ipQQim o
ibucovmene
cart ea... f
SEPTEMBRIE 1983
SUPLIMENT EDITAT ÎN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTĂ SUCEAVA
Cîteva
reflecții
despre limbă
Orice limbă este un mijloc de co-
municare verbală între membrii unei
colectivități sociale unitare din
punctul de vedere al tradiției cultu-
rale și totodată un caz particular de
realizare a fenomenului general-
uman numit limbaj.
Ca fenomen general-uman, lim-
bajul este un fenomen de cultură :
apariția lui a însemnat una dintre
cele mai vechi și mai mari victorii
ale omului social asupra naturii, în
sinul căreia el se confunda pînă a-
tunci cu celelalte viețuitoare, a în-
semnat apariția condiției de ființă
gînditoare și vorbitoare, a condiției
de homo sapiens.
Fiind un element care întreține
coeziunea unei colectivități sociale
distincte din punct de vedere cul-
tural, alături de relațiile sociale de
producție a bunurilor materiale,
limba devine un factor de civiliza-
ție, de ameliorare a condiției umane
prin oamenii înșiși și prin acțiunea
lor, devine un teren de manifestare
a omului ca homo faber și zoon
politikon, ca ,,ființă a Cetății".
Prin vorbirea unei limbi anumite,
omul se exprimă pe sine ca individ,
ca personalitate rațională și sensibi-
lă, treapta cea mai de sus a acestui
fel de exteriorizare fiind limbajul
artistic, marea literatură frumoasă
a acelei limbi.
Nefiind însă numai un bun al fie-
căruia, ci și al tuturor membrilor
colectivității vorbitoare, fiecare lim-
bă acumulează in sine, de-a lungul
istoriei, un tezaur de informație so-
cialmente dobindită, de sentiment și
de cuget colective, înfățișîndu-ni-se
ca un imens palimpsest cultural, în
care vechiul coexistă cu noul, ceea
ce e propriu și originar — cu ada-
osuri rezultate din diferite frămîn-
tări interioare și contacte externe,
un palimpsest a cărui „lectură", ac-
cesibilă mai ales lingvistului și isto-
ricului. rămîne una dintre modali-
tățile importante de cunoaștere a
trecutului acelei colectivități.
Cu aceste gin duri, care privesc și
limba română și pe care ne propu-
nem să le dezvoltăm în cîteva nu-
mere viitoare, deschidem discuția a-
ceasta, imaginîndu-ne-o, din capul
locului, nu ca un podium catedratic,
ci ca o ușă deschisă dialogului cu
cititorii.
Constantin DOMINTE
Costin NEAMȚU :
„Candoare"
Bibliologic vorbind, cartea este comunicarea gindirii oamenilor sub
forma scrisului. Luată in acest sens larg, avem cartea epigrafică, cea
manuscrisă și cea imprimată. Cuvîntul carte îl avem în limba română
din latinește: charta. Jurisconsultul Dometius Ulpianus (176—228) a dat
următoarea atestare : Plurique libros chartas appellant (cei mai mulți
au numit cărțile chartae). Acțiunea elaborării cărții o avem în limba
noastră derivată tot din latinește: scrivere (scribere). Deci, numirile
în legătură cu cartea, ca și preocupările pentru scrierea cărților le au
românii moștenire de la romani și au vechime de milenii.
în evul mediu, cînd puterea judecătorească confirma cuiva dreptul
de proprietate, oricare ar fi fost acesta : pămînt, bani, obiect, titlu so-
cial — documentul respectiv începea cu vorbele : „Dat-am cartea dom-
niei mele...", și numai această carte justifica dreptul de proprietar.
De aici, locuțiunea „ai carte, ai parte". Cartea începe să-și afirme un
rol funcțional, practic.
în cartea manuscrisă și în cea tipărită, în însemnări marginale, gă-
sim adesea formule ca : „Această carte este" (a cutăruia), „S-au scris
/de cutare] în anul...", „s-au citit..." ; formulele subliniază alt rol func-
țional, cel social : răspîndirea, circulația și aprecierea cărții.
Asemenea însemnări marginale, scrise pe cărți care ajungeau din
Oltenia, Muntenia și Moldova în văile Maramureșului, Crișanei și Biho-
rului, au o semnificație politică și patriotică ele sînt mărturii ale con-
științei unității de limbă, teritoriu și credință a tuturor românilor. In-
tensitatea conștiinței naționale s-a realizat și s-a dezvoltat și prin mij-
locirea cărții.
în zilele noastre, progresul tehnic, al științei, educația socialistă
a cetățenilor, răspîndirea ideilor democrate in masa cititorilor tot cartea
Ie realizează.
Rolul cărții este plurivalent. Să citim cărțile cu plăcere, cu interes
științific, să le păstrăm ca pe ființe vii. Au dreptate criticii, cînd ca-
racterizează o bună operă beletristică spunînd : „este o carte vie".,.
Dan SIMONESCU
amintiri
De sămință sinucigașă
Se umple carnea mea vie.
Ființă de taină adie.
Raza — și începe lucrarea.
Inimă tinără — cal nărăvaș.
Nechezul tău de sub pămînt
Dezgroapă izvoarele
Năvălind fără milă.
Cotropit de lumină se-arată
Mormintul părinților mei
Asta-i sămînța in care
Am fost fericit.
Gheorghe LUPU
„Folcloristica noastră a atins citeva feluri fundamentale..."
Nicolae Cârlan : tn Dicționarul folcloriști-
lor, Iordan Datcu apreciază că în activitatea
dumneavoastră „studierea folclorului se îm-
bină cu studierea literaturii române vechi
și a cărților populare, năzuind spre sinteze
comparatiste", dar, adăugăm noi, se com-
pletează și cu investigarea literaturii polone
vechi. Dacă ar fi să încercați o ierarhizare
a domeniilor pe care le-ați abordat, ce or-
dine preferențială ați stabili ?
I. C. Chițimia : Firește, nimeni nu știe mai
bine decît „împricinatul" în primul rind or-
dinea cronologică și organică a dezvoltărilor
sale științifice, apoi, în final, ordinea prefe-
rențială a realizărilor sale. De altfel, „emen-
dațiile" (socotite așa de unii specialiști) nu
sînt decît fapte minore, mai mult un mod
de reclamă și autoevidențiere la „descoperiri"
de valori esențiale puse întîia oară și plenar
în lumină de studiile pe care le-am publi-
cat. Ordinea preferențială este: cultura și
literatura română veche (cu tangențe la cea
modernă : N. Bălcescu, B. P. Hasdcu, M. E-
minescu, M. Sadoveanu, T. Arghezi, G. To-
Interviu cu profesorul
doctor docent I. C. CHIȚIMIA
pîrceanu ș.a.) ; civilizația și literatura po-
lonă (nu numai veche) ; folclorul și cărțile
populare, ca fundament universal pentru li-
tere și, în ultimă instanță, probleme de lite-
ratură universală și comparată, cu integrări
românești, ca sumum de considerații. Este o
ordine nu numai preferențială, dar și natu-
rală a cursului și intensității cercetărilor
personale.
N. C.: Din perspectivă comparatistă pri-
vind lucrurile, se poate vorbi de specifici-
tatea folclorului românesc în context uni-
versal. in ce constă nota aparte a folclorului
nostru literar în comparație cu acela al altor
popoare ?
I. C. C. : Fără dubii, folclorul popoare-
lor, deși cu teme și substrat univer-
sal, dispune de specific național, iar
cel românesc își are notele lui distincte.
Cel literar (și muzical) este dominat
(continuare în pag. IV).
Discuție consemnată de
Nicolae CARLAN
A PRIVI --------------------------
VOCILE
Vocea unui folclorist apodictic
Pune, doamne, cîrja-n pod
și hai cu mine-n norod !
Vocea paremiologului învățat
In aceste clondire cu sare
lumea cea mică-i mai mare !
Vocea sperietorii de ciori
Ah, aceste păsări cu negru duh
cum pot suporta atîta văzduh ?!
Vocea călugărului de servici la moaște
în noaptea asta de Sînzîiene
voi pune singelui meu balsamuri mirene !
Vocea melcului mestecînd anghinarie
Va fi furtună, iarăși mă doare
încheietura dintre timp și mișcare !
Vocea polemistului subțire
Cine-a văzut. Eliezarie,
melc să mănînce anghinarie !?
O voce din public
Nu te pripi, mult prea iubite,
nu tot ce se mestecă se și înghite !
Marcel MUREȘEANU
^^CAMPAMENTUL,,
DE LA FĂLTICENI
Dincolo de stradă era casa lui. O ve-
deam prin geamul clasei sau din curtea
școlii. O așezare de om din vechime, cu fe-
restrele spre soare-răsare. Acolo, sau ală-
turi, stătea un căruțaș, unul pe care-1 știa
tot tirgul, că avea vorba spurcată, și cînd
vorbea parcă necheza un cal. Trecea pe
toate ulițele, căra lemne, aducea butoaie cu
gaz și altele din astea. Tuna și fulgera cînd
umbla pe stradă, să știe toată lumea, dar
nimeni nu-i purta pică, era de felul Iui
simpatic și nu lipsit de haz. Cînd mă întor-
ceam acasă de la școală, întîrziam puțin la
poartă, doar-doar o ieși căruțașul. Habar
n-aveam că acea casă, cu ferestrele înalte,
dind spre răsărit, că acea casă înconju-
rată de brazi și cu o grădină ce ducea spre
iazurile de la Șomuz a fost locul de sufe-
rință întru creație al unui mare scriitor
român. Eu aveam cunoștință la vremea a-
ceea doar despre locul de odihnă, după
truda zilei, cu brațele și cu gura blestema-
te, aveam știre numai despre locul unde-și
muia oasele după o zi de muncă un oare-
care căruțaș guraliv, o figură pitorească, e
drept, a tirgului Fălticeni. Habar n-aveam
că aici fusese „campamentul" de atîtea și
atîlea veri al lui Eugen Lovinescu. Știam,
totuși, pe atunci, cîteva lucruri despre tîr-
gul meu, dar multe din cele esențiale, vi-
tale, ca aerul, ca apa, pentru existența spi
rituală a ființei noastre. îmi erau cu totul
străine. între acestea și cele despre Eugen
Lovinescu, în viața și creația căruia aceas-
tă așezare avuse un rol covîrșitor. în fie-
care vară, cum aveam să aflu, cu mindrie
mai tîrziu, din scrierile criticului, el venea
acasă, la Fălticeni și în singurătatea odăii
sale, care era ceva mai departe, pe strada
Sucevei, in acea odaie începeau muncile
și zilele de viață pentru eternitatea sim-
țirii române. 40 de ani Ia rînd, 40 de veri,
fără excepție. Eugen Lovinescu s-a întors
la Fălticeni ca o pasăre în migrație spre
ținuturile de nord. N-au fost ceasuri de
odihnă, a fost lucru istovitor, a fost timp
de limpezire, omul și-a țesut zile și nopți,
la războiul său. pinza care să-1 ferească de
uitare. Ce miracol a fost la mijloc, ce mi-
rabilă sămînță a încolțit aici, in odaia din
capătul casei bătrînești de pe strada Suce-
vei din Fălticeni ? O muncă încordată,
neîntreruptă, tiranică, după un regim spar-
tan, Ia care se supunea cu bună știință.
