BDQQIHI ^ANUL III nr. IC (34^
Ibucovinene
Dacă bați
OCTOMBRIE 1984
SIJHJM1NT EDITAT IN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DK CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
In această țară miraculoasă
Toamna
CONSTANTIN CUBLE$AN
la poarta Sucevei
numită limba română
Este fericita metaforă cu care-și începea unul dintre capitolele des-
tinate definirii limbii române prințul acestei limbi, de prea curînd
intrat în panthconul umbrelor, Nichita Stănescu.
Nu numai metafora din titlul pe care l-am dat și articolului nostru,
ci întregul capitol de început din ultimul volum al marelui dispărut
ar trebui să figureze în orice carte de CITIRE a limbii române, să
fie murmurat de toți cei care învață să trăiască în limba română
pentru tă frazele de aici, de o sinceritate tulburătoare, sînt adevă-
rurile ființei noastre intime în raportul ci cu Lumea, cu Patria, cu
Eternitatea.
Uneori cuvintele pot să pară bombastice, repetițiile obositoare, sub-
linierile ostentative, dar cînd este vorba despre Limba Română gestul
trebuie interpretat ca încercare, mereu reînnodată de a defini unicita-
tea ființei românești in contextul istoriei și al geografiei universale.
Și nu numai atit, ea surprinde subtil și trăsăturile esențiale ale acestei
ființe : „Noi, de fapt, :avem două patrii coincidente ; o dată este patria
de pămînt și de piatră ți încă o .dată este numele patriei de pămînt
și de piatră. Numele patriei este tot patrie. Limba română este patria
mea“ (Nichita Stănescu — Respirări). Mai revenim asupra acestor de-
finiri, mai mult sau mai puțin metaforice, mai demult sau mai recent
scrise, și pentru că, în viteza deceniilor matematizate^ tehnicizante,
cibcrnetizantc, unii dintre semenii noștri s-ar putea să uite ori să
neglijeze unele adevăruri cuprinse în aceste ziceri și atunci să sufere
însăși ființa limbii române și, implicit, a Patriei. Cu cîțiva ani în
urmă, un profesor de limba română, pătruns de frumusețea și de
noblețea meseriei sale, imputa colegilor de alte specialități faptul că
nu corectau în lucrările scrise greșelile de ortografie și dezacordurile
gramaticale. „Nu mă interesează, eu nu predau limba română !T venea
răspunsul aproape invariabil, deși aceiași profesori se plîngeau că ele-
vii nu înțeleg noțiunile pe care le predau. „Da, dar predați în limba
română !“, insista filologul și colegii de la celelalte discipline vor fi
înțeles în cele din urmă. Ceea ce ar trebui să se întîmple în toate
școlile noastre. Cu atit mai mult, cu cît, în ultima perioadă, o serie
întreagă de elemente de jargon și argotice par să cîștige teren mai
ales în limbajul tinerei generații. De altfel, presa, revistele de literatură,
publicațiile pedagogice iau mereu atitudine împotriva „stricătorilor de
limbă", analizînd cauzele care determină renunțarea la graiul mlădios,
limpezit în aproape douăzeci de secole, al neamului nostru, în favoa-
rea unor cuvinte și expresii care nu au nimic comun cu spiritul nostru
integru, echilibrat, armonios. Nu vom da exemple — ele sint cunos-
cute — de expresii preluate fără discernămînt și fără rost din alte
limbi, de cuvinte ciuntite cu nonșalanță de adolescenții noștri, ori de
pronunțări ale vocalelor românești, atit de deformate îneît chiar și
unui expert fonetician îi vine greu să le definească.
Nu de astăzi sau de ieri, nu de pe vremea lui Eminescu sau a lui
Alecsandri și nici chiar din vremea lui Coresi limba română înseamnă
identitate și unicitate, ci mult mai demult. Cei de mai sus și alții,
mulți alții, cunoscuți și necunoscuți, au‘ suferit întru frumusețea, lim-
pezirea și adîncirea fără de sfîrșit a cugetării în această limbă.
De aceea se cuvine efortul mai mare, niciodată prea mare, al școlii
românești în transmiterea zestrei de neasemuit care este limba poporu-
lui nostru, in acest sens, în anii socialismului, și mai ales după 1965,
au fost redate circuitului școlii marile valori ale culturii naționale,
au fost reconsiderate marile opere și scriitori de prim rang, ceea ce
nu poate decît să facă cinste contemporanilor noștri. Un neam care-și
respectă limba și scriitorii se respectă pe sine însuși. Și-au dobîndit
locurile meritate în manualele de liceu Titu Maiorescu, Tudor Arghezi,
Lucian Blaga, George Bacovia, personalități fără de care însuși spiritul
românesc ar părea ciuntit, neîntreg, neformat.
Intrarea unui scriitor în manualele școlare a marcat dintotdeauna
consacrarea lui definitivă, ca o garanție a perenității culturii românești.
Dacă bunicul și tatăl și copilul de pe băncile școlii și strănepotul care
se va naște peste o sută de ani învață și murmură în clipe de inti-
mitate existențială : „A fost o dată ca-n povești...", „Eu, îmi apăr să-
răcia și nevoile și neamul..." ; „Moldova n-a fost a strămoșilor mei,
n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri ș-a urmașilor
urmașilor (voștri ,în veacul vecilor..." ; „La noi sînt codri verzi de
brad..." ; „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte..." ; „Seceta a ucis
orice boare de vînt...“, nu înseamnă sărăcie, ci o dreaptă și accesară
statornicire întru bogăția de spirit pe care orice generație este datoare
a o prelua și transmite cu sfințenie posterității.
Despre importanța cultivării limbii și literaturii române ca latură
fundamentală a personalității oricărui om din patria noastră vorbesc
documentele de partid de fiecare dată. Dovadă numărul extraordinar
de mare de reviste și publicații literare din țara noastră. în paginile
acestora, Ia radio și televiziune, rubricile consacrate limbii române
subliniază grija pentru destinele acesteia. Multe reviste din țară au
consacrat în ultima vreme pagini întregi unor opinii sau discuții refe-
ritoare la felul în care se face educația prin limbă și literatură în
școala românească. Binevenite au fost colocviile organizate în comun
de Uniunea Scriitorilor ți reprezentanți ai Ministerului învățămîntului.
Dacă astfel de dezbateri s-ar permanentiza, dacă ele ar deveni metode
curente de lucru, cu siguranță s-ar îmbunătăți simțitor și calitatea ma-
nualelor de limbă și literatură română și mai ales programele de stu
diere a acestui obiect în școală. Pentru că nimic și niciodată nu va
putea suplini nici lipsa lui Eminescu, nici pe cea a lui Caragiale, nici
pe a lui Lucian Blaga din bagajul de sensibilitate al tinerei generații.
Tehnicizarea, matematizarea, cibernetizarea nu pot fi cauze ale ne-
cunoașterii suple a limbii române. Nu pot crede că este un bun teh-
nician, un bun matematician, țin cibernetician cel care face greșeli de
ortografie. Pentru că și tehnica și matematica și cibernetica se gîndesc
într-o limbă și aceasta, în- cazul nostru, este limba română. Dacă un
matematician de mare renume a devenit un clasic al literaturii noastre ;
dacă un medic este azi, la Iași sau în altă parte, poet incontestabil, dacă
la Suceava un inginer face poezie de cea mai bună factură, dacă un
chimist s-a angajat, alături de lingviști, la elaborarea unui dicționar al
limbii române, toate acestea sînt argumente care probează acordul de-
plin între zestrea de
spiritului românesc.
Pentru că, dacă „a
a vorbi limba română
sensibilitate estetică și puterea de pătrundere a
vorbi despre limba română este ca o duminică",
trebuie să fie o permanentă sărbătoare.
Octavian NESTOR
marelui Congres
Neprihănită și atotcuprinzătoare
lunecă peste obcini
toamna de aur a libertății noastre
Ca o legendă își nemurește
rădăcinile
Ca o inimă își rotunjește
răsuflarea
O, cîte păsări din lacrima ei
se despică
și fîtă zvonire de iarbă
prin cîntecul Omului
Preafericită lunecă toamna
prin sîngele nostru
luminînd drumul rodului
pînă la dragoste
Preafericit poetul
respirînd aerul libertății
și ridici nd slavă
pămîntidui de lingă inimă
Ion COZMF.l
Desene de Ion Carp Fluieriei
Cu ani în urmă, împreună cu un grup de turiști, bine instalați într-un
autocar al Oficiului de Turism, am vizitat Moldova de Nord. Plecasem într-o
sîmbătă dimineața de la Slănic Moldova. La Suceava am ajuns abia spre seară-
Fusese o zi de toamnă molcomă, cu lumina uleioasă a soarelui prelinsă peste
dealurile domoale ale cuprinsului, peste pădurile ce păreau încremenite din
vecie, cu frunzele date în polei de aur și aromă, cu livezi în care merele
de foc aruncau roșeață dulce în obrazul plaiurilor cuprinse de un început
palid jde vestejeală. Suceava ne-a primit așadar sub zodia amurgului, cumva
somnolentă, lenevoasă, ori poate noi eram deja obosiți. Dădusem cu ochii de
zidurile Cetății, albind pe versantul abrupt al dealului din fața orașului și nu
mai aveam răbdare pînă a doua zi cînd urma să ne ducem intr-acolo. Mă
aflam de altfel pentru prima dată la iSuceava și teribil ce-mi doream să mă
intîlnesc așa, pur și simplu, cu aceste relicve ale trecutului, fără intermediul
ghidului care știa pe de rost prea multe date istorice pe care ni ile vîrîse
parcă anume cu pîlnia în cap de-a lungul întregii zile turistice. Am pornit
așadar singur pe poteca ce coboară brusc pe lingă zidurile unei impunătoare
biserici pînă jos pe fundul văii, unde, pentru w clipă am avut senzația că
rătăcisem drumul, nenaivăzînd în față ruinele acoperite acum de coroanele
înroșite ale arborilor. 'Am rămas descumpănit, căutînd sprijinul de îndru-
mare al cuiva, cînd, pe neașteptate, o voce pițigăiată de copil, vorbind cu un
pronunțat accent moldovenesc, m-a interpelat : „Matale ce faci pe-aici ?“.
