r '	S ®
se o
IULIE 1983
EUPLIMKNT EDITAT IN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
STAREA DE VEGHE
O fotografie de la un conclav scriitoricesc ii înfățișează
alături pe Alexandru Ivasiuc și Nichita Stănescu. Poetul;
coborit adine în sine, ascultînd, parcă, o muzică numai de
de el auzită, un buddha ascultînd, în spatele pleoapelor lă-
sate, priveliști proteice ale spiritului. Romancierul : încordat
ca un arc, cu expresia tăioasă din care țîșnește către cine-
va o privire-lascr anihilantă, lansînd, după cum arată cu-
riozitatea uimită sau indiferența suspectă a celor din jur,
una din acele replici îndrăznețe, tranșante și fără ripostă
— expresie a dialogului său polemic cu lumea. Trebuia să-i
sărbătorim, anul acesta, pe amîndoi la cincizeci de ani ;
fatalitatea a făcut ca pe Al. Ivasiuc numai să-l comemo-
răm. După doar zece ani de activitate scriitoricească, el a
devenit, de la cutremurul din 1977. una dintre marile ab-
sențe ale literaturii noastre contemporane.
La apariția romanului „Vestibul" nu-1 întîlnisem încă.
Știut fiind procentul de autobiografie pe care prozatorul ana-
list o varsă in plăsmuirile sale de prim-plan, eram tentat
să mi-1 imaginez după tiparul doctorului Ilea : marcat de
complexe, introvertit dilematic ; am întîlnit, peste un timp
un om total opus imaginii pe care mizasem. Era. înainte de
toate, o personalitate luminoasă ; dar nu avea acea sclipire
fosforescentă care se slujește numai pe sine, ci una care ra-
dia pînă departe și persistent. Era puternic, nu dominator ;
ființele egolatre sau meschine nu aveau ce căută în jurul
lui căci putea provoca infarct sau icter prin teribila emi-
siune de sine, absolut netrucată, prin puternica tensiune in-
telectuală la care-i obliga pe interlocutori. O conversație cu
el era o experiență extraordinară. De fapt, nu dialoga, ci
monologa. Pornea din banal, ca un copac care, la ieșirea din
pămînt, nu se deosebește de un fir de iarbă. Crestea rapid,
trunchiul îi devenea viguros și dur. urca, se ramifica uimitor
fără a-și pierde coerența, atingea cote primejdioase, căpăta
turnuri insolite ; nu putea fi oprită din lăuntru pînă nu de-
venea un edificiu de sine stătător, ci numai întreruptă din
afară; dar nici nu putea fi reluată: avea regim de unicat.
Venea în Bucovina, căreia-i aparținea în linie paternă,
sub pretextul odihnei, dar, deși probabil scria mai puțin,
lucra, de fapt, la fel de intens ca în restul anului. Și nu
numai în camera cu interior de chilie mănăstirească, ci în
întreg spațiul bucovinean. 11 fascinau monumentele de artă
de aici și avea o pasiune deosebită pentru Dragomirna. în
vara anului 1976 am ascultat, cred că aproape în întregime,
eseul pe care intenționa să-l scrie despre arhitectura și
pictura medievală moldavă în contextul artei europene ;
ceea ce-mi amintesc despre el este că demonstrarea origi-
nalității, valorii și convergenței acesteia cu cultura și civili-
zația continentului nostru era impecabilă. Un amănunt:
considera că silueta unică a Dragomirnei s-ar datora fap-
tului că Anastasie Crimca, arhitectul și ctitorul ei, ar fi avut
același defect de vedere ca El Greco ; și găsea destule ar-
gumente în restul operei acestuia. Corolarul eseului era in-
tegrarea perfectă a monumentelor Bucovinei în totalitatea
artei europene. în aceeași ultimă vară proiecta apariția la
Suceava a unei reviste a cărei conducere era gata să și-o
asume ; nu din orgoliu, nici pentru publicitate, ci din acea
nelimitată generozitate care îl caracteriza.
Constat că toate paginile omagiale care s-au scris despre
Al. Ivasiuc cu diferite prilejuri sînt constant enumerative ;
fiecare dintre cei care l-au cunoscut se străduie să catagrafie-
ze cît mai multe din datele personalității sale complexe si
proteice. S-ar mai putea adăuga una : deschiderea către uni-
versalitate, imperios necesară atît propriei opere, cît și în-
tregii noastre literaturi contemporane. Era un cosmopolit
în sensul excelent al cuvîntului — de cetățean al lumii, an-
gajat total în problematica și în destinul ei. A înțeles că
scriitorul român de azi nu trebuie doar să comunice cu litera-
tura altor popoare, ci este dator să se implice total în destinul
umanității ; să se simtă responsabil nu numai de ce se .pe-
trece în perimetrul național, ci și la scara întregului glob.
Sensul suprem al vocației militante a operei sale, blazonul
ei, este asumarea destinului „lumii celei mari și agitat -.
cutreierată de marile neliniști și ambiții, de veșnica nea-
jungere".
Spuneam mai înainte că biografia lui Al. Ivasiuc nu poa-
te fi descoperită în cele ale personajelor sale. O singură
dată este ispitit de autoportret — unul al artistului în ti-
nerețe—, în Corn de vînătoarc, dar nu atît ca imagine în
oglindă, cît ca destăinuire a profesiunii de credință. Mihai
de Giulești, ajuns, prin puterea minții, dintr_un anonim
nobil de țară unul dintre puternicii Europei, era stăpînit de
o „foame chinuitoare de întrebări" despre lume, nu despre
sine și veșnic neliniștit din cauză că pentru el existau spai-
me mai mari ca spaima de moarte, pentru că totul se putea
întîmpla, nimic nu urma să se desfășoare firesc, și să se
repete. Starea de veghe la destinul omului reprezintă pentru
Al. Ivasiuc condiția ultimă a artistului.
Mihail VULCAN
Plimbare
prin pădure
£ U v B «o
tara seie emci
simțuri
Hai în pădure să ne ascundem
printre fantome printre copaci
ochiul meu astfel să nu mai vadă
că înspre seară tu te prefaci
și-acolo noaptea să ne și pierdem
ca într-o mare altundeva
strigătul nostru să nu se-audă
decît in cazul că n-am striga
floarea pădurii și fructul ei
frunza căzută și frunza vie
deodată noaptea să nu miroasă
și de aceea nici să nu fie
să punem mina pe cite-o ghindă
pe cîte-un arbore care-a căzut
și mina noastră nici să nu simtă
cuvîntul nostru să fie mut
să ne prefacem că nu știm ce e
fructul acela iluminat
să-l duci la gură să n-aibă gustul
pe care totuși l-ai așteptat
oare nu sintem noi dulci fantome
să mă întrebi la ureche deodată
-n pădurea asta fără arome
de care alții spun că se-mbată
Nicolae PRELIPCEANU
Bucovina este aura nordică a Dunării. ..
Nu există om și cetățean al țării să n-aibă dorința pur? de
a cerceta obcinele bucovincne atît de aurcase și de invidiat după
aburul Deltei atît de argintiu.
Dragoș a încălecat munții descălecînd în Moldova. Cunu-
na Iui era Bucovina.
Poeții de aici, intr-un fel aparte, ștîrnesc în mine un sen-
timent de dragoste și de liniște sufletească ce dau frumusețe și
austeritate ochiului fix și neplingînd.. .
De-aș mai trăi o viață m-aș naște în Bucovina ! .. •
Și cînd văd un cuvint surîzînd, fără să vreau, mă gîndesc
la Bucovina, Mona Lisa noastră...
Nichita STĂNESCU
--------------------INEDIT
Mărturii
Racul reprezintă pentru mine începutul, poate, al unei noi
etape de creație și, tocmai de aceea, sinteza temelor aș spune,
a obsesiilor mele : avalanșa puterii, puterea, violența, lupta pentru
umanitate și, mai ales pentru om. Omul viu, concret, omul cu care dai
mîna, nu o abstracțiune acceptată de oricine. Cetitorul poate va
vedea, în spatele unui roman exotic, problemele veacului nostru,
fără culoare locală, desenate geometric.
Alexandru IVASIUC
Alexandru Ivasiuc în compania unor cineaști
A PRIVI
Tăcerea lui mă ninge...
Atunci cînd prindea să-și rostească ideile, obsesiile, temele viitoarelor
sale cărți sau amintirile, Alexandru Ivasiuc devenea numai spirit, flacăra vie,
mistuitoare și pătimașă. Am avut privilegiul, (nu-mi vine a crede că l-am pier-
dut) să fiu cîteva veri — el venea la Suceava numai vara — în preajmă-i.
Apartenența la Bucovina și-o revendica după tată, iar după mamă pe cea
maramureșeană. Dealtfel, cit a stat la Suceava, a fost găzduit de tante Va-
leria, sora tatălui său, în casa de pe strada Dragomirnei. In camera de lucru
îl mai așteaptă și acum masa la care a scris ultima sa carte, Racul.
Diminețile era inabordabil. Iși impusese un regim de lucru temeinic, nu
primea pe nimeni, munca sa prelungindu-se pînă înspre orele amiezii. Ve-
neam la el către seară și porneam spre Mănăstirea Dragomirnei; o atracție
irezistibilă îi poruncea parcă să refacă mereu drumul acesta. Intenționa să
scrie un amplu eseu despre acest inegalabil monument arhitectonic. N-am
să-mi iert niciodată faptul că nu cm reținut pe bandă magnetică colocviile
noastre de atunci...
Către apusul soarelui, porneam apoi spre locurile cerbilor lopătari, în
vădurea din preajma mănăstirii — rezervație cinegetică prohibită vinciului,
de unde ne întorceam parcă mai tineri, purificați de toate cele lumești.
Cînd vorbea, amintirile sale, temele viitoarelor sale cărți deveneau rea-
litate palpabilă, personajele lor se implicau în discuțiile noastre, cealaltă rea- i
litate, cea înconjurătoare, estompîndu-se, pierzîndu-și contururile...
Ultima oară l-am întîlnit la Athenee Palace, către sfîrșitul lunii februarie
7977. A venit însoțit de Nicolae Manolescu, mi-a dăruit Racul și m-a rugat
! să-i rezerv o cameră la hotelul Arcașul din Suceava. După două zile și-a
( contramandat intenția. A urmat, apoi, noaptea de 4 martie 1977...
