprecierea specialiștilor și astăzi.
D. ÎVĂNESCU
Am adunat și am aranjat peste 60 de
balade, care vor forma un volum de
IC coaie de tipar. Bine ar fi fost să
fie și mai multe, dar n-ai de unde le
lua, fiindcă literatura noastră e cam să-
racă în acest gen de poeme.
Primiți, vă rog, asigurarea stimei mele.
George Coșbuc
III
Domnule administrator,
Am onoarea a depune manuscriptul de
Povești alese cu alcătuirea căruia ați
binevoit a mă însărcina și vă rog să
binevoiți a dispune mandatarea restului
de lei 230 cît s-ar cuveni pentru zece
coaie de tipar.
Primiți, vă rog, domnule administrator,
asigurarea devotamentului meu.
Mihail Sadoveanu
27 octombrie 1910
Arh. Șt. București, fond Casa Școalelor,
dosar 4/1910, f. 64. Original.
IV
Domnule administrator,
Am onoarea a vă înainta lucrarea cu
care am fost însărcinat Nuvele istorice
și vă rog a dispune să mi se achite
restul sumei de lei 200 ce mi se mai
cuvine.
Primiți asigurarea deosebitei mele stime
D. Anghel
Voi complecta numărul de 200 pagini
de tipar și voi face corecturile singur.
D.A.
Domnului administrator al Casei Școa-
lelor
Arh. Șt. București, fond Casa Școalelor,
dosar 4/1910, f. 73. Original.
V
11/12.1910
Domnule administrator,
Depunînd astăzi cele două lucrări, cu
care mi-ați făcut onoarea să mă însăr-
cinați, „Călătorii" pentru clasa IV-a, și
„Discursuri academice" pentru clasa a
Vl-a, vă rog să binevoiți a aproba să
iau restul sumei ce mi se cuvine, adică
750 lei (șapte sute cinzeci lei).
Primiți, vă rog, încredințarea respectu-
lui meu
Em. Gârleanu
str. Berzei 17
Domnului administrator al Casei Școa-
lelor
Loco
Arh. Șt. București, fond Casa Școalelor,
dosar 4/1910, f. 4. Original.
VI
Domnule administrator,
Am onoarea a vă înainta lucrarea Ta-
blouri culturale din trecutul românilor,
lucrare ce mi-ați dat însărcinarea să
fac prin adresa dumneavoastră cu nr.
34 833 din 9 octombrie 1910, și vă rog
să binevoiți a dispune ca să mi se man-
dateze restul sumei ce-mi revine.
Primiți, vă rog, domnule administrator,
încredințarea deosebitei mele stime.
Șt. O. losîf
VII
17 aprilie 1912
Domnule administrator,
Am onoarea a depune aci alăturat ma-
nuscrisele mele Mihail Kogălniceanu și
Nicolae Bălcescu, comandate de Casa
Școalelor prin adresa nr. 36 316 din 19
octombrie 1910. Cum lucrarea întreagă
împreună cu /. Eliade Râdulescu și
Costache Negruzzi se ridică la circa 800
ki și cum din suma aceasta n-am pri-
mit avans decît suma de lei 250, pen-
tru a putea sfîrși la timp, vă rog să
binevoiți domnule administrator a dispune
să mi se mai acorde încă un avans după
cum veți aprecia dumneavoastră.
Primiți, vă rog, domnule administra-
tor, asigurarea deosebitului meu respect.
Ion Minulescu
Arh. Șt. București, fond Casa Școalelor,
dosar 4/1910, f. 86. Original.
fișier didactic
marin
preda
N.B. Am introdus, în biblio,
grafia care urmează, ediția prin-
ceps și, acolo unde a fost cazul,
edițiile revizuite și adăugite.
Pentru întregirea bibliografiei
pot fi consultate monografia lui
Ion Bălu și eseul lui M. Unghea.
nu Marin Preda, vocație și as-
pirație.
Intîlnirea din pământuri, nuvele,
Ed. Cartea Românească (București),
1918 (ediție revăzută și adăugită — în
1973, Ed. Eminescu, București)
Ana Roșculeț, Editura de stat pentru
literatură și artă (București), 1949
Desfășurarea E.S.P.L.A. (București),
1952
Morometii, E.S.P.L.A. (București),
1955
Ferestre întunecate, Ed. Tineretului,
(București), 1956
îndrăzneala, Ed. Tineretului (Bucu-
rești), 1959
Risipitorii, Editura pentru literatu-
ră (București), 1962 (ediția a HI-a re-
văzută, definitivă — E.P.L., 1969)
Friguri, Ed. Tineretului (București).
1963
Moromeții, voi. TI, E.P.L., (București),
1967
Intrusul. F.P.L., (București), 1968
Martin Borman, dramă in trei acte,
E.P.L. (București), 1968
Imnosibila întoarcere, Ed. Cartea
Românească (București), 1971 (ediția a
H-a, revăzută și adăugită — Ed. Car-
tea Românească, 1972)
Marele singuratic, Ed. Cartea Româ-
nească (București), 1972
Moromcții, I II, ediția a IlI-a, revă-
zută si adăurită, Fd. Cartea Româneas-
că (București), 1972
FLORIN MUGUR : Convorbiri cu
Marin Preda Ed. Albatros (București)
1973
Delirul, Ed. Cartea Românească
(București), 1975
Viața ca o pradă, Ed. Albatros
(București), 1977
Cel mai iubit dintre pămînteni, I,
II, III, Fd. Cartea românească (Bucu-
rești), 1980.
Marin Preda e unul din cei mai
mari publiciști contemporani. Ga-
zetăria lui tăioasă, „vizionară",
lucidă și patetică în același timp, consti-
tuie punctul cel mai înalt al conștiinței
morale contemporane și este comparabilă,
pînă la un punct, cu publicistica lui E-
minescu și Caragiale. Imposibila întoar-
cere, Viața ca o pradă, dar și alte frag-
mente, risipite în ziare, se numără între
capodoperele literaturii sale. De alt*el.
ca și în cazul lui Eminescu și, mai aks,
Caragiale, articolul de ziar e parte re-
adolescența la post restant
O îmi sene Ana (trăiește și învață
într-un cămin de copii, deși mai are în
viață un părinte, un tată, constrîns însă,
ea în poveste, de noua soție să-și tri-
mită copiii sub aripa ocrotitoare a sta-
tului) despre cele cîteva bucurii memo-
rabile ce i-au înstelat existența : Am
fost o dată, în tabără, la Eforie Sud și
marea sclipea verde cu vapoare mici și
atbe înșirate la orizont. Alta dată la
munte, la Suceava. Dar era frig. Ultima
oară la Pitești, tot intr-un cămin. Aici a
jost cel mai frumos. Ne-au dus într-o
pădure. Trivale, am cules fragi. $i am
fost și la ștrand. Lacrimi ascunse-n bucu-
rii. Capul sus și totdeauna drept, draga
mea. Bucuriile se vor înmulți, de îndată
ce-ți vei propune un țel cu scadență mai
îndepărtată.
Nu-i nimic, Gigele, deși ai reușit să
iaci mai mult de 60 de absențe, impo-
sibil de motivat, după cum singur te lauzi —
ai chiulit, nu glumă, fie vorba între noi
și ceilalți cititori —, noul ..Regulament
pentru activitatea elevilor din învâțămîn-
tul primar, gimnazial, liceal, profesional
și de maiștri4* îți acordă o șansă, cită
fuzată din opera dc ficțiune : trimite
necontenit la temele operei, dacă nu se
constituie dc-a dreptul într-un jurnal al
ei. Nu numai atît : prin preocuparea
pentru compoziție, articolele sînt pagini
de literatură. La Caragiale, multe din
paginile publicate, de pildă, în Moftul
român, cu referire directă la starea so-
cială și politică pot fi citite azi ca pure
opere de ficțiune, corp comun cu mo-
mentele și schițele.
Nuvelele din perioada de tinerețe, mul-
tă vreme socotite un preludiu la Moro-
meții, nu „anunță un scriitor, ci îl afir-
ma. Calul, Înainte de moarte, Colina, La
ctmp, O adunare liniștită, Intîlnirea din
păminturi, altele, sînt piese excepționale
și alcătuiesc o operă nuvelistică de sine
stătătoare, dc importanța și originalitatea
Moromeților. S-a spus și pe bună drep-
tate că în aceste nuvela se prefigurează
Romanul. Aserțiunea trebuie luată ca
ipoteză de lucru, în genetica operei lui
Preda, nicidecum ca judecată de valoa-
re. Ga orice alt seriilor. Preda si pre-
gătește, în opera pe care o scrie, pentru
opera viitoare.
Ce reprezintă azi Moromeții ? Roma-
nul s-a impus prin excepționala creație
de personaje. Ilie Moromcte fascinează
și azi pe cititor. Lumea satului se es-
tompează puțin cîte puțin, caracterul
„monografic" se erodează văzînd cu
ochii. Cititorul’ de azi știe că acțiunea
romanului se petrece în Siliștea—Gumești
la sfîrșitul deceniului patru și recunoaște,
în drama lui Morometc, procesul „deru-
ralizării satului", temă obsedantă a pu-
blicisticii lui Preda. La douăzeci de ani
după apariția Moromeților, AL Paleologu
vedea în lumea satului lui Preda un „mo-
del- citadin". Eugen Simion îl compară
pe Ilie Moromete cu Socrate. Valcriu
Cristea atrage atenția asupra „spațiilor
de joc“ din Moromeții. Personajele roma-
nului sînt actori de geniu, cc interpre-
tează niște roluri, identifieîndu-se și dis-
tanțîndu-se de „personajul din text". Lu-
mea din roman nu se mai ivește din
istorie, ca dintr-o oglindă, ci din cu-
vinte. Ficțiunea este, în sfîrșit, conștientă
de ea însăși. în Moromeții, Preda insta-
lează „personaje de hîrtie" într-un „tea-
tru al lumii". Pe măsură ce se îndepăr-
tează „iluzia de viață", sc consolidează
ideea dc joc literar (in-ltisio înseamnă
intrarea în ’Oc). Opera nu mai este ra-
portată la realitatea pe care o transfi-
gurează, ci la literatură. Ilie Moromete
nu mai poate fi comparat cu Ion, pe
motivul originii țărănești comune. El face
parte, mai degrabă, din familia de spi-
rite a lui Don Quijote. Tradiția literară
a lui Moromete începe cu Socrate și apoi
cu țăranii lui Slavici, Duiliu Zamfircscu
sau Rebreanu.
Scrierile de „raftul al doilea" din ope-
ra marilor scriitori sînt, după părerea
mea, mai importante decît izbînzile li-
terare ale autorilor buni și foarte buni.
Este interesant de observat că și Risipi-
torii și Intrusul și Marele singuratic și
Delirul au inaugurat direcții în dezvol-
tarea prozei de azi, ori au venit în repli-
că la moda literară. Se știe bine că
Preda a scris Risipitorii pentru a-și do-
vedi (un pariu I) ..profesionalitatea". Se
pare că un fragment abandonat din Mo-
romeții a fost sîmburele din care a cres-
cut Marele singuratic. în partea de fic-
țiune, Delirul este o variantă de auto-
portret. Epuizînd biografia lui Nicolae
Moromete, Marin Preda transferă asu-
pra Iui Ștefan a lui Parizianu, o dată
cu spiritul lui Nicolae, fragmente din
biografia lui. Cele două destine se întîl-
nesc, literar vorbind, în aceeași epocă
și în același mediu. Unul e replică la
celălalt. Critica literară este nedreaptă cu
aceste cărți și cu altele, minore în opera
unui mare scriitor, de prim rang în is-
toria literaturii. Cel mai iubit dintre pă-
mînteni este la antipodul artei din Mo-
romeții : pare, mai degrabă, o sinteză a
căutărilor de după 1970. în privința a-
cestui roman, prea aproape de noi prin
data apariției (1980), părerile sînt îm-
părțite. Lui Preda i se reproșează crea-
ția personajului central. Petrini, de-a că-
rui dotare filosofică (Petrini este profesor
dc filosofie șî autor a două tratate) se
îndoiesc cei mai mulți dintre comenta-
tori. Reproșul e ușor de făcut, mai aks
că personajul-narator nu include în corpul
narațiunii cele două tratate, ci numai
se referă la ele, de multe ori în conver-
sații cu diletanți. Preda nu se vrea filo-
sof și nu face nici din Petrini un filosof,
ci doar o instanță morală. Din punct de
vreme e aplicat... experimental. In el se
precizează — foarte imprecis — doar că
„elevii pot fi (s.n.) exmatriculați44 în
asemenea cazuri. Ori vagul pot fi se
traduce printr-o avalanșă de contestații
cu care vei dobîndi eventuala sentință a
cancelariei sau a inspectorului școlar.
Calmează-te, ți se va scădea numai nota
ia purtare, represiune cu care v-ați de-
prins precum o ciudată specie de pești
cu reziduurile industriale în exces din
Rinul poluat. • Nu. nu sînt de acord
cu tine. Paula. Bun sfatul citat după
Shakespeare (..Acolo unde nu e vreo
plăcere. / Nu-i nici folos. într-un cu-
vînt, signore, / Să învâțați doar ce vă e
pe plac4*), dar numai pentru Lucențio,
fiul lui Vincențio, proprietar „a trei co-
răbii mari/Si două nave mai mici, două-
sprezece/galere-n bună stare...4* și încă a
trei case în Pisa turnului înclinat. Dar
pentru tine, și pentru alte cîteva miliarde
de locuitori ai Pămîntului, passe-partout-
ul die intrare în era cosmică rămîne
instruirea, educația permanentă. Ca mij-
loace ultraspecializatie. recepționează, de pe
orice canal mass-media, dar în special
vedere compozițional, romancierul a avut
nevoie de o conștiință care să judece, la
un anumit grad de abstracțiune, realul
Petrini este această conștiință. De altfel
și T. Mann a fost acuzat de „vulgari-
zarea" și „denaturarea" teoriei lui Schon-
berg, în muzică (Doctor Faustus). Cel
mai iubit dintre pămînteni are toate
șansele de a rămîne în istoria literaturii
prin simplificarea extremă a raporturilor
omului cu universul. Naratorul romanului
descoperă, sub fețele tranzitorii ale rea-
lului, sub fardul modernității, un mod
arhaic, „păgîn" dc împăcare cu soarta.
Aș zice că Ilie Morometc își ia, aici,
revanșa. Desigur, lumea nu e stabilă, nici
seculară ; are dreptate Nicolae Mano-
lescu, atunci cînd spune că Ilie Moro-
mete e victima unei mentalități arhaice
și anarhice, „informată de o experiență
prea veche ca să nu fie, ea, cea mai
bună din toate". Ilie Moromete „se ba-
zează" (vorba lui : „pe ce te bazezi ?“)
pe faptul că omul e neschimbător. De
aceea nici nu se apără de agresiunea
timpului : el arc de apărat ceva mai de
preț decît mica proprietate privată. Pre-
da nu citește prezentul ori trecutul apro-
piat. El dă la o parte pielița timpului
și povestește drama lui Petrini cum ar
scrie viața lui Socrate. Prin aceasta se
deosebește de ceilalți scriitori contempo-
rani.
Val CONDUR ACHF
„Disocierile pe planul analizei și
intenția de a redescoperi psihologia ru-
rală, în alternarea de forțe divergente,
in filozofia sufletului simplu, refractar,
ironic, neliniștit, candid și energic pînă
la izbucniri violente, conferă narațiu-
nilor sale o originalitate de necontes-
tat în cadrele mai largi ale prozei dc
analiză".
Eugen SIMION
g „Dramaticul spectacol al operei
lui Marin Preda este, după cîte se pare,
cel dintre vocație și aspirație. Vocația
îi cere să scrie Moromeții, dar aspira-
ția îl îndeamnă să părăsească filonul
primei descoperiri și să tindă către alt-
ceva. Cartea cea mai iubită, Risipitorii,
cartea aspirației scriitoricești, nu ega-
lează însă cartea vocației scriitoricești
a lui Marin Preda, Moromeții. Tensiu-
nea secretă a operei, mărturisită de
necontenitele prefaceri și rescrieri, este
tensiunea luptei dintre vocație și as-
pirație".
M. UNGHEANU
| „Descoperim dc la început la Ma_
rin Preda doua posibilități ale univer-
salizării : mai întîi prin certitudinea
complexității caracterului țărănesc apoi
prin definirea lui în funcție de dimen-
siunea universală a umanului ca me-
canism biologic arhaic posibil de întîl-
nit oriunde în lume".
Marian POPA
■ „...Moromeții reprezintă în litera-
tura noastră specimenul exemplar al
romanului citadin, fiindcă satul de a-
colo are o structură de „cetate" în ac-
cepție clasică. Relațiile sînt în acest
roman de o natură perfect civilă, în
înțelesul juridic (și balzacian) al ter-
menului și totodată perfect civică, adi-
că politică în sensui lui Aristotel (...).
Traducînd exact și desfășurînd impli-
cațiile acestor termeni, rezultă că Mo-
romeții, ca prototip de roman citadin,
înscris în coordonatele juridicului și
politicului, reprezintă un model de ci-
vilizație".
Al. PALEOLOGU
■ Dacă Moromeții este capodopera
de tinerețe a marelui scriitor, trilogia
de astăzi (Cel mai iubit dintre pămîn-
teni, n.n.), sumă a căutărilor și a re-
flecțiilor de o viață, este capodopera
maturității sale. Eveniment literar de
consecințe încă imprevizibile, cu ample
deschideri spre universalitate, eveni-
ment în viața națiunii. Cel mai iubit
dintre pămînteni este cea mai profundă
și răscolitoare carte a clasicului nostru
contemporan, expresie a forței de crea-
ție românești, unul din momentele de
apogeu ale literaturii române".
