IDQQini ^^ANUL III nr 12 (36^^
tucovnene
Vicențiu DONOSE
DECEMBRIE 1984
SUPLIMENT EDITAT ÎN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Dulce Bucovinâ!
Te-am întîlnit în copilărie, la ora de istorie !
Nu știam cine ești, nu te văzusem niciodată pînă atunci
și în închipuirea mea ai căpătat, deodată, aura de tărîm
mirific. Pe acolo, pe cal alb, trebuia să fi venit, cu durerea
rotunjirii neamului, dinspre Maramureș, descălecătorii.
Numai acolo trebuie să fi fost prisecarii de care, în voroa-
vă fără ascunzișuri, amintesc în pagini de aur cronicile.
Spiritul
Congresului
Ca și pămîntul patriei, istoria ei are pietre de
hotar la care ținem, pe care le respectăm cu sfin -
tenie și la care ne raportăm de fiecare dată pen-
tru a măsura conturul integrității noastre, pen-
tru a da sens devenirii noastre. Și cîte astfel de
pietre de hotar nu are zbuciumata noastră
istorie! întîia unire în stat a lui Burebista, a
doua a lui Mihai Viteazul, a treia a lui Alexandru
loan Cuza, a patra, marea unire a lui 1918; întîia
mare renaștere a lui august 1944, a doua cea de
după Congresul al IX-lea și iată-ne, astăzi, la
numai cîteva clipe după Congresul al XlII-lea,
o nouă și semnicativă piatră de hotar, care ne
propune să năzuim, să îndrăznim și să înfăptuim
încă de pe acum exigențele anului 2000. Te-
meliile acestei îndrăzneli au ca suport zidirile
de pînă acum. Față de anul 1945, industria ță-
rii este de peste 100 de ori mai puternică, indus-
tria construcțiilor de mașini de peste 400 de
ori, industria chimică de peste 1000 de ori, indus •
tria metalurgică de peste 100 de ori, iar produc-
ția agricolă a fost în acest an de 7 ori mai mare.
Și dincolo de aceste certitudini, verbul a nă-
zui capătă prin documentele adoptate de marele
Forum al Comuniștilor români putere de verdict:
Vom continua industrializarea socialistă, pen-
tru a da sens mondial inteligenței tehnicii roma-
nești!
Vom moderniza și dezvolta intensiv agricul-
tura pentru a obține producții mari și sigure !
Vom construi mai mult, mai frumos și mai în
folosul omului!
Vom dezvolta cercetarea științifică și tehnolo-
gică în consens cu marile priorități!
Vom dezvolta învățămîntul cuprinzînd între-
gul tineret în trepte tot mai înalte de pregătire!
Vom continua să dezvoltăm cultura socialistă
pentru și cu participarea întregului popor!
Se va dezvolta și adînci democrația socialistă!
Vom face totul pentru a ridica de la an la an
calitatea vieții poporului nostru!
Dincolo de aspectul cantitativ al acumulări-
rilor cuprinse în aceste magistrale ale voinței și
acțiunii românești’ se întrevăd, lesne, imperati-
vele calității, dorința arzătoare de a adăuga bi-
nelui de astăzi mai binele de mîine. Diriguitorul
acestui magistral demers — Partidul Comunist
Român; sufletul viu și înflăcărat al permanen-
tei noastre înnoiri—tovarășul Nicolae Ceaușescu.
Nu pot uita, acum, după ce țara își cunoaște ros-
turile, cuvintele calde și frumoase ale unui bă-
trîn învățător din satul ce poartă numele întîiei
capitale a Moldovei, rostite în preajma Congresu-
lui: „11 vrem în continuare pe tovarășul Nicolae
Ceaușescu pentru că el reprezintă pacea țării,
vocația de constructor a românului, tihna și
bucuria sufletelor noastre". E sintetizat aici, un
adevărat crez bucovinean de tăria unei pietre de
hotar.
Alexandru TOMA
Traian BRADEAN — lacob LAZAR
„Republica" — mozaic, I.U.P.S. Suceava
ÎN PATRIE
Eu — cîntăreț al poporului meu —
M-am dus în munții bogați ai țării mele bogate
Și-am văzut tăietori de copaci,
Vajnici plutași și ciobani ;
Trupurile lor sînt dure și-nalte ca stîncile.
Umerii lor sînt largi ca și munții.
Puterea lor e ca trăsnetul
Și ca apa cascadelor !
M-am dus la picioarele munților
Și-am văzut plugari;
Ochii lor sînt senini ca și cerul de vară,
Trupurile lor arse de soare
Sint cafenii ca pămîntul;
Mîinile lor sînt numai vine și mușchi.
Palmele lor sînt aspre ca scoarța stejarilor,
Puterea lor e ca vintul năprasnic !
M-am dus la Dunăre și la Marea cea Mare
Și-am văzut pescari;
Ochii lor sînt senini ca și marea,
Trupurile lor sînt înalte ca plopii luncilor.
Umerii lor sînt largi ca apele Dunării,
Palmele lor sînt aspre ca crusta corăbiilor,
Puterea lor e puterea mării învolburate !
M-am dus în uzine și-n fabrici
Și-am văzut muncitori;
Ochii lor sînt limpezi ca izvoarele de munte
Și senini ca și cerul de vară și ca marea,
Trupurile lor sînt puternice ca stîncile
Și cafenii ca pămîntul;
Umerii lor sînt largi ca și munții și ca apele Dunării,
Palmele lor sînt aspre ca scoarța stejarilor
Și ca crusta corăbiilor,
Puterea lor e ca trăsnetul, ca vintul năpraznic
Și ca marea-nvolburată !
Blindețea lor
E precum cămașa de in.
Clement ANTONOVICI
Trist am fost cînd ți-am aflat necazurile. Fericit am
fost cînd tu cîntai din tulnice fiecare izbîndă a lui Ștefan
sau a Voievodului Mihai, care pentru o clipă de istorie a
realizat visul nostru dintotdeauna.
Viforoase, cu sarica pe umăr, bucovinencele se vor fi
urcat pe obcine, cu nume și fără nume, și ele și obcinele,
pentru a buciuma în patru zări Unirea.
Dar, înainte de asta, cum s-a întîmplat cu Voronețul?
Ce sineală fără moarte au găsit țăranii tăi, pentru nemu-
rire, încît pictorii îi invidiază ? Ce ascunde sub tutela ei
„neagră" fiecare piesă de la Marginea ? Sînt întrebări la
care răspunsul este unul singur: voința de-a exista fru-
mos și demn. De ce tocmai ție ți-au cerut adăpost cetățile
de scaun în zbuciumata noastră istorie ? De ce vorba ta
este ca mierea, fără ocolișuri? De ce îți înveșmîntezi ca-
sele ca pe niște mirese. Pentru că oamenii tăi trăiesc
istoria, cu adevărat. Pentru că oamenii tăi trăiesc la fel de
intens trecutul, prezentul și viitorul, fără uimire în fața
a tot ce durează pentru veacuri. Totul li se pare firesc,
iar firescul, alături de omenesc, bate la porțile cele mari
ale istoriei, care nu pot să rămînă niciodată închise.
Un sat
„Eu cred că veșnicia s-a născut
la sat...“.
Lucian Blaga
Cerul e-n folare cînd pătruns de
secreta nostalgie a revederilor mă a-
flu în satul meu, primenindu-mă ; i-
deea reîntoarcerii ne urmărește pre-
tutindeni și pentru fiecare există,
cred, această gravă, temătoare bucu-
rie de a fi undeva mereu acasă, în-
torcîndu-ne spre lume copii, strivind
între pleoape — neapăsați de vreo
grijă — volbura de visuri scăldată în
grîu.
Deci, mă-ntorc cîteodată acasă,
poate prea rar, sigur prea rar și a-
cest acasă, în ciuda oricăror altor
apartenențe pe care le dobîndești
trecînd prin viață, nu este doar al
vacanțelor mele ; el se localizează
precis, el nu poate fi — într-un timp
întors în mine — decît acel sat din
amintire unde-am descoperit cerul,
satul alor mei, cu o poartă ce scîr-
ție ușor și iarba ogrăzii povîrnite, a-
coperind bătătura de joacă, cu stre-
șini vechi și părinți bătrîni, cu odăi
aranjate cu o cumințenie gospodă-
rească, amintiri pe care te încăpățî-
nezi să le fixezi în memorie, ghemui-
te cuminți în cotloanele ei ferecate,
privind în vacanțe desculțe goana
norilor sau călcînd iarba făr’de vi-
nă, împovărată de rouă în diminețile
sfîșiate de semnalul biruitor al coco-
șilor colerici.
Copilăria e însă neuitare și înfo-
metat de svîcnetul primăverii, cînd
trezia pămîntului, preparîndu-și tai-
nic esențele, mireasma reavănă a
cîmpului amețit de viscolul rece te
îmbată, simți delirul grădinilor și vîn-
tul nechezînd peste bucuria materiei.
