IPQQIAI
Ibucovinene
Acad. ION COTE ANO
O limpede dovadă
de mare vrednicie
APRILIE 1984
SUPLIMENT EDITAT IN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTĂ SUCEAVA
SINTEZE
I. Drumul
prin literatură
Cînd Gcorgc Călinescu își alcătuia monumentala Istoric....
literatura Bucovinei se afla încă într-o stare care i-a permis
criticului s-o sancționeze fără echivoc, apreciind doar „buna fră-
mintare culturală'1 de aici. Explicația găsită de critic atunci
nu se mai poate susține astăzi. In fond nici criticul nu și-a pro-
pus să analizeze intim modestele realizări ale literaturii bucovi-
nene din acea vreme. O atare întreprindere, din perspectiva
cunoașterii nuanțate a evoluției fenomenului cultural bucovi-
nean, se impune insă in momentul de față. Cu atît mai mult
cu cit, se parc, afirmațiile lui George Călinescu, acționind fa-
tidic, s-au constituit o bună bucată dc vreme mtr-unul din
„complexele" literaturii acestui spațiu. Din acest punct de ve-
dere, o istorie socială mult mai severă decît din alte zone ale țării
explică in bună măsură „Limba peltică" (Titu Maiorcscu) a
scriitorilor bucovineni in momentul in care geniul eminescian
sc afirmase deja și mai apoi — în perioada interbelică — pre-
luarea fără discernămînt a unor modalități și curente din lite-
ratura universală. Un efort dc „sincronizare" cu mișcarea lite-
rară din întreaga țară pe dc o parte, cu literatura universală pe
de altă parte este delectabil de-a lungul întregului parcurs al
literaturii din Bucovina. Fără îndoială, el nu este suficient pen-
tru afirmarea unor .valori. Literatura, ca toate celelalte arte
nu poate fi complinită cu explicații in lipsa obiectului in sine
— opera. în fapt, scriitorii bucovineni s-au aflat, după război,
în fața a două „complexe". Unul generat de transformările so-
cial-economice înnoitoare și un altul de ordin cultural, izvorit
din aprecierile deloc favorabile ale lui Gcorgc Călinescu.
O altă latură a infirmării aserțiunilor critice la care ne
refeream la început se constituie din însăși realitatea literară
a Bucovinei de astăzi. Aceeași mică regiune despre care vorbea
reputatul critic probează astăzi un fenomen literar deloc negli-
jabil a cărui cuprindere și complexitate vizează întreaga viață
literară contemporană.
Fără ostentație, sc poate afirma, în acest moment al bilan-
țurilor, că perioada postbelică este epoca de afirmare și dc ma-
turitate a literaturii bucovinene. Dacă pînă în 1944 era de apre-
ciat doar „buna frămîntare culturală", ultimii patruzeci dc ani
permit identificarea etapelor evoluției literaturii române în
chiar numai operele scriitorilor din această parte a țării. O
epocă a eliberării dc complexe și a unor opere de referință, atit
în proză, cit și în poezie.
Impactul literar din primele două decenii postbelice surprinde
proza prin puțini scriitori bucovineni în activitate (Poezia, la
care ne vom referi într-un alt număr al revistei, beneficiind dc
un cap dc afiș — Nicolac Labiș — va avea de la bun început
un traiect valoric deosebit dc cel al prozei). Concesiile făcute
unor concepții dogmatice sînt inerente. Unele lucrări semnate
de Euscbiu Camilar, Dragoș Vicol sau Mircea Șerbăncscu în
această perioadă ilustrează cu prisosință căutările prozei româ-
nești în general. Desigur, nici una dintre scrierile apărute acum
nu pot fi citate printre acele piese — puține, de altfel — pur-
tătoare de valori autentice. Schematismul, optimismul lo-
zincard, șablonul structural și expresiv, linearitatea subiectelor
și a personajelor, idilismul pueril, didacticismul ostentativ sînt
cauzele unui surogat literar necesar poate fiecărui autor in parte,
cititorului și chiar criticului avizat pentru o mai rapidă trezire
la realitate. O „criză" din care literatura română avea să revină
moralmente fortificată de experiența nonvalorii.
Deceniile de după 1960 înregistrează fireasca și rapida reve-
nire a literaturii la nivelul posibilelor comunicări valorice cu
trecutul. Pentru Bucovina, anii aceștia semnează actul de naștere
a adevăratei literaturi. Scriitorii tineri sînt cei care înving nu
numai complexele provinciale, dar și pc cele ale crizei anterioare.
Faptul trebuie pus în directă legătură cu fenomenul politic din
țara noastră.
Implicarea politicului în artă, deschiderea unor nebănuite
orizonturi ale libertății actului dc creație și în expresie sînt pre-
mise ale unor acumulări fără precedent. Urmînd îndeaproape
istoria politică a țării, literatura îi înregistrează drumul ascendent.
Larga democratizare a tuturor compartimentelor existenței socie-
tății noastre de după 1965 arc influențe benefice asupra lite-
raturii, care devine la rîndu-i clement politic și politizant prin
tîobindirca de noi și noi valențe ale obiectivării necesare pro-
cesului de zugrăvire realistă a istoriei. De aici extraordinarul
interes al marelui public mai ales pentru romanul ultimelor
două decenii care nu mai este o simplă radiogramă a epocii,
un roman care înregistrează pasiv evenimente politice și sociale,
ci un principiu activ al autocunoașterii unei societăți.
Sc explică astfel de ce numele unor scriitori precum Platon
Pardău, Pan Solcan, Ion Țugui, Norman Manca, Vasile Andru,
Radu Măreț, Onu Cazan, Ion Filipciuc nu sugerează astăzi nici
unui cititor izuri provinciale. Dimpotrivă, toți cei menționați,
precum și alții Ia care ne vom referi pe parcurs, au marcat la
apariția unora din cărțile lor momente de inedit consemnate
deosebit de favorabil de critica literară și căutate fertil de citi-
tori. Or, reacția cititorului în fața prozei ar trebui consemnată
chiar înaintea criticii, întrucît ieșirea prozatorului în lume sc
face în primul rînd de dragul cititorului.
Totuși, o radiografiere critică a prozei ultimelor decenii per-
mite, în chiar evoluția acelorași scriitori, dar și a tuturor în
(continuare în pag. IV)
Octavian NESTOR
Ion GRIGORE :
„Ionică"
urare: către
COLINDĂTOR
Aducătorului acestor rînduri
gind bun ziua și noaptea
Aproape de începutul anotimpului
o urare de ani și de — cum spuneam —
Lilieci aprinși în april
Mi-e foame zice unul apoi celălalt
bate vînt aspru dinspre deșert — arde
Tineri fiind cită poezie
în nisipul acesta migrator și liber '
Aducătorului arii mulți și zăpadă pămîntului.
Ion HURJUI
APRILIE
Triste sunt semnele de întrebare
asupra a ceea ce știm
dragostea oricît e de mare
o s-o sfîrșim
nici moartea n-o să fie altfel
nici noi n-o să fim robii ei
cu niște mîini de oțel
o să-i găsim șapte chei
trece și lumea deasupra noastră
pe o alee într-un parc mort
cerul cu bolta-i cea prea albastră
ni se așterne ca un vechi cort
Nicolae PRELIPCEANU
A PRIVI
| Un spațiu ce te primește în ambianța
I operelor sensibilității artistice este totdea-
I una locul în care intri, întîi de toate,
în „polemică" cu tine însuți. In care,
ca un reflex, meditația e supremă ros-
tire. Unica șansă de a te întreba fi a
înțelege. I Fiindcă numai întrebările au
privilegiul unui răspuns. Și, atunci cind
ți le pui, aspiri la limpeziri. La dreptul
de a aparține celei mai adinei zone a
spiritului uman. Altfel, prezența în fața
creației ce mărturisește har și autentic
e un gest aproape mort. Un gest care
seamănă cu teama de a deschide o carte,
pentru a nu te contamina de viața ei.