„Vreau să urc la Cetate", i-am răspuns. „Atunci ține-te după mine, și cu
merg tot ,într-acolo“. L-am privit ușor amuzat pe băiețelul cu părul bălai, dar
n-am crezut în spusele lui și am început să urc panta, mereu cu un pas în
urmă, lăsîndu-i deci întiietatea de adevărat deschizător de drumuri. „N-ai
mai fost la Cetate ?", m-a întrebat el după o vreme, fără să se oprească.
„Nu“, i-am răspuns. El s-a oprit abia atunci, privindu-mă cu mare mirare.
Apoi, reluîndu-și mersul, a continuat rechizitoriul : „Dar de unde ești ma-
tale?'. „Din Ardeal'. „Aha, nu știu: E foarte departe?". „Peste munți"
„Atunci se poate...". Cînd am ajuns la ziduri, sus. băiatul s-a oprit sub ar-
cada intrării, făcîndu-mi semn să mă opresc și eu. ;„Nu putem intra oricum,
a zis el, mai întîi trebuie să batem în poarta Cetății, să așteptăm să ne răs-
pundă cineva ți numai dacă ni se încuviințează, abia atunci putem păși înăun-
tru". L-am privit cu nedumerire. Nu era nici o poartă adevărată, nicăieri și
nici nu bănuiam a fi cineva înăuntrul zidului, afară poate de vreun paznic,
dar am acceptat jocul. Băiatul s-a apropiat de arcada de piatră a intrării și
a bătut cu pumnul în zidul ei, după care s-a întors spre mine : „Ai auzit ?“
„Ce?". „Cum, n-ai auzit cum au răsunat bătăile mele pînă departe, departe?'.
Eram nedumerit : „Nu", i-am răspuns. „Tu ai ‘auzit ?“. „Eu vin aici în fie-
care seară și bat la poarta Cetății și ascult cum se aud bătăile în toată Mol-
dova. Pentru că e liniște, de-aia se aud așa. E liniște și cu toții dorm tihniți
după atîta trudă. Și atunci stau așa multă vreme și le veghez somnul. Și
ntă bucur că e liniște acolo unde poți să intri numai prin poarta Cetății
Sucevei și mă întorc acasă unde și acolo e liniște, de cealaltă parte a Ce-
tății Sucevei. Și stau iașa și mă gîndesc la toți. Și la Măria Sa Ștefan cel
Mare și la Petru Rareș și la loan Vodă. Apoi mă gîndesc și la tata și la
mama și la soră-mea Anicuța... Matale, acolo de unde vii nu ai nici o cetate
la poarta căreia să bați și să vezi dacă e liniște dincolo și dincoace de ea ?"
M-am gîndit mult la spusele copilului și de atunci, de fiecare dată cînd mi-a
fost dat să ajung în fața zidurilor vreunei cetăți, de pe tot cuprinsul ro-
mânesc, o clipă m-am oprit în 'poartă și am bătut cu pumnul în piatra ei.
Și de fiecare dată /n-am întrebat cită liniște este dincolo și dincoace de o
astfel de poartă, de cumpănă în istorie. Și de fiecare dată m-am cutremurat.
Cîtă liniște se așterne peste neliniștea istoriei ! Dar la poarta ei veghează în-
totdeauna un copil, în toate serile, înainte de scăpătatul soarelui. Sînt sigur
că l-ați întîlnit cu toții. E acolo și ascultă, veghind pînă departe liniștea și
neliniștea noastră.
SINTEZE
Să înscriem această întîmplare prin-
tre marile bucurii. S-o numim piatră
de hotar. O bănuiam ? O așteptam ?
Ce altceva s-ar fi putut naște în mij-
locul Cetății care să ne fi tămăduit
mai mult de noi înșine ? Vestea se îm-
plinea în întîi septembrie, sîmbătă,
cînd
ceam
vara"
i-am
le-am
am și scris aceste rînduri. Zi-
„vin actorii", cum am zice „vine
sau „se face senin". Poate nu
îmbrățișat îndeajuns, poate nu
arătat dintr-o dată tot ce vo-
iam să le arătăm în trecerea pe la
Dragomirna, P.utna, Cîmpulung, Va-
tra Dornei, ori Gura Humorului. Poa-
te și „replicile" noastre, pregătite din
timp, nu i-au convins atunci, cuvin-
tele avînd forță și slăbiciune totodată.
Mircea Radu lacoban, scriitorul, le-a
lăsat un gînd : „sînteți ai celui mai
vechi teatru românesc și ai celui mai
nou, în același timp". Suceava și lașul,
lașul și Suceava. O mînă prieteneas-
că întinsă ! fn palma ei se poate citi
o realitate peste care nu se va trece :
teatru li Suceava. Se pot citi numele
celor care sînt și vor fi prima trupă :
actorii Costache Babi, Carmen Maria
Ciorcilă, Sebastian Comănici, Pușa Da-
rie, Rodica Dominte, Radu Duda, Con-
stantin Horea, Adriana Gîrțoman, Bog-
dan Gheorghiu, Mioara Ifrim, Liviu
Manoliu, Adrian Păduraru, Răzvan
Popa, Maria Ștefănache, Cristian Ro-
taru, Carmen Tănase și regizoarea
Cristina loviță.
Marcel MUREȘEANU
A PRIVI
Două ipostaze ale
aflate la — să zicem
Poezia
in
Bucovina
IPOSTAZE
aceleiași realități,
— o distanță de
trei ani tina de cealaltă, a dona fiind
egală \cu zecimea de secundă în care
contururile se oferă luminii blitz-idui,
întipărind pentru totdeauna imaginea.
Egală deci cu revelația. Punîndu-se brusc
în fața unei realități atît de puternic
schimbate, incit așează sub semnul ui-
mirii nu atît verosimilitatea ei, cît po-
sibilitatea transformării într-un răstimp
atît de scurt. Și nu într-un spațiu ur-
ban, unde spectacolul transformării pro-
voacă doar surpriza. Ci la Falcău, unde
secția de industrializare a lemnului este,
în cel mai nobil sens al cuvîntului, de
nerecunoscut. Proces de producție mo-
dernizat, condiții de muncă ce „refuză"
să se compare cu cele de-acum trei ani,
panouri solare, un sector de producere
a uleiurilor eterice din cetină și mai
ales satisfacția oamenilor că, și la capă-
tul țării, imposibilul poate deveni, pes-
te noapte, posibil. Sau la lacobeni, un-
de un fost „utecist", rezolvînd pînă mai
ieri, ca activist, probleme ale vîrstei, și
mai realiste, și mai „romantice", lăsînd
el însuși impresia unui incurabil roman-
tic, s-a așezat cu atîta realism în func-
ția de primar — detonînd pasivități par-
că fatalmente caracteristice comunei —
îneît, cine-l cunoaște acum, acceptă cu
greutate că același om care astăzi se
zbate să revalorifice celebra apă sulfu-
roasă de lacobeni, sau să dezvolte atît
de deficitarul spațiu locativ al comunei,
ieri se „juca" animind „Serbările zăpe-
zii" sucevene.
Mărturisim că sentimentul încercat în
fața unor asemenea rapide și esențiale
transformări, într-un spațiu mereu sim-
țit ca patriarhal, nu este de surpriză,
ci de satisfacție. Calma satisfacție a li-
nei evoluții pe care, iată, prin noi, vi-
itorul așteaptă s-o dezvolte.
Pentru Moldova medievală, acea parte
a teritoriului ei care, mai tîrziu, avea să
se numească Bucovina constituie primul
centru de iradiere cultural-artistică ; și,
poate, in ordine valorică, cel mai im-
portant pentru edificarea personalității
spirituale a acestei provincii românești.
Aici a jucat, fără îndoială, un rol impor-
tant și faptul că, în acest perimetru s-au
succedat, pînă dincolo de momentul ma-
ximei lui înfloriri, primele trei capitale
ale statului moldav, intrate, apoi, pe rînd,
în conul de umbră al istoriei. Dar la fel
de ușor este de observat că întreg acest
spațiu, nu numai capitalele, timp de mai
multe secole, cunoaște o tensiune cărtu-
rărească și artistică net superioară față de
restul principatului. Argumentelor evi-
dente, furnizate de tezaurele de istorie și
artă care au ajuns pînă la noi li s-ar pu-
tea adăuga, în pofida penurie! de docu-
mente, altele ținînd de nivelul cultural
al epocii. Bunăoară, la conciliul de la
Konstanz, din 1415, din cele șapte orașe
moldovenești reprezentate prin delegați,
trei (Suceava. Baia, Șiret) aparțineau Ță-
rii de Sus (celelalte fiind Tîrgu-Neamț,
Piatra-Neamț, Roman și
tru a participa la acest
reau nu numai temeinice
logice, ci și o cunoaștere
Iași) ; or, pen-
conclav, se re-
cunoștințe teo-
perfectă a lim-
Dumitru TEODORESCU
bii latine. De altfel, la începutul secolu-
lui al XVI-lea, la Suceava, limba latină
se studia încă în școala unui învățat tos-
can — Babtista din Vesentino.
(Continuare în pag. IV)
Mihail IORDACHE
Cronica literară
Ca și congenerii săi din primul val
echinoxist, Adrian Popescu nn s-a ară-
tat prea risipitor cu prezențele editori-
ale. Selecția de autor pe care ne-o pro-
pune stă sub semnul unei rigori remar-
cabile și pe care n-o bănuim pur retro-
spectivă ; ea decantează din producția
lirică manifestă a două decenii și doar
ceea ce ajută la decuparea unui profil
liric inconfiindabil. Pe de altă parte,
severitatea cu care poetul și-a conside-
rat propria-i creație e o notă semnifi-
cativă pentru modul în care înțelege
rosturile actului liric, devenind un prin-
cipiu estetic. „Nimic mai mult / muri-
torilor, faceți jocurile destinului" (Na-
vigind).
Oximoronic, așa cum s-a mai remar-
cat, titlul definește emblematic univer-
sul poetic al lui Adrian Popescu, „pre-
zență pură și viscolite", „expediție în
ținutul diamantului", Umbria, „aceas-
tă prezență a naramzelor" este un spa-
țiu al elecțiunii, o uimire a simțurilor.
