IANUARIE 1984 SUPLIMENT EDITAT 1N COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA iBBiXaBME. ^m9HKHBHESMF*T Contemporanul nostru, Eminescu La fiecare 15 ianuarie fila calendarului românesc, a oricărui calendar românesc, poartă și va purta pină la istovirea veacu- rilor chipul sacru al lui Mihai Eminescu, cel mai mare mucenic al Verbului pe care l-a produs acest pămînt. Dacă arta însăși e sărbătoare, timpul repetitiv ce ascunde în sîmburele său tâl- cul eternei reîntoarceri, ni-i oferă pe slujitorii acesteia în ima- ginile înscrierii lor în cronologie, la întretăierea dintre contin- gent și absolut. Sărbătoarea c disociată în sărbători, creatorii se rînduiesc într-o suită de sărbătoriți. Ce înseamnă aceasta ? Orice contemplație tinde a răsfrînge cît mai fidel creația asupra că- reia se îndreaptă, a fuziona cu obiectul său printr-o combustie spirituală, magie estetică ce îngăduie multiplicarea existențială a creațiilor, rodind în lume de atîtea ori de cîte ori întîlnesc suflete receptive : „Pentru a judeca pe Dante, scrie Bcnedetto Croce, trebuie să ne ridicăm la înălțimea lui. Din punct de ve- dere empiric este limpede că noi nu sîntem Dante și Dante nu este vreunul din noi ; dar, în acest moment al contemplației și judecății, spiritul nostru este unul cu al lui, amîndouă întoc- mind aceeași realitate. în această identitate stă posibilitatea ca micile noastre suflete să răsune împreună cu cele mari și să se ridice laolaltă cu ele în universalitatea spirituală". Considerații pe care ne socotim întru totul îndreptățiți a le extrapola asupra autorului Luceafărului. Dar, reîncarnat în noi, genialul Poet con- cede a se manifesta și ca o parte a noastră, ca un organ trans- plantat, care aderă la noul său cadru organic. Iată de ce, cu fiecare nouă generație, cu fiecare mișcare de conștiință inter- pretativă, răminînd identic cu el însuși, e totodată altul, rămî- nînd imuabil în litera sa, c generos deplasat în spiritul său. în scripturile-i de aur sălășluiește un duh carc-1 face real în latență, echivalat cu sine în inepuizabil. Sardanapalicele avuții ale tex- tului eminescian ni se oferă gradat și într-o asemenea cooperare cu ceea ce sîntem / putem fi, ineît, plivind orice umbră de impietate prin chiar iluminarea iubirii, îl putem aduce alături de noi, îl putem simți drept un contemporan. Unui asemenea di- ficil contemporan îi adresăm întrebări legate de problematica noastră („specifică", spre a ne exprima prezumțios „modern") privind esența și rosturile poeziei. încercăm a descifra în pagina Sa adorată, în conturul indelebil de parfum al făpturii sale, ceva din misterul unui limbaj ce se reflectă pe sine, ce se zidește pe sine, fără a poseda decît aparența unei evoluții, căci Miorița nu e mai puțin profundă decit Testamentul arghezian, Legenda mînăstirii Argeșului nu e mai puțin răscolitoare decît Uvedenrode. Eminescu are alura unui înțelept de o vîrstă geologică, venind de dincolo de orizontul istoric și pierzîndu-sc dincolo de ori- zontul prevederilor noastre rezonabile, „mai primitiv și mai civilizat decît contemporanii săi", după cum apreciază T. S. Eliot pc marele artist în genere. Drept care vocea sa răsună oracular, fără a se precipita în enunțuri explicite, în „sfaturi pe cît de fastidioase pe atît de netrebuitoarc. Răsună ca o prezență a Poe- ziei, încâlcind fără menajament formele vechi, epuizate, spre a propune altele proaspete, în lupta interminabilă cu amorful, cu nonsensul, cu „inerția", precum o figură a acestui dinamism viforos, imaterial asemenea oricărui principiu. O luptă ce ră- mîne în văzduh, pură și inalterabilă, după ce săbiile au fost mîn- cate de rugină, după ce oamenii și caii au fost sorbiți de invi- zibil. Eminescianismul ni se înfățișează demult depășit. Eminescu e pururi intangibil. Un clinchet de sentențe astrale stăruie în văzduh, după ce motivația lor în fenomenul biografic a dispă- rut pentru totdeauna : „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi și nouă toate ; / Ce e rău și ce c bine Tu te-ntreabă și so- coate...". Limba poeziei nu mai e articulată, nu mai e „limbă" (ah, textocrația la modă, tirania „metodologică" a reducției la crusta formală !), ci fantasmă a efectului, grăind fără grai : „Cînd însuși glasul