I-am văzut pe mulți în Galeria de
artă a municipiului nostru. Singuri sau
alături de cei care, supuși de taina culorii
în care mai lucra sufletul lor, îmi păreau
nefiresc de „vinovați". Ei înșiși mistuiți
de întrebări. De parcă aici și-ar fi cuce-
rit partea de natură în care se poate res-
Despre limba română se poate vorbi ca despre mamă sau despic iubită,
ca despre iii și fiice, nepoți ori strămoși, ca despre întregul nostru suflet, cel
din fiecare zi și cel din visurile îndrăznețului viitor. Ea stă în imaginile
lumii din afară și în cele din ncmărturisitul adine al minții. Ne însoțește
in știință și în conștiință, dc la naștere pînă la moarte. O cintă, au cîntat-o
și o vor cînta poeții, căci o trăim, o mîngîicm și i ne supunem. I se cuvine
dragostea, i se cuvine respectul, i se cuvine învățătura tuturora, de la mic
și pînă la mare.
Dar — ar putea pretinde cineva — toate limbile au astfel dc virtuți și
de drepturi. F. adevărat ! Numai că pe a noastră o aflăm din veac în istoria
și cultura poporului, întovărășindu-i credința nestrămutată in unitatea lui
spirituală căreia i-a devenit cunună. De aceea, cînd au intrat pe scena
istorică a lumii moderne, scuturîndu-se de complexe, intr-un ritm și cu
un entuziasm ncmaiintilnit altundeva, românii au făcut din graiul lor simplu
de atunci instrumentul eficace pentru orice pretind acum cultura și civilizația
universală. Lotul în mai puțin dc o sută de ani. Dc la sfîrșitul secolului
al XVIII-lea la sfîrșitul secolului trecut !
Nu-i oare aceasta dovada limpede de mare vrednicie ?
LIMBA NOASTRA (8)
Limbă literară
și unitate lingvistică (2)
Dialectele, deși în cazul limbii române nu sînt atît de deosebite între ele
ca acelea ale altor limbi, reprezintă rezultatul tendinței de diversificare lingvis-
tica și „divergentele" dintre ele pot crește dacă nu există instituții menite să
le controleze, atit cît este posibil, firește. Existența aspectului literar al limbii
comune și cultivarea lui prin instituțiile de stat, între care școlii de toate gradele
ii revine mi rol însemnat în această privință, apoi mijloacelor de comunicare în
masă, specifice epocii moderne (presa scrisă și aceea vorbită : radioul, televiziunea),
fără să înlăture dialectele din comunicare — căci ele cămin valide în mediul
familial'și in cercuri sociale de amploare locală —, le restrîng totuși sfera de
folosire. Sub raport științific, dialectele trebuie studiate, particularitățile lor sînt
de înregistrat și de conservat în monografii și arhive fonogramice, ca aspecte
distincte din perspectivă geografică ale celui mai proteic component al patrimo-
niului național, limba vorbită de întregul popor — rostirile, cuvintele, formele
și combinațiile acestora din urmă, specifice fiecărui dialect sau grai, fiind co-
recte în locul și în mediul social unde ele se folosesc prin tradiția culturală
locală.
Dar nu mai puțină importanță este de acordat limbii literare, expresie a
unei culturi unitare la scară națională, folosirea și extinderea acesteia pe spații
geografice și în medii sociale variate exprimînd gradul de civilizație lingvistică
a vorbitorilor.
\rici limba literară nu este complet omogenă, ci prezintă varietăți în funcție
de specificul activității sociale în cadrele căreia este folosită, varietăți numite
stiluri funcționale, dintre care cele mai importante sînt stilul beletristic, stilul
administrativ-juridic și stilul tehnic-științific. Dacă primul este mai deschis la
diferitele aspecte „interne" ale unei limbi (limba veche : graiuri, dialecte, argouri,
jargoane), ultimul este deschis influențelor externe (exercitate de alte limbi),
creînd prin aceasta o punte către comunicarea interlingvistică, între vorbitorii de
limbi diferite. Pînă în sec. al XVIII-lea normarea lingvistică era îndreptată în
special spre „interiorul" limbii române, cum o dovedește atitudinea traducătorilor
de texte eclesiastice; o dată cu a doua jumătate a aceluiași secol orientarea în
consolidarea limbii române literare moderne se îndreaptă spre „exterior", prin
Școala ardeleană, care acordă o mare importanță limbii latine, motivația fiind
nu numai culturală, ci și politică (referindu-se la romanitatea limbii noastre,
la continuitatea poporului român în Carpați și la Dunăre și la unitatea lui în
toate cele trei principate românești), și prin orientarea unei părți din boierime
și a burgheziei românești incipiente, la sfîrșitul sec. al XVIII-lea, spre cultura
și limba franceză, achizițiile lingvistice rezultate din astfel de contacte avînd
drept consecință îmbogățirea spectaculoasă a limbii noastre literare și, prin
aceasta, facilitarea contactului europenilor cultivați cu limba $i cu valorile
culturii românești. Sincronizarea cu Occidentul european, postulată de Lovinescu
in ceea ce privește civilizația românească în general și literatura română în
special, fusese aplicată avant la lettre în ceea ce privește limba noastră literară.
Constantin DOMINTE
Meditația ca suprema rostire
pira. Totul se petrece, de fiecare dată,
într-o liniște numită respect. Sau poate
mai mult. In această tăcere, sinceritatea
în fața artei încearcă să deslușească, să
descopere neliniștea ce vine din arderi
nepereche.
Cu o vreme în urmă, în acest spațiu
dăruit oamenilor Sucevei cu sentimentul
că-l meritau demult, liniștea s-a numit —
fi a fost — o limpede ipostază a res-
pectului pentru creațiile plastice ale lui
Ion Grigore. Un împătimit al culorii I
Cu siguranță. Dar și un suveran al ei.
Întrucît știința de a „țese" culoarea —
totdeauna vibrantă — în imagini vine
dintr-o inefabilă exprimare a personalită-
ții artistice, dăruind ochiului și inimii
clipa unei neasemuite bucurii, „Citindu-i"
Operele, parcă te afli acasă. Împreună
cu bătrînii, cu voievozii, cu case și ar-
bori sănătoși, cu monumente și omături.
Și cu Ion Grigore. Oarecum tăcut, cu
sufletul dus în lumea din preajmă și din
veacuri, să se împace cu el însuși într-o
altă izvodire a sensibilității, intr-o altă
rostire a culorii.
Cîți și cît am meditat, în liniște, în
fața tablourilor sale I Greu de spus. Mulți
însă revin în ambianța aceleiași Galerii,
își pun întrebări — fără ele, în noi nu
ar viețui decît suficiența —, rememo-
rează, cheamă imagini care, acum, cin-
stesc alte locuri sau se află pe șevalet,
în alcătuiri ce se vor ale eternității. Pen-
tru că, aici, trăiește ceva din crezul întru
frumos și biruință peste timp al lui Ion
Grigore, atît cît l-au putut onora sime-
zele unei încăperi prea mici pentru ma-
rele gest al trecerii cu gîndul și simță-
mintele prin orizontul de lumină al artei.
Trăiește ceva din neodihna pictorului, din
întruparea ei — ca o flacără curată —
în creații ce nu mai sînt ale lui. Fiindcă
le purtăm în noi.