întorcîndu-te spre acest sat, venit din
adine ca oricare altul, așezat fiind în
noile lui rosturi, așteptîndu-te neclin-
tit, parcă de la izvoarele timpului, te
știi cu rădăcini, te întîmpini cu daru-
rile sale, frîngînd o pîine de grîu
curat și sorbind tăcerea țintirimului
care l-a apărat.
Revăzînd satul tău, acolo unde în-
cepe lumea, te purifici ; este uluitor
ce te poate învăța un sătuc oareca-
re : morala muncii răbdătoare, rever-
berîndu-și clopotele chemării cu tă-
ria certitudinilor. Ne-nchinăm ast-
fel colțului de pămînt unde ne a-
flăm rădăcinile, frumusețile de rea-
zem și pildă pe care le știm acolo
dintotdeauna și celor împrăștiate în
noi, merinde purtată în lume, învred-
nicindu-ne. Fiindcă avem nevoie de
solitudini adînci, de certitudini și de
îndoieli, de dragoste și speranță, fără
a ne uita infrîngerile. Gîndul se-n-
toarnă spre curăția acelui sat ocro-
titor care a închegat chiar memoria
copilăriei în alt timp al ființei noas-
tre, născînd o fericire care nu se știe
pe sine, rămasă în urmă. Un sat așa
cum va fi fost, decupat în amintire
și păstrat chiar dacă ceva din minu-
nea de-atunci s-a risipit și nu se mai
repetă, chiar dacă copilăria nu mai
există, trăind doar în noi, re creată
într-o iluzorie fulguire.
Satul ne-a temelit, el rămîne, el
e încă al părinților noștri și nici o
plecare nu-1 smulge ; aici aflu un-
gherele copilăriei și revin aici toc-
mai din nevoia de a o regăsi. Locuia
mai în siguranță printre amintiri.
Adrian Dinu RACHIERU
(continuare în pag. III)
Dan HATMANII :	„Toamna la Scobinți"
a privi An nou
Pogorîtor ca lumina și viața,
încrustat în cremene de Colum-
nă și pe răbojul grinzii. Anul
Nou poposește, mereu tînăr,
peste codrii încărcați de cetini
argintate în care mai dăinuie e-
coul de bucium din veacurile
domnului Ștefan Vodă și pătrun-
de către simțirea lăuntrică o-
menească, ascunsă ca stropul de
nectar în cupa din partea stin-
gă a pieptului.
Tînărul vlăstar zămislit din bo-
bul predecesorului, atît de bătrîn
cît poate să însemne vechimea
de un an a metamorfozei sîm-
burelui de timp, aduce, înainte
de toate, speranțe, sărbătoare și
prilej de urări ce se cer însoțite
cu mireasmă de colac, de ulcior
cu vin, de glas de copii și clin-
chet de clopoței.
Se naște întotdeauna în miez
de noapte, iar nașterea sa în-
seamnă sărut sfînt, cîntec și ve-
selie, la noi ca și aiurea.
Alunecă, cu iuțeala gîndului,
peste ape de cristal și creste de
omăt, de undeva de unde Ra-
răul — salbă de brazi și pum-
nal de granit — veșnicește în
spațul de suflet al Bucovinei.
An Nou 1985, bun venit cu
aura de lumină a curcubeului de
prosperitate și belșug, de opti-
mism și demnitate românească
așternută, ca pe o punte a de-
venirii noastre prin magistralele
chibzuințe ale forumului aleși-
lor țării și care ne vor călăuzi
de azi și pînă la sfîrșit de mi-
leniu.
Bun venit pentru' a rotunji cele
două decenii de dăinuitoare zi-
diri ce vor rămîne întipărite cu
litere de aur în paginile milena-
rei istorii ale neamului. ale
timpului de armonioasă rezonan-
ță — „Epoca Ceaușescu".
Bun venit pe plaiurile acestei
grădini de legendă în care, sub
inflorescența aceleași epoci, Su-
ceava și-a sporit de aproape opt
ori zestrea industrială a anului
1965.
Bun venit pe ulițele străjuite
de case îmbrăcate parcă în bun-
dițe de Vama și pe bulevardele
flancate de locuințe ultramoder-
ne în care plugușorul, ursul și
capra, sorcova și semănătorii
urcă grăbiți spre a colinda în
viteza verticală a ascensoarelor.
Bun venit pe luncile. în ca-
re coșurile uzinelor-tulnice ur-
cate în nori — respiră aburul
cald al clocotului intern și, unde,
sub brazda adine trasă, rumenă
și umedă de ploile toamnei, să-
mînța visează și ea la unduirile
vîntului de vară.
Bun venit, An Nou, în sufle-
tele înnobilate de timpul proas-
păt și larg deschis spre dragos-
te de neam și dragoste de nea-
muri ale tuturor bucovinenilor.
Bun venit cu sănătate, belșug
și pace pentru oamenii ce ocro-
tesc și iubesc codrii, plămădesc
și supun metalul, împletesc în
urzeală de dor firele, mîngîie
bunătățile meselor și rostuiesc
slovele înțelepciunii.
Bun venit cu dragoste de
prunci și iubire de bunici, cu
chiot de nunți și cîntec de cio-
cîrlie, cu Tricolor liber și dem-
nitate neîngenuncheată, An Nou,
în Dulcea Bucovină !
George L. OSTAFl
Cronica literară
Un roman al memoriei (dar nu numai)
ancorate într-o perioadă care, pare-se, nu
și-a epuizat încă valențele epice, ne oferă
prozatorul Corneliu Rădulescu, autor a încă
patru cărți, după recomandarea parcimoni-
oasă a editurii tutelare. Seria în care, cu
voia sau fără voia autorului și-a noastră, se
include, cuprinde titluri clasice sau în curs
de clasicizare ; așadar, o comparație volun-
tară se impune cu necesitate, cu condiția de-a
nu vicia analiza.
Romanul se centrează pe evocarea „anilor
de ucenicie" ai lui Teofil Oprișan, istoric și
proaspăt director al unui muzeu local, în
curs de organizare. Fluxul memoriei este
declanșat de misterioase telefoane și de în-
tîlniri cu foști elevi, care resuscită vechi
obsesii : excursia în trecut este, în parte,
și o anchetă sui-generis în vederea identi-
ficării „vocii din noapte", dar mai mult o
încercare de clarificare a unui trecut nebu-
los, care se circumscrie unei epoci la fel de
frămîntate. Tehnica epică este clasicul flash-
back, partea leului fiind rezervată perioadei
petrecute de Teofil Oprișan la Ursești și
Sătișoara de Sus ca profesor suplinitor (ter-
menul se bucură de altfel de o copioasă teo-
retizare în cuprinsul cărții, tinzînd spre o
definiție ideo-sociologică a unei epoci), după
un la fel de clasic (epic vorbind) eșec la fa-
cultate. Rememorarea este intersectată de
șicane cotidiene și marile ambiții pe care le
încearcă acum maturul erou, intersecții care
însă sînt mai puțin consistente în planul
narațiunii.
Titlul, voit liric, dar poate și de aceea
ușor prețios și inutil patetic, este parțial
justificat de constituția intimă a personaju-
lui principal, a cărui voce se confundă, une-
ori nepermis de mult, cu cea a naratorului
(indistincție care nu este deloc profitabilă
economiei romanului). Teofil Oprișan este un
inocent, lucru explicabil și prin vîrstă, dar
și printr-o anumită construcție psihică, care
sesizează prea tîrziu și plătind prea mult
neînțelegerea unei texturi de relații aparți-
nînd unei epoci care tranșa cu brutalitate
dilemele intelectuale și nu se arăta mai în-
țelegătoare cu candoarea. Profesorul proas-
păt ieșit din adolescență se simte mai de-
grabă solidar cu proprii-i elevi, (elevi cu o
priză a realității mai puternică uneori decît
dascălul lor — acest raport inversat este
prezentat cu o remarcabilă subtilitate nara-
tivă) decît cu lumea maturității pe care se
străduiește s-o înțeleagă cu bună-credință
dar care, cel mai adesea, se refuză înțele-
gerii sale. Naratorul adolescent nu face to-
tuși greșeala de-a identifica maturitatea cu
oportunismul, brutalitatea, delațiunea, sau
indiferentismul, tare pe care ochiul său
Cartea lunii
Artă,
artă,
artă
„20 noembrie
Vînt și frig. Pînă la 3,30
scot fișe la biblioteca Mi-
nisterului Chimiei, lingă
Dalles, o încăpere la eta-
jul I, cu două ferestre
către bulevardul Brătianu
și strada Regală, Multă
liniște. Garderobiera îmi
face reverențe înfricoșa-
te. Citesc I. Pascoli del
Cielo (așa e în traducerea
italiană) de Steinbeck, re-
comandată de P.C. Uma-
nitate cuminte. Maupas-
sant. După 7, ies să cum-
păr cremă de pantofi și
țigări". (Radu Petrescu,
A treia dimensiune, Edi-
tura Cartea Românească,
1984).