Veri ale fertilității spiritului. Marile Iui
cărți aici și în aceste veri s-au scris. El
își găsea Ia Fălticeni echilibrul perfect,
acea liniște ce se ivea din osmotica îm-
preunare a interiorului cu cele dinafară,
și din asta rezulta o atmosferă extrem, ex-
trem de prielnică lucrului atît de greu și
atît de necesar nouă. Și, prin tot ce se înși-
ruia pe hîrtie în acele veri, prin toate fruc-
tele gindirii sale, de o modernitate ce era
organică și nu ostentativă, de împrumut,
spiritualitatea noastră se conecta Ia pul-
surile spiritualității lumii in care trăiam,
nefiind cu nimic mai prejos. Cuferele pe
care Ie așeza in birja ce-1 ducea toamna
Ia gară erau totdeauna mai grele, făcîn-
du-l să zîmbească cu subînțeles pe birja-
rul cu mustăți de muscal. Era același de
fiecare dată, la fiecare drum de la gară
pină acasă și de acasă pînă Ia gară, căci
lui Lovinescu nu-i plăceau, in viața de toate
zilele, schimbările și inutilele eforturi de a-
daptare.
Și toate acestea s-au petrecut de-adevă-
ratelea, dar in anii aceia ai școlii mele ele-
mentare, mai nimeni nu mai știa nimic,
ca și cum n-ar fi fost vreodată, nici măcar
poveste. în casa aceea, sau alături, trăia un
căruțaș cu gura spurcată și cunoșteam mai
totul despre el, dar nimic, absolut nimic
despre ce a fost întîmplare unică, irepe-
tabilă, în odăile ei, lungile treceri și ma-
rile patimi ale gînditorului.
Mă întorceam și de asta de multe ori
cu mîhnire spre anii aceia de copilărie.
O placă, care nu e marmoră, ne atrage azi
luarea aminte că în această casă de pe
strada Sucevei a trăit și a lucrat, cu pa-
tima devoratoare a marelui creator Eugen
Lovinescu. Copiii de azi ai Fălticenilor,
un oraș aflat într-o accelerată schimbare
in bine, învață astfel pe viu lecția înain-
tașilor.
Grigore ILISEI

riginari din Moldova
simt necesitatea acută de a fixa în operă imagi-
nea locului de obîrșie, profilul umanității din
care se trag. In poezie pecetea acestei umanități
este difuză, putîndu-se, mai degrabă, vorbi des-
pre un anumit registru liric, timbrul inconfun-
dabil fiind păstrat în pofida oricăror diferenți-
eri ce țin de personalitatea și aparența autori-
lor la o anumită formulă estetică. în proză insă
(roman, nuvelă) ea este pregnantă și într-atît de
subliniată îneît generează chiar o anumită for-
mula narativă destul de bine ilustrată în ulti-
mele decenii. De aici aderența la lumea
rurală, recursul consecvent la folclor, om-
niprezența motivului originii etnice (cu reflexele
lui — afirmarea permanenței, sentimen-
tul eternității), necesitatea reconstituirii spațiului
matrice, sentimentul obsesiv al oprimării, nevo-
ia de a evada in imaginar, fabulos, fantastic,
pentru a se elibera de o realitate terorizantă.
Printre precursorii acestei formule ar putea fi
invocat, cum observă M. Ungheanu, Eusebiu Ca-
milar. El este urmat, în deceniile din urmă, de
Plafon Pardău, George Sidorovici, Dragoș Vi-
col, Ion Țugui, Vasile Andru, scriitori, după cum
ușor se poate observa, de cele mai diferite for-
mații. Lor li se adaugă, mai ales prin ultima sa
carte, Stelian Gruia. Mai mult decît atît, Calul
negru — volumul întîi al unui roman ale cărui
dimensiuni și intenții nu prea pot fi intuite deo-
camdată — focalizează cumva experiența celor-
lalți ; între Scrisorile imperiale, ale lui Plafon
Pardău, Solemnitățile supușilor, ale lui Ion Țu-
gui și Calul negru, comunicarea la un nivel adînc
este evidentă, fără a fi afectată în vreun fel
originalitatea lor.
Stelian Gruia se distanțează mai întîi de pre-
cursori prin intenția de deschidere la maximum
a unghiului de cuprindere și, în al doilea rînd,
prin proporția în care elementele constituente,
mai sus pomenite, ale formulei intră în aliajul
romanului. Ambiția lui este de a prinde enorm
de mult într-o construcție de proporții relativ
reduse, de a epuiza, practic, nivelele la care își
desfășoară existența lumea închisă în carte, în-
tr-o desfășurare temporală destul de amplă. Și
cum mijloacele epice propriu-zise ar fi fost ine-
ficiente în condițiile proporțiilor amintite ale
cărții, el adaugă narațiunii realiste construcții
parabolice concentrate, panouri fantastice cu
funcție de sinteză, intarsii lirice substanțiale, me-
nite să exprime esențe. De aici, aspectul de „puz-
zle" al întregului, iar în ceea ce privește scrii-
tura senzația de modernitate, de prospețime. Fi-
nă către sfîrșitul romanului proporția și topica
(aleatorie) a acestor tipuri de scriitură sînt men-
ținute ; pe ultima parte însă narațiunea de tip
mimesis curge aproape fără întreruperi, dove-
dind o anumită inconsecvență a autorului față
de propriile opțiuni compoziționale.
Prima intenție a lui Stelian Gruia (în ordinea
importanței) este reconstituirea imaginii unei u-
manități izolate secular într-un spațiu în același
timp inamic și protector : aceștia sînt țăranii din
Valea Seacă, fugari de nu se știe unde, supuși
bunului plac al moșierului Vindireu și al vechi-
lului Lela (numele proprii au în roman funcții
fabulistice), amintind de bordeienii lui Sado-
veanu. Ei constituie o comunitate închisă, tră-
iesc în cultul unor tradiții respectate riguros,
practică ritualuri străvechi (uneori în mod in-
stinctiv, alteori fără să le mai înțeleagă semni-
ficația primordială), se conduc după cutume moș-
PROZĂ’ ■
N-o văzuse de cifiva ani, nu se schimbase prea
mult, putea spune acum privindu-i fața rotundă
înveselită brusc la intrarea lui, „oho, avem oas-
peți", ceea ce îl agasa erau doar ochelarii deci
nu renunțase la cochetăria de altădată, și el se
conformase făcîndu-se lejer și se așeză. Pe sca-
unul oferit cu inutilă amabilitate. „Dinsa e o
fost colegă, ne mai vizitează din cînd în cînd".
N-avea nici o importanță, asta nu-l deranja, fe-
meia — spre care arătase — putea să-și conti-
nue croșetatul în voie, își găsise dealtfel o po-
ziție neutră, acolo, aproape de calorifer; „dar
tu ce mai faci ? Vii la Negreni și nu treci pe la
noi ?“ zise luliana în timp ce se străduia să
pună ordine pe masa încărcată de cărți, fișe și
ziare.
„Ba am venit, nu se observă ?“ Și el încercă
să-și amintească noaptea aceea stupidă (ăsta să
fi fost motivul pentru care o ocolise pînă a-
cum ?), unde se petrecuse noaptea aceea de fapt,
voia să știe. Dar iat-o și pe Marcela. Cine o a-
nunțase, se întrebă. Nici nu era nevoie s-o anun-
țe cineva, uitase că erau colege și-atunci ? „Ce
mult mă bucur, domnule loanid, că vă revăd
Marcela a fost dintotdeuna o dulce, păcat de ea
c-a rămas solo și i-a trecut vremea ! „Nu faci și
tu o cafea pentru oaspetele nostru, ce dumne-
zeu ?“ Chiar așa ! luliana își merita reproșul.
Și amindouă căutară din priviri ibricul abando-
nat pe pervazul ferestrei. „Cînd e gata, mă a-
iunți și pe mine", nu uită să adauge Marcela,
după care ieși cu gesturi de fetișcană și mișcări
prea vioaie pentru calibrul ei.
— Ce-ți face familia ? auzi întrebarea și știu
că discuția urma să se cantoneze în acest teri-
toriu pentru care nu avea nici un chef, era ase-
meni unui refugiu la care se poate apela ari-
cind, mai ales în situații de genul celei
de față, de tatonare, cînd cel din preaj-
ma ta nu trebuie abordat direct. Nici nu
intenționa să-i reamintească întîmplarea de odi-
nioară deși presimțea că umbra acesteia plutea
prin aer : o perdea prin care nu se puteau privi,
totuși. Doar dacă ar fi dat-o într-o parte. Per-
deaua adică.
