MAI 1983

i
ANUL II, nr. 5 (17)
vnnene
O călătorie in propriul nostru
suflet"
„Dureros de dulce" și veche de cînd ființa neamului nostru,
Bucovina cuprinde, ca un sipet tainic multe comori... Comori de
frumos, comori de adevăr, comori-mărturii. Le străjuiesc bătrinii
baci ai spațiului mioritic, voievozi și hatmani, oșteni și cărturari.
BUCOVINA
TOPOS ORIGINAR
Ceea ce frapează la ficțiunile literare plasate geografic în Buco-
vina este convergența, mai exact substanțialitatea pregnantă a repre-
zentărilor toposuluî. Firește, nu este vorba de peisaj, sau nu în pri-
mul rînd de aspectul vizual, ci de configurația lui spirituală și imagi-
nară. Indiferent cărui teritoriu românesc ar aparține artistul (mai
exact: din afara ori din lăuntrul Bucovinei) și oricărei epoci istorice,
indiferent de adeziunea lui la o anumită orientare estetică sau de marca
personalității creatoare, acest tărîm autohton se modelează în operă
după un tipar de o excepțională durabilitate ; deși, fără îndoială, în
epică sînt mai ușor de decelat, invariantele lui pot fi deslușite și
poezia lirică.
Cine a străbătut satele Bucovinei a putut observa structura
microunivers a gospodăriei țărănești ; clădirile ei fac corp comun,
tivă parcă una din alta într-o mișcare frapantă, de reliefuri, a acope-
rișurilor negre în care șița se îmbină in unghiuri amintind pădurile de
brad. In fond există un singur edificiu care ,fie că înconjoară incinta
înverzită, fie că se situează în centrul perimetrului domestic, ca o
culme care coboară spre șes : spațiu închis, dar nu izolat (nu este des-
părțit de lume prin ziduri de cetate), dispus să comunice însă numai
din interior către exterior; efectul artistic este remarcabil. Modelul
evident e muntele — formula ultimă a toposului bucovinean. Mărtu-
ria eminesciană este și ea elocventă : <N-oi uita vreodată, dulce Bu-
covină, / Geniu-ți romantic, munții în lumină, / Văile în flori. / Rîuri
resăltînde printre stînce nante, ' Apele lucide-n dalbe diamante". O le-
gendă
dicînd
nume,
nenței
cosmogonică locală ne spune că Demiurgul a început lumea ri-
din ape un munte. Chiar dacă în legendă acest munte nu are
ea certifică existența în fondul abisal a sentimentului aparte-
la uri centrum mundi. La M. Sadoveanu un muntean din păr-
Iulian ANTONESCU
SUPLIMENT EDITAT 1N COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
se află templul conștiinței noastre :
marelui Ștefan, cel care, așa cum o măr-
cum o simt oamenii locului, trăiește
său. Matcă de geniu românesc, înfiorat
Printre aceste nestemate
Putna. ocrotind mormîntul
turisea Sadoveanu, și așa
veșnic în inima poporului
în
Desen de Ion Carp FLUIERICI
de
dc-
tulnic al dirzeniei și demnității, pămintul lui Ciprian Porumbescu
și al lui Labiș își ctitorește, sub văzul nostru, noi cetăți și așe-
zăminte însuflețite de nedomolitele chemări ale contemporanei-
tății. Numai că aici, pe fermecatele meleaguri ale obcinelor, pe
șerpuitoarele drumuri care mai păstrează incă tropotul cailor pur-
tători de eroi, aici istoria nu cunoaște împărțirea între vechi și
nou, ci curge, cînd domoală, cind năvalnică spre limanul tuturor
veacurilor. De aceea, slăvitul Ștefan Vodă se vrea a ne fi contem-
poran și viu se arată a fi pe ziduri de cetăți și sub bolți de ctitorii,
in săli de muzeu, pe buzele copiilor, în bărbătescul duh al zilelor
noastre. Tocmai de aceea, poate, ocrotirea și valorificarea patri-
moniului cultural național, necontenita lui sporire, prin rivna și
talentul oamenilor zilelor noastre, devin o preocupare vitală, do-
vedesc luciditate științifică și duioșie poetică, ciștigă inima băști-
nașilor, ori a drumeților vrăjiți de ineditul fiecărui popas în parte.
Un itinerar în Țara de Sus a Moldovei este o călătorie în propriul
nostru suflet, în marele suflet al poporului român. Și drumurile
se întretaie țesind un minunat covor din firul ce nu cunoaște stri-
căciune, din firul continuității prins a se toarce încă din strălu-
cirile neoliticului și înălțătoarele porniri ale dacilor liberi. Și dacă
totuși trebuie să pleci de pe aceste meleaguri, atunci, călătorule,
ia-ți in priviri, zăgăzuindu-I sub pleoape, albastrul de Voroneț,
închide in cutia tuturor gindurilor crîmpeie din murmurul veacu-
rilor, potrivește-ți ceasul inimii după acordurile baladei lui Po-
rumbescu și întoarce-te, astfel întărit, la rosturile tale, pentru a
s’uji cît mai bine clipei de azi.