Proză
S-a nimerit însă că în primele zile din acea
vacanță de primăvară o vulpe a dat iama
prin cele cotețe, ba chiar și prin grajduri și,
din păcate, a mușcat una dintre iepe de-un pi-
cior. Tata i-a oblojit mușcătura însă rana
a prins a îmboboci și a se zbîrli în cîteva
zile îneît toți au fost de părere c-ar fi mai
cuminte să fie lăsată slobodă iapa care se
frămîntă la iesle și rupea cu dinții tehuie din
lemn și stropșea din copite trîntindu-se pe
jos de credeai că-i nebună nu alta.
Și drept era căci dîndu-i drumu din că-
păstru a luat-o razna peste dealuri fugărin-
du-se strechiată ; rodea trunchiurile meste-
cenilor risipiți peste obcină și, mai de neîn-
chipuit și de necrezut, se arunca în iazul
cu păstrăvi și buimăcea tot puietul.
O zi și încă o zi a răbdat-o tata să-și facă
mendrele crezînd că va obosi și se va astîm-
păra, dar cînd a văzut-o și inginerul au so-
cotit că-i turbată de-a binelea din mușcătura
vulpii și mîntuirea ei se află numai în pușca
tatii cea cu două țevi.
A treia zi, după cum zic, pe cînd noi stăm
proaspăt le observă în lumea minusculă dar
complicată a satului aflat sub impactul unor
noi relații socio-politice. Virgil Părere, Can-
din Laslo, Sălăuță, Soeol sau Vornicescu, ma-
turii care se străduiesc să-l protejeze pe
inexperimentatul Teofil de „vremuri" nu
reușesc să-l ferească totuși de contactul bru-
tal cu istoria. Istoria așa cum este înțolea îl
de siniștrii dogmatici Pociundeal, Dulubei,
Palu, de bestialul Frumușelu, de arivistul și
uerat'orul Aritel. Istoria ca adevăr netrucat,
ca narațiune a progresului sau dimpotrivă
ca punere în plan a violenței, a bestialității
ca principiu inconștient, adevărul și regene-
rarea lumii prin adevăr, asumarea acestor
realități constituie dincolo, de tipologie și
recriminări ret"oactive, adevărata substanță
a cărții. Și Oprișan și Sanda Sănduca și Vir-
„Răspunsurile
se află
în adevărurile
dinții"*)
gil Părere și doamna Rozaha sînt inocenții
care justifică titlul cărții, sugerînd o izbă-
vire a lumii prin bunătate și prin rectitu-
dine morală. In ciuda înfrîngerilor tempo-
rare, ei sînt niște învingători.
în paralel cu evoluția epică a personaje-
lor, se instituie o realitate mai profundă și
mai durabilă care contrazice, discret dar ire-
vocabil, realitatea halucinantă a libațiilor
belferești sau a ședințelor de demascare :
Lupul-cîine, Șarpele Alb „dâdătorul de ne-
moarte", Cetatea, loc sacru, incintă inițiati-
că si protectoare, „spațiu idilic pentru gîn-
durile idilice" ale naratorului, ceata călușa-
rilor, cei treisprezece copii care fac mărtur;a
în final a trecerii prin lume a lui Teofil,
sînt tot atîtea metafore epice ale acestei rea-
lități, mitice am putea spune, dacă unele
n-ar fi prea explicite sau insuficient dez-
voltate. Această realitatea profundă intră in
deplină rezonanță cu spațiul luminos, eterat
al iubirii dintre Teofil (alt simbol, onomastic
de data aceasta ! și el subliniat prea apăsat,
Radu Petrescu era considerat încă din timpul
vieții (îndeosebi de către tinerii cultivați) un mar-
tir al scrisului ; conta foarte mult faptul că nu se
străduise să obțină o situație socială avantajoasă
și că își ruinase sănătatea, consacrîndu-se, cu o
ardoare rece, literaturii. Odată, unul dintre admi-
ratorii săi l-a „adus" la mine acasă, ca pe un tro-
feu de preț, și am avut astfel prilejul să-l ascult
vorbind, în stil digresiv, hiperintelectualizat, des-
pre Luchian și Goya, despre farmecul unei străzi
în pantă din București la o anumită oră a zilei,
despre gestul grațios cu care fetele de optsprezece
ani își ridică puțin rochia cînd sînt surprinse de
ploaie și trebuie să alerge. Avea, în exprimare, o
eleganță de umanist demodat (un Settembrini care
nu urcase niciodată, pentru tratament, pe mun-
tele magic) și, din cauza culorii pămîntii a feței,
părea un personaj de demult, invocat printre noi.
Citesc acum o nouă secvență din inepuizabilul
său jurnal — inclusă în volumul A treia dimen-
siune, alături de cîteva articole edite — și în cele
peste trei sute de pagini de însemnări zilnice, da-
tînd din perioada 1958—1960, recunosc vocea de
epicureu obosit cu care Radu Petrescu enumera vo-
luptățile artistice oferite la tot pasul nu numai de
artă, ci și de viață. Jurnalul este un fel de anto-
logie a situațiilor semnificative din punct de vedere
estetic identificate în propria-i biografie. Scriitorul
este vizitatorul unui muzeu care ieșind din muzeu,
continuă să se uite la oamenii din jur și la peisa-
jul citadin ca la niște tablouri. El merge și pe
stradă cu ochii întredeschisi pentru efectuarea de
expertize estetice și, dacă întîmplător ar asista la
un accident de circulație, ar fi în stare să se dea
cu cîțiva pași înapoi pentru a vedea cum se ar-
monizează roșul sîngelui cu cenușiul pavajului.
Impresia de panestetism și de amoralitate este
accentuată de monotonia entuziasmului, de un fel
de entuziasm profesionalizat. Scriitorul degustă cu
delicii ritualizate și culoarea cerului, și zgomotul
de tuse uscată auzit într-o sală de așteptare, și
frumusețea unor pasaje din Shakespeare, și absur-
ditatea servitutilor la care este supus într-o pe-
rioadă în care intelectualismul său nu numai că nu
reprezintă un atu, dar trebuie ascuns ca o boală
rușinoasă. însemnările despre starea vremii —
practicate cu pedanterie nemțească de Titu Maio-
rescu, satirizate de G. Călinescu în Bietul loanide
și ridicate de Petru Creția, în volumul Norii, la
rangul de știință esoterică — sînt, poate, la Radu
Petrescu o formă de refugiere ironică din fața
kitsch-ului instituționalizat. Diagnosticele pe care
și le pune singur, analizele voit exacte și prozaice
ale stării fizice reprezintă, în intenția sa, mijloa-
ce de intensificare a autenticității jurnalului. în
sfîrsit, citatele transcrise cu plăcere de caligraf din
alți autori (ca așa cum face Emil Brumaru în Rouă
lecturii, dar fără umorul lui Emil Brumaru) au
drept scop să ne convingă că pentru autor și ex-
periența lecturii reprezintă o experiență existen-
țială. Dar toate acestea rămîn simple ipoteze. în
timp ce citim jurnalul nu putem depăși deloc sen-
zația că am intrat într-o seră,_ în care_ vegetația
seamănă perfect cu cea de afară, doar că este mai
palidă. Excesul de artă duce în cele din urmă la
ineficacitatea artei, așa cum armurile sofisticate
ale cavalerilor teutoni îi făceau pe acești cavaleri,
în ultimă instanță, inapți de luptă. Radu Petrescu
a fost un mare artist condamnat la ineficacitate.
Alex. ȘTEFANESCU
la masă și tata mînca în grabă pentru că în-
tr-un grajd mai erau încă două sau trei iepe
de-a făta, intră speriat un îngrijitor și spu-
ne că iapa turbată stă înfiptă pînă Ia piept
în apa iazului cu un păstrăv bătrîn strivit
Minzul cu stea
in frunte
(FRAGMENT DIN ROMAN)
între dinți. Tata a smuls pușca din cui, a
înșfăcat două cartușe din cutia de pe polița
de lingă fereastră și a ieșit apucat. Eu, cu
îmbucătura în gură, după dînsul !