Este o poezie a revelației inefabilului,
a viziunii, o tînjire metafizică după un
spațiu edenic „de dincolo, de dincoace
de moarte". Discursul liric, „la ceasul
unic al minunii", cînd „lumina dinăun-
tru în lumină se-ntoarce" construiește
pe măsură ce se face acest univers pa-
radisiac, altfel spus miracolul, transfi-
Al treilea volum de proză al lui
Onu Cazan nu produce, cum era de
așteptat din partea unui autor care de-
butează relativ tîrziu, o surpriză de
evoluție, ci mai degrabă vine să con-
firme așezarea sa într-un teritoriu al
experimentului dincolo de care promisi-
unile rămîn (totuși) la fel de îndreptă-
țite ca și pînă acum. Pana de cauciuc
(Editura Junimea, 1984) adaugă pe
orizontală, aproape în aceeași tensiune
și cu aceleași mijloace, o nouă serie de
povestiri a căror substanță gravitează
în jurul formulei epice din volumele
anterioare : proză de mică întindere,
riguros cenzurată, bine stăpînită din
punctul de vedere al construcției epice.
în cele mai izbutite povestiri din vo-
lum, autorul exploatează o anume treap-
tă a fantasticului, a insolitului, con-
struind întîmplări din „irealitatea ime-
diată". alcătuind o lume a coincidențe-
lor, a hazardului obiectiv, a coerențe-
lor inexplicabile, cu prelungiri imagi-
nare, în care totul pare „liber" și nece-
sar, unde realul este propulsat de vis
sau de reverie. Tehnica este cea a su-
prapunerii anormalului peste banahtatea
CARTEA LUNII -------
FIINJA OMENEASCĂ
„Castor, bunul Castor lonescu, lucra harnic la biroul său,
puțin cam gîrbovit, cu aerul cuiva care împletește munca inte-
lectuală cu cea fizică. Alături de ceilalți colegi ai săi — se mai
aflau in aceeași spațioasă încăpere încă vreo opt-nouă funcționari —.
el se distingea numai prin această aplecare exagerată asupra mesei,
de parcă ar fi vrut s-o sugă cu trupul lui sau să se vadă in ea,
în adîncul ei“.
(Nicolae Breban, Drumul la zid. Poem epic,
Ed. Cartea Românească, 1984)
Cînd apare o nouă carte de Ni-
colae Breban, în lumea noastră li-
terară se produce agitație : parcă
pătrunde un rechin printre hamsii.
Noroc că în ultimii ani rechinul
este din ce în ce mai obosit și miș-
cările lui, rare, nu mai sperie pe
nimeni. Această dezarticulare a . ta-
lentului unui mare scriitor ni se
înfățișează impresionant în roma-
nul Drumul la zid. Din 784 de pa-
gini, peste patru sute cuprind filo-
sofări inutile, de un diletantism care
îl amintește pe acela al cugetărilor
PROZĂ ---------------------
Plimbare de dimineață
Stind în fața ușii vopsite în
alb, Vlad își simte sîngele pul-
sînd ritmic in urechi. Așteptarea
asta îl chinuie mai mult decît
ar fi crezut iar ultimele nopți
de nesomn își spun cuvîntul. De
aceea, ciudat, zgomotul ciocanu-
lui pneumatic de peste drum a-
junge la el ca printr-un ocean
de vată, dar pașii moi ai dom-
nișoarei ce traversează holul că-
rînd un teanc 'de fișe în brațe
îi lovesc timpanele cu intensi-
tatea loviturilor unui pumn de
boxeur. Apoi liniște. Aer rare-
fiat în sala asta, poate plantele
ornamentale, prea multe pentru
o săliță de așteptare, îl înghit
tot.
Mai bine aș ieși puțin, își spu-
ne. Și chiar iese, simțind în cre-
ier fiecare pas. Un muncitor din
cei cu pneumaticul taie felii groa-
se de salam și pită. Ceilalți muș-
că cu o poftă nedisimulată din
prima hrană a dimineții. Așa a
mîncat și el cele patru zile cît
a ținut inundația.
...Un rîuleț blajin și cuminte, a-
pnoape nu-l bagi în seamă, în
partea de jos a orașului. Cu plo-
ile din urmă, ieșit din matcă,
gurarea lumii se alcătuiesc pe măsură
ce poezia se construiește ; textul devine
continuu miracol, ordine superioară, ar-
monie universală, cuvîntul demateriali-
zează teluricul, devine principiu ordo-
nator, cosmic, dominînd și transfigu-
rînd materia, o condiție de la care nu
se poate abdica : „După ce-ai învățat /
dialectul safirului, cum să mai / poți
vorbi o limbă aspră, uscată, de lut".
„Preafragedă lumină
răzbind din Paradis'**
(Mierla de apă). Extazul, comunicarea
cu o lume eliberată de te'uric sînt de-
pline și, ca la Blaga, (orice raport epi-
gonic fiind exclus din capul locului),
se face sub semnul metaforic al lumi-
nii. Lumina îmblînzește, transfigurează,
înaltă, este o amintire a paradisului,
„lumină dulce, soața mea", și este un
ecran protector împotriva materialită-
ții, a urîtului baudelairian a cărui pre-
zență agresivă, de-abia bănuita consti-
tuie, nemărturisit, pariul actului liric,
normalității, normalitate din care per-
sonajul tinde să se sustragă către o con-
diție superioară. Această tensiune, de-
clanșată de regulă într-un moment-cheie
al existenței, aduce personajul într-o
criză de identitate, favorabilă introspec-
ției. dar și raportărilor stranii, îl pla-
sează la granița dintre real și imaginar,
dezvăluindu-i toate legăturile secrete
a'e ființei sale cu lumea.
Există un dialog continuu intre „text"
și . „pretext" în proza lui Onu Cazan,
o tehnică de convertire a realului în
fabula, atitudinea naratorului fiind nici
gravă, nici ironică, ci una demonstra-
tivă.
Organizată în trei secțiuni, culegerea
ilustrează tot atîtea ipostaze stilistice :
ONU CAZAN
Pana de cauciuc
lui Victor Petrini. Unii prozatori
au ajuns, probabil, la concluzia că
„romanul total" este scrierea care
cuprinde orice. Este curios că se
întîmplă așa, mai ales că la calcu-
larea drepturilor de autor, în siste-
mul nostru editorial, nu se ține
seama absolut de loc de numărul de
pagini (ar fi meschin), ci se ia în
considerație exclusiv calitatea cărții.
Dar avem în față cartea unui
mare scriitor și se cuvine să ne
abținem de la clătinările din cap
compătimitoare (adeseori ipocrite) și
spumegind furios. Și fabrica noas-
tră abia pusă pe picioare, iat-o
plină de apă, noroi, pereții vă-
ruiți umpluți de mizerie, utila-
jele din curte, abia aduse, mîlite
și nenorocite. Telefoane, ajutoa-
re, mașini cu necunoscuți în fața
cărora directorul și primarul iau
poziția drepți, utilaje șterse pie-
să cu piesă, cămașa mea nicioda-
tă uscată de sudoare, salam cu
pită, sîngele pulsînd în urechi.
Și Irina așteptind zi și noapte
la fereastră, cu burta la gură, cu
mina pe telefon, mișeîndu-se
printre mobile ca un elefant um-
flat cu pompa, bine că totul s-a
terminat cu bine, adică nu, încă
nu s-a terminat...
In spatele muncitorilor începe
o străduță ce urcă, tot urcă —
așa e orășelul ăsta cocoțat pe un
virf de deal plin de grădini, ca
un dop împodobit cu flori din
loc în loc. La ora asta de dimi-
neață proaspătă, cînd aerul ră-
coros ii udă gitlejul ca o apă
și-ncet încet îl trezește, Vlad iși
începe plimbarea pe o străduță
avroape pustie. De o parte și de
alta mai sînt case cu anul zidi-
rii trecut deasupra ușii, cu or-
adică „un cearcăn astral". Spațiile la
care se raportează poezia lui Adrian
Popescu sînt de-o concretețe aproape
flamandă, dar rar o poezie care să de-
materializeze cu atîta „proporție și fi-
nețe" mundanul, să des-realizeze coti-
dianul prin discurs. Tot așa, rar o po-
ezie mai stenică, de acceptare senină a
lumii, o poezie care poate fi categori-
sită drept un „amor mundi intellectua-
lis".
Paradisul lui Adrian Popescu este,
cum bine s-a observat, un paradis de
cucerit. Poezia fiind ea însăși un para-
dis sau un mijloc privilegiat de a-1 cu-
ceri, cade sub iminența auto-distrugerii.
Spațiul edenic este, la fel ca orizontul,
mereu mai departe și obiectul unei in-
terogații asupra propriei sale meniri,
nota dramatică și vizionară a unei poe-
zii altminteri solare, aeriene : „Cine să
știe / cum se poate pătrunde / prin una
povestirile din Acuarele poetizează tră-
iri și aspirații onorabile („Aripa", „Din
joacă", „Oglinda", „Argument"), exer-
sează fantasticul minor („Nedumerirea
lui Nistor", „La poalele pădurii"),
exaltă sentimental universul candorii
(„Baladă", „Cuptor"), construiește
jocuri absurde ale memoriei („Amne-
zie", „Reîntilnirea") ; Andante descrie,
cu pana reporterului, secvențe din ero-
ismul muncii, face portrete de oameni
Care se disting prin cinste, abnegație,
curaj, spirit de inițiativă, eroism („Lec-
ție neterminată", „Incandescență",
„Cheile"), analizează probleme de con-
știință filială („Consimțămîntul"), dia-
logul vîrstelor („Lumina"), drama ne-
recunoștinței („Telegrama"), clarificări
să ne bucurăm, cu candoare, de
părțile inspirate. încă de la înce-
putul romanului se simte ■— cum se
spune — ghiara leului. Scriitorul
ne prezintă un mărunt funcționar,
Castor lonescu, care găsește o bu-
curie umilă în îndeplinirea obli-
gațiilor sale de serviciu. Gîndirea
noastră, ghidată de automatisme
culturale, este gata-gata să-l clasi-
fice în seria inaugurată de Akaki
Akakievici al lui Gogol. Dar ime-
diat ne dăm seama că acest Castor
lonescu reprezintă altceva. Cum se
întîmplă de obicei la Nicolae Bre-
ban, aparențele banale ascund abi-
suri de mister. Funcționarul său
este, în timpul liber, un erudit și
mefistofelic glosator al Bibliei. Răb-
dătoarele exerciții de spiritualizare
îl pregătesc pentru aventura vieții
lui : transformarea — printr-un ex-
traordinar act de voință — dintr-
un temperament sanguin în unul
flegmatic. Aici încep interminabi-
lele și falsele teorii ale lui Nicolae
Breban despre „scurgerea de ener-
gie", despre voluptatea thanatică
ș.a.m.d. Dar dincolo de ele Castor
namente ciudate din care ni-
meni n-ar mai ști face acum ;
două-trei balcoane din fier for-
jat, cu inițiala proprietarului la
mijloc; ferestre cu perdeluțe cro-
șetate și begonii strălucitoare;
păpuși îmbrăcate în mireasă și
pur tind un minuscul voal, în vi-
trina unui atelier cam culcat pe-o
parte. In rest, clădiri noi, nu lip-
site de gust, în locul grădinilor
cu pruni și al straturilor întinse
cu gladiole și busuioc.