Lucian RAICU
de pe al școlii, informații. • Cici (de
ce nu Cic sau Ci ?) Pt. că (sic !) s-a
stricat yala mi-a dat 3 la chimie. La
toți (sic !) citi eram acolo. Nu-t drept.
Dacă nu mi-l șterge, mă duc la di-
rector, și dacă nici așa, atunci... Ei ce
se va întîmplă „atunci44 ? Fii atent să nu
confunzi proprietățile bazelor cu ale aci-
zilor. Cînd ești prea furios se topește
și „bruma44 selectivă, citită peste rîn-
duri, în timpul pauzei mari. • Marilena
dragă, soluția constă în diversificarea
urgentă a temelor de o conversație.
Altfel John (în actul de naștere și în
buletin e notat românește „Ton44 nu ?)
sastisit de pălărioare, gentuțe de lină,
cizmulițe cu ciucuri etc., va renunța
curînd să te mai invite la o plimbare
sub clar de zăpadă. Dacă ți-a lăudat
atît de mult „De veghe în lanul de se-
cară“, împrumutîndu-ți-o. înseamnă că-1
admiră pe Holden, ale cărui păreri în
ceea ce privește orizontul spiritual și
intelectual al fetelor coincid cu ale sale.
CORESPONDENT
1 - Convorbiri literare
contexte
urme pe zăpadă
critică și angajare*»
cîinele
consemnări
Critic al actualității, C. Stănescu este dintre cei ce nu-și pot permite ceea
ce aș numi luxul ignorării, deși a ignora, bineînțeles în baza unor cri-
terii valorice, înseamnă în fond un mod de a opta, de a lua atitudine.
C. Stănescu nu doar se „înscrie la cuvînt", ca să folosesc formula pe care el
însuși o folosește, și tot în ghilimele, în legătură cu un critic despre care scrie
în volumul său nu demult apărut : Jurnal de lectură. El este unul dintre rela-
tiv puținii critici care iau cuvîntul nu numai cînd vor ei, ci ori de cîte ori este
necesar să o facă. Asemenea combatanți, cu toate că se află în terenul cel mai
fierbinte și cel mai vizibil al bătăliei, sau poate tocmai de aceea, trebuie să
facă, în fiecare moment, pe lîngă dovada talentului, competenței, și pe cea a
lucidității, obiectivități!, nuanței și discreției. în fine, contexul în care critici,
precum C. Stănescu, proiectează cu consecvență cărțile, evenimentele ce se cir-
cumscriu fenomenului literar la zi, nu e numai cel ai literaturii, al culturii, ci
mult mai larg. Este chiar contextul istoriei contemporane.
O astfel de perspectivă vine tocmai dintr-un respect nemărginit pentru
literatură, pentru marea ei forță de influențare și reprezentare, pentru locul de
exponent al scriitorului. într-o arenă, așa de cuprinzătoare, criticul nu se poate
înfățișa oricum. Există o ținută (minima) obligatorie impusă de actul oficierii
critice, un cod al bunelor maniere care trebuie respectat. Un cod impus de
rumoarea adesea inhibantă a vastei arene, de civilizația dialogului, civilizație
care nu este o problemă de formă, ci de fond ; și care e definitorie pentru
ntru și astăzi
alei troienite,
bă, care îmi
în parc. Aceleași
aceeași liniște al.
învăluie sufletul.
prestigiul scriitorului și pentru climatul
Oricum, stridențele și teribilismele sînt
plică de ce, dacă criticilor de factura
permis luxul ignorării,
nu pot fi ignorați.
Jurnal de lectură
nibilitate despre toate
Cele trei texte despre
cum spuneam la
este cartea unui
genurile literare :
propice evoluției sănătoase a literaturii,
repudiate din capul locului. Așa se ex-
și audiența lui C. Stănescu nu le este
început, în schimb nici ei la rîndul lor
comentator care scrie cu aceeași dispo-
poezie, proză, critică și istorie literară.
Hobby-ul meu de iarnă, lungile plim-
bări de unul singur, ca un fel de pur-
gatoriu pentru ziua următoare. Este
ca și cum aș lăsa la poarta parcului,
ca pe niște încălțări noroite, sicîitoa-
re Întrebări, obsesii, orgolii, angoase,
adică zgura de-o zi, adunată în mine
ca in orice om. O închipuire...
îmi caut în buzunare țigările și dau
peste covrig. La intrarea în parc, vin.
zătoarea de la chioșc m-a recunoscut
și mi-a întins covrigul fără să mă mai
întrebe ce doresc, de parcă ar fi ști-
ut că nu-mi voi putea face plimba-
rea fără să cumpăr covrigul ei. Co-
vrigul îmi amintește că iar nu voi fi
singur. Asta se intimplă aproape de-o
săptămînă. Intru în parc cu covrigul
în buzunar și îl aștept să apară. Un
cîine... Prima dată a ieșit de sub un
brad, scuturînd zăpada, și m-a însoțit,
de la distanță, în toată plimbarea.
Nici atunci și nici după aceea, cînd
am început să-i aduc covrigul, nu s-a
apropiat de mine sub zece pași. A
rantul din marginea parcului, ori, a-
mețiți, s-au rătăcit pe aici. Oboseală
mare, vere, zice cel care a luat chi-
britul și nu-mj dau seama dacă mj se
adresează mie sau tovarășului său.
Ce-ar fi să ne odihnim și noi o țiră.
Tovarășul ne face loc, nu 1... Se așează
fără să mai aștepte încuviințarea mea.
11 urmează și celălalt. Tocmai vreau
să mă ridic cînd apare și cîinele. Ca
de obicei, tot în fața statuii, balan-
sîndu-și coada stufoasă. Așteaptă să-i
arunc covrigul, să-1 mănînce în tihnă
și apoi să mă însoțească prin tot par-
cul. întîrzii cîteva clipe și atunci cel
cu căuciula zice, mirîndu-se lung ! Mă,
asta-i cîinele nostru, de-acasă !... Dar
de cînd, mă zice celălalt în batjocoră,
de cînd crești tu cîini la bloc... E
cîinele, nostru, continuă cel cu căciu_
lă, cîinele nostru de-acasă, din sat...
Nu, nu mă înșel... II vezi ?... Negru,
stropit cu alb pe bot și pe labe... Au
murit bătrînii, s-au risipit toate, tata,
și cîinele se risipește acum în orașul
asta... Prostii, zice celălalt. Parcă nu.
Ion Gheorghe (primul — un excelent eseu intitulat Calo,
poetul. . ., celelalte două — ample cronici la volumele Cenușile și Elegii politi-
ce), compun un portret de referință al poetului — „structură funciar dogma-
tică", obsedat de reînvierea și retrăirea în diferite modalități a mitologiei clasei-
mamă, țărănimea. Preocupat de viziune, de descoperirea unghiului și a tonului
specific lirismului importantului poet, criticul nu se lasă derutat de „zgura"
epică, de proza masivă și colțuroasă. împreună cu cititorul dispus să înțeleagă,
capabil să accepte efortul și disconfortul tonic pe care le presupune pătrun-
derea în universul operelor autentice și profunde, criticul are satisfacția desco-
peririi unor priveliști de o inegalabilă frumusețe și forță evocatoare, ca în fai-
mosul poem La căpătîiul gigantului, unde, precum într-o pictură primitivă, per-
sonajul „intră cu violență în tablou (deahminteri așa cum a și trecut, nu o dată,
prin istorie), întunecă orizontul, disproporționîndu-l“. în Elegii politice lirismul
puternic al lui Ion Gheorghe, poet înhămat la „jugul lumii", se înscrie în „linia
marilor legislatori", a poeților „vizionari și profetici". Polemic, C. Stănescu
respinge opinia după care el ar avea o viziune statică, naturalistă, sămănătoristă
ori poporanistă asupra lumii țărănești și că ar fi un utopic care dorește să
oprească timpul, să încremenească țăranul și satul într-un moment revolut al
dezvoltării societății. Autorul Megaliticelor e un „poet chtonic", scrie C. Stă-
nescu, reușind în continuare o caracterizare care se reține — „cu o puternică
respectat mereu
privirea lui, am
mensă, a vietății
nență pericolul,
care acum, după
distanța asta și, în
deslușit o teamă i-
ce simte in perma.
Un cîine vagabond,
cît se pare, nu s-a
mai un cîine
coada lungă,
re... Cum, să
mai aici, de
e scurt de coadă sau are
ca ăsta... Ai vedenii, ve_
vină cîinele vostru toc-
la cincizeci de kilome.
conștiință a timpului devastator. Ion Gheorghe obține \rezultate memorabile
atunci cînd evită
mult bizare decît
mînd ascensiunea
niție inspirată dă
cedonskian" după Bacovta. .
supraviețuirea în r1—“
manevrarea «metafizică» a unor noțiuni impenetrabile — mai
lirice — și își fixează ancora imaginației în concret, transfor-
în incursiune, zborul în coborîre din înaltele vămi“. O defi-
și titlul unui eseu consacrat lui Adrian Păunescu — Un „ma-
Criticul identifică mai întîi „spiritul de revanșă,
absolut, obsesia destinului postum" care sînt „figurile domi-
nante ale conștiinței poetice macedonskiene". Artist militant, Adian Păunescu
mai prezentat la întîlnire. De obi-
cei, îl găsesc la întretăierea asta de
alei, unde este așezat bustul astro-
nomului. Și-a ales singur statuia și,
de fiecare dată, mă aștepta stînd cu
spatele spre marele învățat din bronz,
balansîndu-și spre el coada stufoasă,
ca de vulpe. Curios, nu bănuiam că
absența lui mă va intriga. E ca și cum
un prieten drag nu s-ar fi prezentat
la ora fixată. Ei drăcie, îmi zic, am
ajuns să-mi tulbure liniștea asta, și
așa precară, un cîine vagabond ?. . .
îmi aprind țigara și cînd ridic privi-
rea. văd. tocmai în capătul aleii, doi
inși venind spre mine. încurcat de
întrebarea ce mi-o pusesem mai îna-
inte, mă așez pe-o bancă și aștept. Cei
doi se opresc în fața mea și îmi cer
un foc. Unul are gulerul paltonului
ridicat și o căciulă neagră, roasă pe
margine. Pare înfrigurat. Celălalt,
dimpotrivă, și-a descheiat scurta și
își trece degetele prin părul lung, stă.
pînit de o mină de parcă s-ar sufoca
de căldură. Le întind chibritul și din
prima vorbă scoasă de cel cu scurta
descheiată, care încerca primul să-și
tri ?... Nu, zice cel cu căciula, sughi-
țînd. El este... Și se scoală, strigă un
nume, Bălțatule, se așează iar la loc
și iar îl strigă, întinzîndu-i mîinile
goale. Spre surprinderea mea, cîinele
scheaună ușurel, își linge pernuța u_
nei labe se întinde la
cepe să se tîrască spre
exclamă cel cu căciulă,
satului, numai Bălțatul
pămînt și în-
noi. El este,
Din toți cîinii
nostru știe fi-
e „un exponent al esteticii cîntărețului robit de istoria celor mulți, de comanda
socială, nu neapărat și nu întodcauna aceea expusă, ci, îndeosebi, cea resimțită
intim, dc propria sa conștiință". (A se vedea ca în comentariile lui C. Stănescu
revine des cuvîntul conștiință). Lăsîndu-se captat de fluxul rostirii poetului, cri-
ticul își păstrează mereu privirea clară, detectînd, în poezia lui Adrian Pău-
nescu, momentele de maximă intensitate, de mare rezistență, dar și pe cele
minore, cu efect efemer și chiar superfluu, căci „Cum destule evenimente se
sting repede spre a lăsa locul altora, grăbite să ardă în veșnica vîltoare a pre-
zentului, inspirația poetului aleargă după ele și mai suflă și în cărbuni stinși".
Angajat pe linia întîi, unde nu se poate dormi decît cu riscul suprem, mereu
cu mîna pe trăgaciul inimii și cu tîmpla pe cuvinte ca un ostaș pe armă, „cîș-
tigat tot mai mult pentru luptă, confruntare, dramatism și încordare existen-
țială, Adrian Păunescu este, notează cu dreptate C. Stănescu, un poet al con-
diției umane, una dintre forțele care, cum spune undeva Camus țin să se epui-
zeze într-o excepțională aventură a cunoașterii".
Fără discrimări și neținînd seama de opozițiile, uneori false, din viața lite-
rară, C. Stănescu observă mai ales viața literaturii. Analizele sale din secțiunea
rezervată prozei privesc autori ilustrînd stiluri, orientări și formule dintre cele
mai diverse ; Eugen Barbu, Dumitru Popescu, Ion Lăncrăjan, Dinu Săraru, Paul
Anghel, N. Popescu-Bogdănești. Judecata de valoare referitoare la Săptămînă
nebunilor, pentru a da cîteva exemple, privește limba de o savoare unică. Niște
țărani este un „roman realist, pitoresc și teatral". în Zăpezile de-acum un veac
sc relevă „simțul istoric al autorului, precum și modernitatea viziunii asupra
unor fapte și oameni de care ne desparte mai bine de un secol". Asemenea
definiții și aprecieri, cumpănite, nuanțate, înlesnite ’de un gust rafinat și expri-
mate cu claritate sînt multe în Jurnal de lectură, inclusiv în textele ce au ca
subiect cărți de critică și istorie literară semnate de Eugen Simion, Valeriu Râ-
peanu, Pompiliu Mareea, Adrian Marino, Mircea lorgulescu, Ion Dodu Bălan,
Ileana Vrancea. în ce privește volumul acesteia din urmă, Intre Aristarc și
bietul loanide, C. Stănescu scrie unul dintre cele mai pertinente comentarii
critice, comentariu așezat, dc altfel, sub o sintagmă mai mult decît sugestivă :
Un „dosar" de cadre. . _ Speculațiile și afirmațiile nedrepte ale autoarei, menite
să demonstreze că mitul lui G. Călinescu ar circula în literatura română „în
mod ilicit" — am reprodus expresia lui C. Stănescu —, sînt întîmpinate cu
oportune puneri la punct și clarificări. Semnificativ, criticul își alege, cu abili-
tate, Iară ostentație, ca partener de dialog, nu atît pe autoare cît pe cititorul
aprindă țigara, îmi dau
băuți. Probabil că vin
autori și cărți
seama că sînt
de la restau.
gura asta... Celălalt ride : Ia-1 la bloc,
îl belești în baie și-ți schimbi căciu-
la, că tot s-a cam rebegit... Du-te-n...
izbucnește cel cu căciulă. Nu mai ai
nimic sfînt... Măi, Bălțatule, vino mă,
miroase-mă. recunoaște-mă !... Cîine-
le s-a oprit la vreo cinci pași. Acum
îi văd mai bine ochii. Ca ai unui om
trist și înspăimîntat. Și adulmecarea
lui e stăpînită de tristețe. Și de spai-
mă. întinde botul, amușinează în aer.
apoi și-1 retrage la loc și ne privește,
clipind cînd și cînd. Ultimul a murit
bătrînul. zice cel cu căciulă, ca și
cum ar vorbi cu el însuși. Cînd a mu-
rit mama, Bălțatul încăpea în căușul
palmelor mele, atît era de mic... Nu
ți-au plăcut noii stăpîni, așa-i ? Nu-
mai că nu poți vorbi, dar eu înțeleg
tot, absolut tot. Sughiță aruncă țigara
și își aprinde alta. Ceea ce nu înțe-
ieg eu, mai zice el, este cum de-ai a_
juns tu pînă aici... Ca tine, zice celălalt,
rîzînd gros și cu aceeași batjocoră în
glas. Cel cu căciulă parcă nu-1 aude.
Se ridică iar de pe bancă și întinde
mîinile spre cîine. Acesta îl așteaptă
nemișcat. Dar cînd s_l atingă cu vîr-
ful degetelor, țîșnește fulgerător într-o
parte, mirîind. Pe dracu, zice cel ră-
mas pe bancă lingă mine. E cîinele
vostru cum sint eu mitropolit... Așea.
ză-te la loc, vere, dacă nu vrei să um_
bli după doctori, să scapi de turbare...
Cel cu căciulă îl înjură și vine dez-
armat spre bancă, cu mîinile bălăn-
gănindu_i-se pe lîngă trup. Pe față
1 se preling două lacrimi mari. Și le
șterge cu dosul palmei, scuipă și ce-
lălalt zice : La chef nu-mi place, vere,
te turtești repede și te-apucă plînsul
ca pe muieri. Cîinele vostru, hai ?...
ha, ha... Cel cu căciula se oprește în
fața mea, mă privește cîteva clipe în-
cremenit, apoi zice : înțelegi, domnu-
le, totul s-a risipit... Dar mă mir cum
de-a ajuns el tocmai aici. De asta mă
mir... A venit ca tine, cu trenul, ha,
ha, la clasa a doua... Cel cu căciulă
rămîne un moment cu mîinile în aer,
pe urmă le bagă în buzunarele palto-
nului și, fără să mai rostească un cu.
vînt, ne întoarce spatele și-o porneș-
te, legănîndu-se, spre poarta parcu-
lui. E băiat bun, zice cel de lîngă mi-
ne, fruntea brigăzii noastre, însă cînd
bea, îl apuca jalea... Asta.i meteahna
lui... Ne scuzați... Pleacă și el. In ur-
ma lor, arunc spre cîine covrigul. Se
apropie atent de covrig, îl amușinează,
apoi începe să-1 sfărîme cu dinții. E
singurul zgomot în toată liniștea asta
albă. Dinții lui, sfărmînd covrigul
Cînd termină de mîncat, mă ridic si
eu și-o pornesc încet. Nu mai vine
după mine. Cu coada între picioare
se îndreaptă în direcția opusă...
Și astăzi intru din nou în parc. N-am
mai cumpărat covrigul. Nu mai am
pentru cine să-1 cumpăr. Spre prînz,
în centrul orașului, am văzut cîinele
negru, stropit cu alb Pe bot și labe.