..Pe loc o împușc ! S-o crîmpoțească păstră-
vii !“ scrîșnea tata pășind îndesat spre iazul
cu pricina.
atît de vocea personajului cît și de cea ac-
torială, nu pentru prima dată slab diferen-
țiate) și Sanda Sănduca. Așezîndu-se sub o
lumină predianâ („Acest ritual sublim ce ne-a
fost dat pentru a ne alunga teama, grija,
neputința, prostia și moartea"), iubirea celor
doi se reflectă crepuscular-premonitoriu în
legătura cu Nora, fiica fostului său mentor
de la Sătișoara de Sus, împins la sinucidere
de pofta de parvenire deghizată în vigilență
a odiosului Aritel. Pentru inexperimentatul
dascăl suplinitor, plonjat într-o realitate u-
mană cel puțin exotică și a cărei dinamică
nu o înțelege, Cetatea de pe care coboară
spre locul apostolatului capătă funcția magi-
că â unui simbol cu care se identifică și care
în final îl absoarbe. Ea este o certitudine
a permanenței, credința în valorile eterne și
de-aceea recurența acestei imagini în eco-
nomia cărții nu este deloc întîmplătoare. EI,
imagine tangibilă și totuși eliberată de co-
tingent, îi este contrapusă, nu întotdeauna
cu succes, categoria umană a suplinitorului,
teoretizată de Virgil Părere, categorie i are
stă sub semnul provizoratului și căreia i se
refuză tragicul deși aserțiunea autorului va
fi contrazisă de propriul său destin. „Diha-
nie cu o singură aripă", „sinonim cu înlo-
cuitor și locțiitor", suplinitorul devine o
„catastrofă cînd e vorba de împărțit drepta-
tea... el transformă adevărurile în dogmă".
De aici deriziunea, lipsa de măreție a unei
lumi supuse conjuncturilor, mutilată de ele,
care este viciată dar și viciază climatul so-
cial al unei epoci. Conștiința exacerbată a
acestei condiții îl împinge Pe Virgil Părere
la sinucidere (deși nu numai ea I) tot așa
cum refuzul ei îl fortifică pe Oprișan. Lipsa
unui spirit vindicativ, surdina pe care dis-
cursul narativ o impune textului, curgerea
potolită nu exclud însă un oarecare spirit
manicheist, detectabil mai ales la nivel ono-
mastic (schimbarea la față a lui Pociundeal
în Pociovale) unde șarja e evidentă ; oricum,
aceasta e în acord cu titlul: uitarea și neui-
tarea, adică dialectica memoriei, continuita-
tea în timp, aparțin inocenților (într-un sens
aproape dostoievskian) în stăpînirea cărora
se află și codul valorilor autentice.
Lipsit de stridențe de stil, fluent la lec-
tură, coerent narativ, variat tipologic — deși
autorul pierde pe drum niște profiluri epice
care aveau mari șanse de-a deveni memo-
rabile : Mareșalul sau bovarica Valeria, ro-
manul lui Corneliu Rădulescu este o carte
adevărată și, dincolo de obiecțiile de mai
sus, inevitabil subiective, necesară.
Viorel DĂRJA
* Corneliu Rădulescu — Uitarea și neui-
tarea inocenților, Editura Eminescu, 1983.
Acolea însă a încetinit pasul, a cerut unui
maistru să aducă aparatul de fotografiat
din laborator —„să pozăm minunăția asta !“
— a așteptat să vină acela cu aparatul pri-
vind mirat și chiorîș cum iapa flutura din
cap cu păstrăvul căluș între dinți, apoi a
fotografiat-o din mai multe părți, după care,
inaipoind aparatul, a cerut să treacă lumea
în spatele lui, cu toate că nimeni n-a avut
curaj decît să privească de după gardul ce
împrejumuia înalt iazul de lîngă herghelie
și peste care gard iapa noastră sărea ca o
căprioară.
Acuma tata era singur pe malul iazului și
s-a apropiat ca la cinci metri de iapa că-
piată proptită în muchia de răsărit a iazu-
lui; a tras peidicile la amîndouă cocoașele
puștii, și-a spirjinit zdravăn patul în ume-
rul stîng dar, cînd să tragă, a întors capul
căutător către oamenii de dincoace de gard.
„Trage, bre omule", i-a strigat inginerul.
„Ian fugăriți băiatul cela acasă" a răsu-
nat glasul tatii peste liniștea aceea surdă în
(continuare în pag. III)
Ion FILIPCIUC
Dialoguri
Există atîta agresivitate în
tandrețea mea, îneît, uimirea
este sentimentul cel mai blînd
cu care sînt întîmpinată.
Diagnosticul provizoriu :
tinerețe galopantă.
Vocea lui mă traversa ca o stea căzătoare.
Nu era întîia fugă și nu trupul său se
depărta grav ; încrederea mea, o casă
năpădită de verdeață, de gușteri,
plutește luată de ape.
w
Ai să treci și-am să fiu
cea mai caldă sfială
in colbul acelei poteci.
Tu ești nisip mișcător, dar unde sînt
grindurile frumoaselor nopți ?
★
Pian cu o singură clapă.
Zbor fulgerat. Muzică în ghips.
îmblînzesc șerpi. Serpentine lunecoase,
cuminți, unduind brățări.
îmblînzesc tăceri veninoase.
Ținem viața foarte sus, ca pe
o luminare, și ne luminăm
cu ea moartea.
O candelă într-o scoică.
Nu untdelemnul,
ruga mea arde.
Fără ieșire
Scorbura plină cu termite
suspina bătrînesc : — Stai cuminte !
Căutam un cuvînt în scorbura găunoasă.
Pentru cuvîntul acela magic
plecasem desculță de acasă.
Un mușuroi de cuvinte foșnea împrejur.
Toate, grăbite, plecate, întoarse
sau abia pornite la drum.
Mie doar un cuvînt îmi trebuia.
Definitiv, neînduplecat, crîncen, de fiere
ca un răspuns la o cerere de grațiere.
Scorbura, un mormînt mirosind pașnic
a mucegai și mina mea precum cinci mîini
niciodată întoarsă.
Termitele-mi umblă pe suflet mușeînd.
Bintuită de roiuri flămînde, cuvinte,
carnea îmi arde mocnit
iar ce-mi doream cînd puteam să aleg,
nici nu mai țin minte.
Croazieră
Pe care țărm al oceanului se află
iubirea ? Eu, de ce mă aflu
de cealaltă parte ?
Totul abia bănuit, mîngîiat cu
tandrețe, ca o amintire dragă.
Am trecut
printre dinții triunghiulari ai unui rechin,
ca un strigăt de spaimă, într-o sticlă goală,
Ani întregi în derivă.
Zîmbetul curenților calzi.
Politețea glacială a curenților reci.
Și apus. De două ori pe zi apus.
Unde am rămas ?
Undeva între fansoanele
lui Moby Dick.
Pe urmă iar în derivă,
pălmuit de curenți.
Țărm.
Junglă de beton.
Libertate.
Cînd au deschis sticla, m-am volatilizat,
lăsînd amintirea să plutească, precum
parfumul exuberant, al unei eleve
de liceu, îndrăgostite.
Fluture de fum
Bat clopotele-n mine a primejdie	I
și mă prefac, ca fiara-n ascultare.	I
Zburînd din arcul pîndei, tremur de nerăbdare.	|
Alerg ecou, ca într-o cădere	i
printr-un tunel de colți de lupi.	'	|
Drumul e o stranie plutire de sînge.
Dor zilele, nopțile, insă durerea	j
este abia la început.
Pilpîie nădejdea, fitil de opaiț.	j
Fluturele de aur, micul trofeu.	i
Ploaie, ger, vară toridă,
oricît de greu,
rănită, zgîrîiată, obosită
îl vreau,
îl vreau,
îl vreau al meu.
Ling răni mute, vinovată.	|
Doamne, nu da noaptea de pe mine deoparte.	।
Mă arde-n pumnul strîns trupul său mic
cu aripi zdrențuite și surpate.
H - Pagini bucovinene
...Școlile începuseră mai tîrziu. Era
in ultimul an de război și mă aflam
-elev la liceul „Mihai Viteazul* din
București. în clasă, la ora de limba
română, a intrat un profesor înalt, cu
mersul elegant și puțin studiat, fru-
mos ca un actor. Era Vladimir Stre-
inu. A lăsat catalogul pe catedră, s-a
plimbat puțin prin clasă, apoi, tot
plimbîndu-se, ne-a vorbit despre lite-
ratură, despre importanța ei în viața
omului, ca act de civilizație și înălțare
morală. Pe urmă, ne-a vorbit, cu o altă
intonație a vocii, despre război și des-
pre plaga spiritului militarist.
Aveam profesori buni, unii dintre ei
■cunoscuți deja ori afirmați mai tîrziu
în viața culturală și științifică a țării :
eruditul istoric-arheoîog Dumitru Tu-
dor, filozoful Vasile Băncilă, clasicistul
Pcpescu-Zimnicea, traducător al lui
Plaut ș.a. Mai impunător decît toți,
prin reputație și prin ținuta lecțiilor,
■era Vladimir Streinu. Vorbea cu de-
tașare și eleganță, cizelind parcă, o
dată cu pronunția, fiecare cuvînt, îneît
lecțiile sale, amestec de prelegere u-
niversitară și de încântătoare cozerie,
erau adevărate recitaluri de vorbire
frumoasă. La care se adăuga origina-
litatea gîndirii și frumusețea omului.