țile Stînișoarei ne oferă această imagine a munților Bucovinei : „Sînt
(...) niște munți mari (...). Tot suim și trecem de Dorna. Șâ pe urmă
iar suim și mergem. Trecem de Păltiniș și Drăgoiasa și intrăm în niște
singurătăți. Ș-apoi se văd munți mari, unde stau ciobanii cu capu-n
pîclă și cîntă din fluier. Și mai mare peste toate-i tata munților, Căli-
manu — care suie pînă la nouri (toponimic derivat, după N. Densușia-
nu, din „coelus manus n.n.) (...). Și-i noapte de toamnă, ca acuma,
și vînturile dorm sus, sub brazi bătrîni de la începutul lumii". Iar un
altul, din Călimani, afirmă că „am fost așezați în munții aceștia de
cătră Domnul Dumnezeu dintru începutul lumii". Același spațiu ne
întîmpină în reportajul lui Geo Bogza : „(...) aici Rarăul reprezintă
dimensiunea fundamentală a lumii, latura cosmică a vieții și a istoriei
(...) se înalță de pe fundul lumii spre cer, ca un enorm telescop în
oglinzile căruia alunecă timpul și infinitul. Cu el începe acolo, în
partea de miazănoapte a țării realitatea sufletească (..O spun din-
tr-o altă perspectivă și bisericile pictate : zugrăvind în exterior Geneza,
Arborele lui Eseu, căderea Constantinopolului, Paradisdl, Infernul, pe
filosofii antichității, meșterul medieval așeza naosul-nava (unde își a-
vea locul portretul Voievodului și se aduna poporul) în epicentrul lu-
mii. Semn că, intrînd în istorie, toposul se investește c,u o nouă sem-
nificație, derivînd din cele anterioare : Bucovina este spațiul legendar
al întemeierii, locul genezei care începe cu jertfirea animalului sacru
— zimbrul : „Și plecat-au din Maramureș .cu toți tovarășii lor și cu
femeile și cu copiii lor peste munții cei înalți, și tăind pădurile și în-
lăturînd pietrele, trecut-au munții cu ajutorul lui Dumnezeu și le-au
plăcut locul și s-au așezat acolo și și-au ales dintre dînșii pe un om
înțelept cu numele Dragoș și i-au' numit sieși domn și voievod. Și de
atunci a început cu voia lui Dumnezeu țara Moldovei". (Cronica A-
nonimă) Simbolul descălecătorului trece mai tîrziu în cel al voievodu-
lui-oștean. Mormîntul de la Putna conferă spațiului bucovinean co-
ordonata eroică. Sacralizarea lui Ștefan cel Mare se produce sub o-
chii noștri. De la Eminescu la Ion Alexandru, poeții i se
unui etern contemporan ; precum în oricare spațiu mitic
temporală este anulată.
în aceste circumstanțe devine normal ca acest spațiu
în literatură, fantasticul. Sadoveanu ne avertizează că
„mai sînt posibile minunile" dar în opera lui ele sînt abia
adresează ca
dimensiunea
să genereze,
în Căliman
sugerate. La


Voiculescu însă femeia-lostriță coboară către ținuturi profane de la
izvoarele Bistriței : „Pînă tîrziu, toamna, Aliman a bătut izvoarele tu-
turor Bistrițelor, neagră, albă, aurie, precum și a tuturor Bistricioare-
lor, fără folos. Nimeni nu cunoștea, nici măcar n-auzise de bistriceanca
ori de fata ei și nici de sălașurile lor. Numai un moșneag trecut de
suta de ani își mai amintea de ele. Era copil cînd satul le alungase
cu pietre și le dase foc casei pentru multele blestemății și răutăți ce
săvîrșcau cu ajutorul Satanei". (Lostrița) La mulți prozatori provenind
din Bucovina (G. Sidoroviici, Platon Pardău, Dragoș Vicol, Ion Țugui, ca
sa numim numai pe cei la care fenomenul este mai pregnant), fantas-
ticul invadează realul, îl dislocă sau i se suprapune, în plină epocă a
civilizației mașiniste. Servind la edificarea unor parabole sau acredi-
tînd efectiv irealul, acest tip de proză comunică direct sau mediat cu
fabulosul folcloric, la nivele deosebite de diferențiere a tiparelor ini-
țiale. Se instituie astfel, în interiorul spațiului bucovinean real, geo-
grafii noi de factură legendară, paradisiacă sau infernală.
La polul opus se situează invarianta idilică a țeposului bucovinean.
Nu avem în vedere o posibilă proprietate a acestui spațiu de a im-
pune ficțiunilor care i se circumscriu o anumită tendință către edulco-
rarea tensiunilor interioare, ci capacitatea lui de a concilia opozițiile
și de a determina relații autentice de armonie între oameni, între om
și natură, teluric și cosmic, sacru și profan, etern și efemer etc. Este,
credem, o consecință a unității locului, a atașamentului secular al ge-
nerațiilor față de el. Lirica poeților bucovineni, de la Mircea Streinul,
Traian Chelariu, Iulian Vesper, Teofil Lianu, la cei din ultimele ge-
nerații, este, în acest sens, probantă. Și nu numai atît; el impune acest
tip de relații artiștilor care i se integrează, de la Arghezi, cel al poe-
melor nupțiale din Ce-ai cu mine, vîntule ? la Ion Gheorghe din Rugă
la Suceava.
Conservator în sensul bun al cuvîntului, spațiul bucovinean poate
fi considerat un posibil topos-matrice al eu-lui românesc.


Mihail IORDACHE
Susțin existenta unei directii clasice si a unei
• * < ♦
năzuințe mai adinei spre clasicism la scriitorii
Nicolae Cârlan : Stimate tovară-
șe profesor, propun ca discuția noas-
tră să înceapă cu... începutul. Sîn-
teți originar din Bucovina. Prima
întrebare privește tocmai această
premisă a devenirii dumneavoastră:
ce și cît credeți că datorați în acest
sens spațiului originar ?