Era un ghem de carne sîngerîndă.
M-am încredințat că el era, în momen-
tul în care măturătorii străzii l-au
aruncat într-unul dintre cărucioarele
lor. Coada lui stufoasă, ca de vulpe,
atîma pe marginea căruciorului.
Sînt iar singur și-mi închipui că li.
niștea asta albă îmi învăluie din nou
sufletul.
Corneliu ȘTEFANACHE
colocvii semiotice
care ar putea
să de ea.
Jurnal de
pot arăta cele
zător, incitant.
fi dezorientat de imaginea denaturată a marelui critic propu-
lectură este cartea unui critic incomparabil mai laborios decît o
trei apariții editoriale ale
sale de pînă acum, inspirat, pătrun-
Constantin COROIU
* Titlul volumului lui Mircea
trivit pentru aceste însemnări.
lorgulescu mi se pare cel mai po-
noutăți editoriale
• Urmuz
.Pagini bizare", Editura
Eminescu. Prefața șl tabloul cronologic
de Constantin Crișan. Volumul cuprinde
scrierile ediției Întocmite de Sașa Pană
în 1970, cu variantele lor în limbile en-
gleză, franceză, germană, italiană, rusă,
șl spaniolă. Inspirate ilustrațiile cărții
semnate Ion Marcu.
• Mihai Giugariu — „Mesagerul", Edi-
tura Eminescu. Roman al problemelor,
pe de o parte incluse epicului, pe de
alta impuse principiilor narative. Acțiu-
nea desfășurată în 72 de one, intervalul
unui proces juridic, lasă, prin densitate,
deplin loc de desfășurare formulei alese
de scriitor.
® George Bălăiță — „Nopțile unui pro-
vincial", Editura Junimea. Volum ce re-
unește proze semnate de scriitor, de-a
lungul anilor, în reviste literare șl în co-
tidiene. După cum mărturisește autorul,
„caracterul lor este mai degrabă literar
decît publicistic".
• Alexandru Paleologu — „Alchimia e-
xistenței", Editura Cartea Românească.
Studiile și eseurile din acest volum ne
așază în fata frumuseții la care pot a-
junge, ceea ce numim curent, notațiile
cotidiene pe marginea unor evenimente,
relații umane, cărți, vieți.
•	Mircea Horia Simionescu — „Toxi-
cologia sau dincolo de bine și dincoace
de rău". Volumul, apărut la editura Car-
tea Românească, continuă experimentul
literar, al cărților anterioare ale scriito-
rului sub forma, de data aceasta, a unor
pseudo-memorii în care experiența lite-
rară capătă sensul dominării vieții prin
înțelegerea ei.
•	loan Grlgorescu — „Al cincilea punct
cardinal", al III-lea volum din ciclul
„Spectacolul lumii". Adevărat tratat pen-
tru însușirea științei de a călători cu
greutatea unicului bagaj al moștenirii
culturale universale.
® Louls-Ferdinand Caline
.Moarte
pe credit". Editura Cartea Romanească.
Cea de a doua mare lucrare a scriito-
rului francez, apărută in 1936. s-a tipă-
rit acum în prima traducere românească
sub semnătura Măriei dvănescu. Studiul
introductiv, care face o bună amplasare
a romanelor în spațiul etic al literaturii
franceze, aparține lui Dan Grlgorescu.
M.A.
Activînd pentru o perioadă de timp în Italia, Marin
Mincu întîlnește în cercurile universitare peninsulare
o atmosferă de puternică efervescență spirituală,
cauzată de ecloziunea și proliferarea spectaculoasă a „mo-
delului semiotic". Faptul că semiotica a „prins" aici foartt
bine își are în parte explicația în dominanta croceană care
a menținut critica italiană în limitele unui estetism adesea
superficial. Semiotica literară vine deci acum ca reacție îm-
potriva unui model critic desuet.
Cartea lui Marin Mincu *) este totuși mai mult decît o
carte de interviuri. Autorul conduce în fapt un colocviu
despre semiotica literară în general, avînd drept invitați pe
specialiștii italieni ai domeniului. El punctează esențial, do-
vedindu-se un perfect cunoscător al putințelor și slăbiciunilor
modelului semiotic. Remarcabilă mi se pare la M. Mincu
absența acelui optimism de sorginte scientistă, el privind și
întrebînd cu detașare din afara cercului (se poate citi careu)
semiotic. Aș putea spune chiar că Marin Mincu nu pledează
ostentativ pentru semiotică, ci încearcă o descriere obiectivă
a semioticii literare actuale, a tendințelor și căilor pe care
ea este susceptibilă de a le urma în dezvoltarea sa ulte-
rioară. Cine vrea deci să opteze pentru analiza semiotică
este liber s-o facă, iar dacă mulți refuză încă nu este nici
o supărare, deși, pentru cel ce conduce discuția, a respinge
în totalitate cercetarea semiotică înseamnă „a vehicula inhi-
biții și complexe de intolerabilitate care nu fac altceva
decît să întîrzie un proces cultural normal". Semiotica, ori-
cît de supărați am fi în fața exceselor sale inițiale, pă-
trunde treptat în poetica și critica literară, operînd, mai
din necesitate, mai din snobism, transformarea unei menta-
lități teoretice.
Dezvoltare a structuralismului lingvistic, dar avînd, în
timp, premise teoretice cu mult mai îndepărtate, semiotica
își revendică în anii 70, mai ales în occidentul european, un
statut de adevărată characteristica universalis, arogîndu-și
astfel dreptul de a organiza și un model de analiză a tex-
tului literar. Ea cunoaște o dezvoltare spectaculoasă mai
întîi în Franța, prin lucrări datorate lui Greimas și emu-
lilor săi, dar și prin contribuții provenind de la membri
sau simpatizanți ai „grupului" Tel Quel, numele Juliei
Kristeva fiind aici unul de referință. In estul european, deși
semiotica poloneză nu poate fi nicidecum neglijată, modelul
care se impune cu cea mai mare autoritate este cel al
semioticienilor de la Tartu (Estonia), conduși de Iuri Lotman.
Acest model este repede însușit dc o parte a semioticii occi-
dentale, el dovedindu-se mult mai fecund decît cel al școlii
greimasiene. Intenționînd o critică a noțiunii de cultură
(aceasta văzută ca un complex mecanism semiotic de stocare și
prelucrare specifică a informației), mult mai atent la dia-
lectica relației creator — societate — istorie, modelul lot-
manian permite dezvoltări mai ample și mai profitabile
pentru analiza fenomenului literar.
Semiotica italiană, așa cum reiese din cele spuse de
principalii săi reprezentanți, este mai aproape de modelul
lotmanian și se opune în multe privințe semioticii franceze
(greimasiană), căreia îi contestă abstractizarea excesivă ce
scoate modelul semiotic de sub incidența istoriei. Sub acest
aspect, semiotica italiană se dovedește mult mai „umanizată",
în sensul că atunci cînd se trece la analiza operei literare,
se ține seama atît de faptul că ea este un obiect unic,
elaborat de un subiect particular, cît și de acela că actul de
creație care emană de la acest subiect se împlinește pe
un anume fond cultural, de care pînă la un punct depinde,
dar pe care, dialectic, în același timp, îl contestă.
Mărturisesc că sînt printre acei care au avut mari re-
zerve față de modelul semiotic așa cum apărea el, intr-o
fază inițială, la Greimas sau Bremond. De aceea sînt mul-
țumit să găsesc în afirmațiile lui Avalle, Segre, Agosti o
critică a acestui model. Excesiva abstractizare și formalizare
critică a acestui
__________ ______ aceștia — și nu numai ei — pe francezi
este reală și nu a putut duce prea departe. Demersul semio-
tic nu este însă epuizat, chiar dacă unele din căile sale
s-au dovedit a fi fără ieșire. Trecînd de la „modă" la ști-
ință, semiotica, ajunsă la vîrstă reflecției mature, își revi-
zuiește începuturile și tinde, cred, deocamdată, să evolueze
către o teorie a mentalităților culturale. De fapt Lotman
de care-i acuză
și chiar Kristeva (a cărei semanaliză nu poate fi totuși în-
treprinsă fără o prealabilă critică a ideologemelor culturale)
au enunțat deja premisele acestei evoluții în virtutea cărora
semiotica apare ca o tentativă teoretică de tipologizare a
culturilor în individualitatea lor istorică. In acest context
general, semiotica literară poate evolua la rîndu-i către o
teorie a mentalităților scripturale. Astfel, ea tși propune
să distingă acele elemente comune care, la nivelul scriiturii,
definesc o anumită paradigmă literară, pentru ca, ulterior,
avînd ca normă aceste elemente comune, să încerce să
descrie fiecare operă particulară ca tentativă scripturală
unică de modelare a realului. Subscriu aici întru totul afir-
mațiilor lui Cesare Segre, care, în dialogul cu Marin Mincu,
mi se pare a avea opiniile cele mai juste în privința evo-
luției semioticii. El este cel care, după ce contestă raționa-
lismul excesiv al semioticii occidentale, afirmă : „Poate că
într-o zi computerele vor ști să recunoască invariantele ;
dar nu vor putea realiza niciodată, decît ca pură entropie,
jocul invariantelor și al variabilelor, care este realizat de
artist ca persoană istorică" (subl. aut.). Ideea dc mentalitate
scripturală mi se pare implicit cuprinsă în noțiunea de per-
soană istorica, pentru că orice scriitură particulară are în
structura sa profundă elemente care denotă apartenența sa
la o mentalitate scripturală generală. Segre adaugă de fapt
în acest sens: „Dacă există niște sisteme modelizante cultu-
rale, există desigur niște subsisteme pentru fiecare ideologie
în parte ; care, între altele se realizează prin niște ecritures
aparte." Orice subiect-autor face parte dintr-un grup social
a cărui coerență este menținută de persistența unui ideologem
cultural. O mentalitate scripturală care-și exercită, mai mult
sau mai puțin
fi decelată aici
scriitură.
Dintre cei
nelor semioticii
subtil, presiunea asupra scriitorului, poate
sub forma unui model general și istoric de
intervievați de Marin Mincu asupra desli-
literare, îmi mărturisesc încă o dată sim-
patia pentru Cesare Segre. Dacă la Eco deplina încredere
în valabilitatea propriei construcții teoretice determină răs-
punsuri tranșante, fără replică, dacă la Maria Corti frapează
un soi de optimism juvenil în posibilitățile semioticii, există
în schimb la Segre o anumită reținere, de cea mai bună
extracție intelectuală, în a avansa opinii prea tranșante,
prea optimiste. Se ghicește în răspunsurile sale acea îndoială
atît de caracteristică eruditului, „oboseala"
de nesfîrșita trecere a modelelor epistemice,
lor ciclică în progresul infinit al cunoașterii.
Desigur, multe ar mai fi de spus despre
in cartea lui Marin Mincu. Mă opresc însă
celui conștient
de succesiunea
cele „vorbite"
aici, recoman-
dînd-o celor interesați ca pc un excelent îndreptar de semio-
tică literară.
Iulian POPESCU
* Marin Mincu, Semiotica literară italiană, Univers,
București, 1983,
Convorbiri literare —
panoramic editorial
MIRON CORDUN:
„Bacovii“
Bacovii (editura Cartea Românească,
1982), cea de-a patra carte a lui Miron
Cordun, după Curtea Veche, premiată
pentru debut de Uniunea Scriitorilor în
1974, Duminica pe drumuri și Serbările,
îmi semnalează un autor demn dc tot
interesul, deși — pînă acum — prea
puțin răsfățat de critică. Fapt regreta-
bil, dacă stai să calculezi cită cerneală
curge pentru a decreta genii niște autori
despre care nu se știe incă dacă au ta-
lent ori, dimpotrivă, pentru a contesta
talentul acelora ce și l-au ilustrat cu
asupra de măsură.
Fără îndoială, Miron Cordun este un
autor de autentică stirpe bacoviană, și
cînd spun asta nu mă refer, în primul
rînd, la repetata invocare a numelui au-
torului Lacustrei (titlul volumului, al
unui ciclu și al mai multor poezii), ci,
mai ales, la anumite constante imagistice,
simbolice sau dc tonalitate. Nimic făcut,
construit, totuși, în acest volum, baco-
vianismul autorului este unul dc struc-
tură și nu unul programatic, calculat.
Cu excepția unor reminiscențe (v. De
luni pînă duminică, Îndărăt ș.a., din
primul ciclu) tradiționalist-gîndiriste,
preluate — probabil — prin loan Ale-
xandru, de care poetul are grabnică ne-
voie a se dispensa întrucît nu i se po-
trivesc, volumul acesta propune o poe-
zie melancolic-sfîșietoare, un fel dc cîn-
tec pur al trecerii, destrămării, trecerii,
ca în frumosul poem Domnul septem-
brie : „Cai în septembrie. Copiii mari /
călări pe cai. Copaci, copaci... / Te os-
tenești în rondul lui septembrie / și nu
mai știi cu tine ce să Iaci. / Și nu mai
știi de unde te mai știi, / ți-e greu
pămîntul alergat, ți-e bine — / domnul
septembrie ți-e frate bun : / nu vede
fierul ruginind pe tine. / / Tu, cel
mai cal din caii fără rost, / copil mai
mult decît se vor nebunii, / închipuind
roata morilor de vînt — te duci în
cer, / te dai pe roata lumii..." sau ca
în prima jumătate a poeziei Crinii ti-
grafi (păcat că nu i-a suprimat și auto-
rul finalul) : „Prea frumoasă pentru
mine era Ca o tigroaică ferindu-și
tigrii era. / Dacă ți-e foame, ziceam, /
dacă prea sfinților tăi copilași / le e
foame, ziceam, / sfîșie-mi carnea, reîn-
carnează-mă în preasfinții tăi copi-
lași — cară-mi căldările sîngelui."
Cel de-al doilea ciclu (Numirea nume-
lui. Cronici de ev mediu), prin tonul
excesiv grandilocvent mi se pare nepo-
trivit, dacă nu autorului, cel puțin vo-
lumului de față, în vreme ce al treilea
(Bacovii), centrat în întregime pe meta-
fora scrisului / metafora cărții („să vadă
scribii să cunoască / de cum se cade să
se nască", în Căderea cărții de la zei,
„scriitor scriindu-și leneș cartea / pește
stors de icre, / șarpe Știrb", „Cu patru
cărți de patru vieți, / cu patru inimi —
ca odată ' cînd patru arme își trăgeau
/ din patru vieți vieața toată", „bolnav
de cărți, copil din cărți", „la plîns de
carte, la plîngere-n carte"), mi se pare
punctul cel mai de sus al creației lui
Miron Cordun. Voi relua excelentul
poem Cartea de carne (superb titlu !, ar
exclama Eugen Barbu) : „Cartea ar fi
carne, și ar fi ' de răpit cu armele —
își spune / cela ce prin carte se apune I
ostenitul de la fiare vii / Cela ce de
rupere se dă / dintr-o parte-a lumii-n
ceialaltă, / și e firea lumii mai înaltă /
și e fiara lui mai slobodă. I / De vîna-
re-i cartea, și ar fi / de vînarea arme-
lor — își spune / cela ce prin carte se
apune, / ostenitul de la fiare vii."
După Bacovii, Miron Cordun este un
autor asupra căruia critica ar trebui să
se aplece cu mai multă atenție.
Liviu ANTONESEI
CORNELIU OSTAHIE:
„Experiențe
pe sufletul viu“
în urmă cu vreo zece ani, student
fiind, Corneliu Ostahie (care semna a_
tunci Corneliu Ostahie-Cosmin) publi-
ca în „Dialog" cronici filozofice pre-
cum și poeme care frapau prin auste-
ritate și rigoare formală. Plecat la
București, făcînd — așa cum spune
Alex. Ștefănescu — figură de „mol-
dovean surizător și absent, rătăcit
printre bucureștenii aflați într-o con-
tinuă agitație", s-a manifestat, prin
reviste, cu excesivă parcimonie. Poe-
zia lui a evoluat însă subteran, ieșind
la suprafață prin (doar) două cărți,
mai întîi Recif și acum Experiențe pe
sufletul viu (editura Eminescu), vo-
lum care ne îngăduie să apreciem că
într-adevăr e vorba de o evoluție, și
încă una destul de radicală. La mi-
jloacele versului clasic, Corneliu Osta-
hie recurge tot mai rar. deși atunci
cînd o face, rezultatele sînt remarca-
bile, ca in acest „desen" în același
timp delicat și tensionat : „scădea o
umbră luneca un grind t hotare încă
mărgmind ceva / și peste noi zidind
în nemișcare / se prăbușea lumina cea
mai grea I / numai o pată de adînc
pe zarea / haloului de clipe nălucind?
/ e prea puțin dar cum trecem in ur-
mă / scădea o umbră luneca un grind".
Altfel, poezia lui dă senzația de dis-
curs lăsat în libertate, mizind pe dis-
continuitate, pe schimbarea rapidă de
planuri, pe aglomerarea de imagini
disparate. Ca și la alți poeți de azi,
un Mircea Ivănescu, un Leonid Dimov,
narativul nu e decît o mască, un pre-
text sau un impuls inițial. Impingin.
du-se în prim plan (un ciclu se chea-
mă „Proba de narcisism"), poetul se
privește lucid și, uneori, nu fără o
amară ironie. Parantezele și pasajele
între ghilimele creează un joc meta-
textual ce complică și dilată țesătura
discursului. O temă privilegiată e a-
ceea a relației dintre aparență și rea-
litate. Ciclul intitulat „Muzeul straniu"
este prezentat chiar de autor ca fiind
„istoria unei ficțiuni", iar „descrierile"
care îl compun drept „rodul imagina-
ției mele (trebuie să spună, ușor în-
clinată spre farsă și ceremonial)".