Trece pe lingă un gard nu prea
înalt din seînduri proaspăt gelui-
te, mirosind puternic a rășină.
Curtea, tivită pe jos cu troscot
și iarbă deasă, are pe două din
laturi, aranjate unele peste al-
tele, tot felul de lăzi și lădițe,
boxe din sîrmă, cuști cu gaura
rotundă, acum închisă. Un copil
și un bătrîn trec de la o boxă la
alta, punind cu grijă apă în mici
recipiente, apoi boabe de mei și
firimituri de pîine.
înăuntru sînt hulubi. Piciorușe
cu gheare lungi și roșii poartă
alcătuiri din pene înfoiate, mu-
iate în toate culorile. Doi cite
doi, întîi ciugulește hulubița trei
boabe, ia trei picături de apă și
se întoarce la ouăle nu mai mari
decît o prună mică. El, cu piep-
din fațetele / fără figură, șlefuite, or-
bitoare ale diamantului" (Expediție
in ținutul diamantului).
O perfectă stăpînire a une’telor poe-
tice care ajunge pînă la finețea inefa-
bilă a hai-ku-ului („Piatra vederii per-
fecte / Piatra lunii Piatra liniștii /
Și chioșcul de trestii / într-un singeriu
apus" — Grădina botanica) sau la so-
norități îngemănate, goetheene și emi-
nesciene ca în „O magică oglindă"
(„cind nu dă încă bruma, călătoresc
supus / în dulcea Bucovină, in Țara
mea de Sus pădurea strălucește și ar-
borii par magi / cunoști tu oare țara
pădurilor de lagi ? (...) O pulbere că-
zută de undeva de sus, / o scuturare
blîndă din florile ce nu-s / sau o mi-
rare mută cutremură făptura, / îngre-
unează pleoapa, îți sigilează gura"),
împreună cu profunzimea viziunii, fac
ca locul lui Adrian Popescu între relie
furile liricii actuale să nu poată fi con-
testat. Am enunțat drept concluzie ceea
ce era da fapt o premisă. Nu înainte
de a încheia cu afirmația prezumțioasă
că lumina cuceritoare a poeziei sale își
însumă și se nutrește și din „lumina,
fericită seară la Voroneț".
Viorel DÂRJA
•) Adrian Popescu — O milă sălbatică,
Ed. Cartea Românească, 1983, Colecția
Hyperion".
morale („După avarie"), sentimentul ra-
tării („Coincidență"), unitatea familiei
(„Fugarul"), obsesia adevărului („Pana
de cauciuc"). In Reverii senine valențele
fantasticului iau pe deplin locul con-
strucțiilor schematice din povestirile an-
terioare. substanța epică devine dintr-o
dată mai densă, secvențele narative își
răspund fără gratuitate, într-un dialog
ce se refuză jocului și formulelor. Ia
naștere acea ambiguitate care vine din
știința implicării și neimp'icării nara-
torului în desfășurarea acțiunii, din in-
tersectarea perspectivelor temporale, din
firescul și credibilul raporturilor fantas-
tice. ..Caietul cu scoarțe de vinilin"
este, din acest punct de vedere, una din
cele mai închegate povestiri ale volu-
mului.
Adăugîndu-se celor două cărți ante-
rioare (In fața ușii și > Confidență in
parcul orașului), Pana de cauciuc ră-
mîne, prin sinceritatea construcției sale,
o treaptă bine clădită pe calea afirmării.
Victor RUSU
lonescu rămîne un om și roman-
cierul știe să facă dintr-un om o
prezență imposibil de ignorat, ne-
liniștitoare, Celelalte personaje, adu-
se pe rînd în prim-plan — maga-
zinerul Vezoc, interlocutorul tac-
ticos al lui Castor lonescu, Florica,
soția funcționarului, blegul și atoa-
teînțelegătorul doctor Grigore, Ve-
niamin, răufăcătorul îmblînzit —
exercită același efect hipnotic asu-
pra cititorului. Fiecare apariție a
lor reprezintă un eveniment.
Acesta este tratamentul de care
se bucură în proza lui Nicolae
Breban ființa omenească : parcă ar
fi o zeitate în fața căreia rămînem
încremeniți de respect. Antropo-
centrismul viziunii constituie unu!
dintre secretele forței sale scriitori-
cești. Este un secret pe care ni l-au
mai divulgat și alți romancieri —
de la Dostoievski la Marin Preda
— dar pe care, aflîndu-1 avem de
fiecare dată impresia că facem o
mare descoperire.
Alex. ȘTEFĂNESCU
tul rotund ca un dinar imperial,
se învîrte mindru în jurul soaței.
Bătrinul stringe restul de hra-
nă și intră în casă. Copilul se
întoarce, complice, spre privitor.
Mina stingă îi atîrnă inertă lin-
gă trup. In degetele chircite ține
ascunse cîteva semințe pe care
le răstoarnă cu grijă în dreapta.
Apoi se întoarce spre preferații
lui, o pereche albă cu cozi în
curcubeu și deschizind ușița, le
strecoară porția dublă.
De aici Vlad se întoarce încet
pe trotuarul opus, film derulat
invers, secvențe, suprapuse una
peste alta, pentru totdeauna, in
mintea lui limpezită de o simplă
plimbare de dimineață.
Tovarășe Pienaru, de zece mi-
nute sinteți tatăl unui băiețel
voinic, v-am căutat peste tot,
unde erați ? îl 'ia în primire a-
sistenta și el o ia mai apoi, fără
să știe de ce, în brațe.
Peste drum pneumaticul înce-
pe să pulseze din nou, gospodine
cu plase pline de verdețuri se în-
torc de la piață, în timp ce, in
aerul înalt, desenează arabescuri
o pereche de hulubi albi cu coa-
da în curcubeu.
Brîndușa SUMĂNARU
Adevăr
O vîrstă înaintează
pe membrana ocrotitoare
fără egal
a cîmpiei
și vei vedea
brațul decis
al înotătorului
cum trece
prin stîncă
într-o pîlpîire
de salbă
și umedă
șoapta caldă
a memoriei
cind reflexele
definesc măsura exactă
a numelui
in sensul comunicării
marelui adevăr :
PATRIA.
F ngar
risipindu-te
într-o oglindă
te închid
ca și cum aș desena
un gînd
pe-o obosită
culoare
e atîta timp
asurzit
incit fugar risipindu-te
extenuezi suflarea
ce ți-ar aduce dovezi
că exist.
hi rîu
în rîu pietrele
sînt ochi
de tăcere
zilele au transparența
celulelor vii
ideea e stupul
uriașului nerv
în care frumusețea ta
suplă
își înclină
auzul.
In prag
de așteptări
In pragul casei umbra ta așteaptă,
Un greier trage brazde-n asfințit,
Eu pun cuvinte-n cuiburi la dormit
Și-așa iubirea-n noi devine dreaptă.
Cînd ziua intră-n corn dc vînătoare,
Ce e pe lume stă încremenit :
Sălbăticiuni cu pasul înverzit
Din scorburi scot cărările fuioare.
în pragul casei umbra ta-i putere,
Scrisoarea-ți vine, scrisul e de lut.
O apă ca un cer m-a străbătut
Cu-n muntc-ascuns, venind din adiere.
Toamna
Cu-n trandafir rămas pe gură,
Un vin uitat colindă pîrtii reci,
Și trec prin piatră urme de poteci
Sub scut de fum, ca o armură.
Cai pe aripi
de tîrziu
Cai pe aripi de tîrziu s-au dus.
între vis și-aducere aminte
Bolta-i faldu-n care s-au ascuns
Stele ce n-au raze, ci cuvinte.
Garduri împletite ies din sat,
Zile reci le-alungă-n depărtare,
Culmca-i ca un turn decapitat
Scris pe frunze și-aruncat în mare.
Sănii mari cît munții la un loc
Trag la deal din văi cîte o casă,
Și va fi în lume cu noroc
Locul pentru mire și mireasă.
Din înserări
Se șterge urma vechilor viori
Și scuturi reci se frîng îngenuncheate,
Cînd blind, mercurul, poposind în flori.
Va bea alcoolul clipelor uitate.
Difuz pe stinsul șoaptelor din ploi,
Crescind în mers am hohotit ca valul.
Ca-n scrînciobe crescute din altoi
in înserări aprinde-vom amnarul.
II - Pagini bucovinene
PERMANENȚE
reporter
Mihai
Eminescu
despre
Răscoala
din 1784
Se împlinesc anul acesta 200 de ani
de la Răscoala din 1784, condusă de
Horia, Cloșca și Crișan, împotriva asu-
pririi sociale și naționale. Despre isto-
ricul eveniment și ecoul lui s-a scris
mult. în articolul de față vrem să rele-
văm un aspect din creația poetică și
social-politică a lui Mihai Eminescu, le-
gat de marea mișcare populară.
Poetul a fost „un pasionat al isto-
riei", cartea șl lectura istorică o pre-
ocupare constantă a vieții lui. Studiile
istorice de la Viena și Berlin, intenția
de a-și trece doctoratul cu o teză din
istoria românilor, fac din el un teore-
tician al istoriei. Istoria românilor e
...Horia pe-un munte falnic stă călare :
O coroană sură munților se pare,
Iar Carpații țepeni îngropați în nori
își vuiau prin tunet gîndurile lor.
Eu am — zisc-un tunet — suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său ;
Fruntea-mi este albă ca de ani o mie.
Dară a lui nume mai mult o să ție.