Dim. Păcurariu : într-o pagină dc
confesiune, publicată în numărul pe
luna aprilie al „Paginilor bucovine-
ne", am încercat să exprim ce-a în-
semnat pentru copilăria și adoles-
cența mea acest „spațiu privilegiat,
încărcat de istorie și de poezie" și
cît de puternică a putut să fie înrî-
urirea asupra structurii și devenirii
mele.
N. C. : Ar fi interesante cîteva a-
mintiri elocvente în ceea ce priveș-
te contextul formativ din anii li-
ceului.
D. P. : Am avut, la Liceul ..Ștefan
cel Mare" din Suceava, dascăli foar-
te buni, cărora formația mea le da-
torează mult și cărora le păstrez un
gînd permanent recunoscător. în
primul rînd, doi profesori de româ-
nă : Ștefan Pavelescu, o vreme și
director al liceului, fire de poet, cu
preocupări de cercetare, autor, în-
tre altele, al unor contribuții isto-
rico-documentare cu privire la Bo-
lintineanu și losif ; și Ilarion Be-
resnițchi, dascăl sever și metodic.
Aveam, la un moment dat, și un cerc
de literatură, unde prezentam comu-
nicări și ne confruntam, la discuții
cu profesorii, care nu se supărau
romam“
cînd aveam alte păreri decît
lor. Păstrez frumoase amintiri
despre alți profesori ; Dimitrie
ghin, profesor de desen, pictor
ale
si
Lo-
și
poet ; Adrian Petroaie, excelent pro-
fesor de franceză, încurajator, în
vremea aceea, al încercărilor mele
tcratură română modernă, secondat
de Ion Breazu, atunci conferențiar;
apoi Liviu Rusu, care preda estetica
și, în ultimul meu an de studii, li-
teratura universală. Mă duceam si
la cursul lui Blaga, de filozofia cul-
turii. Lingvistica era predată de: doi
foarte buni specialiști : Ștefan Pas-
ca și Dimitrie Macrea. Dintre toți,
Dimitrie Popovici a înrîurit cel mai
mult, prin natura specialității și prin
Interviu cu prof. dr. docent
DIM. PĂCURARII!
metodă, formația mea.
N. C.: Evocați figura
lui și omului de știință
Popovici.
D. P.: Nu era ceea ce
profesoru-
Dimitrie
se cheamă
de traducător din Lamartine și Bau-
delaire ; Constantin Teodosiu,
muzică, dirijor și compozitor ;
Nimițan la matematică : Vasile
ceanu la latină și... alții, toți
căli emincnți, temeinic pregătiți
devotați profesiei lor.
N. C. : Ca student, la Cluj, ați
vut. desigur, șansa de a vă afla
la
Ion
len-
das-
a-
in
preajma unor profesori reputați.
Care dintre aceștia credeți că deți-
ne calitatea de mentor pentru acti-
vitatea dumneavoastră didactică si
științifică ?
D. P.: In anii imediat următori
războiului, cînd eram student la
Cluj, Facultatea de litere și filozofie
de aici avea intr-adevăr cîțiva mari
profesori. In primul rînd pe Dimi-
trie Popovici, șeful
catedrei de li-
cum se face cuibul
Mai intii se ia sufletul și se scaldă în rouă
Cu trupul gol stai să te atingă părul Lunii
La vederea acestei neasemuit de frumoase ningeri
Dușmanii tăi vor muri de spaima
Inocenței.
Inima îți va fi o portocală de foc
Păsări vor trece pe cerul ochilor tăi
Nu te uita decît la mesteceni și la ciute
Mănîncă mere din măr, cireșe din cireș
Ca la-nceputul lumii,
Veșmîntul să-ți fie din mătase de înger
Uită de deșărtăciunea puterii,
Călătorește, cosește trifoiul.
Lasă privighetorile să cînte unde vor ele
Rușinează-te, dar nu te umple de rușine
Mîngîie relieful iubitei.
Iubește în hohote
Și cînd toate sînt gata
Lasă cheia fiului tău.
Constantin ȘTEFURIUC
un orator. își scria lecțiile si le ci-
tea cu o voce egală, plăcută totuși,
lăsind impresia că vorbește liber.
Cucerea prin eleganța academică
a expunerii, prin erudiție și prin
noutatea asociațiilor de tip compa-
rat, prin atmosfera de mare rigoa-
re și temeinicie pe care o crea. Avea
fața slăbită, de o paloare
caracteristică hepaticilor ;
na haine și cravată negre,
albă. Asta contribuia la
închisă,
totdeau-
cămașă
impresia
de om sever și auster pe care o lă-
sa. în realitate, era un dascăl ama-
bil, foarte corect și politicos. îndru-
ma îndeaproape lucrările studenți-
lor, iar la seminarii, de obicei foar-
te animate, lăsa libere discuțiile,
(continuare în pag. IV)
Interviu consemnat de
Nicolae CARLAN
A PRIVI ----------------
să fini lîngă arbori
Se face dimineața în arbori și se aud în ramuri,
venind din adincuri, sevele albastre, iar florile,
florile din livezile noastre, florile iubitelor noas-
tre, florile pentru marții noștri, toate florile vin să
ne vestească o nouă rotire, o nouă urcare și o nouă
trecere...
Stau și privesc teiul, teiul de sub fereastra apar-
tamentului meu, de unde, spre răsărit, nu departe, văd
statuia lui Ștefan, Domnul nostru, baciul care ne-a
lăsat pamînt pentru iubire, durere și încredere; pen-
tru ură, pentru dragoste și iarăși pentru iubire, pen-
tru speranță și întemeieri.