Natura înzestrase pe acest strălucit
dascăl de literatură, gîndeam ascultîn-
du-1, cu toate harurile.
A
Asistam cu regularitate la ședințele
publice ale societății „Prietenii istoriei
literare", ținute din două în două săp-
tâmîni, dumineca dimineața, în biblio-
teca liceului. Se prezentau comunicări,
urmate de discuții, uneori aprinse,
totdeauna interesante. Veneau la aces-
te ședințe Petre V. Haneș, Scarlat
Struțeanu (ginerele lui Slavici, profe-
sor la liceul nostru, distins istoric li-
terar), Șerban Cioculescu, Vladimir
Streinu... Ultimii doi erau de fapt ve-
detele acestor reuniuni. Intervențiile
lor, de obicei polemice, erau cele mai
gustate de asistență. Polemizau, de
multe ori între ei, cu o artă de spa-
dasini ai cuvîntului și cu o eleganță
care îneînta auditoriul. își spuneau
deschis părerea, combăteau punctul de
vedere diferit al celuilalt, argumentat
și urban și nu se supărau că preopi-
nentul are altă părere. Polemicile nu
duceau Ia ranchiune și dușmanii și,
în această privință, prietenia foarte
strînsă, de o viață, dintre Streinu și
Cioculescu, a fost exemplară.
Era spre sfîrșitul primăverii, prin
luna mai. Trebuia să vedem, împreună
cu profesorul, o expoziție la Dalles.
Ne-am dat întîlnire acolo, și l-am aș-
teptat, toată clasa, în fața expoziției.
Vladimir Streinu a venit însoțit de un
tînăr înalt și slab, cu bască și în san-
dale.
— Poetul Constant Tonegaru, ne-a
spus profesorul, prezentîndu-ni-1.
V ladimir
Streinu
Laureat chiar atunci cu premiul
Fundațiilor, pentru volumul Plantații,
Tonegaru făcea parte din cercul re-
vistei Kalende, condusă de Streinu
care, ca membru al juriului, izbutise,
se spunea, să-și impună la premiu
poeții promovați de revista sa (Mircea
Popovici fusese de asemenea, premiat
pentru volumul Isobare).
— îl vom studia și pe poetul To-
negaru anul acesta ? a întrebat cine-
va dintre noi, glumeț.
— Mai tîrziu, a răspuns rîzînd Sre-
inu, în timp ce Tonegaru, care mi s-a
părut timid și stîngaci, se roșise ca
o fată marc.
Au trecut anii. Vladimir Sreinu a
avut o perioadă de eclipsă, apoi a
reapărut în viața literară. în 1966 își
publica excelentul studiu, Versificația
modernă, teza sa de doctorat susținută
cu două decenii în urmă, apoi, în 1968,
o mică monografie, Calistrat Hogaș,
precum și două volume masive de e-
seuri și articole, Pagini de critică li-
terară, cuprinzînd volumul din 1938,
tipărit la Fundații, plus un mare nu-
măr de texte critice noi, scrise și pu-
blicate în deceniile următoare. In 1969,
i se reedita, în colecția pentru tine-
ret, Lyceum, volumul de studii din
1943, Clasicii noștri. întreținea o ru-
brică permanentă, Distinguo, la revista
Luceafăru, participa la dezbateri în
presă, precum și la reuniuni interna-
ționale ca membru în Comitetul euro-
pean al criticilor literari; era directo-
rul Editurii Univers și membru al A-
cademiei de Științe Sociale. în 1969,
Consiliul facultății de limba și lite-
ratura română din București aproba
ca Vladimir Sreinu să țină în facul-
tate Un curs liber de estetica poeziei.
Cursul, început în toamna aceluiași
an, era audiat de studenți, de unii
membri, cu deosebire tineri, ai corpu-
lui didactic, de cercetători ai Institu-
tului „G. Călinescu". Profesorul vor-
bea liber, pledînd pentru o poezie înal-
tă care să exprime năzuințele adînci
ale omului, arătînd caracterul epigo-
nic al unor așa-zise direcții moderne
din poezia contemporană, încîntîndu-și
auditoriul cu darul său de vorbitor și
de fin analist. Cursul îi dădea mari
satisfacții. Un magnetofon îi înregis-
tra totdeauna lecțiile și e de mirare
că aceste înregistrări n-au fost încă
transcrise și publicate.
...Și, într-o seară de noiembrie, am
primit un telefon care mă anunța că
Vladimir Streinu a murit. Nu-mi ve-
nea să cred. Cu doar cîteva ore înain-
te, îl văzusem, discutasem cu el la
facultate. Era joi și Streinu venise
să-și țină cursul. Părea indispus, spu-
nea că-i obosit. Ulterior, am aflat că,
după trei sferturi de oră, și-a între-
rupt cursul, spunînd că va continua
săptămîna următoare dacă... Și mîna
lui a schițat un gest a îndoială.
în săptămîna următoare, la orele
rezervate pentru cursul lui Vladimir
Streinu, a venit Șerban Cioculescu, șe-
ful catedrei de literatură română con-
temporană, care a ținut în amfitea-
trul Odobescu, arhiplin, o prelegere
impresionantă prin obiectivitatea ei,
despre viața și opera vechiului și bu-
nului său prieten.
nim. PACURARIU
Un sat
(urmare din pag. 1)
A avea un sat pe lume înseamnă a fi
mai puțin singur. Ne întoarcem în tre-
cut, către părinți, în graiul curat de-a-
casă, înlăuntrul acelui sat mărunt care
ne-a îngăduit în preajmă-i, ascuns în
căușul dealurilor, lîngă o pleoapă
întunecată de pădure. Ne întoarcem
în lumea curată a copilăriei limpe-
ziți, revenind în adevăratul sine. A-
vem nevoie de asemenea reveniri.
Un sat e o lume plutind prin ano-
timpuri ; el se desface-n muguri ca
o matcă de rod și se reazimă pe tra-
diția curată a bătrînilor care se trec.
Ne întoarcem acolo pentru a mai
culege o dimineață și a îngenunchea
în fața răsăritului, ascultîndu-i le-
gile milenare. Cît mai avem un ase-
menea loc proteguind liniștea, un
sat crescut lingă un fir de apă nin-
gindu-te cu blîndețe, un sat fără de
care — neaflindu-1 — ne vom simți
împuținați, încă ne e bine.
Recenzie
IRAIM CANTEMIR: Studii de literatură
Modest și exigent pînă la parcimo-
nie, Traian Cantemir reunește într-un
volum concludent (apărut la Editu-
ra Junimea, 1983), un număr relativ
restrîns din studiile sale de istorie
literară, tipărite de-a lungul timpu-
lui prin diverse reviste și publica-
ții. Autorul, care s-a afirmat edito-
rial mai întîi ca romancier (Meusa
academica, 1938) ; dialectolog (Texte
istroromâne, 1959) și folclorist (Fol-
clor literar vîlcean, 1979) ; (Invocația
Stînd astfel pe prispa oricărui sat,
bătrîn și greu de oseminte, trecîn-
du-și moștenirea de durere și urmînd
trudnic legile soarelui, privim în
istorie ; el este o nesfîrșită rădăcină,
el rămîne viu și etern ca un stîlp de
credință la rădăcina brazdei, măsu-
rînd, veșnicia, chemîndu-ne de la
început de lume, asemeni sîngelui a-
prins de orice întoarcere acasă, cînd
apele închid ceruri și nopțile se cul-
că. Nimic din ce e frumos n-a dispă-
rut, nici nu se poate pierde aici și
ascultînd cu sufletul aburului de pli-
ne trăiești febrele și neliniștile lu-
tului.
Acasă redevenim copii și tot aici
trăim distanța care ne separă de co-
pilul din noi ; nicăieri — observa O.
Paler — nu ne vom simți mai acut
virsta decît acolo unde vom fi copi
lărit.
Totuși, din sat, n-am plecat nici-
odată dar satul însuși se strămută
în amintire.
în poezia populară, 1980), se prezin-
tă acum în postură de istoric literar
sagace, sobru și lucid, cu predilecție
pentru exegeza de tip pozitivist. Avi-
zat cercetător și interpret al docu-
mentelor de arhivă, în valorificarea
cărora își relevă disponibilitățile de
a realiza, prin comentarii pertinente
și citări edificatoare, „scenarii" sui
generis de istorie literară, el își de-
clară deschis (în Cuvînt înainte) as-
pirația de a contribui la „stabilirea
exactă a biografiei autorilor" investi-
gați (A doua stagiune a lui Anton
Pann la Rimnicu Vîlcea, M. Kogăl-
niceanu în arhive mănăstirești, O
monografie necunoscută despre Emi-
nescu, Ipoteștii lui Eminescu) și la
„cunoașterea evoluției lor literare".