Ion PARANICI
Cronica literară
I Cu Armura solară, Ion Beldeanu
st include ferm in categoria pocți-
’lor ce abolesc iluzia lirică,
necercetat de •‘aici un com-
plex, strident la unii confrați de gc-
ncrație, dc a ajunge din urmă ulti-
mele inovații poetice. Opțiunea sa,
evidentă și în volumele anterioare,
■dar acum totală și programatică, ține
dc integrarea in marea și inepuiza-
bila familie a neoromanticilor, care
l.nc breșe și in ultima generație. în
iond, „armura solară" pe care > ar-
borează este poezia înțeleasă ca lu-
mină și căldură, strălucire în negu-
rile crepusculari ori nocturne ale
ilarilor de suflet autumnale, dogoare
fie zăpezile anotimpului unei virste
Cin ce în ce mai apropiate.
Dar poezia pentru Ion, Beldeanu nu
este deloc platoșă invulnerabilă la
Văgețile timpului (ca la clas.ci), ci
doar cămașă de mire al singurătății,
mod de rostire a singularizării ro-
mantice : „Noi venim de departe
dintr-o / Aită fereastră a timpului
prin care / Foșnește trifoiul și mi-
reasma podului / Suspendat între
cariatidele verii" și cale de evadare
către un anotimp revolut : „Deschide
fereastra cuvîntul / Se aprinde in
porțile zorilor / Năvală dau caii de
purpură ' Răvășind dimineața mi-
resmelor". Poziția aceasta impune a-
bplirea prezentului, în fond negarea
lui, întoarcerea nostalgică în trecut,
pe itinerariile unor mirabile incendii
aie sinelui, către un Eldorado al e-
rosului și, la polul opus, neliniștea
dublată de voluptatea tristeții, a ți-
nui viitor al declinului, sigur, pre-
vizibil și imaginabil în infrastructura
lui. între tumultul verii și liniștea
iernii se interpune însă prăpastia de
neguri și brume a prezentului — o
toamnă fără virtuți : „Neliniștitele
drumuri prin curata cîmpie / A zi-
lei peste care se scutur elitre / A-
devăr al așteptării și ploaia ce / Sea-
Și poezia Iui Cătălin Ciolca e-
mană tot dintr-un suflet funciar
romantic ; nota ei diferențială pa-
re a consta din transportarea unor
teme specifice romantismului direct
în cîmpul de forță ontologic și li-
ric contemporan, după aspirarea,
din zbor planat, a unor sugestii din
estetica simbolistă (de la Mallar-
nte, dar nu numai) și după oco-
lirea cu grijă a convulsiilor poeziei
primei jumătăți a veacului nostru.
Rezultatul este poezia de o transpa-
rență netrucată, în care respective-
le teme, copleșitoare în masivitatea
Ibr, sînt expurgate de canavaua fe-
nomenală, eliberate din recipientele
structurilor închise și lăsate să plu-
tească liber, aparent fără o țintă
precisă, dar vizînd, în fond, spa-
țiul înalt al ideii. Poemele capătă
astlel fluiditate, de fapt, o benefi-
că imprecizie : sub aparența tranzi-
toriului, a surprinderii clipei, ele
căută să descopere nexul revelator
dintre individual și universal, să re-
alizeze saltul din experiența indi-
viduală, aproape incomunicabilă, în
atemporal.
Tema romantică a însingurării, a
izolării artistului, este motivul
fundamental din Discursuri și pei-
saje — discursurile fiind, în marea
lor majoritate, solilocvîi — dar nu
este împodobită nici cu romantica
aură luciferică, nici cu orgolioasa
damnare simbolistă, ncavînd o sursă
metafizică ori socială. Vocația de
eremit, însoțită de cea, voluptoasă,
a suferinței și a umilinței, se lea-
PROFESORUL--------------
Universitatea ieșeană a impus mari personalități in lingvistica româ-
nească. Ajunge sa amintim numele lui Pbilippide, lorgu Iordan sau Gheor-
glpe Ivănescu pentru a sugera imaginea unui arc de aur între două se-
cole.
Descendent și beneficiar al unor mari înaintași, profesorul universitar
Gavril Istrate și-a dedicat activitatea, în mod constant, descifrării tainelor
limbii noastre; de predilecție, limbii române literare. Preocupările lingvis-
tice ale universitarului de la Iași încep de timpuriu. Ele vor însuma în
curînd o jumătate de veac.
Încă de la vîrsta de 21 de ani, Gavril Istrate publică frecvent arti-
cole unde interesul pentru studiul limbii coexistă rodnic cu dragostea pen-
tru literatură.
Totuși, de la „Recenzie pentru Nicolae Drăganu", din 1935, pînă la
volume de sinteză precum „Limba română literară", sau „Originea limbii
române literare", predominanta se dovedește a fi aceeași: lingvistica.
Gavril Istrate construiește argumente inedite fi plauzibile pentru a
demonstra că limba română literară își are obîrșia în Transilvania. Con-
vingerea lingvistului este exprimată fără echivoc: „Transilvania trebuie
considerată vatra limbii române literare". Această convingere se bazează
pe îndelunga analiză lexicală și fonetică a textelor p-e și posteoresiene,
pînă la literatura modernă. Autorul află multe puncte de sprijin în proza
artistică, mai cu seamă în cea sadoveniană.
Vocația omului de catedră a consunat întotdeauna cu a cetățeanului
desăvîrșit.
Prin întreaga sa activitate, profesorul universitar Gavril Istrate im-
primă lingvisticii românești modalități de studiu noi.
li dorim mulți ani întru „creșterea limbii românești / și-a patriei
cihstire".
Gheorghe LUPU
mână vrăbii în gură de fluier /
Există acea mînie cînd vara / Devine
poveste-n cămașă de plumb / Ca și.
cum strigătul meu ar - reteza / Cu-
țite prin ferestrele casei pustii II
Trebuie să fii acolo în miezul stră-
veziu / Al întimplării între inelele /
Mohoritelor tăceri să-mi auzi brațul /
Rămas ca o vîs'.ă zvîrlită pe țărm".
De această suspendare a timpului ca-
re este prezentul se teme poetul :
„G.ndește-ic : cine sparge orele goa-
le / Cu vremea confuză atîrnînd
zdrențuită // Dincolo de clepsidra
SCUTUL MEMORIEI*)
acestor cuvinte / Picotind printre
blînde nimicuri", de ea se apără cu
singura armă compatibilă cu poezia
amintirea ; dar scutul — memoria —
are la Ion Beldeanu avers și revers,
pe ir față figurînd efigia cuplului
erotic pierdut în trecut, iar pe alta
peisajul calm al zăpezilor viitoare.