gîndurilor tace, / Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii — Atunci te chem ; Chemarea-mi asculta-vei ? / Din ne- guri reci plutind te vei desface ?". Imensul și complicatul palim- psest al memoriei, cum ar zice Baudelaire, apare in versuri de o halucinantă frăgezime, în care înseși epitetele „banale" ale epocii sc încarcă de patetism, do o fatală electricitate. înger scump, tristă amintire, vis frumos, umbră dulce au aerul bizar al unor prețiozități, precum o mină de monede antice salvate din fluxul mistuitor al mileniilor, scintcind și uimindu-ne prin sensul rarității : „Cum oare din noianul de neguri să te rump, Să te ridic la pieptu-mi, iubite inger scump, / Și fața mea în lacrimi pc fața ta s-o plec, / Cu sărutări aprinse suflarea să ți-o-nec / Și mîna friguroasă s-o încălzesc la sîn, / Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin. / Dar vai, un chip aievea nu ești, astfel de treci / Și umbra ta sc pierde în negurile reci, / Dc mă găsesc iar singur cu brațele în jos în trista amintire a visului frumos... / Zadarnic după umbra ta dulce le întind : / Din va- lurile vremii nu pot să te cuprind". Dar ceea ce ni se impune drept cea mai plină de semnificație „moștenire" eminesciană e valoarea morală inalienabilă încorporată în creația și în trece- rea prin ființă a poetului. Falșii scriitori pot efectua oricîte exer- ciții dc retorică pc temele oferite de autorul Scrisorilor, pe te- mele criticii închinate acestuia, pc temele criticii ș.a.m.d., în- tr-un joc baroc în oglinzile versatilității, într-o sfidătoare ilu- zie a neputinței lor funciare. Ei vor rămîne mereu străini, prin fumisteria ce le ține loc dc interiorizare, de claritatea ethosului lui Eminescu, care și-a suprapus cuvîntul peste conștiință, con- știința peste atitudine, ca într-o predestinare cu înălțime de tra- gedie antică, dar și ca într-o opțiune carc-i pune în lumină în- treaga responsabilitate dureroasă. Viața sa nu e decît hiperbola jertfei pentru un crez care transcende puterile rezistenței indi- viduale, proiectîndu-se în simbol suprem. Eminescu constituie însăși morala spiritului românesc, curat și ispășitor ca o lacrimă. Situat la distanțe astronomice față de compromis, drastic dife- rențiat, prin vituperațic, dc „noroiul greu al prozei", de „sal- timbacii și irozii" timpului său de cumpănă, a cutezat a pune o condiție pînă și morții. Condița identității cu cui său moral : „Vino iar în sîn, nepăsare tristă ; / Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie redă-mă !. Gheorghe GRIGURCU VASILE DRĂGUȚ BUCOVINA Privirea mea îmbrătisînd 9 9 car pa ții Cîntec de seară peste corăbiile iernii O zare a dorului fără uitare Cînd lumina se frînge în munții albaștri Și ochiul fintinii mai doare, mai doare Privirea mea îmbrățișînd Carpații Cea mai frumoasă carte de iubire Acolo-i, numai acolo, în aerul ca mierea Eternul prag de-ntemeiere Dulce Bucovină... această locuțiune poetică intrată de multă vreme și definitiv în limbajul nostru denumește, în primul rînd, o realitate geogra- fică dc o singulară frumusețe la a cărei împlinire au conlucrat, într-o in- comparabilă armonie, natura și oamenii. Cine călătorește pe șoseaua care leagă Vicovul de Jos cu Voitinelul, cu Marginea și Solea și, mai departe, cu Cacica și Strigoaia, nu se poate să nu sc înfioarc în fața muzicalității tandre a peisajului, nu poate să nu simtă in sufletul său blinda mtngîicre a obcinelor. Dar rostind cuvintele îngemănate, dulce Bucovină, mai numim și o realitate nevăzută care există în noi, adunată cu drag din cărțile de școală și sporită in frumusețea ei nepereche cu fiecare popas in țara legănată de obcine și coline. Zicem Bucovina și in sufletul nostru răsună dangătul clopotelor de ia Putna, se aprind făcliile de veghe ale Dragomirnei, se des- carcă nestematele strălucitoare ale Pătrăuților, Voronețului, Bălineștilor, Hu- morului, Moldovițci, Arborci, Succviței... Umbre de voievozi sc trezesc a numele Bucovine și adaugă ființei noastre dimensiunile unei istorii de mă- reție și dc zbucium în care sc recunoaște însăși devenirea de veacuri a po- porului român. Trecînd prin satele bucovinene, îmi place să privesc acele vechi case țărănești cu căciuli dc șindrilă, cu pereții de var și cu prispe dc umbră. Sub