Ar fi avut acum 50 de ani, timp în care, cîte dintre proiectele sale lite-
i rare ar fi devenit realitate 1 Greu de spus '
Pentru mine însă el continuă să vină în fiecare vară la Suceava și eu îl
însoțesc ca și atunci, spre Dragomirna, deși acum, tăcerea lui mă ninge. ..	,
George DAMIAN
l____________________________________________________________________J
„Potențele necesare
unei dezvoltări
strălucitoare,
de Importanța
mondială,
a lingvisticii,
a filosof iei și a altor
ramuri ale științei
românești există"
Interviu cu profesorul universitar,
doctor docent
GHEORGHE IVĂNESCU,
membru corespondent al
Academiei R. S. România
Octavian Nestor : Stimate tovarășe profe-
sor, în primul rînd trebuie să vă spun că
„Paginile bucovinene" sînt onorate de a vă
avea invitat la una din rubricile sale în care
și-a propus o radiografiere complexă a fe-
nomenului spiritual contemporan cu ajuto-
rul unor personalități marcante ale culturii
românești. Aș dori ca, pentru început, să
reparcurgeți succint traiectoria vieții dum-
neavoastră, trecînd prin acele puncte care
au marcat destinul omului, al profesorului,
al savantului.
Gheorghe Ivănescu : Născut în 1912, am
deschis ochii asupra lumii în timpul primu-
lui război mondial și conștiința mea a fost
preocupată atunci de cîteva evenimente im-
portante care s-au petrecut în satul meu,
Vutcanii. Eram nepotul unui învățător care
a murit pe frontul dobrogean în octombrie
1916, la douăzeci și șase de ani, un învăță-
tor care își închinase puținii ani de invăță-
mmt : i ridicării poporului român din satele
mdețului Fălciu. Acest învățător, mort, pe
front pentru realizarea unimiii naționale, a
eorstituit pentru mine un far al întregii vie-
ți, dar, bineînțeles, mai ales în epoca tinere-
ii-. Le 1?, dînsul rămăsese în familia noastră
un cult pentru Nk^toe lorga o scrie de
cărți dc istorie. Ay se face că unele din
primele mele preocupări s-au îndreptat asu-
pra studiilor de istorie a românilor. în satul
meu, în timpul războiului, a poposit și un
doctor în astronomic, do la Paris, Nicolae
Enache de la Olt, care ne povestea, membri-
lor familiei mele și mie. un copil pînă la
caso ani. viața lui de studii la Paris. Aceas-
ta m-a făcut să doresc, încă din anii aceia,
să d vin. și eu om de știință și să studiez
cîndva în acest centru al culturii mondiale
care era Parisul.
(continuare în pag. III)
Discuție consemnată d''
Octavian NESTOR
Cronica literară
r
Ceea ce frapează în Migrația iluziei (Edi-
tura Junimea, 1933) este absența totală
a reflexelor contemporaneității ; n ci
un ecou al convulsiilor sau avinturilor mapa-
mondului, nimic din impasurile și nădejdile
omului de azi, niciuna dintre obsesiile și di-
lemele poetului nevoit să se integreze ritmuri-
lor galopante ale epocii nu tulbură unda cla-
ră a poemelor acestui volum. Performanța
poetului, dacă ne este îngăduit să o numim
așa privind lucrurile dintr-o perspectivă
strict artistică, presupune, fără îndoială o ati-
tudine polemică : în fața asalturilor deru-
tante ale momentului, poetul trebuie să-și
păstreze cumpătul și să supună tot ceea ce
intră în raza existenței sale unei instanțe
mai înalte. Dacă și-ar întoarce fața spre tre-
cut. plasîndu-și opțiunile ontice la o distan-
ță oarecare de prezent, ar nega, in fond, lu-
mea. sau măcar specia umană, aplicindu-i
stigmatul degradării. Dacă, dimpotrivă, s-ar
preda, cu arme și bagaje, viitorului, ar în-
semna să se lase, cel puțin pînă la un punct
și cel puțin din punctul de vedere al meni-
rii artei, în voia iluziei. Și într-un caz, și in
celălalt, demersul poetic ar fi acuzat roman-
tic ; or, Gheorghe Lupu se refuză categoric
romantismului de orice coloratură, optînd
cu neîndoielnică sinceritate pentru o „can-
didă clasicitate". De ce candidă ? Pentru că
poezia lui, așa cum ni se înfățișează în Mi-
grația iluziei,’ nu reține din viață lumii decit
eternul bine și eternul frumos, mai exact,
ceea ce este pentru el bine și frumos ; ins-
tanța supremă căreia se supune este eterni-
tatea, la care accede prin suprimarea timpu-
lui. adică situarea, de fapt, a existenței în
afara lui, sau prin absolutizarea clipei. Ca-
lea aleasă este coborîrea în sine — un fel
de narcisism eliberat de orgoliul individua-
lității irepetabile : ,.O sete străveche-mi re-
soarbe făptura ca marea Trupul bunicu-
lui meu intră viu în vecie ' Vai născătoare
a fiului gîndului bun / Ochiul tău harnic
muririi renaște lumile" („Cîmp magnetic").
Privindu-se în oglinda propriului sînge are
perspectiva ,nu numai a strămoșilor, dar și
pe cea a urmașilor — evident, la nivelul spe-
ței umane : „Nu acum, dar voi veni să-mi
privesc / Răsăritul în noul-născut și dc-aco-
lo / Sărutindu-vă călcîiele voi coborî / Sub
voi ca o trestie din care / Veți înfieri dis-
perați" („Semn I"). Identificarea eu-lui pro-
Starea de intimitate cu spațiul originar
al Țării de Sus este suficient de ten-
sionată liric îneît zăgăzuiește instinctiv
viituri patetice în această ultimă plachetă de
versuri a Vioricăi Ana Cozan, apăruta la e-
ditura „Junimea". Unda duioșiei, a dezrădă-
cinării acceptate, nu-i în nici un caz repu-
diată printr-un act voluntar de a fi în ton
cu moda, ci se insinuează sfios mai curînd
prin subteranul (dt care vorbea T. Vianu)
celor zise, în acord deplin cu firea modesta
(la propriu) a poetesei ce știe să asculte, să
recepteze sensibil mesajele neîncetate ale
copilăriei, ale peisajului bucovinean distinct,
incit aproape că autoarea nu rostește cuvin-
tul ales, ci acesta se rostește singur. Gestul
liric are o oarecare solemnitate (răsfringere
a temperamentului și a educației primare,
definitorii ca în cazul matricei stilistice a
lui .Sadoveanu ș.a.). dar în același timp este
vechea supunere la esența universală prin
consimțirea perceptibilului presant (există
undeva precizarea : „pădurea mea de dina-
fară") care-i modelează gesticulația metafo-
rică însăși — devenind o permanență a stă-
rii poetice caracteristice.
Peste tot, acest copil al pădurii humorene
este asaltat de o adevărată migrație a cerbi-
lor („veneau spre mine fluvii / de coarne
sunătoare"), ploaia este o lactație abundentă
a „lupoaicelor cerului", norii-s numaidecît
Proză
CANICULĂ
E cald. Pe străzi se topește asfaltul. Oamenii
merg pe lingă ziduri, prelingîndu-se parcă prin
iișiile subțiri de umbră. încerc să mă grăbesc
dar renunț. Broboanele de transpirație îmi inun-
dă fața. Mă șterg mereu cu batista și-mi bles-
tem norocul de-a avea probleme cu mașina.
în sfîrșit, ajung în fața magazinului Auto-
moto. Intru. Un ventilator uriaș, învîrtindu-sc în
mijlocul tavanului, trimite pale de vînt răcori-
tor. Mă simt mult mai bine.
In magazin nu e nimeni. Mă apropii de tej-
gheaua în dosul căreia stă plictisit un om între
două vîrste, cu mustață pleoștită, privind în
stradă.
: — Bună ziua...
Nu mă aude, nu mă vede. îmi reține atenția
ecusonul de pe halatul gri : Teofil Jujău, vînză-
tor. încerc să-l captez atenția :
— Nene Teofil...
Pare trezit dintr-un vis frumos.
— Cu ce vă servim ?
îi zîmbesc jovial, ca unui prieten.
— Aveți o piesă...
Fără să aștepte, îmi răspunde cu uimitoare
promptitudine :
— Ieri am vîndut ultima bucată.
— Nici măcar una, așa, rătăcită. . -
— Nici.
— Nici din alea din plastic ?
— Nici.
Mă irită răspunsul acesta invariabil. încerc
să schimb tonul, s-o dau pe glumă.
— Nici roșii ?
— Nici.
— Nici castraveți ?
Nenea Teofil mă privește cu vădit dispreț.
— Vă credeam om serios.
Are dreptate. Am făcut o glumă stupidă. Dar,
ce vreți, pe asemenea caniculă... Caut să mă
reabilitez.
— O să mai primiți ?
— încercați pe vineri Ia prînz.
— Aha !... Să nu vă las un aconto ?
Teofil mă privește apatic. Simt cum îi trec
privirile prin mine pînă dincolo, prin vitrină, în
stradă.
— Mă jigniți.
Din nou îmi șiroaie transpirația pe tîmple.
Bag mîna în buzunar, să scot batista, în timp
ce rostesc în disperare de cauză :
priu cu cel al Omului îi permite situarea la
o altitudine de la care se limpezesc citeva
dintre miracolele benefice ale existenței —
veritabile coloane de marmoră ale eternită-
ții : iubirea, frumusețea, germinația, comuni-
carea dintre limitat și infinit. Poetul este
un hierofant lucid care transmite discipoli-
lor însemnele sacre : sămînța. cântecul, fe-
meia, vinul, steaua : „De plugărit dacă vei
avea noroc, Fă-o așezat și cu tragere de
inimă ; / De vorbire de ti se va face, / Vor-
bește numai cit îi trebuie faptei ; / Femeia
dacă-ți va călca pacea, / Fă-o pacea ta și
GHEORGHE LUPU
migrația
iluziei
mama copilului tău ; / Să meargă veste-n
iarbă și ceruri / Că omul ocrotește și bucură
lumile" („învățătură").