Cert e că poetul resimte acut și prin
toți porii sensibilității sale agresiunea
realului, poezia fiind, în acest fel. o
formă de apărare, de ocultare (fie si
provizorie) a unui impas existențial,
însăși discursivitatea e un mijloc de
exorcizare : „împrăștii cuvinte în ju_
rul meu și meditez la dispersia lor",
declară poetul. Dispersie ce configu-
rează o lume în același timp vidă și
prea-plină, imaginară și reală, fanto-
matică și concretă, evanescentă și de-
rizoriu-banală. Acest univers poetic
straniu, in care poetul evoluează par-
că dezorientat și temător, este, cred,
defintoriu pentru momentul actual al
poeziei lui Corneliu Ostahie, care ne
avertizează, dealtfel, în niște ., Propu-
neri pentru paradis" : „sînt sigur că
nu vă c gîndul la mine altfel m-ați pă-
zi / altfel aș înțelege cum nu vă e
teamă cum de nu vă trece prin minte
I că s-ar putea să ating măruntaiele
beznei că s-ar putea să întreb / ceva
nedeslușit cu soatel“ rezemat de a„
parența stabilității, oricînd / cu aș pu-
tea să fiu o pierdere gravă, pentru e_
chilibrul închipuirii / să ies afară din
ioc să mă sprijin dc un perete ade.
vârât...".
Al. C.
SILVIA ZABARCENCU:
„Nicăieri in orașul acesta“
Apărută anul trecut la Editura Emi-
nescu, Nicăieri în orașul acesta, cartea
Silviei Zabarcencu reunește între coper-
țilc ei două microromane (Nicăieri în
orașul acesta, care împrumută și titlul
cărții și Thalassa...! Thalassa...!), care
surprind complexitatea stranie a vieții
unor oameni pseudoexilați în paradisul
acela de ape, stuf, nisipuri, pești și pă-
sări care este Delta Dunării. Fără a
avea nota fantastică predominantă in
romanul Treizecișitrei al lui Tudor Du-
mitru Savu, cele două proze ale Silviei
Zabarcencu se apropie de creația scrii-
torului clujean prin finețea și adîncimea
observațiilor ca și prin meditațiile pe
care sufletul deosebit și modul specific
de viață ale pescarului le stîrncsc în su-
fletul cititorului.
Nicăieri în orașul acesta este romanul
unor destine solitare izvorîte parcă din
Noaptea de sărbătoare a lui Cesarc Pavese.
Aproape toți eroii — întîlnim in acest
roman amestecați în vîrtejul dramelor
existențiale, țărani, pescari, pictori dc ge-
niu. profesori și femei părăsite, diaconi
si bătrîne de mahala — au mentalitatea
însinguratului dar personajul cel mai reu-
șit este bătrînul pescar Moisei — un
solitar retractil la orice încercare de
apropiere din partea semenilor — muti-
lat sufletește de imposibilitatea de a
iubi. „Dar pc cine am iubit eu vreo-
dată ?“ se întreabă el pentru ca apoi să
conceadă : „Am rămas singur". Toate
personajele acestui roman (ca și majori-
tatea celor din Thalassa...! Thalassa... !)
suferă de boala incomunicabilității și ele
par că vor să închege imaginea solitaru-
lui absolut.
Realizat ca o proză problematică (chiar
dacă tema alienării omului în societatea
modernă este arhicunoscută), scris cu nerv
și finețe în același timp, romanul este
mult superior prozei care i-a fost ală-
turată, Thalassa... ! Thalassa... ! Neșle-
fuit, făcînd paradă de erudiție (chiar
titlul ne trimite la Xenophon din Efes)
avînd personaje schematice, necristalizate,
cu o scriitură facilă și neglijentă adese-
ori, microromanul acesta este mult infe-
rior primului. Singura lui reușită este
maniera caricaturală în care a fost rea-
lizat personajul Izabela Drumaru, demnă
urmașă în această privință a Justinci
Putet din atît de gustatul Clochcmerle
al lui Gabriel Chevaher.
Valeriu STANCU
ION DAN NICOLESCU:
„După mine, o zi...“
Romanul „După mine, o zi...“ începe
baroc, cu fraza abundînd în comparații
și arhaisme, pe alocuri ivindu-se și re-
gionalisme — toate conlucrînd la recon-
stituirea atmosferei de epocă. Ion Dan
Nicolescu stăpînește un limbaj în care
retorica își are locul ei bine definit. Cu
toate acestea, nici epicul și nici, mai
ales, construcția romanului nu sînt su-
ficient de pregnant conturate. Acțiunea
debutează nebulos și nu se limpezește pe
deplin nici în finalul narațiunii. Pe de
altă parte, numărul impresionant de per-
sonaje, multe dintre ele abia schițate, nu
servesc la descifrarea intențiilor proza-
torului, fiind simple artificii în recuzita
romanului. Episoadele interesante din
punct de vedere al epicului sînt rare (un
exemplu în acest sens poate fi scena
în care vizirul Abdulah discută cu vor-
nicul Anemie, fost călugăr). Acestea al-
ternează cu altele, terne (vezi vînătoa-
rea la care participă Voico Voievod).
Cu toate că autorul este un prestigi-
tator al cuvîntului, o acțiune condusă pc
cărări arhicunoscute nu poate face decît
să indice un moment mai puțin inspirat
al unui prozator de talent care păcă-
tuiește, aici, prin supunerea, reflexă, la
concluziile pe care le reclamă o acțiune
aflată în impas. Cîteva scene pitorești,
unele admirabil construite, nu pot salva
lipsa de consistență a acestui roman, a
cărui miză vizează exclusiv efectele de
limbaj.
Firul epic se limitează la uneltirile
unor boieri despre care nu aflăm prea
multe. Figura lui Voico Voievod, pro-
babil un arhetip al micului tiran, se
dizolvă în frazeologia stufoasă a dialo-
gurilor, spectru inconsecvent al unui tre-
cut probabil. Unica figură memorabilă
este aceea a călugărului Artcmie, devenit
ulterior voievod. Personalitatea sa, în
jurul căreia gravitează de fapt acțiunea,
poartă semnul hazardului, a cărui victimă
este în final.
Romulus NICOLAE
GEORGE STANCA:
„Poeme pricinoase“
„Bezmetic năuc senzual" este acest
George Stanca, după cum, cu o perfectă
cunoaștere de sine, se autodefinește în
al doilea volum al său. Poate, în peri-
metrul liricii noastre de azi, doar la
Dan David am mai întîlnit o așa fe-
ricită (conștientă)... inconștiență în abor-
darea poeziei, un așa apetit lexical, un
așa de senzual libertinaj vizavi dc orice
dogmă estetică și lingvistică. în cartea
sa, care în nici un caz nu plictisește,
trăiesc într-o promiscuitate totală arha-
ismele fonetice și lexicale cu neologismele
cele mai țipătoare, regionalismele cu ter-
menii în frac ai limbii literare, rime din
cele mai pestrițe, licențe de tot soiul,
îmbinări năstrușnice, apelative greu de
imaginat. Ritmurile de baladă, de can-
tilenă, de pastel, de sambă, de doină, de
urătură, chiar de Urmuz și Brumaru pc
ici pe colo nu sînt jenate de coexisten-
ță. Veșnic atins de săgeata lui Cupidon,
poetul închină adoratelor imnuri de iu-
bire în toate manierele, cînd îmbrăcat
în costumul epocii Văcăreștilor, cînd în
ccl al unui student de azi, cînd în cel al
supercivilizatului sastist de toate dar nu-
mai de dragoste nu. Fără îndoială, spi-
ritul dc tot ludic al lui George Stanca
face, în mare parte a volumului, echi-
libristică pe o muchie de cuțit. Și, ine-
vitabil, de multe ori piciorul îi scapă
în zona gratuitului pur, unde, dînd pro-
babil de o atmosferă priincioasă și fami-
liară lui, întîrzie peste poate. De altfel,
poezia lui păstrează și nuditatea gra-
vității, atingînd cote valorice vizibile ca
în : „mă simt atît de tînăr, / îneît aud
cum mineralul invadează superbul păt
al / mătușii Vetuța / asfixiată în buncăr
la ' patru aprilie patru’ș’patru I și cum
din moloaze răsar / maci ntorfeici" (Ju-
nețe) ; „îmi place să fiu singur ca o
literă / culeasă greșit într-o pagină" (As-
tenie, 3) ; „trăim înalt prea sfîntă doam-
nă / ne mai respiră aerul de toamnă
ne mai așteaptă-n colțuri calzi rechini
ne mai prostituăm și noi pe doi țechini"
(Undă), Căderi ș.a. Uneori, în timpul
lecturii, aveam impresia că autorul, în
laboratorul său, procedează astfel : își
scrie întîi poeziile într-un limbaj „nor-
mal", apoi, făcîndu-i-se jenă de atîta
seriozitate, de atîta sobrietate, se-apucă
și scrie parodiile propriilor sale poezii,
în codul amintit mai sus. Unele breșe de
îndoială, de neputință, dc tristețe în at-
mosfera de jubilare continuă, de veșnic
joc a poeziilor sale ar putea să îndrep-
tățească o astfel de temerară presupunere.
Dar cine știe, cine știe ?
Mariana CODRUȚ
RADU LUPAN:
„Text și conLext“
Radu Lupan traduce masiv din lite-
ratura americană, versifică, scrie un ro-
man și o monografie. Ceea ce reușește
autorul în eseurile adunate sub titlul
Text și context nu surprinde pe nimeni.
E lăudabilă intenția de a populariza li-
teratura străină la noi, și Radu Lupan
reușește s-o facă, dacă nu prin eseuri,
măcar prin traduceri. Analiza unor opere
îngăduie cunoscutului traducător să pă-
trundă în intimitatea textului și să ve-
rifice funcționalitatea echivalențelor ro-
mânești la textele americane. Nu întîm-
plător majoritatea interpretărilor au ca
obiect cărțile unor reprezentanți dc frunte
ai culturii universale, pe care i-a cu-
noscut și s-a grăbit să-i tălmăcească. Cum
era și firesc, tonul domol păstrează limi-
tele bunei cuviințe, reface itinerarii spi-
rituale, invită la meditații. Observațiile
sale, comune de altfel, au în vedere as-
pectele generale ale operei, motivația unor
atitudini, condițiile social-istorice. Infor-
mat, autorul volumului Text și context
jonglează cu o terminologie critică mo-
dernă, bine însușită, numai că se sfiește
în fața necunoscutului, preferă altceva,
se simte bine în spațiile deja marcate, cu
atît mai mult cu cît poate invoca nume
celebre. Uneori extaziat în privința opi-
niilor unor idoli, ezită să-i citeze, și fra-
zele curg în torentul unui discurs earc
nu-1 reprezintă. Nimeni nu ar putea să-l
învinuiască pc Radu Lupan de opaci-
tatea critică atîta vreme cît el însuși nu
și-a propus încă să trăiască o asemenea
aventură. El are menirea de a informa
cititorul mai puțin familiarizat cu lite-
r-Hura americană, de a-i sugera cîteva
punți de legătură (punți de natură li-
vrescă), dc a-i forma gustul pentru un
univers spiritual inedit. Invitația sa, ele-
gantă, protocolară, susținută de cîteva
demonstrații convingătoare, poate fi ușor
acceptată.
Autorul se distrează cu un aparat de
filmat cu care surprinde conflicte so-
ciale, măștile crunte ale personajelor, ți-
nuturi aride, situații ridicole. Preferințele
sale s-au oprit de data aceasta asupra
unor scriitori foarte cunoscuți, Faulkner,
Hemingway, Dos Passos și Salingcr. In-
teresat să descopere elemente biografice
în opere, autorul volumului, întreprinde
incursiuni atrăgătoare în diferite ținu-
turi, se hazardează să stabilească ime-
diat relații și să le comunice cu nevino-
văția unui adolescent aflat în prima lui
drumeție. Astfel, Faulkner văzut în Lu-
mina lui august, prilejuiește eseistului o
serie de discuții despre „calitatea de pi-
lot" și aceea de „navigator" a marelui
scriitor. Comprimarea istoriei, în urma
transformărilor rapide care le absorb ful-
gerător pc cele anterioare, îl derutează.
Dar totul se reface din mers. De pildă,
universul faulknerian i se dezvăluie în
drumul de la Lumea Sudului către mi-
turile copilăriei și tinereții. Atras de lu-
mea încrîncenată a comitatului Yokno-
patwpha, ostenind pe căile greu accesibile
ale acestuia, Radu Lupan își amintește
numeroase lucrări consacrate celui care
semnează povestirea Ursul. în eseul inti-
tulat Vă mai amintiți de Hemingsvay ?
traducătorul român atrage atenția asu-
pra „caracterului biografic" al operei a-
cestuia, absent chiar și sub forma trans-
figurării, abia ghicit în reacțiile omului
și problemele de comportare, în formarea
unui destin. Din creația lui Dos Passos
analizează SUA cu influențele ei asupra
noului roman francez, în ceea ce pri-
vește tehnicile narative, opera care a in-
vestigat din perspectiva dramei omului
modern, disocierea dintre omul social și
cel individual, existența inumană și ab-
surdă. într-un alt eseu intitulat Biografia
ca ficțiune, ficțiunea ca biografie, auto-
rul, sătul de acest lung pelerinaj constată
că nici o explicație deterministă nu va
stabili cu exactitate relația dintre viața
autorului și scrierile sale.
George BADĂRĂU
CRlNA
DECUSEARA-BOCȘAN:
„Povestiri
despre Cuza Vodă“
înscris in sfera literaturii didactice,
menite în mod deosebit să educe și să
instruiască prin exemple și prmtr-un senș
formativ evident, volumul de povestiri
al Urinei Dccuseară-Bocșan („Povestiri
despre Cuza Vodă", Editura Ion Creangă,
1984), își onorează în mod meritoriu
obligațiile. Așa după cum o arată și tit-
lul, povestirile reunite aci ilustrează via-
ța Domnitorului Unirii, surprinsă în
momente de o aparte exemplaritate. Este
vorba de relevarea unor definitorii trăsă-
turi de caracter, proprii celui rămas în
memoria urmașilor drept o personalitate
profund integrată în frămîntata istorie a
țării noastre. Copil fiind, nu va răbda
înșelăciunea nici intr-un simplu joc
(„De-a v-ați ascunselca") și va prețui
cinstea, vrednicia, intr-ajutorarea („Un-
de-s doi, puterea crește"). Ajuns Domn,
el va ține la mare cinste virtuțile po-
porului, rclevîndu-le și răsplătindu-le cu
orice prilej și stăruind ca și cei din ju-
rul său să procedeze la fel, fie că este
vorba de justiție („Judecată cu socotea-
lă"), de probleme ale învățămintului pu-
blic („Șoseaua"), fie de felurite pricini,
în cazul cărora abuzul sau nedreptatea
se cereau sancționate pe dată („Ce nu știe
Vodă"). Firește, ne-am putea întreba cît
este fapt autentic și cît este ecou de
legendă în întîmplările narate. Dar a-
ceasta arc, în cazul de față, mai puțină
importanță. în fond, avem de a face cu
o culegere de pilde, în care autoritatea
domnitorului cîntărește mult, dînd asjlil
o amplă reverberație fapfiiui relatat. Mai
trebuie spus că volumul este scris intr-o
manieră de binevenită simplitate și fran-
chețe a finalității, aceasta din urmă vi-
zînd cu prioritate înnobilarea sufletească
a micului cititor. Beneficiind de aura
istorică a eroului povestirilor, volumul
se recomandă în mod firesc ca o utilă
lectură de educație patriotică și cetățe-
nească. în noră, agreabile, ilustrațiile
Ilenei Nicodim.
Alina NOUR
„Synthesis‘*
Noua fasciculă a revistei Synthesis
(X, 1983, 103 p.) oferă doua grupaje de
texte : unul pe direcția ci principală,
ocupîndu-se de perspective comparatiste ;
celălalt regrupînd cîteva intervenții la
o masă rotundă consacrată relației din-
tre istoria literară și istoria mentalităților.