„Să nu afle Marcela "■ Grozavă eschivă, dar
loanid înțelesese manevra ori nici nu-și făcuse
probleme. Se amețise prea rău pentru a mai
avea scrupule. Șingurul impediment îl reprezen-
ta Mircea. Și Mircea nu voia să piardă aseme-
nea prilej. Atenția cu care o tratase în tot
tenite de nu se știe cînd, acceptă spațiul arid ai
văii (pitit de-a lungul albiei uscate a unui fel
de rîu al timpului), dar trăiesc cu mirajul spa-
țiului imaginar al dealului Bobeicii, care începe
la hotarul satului, dincolo de liziera de pruni și
salcîtni. Divinitate protectoare le este un haiduc
— Onofrei Holbură — în care cred cu o inocență
cutremurătoare, iar cea fanatică, de care, de fapt,
nu se tem, este calul negru, care stă veșnic in
preajma lor, dar îi afectează numai cînd reușește
să scape din cercul cailor albi. își acceptă fatu-
mul sumbru, au învățătura arhaică a existenței
tragice, ceea ce nu înseamnă că le lipsește capa-
citatea și impulsul interior necesar acțiunii ; e-
xistă în ei o energie latentă, spirituală, în pri-
mul rînd, ca în țăranii sadovenieni, energie ce
iese la iveală în momentele cruciale, în situațiile
—limită. Este o umanitate pe care autorul nu o
reconstituie la nivelul individualităților, ci doar
al colectivității, sau prin cîteva personaje cu
valoare exponențială ; oricum, în plan epic nu
acționează decît ca grup.
Romanul începe cu intrarea în timp a acestei
lumi închise, suficientă sieși. Impactul cu pu-
teri invizibile — seceta, molima — și cu cele care
țin de contextul istoric la marginea căruia se
menținuse pînă atunci — războiul al doilea mon-
STELIAN GRUIA :
calul
negru
dial, schimbările politice și sociale care au ur-
mat în România după el — nu o modifică struc-
tural ; deși este dusă pînă după reforma agrară,
mai exact pînă în momentul cînd se trece la
agricultura cooperatistă, nu cunoaște schimbări
radicale în substanța sa intimă ; bun cunoscă-
tor al mediului țărănesc, autorul nu mizează
nici pe efecte spectaculoase sau de coloratură
festivă. Ni se pare a fi unul dintre meritele căr-
ții — de a nu angaja această umanitate în tec-
tonica marilor prefaceri sociale și politice ale
epocii respective după ritmul cunoscut și pe care
literatura l-a consemnat în repetate rînduri ;
este de văzut ce se va întîmpla cu ea în urmă-
torul volum.
Pe fundalul acesta evoluează eroul central al
cărții — profesorul de limba română Ion Ulma,
el însuși fecior de răzeș din acest colț de țară.
Valoarea lui de personaj exponențial este eviden-
tă. Solidar cu lumea din care a ieșit, respectîn-
d-o și supunîndu-se legilor ei, el îi păstrează ne-
alterate virtuțile, dar nu în stare de latență, ci
activîndu-lc, angajîndu-le integral în istorie. De
aceea apare ca firească radicalizarea conștiinței
sale politico, participarea fără rezerve la acțiu-
nea transformării structurale a lumii care l-a
produs. Nu sînt noi întîmplările prin care trece,
cursul călătoriei pe luliana devenise evidentă
pentru a-i trăda intențiile. Ba îi scăpaseră a
ceste cuvinte De mult o urmăresc eu pe lu-
liana", ceea ce sună ca un avertisment. „Aha,
deci ne proiectam o escapadă de grup și restul
vine de la sine. Altfel, în anturajul în care ne
învirtim n-avem șanse. Ei bine, amice, nu-i reco-
mandabil să-ți croiești dinanite asemenea planuri".
Intrase pe virfuri, fără să i se facă simțită pre
zența, de unde și concluzia că nu se îmbătase in
așa hal incit să nu mai știe ce-i cu dineul (fals
argument, chestia cu îmbătatul, auzit in atîtea
împrejurări și utilizat în speranța de a para e-
ventualele acuzații) și cînd îi atinse umărul dez-
golit, ea se ridică puțin speriată, fără să în-
cerce a se împotrivi însă. „Să nu audă Marce-
la !“. O,.. Marcela respira adînc și liniștitor în
patul da-alături și-abia cînd se mai obișnui cu
FINAL
MELODRAMATIC
întunericul loanid îi desluși trupul mare, cu un
picior atirnînd din așternutul răvășit.
Astăzi dimineață, venit să rezolve o reclama-
ție adresată centralei de furnizorul de aici, îl
cunoscuse pe inginerul Vrînceanu, dar faptul a-
cesta ar fi rămas probabil fără importanță dacă
n-ar fi intervenit curiozitatea de a-l întreba des-
pre vîrstă. La douăzeci și patru de ani să fii
șef de fabrică ! Răspunsul îl derutase. „Ce ma-
ma dracului făceam eu la douăzeci și patru de
ani ?“ „Desigur, tovarășe director, am înțeles
tovarășe director, îl voi însoți (pe loanid adică)
și-i voi prezenta greutățile cu care ne confrun-
tăm..." Și așa mai departe. Disciplinat, cuminte,
sorbind cu aviditate vorbele eliptice din gura
morocănosului său superior, care nici nu cata-
dicsise gestul de a-l elibera din poziția aceea
și cînd este vorba de viața sa intimă și cînd este
prins sau se aruncă din proprie inițiativă în vîl-
torile și cataractele epocii, ci felul în care reac-
ționează la șocuri, la schimbări, la ascensiunile
și prăbușirile caruselului existenței sale și a co-
lectivității căreia aparține. In fond, el rămîne
țăranul a cărui existență seculară s-a derulat în-
tre Valea Seacă și dealul Bobeicii (spații, cum am
mai spus, cu semnificație simbolică) dar care,
conectat la alte sisteme de idei, este obligat să
iasă mai repede decît semenii săi din imobi-
lism, să accepte cu un ceas mai devreme că
„timpul nu mai are răbdare", că insula sa de
străvechime urmează să intre într-un moment
evolutiv cu consecințe încă imprevizibile , mo-
ment de criză, premergind unei posibile renaș-
teri, de unde timbral subteran de encomion al
acestui prim volum al romanului. Specifice mo-
dului său de a se integra sînt nerenunțarca la
valorile spirituale verificate (atitudine emanînd
dintr-un conservatorism — în sensul bun al cu-
vîntului — prudent) și selecționarea, din schim-
bările pe care le propune istoria, numai a ace-
lora care se grefează pe fondul propriu de eter-
nitate ; și aceasta cu riscul sacrificiului și cu un
curaj determinat de încrederea deplină în pro-
priul cod axiologic, fără gesturi patetice, fără
lamentări, fără sentimentul debusolării. Celelalte
două personaje exponențiale care se mișcă în
prim-planul social al romanului — Mihai Ostran
și Vasilisa — nu sînt decît reprezentări comple-
mentare ale lui Ion Ulma, insuficient diferen-
țiate caracterologic, menite să fracționeze, din
rațiuni de construcție epică mesajul cărții.
O a doua categorie de personaje este cea a
reprezentărilor cu funcție simbolică ; dintre ele
Onofrei Holbură — haiducul etern ■—, Calul ne-
gru, Artistul și Varvara. Ipostaziind dimensiuni
esențiale ale existenței, ele se integrează perfect
în construcția romanului, conferindu-i dimensiu-
nea necesară păstrării verticalității ideatice și
compoziționale. Căci numai planurile sociale, lu-
crate parcă în tehnica racursiului sau a flash-
back-ului, dînd uneori impresia unei tratări gră-
bite, dacă nu rezumative ori simplificatoare, nu
ar fi fost suficient pentru ca romanul să devină,
estetic, o reușită.
Intervențiile lirice din off ale autorului sau
monologurile cu aceeași substanță ale unora din-
tre personaje (excepționale sînt descîntecele Var-
varei) intră, și ele, perfect în angrenajele căr-
ții, conferindu-i, cum am mai spus, o notă de
prospețime.
De altfel, vocația de poet a lui Stelian Gruia
se poate constata și din faptul că aceste intar-
sii lirice, monologurile, ca și pasajele descriptive,
în general, sînt mai bine realizate decît partea
dialogată a cărții, oralitatea nefiind o calitate a
ei. Conversațiile dintre personaje au cîteodată o
alură rigidă sau nejustificat sentențioasă. Din
perspectiva capacității de cizelare a scriiturii, pe
care o posedă autorul (vizibilă și în volumele sale
de poezie), apar cu atît mai greu de explicat u-
nele neglijențe stilistice (e drept, puține la nu-
măr) de tipul : „Drept dovadă îl constituia și
faptul că. . .“. „După sumanul îmbrăcat, Ulma ieși
în curte . . .“ sau „Mihai surprinse pe fața tipo-
grafului un gest de îmbărbătare".
Fiind vorba de primul volum al unui roman
ce promite desfășurări largi, nu se pot emite ju-
decăți definitive ; ar fi un risc și o nepermisă
libertate față de scriitor. Un lucra însă este lim-
pede : Calul negru ilustrează din plin avantaje-
le și riscurile lui „multum in parvo".
Mihail IORDACHE
rigidă, de militar chemat la ordine, și totuși
loanid reuși să citească în pupilele mările ale
tinărului o sclipire ironică, inteligent mascată
spre a fi sesizată de oricine.
„La douăzeci și patru de ani făceam excursii
de agrement în Carpații apuseni împreună cu
zăpăcitul de Mircea D. Bacalu, cel care coman-
da cinci sute de votcă o dată și, după ce așeza
pahar lingă pahar, bătea cu arătătorul de mar-
ginea mesei strigînd: „Viața asta și-așa nu poate
fi lungită. Mai bine s-o facem lată !“.