Din aceleași considerente reeupe-
rator-informative, Traian Cantemir
recurge la rezumarea și comentarea
unor manuscrise literare netipărite
sau ale scrierilor apărute în publica-
ții efemere ori de restrînsă circula-
ție (Vocația literară a lui Ciprian Po-
rumbescu), aduce precizări și amen-
damente la chestiuni „peste care is-
toriile literare trec în goană" (Opinii
despre primele scrieri ale Iui Al.
Russo, Consonanțe între lirica lui
Octavian Goga și Șt. O. losif) sau,
pur și simplu, nu le observă (Surse-
le poporanismului lui Jean Bart). De
remarcat în mod deosebit că Traian
Cantemir dedică o consistență sec-
țiune a cărții sale poetului nostru na-
țional, căruia-i consacră patru stu-
dii : dcuă, menționate deja, bazate pe
explorarea documentelor, unul privi-
tor la măiestria prozodică (Arta ver-
sificării Ia Eminescu) și altul referi-
tor la eufonia poeziei eminesciene
(Elemente eufonice în versul emines-
cian).
Valorificînd masiv, cu o compe-
tență și rigoare, cu forță de argu-
mentare și probitate științifică exem-
plară, materiale documentare inedite
sau puțin cunoscute, stăruind asupra
unor teme și subiecte mai puțin frec-
ventate de cercetători, Traian Cante-
mir ne oferă o suită de studii isto-
rico-literare de reală importanță ști-
ințifică, dovedind că valențele cerce-
tării de tip „tradiționalist", privită
de unii cu condescendență ironică,
își păstrează, neștirbită, valabilitatea.
Nicolae CÎRLAN
Liviu SUHAR :
„Copacul"
Minzul cu stea în frunte
(urmare din pag. II)
care se deslușea foarte clar răsuflarea
șuierată a iepei și bătaia pîntccului ei
zguduit peste fața apei tulburate.
Eu m-am ascuns pe după niște băr-
bați și careva din mulțime a zis „grija
Iui mai ai !“ și tata a mai făcut cîțiva
pași înspre iapă, a întins pușca de pe
mai către țeasta dobitocului care por-
ni spre pușca întinsă ; cele două țevi
aproape îi intrau în fruntea lată și
iapa plecă nările în apă și sforăi tul-
bure ; scormonea cu copita în mîlul
înfundat și-atunci tata a slobozit amin,
două încărcăturile deodată și cu puș.
ca încă în cumpănă aștepta.
Iapa a scăpat dintre dinți păstrăvul
mort — și păstrăvul plutea peste apa
frămîntată ca un amenințător cuțit
uriaș —, s-a aplecat într-un genunchi
și a lunecat botul în apă ; boabe mas-
cate de sînge au prins a înnegura pîn.
za spintecată a apei. Cînd gata-gata
să se prăbușească, iapa s-a ridicat
dintr-odată pe picioarele de dinapoi,
a nechezat un muget răgușit întor-
cîndu-și botul năclăit de sînge spre
pîntecele umflat — din doi pași tata
a și fost sărit gardul iar cei ce pri-
veau s-au tras încă mai departe de
gard — și așa răsucită urcă sprintenă
pe mal.
Aici se frînse în jurul său ca și cum
și-ar fi căutat umbra s-o prindă ori
ar fî vrut să înhațe și să sfîșie duhul
morții încolțindu-i trupul ; s-a lăsat
încet peste iarba verde crudă răstur-
nîndu-se și întinzîndu-șî picioarele și
încercînd încă o dată să-și ducă bo-
tul spre pîntecc dar capul i se trînti
greu de pămînt.
Inginerul a clătinat din cap și a zis
„asta-i, nici la păstrăvi n-o mai putem
da, că dacă are carnea turbată se în-
tîmplă de turbează și păstrăvii și te
pomenești de sar pe uscat și prind
a umbla prin grajduri și prin case
de-or să sfîrtece dobitoace și om ca
un blestem". Și-n timp ce oamenii
porneau pe Ia trebile lor lăsate vraiș-
te, urmînd ca doi-trei să se întoarcă
indată cu niște hîrlețe să sape o groa-
pă, eu m-am furișat printre gard pe
malul iazului și m-am apropiat de
trupul dobitocului doborît să văd mai
îndeaproape și poate chiar să pun mîna
să pot povesti Ia școală cum a tur-
bat iapa și cum era mușcătura vulpii
înflorită peste piciorul stîng din spate
și cum a fost împușcată de tata și pu-
nînd chiar mîna pe spinarea udă răs-
turnată și privind cu spaimă uimit
de năzdrăvăniile ei — și ce dacă mînca
păstrăvi ? — cu ochii țintă la pînte-
cele tresărind frămîntat din loc în loc
și ca și cum ar fi gata să dea în clo-
cot, apropiindu-mă tot mai mult de
zvîcnetele acelea înfundate și deslu-
șind sub pielea cutremurată încă de
fiorul vieții un nechezat încîlcit și bi-
cisnic.
„Oare ?“ mi-am zis speriat și_ am
pus urechea și m-am ridicat ca trăsnit
și-am alergat după tata și l-am ajuns
și cu lacrimi în ochi și cu dinții scrîș-
nind de turbare am început să-l bat
cu pumnii mei înghețați peste piept,
peste pușca strînsă la piept, peste mîi-
nile lui încleștate încă pe țevile calde.
Oamenii s-au întors către tata, m-au
apucat de mîini și de picioarele cu
care loveam înnebunit pînă ce tata
s-a dezmeticit și mi-a șuierat o palmă
vîrtoasă peste obraz îneît am alune-
cat din brațele oamenilor jos abia șop-
tind printre sughițuri că „are un mînz,
are un mînz, are un mînz".
„Vino", a făcut tata repezit desfăcîn-
du-și cuțitul din chimir și apueîndu-
mă de-o mînă și tîrîndu-mă înspre iaz.
S-a apropiat de iapa moartă, a în-
genunchiat lîngă spinarea ei strîmbă,
s-a aplecat cu urechea peste burta um-
flată și zbătîndu-se încă, a cerut unui
om să aducă o pătură și un braț de
fîn curat și apucînd între două degete
pielea dobitocului a prins a o spin-
teca în lung. Cel trimis după fîn nu
mai venea, tata a ridicat capul și a
lăsat cuțitul din mînă, și-a dezbrăcat
haina si a întins-o pe iarbă cu căptu-
șeala albastră în sus; apoi a băgat a-
dînc mîinile suflicate în pîntecele ie-
pei și numaidecît s-a ivit povara unui
mînz pe care a răsturnat-o pe haina
din iarbă. L-a înfășurat bine în haină
și a pornit zîmbind spre grajd.
Aici l-am vegheat toată ziua, i-am
dat lapte muls de la altă iapă, l-am
încălzit și l-am drăgostit pînă cînd în-
tr-un tîrziu spre miezul nopții s-a ri-
dicat în picioare firav, clătinîndu-se
și căutind aiurea cu ochii încețoșați
de uimire. Atunci am văzut că are o
pată albă în frunte și un moșneag a
zis să-i dau un nume.
„De ce eu ?“ am întrebat neîncre-
zător.
„Asa a lăsat vorbă inginerul, îi mîn-
zul tău și de-amu va trebui să-i porți
grija de toate".
„Și ce nume să-i dau ?“ mă frămin-
tam eu pus în mare încurcătură.
„Mai întîi că trebuie să-1 juruiești
cuiva", zise moșneagul cu mare înțe-
lepciune în glasul lui moldom, „altfel
se tîmplă de nu trăiește ca lumea" și
la vorba asta am fost sigur că moșul
își rîde în barbă de mine.
„Și cui să-l juruîesc ?"
„Lupilor !“ a făcut dintr.un ochi
moșneagul. „Și-ți faci și pomană că
n-or să mai adulmece lupul în her-
ghelia noastră".
„Lupilor nu !“ am zis eu gîndind că
dacă-1 juruiesc lor mi-1 pot oricînd
sfișia.
„Atunci... rîului !?" căuta moșneagul
să mă ajute.
„Nici rîului" am zis eu hotărît gîn-
dind că rîul mi-I poate lua oricînd și
am stat și m-am socotit și nu găseam
nimic în mintea mea și în jur pentru
că eram rătăcit acolo în genunchi pe
fînul călduț, cu mînzul proptit șî tre-
murînd în fața mea, la miezul nopții
și-n întuneric și-atunci am sărit în sus
țipînd „Soarelui !!!"
„Acum dă-i un nume" rosti moșnea-
gul.
„Orice nume ?“ am întrebat eu.
„Orice, numai să fie frumos".
„Aliodor" am zis eu „e frumos ?“
„Cît se poate, dar acum juruiește-1
cu glas tare Soarelui să te audă și să-l
ocrotească".