Poezia lui Gheorghe Lupu, dionisiacă dar
fără dimensiune orgiastică, este definibilă,
in primul rînd, prin pannaturism ; o poezie
al acelui aprilie abstract al Marilor Diony-
sii : „Ce conversează în aprilie Jivinele
duioase negrăit ? / Dulce-i mușchiul de pe
cumpăna / Pinditoare fără somn. Tinăra
ureche singeră-n / Malul apei răsărit de
corn. /.../ Sub astrul fără odihnă / Pasărea-și
„cîlții cerului" care trec... peste „umbra sîr-
moasă a scaieților", îneît fata polonelor fără
seamăn cu greu reușește desprinderea
(„să-mi adun din iarbă fața") spre abstrac-
țiuni mai curînd generoase, fragile, chiar
cochete ; „lupii, păstrăvii, cerbii, cocoșii
umblă-n amiază ' poetul vine o dată pe an,
VIORICA ANA COZAN
intilnirea
cu mine
celebrează / și se-ntoarce tălăzuind cu stele
intrările".
întîmpinăm sistematic un fel de păgînitate
panteistică, totuși neeontemplată static, ci
în perpetuă zbatere „firească", fără ieșiri
din matca hărăzită, fără placidități ale cal-
mului aparent pentru ochiul obișnuit. Zoolo-
gicul, vegetalul, umanul (la urmă, conform
— Prefer să vă jignesc acum, așa, dar vineri
să fiu sigur...
Fără să schițeze vreun gest care sâ-i trădeze
interesul, nenea Teofil mă fură cu coada ochiu-
lui. apoi zice oarecum indiferent și apatic :
— Trei poli...
Mă iluminez. Simt că am găsit un limbaj co-
mun.
— Bucata ?!
— Global.
Merg înainte cu îndrăzneala.
— De export ?
— Refuzat.
— Merge...
— Ca pe roate.
îmi vîr mîna în buzunar din nou, cu batista
umedă de transpirație, și scot portofelul.
— Atunci, pe vineri...
Teofil face, în sfîrșit, un gest ușor de pro-
test.
— A, nu. Pe mine nu mă găsești vineri. De
mîine sînt în concediu.
în clipa aceea simt că-mi îngheață sîngele în
vene.
— Atunci ?!
— Vă servește colegul...
Calmul individului mă irită. Iar faptul că
nu găsesc o piesă de nimic, în tot orașul, fiind
nevoit să-mi țin mașina pe butuci, mă exaspe-
rează.
— Și, cum știe colegul că eu...
— Știe el.
— După ce ?
— După... poli.
Mă dumiresc. înclin capul aprobativ.
— Aha !
— Mai dați doi poli.
— Pentru o pereche ?
— Pentru relație.
Desfac iarăși portofelul. Discret număr ban-
cnotele și 1 le strecor pe sub mînă. Cu o agili-
tate de prestidigitator, Teofil le trece simplu
în buzunarul propriu.
— Nu-i prea scump ?
Teofil își pleoștește mai mult mustățile. Pri-
virea lui apatică se prelinge galeșă prin geamul
vitrinei în stradă pe unde nu trece nimeni la
ora aceea de amiază caniculară. Nici în magazin
nu mai e nimeni altcineva în afară de noi doi.
Aștept răspunsul care întîrzie. în sfîrșit. aud
cîteva cuvinte, rostite alb.
— Atunci, veniți sîmbătă.
— Și, sîmbătă găsesc.
— Nu.
— Păi
— E mai ieftin.
Ce s-o mai lungesc ; mă-nvoiesc.
face cuibul" („Ecou"). Germinația universală
este sensul ei cel mal adine, in fiecare fi-
ință trăiește sămînța din care s-a ivit și pil-
ptie cea prin care se va eterniza ; oamenii
iși au obirșia m brazda în care încolțește
și bobul de grîu, se însămînțează ei înșiși în
pămimul nesiîrșit de primitor inirăținau-se
cu vegetalul într-un alt ciclu al vieții : „Cu-
nosc : voi muri cumsecade Sub brazde-n
monada eternă / Să-mi gîlgîie griie-n arca-
de / ■ Fiindu-mi fiindu-le pernă" („Respira-
ție"). Moartea nu mai este dispariție
ci transmutație, de unde și absența fio-
rului tragic la perspectiva întoarcerii in cu-
mente, înlocuit de acceptarea aproape entu-
ziastă a condiției limitării : „Mă culc în vie
apărat de struguri / Cînd bate vintul ca un
ciine bun. l In trupul țărnii se dezbracă
trupul — / Amurgul este ochiul meu pos-
tum. / / ... /. De regnuri suspendate umblă
vorba. / Planeta-și dăruie obrazul copt. / Via
cu strugurii de marmură / Se coace sub că-
mașa mea de tort" („Fraternitate").
Chiar și lirica de dragoste, puternic sen-
zuală, emanînd dintr-o robustă candoare vi-
rilă (exceptînd acele poezii în care cuvin-
lul este excesiv emfatic și gestul posesiunii
inutil teatralizat) nu se oprește la simpla
jubilație a simțurilor, ci curge mai departe
în epitalamuri tandre amintind de erotica
argheziană matură : femeia este pămînt tî-
năr, deci mai aproape de Demeter decit de
Venus.
Cînd poezia are ca obiect poezia, rezultă
un inefabil orfism, poate cota lirică cea mai
înaltă pe care o atinge Migrația iluziei :
„Privighetorile-și descarcă sufletul / Spre-
auzul miezului de noapte sus / Smulgind
auzului un alt auz. / / Fecundă raza-n rază
se-mlădie. / Atunci hazard acum geometrie /
Născutul grai de-o maică ancestrală / Iși allă
pacea-n propria-i răscoală".
Dincolo de unele crispări și prețiozități
ale discursului (altfel matur, original fără
obsesia inovării și deplin constituit) mai ales
la nivelul limbii, și de citeva vagi sonuri
barbiene sau stănesciene răzlețe, adevăratul
volum de debut al lui Gheorghe Lupu re-
levă un poet capabil să transfigureze realul,
iar nu să-l ilustreze în conformitate cu prog-
noza lirică la zi.
Mihail IORDACHE
legilor evoluționismului !) coabitează peste
toate cele multimilenar știute ; spiritul răs-
colitor, descoperitor, cu precădere neliniștit
al veacului, secondat de cel neapărai demiu-
gic al poetului vizitează fie doct, fie mirat
acest imperiu al statorniciei, propunînd noi
raporturi și dimensiuni ; cu toate pasagerele
„flori ale răului" poetesa optează fundamen-
tal pentru starea de fapt și de drept a în-
frățirii cu natura (nostalgii asemănătoare
încep să apară pretutindeni în literaturile
lumii), cu pămîntul natal înainte de toate,
cu ființa lui, cu sfințenia și dăinuirea lui.
Trecerea ineluctabilă a timpului e trans-
pusă aluziv într-un spațiu al candorii : „o-
glinzile-s pline de oameni / nu-mi mai arată
chipul demult", căci, iarăși alegoric, „rășina
așa cum este rășină / se scoboară-ncet, neob-
servată" ; nota autoironică, șăgalnică, din fi-
nalul acestei poezii (Intilnirea cu mine) nu
acoperă — și nici nu-și propune, cred — pre-
lunga înfiorare melancolică în fața eternului
mecanism al viețuirii : „scoarța, uscată de sus
în jos, cade / și rîde cum rămîn / creanga co-
pilăriei înaltă-i și verde mugurele ce-1 mă-
nânc".
Regnul vegetal este domeniul preferat în
care se manifestă substanța infinită a suges-
tiilor autodefinitorii în planul unui optimism
structural „poetic".
L. DUMBRAVA
— Bine. Fie, vineri. Dar vreau cu accesorii
cu tot.
— A ! Trebuia să spuneți de la-nceput.
- De ce ’ Are vreo importanță ?
— Ne-nsemnată. Mai puneți un pol.
— Pentru accesorii ?
— Pentru băiatul de la magazie.
Mai desfac portofelul cu aceeași discreție, deși
magazinul e în continuare pustiu.
— Dar, vineri e sigur ?
— Ce, sîntem copii ?!
Cu asemenea asigurări răsuflu ușurat si deu
să plec.
— Atunci, pe vineri. La revedere...
— Păi, ce facem, dom’le ?
E pentru prima dată cînd Teofil pare impa-
cientat. Nu-nțeleg.
— Cu ce ?
— Nu luați marfa ? Vă fac bon.
Sînt uluit.
— Acum ?
— Păi, nu ne-am înțeles ?
— Pe vineri. V-am dat și aconto...
Vînzătorul își reia atitudinea contemplativă.
— Mă rog, cum doriți. Dacă vreți să așteptați
pînă vineri...
Simt că mă aflu în plină capcană a absurdu-
lui.
— Cum, îmi puteți da, totuși, acum piesa ?!
Teofil Jujău mă privește derutat la rîndu-i de
naivitatea mea și adaugă rece :
— Un pol pentru urgență.
— în plus ?
— Nu. Separat.
— Fie.
Mai bag mîna odată în portofel. Omul din
fața mea îmi întinde cu candoare bonul.
— Plătiți la casierie treizeci și doi de lei și
optzeci de bani.
Iau bonul fără să-mi cred ochilor. Răstorn
portofelul cu fundul în sus. Deodată simt că
mă trec iarăși toate sudorile. Ridic privirile
disperate spre nenea Teofil.
— Dom’le, fii amabil, împrumută-mi pînă
mîine optzeci de bani, că nu-mi ajung. N-am...
De data aceasta nici măcar nu mă mai ono-
rează cu privirea. Indiferent,, și la fel de calm,
îmi ia din mîna bonul, îl mototolește și-l arun-
că sub tejghea, continuînd să privească plict -
sit în stradă. Apoi. în timp ce în magazin intră
o pereche de tineri, îmi spune :
— Lăsați... Nu-i nevoie... Veniți vineri...
Constantin CUELEȘAN
neiertat
Neiertat să rămînă păcatul
Sfetnic de a-ți fi fost și rană
Pentru-nceputuri
Și pentru-necatul ropotelor reci
De iele și smei.
O, noapte, mă ierți
Pentru-nfruntatul poverilor stelelor ?
Eu, netrebnicul, te uit aici.
Regina mea singură. în fiecare dimineață,
Cînd soarele-și joacă această
Nemăsurată taină...
ca ochii pădurii
Ca ochii pădurii la plecarea devreme a păsărilor.
Se-arătau cintăreții in noaptea cea neagră a cailor
Din cîmpiile Bărăganului meu.
Văd de atunci lunecînd arama peste colnice
Toamna lumina ideii umplind-o
Greu stăpinită venind înserarea.
Liniștea, astfel, e un viscol de sonuri
Pe scitice locuri învolburîndu-se
Peste perpetua privire spre-nalturi a ierbii.
singurătate
E-o rugăciune,
înflorind, parcă.