Nalți suntem noi munții — zise-un vechi Carpat,
Dar el c mai marc, că ni-i împărat...
Cunoscător temeinic al istoriei na-
ționale, cercetător asiduu al documen-
telor istorice, naționale și străine, in-
terpret atent al evenimentelor, el scoate
în relief, ori de cîte ori are ocazia,
semnificațiile adînci ale acestora, în-
vățămintele istoriei.
Mai tîrziu, în epoca redactoratului
de la Timpul, într-un amplu studiu
istorico-politic, publicat în ziar în vara
anului 1878, Mihai Eminescu scrie;
... vom face dar, mai ales după docu-
mentele istorice adunate de răposatul
Eudoxiu Hurmuzachi, o dare de sea-
mă asupra faptelor hotărîtoare ce s-au
petrecut în țările din Orientul Europei
de la anul 1700 pînă în zilele noas-
tre...", adică inclusiv pînă la Războiul
de Independență din 1877.
în acest studiu, el se oprește și asu-
La țărm
o roată dințată, un burghiu
îmi rod trupul încet
c Soarele
un lup ascuns în inimi ta
dimineața la țărm
îl văd îl aud îl respir
îl sărut îl cuprind
integrată întregii lui activități poetice
și social-politice.
încă de tmăr, cutreierînd Ardealul,
poetul a venă în contact cu viața po-
porului frămîntată anterior de revo-
luția de la 1848. Deși trecuseră aproa-
pe două decenii, urmele ei stăruiau
încă in conștiința oamenilor. Poetul a
sesizat acest lucru și și-a propus să
redea poetic o serie de momente din
istoria Ardealului.
Răscoala din 1784 și uriașa figură
a Iui Horia avea să le rețină într-un
ciclu de poeme, Horiadele, ca și Re-
voluția de la 1848, moții pe Avram
lancu și pe Andrei Mureșanu. Toate
aveau să formeze subiecte literare. Ro-
manul Geniu pustiu e o mărturie vie
a acestor oameni și evenimente.
La această vîrstă a tinereții, cînd își
scria romanul, Mihai Eminescu a cău-
tat să-și sporească simțirea poetică prin
rezonanța dată de viața obștească a
poporului. Singur afirmă în romanul
Geniu pustiu că poetul trebuie să fie
un cîntăreț, un rapsod al aspirațiilor
obștii, făcînd mărturisirea că ar vrea
să se împărtășească din viața cea largă
a neamului, să trăiască „in mijlocul
poporului plin de focul entuziasmului,
să fiu inima lor plină de geniu, capul
cel plin de inspirațiunc, preot durerilor
și bucuriilor, bardul lor".
în acest timp scrie și poezia Horia,
redactată în două versiuni. Reprodu-
cem un fragment :
pra cauzelor Răscoalei din 1784 și a
urmărilor ei. Analizînd situația social-
economică a secolului al XVlII-lea din
Ardeal, poetul scria : „Moldoveanul și
munteanul puteau să migreze, deși vo-
ievozii își dau toată silința să-l opreas-
că la granițe ; ardeleanul era însă
«glebae adscriptus», legat de pămînt,
supus unui singur stăpîn, care avea
dreptul de a-1 ține legat. împotriva
mai ales acestui drept s-au ridicat moții
și mocanii sub Horia și Cloșca...".
Astfel, imaginea lui Horia și a Răs-
coalei din 1784 se integrează organic
in poezia și opera politică a lui Mihai
Eminescu, căci, așa cum scria el, „fără
cultul trecutului nu există iubire de
țară".
Grațian JUCAN
Fericită solie
numai un singur foc arde
în vatra mea de carne
cînd nu va mai fi
dc nu va mai fi
va rămine
o blinda cenușă
în mîinile fiilor mei.
Gheorghe SILEA
Acum, întreprinderea — i s-o fi gîn-
dit emblema ? — se cheamă șantier.
Setea de cer a celor 2000 de stîlpi de
ciment cu aripi metalice deschise pen-
tru cuprinderea luminii. Sau, mai exact,
rostire limpede în numele industriei, al
zonelor ei de finețe și precizie. Ceea ce
va fi, doar peste cîteva anotimpuri,
materia vie din care vor „răsări", pen-
tru înțelesurile vitezei, rulmenții de Su-
ceava se află deocamdată in țară, în
întreprinderi, școli și laboratoare. lângă
mașini sofisticate și meșteri, în casele
oamenilor din preajmă sau de mai de-
parte. Acolo unde se deprind meserii
ori cresc pasiuni pentru luciul și duri-
tatea oțelului. Pentru noul său destin
într-un cîmp niciodată cutreierat de
gestul macaralelor, de mersul constructo-
rilor. Doar de umbra păsărilor sau a
avioanelor utilitare cu popas in veci-
nătate, pe ierburile din imașul Șcheii.
Aici, am acceptat riscul unei între-
bări :
— Care sînt, totuși, grijile de fiecare
zi ale directorului Ș Mai ales într-un
spațiu de producție ce vă aparține mai
mult la ,timpul viitor...
Nu rețin culoarea ochilor omului cu
care discutam. Ca să le redescopăr adin-
cimea sau febra ce pregătea răspunsul.
Poate fiindcă inginerul Aurel Chifan te
„fură" cu ageritatea și exactitatea gîn-
dului. Cred că nu e o simplă impresie.
Refac în memorie imaginea încăperii în
care ne aflam. Pe pereți — cîteva pa-
nouri „țesute" cu cifre. Repere ale timpu-
lui supus planificării, ale mersului con-
strucției și contractării utilajelor. Unul
face excepție. El comunică „programul
de fabricație a investiției". Este, de fapt,
o anticipare a statutului autentic al res-
ponsabilității specialistului care acum are
doar zece colaboratori. In perspectivă
— 6 000. Toți cei care vor lucra aici
cu sutimi și miimi de microni, pe o su-
prafață însumînd 25 hectare. Aveam în
jur, deci, pe patru grafice, chipul gri-
jilor de azi și de mîine ale directorului.
Al acuității lor.
— Mă copleșesc, oarecum, aceste griji...
Dialogul părea stins într-un semn de
mirare, surpriza era evidentă. Mă gîn-
deam la experiența inginerului.
_— E iun fel de a spune... — încerc o
limpezire.
— Așa-i... Mai bine zis, mi le asum.
Adică simt cu adevărat că aceste griji
sînt ale mele. Mai ales ale mele. Și nu-s
puține. Ele privesc, mai întîi, investiția.
Concomitent — pregătirea fabricației.
Aceasta o facem, acum, pe hîrtie. Vom
realiza peste 60 tipodimensiuni de rul-
Destine
într-un
arc-
ei e timp
menți. Fără nici o cooperare cu alte uni-
tăți de profil din țară.
Ultima afirmație suna a performanță.
— Dar materia cenușie ?
— Și aceasta o pregătim. Inteligența
tehnică o oamenilor este esențială. Sute
de tineri se află în școli profesionale și
la întreprinderi producătoare de rul-
menți. Apoi maiștrii... Cu aceștia e o
poveste. Unii spuneau că „Chifan alege
aviatori". Afirmația cuprinde un adevăr.
Pentru selecționarea maiștrilor, ce se for-
mează la Brașov, s-a dat un test psi-
hologic foarte sever.
Din perimetrul ei, privitn întreprinde-
rea în stare de șantier. Nu de „labora-
tor" silențios, așa cum va fi. Pilonii,
coborițt 14 metri in trupul pămîntului
umed, pînă pe firul unor izvoare, spri-
jină pe frunțile lor mulțimea de stîlpi
severi. Toamna pășea pe aproape. O
simțeam tn tremurul funigeilor nostalgici
și în verdele greu al porumbului ce ul-
tima dată va mai putea fi văzut de aici.
Fiindcă spațiile vor fi închise. Pentru a
se deschide priceperii oamenilor. Așa se
va încheia un capitol al devenirii din
partea de vest a municipiului, care în-
clină spre păduri și munți.
Același interlocutor, pare a se afla tn
casa lui. Cea de toate zilele. Mă prinde
cu vorba, mă poartă cu gestul mîinii.
Să înțeleg. Să-mi imaginez și utilaje, și
oameni, și îndeletniciri artizanale.
— Deocamdată, aici e investiție. Cu
lucrătorii ei...
— Intre dînșii, coordonatorul, tehnici-
anul Gheorghe Lesenciuc.
Biografia lui ține de viața șantiere-
lor. Nu i-a scris-o nimeni, l-o rostesc
însă cîteva întreprinderi din cealaltă zonă
industrială a orașului. Ne-o mărturisea,
anterior, inginerul Chifan ; „Am venit
in Suceava în 1966. Eram al unspreze-
celea angajat al întreprinderii de repa-
rații auto. Pe atunci — șantier și ea.
Constructorii lucrau tot cu Lesenciuc.
Apoi, la întreprinderea de mașini-unelte
dezvoltările le-am realizat cu el. Acum e
aici. Și lucrează bine cu oamenii lui".
Două destine într-un arc de timp.
Pentru ele, diminețile au culoarea griji-
lor. Să crească o cetate în care întiiul
director nu se vrea, în realitate, copleșit.
Șl nici nu este. Intrucît visează la oa-
meni, trăiește tn numele lor, deși nu-i
are încă aproape. Dar gîndește pentru ei.
Și ce-i mai aproape decît gîndul ‘
Ion PARANICI
— Curînd... --------------------------------
Curînd va veni o privire de sus
Pe licărul ud de sub pleoape
Și iar vei pătrunde prin ochiul ascuns
în frigul celestelor ape.
Și luna, pumnal străveziu ascuțit,
Croindu-ți veșmînt pe măsură
Va crește în pomul abia-nmugurît
Cît rouă visării îndură.
Alături clipita din ceas va plesni
Sub lama ce-ți mîngîie rana,
Un tremur ușor, de luceafăr de zi,
In vîrful săgeții, Diana.
Galactice văi seînteieri renăscînd
Torentelor vagi de gîndire,
Surîsul va arde pe buze curînd
C-un fum albăstrui și subțire.
Acasă
Acasă vorba-i lapte ne-nceput
Și gîndul se botează în fîntîni ;
Pădurea glăsuind a verde crud
Ne află-n visul de copii bătrîni.