Trecutul este „vară nebună hohotind
peste tei", unde nopțile sînt lumi-
nate de stele și dc felinarele florilor
de salcîm, iar „moartea chiar moar-
tea-! un basm oarecare". Poetul reme-
morează o grădină a Paradisului îm-
bibată dc o b’agiană atmosferă de
taină; acolo cuplul reface marea a-
ventură a inocenței primordiale : „O,
clopotul ploii și albe sulline / Ne-
știutori noi fi-vom cu fire amare /
De iarbă în dinți spre vară intrînd /
Pereche curată-n grădini măsurată /1
Nimic nu se pierde din tainele mari /
gă nemijlocit de asumarea conști-
entă a misiunii de comunicare or-
fică a esenței lumii, aprioric im-
posibilă și datorită inaccesibilității
codului (dintru început întors în
sine) și pentru că instrumentul a-
les — cuvîntul — este imperfect ;
vinovăția, deci, îi aparține poetu-
lui în exclusivitate. Condiția lui
este cea a Trecătorului : „Trecăto-
rul acela ciudat / cum taie noap-
tea /' făcîndu-și drum din strigătul
FORȚA INOCENȚEI*)
lui // Cu ochii însîngerați / în-
nodați. în batistă // Și gîndul care
îi aleargă înainte / ca un cîine de
pază II O și brațele sale / rupte
de trup / de o parte și de alta II
Cu ce stranie nepăsare / spune pie-
trelor // Umbra aceea / care nu
atinge aerul / nici pămîntul //
Trecătorul care taie noaptea / cu
un baston ușor / lovind zidurile /
viața". Același mod de a gîndi des-
tinul artistului generează un nuan-
țat poem (vag kafkian) despre fa-
talitatea damnării, al cărei resort ți-
ne tot de împlinirea vocației : „...și
cine poate crede / că te-ai rănit în
vis / cu un cuțit foarte ascuțit, /
încercînd să descojești o portoca-
E gînflul acum e r.osiu! tăcerii /
Suiietii' rîntă pc harpe de pace /
Și-alege din toate o părere de. via-
ță", Starea aceasta generează epita-
lamurE care nu pot să nu lic senti-
mentale, dar rămîn poezie datorit t
suportului metaforic dens m supui ca-
re le susține și unei tensiuni scnz.ua
le bine- strunite : „Dmținciua clatină
fhffdel? / în trupuD.iiuoitci xăljura
și / Vrajă aduna intîm'plarca , Prin
care tuec ca trece / I neyiiidu-t. co-
roana uimirii Sub copleșitorul dan-
găt tToYai // Tu pentru rod' hărăzit
iată /’ Acesta e aburul veșniciei /
Aripi de pace bat dinspre copacul /
Amintirii în care îți / Voi prinde
cea mai frumoasă / Cunună dc smir-
nă". Impresionează plăcut Ia aceste
poeme de dragoste, care, cantitativ
și calitativ, dau nota caracteristi-
că a volumului, unitatea dc tonali-
tate lirică, ambitusul amplu și cro-
matica'. delicată, rareori întreruptă
ele stridențe metaforice parcă înadins
căutaje.
Reversul scutului cuprinde, după o
expresie a poetului, „povestirea vii-
torului", adică edificarea lui nu du-
pă capriciile fanteziei sau meandreie
Irico. ci riguros, prin opoziție cu
trecutul, ca „un balans dc zăpezi ri-
dicat lîngă snfiet". Aici timpul se
rarefiază și curge mai lent, obiectele
care populează spațiul poetic se iac
hieratice și dobîndcsc o putere ocultă,
lă, // că acesta este singcle tău, bie-
tul tău smge, / care curge fără o-
prire", damnare care nu exclude,
ba mai mult, presupune menirea
mesianică ; poeții sint neamul îna-
inte-mergătorilor purtători ai „fla-
murii sacre a neprihănirii și dra-
gostei", gata pentru jertfirea de si-
ne, pregătiți să cadă, la capătul
drumului, într-o „veselă vale albas-
tră", dar fără a afișa eroism, find-
că numai celor aleși le este dat a-i
vedea pe cei ce se-mplinesc prin
sacrificiu „zburînd ori plutind pes-
te ape" (Hermctism).
Motivele meditației asupra condi
ției poetului și finalității poeziei
comunică între ele, ciclul „dis-
cursurilor" constituind un vast po-
em pe această temă ; reflecția a-
supra goanei după himera frumu-
seții face corp comun cu cea asu-
pra funcției purificatoare a poeziei,
a infinitelor și, totodată, insesiza-
bilelor ei puteri : „să nu ne înșe-
lăm însă cu bună știință / ploaia
nu începe și nu se sfîrșește într-un
loc / anume ba chiar nu începe și
nu se sfîrșește / uite abia acum a-
bia acum / înțelegem ce bine este
----- DEBUT -----
CĂTRE ASFINȚIT
„Dacă am avea două suflete, pe unul dintre ele precis l-am vinde? ca să-i
putem întreține pe celălalt. Din nefericire nu avem decît unul singur și’de prea
multe ori îl vindem și pe acela, ncavînd cu ce să-l ținem".
Pe ulița pustie alerga un cal alb învîrtejind în urma copitelor unrstol de
frunze galbene, amețite de brumele timpurii. Seara își tîra aripile peste dealuri,
în tăcerea de aur a toamnei.
„De unde atîta liniște ? A amuțit prea dintr-odată satul. Unde e vorbăria
goală a lumii I Unde e gîlceava iute a vecinelor I Se schimbă lumea. Și-locurile
se schimbă. Ca și anotimpurile. Vine iarna... Vine iarna...".
Valea, care izvora dintre dealuri, de hăt departe, își cerea, mută,. dreptul
de a hoinări. Și, șovăielnică, înainta pășind nevolnic, cînd spre dreapta, cînd
spre stînga, ca un om ce s-a ridicat de la al multulea pahar, pierzîndu-se undeva
printre arinii prea trufași ai luncii. Se cădea să fi spus măcar un „Rămas
bun I"
„Crezi în văzduh i Eu cred. Sînt convins că nu minte niciodată. Iți spune
sincer cînd se schimbă vremea, cînd se scoală soarele, cînd cade bruma. E o
sursă sigură, vrednică de încredere, de la care să primești informații...".
„Sus, pe vîrful dealului, sînt doi brazi. Oare ce gîndesc ei ? E o poiană
așa de mare în jurul lor. Și cresc multe flori vara. E un vis să stai întins pe
un petec de mușchi proaspăt clătit de rouă și să asculți cum, deasupra ta,
vorbește vîntul cu cetina. Dar eu nu înțeleg nimic. Vorbesc cifrat".
La capătul răbdării, soarele roșu căzu și începu să se scufunde în pămînt
și piatră. Zorit, un uliu porumbar fulgeră cerul de la miază-noapte la miază-zi,
fără timp de răgaz.
„M-am speriat degeaba. Ce păsări de pradă brăzdează cerul! Ți-etot mai
frică să-l privești în ochi. Nici nu mai poți ști ce poate cădea din senin peste
tine. Dacă ar fi să ți se ceară să renunți la o parte din corpul tău, la ce ai
renunța I"
„Aș da capul !“
Și luîndu-și rămas bun, plecară la treburile lor.
Casian BALABAȘCIUC
ființa sc supune fără zbateri unei fa-
tidice liniști : „Vîntul încearcă fe-
reastra : aici / Parc a spune e scoica
albastră / Și marea promisă a fi că-
pătii // Plcaca-tc malul vuiește sub
zid Numai el statornic biciuie caii
ele inapte / Prin zăpezi cu nesomn
gaiopînd // O să te-ajungă cu limbi
ascuțite / îți va secera, casa, și glo-
dul , Punți neincepute-n uitare su-
ind ii Numele meu vai scut, prea-
f răgii".
Asitgl' .drwr.' solară se constituie
din două spații poetice distincte, a-'
flate într-o romantică stare de opo-
ziție, despărțite de un teritoriu in
care liniile de forță aie celor doi
poli se anulează generînd o stare de
vid : „Păsări Urzii înotau către sud /
Lumina murea prelinsă-n semințe / /
Mă depărtam și nu știam ce mișca-
re / Toarce ascunsă...".
Tot de sorginte romantică este re-
torismul accentuat crescind cîteoda-
tă pînă la diapazonul tiradei ; po-
etul oficiază cu bună știință și cu
nedisimulată voluptate, ceea ce se
simte, după părerea noastră, fără a
dăuna, la toate nivelele comunicării
poetice. Tot la fel acționează un ma-
nierism supravegheat constînd în
fracturarea discursului liric și a
structurilor prozodice. Efectul ar pu-
tea fi totuși dăunător dacă n-ar fi
echilibrat de un metaforism cu des-
chidere foarte largă, eliberat, de orice
prejudecăți ale logicii, posedînd o a-
preciabiiă forță de șoc.
Armura solară, volum construit cu
meșteșug matur și pedanterie dove-
dește o. ascensiune sensibilă a poeziei
lui Ion Beldeanu, un definitiv act de
prezență în cîmpul poeziei noastre
contemporane.