In așteptarea lui Fidias însuși,
Stînca aceasta
Arătîndu-și
Mării
Marmura pură.
Vin umbre pe maluri.
Vuietul adîncului
Suie-n frunzele sălciilor.
Iar algele își îndoaie coapsele
In euforice dansuri.
Căci stinca își ascunde comorile
Și-adincă rămîne
Și singură...
arzînda lumină
Arzinda lumină
Dreaptă am vrut ca să-mi fie.
Căci eu rostesc : nesilită mi-e
Propria-mi neatîrnare.
Cum nesilit adevărul că totul rămîne
După ce trupul ne pleacă.
O, suflet devine albastrul.
Spre a trece în arbori
Și în apele de taină
Ale văzduhului..
Lună,
Fată nebună.
Toate să-nsemni
In clipa ta de liniște,
Dacă mai este.
Dacă mai este.
clipa nordică
Și iată pescărușii zburînd de-a lungul străzilor,
Ca ape lungi.
Precum dragostea noastră
Adusă de la Mama Valahia
Stampă nouă pentru poarta castelelor de taină.
Poetul stelar visează mereu
Sub dalele dăruite Madonei
încă o ninsoare a parfumurilor celeste.
Tot rotind astrele în jurul gîndului său
înfiorat.
La ce pot gîndi eu, aici. acum.
Privind marea.
Punctul de gheață de dincolo ?
Poate la orga Oliviei
Ascultînd, cu toate sunetele ei.
Trecerea pescărușilor triști
De-a lungul inimii mele !...
castelul
Vrăjitorii-și trecură pe-aici pelerinele
Și blesteme se-ncuiară în ziduri,
Bătrîne fantome îl spintecă iarăși.
Cu ochi de salamandră.
Și nu-și lasă semnul pe dalele roșii —
Tălpi cu răbojuri de taină.
Și iată, o, iată cum crestele-și moaie
In vitralii de criță.
Taina castelul sporindu-și.
Și ning pretutindeni pădurile blînd
Și sînt eu ninsoare și liniște sînt.
Pagini bucovinene —
(urmare din pag. I)
Anii din urmă ai liceului, pină în
1930, au fost pentru mine anii de în-
ceput de formare ca om de știință în
domeniul istoric și lingvistic. In clase-
le a Vl-a și a VU-a am citit grama-
tici grecești, bineînțeles mă ocupam
și de latină și de istoria literară la-
tină. Am citit și primele pagini din-
tr-un manual de lingvistică indo-eu-
ropeană, acela al lui Valori : Ele-
mente de lingvistică indo-europeană,
apărut in 1924. Eram de pe atunci ho-
tărît să devin un indo-europvnist sau
un elinist. în 1930 m-am înscris la
Universitatea din Iași, la secția de fi-
lologie clasică și filologie româneas-
că. Acolo am înlîlnit un savant ca
Philippide care mă satisfăcea din toate
punctele de vedere, pentru că se o-
cupa atit de istoria poporului român,
cît și de limbile indo-europene și era
un protuntd cunoscător al limbilor
greacă și latină. Mai tîrziu am înce-
put să apreciez teoria lui despre lim-
baj. în general, care mi se pare pină
astăzi una dintre cele mai originale și
mai judicioase din toate timpurile.
Așa se face că am ajuns licențiat în
filologie modernă, specialitatea limba
și literatura română. Aceasta n-a în-
semnat însă că am renunțat la indo-eu-
ropenistică ; am continuat a citi și ca
student studii de indo-europenistică
în franceză, germană, studii de ling-
vistică generală, ca acela al lui Saus-
sure. A fost un lucru important pen-
tru mine faptul că profesorul Ior-
dan m-a recomnandat pentru o bur-
să de un an de zile la Paris. Am ob-
ținut această bursă, și în anul 1934—1935
am studiat acolo cu învățați ca Mario
Hocques, în domeniul lingvisticii ro-
manice, și J. Vendryes, în domeniul
lingvisticii indo-europene. Alti doi
ani, 1935—1937, i-am petrecut la Ro-
ma, ca membru al Școlii Române din
acest oraș. Și acolo am urmat studii
de lingvistică romanică, în special pe
cele ale lui Giulio Bertoni, și de ling-
vistică indo-europeană, pe cele ale lui
Antonino Pagliaro, de gramatică com-
parată a limbilor indo-europene. In
felul acesta mi s-au trasat de pe atunci
clar drumurile pe care trebuia să le
urmez de-a lungul vieții mele. Ar fi
interesant de spus că și peregrinările
mele de la Iași la București, de la
București la Timișoara, de la Timișoa-
ra la Craiova și înapoi la Iași au
avut urmări in ce privește studiile
mele de lingvistică românească. Am
cunoscut în felul acesta graiurile po-
porului din atîtea regiuni ale țării și
multe din ele au fost introduse în Is-
toria limbii române, publicată în Iași
în 1980, precum și în alte studii de
lingvistică pe care le-am publicat.
O. N. : V-aș ruga să vă referiți Ia
contribuția adusă de bucovineni in
domeniul căruia v-ați consacrat —
lingvistica.
G. I. : Activitatea lingvistică româ-
nească în Bucovina începe cu Sextil
Pușcariu, care a fost numit profesor
la Cernăuți în 1906, la propunerea lui
W. Meyer-Lubke, profesor de lingvis-
tică romanică la Universitatea din Vi-
ena. Sextil Pușcariu a fost profesor
de istoria limbii și literaturii române
pină în 1918, cînd a fost însărcinat de
Consiliul dirigent din Ardeal să orga-
nizeze Universitatea din Cluj. în cei
doisprezece ani de activitate în Bu-
covina a scris o splendidă istorie a
literaturii române vechi și a redac-
tat primul volum al Dicționarului lim-
bii române publicat de Academie.
Pușcariu a creat în Bucovina și o
școală de lingvistică. Elevii săi direcțt
sînt Alexe Procopovici și Leca Mora-
riu.
Alexe Procopovici a predat istoria
literaturii vechi și istoria limbii ro-
mâne, ca și cursuri de lingvistică ge-
nerală. în 1946 a fost transferat la
Universitatea din Cluj. Leca Morariu
s-a ocupat de aproape de literatura
modernă și a adus numeroase contri-
buții în legătură cu viața și opera lui
Eminescu. Dar el este și un remarca-
bil lingvist. A publicat texte istro-ro-
mâne culese de el și nenumăra-
te studii de lingvistică româneas-
că, unele mari, ca acela intitulat Mor-
fologia verbului predicativ român.
Atît Procopovici, cît și Leca Mora-
riu au creat și ei o școală de lingviști
și istorici literari. Voi pomeni pe Tra-
ian Cantemir, astăzi profesor pensio-
nar în Iași, autorul unor studii de
lingvistică și istoria literaturii române,
în primul rînd sînt de pomenit tex-
tele istro-românc publicate acum cin-
cisprezece ani, de mare interes pen-
tru lingviști și care aduc fapte noi,
necunoscute pină atunci, din dome-
niul limbii istro-române. Un alt ling-
vist bucovinean, Petru Iroaie, a funcțio-
nat ca asistent la Cernăuți, apoi la Iași,
și, in cele din urmă, la Palermo. Acolo
a publicat cu cîțiva ani în urmă un
prim volum de studii de Istoria lim-
bii și literaturii române pe care l-am
recenzat eu în „Analele" Universității
noastre Pe anul 1978. Un volum de
peste o sută de pagini, dar foarte pre-
țios, atît prin colaborarea italienilor,
elevi ai lui Petru Iroaie. cît și prin
studiile sale, în special unul foarte
personal despre „torna. torna fratre“.
Printre alți lingviști formați la
școala lui Procopovici și Leca Morariu
trebuie să pomenim și pe fostul meu
coleg, astăzi profesor pensionar. Ște-
fan Cuciureanu. remarcabil italienist
și autor al unor studii de istorie cul-
turală româno-italiană.
In general, activitatea bucovinenilor
se situează la un înalt nivel științific ;
fără ea nu se poate si om se va putea
studia în viitor istoria limbii și lite-
raturii române
O. N. : Căreia dintre școlile ling-
vistice românești îi datorati formaț a
și concepția care a stat la baza elabo-
rării impresionantei dumneavoastră
lucrări : Istoria limbii române ?
G. I. : Am învățat de la toate. însă,
în ceea ce privește concepția despre
limbaj, mă inspir în primul rînd din
școala lui Philippide și în mai mică
măsură din școala lui Densusianu. Din
școala lui Pușcariu nu am luat idei
de ordin general, ci numai afirmatii
în legătură cu istoria limbii române,
însă, bineînțeles, că și în școala lui
Pușcariu se pot găsi puncte de ve-
dere de lingvistică generală interesan-
te despre care eu încă n-am avut oca-
zia să scriu.
O. N. : Acum, cînd vă aflați la apo-
geul unei activități științifice cu totul
remarcabile, ați putea să jalonați, să
prevedeți dezvoltarea lingvisticii ro-
mânești și, eventual, a lingvisticii
mondiale ?
G. I, : Desigur, o întrebare Ia care
eu am răspunsuri de multă vreme, dar
pe care mă jenez să le expun, cel pu-
țin cîteodată, pentru că planurile mele
de activitate și felul cum mi se pare
mie că se poate dezvolta lingvistica ro-
mânească și chiar mondială nu cores-
pund cu cele ale colegilor din Româ-
nia, ale foștilor mei profesori,’ chiar
și ale lingviștilor în virstă din această
perioadă și nici cu ale colegilor din
străinătate. întrucît, după mine, teoria
de lingvistică generală a lui Philippide
poate determina o schimbare pe plan
mondial a metodelor de lucru și a con-
cepțiilor despre limbaj în genere, eu aș
crede că lingvistica românească și chiar
cea mondială trebuie să se dezvolte
plecînd de la teoriile lui Philippide, cu
corectările necesare și pe care, cred că
în parte le-am adus eu. Dar această
părere se izbește de rezistența a sute
de lingviști, poate chiar mai mulți, pină
pe la o mie, cîți sînt în toată lumea, și
care socot că trebuie să urmăm drumu-
rile bătute pînă astăzi în lingvistica
occidentală. E vorba de structuralism,
cu modificările care s-au adus după
1950. de generativismut transformațio-
nalist, de teoria actelor de vorbire, de
INTERVIU
noua semantică, de noua socin-lingvis-
tică, de noua psiho-lingvistică..., de se-
miotica contemporană, creată după
1950, care are pretenția de a revoluțio-
na lingvistica, deși mie mi se pare că
influența ei asupra lingvisticii nu poa-
te fi decît redusă și în mare parte va
trebui reconsiderată pe baza rezul-
tatelor obținute pînă astăzi în lingvis-
tică.