Înfloresc arborii, femeile subțiri și înalte înfloresc
și ele, miracol la fiecare început și, așadar, nu mira-
col : certitudine !
Înfloresc inimile noastre, uităm acum înfrîngerile,
uităm neîmplinirile și ne propunem să reintrăm în
tînduri, să sperăm, să fim din nou lîngă arbori, ui-
mindu-ne și uimindu-i!
George DAMIAN
Cronica literară
Prejudecata care despică fenomenul
poetic în „conținut1- și „formă1- și-i orîn-
duiește „temele1- în „majore" și „minore"
s-a rostit și asupra volumului Suburbiile
cerului al lui Adrian Popescu (Ed. Emi-
nescu, 1982), atribuindu-i, cu dorința vă-
dită de a-1 flata, o „revenire la primor-
dialitate" și o (nou apărută !) „meditație
asupra existenței moderne". Ca și cum
fastul imagistic, gongorica răsucire a fra-
zei, fervoarea „stilizării" n-ar putea con-
ține o „primordialitate" (autenticitate) a
lirismului, ca și cum acesta ar fi, în de-
plinătatea facultății sale, incompatibil cu
„meditația" ! Unii glosatori ai literaturii
respiră ușurați cînd împing creația într-un
spațiu ce li se înfățișează mai „avantajos",
dar care nu e propriul său spațiu, aseme-
nea unor fotografi care își așează clienții
în dreptul unui panou sublim cu lacuri,
lebede și castele sticlind într-un soare
absolut. Cititorul atent va constata însă
că poetul de care ne ocupăm nu are ne-
voie de artificii de înțelegere, de o inves-
tigare a sarcinilor unei „viziuni" mai o-
norabile decît cea ilustrată în fapt. De-
plasarea accentului de pe decorativul trăit
ca un „conținut", pe un pretins „conținut"
superior, searbăd traductibil în comenta-
riu, e, neîndoielnic, o erezie. O „despodo-
bire" a poemelor, salutată de cineva (ca și
cum metaforele ar putea fi culese din ra-
murile lor precum globurile colorate din-
tr-un pom de iarnă), ar însemna o muti-
lare. Adrian Popescu știe prea bine ce are
de făcut, păstrindu-se, cu puține excepții,
în mediul său potolit, armonios, stăpînit
de visul întors spre sine al virtuozului.
Așezat pe linia de plutire a începuturilor,
ne propune un estetism intensiv, aburit
de sentiment (umanizat). Acest nimb sen-
timental îl ferește de alunecarea în gro-
tesc, în inform, în asociația cinică, îi a-
cordă o apropiere de lucruri, prielnică
meșteșugarului. Exercițiul metaforei e lip-
sit de aparența caznei, fluid ca un melos,
lăuntric, grație tocmai „acordului" la uni-
vers pe care-1 Învederează poetul (acord
feeric, significînd un voluptuos abandon
în cantabilitatea obiectelor, în iluzia că
proliferarea imagistică necurmată e o
față a lor, obiectivă). O raportare la uma-
nismul serafic și incantatoriu al lui Vo-
ronca se impune. Contemplația estetă ne
apare astfel eliberată de dificultățile in-
terne, de reziduurile combustiei morale
Desprins de spasmele personalității, auto-
rul își descoperă un profil angelic, con-
sunînd afectiv cu cristalul expresiei. La-
cul anunțului său concettist se așterne pe
un lemn fără cusur, netezit pînă la ani-
hilarea tuturor nodulozităților. O natură
Proza
O senzație ciudată începu să facă largi oco-
luri in jurul meu, cercuri concentrice tot mai
apropiate, unde rotunde pornind invers, nu
ca dispre piatra aruncată in lac, ci ca dins-
pre margini spre piatră, tot mai strins aglo-
merîndu-se spre ea, adunindu-se in ea, pia-
tra însăși devenind o sumă de unde concen-
trice. In stingă, spre vale, un vreasc trosni sub
picior, in spate, un corp masiv învolbură tu-
fele, in dreapta, spre culmea ascunsă, o pasa-
re zvîcni țipind dintre crengi. Nu mă întorc
imediat, mă prefac doar că îmi așez mai bine
geamantanul pe umăr șl îmi rotesc privirea
împrejur, pe furiș, ca în treacăt. Dar nu se
vede nimeni, pădurea dormitează sub soarele
leneș de octombrie. Merg mai departe Însoțit
de aceeași senzație stranie : ochii bănuitori
al unei sau unor ființe omnipreznte ce lune-
că, se preling peste ierburi și frunziș căzut,
printre trunchiuri, sau poate mai multe pe-
rechi de ochi nemișcați veghind din loc în
loc, străji nevăzute, neștiute, ale pădurii,
sau ochii pădurii înseși.
Am iuțit pasul. Cărarea coboară ușor, pie-
ziș, apoi urcă iar printre copacii tot mai deși,
în partea aceasta cele două șiruri de munți
se apropie tot mal amenințători unul de altul,
îngustind valea care îi desparte, ca apoi să
se îndepărteze din nou, puțin, și iarăși să se
apropie în unghi prelung.
Cufundat în mersul meu învăluit în fior de
teamă, care nu era totuși sau nu era numai,
teamă, imaginea neașteptată mă găsi nepre-
gătit să o întîmpin. Sau poate greșesc șl însăși
aceasta ce nu era numai teamă să fi fost o
prefigurare. Am tresărit deodată și m-am o-
prlt : în fața mea pădurea se deschise, dezvă-
luind coasta pe care se înălța Cetatea.