Dar Biblioteca se mutase din clădirea pe ca-
re-o știa și cînd, în sfîrșit, se pomeni în fața
firmei obscure avu un moment de ezitare : „Ce
vreau să aflu, de fapt?". Despre Mircea auzise
într-o vreme c-ar fi consilier juridic pe la o în-
treprindere de industrializare a legumelor sau
așa ceva, el, care se împăuna să devină cineva,
„tot tîrgul o să-mi stea la picioare", ehei, deși
niciodată nu risca să se pronunțe asupra ceea ce
voia să însemne amenințarea cu devenirea res-
pectivă. Aiureli ! Așa cum pe loanid îl categori-
sise, fără alte explicații, drept „fluture de noap-
te". Nici nu apucase să-și revină din toropeală,
mai avea încă în porii pielei focul zvîrcolirilor
din camera de dincolo, cînd se pomeni înșfăcat
de cleștele palmei lui Mircea și izbit în plină
figură. „Din ăștia-mi ești deci, stimabile !“. Apoi
adăugase disprețuitor : „Vai de tine, fluture de
noapte
Și loanid rămase incapabil de reacție, nu pen-
tru că n-ar mai fi găsit în el resursele necesare
pentru a-i riposta. Era altceva : nu-și putea da
seama dacă Mircea îl urmărise ori știuse de la
început ce avea să se întîmple. De-aia nici ușa
nu fusese încuiată...
luliana continua să se confeseze. „Dragă Tina,
i-am zis, nu-i de tine individul ăsta, dă-mi voie
să ți-o spun eu, care mă pricep, nu"? (și mă pri-
cep puțin la bărbați, ce părere ai ?), gîndeam,
cu toate că despre doctori știe toată lumea că-s
plini de bani. Nu-mi plăcuse de el de la prima
vedere. Rotofei și molîu, cu niște ochi mici ca
niște... O, nici vorbă 1 Și-apoi nu uita că tu ești
doar o copilă, i-am mai spus. Abia intrase în
facultate, ce-i trebuia ei măritiș ? A, și cu fa-
cultatea ce poveste a fost! In sfîrșit ! N-o pu-
team convinge și-a trebuit să cedeze. Dar spu-
(continuare în pag. IV)
Ion BELDEANU
George Bodea
pe-o stelă
Nu istovește vis în fapt de zi :
Cît îmi rămîne trupul în afară
Eu totdeauna cît te voi iubi
Genunchii-i plec pe-o stelă funerară.
Făgăduisem să nu-ți spun nimic ;
O, nu în plîns cuvîntul se cunoaște.
Iar mama ini-a tot zis c-am plîns destul
C-o vreme înainte de-a mă naște.
semnul în semn
De la o vreme urmele tale
Se văd tipărite pe lutul ce-1 cînt,
Punctind ca niște secunde sclipitoare
Trupul meu de frunză și de vînt.
Semnul în semn deslușirea și-o are :
Te voi cuprinde-n încolțirea semințelor.
Lipsit cum mă știi de măsură, iubito,
Lipsit cum mă știi de-ndurare.
rostire
Un plîns fără margini
Pe strada îngustă
A Maternității.
Peste drum
In taverna La trei sărutări
Beau din pahare înalte
Bărbați cîte zece
Pe metru pătrat
Sub gluga de fum a durerii.
Pendulez însingurat
într-o parte și-n alta
A străzii înguste,
Stîrnind o mie și una de vorbe
tn tîrgul mai mic
Decit latul de stradă.
Iar medicul strigă
In urma mea
Frate !
Femeile-acestea vor naște cuvinte.
Auzitu-le-am zic :
Pruncii din noi au grăit.
Pruncii din noi s-au vorbit
Și s-au sfătuit.
rost
Arhaice semne izvoarele. Timpul
Focului viu în lumină de stîne
Și-n arderea sîngelui nenstrăinată
Koșie-i zarea zilei de mîine.
Sufletul încă suflul și-1 naște
Pînă cînd urcă miresme de brume
Și se-adincesc în năcladul cu moaște
Singure, calde, eternele mume.
fiat lux
Noaptea deodată, departe în mijlocul
vast al pădurii
îmi pipăie gitul ca degete albe și reci
Spunindu-mi cu glas rugător : Niciodată
Tu n-o să mai vii și n-o să mai pleci.
Aș face focul, îi zic, să fie lumină.
Umbre de arbori să se întindă pe zare
Și luna-ntre obcini să stăruie blînd
Pînă-n hotar de hotare.
Mîna i s-a dat într-o parte
Și-atunci am simțit o lumină de stea
Scăpărînd peste mine și-n aspra-i cădere
Pădurea s-aprinse în inima mea.

PERMANENȚE--------------
O carte de amintiri
Am evocat, pe Aurel George Stino
în ființa lui ; acum aș vrea să-1 arat
în scrisul său, cu toate că amîndouă
perspectivele se înmănunchează în-
tr-un singur punct, care e Personali-
tatea, cărbune încins care ne aide la-
tent toată viața, în camera obscură a
inimii. Personalitatea e un punct, un
nod vital fără de care ne risipim în
constituentele noastre, dar pe care a-
proape nici un om nu și-o cunoaște...
De aceea sîntem o ceată de fantome
bîntuită de vînturi. Se înțelege, deci,
că încercarea de apropiere de vecinul
nostru este de cele mai multe ori ilu-
zorie. Credem că evocăm un om și a-
ducem în lume năluciri.
La defunctul meu prieten, lucrurile
se amplifică într-o anumită măsură,
pentru că uniunea între om și scriitor
era aproape desăvîrșită. Pudoarea și
reticența se îmbinau armonic în prie-
tenul trecut acum în altă vale. îmi
este acum mai apropiat decît mi-era
viu și totuși mai depărtat decît o Ga-
laxie ; geniul Morții și-a suprapus
misterul peste amintire, topind Timpul
șt Spațiul.
Anton Holban spunea despre el că
se află în conversație pină și cu Polul
Nord, dar Stino avea măestria că a-
ducea Polul Nord pe masa lui de lu-
cru. ceea ce nu-i la îndemîna oricui.
Am vorbit despre om, acum vreau
să vorbesc despre scriitor, pentru că
în el se oglindește mai vădit Daimo-
nul lui, mai cu tîlc decît în tribula-
țiunile dintre cele două date ale naș-
teri și morții. In carte se gustă chin-
tesența unei ființe și această chinte-
sență se numește Liniștea, adică lo-
cul unde nu bîntuie furtunile Timpu-
lui și ale Spațiului. De aceea titlul
cărții e foarte nimerit, „Grădina Li-
niștei", nume pe care Sadoveanu l-a
dat grădinii lui de pe podișul Dealu-
lui Rădășenilor și sub vălul acestei
formule magice „toate basmele s-adu-
nă". Sub acest firmament toate lucru-
rile devin posibile. Pajiștea, livada, o-
glindesc Tăria. Vedem constelațiile în
cupa florilor. Minunile, prestigiile se
învoită prin bagheta farmazonului fol-
ticenean. Nu spunea poetul latin Boe-
tius „pămîntul, odată învins, dă stele".
Ii lipsește cărții capitolul incipient,
evocarea profesorului lui Creangă pe
cînd umbla la școală la catihet, părin-
tele Vasile Grigorescu, care, după a-
proape 100 de ani de viață, odihnește
lingă biserica satului Petia, pitit după
Țarna Mare, la poalele căruia se în-
tind lacurile mari ieșite din Șomuz :
Și pe apa lacurilor
Doarme umbra veacurilor.
Și in adevăr, lac e cartea de amin-
tiri a lui Aurel Stino, în care se oglin-
dește lumea înconjurătoare din aceste
meleaguri. Imaginea din oglinda lacu-
rilor e superioară ființei reale, car-
nale, care, de cele mai multe ori, nu
vede mantia de galaxie pe care le-o
dă apa, pajiștea și sticla. Pentru cei
mai mulți dintre oameni, primele a-
mintiri ale copilăriei și adolescenței
apar doar ca niște semințe ale viito-
torului ; odată vegetalul desvoltat, a-
mintirile prime cad ca niște coji ne-
vrednice. La Aurel George Stino mur-
murul vîrstei beatifice e totdeauna ac-
tual, zgomot de fond fără început și
fără sfîrșit, pătrunzîndu.i toată viața;
se considera depozitarul lui, de care
trebuia să dea socoteală în fața con-
științei lui. Facultatea de mirare îi
apărea lui Goethe ca țărmul ultim al
Cunoașterii. Ea impregnează viața și
cartea lui Aurel George Stino.
„Amintirile plutesc deasupra locuri-
lor și florilor, se integrează în ființa
noastră cu variate efecte. Macrocos-
mosul și Microcosmosul se unesc.
Căsuța mi-am încadrat-o cu credin-
cioasele constelații : Scorpionul spre
Sud, Carul Mare deasupra uriașului
mălin din coasta casei, apoi Orionul,
Vega, Andromeda, Pleiadele și cele-
lalte nestemate cerești parcă străjuiesc
de la locul lor căsuța centenară, um-
brita cu brazi aduși de la Stînișoara...
Ochiul roșu al lui Antares îl admiram
în tovărășia lui Anton Holban......As-
trele și constelațiile devenită pentru
mine ființe apropiate". . . E de-a drep-
tul altoit pe tulpina Mioriței, Hiero-
gamie pe ulița Boianului...
Magia artei însuflețește o amintire,
nu ființa reală, demult răpită în fir-
mament. Primul dintre morți atras din
adîncuri pe fața lacului folticenean
este Eugen Lovinescu. Apare în cartea
lui Aurel George Stino cordial, dar
distant, refugiat în turnul de fildeș
al literaturii, dar participind trup și
suflet la restriștea și la reînvierea
României în primul război mondial.
Ni-1 arată pitit în cotloanele gimna-
ziului cu cărțile lui, cum o spune cri-
ticul în amintirile lui :
„Umbra mea morală a fost fixată în
zidurile noului gimnaziu. Din clasa l-a
m-am instalat întrînsul. Am trăit dea-
valma cu viața lui minerală, i-am cu-
noscut toate unghiurile și toate tainele
în sălița din fund mi-am petrecut
vacanțele adolescenței. muncind dm
greu la formația mea intelectuală ; de
acolo au ieșit și primele mele încer-
cări literare".
T. V. Stefanelli, consilier de Casa-
ție, făcea legătura dintre generația lui
Lovinescu și Luceafărul, cu care se
împrietenise la Viena în 18/0. Și noi,
care eram copii atunci, ne rețineam
respirația sub augusta beteală a aces-
tor amintiri. Și întrebarea lui Lovi-
nescu : „îți dai seama ce mîini a strinș
odată domnul Stefanelli ?“, seamăna
cu o formulă de inițiere. Cel puțin așa
s-a insinuat în ființa mea.
Urmează deci nepotul lui Lovinescu,
colegul lui A. Gh. Stino, Anton Hol-
ban, analistul crud de mai tîrziu, u-
nul din cei mai exhaustivi din litera-
tura noastră. Autorul ni-1 arată de pe
băncile școlii cu alternanțele lui de
entuziasm și de depresiune. Iubea mu-
zica, împingînd exaltarea pînă a se lă-
sa ucis de ea. Da, Anton Holban s-a
sinucis cu muzica și Stino o pune în
mod măestru în evidență.