Toate aceste curente domină încă
puternic lumea lingvistică contempo-
rană. Cred că numai prin numeroase
traduceri și studii în legătură cu acti-
vitatea lingvistică a lui Philippide și
prin aplicarea acestor principii la di-
versele limbi străine s-ar putea arăta
lumii lingvistice că se pot concepe și
alte moduri de a face lingvistică.
Participarea la congresele inter-
naționale de lingvistică prin comuni-
cări ar putea atrage atenția multor
lingviști în această privință.
Am fost numit în Comitetul do o-
noare al celui de-al XVH-lea Con-
gres Internațional de Lingvistică și
Filologie Romanică ce va avea loc de
la 28 august la 30 septembrie anul a-
cesta la Aix-en-Provence, unde voi a-
vea ocazia de a expune unele din
punctele de vedere pe care le cred
juste, în contradicție cu alte puncte
de vedere.
Chiar și fără orientarea lingvisticii
pe baza lucrărilor de lingvistică gene-
rală ale lui Philippide, despre care am
vorbit, se poate spune că în viitor lin-
gvistica românească și cea mondială
vor fi extrem de bogate. Am dat o
cifră aproximativ necontrolată, de
circa o mie de lingviști care ar ac-
tiva azi în toată lumea, dar chiai- în
țara noastră sînt cîteva sute de oa-
meni care lucrează în domeniul ling-
visticii.
Lingviștii români, după opinia mea,
au multe lucruri de îndeplinit. Cred
că trebuie să se studieze mai amănun-
țit și graiurile dialectale care nu sînt
cunoscute suficient numai pe baza ce-
lor două mii de întrebări ale chestio-
narelor pe care le-au alcătuit ling-
viștii. Trebuie să se facă monografii
despre aceste graiuri ; trebuie să se
studieze din nou istoria limbii lite-
rare, epocă cu epocă pînă astăzi ; tre-
buie să se rezolve problema gramati-
cii în legătură cu logica, cu studierea
faptelor de logică ; trebuie să se adune
faptele de limbă dialectale care ne dau
indicații asupra extinderii românilor
dintr-o provincie în alta, din Ardeal
în Moldova și în Muntenia și chiar
din Muntenia și Moldova în Ardeal si,
eventual, și alte probleme.
O. N. : într-o discuție anterioa-
ră avansați ideea că gindirea ro-
mânească, nu numai în lingvistică,
ci și în alte domenii : în filozofie, cri-
tică literară, literatură chiar, ar pu-
tea să formeze o școală care să dea o
direcție pe plan mondial, așa cum s-a
întîmplat, bunăoară, cu școala lingvis-
tică de la Praga. De ce credeți că
pină acum nu avem o școală de talie
europeană sau mondială și care ar fi
condițiile ca ea să se realizeze la
noi ?
G. I. : Potențele necesare unei dez-
voltări strălucitoare, de importanță
mondială, a lingvisticii, a filozofiei și
a altor ramuri ale științei românești
există, dar, din nefericire, cu toate că
se vorbește așa de mult astăzi la noi
despre numeroasele personalități cul-
turale care au adus contribuții de ma-
re importanță pe plan mondial la elu-
cidarea unor probleme științifice, noi
nu am ajuns încă la crearea unei școli
de lingvistică în stare să determine o
nouă dezvoltare a lingvisticii mondiale.
Poate sîntem la această înălțime în
domeniul medicinei, poate și în dome-
niul astronomiei, cu profesorul acade-
mician Onicescu, dar în privința lite-
raturii, a criticii literare, este clar că
nu am ajuns să trasăm noi un drum
în cultura mondială. în ceea ce pri-
vește lingvistica, socot că aceasta se
explică prin faptul că lingviștii ro-
mâni au simțit, de la 1919 încoace, că
au prea mult de învățat de la școlile
lingvistice străine, și realitatea este
aceasta. Dar, învățînd de la străini,
am uitat că lingvistica românească
prin Philippide și Densusianu, era în
posesia unor idei și metode de cerce-
tare noi, care, împreună mai ales, ar
fi putut duce la o schimbare pe plan
mondial.
Sîntem mereu dispuși să considerăm
ca ultim adevăr ceea ce se publică în
ultimii ani în Apus. Este o atitudine
greșită, pentru că aceiași oameni și-au
schimbat de cîteva ori părerile în ulti-
mii treizeci sau patruzeci de ani. Poate
că cei care lucrează astăzi în domeniul
lingvisticii generale Ia români și în
domeniul aplicării acestor principii la
limba noastră nu simt nevoia să cri-
tice curentele lingvistice străine în
ceea ce au ele criticabil. Faptul se
explică și prin tinerețea acestor oa-
meni. poate și prin aceea că nu s-a
pus în fața lingviștilor din țara noas-
tră ideea clară a unei școli lingvistice
românești, cu o atitudine proprie pe
plan mondial.
Cred însă că și în celelalte discipline,
aș zice în filozofie, în critică, noi pu-
tem da pe plan mondial noi curente
de gîndire. Deja în 1939 profesorul
Mircea Florian de la Universitatea
din București, într-un articol din „Via-
ța românească", intitulat Filozofia
românească susținea că rolul români-
lor în istoria universală a filozofiei ar
fi acela de a face ordine în haosul de
teorii filozofice din Apus, din care
multe erau iraționaliste sau făceau e-
logiul iraționalului, intuiției. El sus-
ținea că aceasta este singura mare fap-
tă care se mai poate face în istoria fi-
lozofiei mondiale : a arăta ceea ce este
eronat, ceea ce este just, a crea o nouă
sinteză în domeniul filozofiei. Bine în-
țeles că noi privim astăzi această con-
cepție a lui Florian dintr-un punct de
vedere mai larg, întrucît ne-am asu-
mat și principiile materialismului dia-
lectic, pentru care deja Joja, în anii de
după 1950, a dat contribuții esențiale,
de natură să influențeze, cred, filozo-
fia occidentală. Joja era pe deplin con-
știent de nevoia ca românii să aducă
im punct de vedere original în cultu-
ra noastră, în filozofia noastră și a mi-
litat pentru el, văzînd în marxism o
posibilitate de renovare, de exemplu,
a logicii contemporane. Dar această
cale nu cred că este urmată de filo-
zofii mai tineri, dintre care de altfel
mulți se ocupă numai cu descrierea
curentelor filozofice contemporane, în-
tr-un spirit critic, firește, dar care nu
s-a ridicat pînă la o sinteză perso-
nală, de valoare mondială.
Ca să trec la alt domeniu, consider că
școala critică românească cea care nu s-a
lăsat influențată de curente critice din
Apus, de exemplu de noua critică din
Franța, de noul criticism american și
alte curente din poetica și critica li-
terară occidentală, se păstrează pe tra-
diții vechi, create de Lovinescu, mai
ales, mai puțin, acum, de Ibrăileanu,
dar nu a ajuns la hotărîrea de a cri-
tica, de a cerne ceea ce se observă ca
principii și metode în critica din Fran-
ța, din Statele Unite, eventual din
Germania, din Italia, din Spania.
O. N. : Considerați, deci, că este ne-
voie, la noi, de mai mult spirit cri-
tic în preluarea acestor curente din
gîndirea contemporană.
G. I. : Intr-adevăr, este nevoie de
mai mult spirit critic, care, ce altfel
există la cercetătorii români și in do-
meniul lingvisticii și în domeniul cri-
ticii literare. Atîția critici literari
români s-au pronunțat net contra ac-
ceptării întocmai a curentelor din A-
pus, dar această critică a ideilor nu
este organizată. Nu se ajunge la pu-
blicații în care să se arate ce este e-
ronat în aceste concepții. Se conside-
ră, cred, că nu e nevoie să luăm ati-
tudine prea amănunțită față de criti-
ca din alte țări. Și cu aceasta ajung la
o idee mai generală, care privește or-
ganizarea culturii române în viitor.
— Este necesar, ca atunci cînd o idee
justă este afirmată de cineva, alții s-o
aprecieze și s-o sprijine, eventual să
și-O însușească, pornind de la premisa
că ea este un bun cîștigat pentru cul-
tura națională.
O. N. : La începutul activității dum-
neavoastă ați fost preocupat nu numai
de lingvistică, ci și de interpretarea fe-
nomenului literar. V-aș ruga să ne
mărturisiți în ce măsură aceste preo-
cupări au rămas o permaneță în acti-
tatea dumneavoastă și în ce măsură o
parte din ele au fost abandonate sau
amînate pentru mai tîrziu.
G, I. : Un curs de estetică al lui Oc-
tav Botez, litografiat în vremea stu-
denției mele, retipărit ulterior ele Ilie
Dan, m-a făcut să văd multe lucruri
pe care nu le înțelegeam pină în epoca
studenției. După reîntoarcerea din Ita-
lia, în 1937, am recitit opera lui Ibrăi-
leanu și am înțeles marea ei valoare.
Am venit spre literatură, cred, tot
de la lingvistică. Am constatat că în
perioada aceea nu se vorbea în cultu-
ra română de o limbă poetică. Terme-
nul l-am luat de la Joseph Vendryes,
fostul meu profesor de lingvistică cel-
tică la Sorbona, Ia Ecole de hautes
etudes din Paris. Am căutat să surprind
limbajul poetic, înțelegînd prin limbaj
poetic numai acele expresii sau ace-
le aspecte ale operei literare care
sînt valori estetice : frumosul, comicul,
sublimul etc. In felul acesta am ajuns la
studiul limbii poetice românești, studiu
care nu are echivalente decît pentru pu-
ține limbi. Cunosc un studiu despre
valorile poetice ale literaturii italiene,
dar nu avem unul pentru literatura
franceză, deși eu am plecat de la con-
siderentele despre limbajul poetic
francez ale lui Vendryes, deja pomenit
de mine, și ale lui Ch. Bally, acesta
din urmă rezumîndu-se la cîteva rin-
duri. Am fost preocupat, deasemeni,
de tipărirea cursului lui Ibrăileanu de
Istoria literaturii române moderne, în
trei volume, însă nu așa cum a proce-
dat tovarășul Piru, păstrînd întocmai
un text scris în grabă, cu unele eli-
minări, cu unele redactări nefericite
ale studentului, pe atunci, lorgu Ior-
dan, ci îmbunătățindu-1, adică proce-
dînd așa cum au procedat editorii lui
F. de Saussure. Socot că acest curs al
lui Ibrăileanu care mie mi-a deschis o
viziune deosebită de-a lui Lovinescu,
Călinescu și a altor autori de istorii
literare este cea mai frumoasă istorie
a literaturii române.