Și iar am alunecat cu genunchii în
finul călduț ; i-am cuprins gitul sub-
țire cu mîinile și mi-am turtit frun-
tea de fruntea lui înstelată și-am rostit
cu glas zugrumat :
„Aliodor, Aliodor, te juruiesc Soa-
relui să fii sănătos și frumos și voios
și...".
Am început să plîng.
III - Pagini bucovinene
CONSEMNĂRI
GEORGE LESNEA
Epigrame inedite
La apariția (in 1970) volumului VULPILE, de George Sidorovici :
FELURIMI
Gura păcătosului
Spun cititori din orice parte,
Și de la Iași poeții cei de soi,
Uă vulpile-au intrat in carte
Insă vulpoiu-i printre noi.
Vulpile s-au arătat
După cum băgarăm seama,
Deci vulpoiu-i obligat
Să plătească epigrama.
*
Ce se-ntîmplă ? Oare ce-i ?
Exclamă-un critic slab în pulpe.
Cînd lumea-i plină de femei
Sidorovici mai scoate-o vulpe...
lacoban, Junimii crainic,
Rîde de-un poet sărac
El ignoră versul tainic
Insă vulpile ii plac !
l'ai de noi și vai de mine
Sufletu-mi amar repetă
Pulpele-aș vedea mai bine
Dac-aș mai avea lunetă !
Tn atelier la sculptorul Eftimie Bîrleanu (1974),
autorul cunoscutei statui acum aflată la Suceava :
Ștefan cel Mare, domn trufaș.
Pe calul lui, cu toată slava,
De la Bîrleanu de la Iași
O să se mute la Suceava.
în Galeria de artă din Suceava, la un vernisaj :
Eu vă spun acum discret
Și cu vocea mea înceată,
Că ieșenilor li-e dor
De-un pahar de afinată !
■ Flaubert: „Trei lucruri trebuie
pentru a fi fericit : să fii imbecil, să
fii egoist și să ai o sănătate bună.
Dar dacă lipsește prima condiție, to-
tul s-a sfîrșit". A fi / a nu fi...
■ „Attila era foarte cultivat, stă-
tuse doar la Roma ca ostatec", (Ed-
gar Papu, „Contemporanul", 23, 1983,
p. 6).
■ „E cumplită gelozia Doamne-
lor din România / Orice gest inter-
pretează Și toate le enervează ! /
Și te află peste tot / Urmărindu-te
cum pot ! / Nu mai poți bea un co-
niac ' Că-ți dă cu poșeta-n cap !“,
„versuri" dintr-un foarte popular ro
man românesc al anului.
Delegație
Din delegația Consiliului Culturii șn
Educației Socialiste, condusă de scri-
itorul Virgil Teodorescu, care s-a de-
plasat în R. S. Ceohslovacia, cu prile-
jul Zilelor culturii românești, a făcut,
parte și dr. Alexandru Toma, președin-
te al Comitetului Județean de Cultură-
și Educație Socialistă Suceava. (L.H.)
Propunere
pentru
o posibilă
antologie
a umorului
involuntar
imrmi
„Adaptare și decupaj după poemul
lui Mihail (sie!) Eminescu pentru un
film realizabil prin procedeul VA-
RIORAMA ecran lat-normal-îna’.t
(în formă de T răsturnat)", apărut în
„Cartea cineastului amator", (p. 226—
236) de V. I. Bălțatu.
„... Fata îmbrăcîndu-și vesmintul
de noapte apoi travelling înainte. S-a
culcat. E agitată...".
... Tînărul are fața albă și ochi ne-
gri scînteietori, o frumusețe stra-
nie. în sufletul său sentimentele sînt
mărețe.
... Tînărul, iar fata amorsată.
... tînărul plutind parcă (travelling
înapoi) cuprinzînd în cadru în amor-
să, pe fata... In privirile sale se sim-
te un dor mistuior, neremarcat la
prima sa apariție. Fata uimită (tînă-
rul amorsat). Tînărul (cu fata amor-
sată). în manifestarea pasiunii lu-
ceafărului pentru fată se simte o
creștere continuă. Fata, șovăitoare.
Nu poate suporta un sentiment atît
de intens.
... Pajul îmbie pe fată cu iubirea
lui. îndrăzneț și viclean, el nu aspi-
ră către nimic înalt.
... Cătălin înfățișează fetei farme-
cul dragostei pămîntene. Fata lucrea-
ză la gherghef. Devine din ce în ce
mai interesată. Se înveselește.
Șiret, ușuratic și stăruitor, pe un
ton șăgalnic, Cătălin înfringe aspi-
rația, dorul după luceafăr al Cătă-
linei, descriindu-i mirajul fugii în
lume.
...Lungit în iarbă pajul Cătălin cu
capul pe sînul fetei o mîngîie, iar
ea îl îmbrățișează pătimaș. Fata cu
bluza răvășită, s-a ridicat într-un
cot și încearcă să se dezmeticească
Ochii i s-au oprit pe ceva... Fata nu
se poate opri să nu împărtășească lu-
ceafărului fericirea cucerită.
... Rănit de superficialitate și măr-
ginirea acesteia, disprețuitor și calm,
se izolează în sfera propriei sale
măreții".
Pentru conformitate.
Petru DRIȘCU
Un interlocutor din public :
— Altădată, altădată !
■ Cît a scris „Comedia umană".
Balzac a băut 50 000 cești de cafea
Gura păcătosului...
■ Camus (despre actori) : „aceste
animale ciudate care se culcă tîrziu
și divorțează devreme".
■ Tatăl lu ■ Marquez a avut 16 co-
pii. Nu a băut niciodată alcool. Nu
a fumat...
Festivalul filmului
științific
Timp de o lună în unitățile cinema-
tografice sucevene s-a desfășurat „Fes-
tivalul filmului științific". Această a-
zecea ediție, vizînd lărgirea orizontului
de cunoaștere a oamenilor muncii de-
la sate, a însumat proiectarea a pești
280 de filme documentare și organiza-
rea, în paralel, a numeroase acțiuni
educative : dezbateri, simpozioane și
conferințe, duminici cultural-științifi-
ce, concursuri, seri de întrebări și răs-
punsuri. țl.B.)
Parodie
----------- Marcel Mureșeanu:
La moara cea veche
Eram încă tinăr, aveam părul vilvoi
și mai trăgeam cite-o fugă pe-acasă, la țară
Ehei, ce vremi, ce trenuri de noapte
Cu stele ochioase și lună sprințară.
încă nu publicasem, recunosc, nici o carte
„Ai vreme destulă-mi ziceam, tu scrie
Are să vină, vezi bine, și clipa aceea
Că toți din Bîrgaie or fi să te știe !“
Ei, și mergeam eu cătinel — singurel
Cu desagii doldora de rime și op-uri
Cînd iese morarul din moară și strigă :
„Băiete, ia adă tu caii din Hapuri !“
Mă duc voinicește, chem caii domol
Morarul, ca omu’, scoate pălinca și slana
Fiș-fîș trec ceasurile serii
Pita e bună, plină-i și cana...
„No, dar să-ncepem lectura" fac eu
Și dau oarece poeme la ivire
„— Plăcutu-ți-a, bade ?" îl întreb înspre zori
„— Plăcut, numai că prea ai cetit cu grăbire !“
Ion BELDEANU
POȘTA REDACȚIEI DE ANUL NOU
Platon Pardău : încercați în
proza scurtă care, credem,
v-ar avantaja mai mult.
George Muntean : Așteptăm
cu interes impresii de călăto-
rie de la Tașkent, Veneția via
Bilca.
Stelian Gruia : Vă așteptăm
în continuare cu traduceri din
literatura ucraineană, de cali-
tatea celor trimise ultima da-
tă.
Pan Solcan : Ori scurtați ro-
manele, ori lungiți titlurile.
Vasile Andru: Dintre pro-
zele scurte trimise am reținut
doar interviul luat de Geor-
ge Damian. Mai încercați.
Radu Mareș : Apreciem spi-
ritul de observație și acurate-
țea stilului din „Revista re-
vistelor". Credem că aveți dis-
ponibilități reale pentru pro-
ză.
Ion Țugui : Răspunsul la ul-
tima proză trimisă îl veți pri-
mi la rubrica „Cenaclu prin
corespondență", semnată de
Alex. Ștefănescu, din Supli-
mentul literar-artistic al „Scîn-
teii tineretului". Vă așteptăm
(fizic) la sediul redacției pen-
tru Convorbiri și (în general)
la Suceava.
P. S. Manuscrisele nepubli-
cate se înapoiază pe cheltuia-
la autorilor.
Rubrică realizată de
V. P. RUJESCU
Autori suceveni------------------------------------------
într-o Noapte de grație. Frumosul în piele de tigru, că-
lătorind Pe o vîrstă de băiat, a propus prietenului său să-și
îmbrace Armura solară și să întreprindă împreună o Călă-
torie pe cer și cîteva Aventuri fără anestezie. Și, pentru a
preveni orice Pană de cauciuc, ar fi potrivit să călătorească
cu Expresul din zori spre Amurgul furtunilor, ispitiți de
Migrația iluziei. (G. D.).