Se recunosc în amindouă preocupările is-
toricului Alexandru Duțu, cel care „face"
revista de la începutul ei și care-i im-
primă constant acea notă de seriozitate
și de rigoare ce a impus-o în lumea com-
paratismului. Ultimele numere, îndeosebi,
marchează o mai decisă orientare spre
dialogul cu istoria ideilor și mentalități-
lor, domeniu în care Al. Duțu a adus
deja contribuții importante, cea din urmă
fiind o sinteză cu privire la raporturile
acestei istorii, astăzi foarte vitală, în
unele zone ale lumii, cu literatura com-
parată. Revista Synthesis a reușit să dis-
ciplineze asemenea preocupări și să im-
prime o direcție fertilă, de orizont inter-
disciplinar și de metodă cît mai rigu-
roasă. Zece ani de apariție constituie
deja un răstimp semnificativ, la capătul
căruia noua fasciculă dă seama, fie și
diminuată ca număr de pagini, de ma-
turitatea demersurilor comparatiste din
România și nu mai puțin de larga des-
chidere cultivată de redacție. întîiul gru-
paj adună cîteva texte în care exigențele
studiului istorico-literar sînt racordate la
acelea impuse de o gîndire sistematică,
fie că e vorba de analiza unor rcbei
artistice, concepte sa, epoci culturale
Raportul dintre național și universal, atît
de frecvent abordat în secolul nostru, t
repus în discuție sub unghiul unei dia-
lectici a noțiunii însăși (Viorica Nișcov),
alături de o lectură semiotică a povesti-
rilor lui Greangă prin prisma modelului
„Todorov" (Doina Petrache-Lemny), de o
paralelă între „lumea interioară" a lui
Novalis și aceea a lui Al. Phillippide
(losif Cheie-Pantea) sau de noi contri-
buții românești cu privire la fenomenul
Renașterii și Barocului. Preocupările ro-
mânistice precumpănesc aici, chiar circă
perspectiva e comparatistă. Celălalt gru-
paj valorifică parțial o „masă rotundă"
pc tema relației între istoria literară și
istoria mentalităților. Un text incitant
subscrie, în acest cadru, Yves Chevrel,
care evocă exemplul pătrunderii natura-
lismului francez în spațiul german pen-
tru a urmări, după o sugestie lansonia-
nă, tranziția de la istoria receptării la
aceea a mentalităților. Nu mai puțin
incitantă e analiza propusă de Gcrhard
R. Kaiser pe marginea unor metafore
din epoca modernă. Este evident aici
efortul de a transcende comparatismul
literar în direcția istorici ideilor și men-
talităților, după cum studiul despre „ima-
geric" subscris de Daniel-Henri Pagcaux
încearcă același lucru în direcția unei an-
tropologii culturale, nu fără a atrage
atenția, în ce privește metoda, că aceasta
trebuie să rămînă la dispoziția istoricu-
lui : „Cercetarea condiționează metoda,
nu invers, fiindcă ceea ce vrem noi e
să explicăm și nu să verificăm sau să
dovedim. Dacă vrem să relansăm stu-
diile comparatiste, îndeamnă autorul, să
nc străduim a nu le cantona în analize
pur estetice și să reafirmăm drept.il cer-
cetării istorice, dacă prin irtorit înțe-
legem desigur acea știință umană care
datorită unor prodigioase progrese me-
todologice, vorbește despre viața oame-
nilor sub toate aspectele și modalitățile
ei“ (p. 88). A explica, iată care trebuie
să fie deci ținta unei cercetări ce nu se
pierde în tehnicism și care nu-și detur-
nează rosturile de dragul metodei. Sînt
probleme discutate și la ultimul congres
al Asociației internaționale de literatură
comparată (New York. 1982), congres
asupra căruia informează sumar Andrei
Corbea. Cîteva note și dări de seamă
încheie, în același cadru larg și totuși
bine conturat, această nouă fasciculă din
Synthesis, pc care un text sintetic des-
pre cultură, educație și cooperare, sem-
nat de Mihnea Gheorghiu, o deschide în
acord cu marile comandamente ale lumii
de azi. Nu se poate lăuda îndeajuns rîv-
na editorilor de a ține la curent pe
specialiști cu noile studii comparatiste,
puse în relație sistematic cu directive în-
rudite ale cercetării. Ecoul favorabil pe
care buletinul Synthesis l-a stîrnit de la
început printre slujitorii acestui dome-
niu, interdisciplinar prin excelență, e o
garanție a sincronizării eforturilor ro-
mânești cu ceea, ce comparatismul are
astăzi mai elevat.
Al. ZUB
13 — Convorbiri literare
un dialog
cu herve
bazin
președintele
academiei goncourt
,,printr-o egală apărare a adevărului
și a libertății să asigurăm pacea și cultura"
• Nu pot spune care-mi este „ran-
gul" printre romancierii contemporani.
Constat doar că sînt foarte citit din est
pînă-n vest și socot că acesta este in
fond visul oricărui scriitor. De aceea
le mulțumesc cu modestie celor treizeci
de milioane de cititori ai mei. fără a ști
de ce ei sînt atît de mulți. Într-adevăr,
îmi displac clasamentele și clasificările
și după cum știți nu se prea ține cont
de ele. Din păcate, acestea țin de o
anumită modă literară (una-i chiar de
ultima oră fiind socotită chiar impor-
tantă : noul roman, care n-are nimic nou
în plus, nereușind să ctștige publicul ci-
titor, poate numai pe unii critici ort
universitari). De fapt nu se serie după
o rețetă. Se scrie pentru că există ceva
de spus, considerîndu-se a fi util și al-
tora. Imaginația furnizează intriga, realul
restul, în fine fiecare se recunoaște și
se pune în cauză. Literatura, pentru
mine, este o cură de adevăr (adevărul,
pentru a fi frapant, trebuie sa fie foarte
răspicat spus. De unde importanța sti-
lului și a forței narative.)
— Cele mai multe din romanele
Dvs. surprind prin atmosferă și de-
taliu, prin faptul divers căruia i se
conferă nebănuite potențe narative,
faptele fiind redate în și prin veri-
dicitatea lor. Cum pregătiți noile
cărți ?
• Sînt, de altfel, după opinia mea
mai multe genuri de opere, demne de a
fi luate în seamă. Dau o atenție spe-
cială coerenței textului, generat de inspi-
rația socio-familială, de „dificultățile ra-
porturilor cotidiene“. Toată seria Re-
seau, începută cu Vipera sugrumată,
este extrasă din această sursă, Preaferi-
ciții de pe insula dezolării. Un foc de-
voră un alt foc sînt romane socio-poli-
tice, în timp ce volumele Cu capul de
pereți, Pe cine îndrăznesc să iubesc și
Ridică-te și mergi sînt greu de situat
într-o anume configurație a inspirației
operei mele.
Ceea ce mi se pare bizar este că
din 1932 pînă-n 1947 am scris doar
poezie, sub severul toiag al lui Paul Va-
lery care-mi sublinia „densitatea", asi-
gurîndu-mă că voi fi mai în largul meu
în proză. Din această lungă experiența
a ieșit Zi, ce a primit premiul Apolli-
naire în 1947, dar după această dată,
ca urmare a concentrației expresive do-
bîndite într-un alt domeniu, am devenit
romancier începînd cu anul 1948.
— în ultima vreme mi se pare că
se înregistrează un declin al poeziei,
pe primul loc trecînd proza, bucu-
rîndu-se de o largă audiență în rîn-
dul cititorilor. Cum vă explicați acest
fenomen ?
• Mă întrebați de ce poezia este pu-
brize
borsalina
Mă tot țin de-un an să-mi vîndă borsalina dc culoarea nal-
bei uscate, dar... E drept că-i stă și lui într-un fel, dar îmi tot
spun că pălăriuța asta îmi este destinată, de ce ?, mie. E cel mai
gras om din oraș, oricum cel mai gras dintre grașii pe care i-am
văzut vreodată. De cîte ori îl întîlnesc, mă apropii de el și-1 fac
să-mi zâmbească, îl salut complice, iar el îmi răspunde cu acea
bonomie standard, bonomia oamenilor loartc grași. Sifonul, de
care nu se desparte niciodată, ca de-un baston sau ca de-o servietă,
pare, în mîna lui, dintr-o lume a lucrurilor mici și neadevărate.
Nici burta de elefant leneș, cu care navighează legănat pc trotuar,
nici mâinile ca două pâini, nici degetele-cremvurști, nici ceafa în
trei rînduri grele și bine rase, nici nasul cărnos, nici urechile
lucioase, nimic din toate astea nu-mi stîrncsc mirarea, cum mi-o
stârnesc hainele de pe el. în fond, sînt hainele unui om foarte
gras, la ce m-aș aștepta ?, dar de cîte ori mă uit la pantalonii
lui, la bretelele, la bluza, la cureaua, la pantofii lui albi, sau
portocalii, sau albaștri, care scîrțîie ca ușa de la șifonieră, simt
un fel de neliniște. E neliniștea, nu neapărat speriată, în fața unei
lumi necunoscute, ale cărei elemente nu vor să se supună înțe-
legerii dc-aici. O lume din altă parte.
Dar ceea ce nu vreau și nu vreau să accept ca aparținîndu-i,
e năstrușnica borsalina, care, pe capul lui, pare altceva, aparține
altcuiva. Încă îl mai opresc și-i propun tîrgul, dar răspunsul lui
este, invariabil, zâmbetul mare și rotund, care mi-a devenit atît
de simpatic și pe care-1 și provoc, nesătul, de cîte ori se ivește
prilejul.
Ei bine, acest om extrem de gras, cel mai gras din oraș,
intră în casă la el prin cea mai îngustă ușă din oraș. Flancată
de ușile vecine, între prăvălia cu găteli pentru nunți și cea de
umplut sifoane, ușa aceasta te contrariază prin îngustimea ei
incredibilă.
Da, prin ușița aceasta i-a fost dat lui să intre și să iasă.
O viață.
Scumpul de el, parcă l-a blestemat cineva 1
țin în declin în acest secol, dacă o com-
parăm cu imperiul celei din veacul tre-
cut. Gîndesc că nu este o greșalâ a citi-
torilor, ci a poeților ce au devenit ex-
trem de absconși. in chiar limba sa un
poet ajunge să fie comentat, adesea tra-
dus, spre a putea fi înțeles de toți. Ima-
gini, idei, metafore se ciocnesc între ele,
în unele poeme, că se ajunge să fie des-
cifrate doar de o „elită". Poezia mo-
dernă se înăbușe singură. Observați că
ea și-a conservat partizani tocmai în
punctul unde și-a păstrat o suficientă
limpiditate și o anume grijă pentru me-
saj.
— Care este după opinia Dvs.
situația prozei în Franța și-n Euro-
pa, în momentul cind cea din Ame-
rica de Sud cucerește noi teritorii,
cititori și chiar premii importante ?
O Mi se pare un fapt normal că-n
unele țări considerate mici sau de dată
mai recentă există o literatură deosebit de
viguroasă. In Europa, cu cîteva excep-
ții, au triumfat formaliștii indiferenți la
impactul social. In ultimii ani se înre-
gistrează totuși la tinerii scriitori o de-
tașare de acest gen de literatură și o
reîntoarcere la ..personaje, situații, nara-
țiune". Poarte important în această di-
recție mi se pare a fi apariția cărții
Starea lucrurilor, un veritabil manifest
semnat de 40 de nume.
— Ce vă doriți cel mai mult, a-
cum, cînd aveți un statut de mare
scriitor ?
• Iată ce-mi face o mare plăcere :
bunul simț revine. Personal, nefăcînd
parte din nici o școală, continui să fac
ceea ce am făcut dintotdeauna. Voi ter-
mina în curînd Abecedarul, jurnal intim
ce împrumută foarte simplu forma unui
dicționar. Apoi o să vadă lumina tipa-
rului Școala părinților (se vrea un roman
despre educația copiilor). Voi termina
apoi ciclul Reseau (am epuizat deja trei
teme: copilăria, tinerețea, maturitatea).
Va veni evident și bătrînețea. Un alt
roman, Dulapul, un volum de nuvele
sînt deja prevăzute.
Revenind la întrebare, ceea ce îmi
doresc cel mai mult nu s-a schimbat:
printr-o egală apărare a adevărului și a
libertății să asigurăm pacea și cultura.
Dumneavoastră știți că acesta a fost
angajamentul meu de 35 de ani. Cîteo-
dată lucrez singur, cînd scriitorul are în
mînă condeiul, alteori mă asociez ace-
lora care doresc ca prin scris să schimbe
în bine lumea, să fie mai bună și mat
dreaptă, altfel decît cea pe care am des-
cris-o în opera noastră.
— Vă mulțumesc.
Interviu realizat de
Ion DEACONESCU
Val GHEORGHIU
protagonistul
Chipul său se voia hirsut, asta a fost și este, pesemne, rostul bărbii
sirmoase, de cupru, car privirea e mereu aidoma unei dimineți frumoase.
Să ne ce vina jumina albastră, ce Vine din adîncuri de fintină ? Cu pu-
tință sa fie auevărul în asta, aar numai o fărimă din el, de bună seamă.
E sufletul lui păcătos de bun și sensibil la tot ce-i omenesc, nimic din
aceasta nefiindu-i străin. De aici și tresărirea lui la cea mai ușoară ațin- |
gere, reacția lui spontană, dar profundă, totodată. Apariția lui pe scena i
teatrului Național n-a avut nimic senzațional. Prezența lui era a unui
bun profesionist, și nu e lucru puțin de bună seamă, dar nimic mai mult.
Era unul dintre coriști, unul din cohortă. Pină a ajunge pe podiumul so-
listului mai era. Distanța, la prima vedere, nu părea mare, dar un pas,
aici, e uneori cit pămîntul. Saltul de la <umsecădenia de început a jocu-
lui său actoricesc nu s-a produs brusc, spectaculos, ci discret, aș spune,
ciștigind centimetru cu centimetru. De asta este practic imposibil de spus
cînd a început să irumpă in scenă forța actoricească a lui Sergiu Tudose.
Am constatat cu toții, cred, la un moment dat că ne place să-1 privim,
că ne retransmite, nu o putere nouă, simțirea turnată in cuvinte, în re-
plici, in personaje. Datele jocului nu s-au schimbat, n-a intervenit o
ruptură, ci s-a șlefuit ceva ce era mai de preț, acea intensitate a trăirii,
acel firesc ce țitie de intimitatea ființei sale. Nu doar experiența dobîndită
i-a îngăduit să facă pasul cel mare, ci mai ales temeinica lui muncă de
cunoaștere, căci Sergiu Tudose e un actor deschis spre celelalte arte.
El nu se bizuie numai pe vina sa de actor, el știe, a înțeles, bine că
aceasta ar putea seca oricît de bogată ar fi, dacă nu este întreținută eu valorile
cele mai înalte a'.e simțirii. Registrul lui e larg, și el reușește admirabil
să dea măsura acestei înzestrări, atunci cînd are o partitură ce-i poate
pune în evidență calitățile. Un asemenea rol, în care Sergiu Tudose nu
joacă, ci trăiește, e cel al lui Zilov, din „Vînătoarea de rațe" a lui Ale-
xandr Vampilov. Zilov creat de Sergiu Tudose e atît de ades arat, trăirile
lui au atita naturalețe, incit uiți imediat că ești la teatru, simți că ești
părtaș la o scenă de viață. Actorul joacă eu atita voluptate, cu atîța dezin-
voltură, cu atita sinceritate, că se realizează osmoza. In sala cea mică, Sala
studio altfel nici n-ar fi posibil. Distorsiunile se simt fulgerător și sanc-
țiunile sălii sînt prompte și aspre. Dar „Vînătoarea de rațe" e un spec-
tacol în care toată echipa actoricească e pe aceasi lungime de undă cu
protagonistul. Vampilov vorbește cu, adevăr despre adevărul vieții și
actorii respectă cu sfințenie acest adevăr. Sergiu Tudose cu deosebire.
Zilov. e. cred, pînă acum rolul carierei lui actoricești, o carieră aflată
sub o zodie fericită. E binemeritat pentru aceasta și premiul A.T.M., con-
ferit pentru interpretarea rolului Zilov. o recunoaștere în fond a unei per-
sonalități actoricești inconfundabile.
Gr
posibile motivații ale
unui succes
Succesul spectacolului ieșean Vi_
nătoarea de rațe e, desigur, în
primul rînd, unul al opțiunii re
pertoriale. Vampilov e, în teatru, ceea
ce e Șușkin sau Valentin Rasputin in
proză, ce a fost, la vremea lui, Evtu-
șenko în poezie și e Tarkovski in film
— ca să rămînem în teritoriul cultu-
rii căreia ii aparține. Dar în arta dra-
matică. piesa nu hotărăște destinul re-
prezentației. Același text, în premieră
absolută la Botoșani, a rămas inert și
anonim. Aprecierea asupra programu-
lui repertorial e, cel mai adesea, de
ordin cultural, al politicii specializate
și nu dobîndește preț decît în funcție
corelativă.
Așadar,, reușita ieșeană e a repre-
■ itației cu această piesă, bine alea-
, care a configurat un climat social.
ț>i a dat efigie artistică unui personaj
cehovian-gogolian, un arlechin dra-
matic, Zilov, conferindu-i statut de tip
configurativ pentru o realitate mora-
lă cu subteraneități de bolgie. Nu sînt
acestea și datele piesei ? Citesc, într-o
carte inteligentă, subțire și foarte per_
sonală, de veritabilă literatură criti-
că, următoarea observație (a lui Val
Condurache — în capitolul „Lectură și
zile") : arta interpretării, în teatru, ne
răpește dreptul la iluzie, ne constrînge
să renunțăm la „lectură", la voluptă-
țile pe care ea ni le procură. făcîndu_
ne prizonierii unei lecturi care nu ne
mai aparține în nici un fel". Dar, mă
întreb, nu există oare și împrejurarea
— de care vorbea Barrault, cînd, în-
tr-o noapte, a rămas în scenă, în pa-
tul lui Volpone, copleșit de fantasme
— de a fi invadat de alte iluzii, bene-
fice, devenite, de la un moment dat,
proprii, eliberate de orice sevirtuți fa-
ță de sursa originară ? Regizorul Nico-
lae Scarlat n-a citit piesa pentru noi,
obligîndu.ne la o anume accepție a
ei. Ca toți regizorii autentici, de viziu-
ne si concepție, el ne propune un uni-
vers asupra căruia urmează să delibe-
răm în deplină conștiință de sme și
în interiorul căruia să visăm, să încer.
căm identificări, delimitări, retracții.
Ne lasă pină și libertatea indiferen-
ței — dar ca atitudine, dacă bot zice
astfel, față de lumea descrisă. Nu însă
și pe aceea a dezinteresului. Fiind< ă
tensiunea coliziunilor si zbaterea erou-
lui. pasionalitatea demersului ideatic
ne îndeamnă dacă nu să străbatem
peisajul sufletesc arătat pe căile pro-
puse, măcar să-1 conspectăm cu anga-
jare.
Sergiu Tudose s-a relevat ca talent
pătrunzător și imaginativ în multiple
împrejurări. De cîte ori a creat făpturi
scenice sub călăuzire regizorală au-
torizată, personalitatea sa a apărut în-
tr-o lumină nouă. Așa s-a întîmplet. de
pildă, cu strălucitorul rol din Căpita-
nul din Kiipenik. Cum unul din fetișu.
rile criticii invalide e că regizorul
creator tiranizează actorul și-1 desfi-
gurează, țărcuindu-i fantezia, marione.
tizîndu-1 — viziune amintind de cea a
șamanilor din arhipelagul Papua, care
socotesc că supunîndu-se zeului tune
tului. adică neadăpostindu-se cînd tu.
nă. oamenii își pot pierde unul din
mădulare, sau mai multe — avem acum,
aici, din nou prilejul să observăm că o
regie inventivă îl ipostaziază pe actor,
dezvălindu-1 si edifică ansambluri cu
sigiliu. Căci izbînda ieșeană la care
mă refer e nu numai a protagonistului,
ci a echipei, de excelentă organizare,
ea dînd o tipologie și sugerînd cu finețe
etiologii ale cazului.