Și cerbilor umblîndu-le pe-aproape
Pîraiele cu murmur ostenit,
Nu uită cum răsufletul de ape
Cîndva spre buza lumii a țîșnit.
La noi,coboară luna în ogradă
Și poleiește boabele de grîu,
își pune mama ochelari să vadă
Cît infinit a mai țesut în brîu.
Iar tata dintre cărți îngălbenite
Amirosind a busuioc și-a cînt
Dezmiardă stelele mai prăfuite
Redîndu-ie lumina din cuvînt.
Mircea AANEI
CflOWK XIV
DRAGOSLAV (IVANCIUC), ION
.VI.1875 — 4.V.1928, Fălticeni),
itor. Fiu al unor țărani stabiliți în
liceni, urmează o singura clasă de
maziu, timp în care este coleg cu
loveanu și Lovinescu. După o scurtă
ioadă la percepție și prefectură,
curge, pînă la sfîrșit, un destin mar-
iremediabil de mizerie materială.
’ătruns de rostul și de harul său
itoricesc, I. D. avea să colinde cu
.icurile de manuscrise de la un editor
altul. Găsind sprijin la o serie de
itori și critici ai vremii (Artur Go-
ei, Emil Gîrleanu, Eugen Lovinescu,
iliu Zamfirescu, Mihail Sorbul, Mi-
1 Dragomirescu), avea să publice un
năr destul de mare de volume cu-
izînd povestiri, povești, schițe, nu-
î: La han la trei ulcele (19Q8),
■erea lumii (1908), Povestea copilă-
(1909), Fata popii (1908—1909).
țestiri alese (1910), Flori și povești
II), Volintirii (1912), Povești de
țciun (1914), Povestea trăsnetului
14), Nuvele și schițe (1921), Nuvele
povestiri pentru copii (1922), Co-
anu, haiducu (1924), Poveștile flori-
I—II (f.a.) ș.a.
Datorită accesibilității limbajului și
didei călduri sufletești ce se degajă
paginile acestor scrieri, I. D. a fost
iparat cu Creangă și, nu de puține
pus, de spiritele mai puțin critice,
ar înaintea scriitorului humuleștean.
Cu Povestea trăsnetului și Povești de
Crăciun avea să obțină, în 1915, în
urma referatului entuziast al lui Duiliu
Zamfirescu, premiul „Adamachi", în
defavoarea lui Hogaș. De altfel, o
parte dintre volumele sale au făcut ca-
rieră în epocă, nu numai în mediile
modeste, ci și în cele elevate, deși Titu
Maiorescu și Eugen Lovinescu au sanc-
ționat categoric unele aspecte ale stilu-
lui și limbajului acestor opere. Ceea ce
incintă însă și acum este frumusețea
sufletească a scriitorului care, în ciuda
tragismului propriei vieți, nu poate să
accepte mizeria și degradarea morală,
acordînd un nesfîrșit credit ființei uma-
ne. Tematica scrierilor îmbrățișează
universul incert al mahalalelor în care
oamenii, ducînd o existență precară, au
pierdut codul etic și cultura țărănească,
fără să fi dobîndit, în loc, principii și
norme de viață bine definite. Astfel se
explică de ce, în multe dintre povestirile
sau nuvelele lui Dragoslav, se resimt
rînd pe rînd influențe din Creangă.
Caragiale sau Sadoveanu. De Creangă
îl desparte însă lipsa invenției epice, de
Caragiale sublima ascuțire a observației
caricaturale și detașarea, iar de Sado-
veanu liniștea marilor adîncimi. Ceea
ce realizează scriitorul fălticenean este,
după cum observa Constantin Ciopra-
ga, o notație specifică „unui narator
popular de la interferența dintre mediul
rural și mahalaua orașului din Moldo-
va de nord".
Referințe (selectiv) : Trlvale, Ion —
Cronici literare, 1914 ; Lovinescu, Eu-
gen — Istoria literaturii române con-
temporane, voi. II, 1973 ; Șerban, Mi-
hail — Amintiri, 1969 ; Ciopraga Con-
stantin — Literatura română între
1900—1918, 1970.
DRUMUR (PAVELESCU), GEOR-
GE (14.III.1911, Mănăstirea Horecii),
poet, traducător, om de cultură. Licen-
țiat în științe juridice, absolvent al
Conservatorului de Muzică și Arte Dra-
matice, precum și al Facultății de Ma-
tematică-Fizică, posesor al unui vast
orizont cultural, G.D. s-a aflat mereu
în punctele de efervescență ale mișcări-
lor cultural-artistice din țară. Debutul
publicistic este legat de revista „Juni-
mea literară" (1931), iar cel editorial
de volumul Solstiții (1936). Preocupat
intens de viața artistică, a condus, în
calitate de redactor șef, revistele „Bu-
covina literară", „Deșteptarea" (pentru
sate) și editura „Bucovina literară". în-
tre 1956 și 1974, secretar literar-muzi-
cal al Operei Române din Timișoara
și, prin cumul, profesor. Cunoscînd mai
multe limbi străine și cu studii temei-
nice în domeniul muzicii, G. D. a rea-
lizat versiuni românești (în versuri) ale
unor opere din circuitul muzicii univer-
sale : „Orfeu", de W. Gliick, „Pescuito-
rii de perle", de G. Bizet, „Elixirul
dragostei", de G. Donizetti, „Norma",
de V. Be'.ini, „Anotimpurile", de J.
Haydn. Pe versurile sale cu conținut
militant au compus muzică mai mulți
compozitori contemporani. A colaborat
la : „Junimea literară", „Revista Fun-
dațiilor", „Convorbiri literare", „Gla-
sul Bucovinei", „Plai", „Argonaut",
„Orizont", „Universul", „Drapelul ro-
șu" (Timișoara), „Zori noi" (Suceava)
Ș.a.
Volumele de versuri Solstiții (1936),
Suflete în azur (1940), Vatra cu stele
(1942), Însemnele anilor (1973) au co-
mune lirismul și maturitatea limbaju-
lui poetic. De-a lungul timpului se
poate observa însă o traiectorie ascen-
dentă, prilejuită de opțiunea pentru o
anumită tematică sau alta, precum și
de treptata subiectivare a metaforei.
De la lumina mitică din primul volum
(„Iar gîndul nrins cu daltă-n voievod
trecu, / Odată cu-nserările culese la fe-
rești, — / Adulmecînd iubirea ce se
desfăcu f Ecou de curcubeie-n cîntece
s-o crești"), poetul se îndreaptă, cu ur-
mătoarele două volume, spre marile ne-
liniști (cu vagi ecouri argheziene) ale
existenței : „Brumele ne-au aureolat la
tîmple, / Iarba pîn’la gît ni s-a-nălțat /
Și acuma așteptăm să se întîmple
Ceea ce încă nu s-a întîmplat". Poe-
ziile de după 1950 ancorează la țăr-
murile unui echilibru liric datorat fil-
trării emoțiilor prin experiența de via-
ță : „Pașii luminați de plante și de ste-
le / Mi-i port alăturea de fructele ro-
tunde, / Simt sufletul străbunilor cum
mă învăluie / Oriunde aș păși, ori-
unde".
Numeroasele traduceri din creația poeți
că rusă și sovietică (A.S. Pușkin, N. Ne-
krasov, M. Isakovski, Al. Jarov, N. Usakov,
St. Scipaciov, N. Semenov), germană
(N. Lenau, G. Trakl, G. E. Lessing),
slovacă și cehă (P. Plavka, M. Kratoh-
vilova) sau din cea a poeților de lim-
bă germană din Banat (Franz Liebhardt,
Hans Mokka, Hans Kehrer) comple-
tează fericit activitatea literară a lui
George Drumur.
Gata de tipar și în curs de finisare :
două volume de versuri, unul de poves-
tiri și schițe, un roman (Dezghețul tim-
puriu), precum și un volum de pagini
medite din viața unor scriitori români.
Referințe (selectiv) : Călinescu, Geor-
ge — Istoria literaturii române de la
origini pînă în prezent (1941) ; Mură-
rașu, D. — Istoria literaturii române,
ed. III, 1943 ; Țirioiu, N. — Lirica
timișoreană (1970) ; Muntean, George
— Prefața la volumul Însemnele anilor
(1973) ; Berea, Olimpia — „George
Drumur", în „Orizont" nr. 18 din 1
mai 1974 ; Literatura română contem-
porană. Poezia (Ed. Ac.), 1980.
O. N.
II - Pagini bucovinene
-- CONSEMNĂRI
IURI VORONOV (U.R.S.S.)
Drumul
Drumul cîntă
Cînd ne-ntoarce către casă
Drumu-n lacrimi se frămîntă
Pragul părintesc cînd lasă.
De cumva
Nu cunoști această taină
Semn e că n-ai îmbrăcat
A înstrăinării haină.
Eu de drumuri
Nu m-am plîns, știți, niciodată
Noi cu drumurile noastre
Devenim mai tari, mai ageri.
Din îndepărtate drumuri
Te întorci mai înțelept
Și înveți să prețuiești
întîlnirile de-o clipă
Uneori,
Cînd ți-s toate împotrivă
Drumu-ți vine-n ajutor
Și-apoi iară
Drumul cîntă
Cînd te-ntoarce către casă
Dr.umu-n lacrimi se frămîntă
Pragul părintesc cînd lasă.
în românește de Arcadîe ARBORE
•	Paul Valery : „Educația profundă constă in a
înlătura prima educație".
•	Goya : „Repudiază-1 pe prietenul care te îmbră-
țișează cu aripile și te sfîșie cu ciocul".
aveau — ca-n sintaxă — o „soție principală" și, de
regulă, două-trei soții „secundare". Viață !
•	Alt chinez : „In cărți sînt case de galbeni, banițe
de orez și femei frumoase". Așa, mai vii de-acasă !
•	Wu Jingzi vorbește și scrie (în „întîmplări din
lumea cărturarilor", p. 73) că vechii chinezi înstăriți
Dumitru BRAdAȚAN
Inițiativa elaborării,, sub auspick
ile Academiei, a unui tratat exhau-
stiv de ISTORIA LITERATURII
ROMANE, în cinci volume (înfăp-
tuită doar parțial prin apariția pri-
melor trei tomuri : I — 1964, II —
1968, III — 1973) dădea curs unui
deziderat major pentru cultura
noastră, izvorind, în primul rînd,
din necesitatea de a pune la înde-
mîna cercetătorilor și a publicului
larg un tablou cuprinzător și riguros
conturat al evoluției rostirii artisti-
ce românești de la începuturile sale
și pînă în contemporaneitate. în
anul 1962, colectivul general de co-
ordonare (compus din G. Călinescu,
M. Beniuc, D. Panaitescu — Perpes-
sicius, Al. Rosetti, T. Vianu, Al.