„In afară de muzica vie, discul fer.
mecat al patefonului a fost în stare
să-i ofere clipele unei totale satisfac-
ții și desprinderi, căci ele sunt pen-
tru dînsul ființe veritabile. . . fiecare
a împlîntat în el o emoție căreia ii va
rămînea fidel. . . In „Halucinații" scri-
itorul dorește să-i cînte întruna pate-
fonul la mormînt. . . Sunetele s-ar a-
duna împrejurul meu din toate un-
ghiurile lumii și ar forma împreună
o pînză în veșnică fîlfîire". Cu aseme-
nea trăire existențială a muzicii, se
înțelege ce filtru magic, ce cupă de
otravă, ce hău schopenhaurian a fost
tovarășul lui de viață, albumul com-
plet al lui „Tristan și Isolda". Exage-
ram cînd vorbeam de sinucidere prin
muzică ?
Am vorbit într-un precedent articol
despre paginile sadoveniene ale Amin-
tirilor. De data aceasta nu mai poate
fi vorba de note duioase.
Capitolele majore, demne să fie a-
șezate pe platoul suprem al literaturii
noastre. Pagini de antologie. Trebuie
să admirăm măestria cu care autorul
îl proiectează în cer pe Sadoveanu
care se pregătea atunci, să coboare în
groapă. Intr-o clipă incomensurabilă,
pur calitativă, dincolo de margini, au-
torul amintirilor imobilizează pe Or-
feul român, suscitînd cu un gest dc-
miurgic, o procesiune hieratică de
cocostîrci vîslind spre ceruri necunos-
cute. Sadoveanu transformat în con-
stelație. Zeii proiectau în stele pe iu-
biții lor. Poate Aurel Stino a trăit ca
să scrie pagina aceasta.
Vasile LOVINESCU
După incercările neizbutite ale lui
B. P. Hasdeu de a pune ba-
zele Primei Asociații a oame-
nilor de litere români, in ianu-
arie 1899, ca anexă a Societății Presei,
au mai trecut 9 ani pînă cind scriito-
rii — de data aceasta la îndemnul și
stăruințele lui Cincinat Pavelescu —
au reușit să întemeieze Societatea Scri-
itorilor Români. Actul constitutiv poar-
tă data de 28 aprilie 1908 și statutele
s-au inspirat din acelea ale Societății
oamenilor de litere din Franța, care
funcționa de șapte decenii. Adunarea
membrilor fondatori a ales un comi-
tet compus din 16 membri, Cincinat
Pavelescu fiind președinte, Gh. Ra-
netti și D. Anghel vicepreședinți, Em.
Gîrleanu și L. Dauș, secretari, C. San-
du Aidea și M. Sadoveanu, cenzori și
Șt. O. losif, bibliotecar.
între membrii comitetului mai tre-
buie amintiți I. Al. Brătescu Voinești,
I. A. Bassarabescu și G. Mumu. (I.
Munteănu, S.S.R. 75, in Almanahul li-
terar, 1983, p. 11—12).
Primul președinte al S.S.R.. Cinci-
nat Pavelescu,' poet și epigramist, era
răsfățatul saloanelor protipendadei și
invitatul de onoare al intelectualilor
din cele mai diverse profesii, in pri-
mele trei decenii ale secolului nostru.
Timp de aproape patru decenii el era
nelipsit de la șezătorile literare, era
adulat și răsfățat de publicul spec-
tator.
Primul contact cu lirica lui Cincinat
l-am avut ca elev prin clasa a H-a de
liceu, cînd mi-a căzut în. mină volu-
mul intitulat modest Poezii, publicat în
1911. Versul ușor, spumos și muzical
m-a încintat în epoca aceea de preado-
lescență. In același an, sau poate ce-
va mai tîrziu, am avut prilejul să-1 văd
pe Cincinat Pavelescu la o șezătoare
literară la Cluj. El a apărut ultimul
pe scenă. Era mic de stat și plinuț, cu
un nas pronunțat și o calviție care îi
sporea vîrsta, dacă n-ar fi arborat
un zimbet juvenil, iscoditor și galeș
totodată. Purta monoclu și o lavalie-
ră bogată. Apariția lui a fost întîm-
pinată cu îndelungi aplauze. Cîteva se-
cunde, după ce s-a făcut liniște, căuta
în sală figuri cunoscute sau poate vreo
admiratoare . . .
A început apoi să declame cu o voce
ușor afectată și caldă totodată „Cînte-
cul omului" : „Sînt ani, sînt ani de cînd
alerg / Tot înainte, înainte ! / Cu ace-
eași întrebare-n minte : De unde vin
și unde merg ? // ... Un gînd mă tul-
bură, mîhnit, / Ca un ecou de harfă
spartă ; / E visul meu neîmplinit / E
idealul meu de artă // . . . / Și-acum
în drumul spre mormînt ! Privind a-
murgul arămiu, Cînd simt ce-aș fi
putut să fiu / Mă’nduiosez văzînd ce
sînt !“.
Poezia din care știam cîteva strofe
pe dinafară, rostită de Cincinat, mi se
părea mai frumoasă.
îndată ce lumea a început să aplau-
de cu entuziasm, figura poetului, cu-
prinsă de melancolie, s-a înseninat ca
prin farmec ; cu mîna stingă pe inimă
și capul plecat, mulțumea satisfăcut
publicului.
în continuare, Cincinat Pavelescu a
declamat „Așteptatei" ; zîmbind mis-
terios și complice, căuta cu priviri a-
demenitoare între femeile din sală pe
„necunoscuta așteptată" : „Nu te cu-,
nosc. Setoși de admirare / Nu te sor-
biră ochii-mi niciodată, / Nici forma
ta în marmură sculptată, / N-am prin-
s-o-n brațe, beat de adorare /!.../ Nu
știu dar te iubesc și cu atîta dor, / Aș-
tept mereu sosirea ta divină. / Că via-
ța mea de tine așa-i de plină / C-am
si uitat că-mbătrînesc și c-o să mor".
Deși aplauzele nu mai conteneau,
poetul nu era dispus să mai declame.
Poate pentru a-1 convinge, o tînără
doamnă din primele rinduri a început
să fredoneze cu o voce pură și me-
lancolică, romanța la modă in vremea
aceea, pe versurile lui Cincinat: „îți
mai aduci aminte doamnă ? / Era tîr-
ziu si era toamnă !..In sală s-a
făcut deodată liniște ; vocea cîntăreței
a devenit mai amplă și mai învălui-
toare iar poetul asculta romanța cu
capul ușor dat pe spate, cu ochii închiși
și fața iluminată de incîntare. El a a-
plaudat cel dintîi și a coborît de pe
scenă sărutînd brațul tinerei cîntărețe.
Această primă întîlnire mi-a rămas
vie în amintire ; după șezătoare —■ pri-
ma la care cred că asistasem- — am
citit toate volumele scriitorilor cunos.
cuți în după-amiaza aceea de toamnă
senină, veniți parcă din altă lume. în-
tre volumele împrumutate de la biblio-
tecă nu lipsea, evident, nici al lui Cin.
cinat.
Personal l-am cunoscut pe Cincinat
prin 1930, cînd eram elev în clasa a
Vl-a (azi clasa a X-a) la Brașov, cu
prilejul unei conferințe pe care poetul
a ținut-o în fața unui numeros public,
în majoritate feminin. I-am fost pre-
zentat de poetul Ion Focșăneanu, ofi-
țer activ, cu care Cincinat a scos cît-
va timp revista „Brașovul literar și
artistic". Am așteptat la rînd, fiindcă
era înconjurat de multă lume și mai
ales de doamne, fericite de cuvintele
curtenitoare pe care le spunea fiecă-
reia, în timp ce le săruta mîna. La bu-
tonieră avea o garoafă albă. Cînd ne-a
Primul
președinte
al Societății
Scriitorilor
Români—
CINCINAT
PAVELESCU
ajuns rîndul, Focșăneanu i-a spus pe
un ton degajat și totuși puțin ceremo-
nios : — Maestre, vă prezint pe elevul
V. Gionea, un mare admirator al dum-
neavoastră. Cincinat mi-a întins o mi-
nă moare, vădit satisfăcut că îl ad-
miram și m-a întrebat : „In ce clasă
ești ?“. După ce i-am răspuns, a adău-
gat : „— Deci în curînd vei fi student.
Și ce vrei să ajungi ?' Cînd mă pre-
găteam să-i răspund : medic", el a
adăugat : „Orice, numai magistrat nu“.
Mi-a atins ușor obrazul cu două dege-
te și mi-a clipit din ochi, în semn de
rămas bun.
Am plecat puțin descumpănit, pen-
tru că îl știam procuror la Curtea de
Apel din Brașov. De ce era împotriva
profesiei de magistrat ? Dar descum-
pănirea mea era și mai mare datorită
faptului că nu fusesem prea încîntat
de cerința Iui. Vorbise despre „Viața
culturală a Brașovului după Unire".
Conferința, în comparație cu altele pe
care le ascultasem ținute de N. lor-
ga, S. Mehedinți, Simionescu, I. Pe-
trovici, Ionel Teodoreanu și chiar pro-
fesori brașoveni. Daniel Ganea, Eug.
Hulea, Petru Teodorescu, îmi păruse
searbădă și insuficient documentată.
A doua zi după conferință i-am ci-
tit cu atenție, pentru a treia oară, vo-
lumul de poezii. De data aceasta ver-
surile lui îmi sunau cu o muzicalitate
de un romantism cam desuet, de o gra-
ție căutată, ușor declamatorie și afec-
tată. Mă mișca totuși vaga lor me-
lancolie, expresia simplă, netorsiona-
tă și limpede, deși în ansamblu lim-
bajul îmi părea sărac, sufocat de locuri
comune.
Hotărît, pe Minulescu, în romanțele
sale, îl găseam mai proaspăt, mai in-
ventiv în imagini și mai modem. Mi-
nulescu era un poet al tinereții, pe
cînd Cincinat Pavelescu era poetul ge-
nerației *900—'910 care în anii ’30 tră-
ia retrospectiv, din amintiri,cu nostal-
gia vremurilor de altădată ! O bună
parte din poezii erau parcă scoase din
albume, scrise ocazional pentru femei
dornice să inspire poeți și compozitori.