împreună cu N. A. Ursu, am stabi-
lit paternitatea unui volumaș de tra-
duceri și poezii originale. Poezii nouă,
tipărit la Dubăsari pe Nistru între 1791
și 1797, în persoana boierului muntean
loan Contacuzino.
Am redactat și o serie de articole
Pe care încă nu le-am publicat despre
unii scriitori din veacul al XlX-lea și
al XX-Iea. Aș da informația că și
despre dramele lui Ion Luca, pe care
le consider valoroase și prin tematică.
Bineînțeles am studiat valorile artisti-
ce ale limbii scriitorilor români. Mă
refer la lancu Văcărescu, despre care
am publicat un articol în 1957, la He-
liade Rădulescu, Alecsandri, Negruzzi,
Eminescu, Gherea, Blaga.
O. N. : înțeleg deci că unele studii
despre limba scriitorilor români sînt
încă nepublicate.
G. I. : Multe sînt nepublicate și ne-
definite. Ar trebui să mai depun o
muncă de cel puțin cîteva luni, da-
că nu chiar un an, pentru a le aduce
în starea de perfecțiune pe care o ce-
re publicarea unui articol. Sper că pi-
nă la urmă voi reuși să public un vo-
lum de studii de istoria literaturii ro-
mâne, în care ar intra și cele cîteva
studii de folclor pe care le-am pu-
blicat și aș lăsa, poate pentru un alt
volum, studiile despre limba scriito-
rilor. Un volum de studii de istoria li-
teraturii, deci, și unul despre limba li-
terară a scriitorilor.
Iași, 16 mai 1983
Sofia
Vicoveanca
Cîntăreți mari or fi fost în
Țara de Sus, care înveseleau
praznicele după glorioasele bă-
tălii ale lui Ștefan cel Mare
(și nu numai după ele !), tre-
cînd măiestria lor prin vremi
pînă la taraful lui Grigori Vin-
direu. dar o cîntăreață ca So-
fia Vicoveanca n-a mai fost
niciodată. De multe ori nu-mi
vine a crede că există. O ascult
ca pe-o pasăre măiastră și, du-
pă ce sfîrșește cîntecul, vraja
continuă. Mă urmărește glasul
ei unic, născut între colinele
de sus ale țării, precum și făp-
tura ei în care s-a întruchipat
cîntecul.
Profilul de medalie veche,
gîtul de lebădă neagră, încon-
jurat de mărgele, șuvoiul
trupului cu mișcările domoli-
te, totul se încadrează momen-
tului melodic. Cînd o ascult,
o emoție adîncă mă cuprinde,
înțeleg că mă integrez, fol-
cloric, unui fenomen ireversi-
bil. Am cules poezii populare
și basme din Țara de Sus. Mi-i
martoră culegerea Dochița Im-
părătița. Am cules proverbe și
zicătorî din Banat (Dacă poți
rîde, să rîzi), precum și basme
(Făt-Frumos cel luminos). Poe-
ziile populare sînt, de fapt, cîn-
tece. Mathias Friedwagner, pe
care l-am cunoscut, a însoțit
cîntecele culese (Rumânische
Volkslieder aus der Bukowina.
Liebeslieder) cu partiturile lor
autentice.
Am cercetat, cu mare a-
tenție, tot ce are Bucovina mai
specific de la Nosievici, Vorob-
chievici, Porumbescu. Flon-
dor, Șandru ctc., precum si par-
titurile din colecția lui Fried-
wagner. și am constatat că
Sofia Vicoveanca este pe linia
marilor tradiții folclorice ale
Țării de Sus. Ea întinerește
foclorul nostru cel de toate
zilele, fără de care n-ar exis-
ta nici literatură, nici muzică.
Ea se coboară în adîncuri, fără
nici o temere, susținută de ex-
traordinarul și inimitabilul ei
glas. Ar fi o Maria Tănase a
noastră, dar Maria Tănase
n-are nevoie de comparație.
Pentru noi, Sofia Vicoveanca
este mai mult, așa cum Maria
Tănase este pentru alții, deși
amîndouă sînt pentru noi toți
două dintre marile noastre cîn-
tărețe.
Cînd o auzi pe Sofia Vico-
veanca trăgănînd, vezi în ea
întruchiparea cîntecul ui vechi.
Ea nu se sfiește de a cînta
cu glasul ei, acomodat oricărui
cîntec, strigături bărbătești,
începe domol, continuă cu o
știință excepțională a domoli-
rii și înăspririi vocii care te
ține într-o tensiune extremă,
parcă asculți trecutul întreg
cîntînd în pridvor de seară, și
apoi sfîrșește. Dacă este cuvîn-
tul potrivit ! Sofia Vicoveanca
este un cîntec fără de sfîrșit,
ca o Coloană sonoră a Bucovi-
nei. De cîte ori o ascultă cine-
va (mi s-au mărturisit mulți!),
totdeauna rămîn nesătui de
ceea ce a fost, așteptînd ceea
ce o să mai vină. Ea a deve-
nit, exponențial, însăși expre-
sia cîntecului nostru.
O asemnea ființă, născută ca
pasărea Fenix, din necazurile
și bucuriile noastre, multe și
mărunte, merită să fie adora-
tă !
Petru REZUȘ
III- Pagini bucovinene
CONSEMNĂRI
RO3ERT A. HEIMLEIN (S.U.A.}
(urmare din numărul trecut)
încetul cu încetul, înțelegerea prob-
lemei se înstăpînea pe trăsăturile sale.
Se duse înapoi la fereastră și privi la
camerele prin care își urmărise „hoțul“.
11 văzură dînd din brațe precum mari-
narii ce semnalizează, la distanță, cu
stegulețe. „Ce faci ?“ îl întrebă Bailey.
— Veniți să vedeți. '
Cei doi i se alăturară și-i urmară
privirea. Patru camere mai încolo, vă-
zură trei persoane, cu spatele, doi băr-
bați și o femeie. Bărbatul maț înalt și
mai slab vîntura brațele într-un fel.
caraghios.
D-na Bailey dădu un țipăt și leșină
din nou.
Cîteva minute mai tîrziu, cînd d-na
Bailey avusese răgazul să-și revină în-
tr-o anumită măsură, Bailey și Tea!
se întoarseră unul spre altul.
— Teal, zise Bailey, n-are rost să te
mai învinuiesc. îmi închipui că nu ui
vreo vină, dar sper să-ți dai seama că
situația este disperată. Cum ieșim de-'
aici ? O să murim de foame, zic eu.
— A, nu-i chiar așa grav. Doar eu
am ieșit o dată.
— Da, dar nu mai poți — ai încercat.
— Oricum, n-am fost în toate came-
rele. Mai e biroul tău.
— A, biroul. Am trecut prin el chiar
la început, dar fără să ne oprim. Vrei,
să spui c-am putea ieși pe una din fe-
restrele de acolo ?
— Nu te repezi. Matematic, ar trebui
să dea în cele patru camere laterale de
la nivelul ăsta. Dar cum n-am tras
măcar storurile, hai să încercăm.
— Mai rău tot nu poate fi. Dragă, ar
fi mai bine să rămîi aici să te odih-
nești...
— Să rămîn singură în grozăvenia
asta ? Nici nu mă gindesc !
D-na Bailey era în picioare înainte
chiar de a termina ce avea de spus.
Urcară. „Asta-i cubul din interior, nu.
Teal ?“ întrebă Bailey pe cînd treceau
prin dormitor pentru a urca la birou.
„Vreau să spun, cubul care pe diagra-
ma ta se afla în interiorul cubului ma-
re."
— Exact. Ei, să aruncăm o privire.
Presupun că fereastra asta dă în bucă-
tărie. Teal prinse cordonul storului și
trase.
Nu da. Brusc, fură scuturați de va-
luri de amețeală. Fără voia lor se pră-
bușiră pe podea, încercînd parcă să
se agațe de covor. „închide-1 1 închi-
de-1!“ gemu Bailey.
Stăpînindu-și cu greu frica primi-
tivă, atavică, Teal reuși să ajungă iar
la fereastră și să închidă storul. Cu
cîteva clipe în urmă, pe fereastra aceea
priviseră în jos și nu afară, în jos de
la o înălțime înspăimîntătoare.
D-na Bailey leșinase iar.
Teal placă după brandy, în vreme ce
Bailey îi masa încheieturile. Cînd iși
reveni, Teal se apropie încetișor de
fereastră și ridică un colț al storului.
Contemplă priveliștea o vreme, după
care se întoarse spre Bailey. „Vino să
vezi. Homer. Ți-ai dat seama ce e 1“
— Nu te apropia, Homer Bailey !
— Lasă, Matilda, o să am grijă.
Bailey se alătură lui Teal.
— Vezi, acolo ? E Chrysler Buildine
cum mă vezi și cum te văd. Uite și
East River și Brokiyn.
DE LA 0 LUNA LA ALTA-------
cir.ce și... premiile literare
Cine zicea că-n vremea noastră
nu se mai produc minuni ? Iată ce
ne aduce la cunoștință George Mari-
nescu Dinizvor (Flacăra nr. 21 din
27 mai 1983): „Cam după vreo 9 luni,
zeița naște o minune de copil, că-
ruia (sic !) nașii, inspirați de parce,
le către ursitori, îl botează Alexandru
(bărbatul care apără, protectorul,
„Alexox-andros")..." în sfîrșit aflăm
și noi că bunul Zeus s-ar fi îndurat
să-și trimită „fiica cea mai iubită",
adică pe Aurora (?!), printre conce-
tățenii noștri pentru că — ne-o spu-
ne G.M.D. — dumneaei se amorezase
„lulea de un românaș". Pînă aici
toate bune, numai că aceeași zeiță-
mamă, împămîntenită deci și pusă pe
fapte mari, după un timp „fuge îna-
poi la Zeus să-1 reclame pe mîncăto-
rul de timp" (adică pe Cronos) cum
că „bărbatul ei (autorul încurcă pu-
țin rolurile dar își revine mai încolo
n.n.) nu mai e același ca la 20—30
ani".