Totul s-a realizat într-o sală mică,
unde domină pînza de sac, într-o lu-
mină tulbure, misterioasă, fără excese
scenografice și butaforice, cu spații de
joc mereu noi. decupate de mișcarea
actorilor. într-o simplitate nimbatâ de
idee si cu un laconism care e esen-
țialmente modem. Mi-amintesc de seara
aceea cînd am văzut Vînătoarea de
rațe, alături de spectatori reflexivi si
participativi. Fusesem avertizat, din
oraș, de cu ziuă, că „n-ar fi cine știe
ce". A fost. Mai țin minte că după re-
prezentație am ciocnit bucuros un pa-
har cu apă în biroul directorului, cu
domnia-sa, fiindcă alți mosafiri nu
se anunțaseră și, ca și pe scenă, totul
se cuvenea să fie simplu, clar și in-
tim.
A urmat cronica apoi premiul pen-
tru interpret, premiul pentru regizor,
cel pentru spectacol... Da, trebuie să
credem în puterea acestei uriașe insti-
tuții care e Teatrul Național „Vasile
Alecsandri" din Iași de a redeveni, din
cînd în cînd. ceea ce a fost de la în-
ceput: o scenă tînără, într-un orizont
intelectual. Chiar dacă demonstrația
se face uneori în pod. Acoperișul, aurit,
e însă același.
Valentin SILVESTRU
un spectacol
eveniment
Dispărut în lacul Baical cu puți-
nă vreme înainte de a împlini
vîrsta de 35 de ani, Alexandr
Vampilov devine, după tragicul sfîrșit.
dramaturgul cu o largă audiență în tea
tre și la public. Piesele sale scrise între
anii 1964—1972, Fiul mai mare. Vara
trecută la Ciulimsk, Vînătoarea de rațe,
20 de minute cu îngerul și O întîmplare
cu un metteur en page, jucate și pe
scenele noastre (ultimele două cu titlul
Anecdote provinciale), fascinează prin
sinceritate și adevăr psihologic, prin sim-
Sergiu Tudose șl Don Aciobăniței în „Vînătoare de rațe" de Alexandr Vampilov
la teatrul Noționol dn lași
dialogul artelor
plitatc și profunzime, prin ineditul uni-
versului uman și tipologic, prin expresi-
vitate stilistică. Vînătoarea de rațe este
o dramă în care se regăsesc câteva din-
tre motivele care circulă și in celelalte
piese ale lui Vampilov. Provincia și oa-
menii acesteia, meschinăria și imoralita-
tea, iată cîteva dintre problemele pre-
dilecte ale scriitorului. De fapt, minciu-
na și vulgaritatea covârșesc existențele
în lumea provincială și dramaturgul in-
criminează tocmai aceste manifestări re-
probabile. Vampilov este un moralist
consecvent, fără să fie retoric și li-
vresc.
Simbolica vînătoare de rațe pe care o
profesează erou! — protagonist, cinicul
Zilov, nestatornic în gînduri și senti-
mente. nu este altceva decît lupta cu
prejudecățile și rutina vieții de provin-
cie. cu meschinăria și fățărnicia semeni-
lor. Zilov nu se poate integra ușor, nn-i
suportă pe cei împreună cu care este
nevoit să conviețuiască. Iată dc cc el
devine incomod pentru semeni șt aspiră
către contopirea cu pădurea și viețuitoa-
rele acesteia. Pădurea ca și viața, adună
copaci tineri, copaci bătrîni, copaci bol-
navi și uscați. animale blînde dar si vie-
țuitoare agresive. Laolaltă cu toate a-
cestca omul a rămas fiul credincios a)
pădurii. Acolo, la vînătoarea de rațe
Zilov își poate regăsi tihna sufletească,
puritatea și adevărul existenței.
Regizorul Nicolae Scarlat semnează un
spectacol dens, bogat în interogații, ar-
monios problematizat psihologic, jocul
de stări fiind modalitatea stilistică em-
blematică. Marea calitate a reprezentației
ieșene constă în faptul că distribuia a
înțeles stilul spectacolului și fiecare in-
terpret și-a adecvat mijloacele de ex-
presie unui numitor corn n : jocul de
stări în relația cu protagonistul. Creapa
lui Sergiu Tudose este revelatoare prin
sinceritatea și tensiunea sentimentelor.
Zilov, în întruchiparea sa. trăiește o
existență tragică, sufocată de ipocrizie
și prejudecăți, plînsul său cutremurător
exprimînd gînduri și sentimente tulbură-
toare. Actorul ieșean realizează o mare
creație, fapt cc a determinat și încunu-
narea carierei sale cu un premiu de in-
terpretare acordat de Biroul secției de
critică al A.T.M. La recentul colocviu
al regizorilor din teatrele dramatice de
la Bîrlad, spectacolul la care ne referim
a obținut marele trofeu, iar discuțiile
purtate de specialiști au evidențiat va-
loarea de excepție a reprezentației.
Cînd un spectacol capătă calificativul
de excepțional. înseamnă că întreaga dis-
tribuție s-a integrat pregnant într-o vi-
ziune unitară. Așa cum apreciem, jocul
de stări în relația cu protagonistul com-
portă unele dificultăți, interpretul unui
rol episodic fiind solicitat să abordeze
spațiul de joc în tensiunea cerută de
momentul dramatic dat, pentru a se pu-
tea corecta cu acumulările personajului
principal. Firește, această performanță
artistică exprimă calitățile de pedagog
ale regizorului Nicolae Scarlat dar și
valențele creatoare ale interpreților Vio-
leta Popescu, Monica Bordeianu, Despina
Marcu, Mihaela Arsenescu, Adrian Tuca,
Mircea Florin, Dan Aciobăniței și Cons-
tantin Avădanei. Personajele lor sînt bine
individualizate printr-o gamă variată dc
mijloace de expresie, cu simțul măsurii
și o înțelegere exactă a fiecărei parti-
turi, întreaga distribuție definind tipo-
logii complexe, inspirat circumscrise în
problematica spectacolului. Scenografia
semnată de Maria Miu se adecvează sti-
listic unei reprezentații memorabile.
George CENOIU
Convorbiri literare — V
artemus ward (1854-1867)
în vizită la președintele
lincoln
0 iu fac pălitică. Nici de vreun soi. Nu-i treaba mea. Că dacă era,
I umblam noaptea pe străzi și urlam ca turbat să trăiască și mă prop-
1 team la Betsy Jane abia spre dimineață, cînd duhneam mai zdravăn
a fumegai si a gin. Mă duceam la vot cu noaptea-n cap. Ședeam acolo
pină m/ se acrea și ceva pe deasupra. Da’ mă-ngrijeam să-mi car și ve-
cinii cu mine, trimeteam cu trăsura după ologi, bolnavi și recalcitranți.
\ egheam fără odihnă să nu-și facă de cap șarlatanii și alte alea. Pîn-
deam la colț minciunile infame ale dușmanilor, ăia care te mușcă tocma’-n
pragul alegerilor, cînd gogomaniile-s mai de efect. Și cînd se sfîrșea, dacă
se alegea candidatu’ meu, m-aș fi zbătut ca un pește pe uscat — ca să zic
asa — să-mi dea si mie o slujbă, că dacă nu-mi dădea mă făceam foc și
pară, da' pe capul' Administrației, și-o bubuiam cu tot ce se găsea pină-mi
dădea. Da’ uite că nu-i treaba mea. Io mă-ndeletnicesc cu o afacere res-
pectabila, nu pompolitică de-asta : nici două parale n-aș scoate din buzu-
nar, să sliu bine c-ar fi de-ajuns să mă ia-n Congres.
Așa că, fără nici o pălitică, m-am pus țanțoș să-i fac o vizită lu’ taica
Abe, la moșia lui din Springfield. L-am găsit in sufragerie, înconjurat de
un roi 6c cerșetori : toți voiau slujbe. Știam că fusese căpitan de barcaz pe
neîmblînzitul Mississippi și m-am bucurat să-1 pot saluta în argoul mari-
năresc, asa că zic : „Ahoe, Abe, bătrîne ! Vela mare, adunarea pe teugă
și lasă uinca să zburde peste bord ! Așa, vînjosule ! Ei, drăcia dracului !“
(N. 11. Astea-s curat de-ale marinarilor. Io le știu, că am tot fost la piese
cu marinari, jucate de actorașii ăia din New York). Taica Abe se holbă
la mine cam cruciș și-mi zise : „Lasă petiția dumitale aici și fii pacient.
Acum n-am timp de ea. Zău că n-am. Mi-e imposibil, domnule!".
„Domnule Lincăln, cine crezi mata că-s io ?“, l-am luat io din scurt.
„Unui care vrea o slujbă, cu siguranță", a zis el.
„Nici gînd, domnule", i-am zis io, „ați dat cu bîta-n baltă rău de tot
N-aveți ’mnea’voastră de un' să scoateți slujba aia să-mi placă mie. Jo-s
A. Ward. Meșter în figuri de ceară. lo-s tata Gemenilor și ei seamănă cu
mine -- amîndoi. Și-am venit din prietenie să vizitez pe președintele ales
de Siatele Unite. Ai mata chef să mă vezi, bine — n-ai, zi pe șleau și
m-am dus cum am venit, nici o pagubă".
„Luați loc, domnule Ward. Mă bucur să vă cunosc".
„Odihnește în sînu’ lui’ Abraham", behăi un oarecine dintre solici-
tanți, care-și găsise, vezi doamne’ omu’ să-1 ia peste picior.
„Ehei", zic io, „dacă pe toți vă paște să vă așezați în sînu’ ăla, n-c
mai răminea mare lucru de supt din eî“. La care bătrinul Abe se repezi
să-si încheie nasturii de la vestă pînă-n gît și roși ca o fecioară de șase-
sprezece anișori. Taman în pontu’ ăsta al conversației, văzui un nou roi
de cerșetori că dădu năvală peste noi în sufragerie. Unii voiau să fie șefi
de postă, alții perceptori, alții cereau misiuni străine — fiecare dădea să
apuce cîte ceva. Mi se-mpărea că bătrînul Abe o s-o ia razna. Abia termi-
na să dea mina cu fiștecare, că o altă hoardă, nesățioasă își făcea loc cu
coatele în încăpere. In casă și în curte, unde te-ntorceai, dădeai numa’ de
pretendenți la slujbe care zbierau ca din gură de șarpe că trebuie musai
să stea de vorbă cu taica Abe. Unu’ din Ohio, care avea în el vreo două-
zeci de dește bune de whisky, a crezut că io-s Abe și m-a luat cu „Dulce
rozmarin din preherie". Asta, mi-am zis, trebuie că vînează o slujbă tare
grasă. Altu’, cu nasu’ vînăt, agita furios un baston cu măciulia aurită și
i-a zis lui taica Abe că el îl caută pe „Washington și Gloria Vestului Fără
Hotar". Io-i zic, „Mata, stimabile, nu te.ai face funcționăraș de poștă,
dac-o îi să fie, așa-i ?“ Da’ el de colo : „Un pătriot e mai presus de fleacuri
dintr-astea. domnule !“ „E o recoltă bunicică de pătrioți anu’ ăsta, ce zici,
stimabile ?“ „Tocma’-l întrebam, cînd un alt val de candidați dădea să ne
răstoarne. Casa, șopronul și magazia de lemne gemeau acu’ de suflete.
Da’ cînd. peste toate, s-a ițit și un alt nou val, le-am strigat să nu se dea
bătuți, numa’ fiindcă’ n-ar fi loc. că, la o adică, mai încăpeau și în cocină.
Un pătriot mai moțat, dintr-un tîrgușor din Michigan, s-a cățărat pe casă,
a intrat pe horn și și-a dat drumul chiar în sufrageria unde taica Abe
se muncea din răsputeri să țină-n frîu haita de candidați, să nu-1 înghită
de viu. doamne ferește, spre regretul bisericii, care ar fi pierdut ăst fel
un tămbălău de zile mari.
„Doamne milostiv !“. a strigat bătrînul Abe. „vin pe capul meu din
ceruri. — pe horn și din măruntaiele pămîntului !“. Da’ n-apucă să scoată
toate vorbele astea din gura lui dulce, că doi gămani de solicitanți din Wiscon_
sin. care i se tîrau printre picioare ca să-i ceară slujba vămilor din Mii
waky, se agățară de președintele ales iar el ar fi lunecat cu ei cu tot în
sobă dacă n-aș fi sărit io să-1 prind în brațe. Abia îl țepenisem pe două
picioare, că un alt curajos bufni din horn și-mi pocni un cap în burtă de
zbura! plească la podea, cît eram de mare și frumos. „Domnule Lincăln",
țipă nerușinatul ăla. „hîrtiile mele-s semnate de toti popii din tîrg și de
însusi directorul scolii 1“
„Bă, vită-ncălțată”, zic io. „ți-oi semna io hîrtiile cu mătura asta de
oase, dacă te-ndeși să-mi faci creierii cuib de rațe.Ți-ar fi drag așa un
damf ?“ — și i-am vîrît pumnu’ drept sub nas. „Hîrtii de-astea-ți dau io
cite poftești ! Mai bune nici nu-ți trebuie !".
„Da' eu mi-am frînt spinarea să-mi cumpăr bilet pînă-aici. Am tras
zi si noapte ! Pătriotului i se cuvine răsplată !“.
' „Vertutea", zisei, ținîndu-1 pe mocofanul nerușinat de guler, „verțu.
tea, domnule, îsi este propria ei răsplată. Uite la mine !" Tar el se uită
și se cutremură sub privirea mea neînduplecată. „Adevăru’ e“, mă dădui
io la vorbă, rotindu-mi ochii peste mulțimea de candidați, „că n-o să
găsiți cîte-o slujbuliță pentru toate opaițele pe care le-ați cărat de colo,
colo în campania asta. Mie unu’ mi-ar fi plăcut să fie. M-ar fi uns la
inimă să vă mpărtiti un purcoi de misiuni străine prin insulele-alea bă-
tute de molimă, și, dac-aș fi fost în locul lui Abe, aș fi trimis acolo pe
toti tineii nătînpi ai mamelor voastre. Ce.o fi-n capu’ vostru", tunai io,
prinzînd curai că-i înlemnisem, „Vreți să-1 înnebuniți pe Abe ? Nu vedeți
că abia mai răsuflă de groază ? Plecați acasă, mizerabililor,_ acasă, la plug
cu voi 1 nuceti-vă să vindeți oale, să tăiați lemne, să faceți săpun, ghete,
clrnati ! Țineți contabilitatea la căruțele cu bălegar, urlati ca clopotele
din Basel. fiți originali și nebuni ca sectanții lu’ Campbell, citiți în public
la 50 de dolari pc noapte, apucați-vă de comerțul cu alune, umpleți de
literatură toate registrele, tăiați-vă picioarele și dați concerte de schilozi,
tipăriți-vă miorlăiclile pe foițe volante și înmuiați cu ele inimile duioase,
faceți orice pentru un trai cinstit. Da’ nu veniți aici șă-1 scoateți din minți
ne Abe cu pretențiile voastre strigătoare la cer. Cărați-vă acasă ! Căra-
țî-vă acu’ cînd vă spun ! Dacă în cinci minute", zisei, scoțîndu-mi ceasul
meu nou de șaispe dolari, si legănîndu-li-1 prin fața ochilor, „dacă în
cinci minute mat văd picior de voi pe-aici. deschid cușca șarpelui meu
boa. Aia dacă dă de voi, vă blestemați și ziua cînd v-ati născut !“. Ar fi
meritat să-i vedeți cum țopăiau, domnule Faîr. Fugeau de parcă Talpa Ia-
dului îi mina din urmă cu o furcă înroșită cu zece dinți. Tn cinci minute
sufrageria se golise.
„Cum aș putea să te răsplătesc, domnule Ward. pentru ajutorul du-
mitale neprețuit ?“. zise taica Abe emoționat, apropiindu-se să-mi strîngă
mina. „Cum ti-as putea vreodată mulțumi îndeajuns, domnule
„Guvernînd țara asta cu dreptate și strășnicie. Liniștind apele spre
nord st spre sud. Urmînd o cale pătriotică. fermă, și dreaptă., iar dacă
vreun stat o vrea secesiune, apăi lasă-1 să se secesioneze pînă i s-o uri
„N-ai vrea să faci parte din Cabinetul meu, domnule Ward ?“, m-a
întrebat Abe.
„în cabinet să puneți comedianti, domnule ! Comedianți.i nu fac pali-
tică. Ei n-au principii ! Ei se pricep să-mpace nublicu’ oriunde, la nord
si la sud. știu ce vrea publicu’ ăla. Clovnii, domnul meu. sînt oameni
cinstiti. Dacă vă îndoiți de meșteșugul lor la vorbire, uitați-vă pe afișele
circului : biletele-s așa de ieftine 1 Dacă vreți un cabinet cum-secade. che-
mați comedianți, da’ nici să nu vă gîndiți la_ mine.. Meșteșugul figurilor
dc ceară e o meserie cinstită si n-O să se ducă de rîpă cît încă mai bate
o inimă în pieptu’ ăsta ! A. Lincăln, io vă doresc numa’ bine ! E drept, că,
dacă un sculotor sau un pictor, unu’ ca Powers sau ca Walcutt, șLar
căuta un model de bărbat frumos, nu v-ar alege :. da’ dacă faceți bine țarii
ăsteia, o să fiți un îngeraș, la fel de drăgălaș ca oricare din noi ! A. Lincăln,
folositi cu dibăcie si fără teamă toate darurile cu care v-a„ndestulat na-
tura. si totul va fi bine ! A. Lincăln. rămîneți sănătos !“
Ne-am strîns mina cordial si am făcut schimb de poze, ca fiecare din
noi să se Poată bucura de amintirea celuilalt cînd yom. fi. departe — el
la cîrma Statului și io la cîrma afacerii mele actoricești, intrarea numa
cinșpe cenți.