Un colț de zid, sus, izbucnește ca un pin-
ten de corabie a fantasticului dur, spărgind
fantasticul calm, învăluitor, al pădurii de toam-
nă. Cinci rînduri paralele, circulare de trep-
te uriașe ca niște ziduri sau tăieturi vertica-
le în panta abruptă intersectează urcușul spre
vîrf. Deci această Cetate există, se află aie-
vea în fața mea, chiar dacă mi se arată într-o
lumină fntastică. Urc în fugă, atras magnetic
de pintenul de piatră, dar, odată ajuns, prima
senzație trăită e una de ușoară dezamăgire :
el e un semn semeț a ceea ce a fost, acum
străjuiește doar părăginirea, în spatele lui mai
sînt numai urme de ziduri aproape înghițite
de munte, mai mult contururi, însemne. Urc
pe vîrful-pinten, de aici pot distinge clar for-
ma rectangulară, urmele a ceea ce fuseseră
cîndva ziduri interioare și urmele pătrate ale
fostelor turnuri. Peste tot se întind șerpii sub-
țiri ai vrejurilor de murăriș aproape uscat,
cresc rigide fire de iarbă înaltă, păioasă, tul-
pini lemnoase de mătrăgună și ale unei flori
galbene, bătute, cu petalele scrumite de toam-
nă, flori de pai cu albăstriu-roșcatul lor vag,
transparent, sticlos, două tufe de măceș, o tu-
fă mai înaltă de drlmoc umple pătratul fostu-
lui turn dinspre miazănoapte, frunzele păroase,
de un verde suriu căpătau acum nuanțele tu-
tunului atins de îngheț. Ceva mă făcu să știu
că zidurile acestea n-au fost distruse numai de
vreme, o forță anume le spulberase înălțimea
șl abia apoi anii, soarele, ploile, vintul și ier-
burile desăvîrșiseră măcinarea. Cine și cind
le-a fost ridicat, cine și cînd le_a spulberat 1
Acum cîte sute de ani ? sau mii ?, soarele că-
moartă devine prilejul unei etalări de pre-
țiozități. Poetul e un flamand cu simțu-
rile aprinse și refrigerate prin picturalita-
te : „Sub jetul de apă bolborosind / spăl
măruntaiele unui pește / șuvoiul sîngelui
devine trandafiriu ca valvele scoicilor. V
Icrele gălbui stau îmbrățișate o pieliță
subtilă ca sufletul / le ocrotește. / Colonii
de vieți viitoare. / / Osul amar ai capului
îndepărtează-1 / / Cine-mi spune că din
aceste perle / minuscule care se-anină de
mînă / nu s-ar fi născut / un arhaic tri-
ton, o melusină ?" (O pieliță străvezie).
O alcătuire oarecum artizanală a perspec-
tivei îi determină variantele, în funcție de
tehnici istorice, de modalități, în aceeași
măsură, consacrate și „imaginate", sub a-
colada ornamentului. Plimbîndrt-se prin
continuitatea
unui poet:
ADRIAN
POPESCU
marele muzeu al Formelor, Adrian
Popescu le selectează pe cele ce-i
convin, le transcrie în codul propriei lor
opulențe. Muzeul e astfel transpus în pla-
nul său intim, exponatele se manifestă
drept factori operativi ai „viziunii". Iată
crochiul artei spagirice : „După ce-ai în-
vățat dialectul safirului, cum să mai / poți
vorbi o limbă aspră, uscată, de lut, / în
cerul gurii strivesc mireasma unor granu-
le / de cristal himeric" (Mierla de apă).
Sau răsfrîngerea, într-un ochi de orfevru
actual, a miniaturii medievale : „Marile
panouri de aur se închid încet, dureros de
încet, / ca două pagini dintr-o miniatură
medievală, / peste priveliștea unei grădini
cu arbori melodioși, / peste viziunea vă-
milor adîncului într-o străfulgerare" (Kos-
ciol Mariacki). Ori, „sinteza" unei exis-
tențe de capă și spadă : „Un șuvoi șovăia
în pantă. Strălucitor și cristalin. / / Fă-
cea să lumineze pietrele dealului. Ca niște
versuri postume. / Ca și podoabele de aur
deshumate de furi. Spuneți-mi / Unde gă-
sesc un felinar de vînt și o pelerină ?“
(Cîțiva stînjeni). Artist plastic refulat, poe-
rui mileniu și cărui veac le-a luminat întîiași
dată ? Și dacă Întrebările nu-și găseau răspuns,
mă făcură In schimb să simt că dezamăgirea din-
ții fusese o simplă impresie mincinoasă, zidul de
sub picioarele mele trăiește viu și sfidător uită-
rii, temelia iul trebuie să fie în legătură cu cen-
trul pămîntului. Dar nimic din ceea ce văzu-
sem pînă atunci și știam nu mă ajuta să merg
mai departe cu înțelegerea.
Dincolo de ziduri, spre miazăzi, se deschide
o poiană. Am întins canadiana pe iarbă, m-am
culcat cu fața în soare. Drumul greu il par-
cursesem, de acum nu mai trebuia decît să
cobor în vale. Soarele uscase de mult iarba
și aripile cosașilor, ortoptere care se înver-
șunau să trăiască pînă în această zi de octom-
brie, alt semn de toamnă lungă. Observam că
aici, cosașii nu sînt verzi cu burțile galbene,
ci au elitre negre și aripi lungi, de un roșu a-
prins. In țîrîitul lor și sub soarele calm, obo-
seala amenința să mă adoarmă. Iar eu trebuia
să plec, un alt tărîm la fel de necunoscut, mă
niciodată
uitarea...
aștepta. Am dat să mă ridic, dar trupul nu mă
ascultă, arcul spinării refuză să se îndoaie și să
mă așeze pe tălpi, picioarele râmîneau îngheța-
te în iarbă, mîinile amorțiseră. Cum și de ce ?