Dima, G. Ivașcu, M. Novicov, I.
Pervain) și comitetul de redacție al
volumului I (constituit din Al. Ro-
setti, M. Pop, I. Pervain, Al. Piru)
scoseseră deja de sub tipar o ma-
chetă a acestui volum, ce a fost su-
pusă unor discuții largi și sistema-
tice, care l-au implicat și pe scri-
itorul Eusebiu Camilar (membru co-
respondent al Academiei din anul
1955). Intre cărțile provenite din
biblioteca sa și etalate în expoziția
memorială de la Udești, se află și
un exemplar din această machetă pe
ale cărei pagini întîlnim numeroa-
se sublinieri, încercuiri de cuvinte,
de sintagme sau de paragrafe în-
tregi, precum și adnotări succinte
sau ample. Nu considerăm necesar
să le înșiruim aici pe toate, ci doar
pe cele mai semnificative. Să pre-
cizăm, mai întîi, că cele mai insis-
tente scrutări ale lui Eusebiu Cami-
lar se opresc asupra capitolelor FOL-
CLORULUI LITERAR ROMANESC
POEZIA ÎN DUC OVINA
(urmare din pag. I)
După mutarea centrului politico-
administrativ al țării la Iași, multe
lumini se sting ; Nordul devine un loc
sacru al Moldovei, osuar voievodal
păstrînd aura spațiului originar — cel
în care s-a desăvîrșit descălecarea —
și depozitar al unor valori inestima-
bile dar care așteaptă de acum alte
timpuri pentru a ieși la lumina lumii.
O mare tăcere învăluie pămîntul în-
temeierii. Ultimul voievod pămîntean
care mai ctitorește la Suceava este
Vasile Lupu ; el adaugă, în 1643, fos-
tei curți domnești bijuteria albă a u-
nei biserici făcute parcă pentru un
basm cu pitici. Lumea era în schim-
bare. Se va fi întîmplat atunci ca de
atîtea ori după aceea : cărturarii și
artiștii acestor meleaguri coboară din
tăcerea orașelor și mănăstirilor din
nord către centrele unde cuvîntul și
lucrarea lor se pot pune în valoare.
Așa s-a întîmplat, de pildă, cu cei doi
frați Scriban — Filaret și Neofit —
care se întorc la Suceava, locul lor de
obîrșie, numai pentru a fi așezați în
pămînt alături de strămoși — țăranii
pe care valurile istoriei nu-i clintise-
ră. Dar asta se petrecea după mijlocul
veacului trecut, cînd Bucovina avea
deja peste o sută de ani de existență.
Cînd însă, în 1775, a fost impus
cumplitul „cordon", Țara de Sus a
Moldovei este total nepregătită pentru
a opune stăpînirii străine o minima
rezistență culturală. La absența aproa-
pe totală a unei pături intelectuale
(C. I.oghin, istoricul literar âl Buco-
vinei, spune că era reprezentată doar
CADRAN
fl$t DE ROMAN?
„La prima călătorie cu avionul am fost atit de în
spăimintat încit n-am dormit toată noaptea", mărtu-
risește cu candoare Mircea Micu și, din vorbă-n vorbă,
ne relatează următoarea întîmplare : cum că „un ins
îmbrăcat ciobănește cu pălăriuță neagră în vîrful capu-
lui și bundă mițoasă pe umeri" urcă în avionul de
Sibiu și, numaidecît după decolare, respectivul, după
toate aparențele aflat la prima experiență de acest gen,
„începe să se tînguie", să se agite și să se roage de
cei din jur „să oprească drăcovenia că vrea să co-
boare". Intervine stewardesa, continuă M. M., apare
și secundul, apoi se arată pilotul (sic!), care mai de
care încercînd să-l liniștească. în fine, ciobanul dis-
pare în cabina de comandă pentru ca la aterizare să
coboare surîzător și „îmbrăcat înțr-un costum bleu".
Deznodămîntul : totul s-a dovedit a fi doar o farsă a
fostului căpitan de zbor care, ieșit la pensie, „în timpul
liber se mai distrează și el, săracul...".
Epuizînd hazliile sale întîmplări cu scriitori, Mircea
Micu publică de o vreme asemenea snoave fără humor
intitulate fudul „Fișe de roman“i Iată și două „fișe"
care se ocupă de... cîini. In prima M.M. ne informea-
ză că a reușit să ademenească un cîine „mic, flocos și
roșcat", pripășit printre blocuri, determinîndu-1 vre-
me de două săptămîni să-i viziteze „timp de o jumătate
de oră" apartamentul. Cealaltă istorioară îi „încondeia-
ză" pe bișnițarii de cîini. Același M. M. face o proaspătă
afacere, cumpărînd un cățel d.n rasa caniș grifon,
pentru a afla cu surprindere, ulterior, că are de-a face
cu un dulău oarecare. „După patru săptămîni, tot la
coafor, aceiași (sic !) cucoană fără memoria figurilor,
o abordează pe nevastă-mea explicîndu-i avantajele
unui caniș grifon. — Doamnă, a zis consoarta, am
lua cu plăcere dar noi avem crescătorie de pisici sia-
meze castrate..".
Că astfel de fișe de roman îi vor fi fiind de folos
autorului cîndva, e o chestiune care îl privește perso-
nal. Dar nu înțelegem rostul publicării lor mai ales
într-o revistă literară (Luceafărul) destinată tinerilor
scriitori. Să-i prisosească numitei redacții atît de mult
spațiul tipografic ? Pentru că, după modesta noastră
părere, nu orice bagatelă trăită ori auzită și așternută
pe hîrtie merită adusă grabn'c la cunoștința cititoru-
lui. Iar dacă este nevoie de proză umoristică să se
apeleze la cei care o scriu, operîndu-se însă selectiv
și pe criterii de valoare.
loanid DELEANU
FELURIMI
(subcapitolele: Vechi atestări isto-
rice ; Genuri și specii; Poezia obi-
ceiurilor), LITERATURA ROMANA
IN SECOLELE XIV—XVI (subcapi-
tolul : Apariția scrisului în limba
română) si LITERATURA ROMA-
NA ÎN SECOLUL AL XVII-LEA
(subcapitolele : Poeme grecești întru
slava lui Mihai Viteazul ; Simion
Ștefan, Grigore Ureche). Trebuie să
înțelegem că toate adnotările lui
Eusebiu Camilar reprezintă premize
„Atracția trebuie să stăpinească
orice operă..."
ale unui referat științific pe care
scriitorul îl va fi întocmit și înain-
tat celor implicați direct în elabora-
rea volumului. Dacă acest (eventual)
referat nu ne stă la îndemînă, pu-
tem totuși să-i intuim structura și
să-i estimăm conținutul chiar pe
baza acestor adnotări, care eviden-
țiază și preferințele scriitorului pen-
tru anumite probleme ale istoriei
literare naționale, precum și punctul
său de vedere referitor la modul de
redactare a unei lucrări științifice
de un atare tip.
Dacă o serie de note laconice („ ?
fraza !", „? confuz !“, „fluierul etc.,
nu colinda, sînt instrumentele înso-
țitoare...“, „greșeală ?“, „de refăcut !
de preoți) se adaugă factorul șoc. A
fost nevoie de mai bine de un sfert
de secol pentru ca românii din Bucovi-
na să-și revină și să pună bazele unei
strategii proprii în lupta pentru păs-
trarea ființei naționale ; iar unica for-
mă de exprimare a permanenței ro-
mânești era cultura. într-o oarecare
măsură situația lor se dovedea mai
dramatică decît a fraților de suferință
din Transilvania ; acolo, în decursul
secolelor de oprimare, se instituise o
stare de rezistență la nivelul maselor
și exista o intelectualitate capabilă să
organizeze și să exprime această re-
zistență în plan cultural. Bucovinenii
nu aveau o astfel de experiență și nici
asemenea posibilități, iar, între timp,
tehnica desnaționalizării făcuse în im-
periul austro-ungar progrese remarca-
bile. Foiletonistul bucovinean, Mihai
Teliman, spunea într-un pamflet: „La
noi.. . se procede.. . a la Machiavelli.
Nouă ni se infiltrează Aqua tofana.
Noi ne stingem inconștient. Cu un
leu te poți lupta ; cu un dușman dul-
ce și prevenitor — mori".
Pe acest fond politic și social, lite-
ratura trebuie să afirme două adevă-
ruri esențiale : că românii din Bucovi-
na posedă un potențial creator speci-
fic, net diferențiat de al celorlalte et-
nii cu care conviețuiau pe pămîntul
lor străbun, și suficient de puternic
pentru a genera valori autentice, iar
pe de alta că arta lor face trunchi
comun cu cultura și arta din princi-
pate și, apoi, din România. Prezența
cărturarilor transilvăneni în Bucovina,
printre care Aron Pumnul, dovedește
Se repetă aceleași lucruri!“, „a e-
xistat un voivod Stavrinos ?“ — și
altele) vizează inadvertențe la nive-
lul expresiei ori lipsa de claritate a
textului, alte adnotări, mai substan-
țiale, reprezintă reproșuri sau apre-
cieri care țin de fondul problemei.
Astfel, la capitolul LITERATURA
ROMANA IN SECOLELE XIV—
XVI Eusebiu Camilar notează :
„Filos, sfetnicul lui Mircea voivod,
autorul unor opere religioase de
mare valoare și răspîndire ; nu e
pomenit în treacăt???", iar la subca-
pitolul Apariția scrisului în limba
română adnotarea scriitorului de-
vine entuziastă : „Foarte frumos,
f. f. interesant! Concomitent cu
descoperirile privind literatura se
descopăr aspecte necunoscute pentru
mulți din istorie! E unul din cele
mai bazate (întemeiate — N.C.) ca-
pitole !“.