EPIGRAME CU ADRESA
Lui Constantin Ștefurluc, autorul volumului de
versuri Frumosul în piele de tigru
Lui Marcel Mureșeanu, autorul volumului de
versuri „Amurgul furtunilor :
Conștiința veșnic trează,
N-are cum să te înșele,
Că și hainele contează
Mai ales cînd sînt... de piele !
După ani de ..secetă" cumplita.
Prevesteai din titlu vreme bună,
Insă cartea, proaspăt tipărită.
Printre critici a stîrnit... furtună
Octavian Lazăr, debutează la editura „Juni-
mea“ cu volumul de proză Expresul din zori.
Lui George Damian, autorul volumului de
versuri Noapte de grație
Meseria ta nu e ușoară,
Dar ți-aî pregăti abil succesul
Și, în zori, pe calea literară
Ai intrat de-a dreptul cu... expresul!
Titlul cărții a dat dreptul
Unor zvonuri și-acuzații
Că poetul e adeptul
Nopților c-un soi de.-, grații
■ „Poate nimeni nu-i vorbise Scu-
fiței Roșii atît de frumos despre flori
precum lupul", (P. Poantă, în „Tri-
buna" nr. 1 1981).
■ „Hai să uităm totul. Mai ex stă
o fereastră deschisă. / Dară mai ai
bani, / Trimite-mi un pulovăr și iz-
mene. / Iar m-a cuprins durerea de
șale. / Și vezi, nu uita, / Femeia în-
temnițatului trebuie Să gîndească
numai la lucruri bune" („Antologie
de poezie turcă", p. 126). Nu uita !
Dumitru BRĂDĂȚANL
lînscmnări
de trecător
■ Dați-mi o anecdotă bună și fac
Pămîntul să rîdă.
■ Apropie-te de prieten dar nu te
lipi de el.
■ Cel care fură din noapte, pen-
tru a lungi ziua, doarme liniștit.
■ Cît de negre sînt nopțile albe !
■ Toți oamenii sint trecători, dar
nu toți trecătorii sînt oameni.
■ Dealul strică valea.
■ Decît să mi se spună un an de
zile „Să trăiești" — mai bine o viață
„Bună ziua" !
■ Omul ? Ultima aventură a na-
turii. Să sperăm că natura nu va
fi ultima aventură a omului.
■ întunericul este lumina fărăde-
legilor.
■ Fericit este acela care este li-
ber să scrie că e nefericit.
Constantin HORBOVAN
■ In singurătate caută pe alții,
cînd ești cu alții încearcă să te cauți
pe tine.
■ Toamna numără numai cei care
știu cîți boboci au.
■ Bucură-te repede !
■ Mai bine pedepsește cu îngădu-
ință, decît să îngădui pedepsind.
■ Fiecare zi e o altă viață, fie-
care noapte un alt vis.
■ După lectura volumului fluviu.
am mai sorbit odată cu nesaț pică-
tura mottoului.
■ Femeii dă-i bani că aur își cum-
pără singură.
■ E bine să știm că ne-am înțe-
les că nu ne înțelegem.
■ Tu ești omul care ai, eu sînt
omul care sînt.
Roman STECIC
Poetul Ion Beldeanu publică la editura „Emi-
nescu" volumul Armura solară.
Pe țărmul „luptei" literare,
Combătînd cu acte pe măsură
Pentru orișice atac — se pare —
Ai confecționat din timp... armură !
Lui Gheorghe Lupu, autorul volumlui de ver-
suri Migrația iluziei :
Spun amicii (cu aluzii
Fără contestație)
C-ai rămas tot cu iluzii
Pururi în migrație !
Ion COZMEI
Editurile, la care au apărut în ultima vreme cărți
ale scriitorilor suceveni, ne-au trimis spre publicare
următoarea
ERATĂ
ION BELDEANU — In loc de Armura solară se va
citi : Corectura sumară (redactor, Nelu Oancea).
GEORGE DAMIAN — în loc de Tîrziu, în decembrie,
se va citi : Tîrziu, la Arcașul (renumit restau-
rant sucevean).
MARCEL MUREȘEANU — In loc de Amurgul furtu-
nilor, se va citi : Murgul străbunilor.
GHEORGHE LUPU — In loc de Migrația iluziei, se
va citi : Migrația vinului (spre Virgil Cuțitaru).
CONSTANTIN ȘTEFURIUC — în loc de Frumosul
în piele de Tigru, se va citi : Frumosul în piele
de Tibru.
OCTAVIAN LAZAR — în loc de Expresul din zori,
se va citi : La barul Expres, pină-n zori.
ONU CAZAN — în loc de Pana de cauciuc se va citi:
Cauciuc de pană.
CORNELIA MARI A SAVU — In loc de Aventuri fără
anestezie se va citi : Anestezie fără aventuri.
(G. D.)
Salonul cărții
In această toamnă la Suceava a avut,
loc tradiționalul „Salon al cărții". Pro-
gramul manifestărilor a cuprins, ca și
în ceilalți ani, prezentări și lansări de
cărți, întîlniri cu scriitori și editori,
șez.ători literare, dezbateri și mese ro-
tunde organizate în întreprinderi, școli,
instituții și librării.
Au participat, între alții, Grigore
Ilisei, Corneliu Sturzu, Virgil Cuțitaru,
Nicolae Turtureanu, Corneliu Ostahie,
Marcel Mureșeanu, Ion Beldeanu, Onu
Cazan, Gh. Lupu, Victor Rusu, Mihai
Tandru, Octavian Lazăr. Regretăm to-
tuși că organizatorii au renunțat la a-
menajarea obișnuitei expoziții a pro-
ducției editoriale care să ofere citito-
rilor posibilități largi de informare și
cunoaștere a acesteia. (I.B.)
în tilnire
Comitetul Județean de Cultură și E-
ducație Socialistă Arad a organizat, cu
prilejul împlinirii a 40 de ani de la
eroicele lupte de pe Valea Crișului Alb,
împotriva cotropitorilor fasciști, o
emoționantă întîlnire a veteranilor.
Manifestarea a prilejuit desfășurarea
unui întreg complex de activități cul-
tural-educative : simpozioane, discuții
cu veteranii de război, un itinerar pe
locurile istoricelor bătălii, spectacole
evocatoare. Din județul Suceava au par-
ticipat foștii luptători antifasciști : Ma-
tei Hulubei, Radu Halip, Vasilelano-
vici, Victor Moise, Petru Curcă, Mi-
hai Frumosu, Gh. Ciubotaru, George
Deleani, Nicolae Popescu, Aurelian
Prundeanu, Vladimir Herțog, Constan-
tin Bucevschi. (L.M.)
Șezătoare
Scriitorii Ion Beldeanu și Gh. Lupu-
s-au întîlnit cu elevii și cadrele didac-
tice de la Școala Generală din Corni-
Liteni in cadrul unei duminici cultu-
ral-artistice inițiată de prof. Gheorghe
Scobeniuc. Cei doi autori au citit din
creația lor și au acordat autografe Tot
cu acest prilej aici s-a deschis o ex-
poziție de artă plastică semnată de în-
vățătorul pensionar Emil Grigore și o-
alta de instantanee fotografice. (I.B.)
Expoziție
Galeria de artă din Suceava a găz-
duit recent expoziția de pictura a-
parținînd artistului plastic din Sighet,
Rozsnyai Valentin losif. în cele trei-
zeci de lucrări prezente pe simeze (u-
leiuri, pasteluri) artistul practică un fi-
gurativ individualizat. Naturile statice
și peisajele detașate printr-o paletă bo-
gată, creează „serii" cromatice în func-
ție de stare, generînd o „lectură" ac-
cesibilă chiar și atunci cînd stilizarea-
formelor este dusă la extrem. (P D)
Participări
La manifestările prilejuite de De-
cada culturii și de împlinirea a două
decenii de la apariția revistei Ateneu
au luat parte și scriitorii suceveni Ion
Beldeanu, George Damian, Mihail lor-
dache si Marcel Mureșeanu. Atît în vi-
zitele făcute la Tescani și-n alte loca-
lități cit șl la șezătorile literare din
întreprinderi, cămine culturale și li-
cee, gazdele din Bacău s-au dovedit
niște organizatori impecabili. (L.h.)
REALIZATORI: Ion BELDEA-
NU, George DAMIAN, Ion
CARP FLUERICI, Mihail IOR-
DACHE, Gh. LUPU, Marcel
MUREȘEANU, Ion PARANICI,
Mircea TINESCU, Alexandru
TOMA.
Tehnoredactare :
Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA
ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Str. Mihai Viteazul nr. 48