și cine ? am reușit să mă întreb pe cînd un
alt cer cobora asupră-mi. De ce mă oprește
pămîntul acesta ? „Pămîntul acesta e mare, pă_
mîntul acesta e mic. . . spuse un glas venind
de pretutindeni, un glas cunoscut, pe care nu-1
auzisem niciodată. Pădurea pare să doarmă,
munții par numai că dorm. . . primăvara trece
în vară, vara trece în toamnă, toamna trece în
iarnă și iarna în primăvară iarăși trece, lumea
merge înainte întoreîndu-se în sine mereu. . .
și fiindcă ea merge înainte întoreîndu-se me-
reu, omul poate să creadă că ceea ce va fi este
uitare. . .“. „Și nu există uitare ?" am întrebat.
„Uitarea este un nor, uitarea este o ceață. . . no-
rul și ceața sînt trecătoare, norul și ceața sînt
veșnice. . . Tu poți uita muntele, dar muntele
există. . . copacul nu_și vede rădăcina, dar
rădăcina există și îl face să fie ; omul uită
sînul maicei sale, dar fără el n-ar fi. . . Ui-
tarea este ceea ce omul ascunde în sine și
nu vrea ori nu merită să știe. . . uitare exis-
tă, uitare nu există. . „Dar cine vorbește?"
am gîndit iar. „Cel_care-vorbește este cei-care-
vorbesc, Cei-care-vorbesc sînt Cei-pe_care-îi-
știi. . . glasul Celor-care-vorbesc este ascuns
în tine și acoperit de uitare, pentru că tu n-ai
ajuns încă să înțelegi chemarea lor ascunsă
în tine. . . Ceî_care-vorbesc sînt cei Care-spun-
adevărurile-dintîi. . . iar omul uită prea ușor
adevărurile dinții, pentru că i se par prea
sărace, așa cum uită lumina și aerul și apa și
focul și pămîntul din care s-a întrupat, deși
tul migălește acea magie a penumbrelor
roșieVice care au adus, sub semnătura iui
Georges de La Tour, o lume de enigmatice
intimități, țesută din corelații formal-mo-
rale. Eclerajul de luminare scoate în evi-
dență mulajul metafizic ăl unui Destin :
„Ramura înzăpezită a sfeșnicului așezat
pe / un colț de masă își amintește ceva /
îndepărtat și definitiv pierdut. (...) Bulbul
cu zeci de cămăși al flăcării / un romb
evanescent, o mică ogivă / pulsînd asemeni
unei inimi. (...): Flacăra muribundă a lu-
minării, a trandafirului, / în ce cotloane
ale vremlii ne întorc ele ? / Ne așteaptă
cineva acolo ? Și dacă ne așteaptă ? (Pa-
nă de curent). Reîntors la uneltele sale,
autorul Umbriei descifrează structura ver-
bală a Lumii, cu o remarcabilă suavizare
a livrescului, reflectată precum o stare de
paradiziacă inocență. Revărsîndu-se aido-
ma unei emanații a Universului textuali-
zat. poemul e, in raport cu acesta, pleo-
nastic. poezie a poeziei esențelor: „în-
scris în periodul amplu al colinelor ninse, /
în anacolutul unui șir de munți vulcanici,
/ care apar și dispar sub calota zăpezii /
irizînd în mii de cristale, / mici oglinjoa-
re unde îngerii / își contemplă una din
cele șapte mii de fețe, / sînt un adjectiv
arhaic..." (Călătorind, iarna). Totul afir-
mat cu un patos dedus, disciplinat, cordial,
fără zguduiri și discontinuități (e vizibilă
și maniera Aurel Rău), în cercul unei e-
xistențe pașnice, de expert al materiilor
prețioase. Ele sînt invocate direct și in-
direct („Tu culegi rouă în palme ca pe un
argint viu" — Băutorul de rouă ; sau „Din-
tr-un vas preaplin se prelinge aur pe ti-
jă" — Albinele ; sau „o buclă din pletele
Binevoitoarei, păstrată / într-un medalion
de argint" — 32), precum expresii ale u-
nei decantări consumate, prefabricate ale
limbajului artei. Poetul citește existența
prin lentilele șlefuite cu migală ori ser-
vindu-se de „lampa magică", a cărei rază
are puterea de a releva peisajele realită-
ții, altminteri topite în bezna amorfului :
„Lumea din jur mi-o întunecă ; / cu o pre-
cisă voluptate înlăuntrul meu / concen-
trîndu-și fascicolul. / Nu văd în afară nici
la doi pași, / numai în haloul misterios /
pe care-1 desface sufletul ei. / / Așa aple-
cat peste fațetele unui diamant / simt țăr-
muri și miresme, insule și priveliști, / a-
dîncit într-o solitudine plină de voci"
(Lampa magică). Adrian Popescu e un bi-
jutier al percepției comune, al melanco-
liei cotidianului din care scoate efecte de
rafinament. Muza sa trebăluiește prin ca-
să, împodobită cu luxoase inele, brățări și
pandative.