Deosebit de interesantă ca sem-
nificație, de fapt un fel de sinteză
a tuturor observațiilor răspîndite
pe paginile adnotate, rămîne însem-
narea, autografă și ea, notată pe a
doua foaie de titlu (verso) a vo-
lumului machetă, care ilustrează
nu numai solidaritate ; bucovinenii în-
șiși realizează că au nevoie de expe-
riența provinciei de peste munți pen-
tru a învăța să se apere, să se afirme, să
iasă din tăcere. Monumentele care le
atestau cultura, de excepțională valoa-
re și inconfundabilă, ca și obîrșia, nu
puteau conta ca argumente în fața
puterii imperiale decît în condițiile a-
firmării, dovedirii permanenței ei, a
integrării fără fisuri în matricea celei
romanești. Arta în Bucovina trebuia
să fie act de prezență și de continui-
tate ; suportul lui nu putea fi decît
afirmarea limbii române, așa cum se
petrecuseră lucrurile și în principate.
Iată de ce la începuturile culturii lor
stau dicționarele și gramaticile româ-
nești, dintre care cel al lui Vasile Can-
temir, terminat în 1827 și rămas în
manuscris — Dicționar germano-mol-
dovean-francez — este aproape sincron
cu Lexiconul de la Buda și de dimen-
siuni impresionante (peste 4.000 de
pagini). Afirmarea continuității și a
unității românești pare și mai limpe-
de în gramatica lui Teoctist Blajevici
(care semna și Teoctist Șoimul) apă-
rută la Lvov în 1844, intitulată Theo-
retich-praktische Grammatik (dar da-
ko-romanischen, das ist der moldaui-
schen oder walachischen Sprache). Pri-
mele semne ale afirmării poeziei apar
în Calendare, care se tipăresc în Bu-
covina începînd din 1811, după mo-
delul celor transilvănene ; că autori-
tățile intuiau „pericolul" lor o dove-
dește faptul că al lui Porfiriu Dimi-
trovici, din 1841, așteaptă patru ani
avizul Cenzurii. Sensul modestelor în-
cercări poetice care apar în ele este
explicit și tranșant opinia lui Eu-
sebiu Camilar in privința cîtorva
principii care trebuie să guverneze
realizarea unei istorii literare sub
raportul clarității și expresivității
stilului, al frumuseții limbii, al uni-
tății de viziune și concepție :
„Cred că mai cu seamă capitolul
prim trebuie să fie scris clar, atrac-
tiv și, dacă s-ar putea, cu mai mult
farmec. în fond, chiar și o istorie
„științifică" a unei literaturi, trebuie
să fie o expresie a frumuseții lim-
bii, a clarității în exprimare, lim-
ba fiind, în esență „sufletul" unui
popor. Toate elementele, fără expri-
mare, ar fi moarte.
O istorie literară, scrisă chiar de
un colectiv larg, poate avea unitate
desăvîrșită și o personalitate unică,
și grija pentru exprimarea frumoa-
să, de înaltă ținută, dacă nu e „ex-
primată" frumos, chiar și cea mai
științifică istorie literară devine sim-
plă înșiruire de fapte. „Atracția"
trebuie să stăpinească orice operă,
chiar cum e istoria asta a literaturii
române.
Așadar, Eusebiu Camilar pledea-
ză preponderent, de pe poziția ar-
tistului, pentru grija față de latura
expresivă în măsură să asigure o-
perei științifice nota de sensibili-
tate necesară spre a-î conferi acce-
sibilitatea ; mai cu seamă că aceas-
tă operă științifică are ca obiect
de studiu un domeniu atît de com-
plex al creației artistice, cum este
literatura, al cărui material de ex-
presie îl reprezintă limba, pe care
scriitorul o numește inspirat, „«su-
fletul» unui popor".
Nicolae CARLAN
trezirea conștiinței naționale a româ-
nilor de aici, căci, cum spune P. D.
(Porfiriu Dimitrovici, cu oarecare sfia-
lă) într-un acrostih stîngaci, „Patriei
zicem că șerbim, iar puțin de ea gri-
jim / Vreun folos de-1 cîștigăm, la
înteresu nostru-1 dăm", O fabulă de
Teoctist Blajevici — Flămîndul motan
— avertizează, într-o alegorie destul
de abilă, pe cei care confundă osul cu
o pilă „tăvălită cu slănină", rănin-
du-și, pînă la urmă, limba. Mult mai
îndrăzneață este fabula lui Silvestru
Morariu-Andreevici, Cucoșul curcănuț,
din al treilea număr al calenda-
rului, a cărei morală este francă : „So-
iul tău păzește, nu te fă curcan, /
Limba ta cinstește de ești moldovan ! /
Nu te urî însuși, nu te depărta / De
obiceiul tău și de limba ta". Un T.
Vasilovici preia, în poezia Limba noas-
tră către noi, alegoria curentă în lite-
ratura epocii, a mumei ; Limba se a-
dresează astfel copiilor săi : „Pentru
ce vă rog să-mi spuneți, voi mă pă-
răsiți ? / Cum că cei mulți de-al meu
nume încă vă roșiți
începuturi, desigur, mai mult decît
modeste ; poezia Bucovinei se situa
sub nivelul celei din principate, apă-
ruseră deja semnele unei desincroni-
zări care avea să fie recuperată mult
mai tîrziu. Important rămîne faptul
că se manifesta o stare de tensiune
creatoare și că această poezie se situa,
încă din starea de germene, sub sem-
nul unei angajări totale în slujba a-
firmării identității naționale. Anul re-
voluționar 1848 va aduce nu numai
o radicalizare a conștiinței politice, dar
și un salt calitativ remarcabil.
•	Turnee
Ansamblul folcloric „Hora" al Cen-
trului de îndrumare a Creaț ei Popu-
lare și a Mișcării Artistice de Masă
din Suceava a participat în luna iulie
a acestui an la primul festival mon-
dial de folclor din orașul-port la Ma-
rea Adriatică — Pescara, Italia.
Confruntîndu-se cu prestigioase an-
sambluri ale genului din R. S. F. Iu-
goslavia, R. P. Bulgaria, R. P. Polonă,
R. P. Ungară, Franța, Turcia, Grecia,
Israel, Spania și Italia, colectivul an-
samblului sucevean a fost distins cu
locul al III-lea.
în cadrul aceluiași turneu, Ansam-
blul „Hora" a participat la o serie de
manifestări cultural-artistice închinate
celei de a 40-a aniversări a Revolu-
ției de eliberare socială și națională,
antifascistă și antiimperialistă de la 23
August, manifestări organizate de Am-
basada Română de la Roma în ora-
șele Pacentro, Campo di Giove și Re-
publica San Marino.
Toate spectacolele, cu un reperto-
riu muzical-coregrafic din principalele
zone folclorice ale țării, s-au bucurat
de un deosebit succes. (N. D.).
•	Expoziții
•	Dedicată celei de-a 40-a aniver-
sări a istoricului act de la 23 August
1944, expoziția Cenaclului Suceava al
U.A.P. „Trepte de lumină" a fost găz-
duită de Galeria de artă din Suceava.
Au fost prezentate creații recente ale
plasticienilor suceveni (pictură, grafi-
că, sculptură, tapiserie) inspirate din
peisajul nou al patriei. O selecție re-
prezentativă din această expoziție a
fost deschisă la Cernăuți (U.R.S.S.) în
cadrul schimburilor culturale dintre
județul Suceava și regiunea Cernăuți
(U.R.S.S.).
•	In cinstea marilor eveniment po-
litice și istorice ale acestui an, la Ga-
leria de artă din Suceava s-a deschis
expoziția retrospectivă „Voronețiana".
Au fost expuse peste 40 de lucrări
semnate de cîștigătorii concursului în
cele șapte ediții ale festivalului. (P. D.).
•	Expoziție despre Suceava
Muzeul Județean Suceava găzduiește
în sălile secției de istorie o inedită și
interesantă expoziție foto-documentară
intitulată „Evoluția ansamblului urban
Suceava. Trecut și prezent". Rod al
colaborării dintre muzeografi, cerce-
tători de arhivă și proiectanți, expo-
ziția prezintă, pentru prima oară în-
tr-un asemenea cadru, ampla imagine
urbanistică și arhitecturală a orașului,
începînd din evul mediu (secolele
XIV—XVII) și pînă în zilele noastre.
Sînt înfățișate hărți, machete, stam-
pe, piese de arheologie, fotografii și
planuri de construcții care ilustrează
principalele etape ale dezvoltării ur-
banistice a Sucevei. Un loc aparte este
rezervat „ascensiunii pe verticală" a
orașului în ultimele patru decenii cînd,
între altele, au fost ridicate și date
în folosință peste 24.500 noi aparta-
mente. (I. B.).
•	Premii
•	La ediția a Vil-a a Festivalului
interjudețean de creație „Vasile Alec-
sandri" de la Iași (15—16 iulie 1984)
premiul Editurii „Junimea" a fost a-
cordat poetului sucevean Ion Cozmei.
Juriul a fost prezidat de dramaturgul
Andi Andrieș. (L. H.).
•	La concursul de creație literară
pentru elevi, organizat de revista As-
tra din Brașov și patronat de Uniu-
nea Scriitorilor din Republica Socia-
listă România (concurs la care s-au
prezentat peste 1.000 de lucrări în
versuri și proză), Marele premiu „AS-
TRA" pentru poezie a fost acordat
Sînzîienei Mureșeanu, elevă la Școala
generală nr. 1 din Suceava. Lucrările
juriului au fost prezidate de Dumitru
Radu Popescu, președintele Uniunii
Scriitorilor. (D. B.).
•	Podul de la cetate
La Cetatea de Scaun de la Suceava
trei dintre cei mai pricepuți meșteri
ai muzeului județean au proiectat și
ridicat o impresionantă construcție,
trainică și utilă : un nou pod de tre-
cere peste șanțul de apărare, în lun-
gime de douăzeci și unu de metri, care
face mult mai ușoară vizitarea monu-
mentului. Ei se numesc Mihai Bradu,
Nistor lavorschi și Lazăr Găitan.
(L. M.).
REALIZATORI: Ion BELDEA-
NU, George DAMIAN, Ion
CARP FLUERICI, Mihail IOR-
DACHE, Gh. LUPU, Marcel
MUREȘEANU, Ion PARANICI,
Mircea TINESCU, Alexandru
TOMA.
Tehnoredactare :
Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA
ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Str. Mihai Viteazul nr. 48