*) Ion Beldeanu,. Armura so-
lară, București, Editura Emines-
cu, 1983.
că nu am ajuns că / încă nu am
ajuns și dc altfel nici nu se poa-
te / pină acolo unde încep sau se
sfirșesc / ploaia și celelalte ploaia
și celelalte" (Ploaia și celelalte).
Peisajele, al doilea ciclu al volu-
mului, sînt elegii la paradisul pier-
dut al copilăriei în două ipostaze
distincte : ca reconstituire a unui
spațiu închis definitiv în memorie
și ca recuperare a acelor irepetabile
stări de suflet fluide — miraculoa-
sele suspendări — plutiri în etern —
pe care numai copilul le poate
trăi : „Pe un deal foc de vreascuri
arz.înd / Departe, primăvara călare
pe-o mătură urca / Să fi fost în-
spre seară atunci, iar aerul țipa /
Ca un val, poate ca un val. care ar
țipa. //...// Ardea un singur foc, a-
colo, departe, / Atît de departe ca
o voce răspunzînd undeva / Și un
singur copil aruneînd vreascuri, în
marte, / Și flăcările subțiateide vînt
și cam așa ceva". (Peisaj).
Starea dc vtilnerație este'* izvorul
poeziei acestui volum straniu, de o
blindețe tentaculară, saturat'de ino.
cență și modestie. Cătălin Ciolca
este poet dintr-o stirpe aproape
stinsă în zilele noastre.
Mihail IORDACHE
*) Cătălin Ciolca, Dis-
cursuri și peisaje, Bucu-
rești, Editura Cartea Ro-
mânească, 1983.
narcis
c timpul să te aducă valurile
te aștept asa cum digurile
cercetează mareea
sute de scoici expiră valuri
mareea de cenușă
diguri verzi
umbra unui catarg în respirația mea
lacul
lui Nicolae Labi».
lăsați-mă să viscolesc, să mingii brazii
dați-mi drumul, nu voi intîlni nici un tramvai
lăsați-mă să rid. să îngenunchez în noroi
să sorb plcaia înaltă, să mă înec în lacuri
s ui închide nuferii în cutii de conservă
deasupra voi vărsa alcool, voi trăi ca la început
lăsați-mă să mă joc cu focul, să întreb
pămînturile
dați-mi drumul, nu voi intîlni nici un tramvai
o viată de om
»
în ritmul tobelor chemînd la luptă
termitele construiesc clepsidre din bumbac
greierii rezolvă documente de iarbă
fiecare generație are o liniște anumită
deasupra hățișurilor de fibre artificiale
într-un bumbac de mătase fosforescentă
plutește viermele cel alb. el trăiește o mie de ani
apoi
este pus să scrie o carte despre duzi
și e ars pe rug fără drept de apel
înserare
trupul mi se sfarmă a înserare
vai mie
vorbele spuse au riduri
telegramă
(poeziei)
iartă-mă fiindcă o spun (Ia oglindă):
trupul tău mă înspăimînlă
ești începutul absenței
să îndrăznesc
ești singură ca un copac uscat
copiii îți zvîrcolcsc în sînge
să mai îndrăznesc să te sărut
poesia
departe in noapte
pe galerele tăcute
shigele prinde a licări	’
requiem urban
baionetele amurgului împing sîngele
în afara trupului
copacii scot flăcări prin frunze
cenușile curg încet dintr-un nor
sub geamuri zidite cu asfalt, umbra
gingurește încă
vietăți din umed fosfor
colindă întunericul.
femei aprinzîndu-și țigările
poesia
intră goală în luminare
(fierbinți
apele sc grăbesc s-o ascundă)
ea este frumoasă și nu există
și totuși,
înot împotriva curentului ți nu înec
încercînd să-i spun cît de mult o iubesc
Pagini bucovinono — H
Q Nota poetică a cărții lui George Damian este dată tocmai de persis-
tența acestui „tîrziu"', ndstalgic, desigur. Tîrziu c crosul, tîrzie c amintirea co-
pilăriei, timpul, fără îndoială, se precipită mai cu seamă spre tîrziu și așa mai
departe. Poemele, în această ipostază constantă, devin „nocturne", ori ziceri
„de taină", „triste" în sens ovidian. Numai visele întorc timpul înapoi, dar nu
pentru altceva, decît pentru conturarea iluziei infinitului. Trezirea din iluzie,
doar ea, provoacă poetului o scurtă, stare dc opoziție. Cert este însă că George
Damian, exduzînd din această mișcare ireversibilă tragismul, a obținut propria-i
ieșire din negură, adică intrarea în poezie pe calea seninătății născută din cenușă.
(1 alentin Tașcu, Steaua, nr. 1C/1981).
® Devenirea, maturitatea, iminența stingerii, privite cu o tristețe reținută,
cu luciditate virilă, dau acestei cărți un aer dc gravitate și ceremonie. Fiind mai
ales incantație, o dureroasă victorie a ființei asupra „spaimei umbrelor", a
„apelor stranii, fără țărmuri", poezia lui George Damian aduce în „pădurile dc
frig", „pe tărîmul neumblat" cuvîntul, cîntecul împotriva „umbrelor orbitor de
adinei". (Viorcl Dârja, Zori noi din 17 mai 1981).
9 George Damian aduce cu acest volum de versuri o și mai profundă nuan-
țare a trăsăturilor lirice definitorii din cărțile anterioare : obsesia timpului scurs,
nostalgia candorilor copilăriei, neliniștea unor iubiri neînțelese ori neîmplinite.
Deși nu întrutotul nouă, metafora „căpriorilor albaștri" ai copilăriei reușește să
crcc?c o anume atmosferă dc nostalgie, un clar-obscur care cheamă parcă, tainic,
spre lectură. (Florentin Popescu, Rorpânia literară, nr. 18 din 29 aprilie 1982).
® George Damian „își aruncă sonda" deopotrivă în prezent și în istorie,
ambiția lui fiind de a capta acele izvoare care leagănă în unda lor ființa nea-
mului, mai ales fabulosul pămînt al Nordului. Trăim acum și aici, vrea să spună
George Damian, o ureche a noastră este mereu deschisă spre strămoși, spre acei
ctitori dc țară și dc monumente cu care ne simțim și cu care sîntem solidari.
Repetata referință la străbuni tinde spre o integrare a vîrstelor revolute în pre-
zent, spre o comunicare neîntreruptă cu trecutul. (Nicolae Turtureanu, Cronica,
nr. 9 din 2 martie, 1973).
® Construit polifonic, prin reluarea în variante distincte a unui instru-
mentar simbolic sigur și convergent (toamna, amurgul, copacul, fluturele și alte
cîteva, mai puțin frecventate), „Noapte de grație" dovedește o stăpînire matură
a mijloacelor poetice și o conștiință limpede a resurselor de care dispune. Liris-
mul lui George Damian curge iircsc în matca generației sale, fără pastișe, fără
atitudini statuar-fotogenice destinate posterității, in afara oricăror tentații facile
dc a epata gustul comun pentru senzaționalul de orice nuanță. Deși lirica lui
este, prin excelență, confesivă, c clar că el așează poezia deasupra propriei per-
soane. (.Mihail lordache, Pagini bucoviner.e, aprilie 19S3).
® Deși în Noapte de grafic a lui George Damian, cum însuși o spune.