Gheorghe GRIGURCU
prin ele trăiește și ele trăiesc în el. . „Și
totuși, cine ?“ am întrebat. „Cei-care_există,
Cei-prin-care-exiști. Cei-care. . începu / în-
cepură să se piardă glasul / glasurile, îndepăr-
tîndu-se în cercuri concentrice tot mai mari
și mai mari. „Nu pleca, am strigat, lasă-mi
măcar o cheie, un semn !“. Glasul / glasurile
se opri / opriră o clipă din răsfirarea concen-
trică și l-am / le-am auzit ca o șoaptă : „Sem.
nul cel mare se află pretutindeni și în tine
și de aceea e atît de îndepărtat, incit nu-ți
va ajunge o viață ca să-1 cunoști pe deplin..."
„Și totuși, am strigat iar, arată_mi măcar u-
nul din drumurile care duc spre el ..Dru-
murile spre Marele-Semn, pornesc din tine și
se sfîrșesc în tine, ele nu au număr. . . în cli-
pa cînd vei afla unul, alte șapte îi vor lua
locul. . . și nu se vor sfîrși niciodată, dar fie-
care dintre ele pornește de la adevărurile dinții și
tot spre ele duce..." „Și totuși... !“ am gindit
iar. „ . . . Dar vei primi un semn pentru ceea
ce iarba pe care stai acoperă cu uitare. . . pri-
vește și vezi, încearcă să înțelegi. . . uitare e-
xistă, uitare nu există..." Și glasul / glasurile
se adună / adunară în unde inverse, cercuri tot
mai strînse concentrîndu-se în mine, pînă am
simțit că pămîntul mă topește în el și iarba
mă înalță în fire. Toate erau pămînt, toate o-
rau cer, toate erau aer, toate erau apă. toate
erau munte, toate erau pădure, toate erau iar-
bă. . .
Apoi mă aduseră iar în starea dinainte, pă-
durea se deschise lăsînd în mijloc poiana lumi,
nată. în ea coborî un bărbat înveșmîntat în
piei mițoase, în urma lui pășeau lunecate șase
femei în straie lungi, albe. Bărbatul se opri la
marginea poenii și propti o sabie uriașă în pă-
mînt, femeile se răsfirară lunecînd împrejur.
Una se opri în capătul de sus al poenii și în a-
ceeași clipă în jurul ei crescură stînci înalte,
ea se ridică pe vîrfuri ca să poată vedea peste
crestele lor; cea de a doua coborî mai spre capă-
tul de jos al poenii și se așează într-un scaun de
piatră neagră ; cea de a treia lunecă spre mar-
ginea dinspre miazăzi și se așează pe un disc
de gresie sură ; cea de a patra se aplecă să
culeagă o floare și în aceeași clipă floarea se
făcu cenușă ; cea de a cincea fu învăluită în
ceață subțire, pe cea de a șasea ceața o aco-
peri. . .
Bărbatul înfipse sabia în pămîntul de sub pi-
cioarele lui și îndată se porni un vînt dinspre
pădure, culcă iarba și undui straele albe ale fe-
meilor. El apăsă cu amîndouă mîinile minerul
săbiei, înfundînd-o încet în piatra muntelui ;
vîntul se înteți și femeile își culcară fetele pe ge-
nunchi, își prinseră genunchii cu brațele, cea de
a șasea nu mai fu decît o urmă de ceată. Pe
măsură ce sabia cobora mai adînc, bărbatul
cobora și el, femeile descreșteau, pînă cînd fu-
ră doar niște pete albe spre care începu să
înainteze iarba. Dar petele albe nu se lăsau în-
vinse, ele se făcură izvoare limpezi, se făcură
pîraie ce tăiară poiana, tăiară pădurea, tăiară
muntele, alergară pe albii de piatră ca să se
întîlnească în vale. Iar ceea ce nu reuși să aco-
pere iarba încercă să acopere pădurea, ea cobo-
rî peste cele șapte pîraie, dar le ascunse nu-
mai. Ele continuau să curgă sunînd peste pie-
tre un cîntec pe care n-am încercat să-1 înțe-
leg atunci, pentru că, se știe, un cîntec nu
poate și nîci nu e nevoie să fie înțeles. . .
(Fragment din romanul „Nopțile inocenților")
Cornelii! RADULESCU
e
CONSTANTIN
CERNICA
despre poet
ca despre poet
Sub streașină nopții condurii Cenușeresei
și ochiul zvîcnește țintind amintirea
cind de la un mal Ia celălalt mal
bărcile migrației repetă
•narile descoperiri geografice
iată, vei spune, timpul pentru care
așteptind amînarea
poți deschide ușile pînă cînd
vei fi propria ta realitate.
Dar, unde ajunge privirea
aerul conservă mereu altceva
și totuși, și totuși, și totuși
la capătul privirii, existența.
despre poet
și despre
punctul de echilibru
Bocetul ierbii nu mai emite discurs
pentru cel ce monologhează cu fața la zid.
Două mii de porumbei așteaptă în ouă plecarea
atirnă mucegaiul pe ziduri, totul
e-ncremenit în speranță ca și cum
asta se înțelege de la sine,
iar fantomele au fugit din sîngele cald
in piață, soclul ființei pure, utopia
(de utopie se ocupă băcanul și alți favorizați)
își lărgește sfera de influență și umblă
meridian imaginar cu cercul prin copilăria
sfîrlezei pămîntului de la răsărit la apus
intr-o fugă nebună luminii să-ndure
speranța, sau utopia, îmi șoptește poetul,
nimic nu e sigur între cuvinte sau poate
numai amintirea derulată cu 16 imagini/s.