Cu galanteria-i proverbială — de care
n-a mai reușit să se desprindă — îl ve-
deam ca pe un trubadur din alte vre-
muri, rătăcind din loc în loc, ciupind
coardele chitarei, cînd se așternea
noaptea, cîntîndu-și madrigalele și ro-
manțele sub balcoanele fiicelor de se-
niori, îngenunchind cu o grație studia-
tă să culeagă și să ducă la buze, apoi
la inimă, trandafirul aruncat de pe
balcon de tînără domniță.
In viața sentimentală, trubadurul
nostru, rătăcit in plin veac al XX-lea,
avea nestatornicia fluturilor, zburînd
din floare în floare, în căutarea unui
nou nectar. Poetului nu-i plăcea sin-
gurătatea, izolarea. Numai în socie-
tate, ațintit de priviri admirative, se
simțea la largul lui.
Portretizîndu-se, găsește însă un ton
de autentică sinceritate : „Eu nicioda-
tă n-am muncit, / Noaptea nu dorm și
ziua casc, / Poate-aș fi vrut să nu mă
nasc, / Dar nu mă plîng că n-am mu-
rit Și nu știu dacă-am suferit, /
N-am fost sărac, n-am fost bogat. /
Am și iubit, am și uitat / Am și uitat,
am și iubit".
Deși în mai toate poeziile Cincinat
cintă femeia, niciodată inima lui nu
cunoaște tensiunea așteptărilor, zbu-
ciumul îndoielilor sau extazul împli-
nirii în iubire. Totul rămîne la su-
prafață, în planul admirației, cînd sua-
ve, cînd carnale, al aventurii plăcute,
trecătoare. Uneori admirația pătrunde
înfiorată, în versuri de o frumusețe
candidă : „Iar în părul tău cel blond /
Caldul soare vagabond. / Raza vrind
să-și poleiască, , S-a-ncurcat în ade-
văr / Și-n zadar vrea să ghicească / In
al buclelor tezaur / Care-i raza lui de
aur / Care-i firul tău de păr!".
Cu firea lui blîndă, om cu maniere
distinse, cunoscător al literaturii ro-
mâne și franceze, în special al poeziei,
declamînd cu plăcere, nu numai versu-
rile sale, ci și cele ale lui Eminescu,
Macedonski, Edmond Rostand și Paul
Valery — ca și Radu D. Rosetti —
era agreat de toată lumea. Era un con-
viv plăcut, spiritual, cu o inteligență
apentenă, cu gusturi rafinate, care nu
făcea economie de laude față de ni-
meni. Nu e de mirare că toți care-1
cunoșteau îl doreau ca oaspete. O dis-
cuție cu el era odihnitoare și reconfor-
tantă.
Marea lui înțelegere față de greșe-
lile omenești îl făceau să ceară achi-
tarea sau pedepse minime pentru toti
inculpații.
O singură dată a cerut pedeapsa
maximă pentru un țăran care-și mal-
tratase soția, dar nu pentru „această
faptă, a precizat Cincinat, fiindcă nu
este nici primul, nici ultimul care-și
va bate soția, ci pentru prostia de
a se fi însurat a doua oară.. "
Curtea și brașovenii s-au amuzat
mult timp pentru rechizitoriul lui Cin-
cinat, după cum se amuzau și cînd îl
vedeau în ultimii ani ai vieții, prin ’30—
’34, cu nelipsitul său monoclu și ga-
roafă la butonieră, plimbîndu-se pe
bicicletă. Lumea îl saluta cu plăcere
și respect, iar după ce trecea, zîmbea
îngăduitor, zicîndu-și : „Așa-s poeții..."
Vasile GIONEA
DICȚIONAR VI
17.	BOCANCEA, TEMISTOCLE (LU-
CESCU) (1873 — 6.III.1916. Odesa),
poet. A fost avocat la Cîmpulung Mol-
dovenesc, unde a scos revista politico-
literară „Buciumul". Debut la „încer-
cări literare". Colaborări la „Almana-
hul literar al societății Bucovina", „Fa-
milia", „Apărarea națională", „Convor-
biri literare". Poemul Zile negre, 1892,
încercînd transpunerea unui episod al
istoriei naționale suferă de mediocri-
tate. Poeziile sînt și ele, în mare par-
te, convenționale. Doar în poeziile e-
rotice, precum și în cele de meditație
asupra trecerii ireversibile a timpului
poetul se apropie de lirica adevărată.
Referințe (selectiv) : Loghin, Con-
stantin, Istoria literaturii române din
Bucovina, 1926, pag. 195 ; Dicționarul
literaturii române de la origini pînă
la 1900, Ed. Academiei, Buc., p. 106.
18.	BODNARESCU, SAMSON (27. VI.
1840, Voitinel—Suceava — 3.III.1902,
Pomîrla—Botoșani), poet, prozator, dra-
maturg. Școala primară și gimnaziul
la Vicovul de Jos, liceul la Ră-
dăuți. în 1866 este student la U-
niversitatea din Iași și pedagog la In-
stitutele Unite. La Iași îl cunoaște pe
Titu Maiorescu, prin care ajunge în
societatea junimiștilor care îi înles-
nește plecarea la studii în străinătate.
Intre 1868—1870 este student la Vie-
na, iar în toamna anului 1870, obține
diploma de doctor multa cum laude
la Giessen, în Germania.
Reîntors în țară funcționează ca
bibliotecar la Biblioteca Centrală din
Iași (1870—1874), director al școlii nor-
male „Vașile Lupu" de la Trei-Ierarhi
(1874—1876), profesor la aceeași școa-
lă pină la 1879. In perioada funcționă-
rii la Trei-Ierarhi i-a găzduit în locu-
ința sa pe Mihai Eminescu și Miron
Pompiliu. După 1879, este numit direc-
tor al Institutului particular cu pro-
gram de stat „Anastase Bașota" din
Pomîrla, un fel de exil pe care-1 ac-
ceptă datorită greutăților familiale (a-
vea cincisprezece copii) și unde va ră-
mîne pînă la sfîrșitul vieții, fără a
întrerupe însă legăturile cu prietenii
junimiști, Eminescu, Veronica Micle,
A. D. Xenopol.
Debutează în 1867 în „Convorbiri li-
terare", unde ulterior va publica po-
vestiri și nuvele, poezii, piese de tea-
tru.
Poezia sa, indiferent de tematică, tră-
dează de la bun început o surprinză-
toare stare lirică eminesciană, înainte
și, o vreme, paralel cu Eminescu. Te-
matica, limpezimea emoției, armonia
versurilor, profunzimea expresiei an-
ticipează parcă forța implacabilă a ge-
niului poetic eminescian.
Povestirile și nuvelele lui S. B. sînt
scrise fie sub influența romantismului
german pe care l-a frecventat (Sufe-
rințe, Din ziarul unui june, O scenă
de junie. Mici escursiuni), fie sub pu-
ternica impresie a unor motive și pro-
cedee folclorice (Pintea și fiica sa
Laura, Vidra și Simon). Dacă motive-
le și atmosfera sînt de împrumut, re-
marcabile sînt însă, prin expresivita-
te, naturalețe și forță de insinuare,
personajele feminine.
Creația dramatică a constituit pentru
junimistul bucovinean o permanență a
activității sale. Ricnzi, dramă publi-
cată în 1868, în „Convorbiri literare"
are ca protagonist pe tribunul Cola da
Rienzo, personaj demonic a cărui viață
este o permanetă ardere întreținută de
un prea plin sufletesc. Plebeul ajuns
tribun al Romei acționează utopic în
scopul răspîndirii omeniei într-o lume
pe care o consideră injustă. Prin perso-
najul principal drama are forță poe-
tică, dar este vulnerabilă în articula-
țiile structurale. Lăpușncanu Vodă,
dramă inspirată din istoria Moldovei,
este mult superioară. Momentul este
cel al lui Negruzzi, dar Samson Bod-
nărescu este preocupat nu de mișca-
rea exterioară, de narațiune, ci de
dramele interioare ale personajelor.
Astfel, doamna Ruxandra își consumă
pasiunea nentru boierul Stroici, Ale-
xandru Lăpușneanu trăiește o dramă
shakespeariană a întrebărilor fără răs-
puns referitoare la sine și la lume.
Neputința aflării sensurilor căutate,
eșecul excursului existențial al perso-
najului se convertesc în final în acte
de cruzime. O altă dramă, Grigorie-
vodă Ghica, în versuri libere ca și
celelalte două, este savuroasă prin lim-
bajul popular. Ilie-Vodă, dramă în
cinci acte, concepută ca parte dintr-un
mai amplu ciclu dramatic proiectat de
autor, anticipează tematic pe Despot -
Vodă a lui Alecsandri și pe Vlaicu-
Vodă a lui Al. Davila.
Samson Bodnărescu este primul scri-
itor bucovinean care, prin diversitatea
preocupărilor literare, dar mai ales
prin valoarea scrierilor sale, reușește
să conecteze literatura acestui spațiu
la cea națională.
Referințe (selectiv) : Maiorescu, Titu
— Critice, Buc., 1966, p. 94—96 ; Că-
linescu George, Ist. lit.(ed. a Il-a).
p. 425—427 ; Mănucă, Dan — Scriitori
junimiști, Ed. Junimea, Iași, 1971, p.
34—69 ; Mîndra, Vasile — Clasicism
și romantism în dramaturgia româ-
nească, Ed. Minerva, Buc., 1973, p. 132
—152 ; Dicționarul literaturii române
de la origini pînă la 1900, Ed. Acade-
miei, Buc., 1979, p. 107—109.
Octavian NESTOR
trecere
Plătesc tribut grădinilor de azalee
Prin care nu m-am rătăcit.
Cresc maci pe trupul meu și tu
Te înfiori încă o dată,
Vislesc petalele peste vînt, peste vînt.
Viorica PETROVICI
DEBUT
am uitat
Am uitat că exist,
dar n-am încetat să trăiesc
pentru voi
și pentru ziua de mîine.
Am uitat că exist, dar exist :
văd lumina ce se mișcă în mine.
Exist și visez.