„A început să se facă tîrziu, ' Orizontul a intrat într-un declin vinețiu" tăce-
rile vîrstei ureîndu-și mercurul Ia catul de sus al inimii, poetului i se întîmplă
cel mai ciudat, mai fascinant eveniment, ca nurilor aflate la capătul timpului
și care mai găsesc puterea să se întoarcă spre izvoare : miraculoasa vindecare
prin florile de tei : „Numai teiul, pe care l-am sădit / în fața casei noastre sub
flacăra luminii, / Numai cl, arborele acesta cuminte / Și cu flori mult aromi-
toare, o să izbucnească , Să-mi vindece toate stările, / Toate izbînzile — cuțite
reci I Arzîndu-mt trupul încă tînăr. / Astă noapte i s-au ivit florile / Și
eu, nedormind, le-am ascultat răsuflarea...". (Marcel Mureșeanu, Zori noi, din
27 martie 1983).
@ Poezii delicate, grațioase și de o tulburare discretă scrie George Damian
în „Tîrziu în decembrie" (Junimea, 1981), în care își caligrafiază meticulos inte-
rioritatea fragilă, stările melancolice ori tristețea iremediabilă. Versurile sale sînt
line radiografii lirice provenite din anestezierea suferinței pînă la depărtarea ei
aproape totală.
Mai consistente liric sînt poeziile din ultimul volum, („Noapte de grație",
Eminescu, 1982). Amestecul dc frondă și cinism, grefat pe fondul unui lirism
crepuscular, produce frumoase poezii, simpatice bufonerii nostalgice în felul celor
ale lui Radu Stanca. Poetul suferă acum de un fel de ncrvoz.itatc lirică, starea
de grație dinainte a devenit încordare și în spatele fiecărui gest se ghicește
predispoziția pentru spectacolul galant-amar. (Radu G. Țeposu, Flacăra, nr. 2C,
din 20 mai 1983).
♦ Prin „Noapte dc grație", George Damian obține o dublă răsplată : oferă
o autentică mărturisire drept trofeu al unor îndelungate pînde și frămîntări în
peisajul imaginației și al lumii, și dă versului său un sunet de corn grațios re-
chemind amintiri și obsesii. Pretutindeni vibrațiile mecanismului clipelor neobosite
stîrnesc o trăire elegiacă neprefăcută, o melancolie neîmbrăcată în stearină stră-
lucitoare, ci-n mantia lacrimii pure. Simboluri cunoscute, unele bacoviene, reite-
rate (florile scuturindu-se, ninsoarea anilor, toamna și cețurile reci, apa, călătoria
veșnic amînată, apusul, umbra, femeile în negru, somnul, plonjonul în neant etc.,
etc.), primesc un statut parcă mai aparte în versurile poetului. (Dumitru Țiga-
niuc, Caiete botoșenene, nr. 9, septembrie 1983).
se face întuneric...
Se face întuneric și se-aude-n cerul celălalt
Un fel de plîns mocnit și dureros
Ast-noapte Doamnă eu te-am visat frumos
Și iarăși eram iînăr și înalt
Peste ființa mea ningeau luminile din zori
Acasă mama invoca un nou descîntec
Rugîndu-se ca să miroase-a flori
Trecind prin apele pădurii ca un cîntec
Jar eu făcutul ultim dintre frați
Acoperit de viscolul din stele
Mă-ncumetam spre munții cei Carpați
Suflet și trup pe drumuri paralele
Se face întuneric și s-aude-n cerul celălalt
Un fel de plîns mocnit și dureros
Ast-noapte Doamnă eu te-am visat frumos
Și iarăși eram tînăr și înalt...
iubirea, ca o flacără
de crin...
Floare de crin floare de crin
Ut. un fior de salvatoare prelungire încă
Atunci cînd noi mai cutezam
Logodna-n liniștea din ierburi...
Prin bunii noștri prunci
începem ca să presimțim
Mult mai tîrziu într-un final banal
Asfaltul trecerii spre bunul țintirim
Ființa noastră pasăre nevinovată
Deprinde-atuncea zborul celălalt
Înrourată crește floarea cea de crin
Cind noi ne odihnim în liniștea-i curată
Purificați de-amețitorul ei venin
Și nici nu bănuim blestemele ce vin
Din anii cînd nemuritori fiind
Înmiresmând a trupurilor noastră trecere
lubirea-i ca o flacără de crin...
Debutează editorial cu volumul de versuri DIN
NORD, Editura Junimea, 1972. A mai pub’ .t : VREȚI
S-A VEȚI ȘI VOI UN ZMEU ?, versuri pentru copii,
Editura Junimea, 1973 ; PĂDUREA ROMÂNEASCĂ,
versuri, Editura Eminescu, 1976 ; ACȚIUNE A PĂS-
TRĂVUL DE ARGINT, proză, Editura Ion Creangă,
1976 ; TÎRZIU, ÎN DECEMBRIE, versuri, Editura Ju-
nimea, 1982 ; NOAPTE DE GRAȚIE, versuri, Editura
Eminescu, 1983.
Are în lucru la Editura Junimea din Iași volumul
de versuri VÎNĂTORUL DE FLUTURI.
Colaborări la revistele : România literara, Luceafă-
rul- Tribuna, Convorbiri literare, Steaua, Familia, Cro-
nica, Orizont, Ateneu, Pagini bucovinene și Caiete bo-
toșenene.
iar fîntînile albastre
A' auziți cum umblă caii ca un gînd spre zori de zi
Nechezînd peste pămîntul unde dorm stăpînii lor
N-auziți cum vine turma oilor ca o ninsoare
Pînă-n preajma unde-și nalță tirgul turlele semețe
N-auziți cum trec țăranii pe sub stele coase lungi
Și cum casele rămase fără ei trosnesc prelung
jar fîntînele albastre și-au mutat izvoarele
De nu au cum să-și mai facă cuib,
Cînd vin, cocoarele ?...
pîndă
Frig peste tot și numai urme
Dc undeva din hăuri gonașii se-auzeau
La dreapta mea cercând să scurme
Pindea cățeaua slobodă și rea
Frig peste tot hăitașii au tăcut
Pădurea-i taină iar omătul mut
Ascunde-n el cu flăcări de răcoare
Mistreți bătrîni și sfinte căprioare
Cățeaua — arc întins — se gudură și geme
in nări miros de fiară-adulmecind
Mistreții mișcă muntele rupînd
Tăcerea din omături și din mine
La stingă ca un bici o armă a trosnit
Din văi cu sihle și prăpăstii dure
Gonașii fioros au hăulit
Zăpada arde-acoperită de fluturi de pădure
si eu atunci...
Și o să mor și o să-mi fie frig
Mai vîrstnicii mei morți or să zimbească strîmb
Voi încerca să le explic, să strig
Dar ei mă vor urca pe-un dîmb
Un fel de deal l-am mai văzut cîndva
De mult de foarte multă vreme în tinerețea mea
Și o să-mi fie încă frig
Și o să uit să pling și o să uit să strig
Doar mina pîn-la raza ochiului s-o pun
Cu ca ca să rostesc, să pot să spun
Și-atuncea o să-mi fie și mai frig
Și n-o să pot să spun și n-o să pot să strig
Iar mina o să-mi cadă ca un șoim înfrint
Mă va ascunde frica în pămînt
Urcînd ca apa unui pașnic rîu
Mă veți găsi atunci in bob de grîu...
coloram
La început pomii cînd verde
Cind trist mai ales trist
Apoi florile le culegem
Și ele cîntă uscat
Nu-i nimic răsădim altele
Pămîntul mai are putere
După flori ne colorăm ochii
Sau poate ochii-s flori colorate
Cu ei ne culegem iubitele
Culoarea mersului lor ne orbește
Și de atîta culoare cîntăm numai mov
Încetul cu încetul deprindem
Iarăși galbenul
In sfîrșit după o vreme
Și asta-i tare trist
Colorăm cuvintele unul cîte unul
Pînă ce toate au aceeași culoare
Și atunci este singura dată
Cînd vai nu mai putem fi triști...
se vede că
Cel care a gtndit lumea
A fost un poet genial de-a trecut el așa de ușor
Prin atîtea-ncercări; un fel de ecou
Al acelor dureri țîșnind din mulțimea
Care abia deprindea marea aventură pe două picioare
Și de atunci a devenit posibilă
Orice fel de-ncercare trucînd
Adevăruri rostite din veci
Ca să fii însă nu-i de ajuns
Să-ți petreci trupul alb
Sprijinit pe castelul de oase...