Traducere de Adina KENEREȘ
rouă lecturii----------------------------------
scrisorile unui adult
Un Robinson cu insula în destrămare. Aproape regret
acum că am scris împotriva lui Robi. El, săracul, poate
era bolnav și o făcea, pur și simplu, pe nebunul în
singurătatea lui atroce. Oare avea sare ? Să verific. Mi se
pare că butoiașele adunate de pc epavă conțineau și dorură
de sodiu. Te pomenești că mînca cum mînca pentru că
ținea regim !
*
Cum naiba dormea Robi ? Cioplea trei luni o lingură,
obosea, cădea seara în hamac precum bușteanul. Dar
nu sc plictisea ? E totuși, o chestie să stai ani dc-a rîndul,
așa, fără nimic : nici lu cinema, nici tu televizor, nici tu...
*
Pe insulă c rece. Acest dreptunghi de hîrtie trebuie să
fie calm. E o plăcere să ici un măr galben, acrișor, să-1
despici cu cuțitul nu prea ascuțit (ca să simți în mină
rezistența voluptuoasă a pulpei vegetale) în patru Irag-
mente și să-1 deseînți pe îndelete, cu pauze muz.icalc. Mai
este miraculos să ai o cană mare, solidă, cu temelia zdra-
vănă. medievală. S-o umpli victorios cu apă rece, țișnită
cu entuziasm din robinetul exact. S-o bei cu fața iluminată,
ca și cum ți-ai face rugăciunea. E minunat să privești un
zid, o pietricică, un stîlp, un gard, crăpăturile unui perete
văruit, o pată irizată de păcura căzută în inima tandră a
unei mici bălți, îndrăgostite de iluzii. Sînt nesfîrșite bucurii.
Dc ce nu le-am consuma, adulți fiind, ca pe o salvare. Să
ne apară ca un dar ceresc o ceapă frumoasă, ovală, suavă.
Orice obiect mi s-a părut mereu o enormă enigmă. Desfid
pe cine știe să-mi explice ce-i o cratiță 1
poem cu final dublu
Lucrară mult timp și cu multă mi-
nuțiozitate, cu mare precizie. Desșuru-
bară virgulele și le puseră-n ordine, în-
tr-o parte. Scoaseră punctele și toate
celelalte semne de punctuație. Dizlocară
verbul dc substantiv și pe acesta dc ce-
lelalte părți dc vorbire. Impărțiră cu
exactitate frazele în propoziții. Dezlipiră
din fraze fiecare cuvînt și-l studiară cu
lupa, apoi îl vîrîră la microscop. Cu-
vinte cît sc poate dc obișnuite, propo-
ziții simple, banale, și atunci de unde
atîta somptuozitate, atîta neliniște-n fra-
compriinate------------------------------
■ îndoiala este polenul polemicii.
Cine gîndește prea mult la trecut
intră cu spatele în viitor.
■ Gestica este cel dinții semnal că
marioneta din noi tinde să ne ia locul.
■ Cei ce nu caută nimic află lumi-
na și in întuneric.
g Pe un teren arid ideile se înmul-
țesc numai dacă sint stropite cu sînge.
zc, atîta mister în conținut ?
Ridicară din umeri și se duseră la fe-
reastră să fumeze-o țigară.
Reveniră după micul dejun, cu forțe
sporite. Scoaseră toate șuruburile, toate
piulițele, toate rotițele, motorul, radia-
torul, bujiile, tot. Pentru asta, se folo-
siră de șurubelnițe, de chei franceze, pa-
tent, de foarfeci și clești speciali și, pc
alocuri, chiar de ciocan și de rangă.
Spre seară demontară tot mecanismul și
se întrebau unde-i autorul. Vrură ne-
apărat să-1 vadă pe-autor. 11 strigară pc
nume și-l văzură într-un punct răstignit
pe-o rotiță dințată care continua să se
învîrtă în gol. îl culeseră încet cu pen-
seta și-l puseră într-un borcan.
Final doi:
Spre seară, demontară tot mecanismul
și se întrebau undc-i autorul. Vrură ne-
apărat să-1 vadă pc-autor. îl strigară pc
nume și-1 văzură, ascuns, într-un colț și
năpădit de cuvinte. Creierul îi ieșise prin
țeastă afară și acum creștea ca un aluat,
înghițindu-i pe rînd în masa aceea pî-
cloasă ce invada tăcut încăperea.
Nichita DANILOV
■ Dc nimeni nu Se ocupă nimeni.
■ Idealurile seducătoare se pot rea-
liza cu oameni seducători.
■ Există cărți prezentate și cărți
care se prezintă
■ Obișnuitul viețuiește, neobișnui-
tul supraviețuiește.
■ A crea înseamnă a munci și în
somn, mai ales în somn.
| Descoperirea vieții mele este des-
coperirea ignoranței mele.
■ Nu oricine scurmă cercetează.
■ Cine alege bine calea nu face
cale întoarsă.
■ Sînt fiul legitim al controversei.
■ Mersul creatorului ignoră caden-
ța trupei.
Ilie DODEA
---------convorbiri literare prin corespondență
Daniela SPIKIDON — Bacău. Din
tot ce ați trimis se reține imaginea :
„Sînt singură... / înconjurată doar de
mine și de / umbra mea, / / ca o pi-
cătură de ploaie rătăcită-n deșert". E
prea puțin, dar. vă propun, să nu ne
resemnăm.
Mariana BOLDUKEANU — Coșteni
(Timiș). Sper să nu vă incomodeze
faptul că nu vă răspunde destinatarul
scriisorii. Așadar, chiar dacă foarte
bacoviene. poeziile dv. nu sînt o co-
pie a unui original celebru. Au perso.
nalitatea lor. Taina, Pasărea vis, Veac
absent, Tîrziu, De primăvară, Consi-
derații pe marginea unor definiții,
Vîsla sînt cele mai reușite. Supără
unele alunecări în facil, în romanță
(Frunze trecînd). Există — din păcate,
nu peste tot menținut — un ritm in-
terior, o gravitate tulburătoare. Soli-
tudinea „sună" bine : „în înghețat tă-
rîm fără poteci / Cu gîndul înecat în
vîrste incendiare, / Vom fi la fel ca
ceasurile reci (cacofonia se poate e-
vitaj, / Doi oameni triști ca morții prin
ziare". Aștept lucruri noi.
Ion MĂLAIA — Grădiștea (Brăi-
la). Am predat textele la sectorul de
poezie, colegului Constantin Pricop.
Luați legătura cu el.
Gheorghe SOFIAN — Comănești
(Suceava). Versificații convenționale
Imitația vă denersonalizează.
Ladislau DARADICI — Deva (Hu-
nedoara), Ca „povestire imposibilă".
Răceala are oarecare tîlc. Lucrați mai
atent textul. Sînt unele repetiții și
stînoămi în exprimare. Mai trimiteti.
MANUSCRIPT — Timișoara. Ștefan
TOMFSCU — Starghioid (Prahova).
Poezia lipsește din versurile dv.
Radu BOTEZ — Iași. Treceți pe Ia
redacție.
A. H. — Craiovn — V.am răsnuns si
în nr. 12. Vă stau în continuare, la
dispoziție.
Dan CRISTIAN — Bacău. Am re-
ținut Turn.
Dumitru UDREA — București. Tri-
miteti un grunaj mai consistent (nu un
volum, totuși !).
M. G. Prahova. Snuneti frumos, în-
tr-o dedicație lui Nichita Stănescu :
„ne a făcut să trăim / în dulcele stil
clasic / minunea d» a fi contemporani
/ cu Eminescu si Blaga". Tn rest, tex-
tele nu au suficientă forță lirică.
Viviana ANTONIU — București.
Sînt cîteva secvențe notabile în poe-
ziile dv. Bunăoară : „Frumoase-s oș-
tirile toamnei / cu roșii și galbene fla-
muri / Dar timpul se-ngroapă sub pași
/ căzut din clepsidrele ramuri". De
regulă, asociațiile imagistice nu au
cursivitate. Să mai vedem.
Emanoil SITARU — Nedelea (Pra-
hova). Sînt foarte interesante pro-
blemele pc care le ridicați și. în cele
ma multe cazuri, aveți dreptate. Cum
sectorul economic nu e de competen-
ța noastră, e bine să dialogăm pe te-
me literare. In principiu, nu putem
publica lucrări în foileton. Periodici-
tatea revistei nu o îngăduie. Interva-
lul de o lună, dintre un episod sau al-
tul, face ca lucrurile să se uite și.
implicit, ca interesul cititorilor să
scadă. Mi-a plăcut cartea lui Mircea
Ncdelciu, ceea ce nu înseamnă că
gustul meu e suveran. Sînt de acord
cu dv. că literatura de azi e încă da.
toare actualității, problematicii strin-
gente a acesteia. Faptul că sînteți la
c>rent cu destule lucruri, mai bunt
sau mai puțin bune, din cărțile care
apar e o dovadă că această literatură
e citită (și discutată), deci că are me-
ritele ei indiscutabile.
Corin LEU — Focșani. Schița tri-
misă nu e rea. Fraza are o croială
personală, ceea ce nu e puțin lucru.
Mai trimiteti. Cîti ani aveți ?
Otilia NEMINOVICI — Iași. Texte-
le sînt neconcludente. „Genul scurt" în
poezie e foarte pretențios. Aștept alt-
ceva.
NINESI — Piatra Neamț. Sînteți,
cum se spune, un poet autentic. în-
cerc să dovedesc acest lucru reprodu.
cind o poezie. Nu toate sînt la același
nivel. Desenatorul e. de asemenea, in-
teresant. M-ar interesa eventuale „o-
biecte imposibile" ori caricaturi pen-
tru pagina de „Magazin”,
C. A. și I. D. T. — Ploiești. Am reți.
nut două Epifanii. E emoționant oma-
giul pe care ploieștenii îl aduc lui
Nichita Stănescu. E dreptul dv. să fiți
mîndri și mîhniți în același timp. în
legătură cu celelalte manuscrise, mă re-
fer la proze, încă nu sînt lămurit. Vreau
ceva cu o epică bine individualizată. Re-
țin propunerea pentru participarea la
cenaclu. Aș modifica, însă, condițiile.
Vă așteptăm în primăvară să citiți
proză și poezie. „Junimea” e un cena-
<Ti de lectură, în exclusivitate. E o
tradiție la care nu putem renunța.
Paul NICORIȚA — Craiova. Gheor-
ghe BOROVINA — Brăila, Iulian MO.
CANU — București. Nimic nou.
Alexandru MANCAȘ — Baia Mare.
Suplimentul pentru tineret nu are o
periodicitate fixă. Ne bucură faptul
că foarte mulți cititori ne scriu des-
pre această publicație. La ora cînd veți
citi aceste rînduri s-ar putea să existe
în chioșcuri o nouă ediție a Supli-
mentului. Nu vă oprește nimeni să ne
trimiteți texte pentru o eventuală co-
laborare. Aș dori să aveți în vedere
faptul că textele respective trebuie să
se adreseze tînăriilui cititor, cu precă-
dere adolescentului, el fiind, într-o
oarecare măsură, mai puțin „căutat”
de literatura care se scrie azi la noi.
Sigur, nu e ușor să scrii pentru o a-
semenea vîrstă. oricum si în acest caz
valoarea litreară e o exigență de prim
ordin. încercăm, pe cît posibil, să-i
facem față.
Daniel DIMITRIU
*
După îndelungi căutări, tatonări, greșeli și revelații,
am ajuns la concluzia că majoritatea femeilor care bat
covoarele, dimineața, transmit cu ajutorul loviturilor ușoare,
îndesate, la diferite intervale, mesaje disperate, galeșe aluzii,
insinuări necuviincioase, gingașe rugăminți. Un alfabet morse
al gospodinelor cărnoase și ciufulite.
*
Mă gîndcsc la un eseu despre veșmintele eroinelor ce-
lebre : Anna Karenina, Nastasia Filipovna, Clavdia Chau-
chat, Odettc de Crecy etc... Treabă migăloasă. Să recitesc,
să-mi însemn toaletele, să le compar. Ce culoare prefera
Grușenka ? Dar Eula, acea suprafemelă a lui Faulkner ? Cum
erau ciorapii Natașei Rostova ? Și cîte alte întrebări ! Din
ce înce mai indiscrete. Ajungînd pînă la lenjeria intimă a
seraficelor femei din Turghenicv.
*
Să nu uiți niciodată, cînd întîlnești un trandafir, să-i
numeri petalele. Abia după aceea să-1 miroși, îmbibat de
cifre, cu sufletul înfiorat de aritmetică.
*
O fecioară carc-și taie patul cu fierăstrăul, pictează
bucățile dc lemn cu crini și le trimite iubitului ideal prin
poștă.
O iubire poate începe și așa. Te duci la cineva în
vizită, te servește cu o țigară lungă, subțire, străină și tu,
neatent, arzi fața de masă în trei locuri : două găuri mici
și una mare, urîtă, în mijloc. Apoi îți ceri scuze de la
gazdă pînă ce te îndrăgostești. Voilâ I
EMIL ȘI DETECTIVII
turn
Aromă de gheișă și mii
în creierul fotografului imaginîndu-și
concertul pentru trompetă
surîsul izbucnit prin piele precum
livezi
căzute-n adîncuri discontinuă
dimineață
cu picioare de piatră îndepărtînd
flacăra dc mătase
Nud înnegrit de fluturi
Orbire odihnindu-se în vînt.
Dan CRISTIAN
epifanii
Lui NICHITA,
dincolo de fiind
Lovit de cuvînt
și-n șinele Său
de lumină
Nichita a fost
Poetul — Hermină.
Vulturește-mă, Doamne,
și învațâ-mă zborul
pe spate al Lui
să sfîșii cu ghearele
burta întunericului
ce L-a înghițit
pe El.
Claudiu AVRAMESCU
dimineața
Un cearceaf șterge oglinda de liniște
în jurul casei trei macarale robotesc
asupra cerului
undeva in univers o stea : sînt aici !
dar e prea departe
mușcînd vina zilei
abia atunci îți auzi inima
mușchi de pămînt în viața ta încorsetat
atunci ascultă tălpile desculțe
tot universul ca două urechi :
— mie mi-ar trebui lapte
— mie mi-ar trebui miere
clipa încărcată trece în mine șî în
mireasă
cu macazul vieții se scobește
soarele-ntre dinți.
trupul meu spin în această neliniște
trupul meu zeu în această mașină
cu resorturi și scripeți
ce ard cu țarine :
eu. numai eu, numai eu
strigă pămîntul
blindat cu tălpile noastre cuminți
îmbrăcat în cămașa noastră de gînduri
îngemănat cu jumătatea inimilor
noastre
numai cu și o pasăre
rcspirînd amintirile
Nicolae NEDEIA
5 — Convorbiri literare
zidul
Se vede, zice-se, limpede din ori-
ce navă cosmică — ceea ce nu
înseamnă prea mult, cită vre-
me „ochiul'' satelitului a ajuns să dis-
tingă și-o biată minge de tenis. Mal
exactă ar fi observația că de acolo, din
tăriile cerului, zidul chinezesc apare
drept cea mai însemnată operă con-
structivă umană a tuturor timpurilor.
L-am așteptat și pîndit prin hubloul
Boeing-ului încă din intrarea în spa-
țiul aerian al ciudatului Kașmir, tă-
rîm fierăstruit de creste paralele ali-
niate conștiincios și punctate, rar, foar-
te rar, de semne ale prezenței omului.
După aglomerațiile mozaicare ce po-
topesc malurile Indusului, unde fieca-
re petec îndiguit înglobează, precum
celula nucleul, o locuință ori un grup
de case îngrădite cu bambus verde,
viu și puternic, pustietățile Himalaei,
teii lucirile reci ale rîușoarelor rîndu-
ite între șirurile de creste și, mai ales,
cu albeața ireală a zăpezilor veșnice,
te duc, aproape fără tranziție, într-o
lume pe cît de inospitalieră, pe atît
de feerică. Identificăm, de regulă, Hi-
malaya cu F.verestul și, dacă-i spunem
pe adevăratul nume, adică Ciomolung-
ma, ori și mai meticulos și doct, Qo-
molangma, considerăm că-i prea des-
tul ; în fapt, masivul Himalaei e-o
nesfîrșită țară de piatră și gheață și
zăpadă, în care popoare întregi de
yeti ar avea cum rămîne neștiute veac
după veac. Către amiază, Muntele os-
tenește și, vălurind cafeniu, se-ngroa-
pă în dunele la fel de vălurite ale
deșertului. La Urumqi, planul drept
al avionului coboară și o ușoară în-
toarcere spre est vestește posibila în-
tîlnire cu zidul. Pe care nu izbutim
să-1 zărim, în pofida limpezimii ab-
solute a spațiului dintre pămînt și ste-
le. Harta explică : traversăm o „coa-
dă" a deșertului Gobi, mergînd para-
lel — la cîteva sute de kilometri —
cu marele zid. Orele trec. Depășim
fluviul Huang. Și, la marginea deșer-
tului, undeva, între Yulin și Shenmnu,
munții golași își arată, brusc, o ciu-
dată șiră a spinării crenelată. Nu în-
cepe de nicăieri și nu-i zărim vreun
capăt. Din loc în loc — de regulă,
acolo unde muntele are o tresărire
mai hotărîtă spre cer — turnuri și
platforme pătrate, a căror funcționali-
tate ne rămîne ascunsă. Aveam să a-
flăm mai tîrziu că vertebrele zidului
însemnau, de fapt, întîiul sistem de
transmitere rapidă a știrilor, un „al-
fabet" al fumului ducînd vestea din
răsărit pînă-n apus, pe o distanță e-
gală cu a șasea parte a ecuatorului.