Bănică TUDORIE
III — Pagini bucovinene
MIHAIL SELEZNEV (U.R.S.S.)------------------------------------------------------------—---------------------------------
CONSEMNĂRI
Mihail Sergheevici Seleznev, poet sovietic rus,
s-a născut la 31 decembrie 1924 în satul Miort-
voe din raionul Hotîneț, regiunea Oriov. S-a aflat
în România în timpul războiului, în august 1944,
iar în anii 1979 și 1981 ne-a vizitat țara, în ca-
drul unor delegații de scriitori sovietici ; a fost
și oaspetele redacției „Convorbiri literare". In ur-
ma călătoriilor efectuate, Mihail Seleznev a
scris un ciclu de poezii, dedicate plaiurilor, locu-
rilor istorice și oamenilor Moldovei și Bucovinei,
poezii incluse în plachetele originale, editate la
Moscova și Dncpropetrovsk.
D. B.
Dealurile care ciută)*
Urcînd de-a lungul munților în sus
printre păduri de crînguri și brădet
ne-a luat de mină drumul și ne-a dus
la Ciprian,
al muzicii poet.
Ajunși acolo ne-am oprit în prag
și ușa ne-a deschis-o larg, apoi
ne-a-ngăduit să mîngîiem cu drag
vioara
care-adinc vibrează-n noi.
Și cîntecul cum e cristalul pur
în casa țărănească ne-a-mpletit
ca glasul ciocîrliei din azur
cu spațiul mioritic, nesfîrșit.
DE LA O LUNĂ LA ALTA ------------------------
Ce mai publică unii autori de literatură pen-
tru copii ? De preferință cărțulii colorate, cu
versuri peltice, care, mimînd inocența, nu reu-
șesc decît să trezească ilaritatea sau, eventual,
să amuze cititorul.
„Cip, cirip, cip, cirip / Se aude-n pădurice",
face „marea" descoperire Mălina Cajal și ține cu
orice preț să și-o comunice prin intermediul pla-
chetei sale intitulate „Melc, melc codobelc" (a-
părută, bineînțeles, la Editura Ion Creangă).
După care (descoperire) se întreabă : „Cine-atît
de mîndru zice deși știe dinainte răspunsul :
„Cip, cirip, cip, cirip". Și gata poezia. Simplu,
direct și mai ales „senzațional" ! Dar cîte alte
nemaipomenite minuni nu dă la iveală susnumi-
ta autoare ! Iată, bunăoară, o posibilă definiție
a semaforului : „Semafor / ocrotitor / Graiul
(sic 1) tău l-am învățat / E rotund și colorat". Și
ce credeți că face semaforul ? El ne arată cum
că are trei culori : galben, verde și roșu.
INTERVIU
Cădea o ploaie-n păr cu fulgi de nea
pe florile ce se fereau în van
și-un mînz zburdalnic și semeț venea
pe drumul străbătut de Ciprian.
2
Sub pinza ploii asfințitul
cu fața la pămînt se lasă
și iată, asprele coline
se zmulg din a tăcerii plasă
de parcă un arcuș atinge
vioara soarelui și. trează,
sub dulcea rază de lumină
orchestra florilor vibrează.
în ritmul cîntecului moale
se leagănă un fir de viță,
iar ploaia ne lăsa pe față
de stropi, ca plinsul, o șuviță
Și cîntecul părea că suie
din ale-adîncului ținuturi
și se topea, încet, zăpada
sub muzicalele săruturi.. .
Știu bine, urme noi, pe toate
și florile și mai frumoase
vor fi atunci, mai parfumate.
Dar nu vor fi nicicînd uitate
sub raza care le deseîntă
rămase-n amintirea noastră
aceste dealuri care cîntă.
Să nu credeți însă că M. C. nu știe să fie și
glumeață. Citiți cum o încondeiază dumneaei pe
cumătră vulpe : „Vulpea cît e de șireată / S-a-n-
șelat și ea o dată / C-a furat dintr-o grădină /
Versificind,
versificind...
un cocoș de plastelină". Așa-i trebuie, dacă um-
blă după furtișaguri ! Alteori, ce-i drept, hazul
se lasă cam greu sedus, dar M. C. nu se dă bă-
tută : „Foaie verde, foi de viță / Toți copiii vin
Teiul lui Emincscu
După ce-a fost lovit de fulger
din tei n-ar fi rămas decît
un ciot, sau, poate nici atît,
dacă o mină bună, trunchiul
purtind a timpului arsură
nu l-ar fi prins într-o centură.
Și iar la umbra lui, bătrînii
înfiorați de amintiri
vorbesc de primele-ntilniri
și peste firavii lor umeri
ca stelele care-i veghează
flori parfumate se așează.
Și vrăbiile ce se joacă
prin crengi, în teiul uriaș
sting zgomotele din oraș.
Apoi, vin tinerii poeți
și jură cum ii știe-o lume
pe-ale poetului volume.
Și chiar de s-o-ntimpla cîndva
in existența lor fragilă
să-i frîngă soarta fără milă
și-or aminti mereu de teiul
ce-nfruntă-mpotrivirea firii
ținut în brațele iubirii.
în românește de
Dumitru BĂLAN
și Ion POTOPIN
*) Din Antologia poeților sovietici, în pre-
gătire.
la vreme / Că li-e drag de grădiniță, / Dar cu
Nelu . . . sînt probleme". Bietul băiat e cam
adormit, pentru că „Uite-așa pățești cînd stai /
Noaptea la televizor / Foaie verde, fir mohor".
Aviz amatorilor . . .
Cînd o dă pe „coarda seriozității". Mălina Ca-
jal nu face decît să repete banalități cunoscute
de orice preșcolar : „Unchiul meu este strun-
gar / Un strungar ce are har / Și stăpîn pe me-
serie / Dar și mîndru că o știe". Ce știe ? Cu
mici modificări, nici portretul zidarului nu-i mai
grozav : „Tatăl meu, zidar de f runte / Știe timpul
să-1 înfrunte". Și tot așa, mai departe, versifi-
cînd, versificind ... Pentru ca la capătul „cap-
tivantei" lecturi să încerci doar o ultimă nedu-
merire : de ce s-o fi numind respectiva cărțulie
„Melc, melc, codobelc"? Să fie o subtilă meta-
foră al cărei sens ne scapă ? Mai știi ?!
loasid DELEANU
•	Expoziție
După iernile sale fabuloase, în care zăpezile
acopereau pînă și temerarele dorințe de a privi
din prag ninsorile de altădată, după „restaurări-
le" din naturile statice, amintind mult de stilul
ceramic Cucuteni, pictorul Tiberiu Moruz deschi-
de acum, la Galeria de artă din Suceava, o ex-
poziție de flori. Uitînd, sau nevrînd să le dea
un nume, florile sale sînt locuite de tăceri adinei,
glaciale, găsite parcă în roci geologice și rea-
duse la lumină. Plasate pe fonduri albe, neu-
tre, pilpîirile lor vegetale ademenesc ochiul prin
transparență, prin aerul acela hieratic și cald-
odihnitor împrumutat de la pictura pe sticlă.
(M. M.).
•	Tîrgul olarilor de la Rădăuți
în cadrul Festivalului național „Cîntarea
României", la Rădăuți a avut Ioc, în zilele de 4—7
august, prima ediție a Tîrgului olarilor la care
au luat parte ceramiști din cele mai importante
centre din țară.
Manifestarea a prilejuit și un deosebit de in-
teresant și util simpozion, „Tradiție și inovație
în ceramica populară românească", la realizarea
căruia și-au dat concursul specialiștii din Bucu-
rești și din Suceava, precum și unii meșteri olari
aflați cu acest prilej la Rădăuți. Expoziția cu
vînzare s-a bucurat, la rîndul său, de un succes
aparte de public. (GH. L.)
® Zilele Editurii Junimea
La Suceava s-au desfășurat Zilele Editurii
„Junimea", manifestare care s-a bucurat și în
acest an de un larg interes din partea cititori-
lor. Cu acest prilej au fost lansate : volumul de
versuri „Migrația iluziei", semnat de Gheorghe
Lupu și cartea de eseuri „Cultura populară sau
virtuțile permanenței" de Florin Bratu. Au par-
ticipat ca invitați Ândi Andrieș, directorul editu-
rii ieșene și Gh. Drăgan, redactor. (I. B.)
# Concursul „Ciprian Porumbescu*4
Suceava a fost din nou gazda tradiționalului
Concurs de interpretare instrumentală „Ciprian
Porumbescu", dotat cu trofeul „Lira dc aur" și
rezervat micilor muzicieni din întreaga țară. La
această prestigioasă manifestare artistică, ce și-a
propus încă de la prima sa ediție misiunea no-
bilă de a oferi posibilitatea depistării și afirmă-
rii tinerelor talente, au luat parte peste 220 de
copii din 38 de județe. Probele de concurs s-au
desfășurat pe trei categorii de instrumente : in-
strumente de coarde, instrumente dc suflat și
percuție și pian. Juriul, prezidat de prof. univ.
Liviu Comes, a acordat și de această dată nu-
meroase premii, premii speciale și mențiuni. Lau-
reații au prezentat în încheiere un frumos con-
cert de gală. (I. B.)
(urmare din pag. I)
vizibil de un anumit lirism, transmis din vremuri
străvechi și impregnat chiar în specii narative.
In acest sens, distincția de structură și substan-
ță o dă comparatismul creațiilor. De pildă, în
timp ce baladele românești sînt marcate de
frecvente note lirice, bîlinele rusești se com-
plac în fantasticul incredibil al basmelor, iar
eposul sîrbesc se desfășoară, cu regularitate, pe
scenă dramatic-teatrală, nefiind simplă narare.
De asemenea, frecvența unui anumit tip de te-
me, la un popor sau altul, dă culoarea și tim-
brul folclorului local.
N. C.: Cît de important este și în ce constă
aportul folclorului la constituirea specificului
național al literaturii noastre culte ?
1.	C. C. : Ca urmare a lirismului folcloric (pre-
zent peste tot în descîntece, în bocete, prin ex-
celență în doine, chiar în fragmente de basm),
literatura noastră cultă este străbătută în linii
mari de un fior liric predominant, de la literatu-
ra veche la epoca modernă, dacă avem în minte
scrisul lui M. Costin, Dosoftei, Ion Neculce, crea-
ția lui Eminescu sau M. Sadoveanu, care este
inegalabil poet în proză. Și aceasta spre deose-
bire de alte literaturi, precum, de exemplu, de
cea polonă care cultivă, în general, din începu-
turi și cu precădere, anecdoticul și gluma (ce-
lebrul dovvcip polonez), umorul, nelipsite din ma-
rile scrieri.