I — Pagini bucovinene
NKAM NT ANE (Camerun)
simbol
Pretații nedreptății
lovesc vămintul eu cirja sacră a mizeriei.
SticlețU, microbi ai forței brutale,
tin predici despre calm.
Tunuri autopropulsate pentru viitorul război
ii obligă pe negri să salute o cîrpă
simbol de cer albastru
simbol de zăpadă albă
simbol de singe roșu
Simbol de nimic pentru mine.
Traducere de Al. ȚENCHEA
DORIS MUHRINGER (Austria)
poveste
într-o noapte, pe o stradă la numărul patru
A-m găsit un om la temelia unei case noi.
De departe i-am auzit plinsetul,
Chemindu-mă ca un nechezat de animal ostenit
Și el încovoiat în fața unei jumătăți de casă...
Pe genunchii goi murea un roșu felinar
Am petrecut împreună întreaga noapte fără să-i vorbesc
Și l-am lăsat să plîngă lingă piatra dură
Omul era mut...
Traducere de George DAM IAN
Consemnări
ADRIAN MITCHELL (Anglia)----------------------------—
cine s-ar mai teme
intr-o zi am fost lovit de adevăr.
De-atunci, vai, numai astfel o duc
Așa că înfășoară-mi picioarele cu ghips
Spune-mi minciuni despre război.
Aud deșteptătorul țipînd cu durere,
N-am putut să-l opresc și m-am culcat din nou
Așa că toarnă-mi argint în urechi
înfășoară-mi picioarele cu ghips
Spune-mi minciuni despre război.
Adesea ochii mi-i închid, tot ce văd e foc.
într-o carte de telefoane din marmură am încrustat
toate numele
Așa că astupă-mi ochii cu păcură
Toarnă-mi argint în urechi
înfășoară-mi picioarele cu ghips
Spune-mi minciuni despre război.
Miroase a ars, sper să fie creierul meu de vină.
Dar nu-s decît miresme de margarete și mentă
Așa că înfundă-mi nasul cu usturoi
Astupă-mi ochii cu păcură
Toarnă-mi argint în urechi
înfășoară-mi picioarele cu ghips
Spune-mi minciuni despre război.
Tnde ai fost în timpul acelei ticăloșii ?
Jos Ungă Cenotaf dai pe gît o poșireă
Așa că leagă-mi limba cu alcool
înfundă-mi nasul cu usturoi
Astupă-mi ochii cu păcură
Toarnă-mi argint in urechi
înfășoară-mi picioarele cu ghips
Spune-mi minciuni despre război.
pombardierele-ți sînt pe poziție, conștiința ta e nulă,
Ținta c omul pe care-ncerci să-l sugrumi
Așa că spală-mi trupul cu blîndețe
Deagă-mi limba cu alcool
înfundă-mi nasul cu usturoi
Astupă-mi ochii cu păcură
Toarnă-mi argint în urechi
înfășoară-mi picioarele cu ghips
Spune-mi minciuni despre război.
Traducere de H. STĂM AȚIN
• „Decada culturii dornene*. Tradiționala, deja,
manifestare, desfășurată în perioada 20 -29 februa-
rie a.c., aflată la cea de-a IV-a ediție — „Decada
culturii dornene" a dobîndit m acest an, deopotrivă,
amploare, calitate sporită și, implicit, o mult mai
largă audiență în rîndurile publicului local și ale
numeroșilor oaspeți ai cunoscutei stațiuni balneare.
In cadrul acțiunilor organizate, s-au detașat „Zilele
teatrului dorneari", realizate de teatrul popular din
Vatra Dornei, în colaborare cu Ansamblul „Ciprian
Porumbescu" din Suceava (care a prezentat opereta
„Crai nou"). Teatrul „Mihai Eminescu" din Botoșani,
și întîlnirea Cenaclului din Suceava al Uniunii Scrii-
torilor cu cenaclurile literare „Țara de Sus" din
Cîmpulung Moldovenesc și „Lucian Blaga" din Vatra
Dornei, întîlnire prilejuind lui George Damian, Cor-
neliei Mana Savu, lui Gheorghe Lupu, Victor lo-
nescu și Gheorghe loniță semnificative lecturi din
creația lor poetică. Simpozioane, mese rotunde, dez-
bateri, expoziții de artă plastică, de artă populară,
de fotografie și filatelice, spectacole, concerte-lecții,
medalioane muzicale etc., au completat larga paletă
de acțiuni organizate cu acest prilej, manifestarea dor-
neană înscriindu-se astfel ca un moment aparte în
viața spirituală a orașului sucevean. (DT.]
® Șezătoare literari. Elevii și cadrele didactice de
la Liceul industrial nr. 2 din Suceava i-au avut ca
oaspeți pe poeții Ion Beldeanu, George Damian, Gh.
Lupu și Marcel Mureșeanu în cadrul unei șezători li-
terare organizate de cabinetul de limbă și literatură
română de aici. Cu acest prilej a fost lansat volu-
mul de versuri „Armura solară" de Ion Beldeanu,
apărut recent la Editura Eminescu. Despre noul vo-
lum precum și despre cărțile de poezie ale celorlalți
autori prezenți la manifestare editate în 1983 a vorbit
prof. Octavian Nestor. Invitații au citit din creațiile
lor și au acordat autografe. {l.B.)
CADRAN -----------------------------
0 „glumă“
FELURIMI
Mircea Nedelciu, unul dintre „desantiștii" prozei de ultimă
oră, care a reușit să atragă repede privirile încurajatoare ale cri-
ticii, se confesează revistei Ateneu după cum urmează : „Ln bun
coleg al meu, un prozator tînăr deci, a făcut următoarea expe-
riență : a încercat să afle cam cum era viața cotidiană în de-
ceniul 60—70 folosind ca sursă numai proza românească scrisă
și publicată atunci. N-a aflat aproape nimic". Cu alte cuvinte,
bieții prozatori de-atunci au scris despre toate, numai despre exis-
tența de fiecare zi n-au suflat o vorbă. Probabil temele lor predi-
lecte erau marțienii, OZN-urile, necuvîntătoarele ori flora spontană.
Dar reproșurile la adresa „bătrînilor" nu se opresc aici. După pă-
rerea lui M.N. „literatura română din ultimii 30 de ani", căreia,
de altfel, i-a și dedicat volumul său „Amendament la instinctul
proprietății", oferă doar „sugestii de mare literatură". Ca atare,
deducem noi, din toată această perioadă nu s-ar alege la o adică
nici o carte demnă de a i se acorda calificativul de „mare litera-
tură". De-aceea, lasă a se înțelege intervievatul din Ateneu, M.N.
și colegii săi de generație nu prea au ce învăța de la înaintași.