cuviincioasa lor înfățișare, ele tăinucsc ceva din puritatea morală și din tă- ria acelora care au știut să apere de vrăjmași sfînta țară a Moldovei, să înalțe temerare ziduri dc cetate și să împodobească cu împărătești mantii dc pic- tură altarele de închinăciune. S-a spus că Bucovina este o quintesență de istoric românească ; într-adevăr, ca este o demonstrație de necgalat a ca- pacității de creație, a rîvnei întru frumos și desăvîrșirc a poporului nostru. Dar mai este ceva : aparentul contrast dintre modesta casă de țară, cu pe- reți de albă cuviință și mîndrcle ctitorii voievodale este măsura vizibilă a unei extraordinare puteri lăuntrice și a unei profunde înțelegeri a dragostei de vatră strămoșească. Logodindu-și casa cu frumusețea incomparabilă a pei- sajului bucovinean, meșterul țăran a simțit că trebuie să și-o dureze aseme- nea ierbii și florilor dc pe obcine : curată și voioasă. Dar pe schelele lăca- șclor voievodale meșterii mari ai locului au voit să afirme ceva mai mult decît propria lor ființă : ființa neamului. Și tocmai de aceea în fiecare cti- torie bucovineană se poate recunoaște sufletul, vigoarea morală, neclintita dragoste de țară a întregului popor român. O patrie ce-și poartă eroii pe umeri Semn de aducere aminte a toate Imbracă-ți cămașa cea albă de mire Și pleacă-(i urechea spre ora ce bate E ora Unirii de-apururi, e ora Bărbații pămîntului dacic răstoarnă Roata istoriei — mtndrie și vis Din reavăn hotar se-ntrupează o floare. Ion BELDEANU LIMBA NOASTRĂ (5) Traian Brădcan lacob Lazar : Mozaic (I.U.P.S. Suceava) A PRIVI .----------------- DURATA VEȘNICIEI Fața nevăzută a lucrurilor — altfel spus, intimitatea lor — nu poate „prin- de" retina. E un viciu al naturii. Și lumea interioară, cea ascunsă privirii, este mult mai bogată. Mult mai capti- vantă și nuanțată. Aici, ochiul devine gînd și sensibilitate. Pentru a desluși, pentru a înțelege, pentru a putea merge mai departe. In universul uman și in afara lui. Pînă acolo unde se află ade- văratele esențe din care răsar porni- rile spre faptă, apetența spre cugetare, vrerea de a avea timpul de partea o- mului. Cum arată, pentru noi, acest ianuarie al amurgului de mileniu Ș Privirea, pur- tată în orizontul patriei, reține neodihna uneltelor muncii, trăinicia din alcătui- rile materiale și ale frumosului, veghea asupra valorilor moștenite din veacuri de la buni și străbuni. începutul de an e însă spațiul atîtor sărbători. Al atâtor clipe de primenire și înălțare a spiritu- lui, a inimii. Și sărbătorile-s privilegiul ființei, al celor care și le-au făcut pentru bucuria sufletului, pentru eternizarea me- moriei întru cinstirea momentelor și eve- nimentelor sacre. Să se știe, aici și pre- tutindeni. Pentru totdeauna. Fiindcă tră- irile noastre au durata veșniciei. Ele vin din respectul pentru istorie și adevăr, ce- lebrează eroii neamului, flacăra curată a vieții și aspirației lor. Privim, așadar, în noi, în limpezimea sărbătorilor noastre, în acest ianuarie cuprins în monumentele Unirii și ale voinței fiilor acestui pă- mint. Ca și decembrie. Ca fiecare clipă din trecerea noastră in nemurire. Ochiul, — cum ziceam —, devenit gind și sensi- bilitate, ne redescoperă în matricea uni- cității noastre, în vatra unei civilizații ctitorite cu har și pricepere, in care co- munică mari idei ale umanității, mărtu- rii ale viețuirii in numele și cu dreptul veșniciei. Ne regăsește împovărați dc proiecte, mistuiți de arderi. Și, mai ales, lucrînd cu gravitate la liniștea lumii, ce merită neodihna acestui timp. Ion PARANICI Limba română ca „palimpsest cultural" _____ e zi ce trece o adevărată galerie de artă pentru amatori — a găz- duit recent expoziția de grafică a lui Florin Sușinschi. Peisagist prin definiție — legat profesional de natură (expozantul este in- giner silvic) — autorul celor peste 20 de lucrări prezintă vizitatorilor armonioase ceracoloruri și tușuri inspirate din mirifica diversitate montană a Bucovinei. (P.D.) REALIZATORI : Ion BELDEANU, Gcorge DAMIAN, Viorel DARJA, Ion CARP FLUERICI, Mihail IORDACHE, Gh. LUPU, Marcel MUREȘEANU, Ion PA RA- NICI, Mircea TINESCU, Alexandru TOMA. Tehnoredactare : Valentin MILICI COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA Str. Mihai Viteazul nr. 48