N. C. : Folcloristica românească are tradiții
apreciabile, concretizate, între altele, prin cule-
geri monumentale și prin exegeze fundamentale.
Prin ce credeți că se caracterizează folcloristi-
ca noastră actuală ? După opinia dumneavoas-
tră, ce și cît anume se face, ce și cît ar mai tre-
bui făcut pentru ca folcloristica actuală să ono
reze tradițiile valoroase pe care este chemată să
le continue și să le îmbogățească ?
FINAL MELODRAMATIC ---------------------------------------------
I. C. C. : Folcloristica noastră contemporană
a atins cîteva țeluri fundamentale : întîi, prin
noi și diverse studii s-au pus în lumină mai
bună valorile și capacitățile din trecut, adică
aportul folcloriștilor clasici și materialele adu-
nate ; în al doilea rînd, s-au făcut noi și valoroa-
se cercetări de teren, cu mijloace tehnice avan-
sate de întregistrare și, în fine, datorită concursu-
rilor variat organizate (de diferite instituții) de
cîntece și dans, precum și mijloacelor moderne
de difuziune, în special radioteleviziunii (cu ori-
cîte eventuale deficiențe), s-au trezit gustul și
dragostea maselor pentru creația folclorică și
s-au ivit noi talente creatoare, în spiritul auten-
tic al vetrelor tipice și tradiționale ale țării. Ră-
mîne însă de pus în circuit, prin publicare, imen-
sul și inestimabilul tezaur adunat în arhive, pen-
tru care este nevoie de sprijin acordat cu con-
știința unei opere de măreție și de viitor.
N. C.: Intrînd în domeniul istoriei literare
vechi, v-aș ruga să faceți cîteva considerații re-
feritoare la opiniile mai recente privind începu-
turile scrisului în limba română, avînd în ve-
dere că și dumneavoastră sînteți constant preo-
cupat de această problemă.
I. C. C.: împingerea începuturilor scrisului
în limba română mai devreme decît adoptarea
scrisului în limba slavonă (adoptare din noi ne-
cesități statale și culturale de zonă ale timpu-
lui), este și va fi cîștigul mare al epocii noastre,
iar pentru aceasta există argumente filologice
indiscutabile, între care rămășițe livrești de lim-
bă, perpetuate dintr-un străvechi scris (și numai
în scrieri culte), precum, între altele mesereare
(milă), părătare (pătimire), păraț (cerul gurii) etc.
Serialul publicat de subsemnatul în „Luceafărul"
din 1982 este numai o schițare a problemei.
N. C. : Se vorbește în ultima vreme despre
necesitatea reperiodizării istoriei noastre litera-
re. Modernitatea literaturii române — susțin a-
depții reperiodizării — se manifestă, în fapt, mai
devreme decît în epoca 1780—1830. Care este
punctul dumneavoastră de vedere în această pri-
vință ?
I. C. C.: Sigur, literatura română are toate
elementele pentru o periodizare judicioasă dintru
începuturi, avînd vechime și ținînd pasul în li-
nii generale cu fluxul european. în nici un caz,
prima parte nu merită numai „înfășarea" pe do-
menii (cu oricîtă importanță a lor) sau secole.
Nu trebuie exagerat însă cu „modernități" apa-
rente.
N. C. : Ce rol considerați că au îndeplinit
cărțile populare în cultura românească ?
I. C. C. : Cărțile populare au ajutat, nu nu-
mai în literatura română, ci și în alte literaturi
(am arătat-o deja în altă parte), la formarea lim-
bilor literare vii, în plus, au furnizat materie
și motive de inspirație pentru literatura cultă.
N. C. : Mulțumindu-vă pentru amabilitatea
de a fi onorat acest interviu cu răspunsurile
dumneavoastră, permiteți-mi să vă adresez, în
numele cititorilor noștri, cu prilejul aniversării
a 75 de ani de viață, tradiționala urare „La mulți
ani !“, rugîndu-vă, în încheiere, să ne vorbiți
despre proiecte și intenții.
I. C. C. : Pentru firea mea, întrebarea se pu-
tea limita scurt la propoziția finală. în ce pri-
vește chestiunea în sine, ori de cîte ori am fost
solicitat, am răspuns prin... tăcere, care este
„de aur", în multe privințe. Acum o rup în parte.
Sper să public : o sinteză a literaturii române
vechi, în structură și viziune deosebite de isto-
riile literare de pînă acum ; o istorie a literaturii
polone vechi (probabil cu continuare) ; o mono-
grafie Adam Mickiewicz, la care am lucrat de-
mult ; o sinteză a funcționalității cărților popu-
lare în plan literar european ; o lucrare despre
începuturile străvechi și continuarea scrisului în
limba română. Deocamdată atît. Dixi et [non] sal-
vavi animam meam !
• Cursuri de vară
Sub egida Societății de științe istorice din R. S.
România, la Institutul de învățămînt superior
din Suceava s-au desfășurat cursurile de vară
pentru profesorii de istorie, prilej de perfecțio-
nare a pregătirii profesionale și politico-ideo-
logice a cadrelor didactice participante. Cu acest
prilej au fost audiate teme de deosebit interes,
susținute de cadre universitare din București,
Iași și Suceava. De asemenea, cursanții au efec-
tuat în perioada respectivă vizite de documentare
la principalele monumente și locuri istorice din
nordul Moldovei. (I. B.)
-------------FELURIMI...-----------------
NOBLESSE OBLIGE !
„Un bărbat trebuie să facă fapte mari, dar
să nu vorbească de ele, și nu trebuie să rosteas-
că numele alesei inimii lui, ci doar să-i cînte fru-
musețea, sub numele de Phyllis sau Nicolette",
Willa Cather, „Casa profesorului", 1983, p. 42.
PLOUĂ LA „SĂPTĂMINA"
„Plouă și băltește în birourile redacției noas-
tre, iar conducerea I. P. Informația (care stă la
scuteală) nu ia nici o măsură pentru repararea
imobilului. Măcar de-ar pune o vorbă bună pe
lingă Ivan Patzaichin să ne ajute să ducem ma-
nuscrisele dintr-o încăpere în alta...", „Săptă-
mîna" nr. 25 1983, p. 8. Dați cezarului ...
ACTUALITATEA CLASICILOR
„Dacă ai ceva pe nas. ți se recomandă să
mergi la Paris, unde, zice-se, s-ar afla un specia-
list cu renume european, care cunoaște toate me-
tehnele nasurilor. Te duci, așadar, la Paris, și
faimosul specialist îți examinează nasul, ca să-ti
declare în cele din urmă Eu, zice, pot să-ți
dau un tratament, dar numai pentru nara dreap-
tă, fiindcă asta e specialitatea mea. Rămîne ca
după aceea să faci un drum la Viena ; acolo e-
xistă un specialist în nara stingă, și el o să-ți tra-
teze și nara cealaltă". Dostoievski, „Frații Ka-
ramazov", EPLU, 1964, p. 422.
Dumitru BRĂDĂȚAN
(urmare din pag. II)
ne-mi, te rog, ce căsnicie e aia, ea la Cluj și el
la Ploiești
Cînd se uită, femeia din colț dispăruse și loa-
nid își cam pierduse răbdarea. Noroc că Marcela
care, revenind dinspre sala de împrumut, anunță
că-și încheiase programul. Profită de împrejura-
re și se ridică : „Am să plec și eu".
Dacă luliana intenționase să-i dovedească
„partea ei de fericire", pentru că din întreaga sa
vorbărie asta reieșise, adică, iată dragă, în ciu-
da nebuniilor mele de tinerețe o duc minunat,
n-am probleme, mi-am aranjat și fata, curînd
poate o să fiu și bunică, o bunică simpatică și
guralivă, ei bine, reușise dacă așa ceva își pro-
puse, reușise să fie pe deplin convingătoare. Din
punctul ei de vedere.
— Ți-a spus de Mircea ? se interesă Marcela,
la ieșire, în timp ce el tocmai se pregătea să-și
ia rămas bun, cu gînd să se îndrepte spre gară.
Și fără să-i aștepte răspunsul, o, Marcela a știut
totdeauna foarte multe despre alții și prea pu-
țin despre dînsa, anunță cu o voce incoloră ca
și cum loanid n-ar fi trebuit să fie străin de
ceea ce urma să afle : „A avut un accident de
mașină. Nu mai lucrează de cîțiva ani “.
— Ce vrei să spui, nu-nțeleg ?
— A fost pensionat și stă acasă. Singur.
Asta nu-l clarifica îndeajuns. Și ce voia să
însemne acel „singur" ?
— Fii mai explicită, te rog! Acum se oprise
și își întoarse privirile spre dînsa așteptînd.
Chip nedefinit, convențional. O aluniță plasată
sub lobul urechii din stingă. începuse să cărun-
țească. Ii descoperi cîteva fire albe în părul des,
pieptănat cu grijă. Nu-i sta rău. Ce nu-i sta rău?
Și totuși, cele două cute ce-i încadrau gura căr-
noasă vorbeau de la sine despre trecerea de ce-
ea ce se cheamă prima tinerețe. In fond, de ce
o femeie trebuie să fie numaidecit frumoasă ?
— Nu mai vede. E orb. Punctă pe ultimul cu-
vînt și înainte ca vorbele să-și facă efectul scon-
tat, Marcela se desprinse din loc grăbind pașii,
pentru a se pierde curînd printre siluetele tre-
cătorilor, care păreau să umple dintr-odată
strada : scenă amintind pînă la enervare finalul
atîtor melodrame cinematografice, pentru care
însă loanid nu mai avea de multă vreme nici o
apetență.
REALIZATORI : Ion BELDEANU,
Constantin BLĂNARU, George DA-
MIAN, Viorel DÂRJA, Ion CARP
FLUERICI, Mihail IORDACHE, Gh.
LUPU, Marcel MUREȘEANU, Ion
PARANICI, Mircea TINESCU, Ale-
xandru TOMA.
Tehnoredactare : Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA
ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Str. Mihai Viteazul, nr. 48