Culorile peisajului se rînduiesc, de-o
parte și de alta, identic : cenușiu (zi-
dul) ; cafeniu-violet (frămîntatul relief
sub-montan, arid, neprietenos, și în-
crețit, precum nicăieri în lume n-am
văzut); albastru închis (munții din
planul apropiat), apoi nuanțe de al-
bastru tot mai deschis (culmile înalte,
tot mai înalte, de la marginea orizon-
tului) și, in fine, alb-gri, pînă la al-
bul ireal al zăpezilor veșnice. Zidul
rămîne în urmă să șerpuiască aparent
fără rigoare și țel, dar temeiurile de-
senării sinuosului traiect nu-s, desigur,
la îndemîna analizei grăbite a călăto-
rului din veacul XX, privitor din alu-
necătoare înalturi către un „a fost o-
dată" în care pămîntul se măsura cu
pasul si cel mai lung dintre drumurile
lungi începea, trudnic și înțelept, cu
același pas către un alt departe... Zi-
dul aveam să-1 reîntîlnim pornind din
Beijing (am mereu senzația, ascultînd
modulările puțin obișnuite ale vocii
localnicilor, că nici Beijing nu repre-
zintă transcripția fonetică ideală pen-
tru Pekin, întrucît mi se pare a auzi
mai degrabă un Pei’tin legănat și dul-
ce) cu automobilele printr-o mare de
biciclete, apoi tot printre biciclete și
tot mereu așa, pînă cînd munții își
intră în drepturi, obligînd șoseaua să
urce în serpentine strînse, împreună
cu linia ferată din direcția căreia au-
zim „bătaia" sacadată a unor locomo-
tive cu aburi de mare putere. Ticu-
rile turismului devenit industrie exact
organizată se resimt din plin și la
poalele zidului : sute de autocare și
automobile, ghizi agitind stegulețe, fo-
tografi, chioșcuri de artizanat și un
adevărat puhoi de oameni urcînd și
coborînd treptele roase, fiecare dintre
ei păstrînd pe chip aceeași expresie
amestecată : nedumerire, încîntare, ui-
mire. Desigur, mulți, foarte mulți vi-
zitatori chinezi, dar și mii de stră-
ini, aproape toți încadrîndu-se perfect
în definiția turistului occidental-tip :
peste 60 de ani bărbații, femeile pe
aproape, obligatoriu aparatul de foto-
grafiat atîrnat de gît. Alb țăcănesc
blitz-uri, ghizii își adună turiștii pre-
cum cloștile puii, lume urcă, lume co-
boară, într-o forfoteală ce-mi amin-
tește zilele de aglomerație de la Lou-
vre, cînd vezi Gioconda, o vezi și-
atît. Ceea ce nu-i puțin, dar nici nu
înseamnă destul, cîtă vreme minuni-
le lumii se cuvin și înțelese, nu nu-
mai văzute. Ne desprindem, așadar,
de rîul de oameni în mijlocul căruia
poți auzi toate limbile pămîntului și
o luăm la stînga, tot mai departe,
mai sus, unde zidul nu mai are dalele
și treptele refăcute și rostuite spre a
nu se poticni cumva turistul vîrstnic,
deprins doar cu servicii clasa întîia
și autocar cu aer condiționat ; mai
china:
chipuri
Și
culori
departe, deci, acolo unde zidul își ara-
tă înfățișarea cea mai adevărată : cu
vegetație ițindu-se dintre cărămizi, cu
știrblturi de care-s vinovate milenii-
le, cu turnuri umbrite, scări ce lasă
o singură persoană să urce treptele
(astfel ușurînd sarcina apărătorilor de
altă dată), cu puncte de priveliște de
unde se zărește întreaga — vorba vi-
ne ! — goană a șarpelui de piatră pes-
te culmile la fel de pietroase, către
albastru intens, apoi albastru pal, al-
băstrui difuz, alb cenușiu, alb, alb,
alb. Sigur, întîia și fundamentala ui-
mire izvorăște din incredibilitatea per-
formanței tehnice. Să durezi o aseme-
nea construcție încă în secolul al VII-
lea înaintea erei noastre, adică un sis-
tem de fortificații înalt de 7—8 metri,
cu o creastă lată de șase, pe care pot
circula care, o șosea suspendată deci,
protejată de creneluri înalte de doi
metri și presărată, din loc în loc, cu
turnuri și aripi de zid adiacente, lungi
șl ele de kilometri, totul într-un zig-
zag perpetuu, dictat de neorînduiala
crestelor muntoase — iată o între-
prindere lesne de plasat în zona ire-
alului fie și numai ca proiect. Imagi-
nația și clișeele proprii veacului XX
ar cere împresurarea traseului cu mi-
lioane de excavatoare și basculante și
macarale și aparatură laser pentru a-
linierea fiecărei aripi și tot ceea ce
s-a mai Izbutit a se născoci întru edi-
fiere tehnicizată — cu toate acestea,
greu de presupus că și-ar putea mă-
car propune astăzi cineva, indiferent
ce putere financiară și organizatorică
ar reprezenta, o atare îndrăzneală
constructivă. Și totuși, cum s-a petre-
cut zidirea atunci, în zorii civilizației,
cînd „utilajele" erau coșul, pîrghia,
targa și ciocanul ? Pentru a afla o ex-
plicație cît de cît plauzibilă, este obli-
gatoriu să ne luăm drept aliat timpul,
pe care, la urma urmei, l-am pus să
justilice și să legitimeze inclusiv sal-
turile în evoluția speciilor, ori, să zi-
cem, alunecarea plăcilor tectonice
adică întîmplările necesare cărora nu
li se pot oferi explicații imediate, ri-
guros urmărite și comensurate după
toate canoanele științelor exacte. Gu
secole și secole înainte, cînd se
desfășurau războaiele Punice, Han-
nibal trecea Alpii, se funda biblioteca
din Alexandria, în teatrele romane ve-
niseră la modă tragediile grecești, a-
gora își ocupa locul in istoria demo-
crației și a arhitecturii, Arhimede des-
coperea faimoascle-i legi, conducătorii
diverselor provincii chineze începeau să-și
apere propriul teritoriu ridicînd cele
dinții tronsoane ale zidului. încă nu
se putea vorbi de marele zid, nici mă-
car ca idee, ci despre fortificații se-
parate, așezate în calea valurilor mi-
gratoare. Abia după unificarea Chinei
(221 î.e.n.), împăratul Shihuangdi a
dispus legarea diferitelor tronsoane mai
mult ori mai puțin izolate și încadra-
rea lor într-un sistem. Sprijinit, la
est, in stîncăriile de pe țărmul mării
Bohai și ajungînd, în vest, tocmai la
Jiaynguan, zidul a început a se des-
fășura și închega nu ca un simplu val
de apărare, ci, cum spuneam, ca un
sistem înglobînd orașe a căror popu-
lație era special destinată apărării și
întreținerii imensului edificiu, porți
insemnînd, de fapt,‘ contrucții maies-
tuoase in inconfundabilul stil chine-
zesc, lucrări de fortificații cu terase
succesiv retrase, amintind de posomo-
ritele ziggurate. Toate avînd și expri-
mînd un preț al sîngelui, cîtă vreme
timpul în sine nu explică nimic dacă
nu-i conjugat cu imensul efort uman
și cu sacrificiile mai mult ori mai pu-
țin asumate, fiind vorba de o lucrare
de apărare destinată și celui puternic
și celui slab, nu o inutilă și orgolioasă
onstrucție funerară de genul pirami-
delor egiptene ori mormintelor regale
ale dinastiei Ming de la Deshengemen.
Marele zid ca idee poate exprima, cred,
și o anume filozofie, o morală pro-
prie antichității orientale, anxioase și
senine, totodată, o încercare de su-
praviețuire prin jertfă. Pretutindeni
împestrițat și scrijelat de hieroglife
cărora greu li s-ar putea stabili vîrsta
adevărată, zidul ne arată, încrustată în
piatra milenară, o hieroglifă compusă
din alte trei suprapuse : semnifică no-
țiunea de mormînt și-i alcătuită, de
jos in sus, din trei foste pictograme
simplificate desemnînd pămîntul, apoi
un om (tăiat) și, deasupra, iarba. Iar-
ba mileniilor a-nverzit și-a-nflorit și
s-a scuturat de mii de ori din și peste
pămîntul ce tăinuiește somnul jertfiți-
lor întru ridicarea marelui zid. Veche
lege a firii ; pe sacrificiul lor s-a înte-
meiat o bună parte din liniștea gene-
rațiilor ce aveau să vină.
• oastea
Întîia întîlnire semnificativă cu
vechea artă chineză a reprezen-
tării figurii umane s-a petrecut
la Xindu, în provincia Siciuan. Mă-
năstirea budistă Boa Guang („Lumina
divină") alcătuită, parcă, prin adăugire
neîntreruptă de curți dreptunghiulare
in jurul unei pagode cu 13 etaje, po-
sedă și o extrem de ciudată sală „Ar-
hat" (de fapt, nu-i o sală in obișnuitul
înțeles al cuvînttilui, ci o încrengătură
de culuoare largi, mereu în unghi
drept) adăpostind nu mai puțin de
500 de statui aurite ale unor divini-
tăți budiste în mărime naturală. Spec-
taculosul, ineditul și stranletatea pro-
vin nu numaidecît din numărul figu-
rilor ce te împresoară și te însoțesc
strîns în peregrinările prin „Arhat",
ci din expresia chipurilor atinse de „lu-
mina divină" și încremenite ca-ntr-un
stop-cadru. Nimic din austeritatea și
convenționalul iconografiei bizantine
ori a sculpturilor din catedralele go-
ticului. Sfinții budiști par oameni ca
toți oamenii, mai degrabă puși pe
șotii, cu trăsăturile destinse, plini de
bonomie, fiecare surprins într-o ipos-
tază avînd, probabil, o anume legătură
cu situații reale apte să-i caracterizeze.
Imposibil de ghicit și tălmăcit semni-
ficațiile atitudinilor și mai ales ale tra-
tărilor ironice (?) prin supradimensio-
narea unor membre (un asemenea per-
sonaj blajin întinde o mînă de vreo
doi metri, parcă votînd entuziast cine
știe ce hotărîre îndelung așteptată) în
absența unor reazime privind istoria
religiei budiste, care va fi avînd, desi-
gur, o „viață a sfinților" in stare să
explice de ce statuia unui personaj
apatic este cocoțată pe un soi de pa-
săre fantastică, avînd picioarele și cio-
cul verzi, penele violete și ceva asemă-
nător cu o creastă roșie, parcă trans-
parentă, în vîrful capului minuscul...
în mănăstirea „Lumina divină" răsună
gonguri și se aprind mănunchiuri de
bețlșoare parfumate. Superiorul ori
cum s-o fi chemind starețul acestui
așezămînt, poartă pe chip exact zîm-
betul statuilor ce le ocrotește. Impo-
sibil de știut dacă slujitorul are 40 de
ani ori 80. Mușchii feței sînt încre-
meniți intru susținerea zîmbetului ex-
tatic și, dacă s-ar așeza în rînd cu
făpturile aurite, în penumbra din Ar-
hat greu s-ar deosebi de ele. Ori de-
loc... Cea mai spectaculoasă întîlnire
cu arta statuară a vechilor chinezi avea
să ne-o ofere provincia Shaanxi și
orașul Xien. Cred, de altfel, că, după
deschiderea mormîntului lui Tutanka-
mon, altă descoperire arheologică de
importanța ostașilor din teracotă ai
împăratului Qin Shi Huang nu s-a mai
înregistrat. Tn martie 1974, brigada de
producție din comuna populară Yan
Zhai executa lucrări de excavație pen-
tru așezarea temeliilor unei construcții
oarecari. Din pămînt au început să se
ivească, unul după celălalt, capetele
unor statui aliniate. Acesta a fost în-
ceputul. Ceea ce a urmat a depășit
orice previziune și speranță a arheolo-
gilor, ansamblul oștenilor devenind, pe
măsura apariției din străfundurile pă-
mîntului, pur și Simplu năucitor. Mii
și mii de statui în mărime naturală,
aliniate după rigorile regulamentelor
militare ale vremii, generali, alți ofi-
țeri, care de luptă ■— totul constituind
armata menită să apere somnul împă-
ratului, îngropat la vreun kilometru
mai departe, în tainițele muntelui „Ca-
lul alb". Se remarcă înainte de orice
faptul că statuile au fost din tot-
deauna destinate îngropării, misiunea
lor constînd, desigur, în protejarea
mormîntului imperial de primejdiile
sub-pămîntului. Naivitate, grandoma-
nie, superstiție, dogmă religioasă ?
Greu de spus fără o cunoaștere pro-
fundă a mentalității epocii, a canoa-
nelor, prejudecăților și chiar a siste-
mului de valori pe care-1 propunea.
Oricum, omenirea nu poate decît să-i
fie recunoscătoare orgoliosului suve-
ran : datorită spaimelor somnului său
veșnic, avem astăzi reprezentările de
teracotă ale războinicilor in mărime
naturală și, totodată, excelente infor-
mații interesind nu numai istoria, ci
în egală măsură arta militară, cultura,
economia și, de ce nu, chiar politica.
Impresia de ansamblu este copleșitoare.
Un uriaș acoperiș boltit, din sticlă (în-
săși construcția este remarcabilă și de-
loc obișnuită) ocrotește, la înălțimea
de 22 de metri, un adevărat cimp de
bătălie : 230 metri lungime, 70 lăți-
mea. Acolo, așteptînd cuminți in rîn-
duri cîte patru, mii de oșteni urmăresc
— ce altceva? — semnul de atac al co-
mandanților. Fiecare grup, să-i spu-
nem, „companie", este urmat de trei
cai înșeuați. Deși tehnica execuției (tur-
narea, apoi arderea separată a diverse-
lor părți ale corpului și asamblarea
lor ulterioară) implică un oarecare grad
de prefabricate, o anume scrie, deci,
atît atitudinile cît și expresia fețelor
diferă spectaculos. Cei care au îngro-
pat „oastea" lui Qin Shi Huang și-au
luat lucrul cît se poate de în serios,
gravind pînă la detaliu platoșa de
piele a generalului, tunica placată cu
metal a soldatului îngenunchiat, fie-
care nit a! costumului de luptă al ofi-
țerului. toate curelele și cataramele
șeii calului. Fiecare statuie diferă oa-
recum de cea vecină, chiar dacă po-
ziția de drepți (cu degetul mare întins
in afară) este pretutindeni aceeași (ex-
cepție fac doar cîțiva soldați cu ge-
nunchiul aplecat Ia pămînt), permițînd
și chiar impunînd o tratare cvasi-
unică a poziției picioarelor și, în ge-
neral, a părții inferioare a corpului.
Sigur că oastea îngropată uluiește în
primul rînd prin numărul incredibil
al statuilor, plasînd întreg ansamblul
într-o zonă a irealului, dc parcă ne-
am afla pe un platou cinematografic
unde s-a pus la punct c'ne știe ce
spectaculos trucaj al multiplicării fără
sfîrșit. (Dacă am înțeles bine, aici
s-ar afla, totuși, numai o parte din
oștenii împăratului ; la aceeași distan-
ță de mormînt, dar in direcție opusă,
ar fi fost descoperite alte statui ase-
mănătoare și, pînă la cercetarea lor
arheologică completă și punerea in cir-
cuit turistic ar fi fost, provizoriu, re-
acoperite cu pămînt !) Dincolo de nu-
măr, însă, merită atenție fiecare sta-
tuie în parte prin realizarea artistică
de finețe, ca și prin soluționarea in-
genioasă a „racordurilor" dintre pie-
sele ceramice (totuș;, de serie, fie ea
și seric mică) astfel ineît, Cu destul
de puține variante ale segmentelor
corpului, să poată fi compuse atitudini
cît mai diverse. Cu cit crește gradul
în ierarhia militară, cu atît tratarea
este mai atentă și. să-i spunem astfel,
mai individualizată. Soldatul de rînd
are ambele picioare prinse de aceeași
placă-suport, blocul astfel constituit fi-
ind turnat și ars în n exemplare. Nu
la fel se procedează in cazul ofițeri-
lor : de această dată, membrele infe-
rioare, inclusiv încălțămintea. sînt
turnate și finisate separat, pină la cel
mai mărunt detaliu. Fiindcă veni vor-
ba de detalii : sculptorii de altădată
n-au omis să figureze, cu realism și,
aș zice, cu o anume căldură, încreți-
turile hainei militare la coate, să adu-
ne cu ușoară neglijență (evident, voi-
tă) fularul în jurul gîtuliu ofițerilor,
să aplece către stînga canafii piepta-
relor, de parcă întreg sub-pămîntu]
provinciei Shaanxi era să fie străbătut
de aceeași pală de vînt...
Mircea Radu IACOBAN
Redacția : Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1,
telefon (981) 16242 • Administrația:
București, Calea Victoriei nr. 115, tel.
(90)506618.
Colegiul de redacție :
Redactor șef : CoracllU StUl^EU
Secretar general de redacție : HORIA ZILIERU
Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu
Apare pe 20 ale lunii
• Prețul unui exemplar : lei 5.
Abonamente : 6 luni, 30 lei; 1 an, 60 iei
Pentru străinătate abonamentele prin ILEXIM —
departamentul export-import presă, București, str. 13
Decembrie nr. 3.
P. O. BOX 136—137, telex 23226.