Și bineînțeles Zeus, înțelegător și
generos, o liniștește zicîndu-i : „...
pentru că, știi că ești slăbiciunea mea
uite ce am să fac pentru tine : îi
dăruiesc fiului tău, Alexandru, o ti-
nerețe veșnică". Și Zeus s-a ținut de
cuvînt, ne asigură cu probe incon-
testabile același semnatar.
Ei, și Alexandru intră mai tîr-
ziu (acest tîrziu însemnînd mai a-
cum cîțiva ani) pînă și în grațiile
Priveau de la o înălțime incredibilă,
de mai bine de 300 m., ia un oraș-iu-
cărie, foarte activ de altminteri. „După
cîte îmi dau eu seama, privim în jos
pe o latură a lui Empire State Building,
imediat de deasupra turnului “
— E un miraj ?
— Nu cred, prea e perfect. Spațiul
s-a „împăturit" aici prin a patra di-
mensiune a sa și noi privim peste
muchia împăturită.
— Adică nu vedem asta în realitate?
— Ba da, nu-i vorba de asta. Nu știu
ce s-ar întîmpla dacă am deschide fe-
reastra asta, dar eu unul nu am chef să
încerc ! Totuși, ce spectacol ! Ce spec-
tacol ! Hai să încercăm și pe celelalte.
Se apropiară de următoarea fereas-
tră cu și mai multă grijă, și bine fă-
cură. căci priveliștea nouă era încă si
mai deconcertantă, și mai înnebunitoa-
re decît cea de deasupra zgîrie-noru-
lui. Era doar un peisaj marin, oceanul
nemărginit și cerul albastru, atît că
oceanul figura la locul cerului și in-
vers ! De această dată erau cel puțin
pregătiți sufletește, dar la vederea va-
Ibrilor ce se rostogoleau deasupra, îi
prinse răul de mare și traseră storul
pînă a mai apuca d-na Bailey să „be-
neficieze" de vedere.
Teal privi spre a treia fereastră. „Te
prinzi, Homer ?“
se ridică o casă sucită
— Hrîmm... hai, tot murim de curio-
zitate. Ușurel.
Teal ridică storul cîțiva centimetri.
Nu văzu nimic, și-1 mai ridică puțin —
tot nimic. încet, îl ridică în întregime.
Priveau la —nimic.
Nimic, absolut nimic. Ce culoare are
nimicul ? Nu puneți întrebări idioale!
Ce formă are ? Formă are ceva. Aici
nu putea fi vorba de adîncime, nici de
formă. De nimic. Căci era... nimic.
Bailey își mesteca de zor trabucul.
„Teal, ce zici de asta ?“
Nepăsarea lui Teal fusese în sfîrșit
zdruncinată. „Nu știu, Homer, zău
nu știu... Dar cred că fereastra asta
ar trebui zidită." Se uită fix la storul
tras. „Poate că am privit un Ioc lipsit
de spațiu. Am privit după un colț din
a patra dimensiune și am dat de... ni-
mic." Se freacă la ochi. „Mă doare
capul."
Trecu ceva timp pînă să se îndrepte
spre cea de a patra fereastră. Era ca
o scrisoare nedeschisă. Dar îndoiala
ascunde speranță. In cele din urmă,
tensiunea devenind insuportabilă, în-
suși Bailey trase de cordon, peste pro-
testele soției sale.
Nu era chiar așa de rău. în fața lor
se întindea un peisaj terestru, ba chiar
în poziția normală, și atît de aproape
încît biroul părea a se afla la parter.
Atît că n-avea nimic care să-i atragă.
vrăjitoarei Circe. Dovada cea mai
elocventă ? Știind că Alexandru se
ocupă de scris, Circe face ce face și-i
...face rost de premii literare. Cum ?
Înlăturîndu-i pe „toți tovarășii de
concurs ai lui Alexandru", după care,
plină de grație desigur, își scoate
„coroana de lauri și i-a pus-o pe cap
lui * “ (lui Alexandru, vezi bine). Și
nu dintr-un capriciu oarecare, ci
pentru că Circe, fiind în același timp
— după cum subînțelegem — o mare
cititoare de literatură, a fost pur și
simplu “sedusă de grația ultimelor
(sale) traduceri din poetul Ungaretti".
Dar ca să nu ne lungim cu vor-
ba, ne grăbim a dezvălui „misterul"
acestei „savuroase" povestiri mitolo-
gice. Ea este prilejuită de ziua ani-
versară a cunoscutului om de cul-
tură Alexandru Bălăci. Nu cunoaș-
tem care va fi fost reacția sărbători-
tului la parcurgerea textului în cau-
ză, dar ne permitem să credem că
distinsul italienist nu avea nevoie de
asemenea „găselnițe" ridicole care
nu fac nici un serviciu nimănui.
loanid DELEANU
* (Aluzie la premiul „Circe Sa-
baudia" atribuit, zice iar G.M.D.,
„unui românaș din Aurora olteneas-
că. ..“)
Un soare incandescent se profila pe
un cer galben ca lămîia. Solul ars,
steril, părea ostil oricărei forme de
viață. Cu toate că ea ar fi existat, re-
prezentată de cîțiva copaci bizari, care
zvirleau spre cer brațe noduroase, îm-
pletite. la extremitatea cărora crescu-
seră chiar și frunze ascuțite.
— Maică Precistă, murmură Bailey,
asta unde-o mai fi ?
Teal scutură din cap ; în ochi îi apă-
ruse o nouă spaimă.
— Habar n-am.
— Nu pare a fi de pe Pămint. Parcă
ar fi... Marte.
— N-am de unde ști. Dar află, Ho-
mer, că poate fi și mai rău — nici mă-
car de pe o altă planetă, vreau să spun.
— Ha ? Cum adică ?
— Ar putea fi din afara spațiului.
Nu-s de loc sigur că acela-i soarele
nostru. E prea strălucitor.
D-na Bailey li se alăturase fără zgo-
mot și privea fascinată ciudatul pei-
saj. „Homer, zise ea cu voce reținută,
copacii aceia oribili... mă înspăimin-
tă“
El o bătu ușurel pe mînă.
Teal, în vremea asta, părea a în-
cerca să deschidă fereastra.
— Ce faci ? îl întrebă Bailey.
— M-am gîndit să scot nițel capul
afară, așa o să-mi dau seama ce și
cum.
— Aa... mă rog ; dar fii atent.
Teal crăpă puțin fereastra și adul-
mecă. „Cel puțin aerul e respirabil".
O deschise larg.
Chiar atunci se întîmplă ceva ce-i
distrase atenția. Un tremur ușor scu-
tură întreaga clădire o lungă secundă,
apoi încetă.
Cutremur ! Strigară toți trei, deo-
dată. D-na Bailey își aruncă brațele
după gîtul soțului ei.
Teal înghiți cu zgomot și, revenin-
du-și, zise: „E-n regulă, doamnă Bailey.
Casa asta nu are probleme cu seisme-
le. Și trebuia să ne așteptăm la alte
cîteva zgîlțîituri, după semnalul de az-
noapte." Tocmai ajunsese cu eforturile
fizionomice la o mască de perfect calm,
inspiratoare de încredere, cînd veni
a doua undă. De data asta, nu mai
era tremurul delicat, ci adevărata
zguduire.
La orice californian, de baștină ori
transplantat, există un reflex primi-
tiv cu rădăcini foarte adînci : cutremu-
rul îl umple cu un sentiment de clauș-
trofobie atît de devastator, încît nimic
nu mai contează decît să iasă afară !
Cercetași-model împing într-o parte
bunicuțe neputincioase și fug. Nu are
importanță prea mare că atît Teal cit
FELURIMI...
•	învățăturile lui nea-
GOE... MANOLE
..în literatură, Negruzzi l-a tran-
sformat pe Lăpușneanu într-un tiran
paranoic... Delavrancea l-a compro-
mis pe Ștefăniță, nepotul marelui
Ștefan, pe care cronicarul îl ceartă
pentru moartea lui Arbure dar îl
laudă pentru vrednicia lui. Dela-
vrancea a avut nevoie de un saltim-
banc istoric pentru că așa a gîndit
el trilogia și atunci l-a sacrificat
ridiculizîndu-1 pe tînărul domn și
pe boierii săi. Comoditate și licență
poetică mai mult decît păgubitoare 1".
(„Suplimentul literar-artistic" al
„Scînteii tineretului", nr. 6/1983, pag.
3).
® SCRIITORII Șl ALIMENTA-
ȚIA... IRAȚIONALA :
a) „...săream gardul internatului
cu coridoarele mirosind veșnic a su-
pă de chimen, (cred c-am băut o
cisternă de supă și am devorat un
vagon de macaroane cu marmeladă),
și-o tuleam spre locuința poetului".
(Mircea Micu, ..Din pricina lui Ar-
ghezi !“, „Luceafărul", nr. 49, 1931).
® „Dacă n-aș fi avut fericirea să
mă nasc și să trăiesc în România
mi-ar fi plăcut să mă nasc și să
trăiesc în Portugalia". (Fănuș Nea-
gu în „Luceafărul" 14/1983, p. 8).
„Stimate Marin Mincu, spuneți în
interviul pe care vi-1 ia Marco Pra-
tellesi (Cultura romena e cultura
italiana — il ponte della semiotica,
„II Ponte", nr. 5, 31 maggio, 1981,
Firenze) că Italia este, într-un anu-
si Bailey au basculat-o pe d-na Bailey.
Atît, că așa s-ar adeveri că ea a sărc.
prima pe fereastră. Variantă în cart
nu trebuie să ne gîndim la politețe -
pur-și-simplu ea o fi fost mai pregă-
tită.
Se adunară la propriu și la figura .
se ridicară și-și scoaseră nisipul din ochi.
Prima senzație era aceea de ușura-
re că simțeau iarăși pămîntul sub picioa-
re. Apoi Bailey observă ceva și e:v.la-
mația lui opri valul de exclamații
dinspre d-na Bailey.
— Unde-i casa ?
Dispăruse. Complet. Stăteau în mij-
locul deșertului la care priviseră p.-
geam. Și afară de cei cîțiva copac
torturați, nu se vedea nimic, afară de
cerul gălbui care deja trimitea spre
ei o căldură insuportabilă.
Bailey își roti încet privirea, dup.
care se întoarse spre arhitect. „E.,
Teal ?“ Vocea lui nu anunța nimic bun.
Teal dădu din umeri, descurajat.