Pentru că scriitorilor în cauză le-a lipsit „știința" procedeelor mo-
derne de elaborare a textelor, „știință" despre care M.N. vorbește
cu o inexplicabilă autoritate. Teribilismul tînărului „desantist"
merge însă pînă acolo îneît recunoaște că chiar sus-pomenita dedi-
cație („Se dedică literaturii române din ultimele trei decenii") n-a
fost decît „o mică glumă".
loanid DELEANU
© MEMENTO
„Se află suflete ticăloase ca-
re socotesc că e mai bine să fii
porc satisfăcut decît om neferi-
cit, și mai ales sînt din acelea
care bocesc ceea ce se cheamă
sfînta ignoranță. Insă cine a gus-
tat omenia, o preferă, chiar în
cea mai adîncă nefericire, îndes-
tulării porcului. Așadar, spiritul
aproapelui trebuie tulburat, scor-
monmdu-1 pînă în străfunduri și
împlinindu-ne astfel îndatorirea de
a fi milostiv, deșteptîndu-1 pe cel
ce doarme cînd se apropie o pri-
mejdie sau cînd se ivește prilejul
de a ne bucura ochii cu ceva fru-
mos. Trebuie să neliniștim spiritele
și să le inoculăm dorințe puter-
nice. chiar dacă nu vor vedea
niciodată împlinindu-se cele do-
rite. Trebuie să-l scoatem pe
Sancho de-acasă, și luîndu-1 de
lîngă nevastă și copii să-l facem
să alerge în căutare de aventuri ;
trebuie să-l facem om. Există o
liniște adîncă, a străfundurilor
sufletului nostru, și ea se dobîn-
dește numai smulgîndu-ne din li-
niștea părelnică a vieții domesti-
ce". (Miguel de Unamuno, „Viața
lui Don Quijote și Sancho", Edi-
tura Univers, 1973, p. 233).
„Nu te risipi. Concentrează-te.
Nu te abate din drum dînd cre-
zare zicerilor unora, care afir-
mă că bărbații nu sînt decît fe-
mei dilatate de căldură, sau că
femeile nu sînt decît bărbați as-
cunși, pentru că poartă elemente
masculine ascunse în măruntaiele
lor". (Augusto Roa Bastos, „Eu,
Supremul", Editura Univers, 1982,
p. 562).
• DE GUSTIBUS...
„Pat egiptean «Sala», de două
persoane, zice, am. Bucătărie po-
loneză, «Gdansk», am de aseme-
nea deși accesoriile pentru ea s-a
rătăcit nu-ș’ pe unde. Am și bi-
bliotecă cehoslovacă, însă cărți
pentru ea — am măsurat chiar
cu cu centimetrul 1 — mai am
nevoie exact de-un metru și
douăzeci !“ (Evgheni F.vtușenko,
„Dulce ținut al poamelor", Edi-
tura Minerva, 198’3, p. 132).
© CEI MAI BUNI
DINTRE NOI
„Copilul la rîndul lui, depă-
șește pe cei mai mari prin sur-
prinzătoarele sale daruri de asi-
milare, extrema sa disponibilitate
intelectuală, bogăția spiritului de
fabulație, puterea de comuniune
cu viața secretă a lumii. Cei mai
buni dintre noi se recrutează prin-
tre acei care nu au îngăduit nici
uzurii cotidiene și nici obsesiei
treburilor servile să atenteze îm-
potriva sufletului lor de copil. Co-
pilăria este aceea care deține fă-
găduința unei supraumanități”
(Marcel Sendrail, „înțelepciunea
formelor", Editura Meridiane,
1983, p. 232).
Dumitru BRADAȚAN
---------------1 I» R 11 1*1 IIL PRIN
(urmare din pagina I)
ansamblu, identificarea unor trepte evolutive suficiente inten-
ției critice de conturare a personalității, distincte de pe acum,
a literaturii bucovinene.
Mitul spațial se impune, fără îndoială, ca o primă caracte-
ristică a acestei literaturi. Ca element dc joncțiune a literaturii
„arborosene" cu contemporaneitatea, mitul spațiului originar
poate fi reperat, cu mai mare sau mai mică dificultate în Serta-
rul cu medalii (Alexandru Oltea), Destine din Nord (Ion BeL
deanu), Satul cu oameni frumoși, Pasărea Phoenix (Dragoș Vicol),
Vulpile, Oameni și munți (George Sidorovici), Scrisorile imperiale
(Platon Pardău), Solemnitățile supușilor (Ion Țugui) sau în apa-
LITERATURĂ --------------------------------------------
rent aridul roman La lumina zilei (Constantin Blănaru). Nepu-
tința desprinderii de concretul identificabil autobiografic ? De
cele mai multe ori nu.
Revenirea spre spațiul mitic trebuie înțeleasă — desigur, nu
în toate cazurile — ca o încercare premeditată de afirmare și
de personalizare estetică a spațiului bucovinean. Dacă celelalte
provincii românești își creaseră prin Creangă, Sadoveanu, Slavici,
Coșbuc, Odobescu, Goga sau Marin Preda criterii spirituale
validate de conștiința marelui public, Bucovina mai avea nevoie
de eforturi în această direcție. Există astăzi o dimensiune „Bu-
covina" în literatura română validată de același public ? O con-
firmă deplin Solemnitățile supușilor și fascinantul ținut al Dor-
nci din Scrisorile imperiale.
& Forum. Cenaclul din Suceava al Uniunii Scrii-
torilor și-a reluat întîlnirile sale cu publicul, pre-
zentind recent pe scena Casei de Cultură a Sindicate-
lor din localitate o nouă ediție a Revistei litcrar-
artistice vorbise „Forum". Noul „număr" (10), a
oferit participanților un sumar divers și atractiv din
care n-au lipsit poezia (Marcel Mureșeanu, Ion Coz-
mei, Ion Drăgușanu, Victor Rusu, Viorica Petrovicl),
comentariul critic (Mihail lordache), însemnările de
reporter (Ion Beldeanu), eseul (Victor Rusu), notele
de lector (D. Brădățan) sau pagina de literatură stră-
ină (Viorel Dârja). Rubricile revistei vorbite au fost
punctate de reușite momente muzicale (Herna și Pe-
tru Horvat, loan Savin, Doina Șuțu, Liliana Șoiman
și Marcela Grozavu) și de un emoționant recital de
versuri datorat elevei Didona Horvat. (I.B.)
© Expoziții. La Galeria de artă din Suceava a
avut loc expoziția de gravură Traian Rotam. Această
preocupare mai veche și constantă a autorului s-a
materializat în peste treizeci de lucrări de bună fac-
tură plastică. O anume epicitate a tablourilor, pu-
terea de evocare, realizarea tehnică impecabilă fac din
grupajul semnat de Traian Rotaru un „partener" mai
mult decît agreabil intr-un dialog despre locuri și
oameni. (A.T.).
© Clubul Femina a găzduit prima expoziție de
design vestimentar a arhitectei Ioana Nistor, pri-
lejuind publicului sucevean întîlnirea cu o autoare
pentru care fantezia și bunul gust sînt argumentele
cele mai la îndemînă. (A.T.j
® Tipărituri. Comitetul Județean de Cultură și
Educație Socialistă Suceava publică un nou volum de
folclor, dc această dată din ținutul Domelor, cule-
gere întocmită de Doru Scărlătescu, Grațian Jucau,
Dragoș Nisioi. Prefața este semnată de conf. univ.
dr. Vasile Adăscăliței, de la Universitatea din Iași.
Coperta și grafica Ion Mafiei. Redactor de carte
Victor Rusu.
Cartea cuprinde un total de 395 de piese : 5 cîn-
tece sociale, 162 doine și cîntece de dragoste și dor,
34 cîntece satirice, 183 strigături, 2 balade, 5 orații
de nuntă, 3 plugușoare, un bocet, — culese într-un
răstimp de 26 de ani (1951—1977), din 29 de loca-
lități de la 103 persoane (49 bărbați și 54 femei).
Marea majoritate a pieselor adunate sînt de o mare
frumusețe. (George Macovei)
REALIZATORI: Ion BELDEANU, George
DAMIAN, Viorel DARJA, Ion CARP
FLUERICI, Mihail IORDACHE, Gh. LUPU,
Marcel MUREȘEANU, Ion PARA-
NICI, Mircea TINESCU, Alexandru TOMA.
Tehnoredactare : Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA
ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Str. Mihai Viteazul nr. 48