„Parcă eu știu. Nici măcar nu știu
dacă mai sîntem pe Pămînt."
— Aici nu putem sta. Ar însemna
moartea. încotro ?
— Oriunde. O să ne orientăm după
soare.
Iși tîrîseră o vreme picioarele sub
arșiță, cînd d-na Bailey vru să se o-
dihnească. Se opriră. Teal îi șopti lu,
Bailey, „Ai vreo idee ?“
— Nu... nici una, Stai, tu auzi ceva ?
Teal ascultă. „Parcă... Dacă n-o fi i-
maginația mea."
— Pare a fi o mașină. Hei, chiar asta
e !
Ajunseră la autostrada de la nici 50
m.
Mașina cu pricina se dovedi a fi un
mic camion hodorogit, condus de un
fermier. Opri caraghios lingă ei.
— Ne-am rătăcit. Ne puteți ajuta ?
— Sigur. Sus.
— Los Angeles.
— Unde mergeați ?
— Los Angeles ? Da’ unde sîntem ?
— Vă aflați în mijlocul Rezervației
Naturale Joshua-Tree.
întoarcerea fu la fel de puțin entu-
ziastă ca și retragerea lui Napoleon
din Rusia. Dl. și d-na Bailey stăteau
în față, lingă șofer, în vreme ce Teal
era aruncat încoace și încolo în lada
camionului, încercînd cum putea să-și
apere capul de soarele torid. Bailey
reușise să-1 convingă pe omenosul fer-
mier să facă un ocol pînă la casa-tese-
ract, nu atît pentru a o vedea, cît
pentru a-și lua mașina.
în cele din urmă, luară colțul de-a-
cum cunoscut. Dar casa nu mai era a-
colo. Nici măcar camera de la parter,
cubul inițial. Dispăruse. Curioși fără
voia lor, Bailey-i se învîrtiră o vreme
•	icolo cu ochii pe jos, în urma lui
Teal. „Pentru asta ai vreun răspuns,
Teal ?“
— Probabil că la ultima undă a că-
zut în altă secțiune de spațiu. Acum
îmi dau seama că trebuia s-o fi anco-
rat la sol.
— Asta, și nu numai asta.
— Ei, nu văd de ce ne-am face sînge
rău. Casa era asigurată, ș-apoi am în-
vățat atîtea ! Ce posibilități mai exis-
tă, omule, ce de posibilități ! Uite,
chiar acum mi-a venit o idee nemai-
pomenită despre o casă...
Teal se feri la timp. La urma-ur-
mei, era un om de acțiune.
Traducere de Liviti MARTINESCU
mit fel, o „a doua patrie" pentru
dumneavoastră ; cum ați ajuns în
Italia ? / — în acel interviu din re-
vista ..II Ponte" afirm, într-adevăr,
că Italia este a doua patrie a mea,
dar în sens cultural..." (Marin Min-
cu, în „Flacăra" 15/1983, p. 7).
0 CRITICA PARȘIVA
..Există o critică parșivă care,
deși (bănuiesc) conștientă de acest
fenomen, exaltă în continuare cărți
mediocre încercînd să nu conștien-
tizeze public o realitate literară evi-
dentă. Critici de notorietate, cu pre-
tenții demiurgice, prețuiesc mai
mult pofta lor de a construi litera-
tura decît viața acestefia ca atare.
Ei se aseamănă acelor economiști
care se încăpățînează să exploateze,
din motive personaliste, un proiect
falimentar". (George Alboiu în „Lu-
ceafărul" 18/1983, p. 11) îmi închi-
pui, așadar, că la soiul acesta de cri-
tică sîntem absolut (în sfîrșit!) pro
tocroni, deși : „Am totuși pretenția
să susțin că efortul subsemnatului
(Marin Mincu, s.n.) de a modifi-
ca limbajul criticii, în mod efectiv,
a dat rezultate imediate. Aș putea
oferi exemple prin care să demon-
strez că sintagme și termeni nein-
trați în vocabularul curent al criti-
cii pînă la publicarea lucrărilor
mele au început să fie apoi un bun
al tuturor, deși nu sînt convins că
toți cei care le folosesc au mers la
sursă și că au, deci, justificarea teo-
retică minimă care să le dea acest
drept". (Marin Mincu, în „Flacăra"
15/1983, p. 8).
Dumitru BRĂDĂȚAN
@ memorial
Ciprian Porumbescu
La împlinirea a 130 de ani do la naște-
re și a 100 de ani de ia moarte, Cțpnan
Porumbescu este omagiat, pe meieaguri-
. ^ucuviuene, caro l-au dat spiritualității
românești pe acest precursor de seama
al școlii noastre muzicale, prin manifes-
tări bogate ce reunesc, intr-un amplu me-
....„nai, contriouția Comitetului județean
de Cultură și Educație Socialistă Sucea-
va a mișcării artistice de amatori, a unor
modalități evocatoare variate. Un verita-
bil colocviu al artelor, in care alături de
muzică se află poezia, arta plastică, iii-
mul. iși desfășoară secvențele pe parcursa]
a peste patru luni, pină in octombrie
a.c., oferind publicului din așezările ur-
bane și rurale ale județului Suceava posi-
bilitatea cunoașterii vieții și creației com-
pozitorului patriot. Concerte, cicluri de a-
udiții muzicale, spectacole de poezie și
muzică, medalioane cinematografice, ex-
poziții documentare, de artă plastică si
filatelie, un festival coral interjudețean.
ediția a XII-a a Concursului muzical de
interpretare instrumentală pentru pio-
nieri și școlari, ce poartă numele ilustru-
lui înaintaș al muzicii românești, sim-
pozioane ' și expuneri alcătuiesc un pro-
gram omagial revelator pentru statorni-
cirea personalității și operei lui Ciprian
Porumbescu la loc de cinste în conștiința
națiunii. (LNJ.
© săptămina
muzeelor sucevene
Desfășurată in spațiul unor lăcașuri
muzeale din Suceava. Fălticeni, Rădăuți
și Câmpulung Moldovenesc, precum și in
unități economice și instituții din aceste
așez/.ri, „Săptămina muzeelor sucevene*—
comulex de manifestări de educație pa-
triot.că și de valorificare a patrimoniului
cultural național — a inclus pe agenda sa
dezbateri științifice cu caracter profesio-
nal. ale muzeografilor, întîlniri cu pu-
blicul, expoziții, consfătuiri ale creatori-
lor de artă populară și ale colecționari-
lor. O sesiune de comunicări a trata*,
prin intermediul a 17 lucrări, tema pri-
vind „Muzeul etnografic — fenomen de
conștiință socială. Modalități și forme de
valorificare stiintif-ră si cultural-educa-
tivă a patrimoniului etnografic din jude-
țul Suceava". Inglobînd în program si
marcarea Zilei internaționale a muzeelor,
cu contribuția deosebită a profeso-
rului Iulian Antonescu. acțiunea,
în ansamblul său, a pus în e-
vidență însemnătatea activității muz?',|p
pentru păstrarea și promovarea unor im-
portante valori spirituale, pentru propa-
garea idealurilor umaniste în rindul ma-
selor. (I.N.).
• expoziții
£ La Suceava. în sălile muzeului s-a
deschis expoziția de artă plastica a artiș-
tilor profesioniști din județele din Moldo-
va ( a lipsit Vasluiul) în cadrul Festivalu-
lui Național „Cîntarea României". Cei
șaisprezece autori suceveni (Ion Carp
Fiuerici, Veromca Gridinoc. Mircea Dă-
neasa, Dumitru Rusu, Adrian Bocancea,
Marioara Pruteanu, Mircea Hrișcă, Vir-
gil Parghel, Corneliu Tincu, Irina Tin-
cu, Viorei Grigoraș, Marcela Larionescu.
Traian Postolacbe, Pușa Pîslaru, Angela
Pitaru Bolnavu și Tiberiu Moruz) cărora
li s-au selectat lucrări pentru etapa repu-
blicană au prezentat un grupaj unitar,
recompunind, mai ales, imaginea contem-
porană a spațiului material și spiritual in
care trăiesc și creează.
■ Concomitent, la Casa de Cultură a
Sindicatelor din Suceava plasticienii a-
matori din județ au expus, în aceiași con-
text (59 de autori, 111 lucrări), alături de
colegii lor de la cercurile foto ale case-
lor de cultură, cluburilor și căminelor
culturale (15 autori, 40 de fotografii).
Dintre pictorii, graficienii și sculptorii
cu o mai îndelungată și apreciată activi-
tate, care vor fi prezenți la etapa repu-
blicană, menționăm cîteva nume : Costel
Butoi, George Gavrileanu, Dan Paul’an,
Elena Paulian, Romeo Calancea, Gh. Saf-
tiu. Dan Bartoș, Jon Cruceanu. Constan-
tin Ungureanu, Gh. Toxin. Ion Beclean.
Lor li s-ar adăuga cîțiva artiști fotografi
cu un remarcabil palmares profesional :
D. Vintilă, I. Mîndrescu, Ferdinand Michi-
tovici, D. Balint, Mihai Ungureanu.
■ Festivalul Național ..Cîntarea Româ-
niei" a prilejuit- și o a treia expoziție
(deschisă în secția de artă plastică a mu-
zeului), cea de artă populară. 112 autori,
230 de obiecte lucrate de ei, dintre care 70
de prezențe în republicană, iată rezulta-
tele unei munci intense a unor foarte ta-
lentați reprezentanți ai genului. Reîntîl-
nirea cu multe nume cunoscute pentru
noi (Virginia Lapionescu, Marcel Colibaba,
din Rădăuți, Chirii Dranca, din Stulpi-
Fcatprina Sturzu, din Arbore, Gh.
Cosmici, din Frasin, Ion Cruceanu. din
Vatra Dornei și Alexandru Andronicescu.
din Fundu Moldovei, este un argument al
perenității și nestăvilitului izvor al artei
noastre populare. De remarcat selecția
riguroasă on^' *ă de etnografi,
a închide toate porțile în fata kitsch-
ului.
(M.M.)
REALIZATORI: Ion ’D’D-AMU,
Co Dstn;: •. RU, DA-
M5ĂK Viord DÂRJA, lan CARP
FLU^O,'Mita îl	Gh.
LUPI! M-cp!	|on
PARA^CL rNFSCU, Ale-
xandru TONA.
Tehnoredartcre : V-“lentin MILSCI
COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA
ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Str. Mihai Viteazul, nr. 48