Și, totuși, vine, vine primăvara galopind
viroza și gripa și nebunia sîngelui aburind
conturul realității și tichia de mărgăritar.
despre poet
și despre tîrziu
Dacă și moartea are tandrețea firului de iarbă
in timp ce ia cu asalt bulevardul
depărtarea-i minată de-un cîmp de cartofi
și tot mai des decorul cuvintelor
c aburit de realitate (ca fereastra
pe amintirea căreia scrii numele singurătății).
Și, totuși, prietene, obișnuit cu recuzita-ntimplării
poți privi cu încredere hermeneutica din zațul cafelei
și apoi, parabola purpurie cu eroul și antieroul
noului roman așteptind, ca o pisică trecută în propria-i
abstracțiune
literele să se cațere precum maimuțele pe nervii biciuiți
cu tranchilizante.
O, niciodată, niciodată nu vei ști
punctul acesta din care se pot naște poemele lumii
și, totuși, firul de iarbă are tandrețea cioplitorului
ce-și povestește biografia în fața pietrelor.
despre poet
și despre sentiment
Batistele peroanelor și vîntul din est
iată o soluție pentru fundul de ochi
și etichetă lejeră pentru raportul sinuos
al natalității străbătut cu bețișoarele de orez ale
legilor demografice și ale frumoaselor basme în care
la stingă binele la dreapta răul și triumful
spre binele binelui va triumfa cu părere de rău pentru
nuanțe,
pentru tinerețe fără bătrînețe și pentru prințesa
de sub pielea reptilei (sau poate invers) cine
mai poate ști cîte zile și nopți veghează poetul
în margine de lume la înfășurarea corectă a spiralei
universului
la somnul iubitei gindind și iarăși gîndind
cum de-i posibil ca floarea încă de gips s-aburească
fereastra
batistele peroanelor și vîntul de est...
Pagini bucovinene — II
PERMANENȚE
S. FI. Marian inedit.
Prefafă la „Botanica
poporană română"
După neașteptata și timpuria sa dispariție, S. FI. Marian a lăsat
numeroase volume inedite în diverse faze de lucru. O parte din ele
se aflau în proprietatea fiicei și ginerelui academicianului bucovinean,
iar o alta a fost încredințată de moștenitorii Maria și Mihai Cărăușu
din Suceava, Bibliotecii Academiei R.S.R., București. Printre ineditele
din fondul documentar sucevean se numără și Botanica poporană ro-
mână, la care Marian a lucrat 43 de ani, fiind încurajat și sprijinit
de T. Maiorescu, I. Bianu și alte personalități ale timpului. Inedita
lucrare cuprinde 11 798 pagini, format coală de cerere, distribuite în
12 volume. Dintre acestea 2 078 p. sînt ordonate și transcrise de Ma-
rian în 4 volume închegate, iar restul au rămas în diverse faze de lucru.
Folcloristul român a întocmit, pentru fiecare volum, cîte un ierbar,
dintre care s-a mai păstrat doar unul. Manuscrisul înserează, în ordine
alfabetică, articole despre circa 525 specii de plante. Informațiile sînt
culese de pe întreg teritoriul locuit de români, avînd prioritate Buco-
vina. Fiecare plantă este tratată monografic, în cîte un articol ce se
întinde pe una sau mai multe pagini. De regulă, grupajul de referințe
începe cu descrierea mediului în care crește planta ,a ciclului de ve-
getație, a foloaselor aduse, a denumirii științifice (în limbile latină și
germană) și populare. Ponderea, în conținutul unui asemenea articol,
o au legendele, credințele, vrăjile, descîntecele, doinele, poveștile și
alte creații ale fanteziei populare cu privire la planta respectivă.
Se pare că Marian, odată cu asimilarea concepției științifice a lui
B. P. Hasdeu, la alcătuirea Botanicii a avut în vedere principiile ce
au stat la baza dicționarului Etymologicum Magnum Romaniae. El a
urmărit să demonstreze că în cultura orală milenară românească se
ascund comori neprețuite de cugetare, simțire, frumos și înțelepciune.
La începutul primei fascicole (inv. nr. 112) a volumului al XH-lea
al manuscrisului Botanicii poporane române, am descoperit, în 1970,
următoarea prefață inedită :
„încă de pe cînd mă aflam în a doua clasă gimnazială mi-a fost
drag a mă ocupa cu Flora română, a aduna nume de plante românești
și a le scrie după A.B.C., și manuarie. Această întreprindere am fost
început-o, mai întîi, dimpreună cu doi colegi de ai mei, anume : Ilie
Pantazi și Georgi Lupu (Forgaciu), dară nu-mi succese.
După un interval de vreo cîțiva ani însă, văzînd cum că o Floră
română ar fi de neapărată lipsă pentru literatura română, m-am apu-
cat iarăși a examina scriptele mele de mai înainte, a le mai scrie din
nou, precum a le purifica și a le adăugi, culegînd nume românești de
plante atît din gura poporului, cît și din alte cărți și ziare.
Numele acelora, care au publicat nume de plante în limba româ-
nă sînt : Costache Negruzzi, Georgi Barițiu, Ion Bob, episcopul Făgă-
rașului. Aceștia au publicat într-o cantitate mai mare, sînt însă și alții,
dar nici unii nici alții nu mi se pare a fi publicat numele cel adevărat
românesc al plantelor, precum se află în gura poporului, ci, pare-mi-sc,
mai mult a le fi tradus parte din limba latină, parte din cea germa-
nă etc. etc. Adunînd toate numele românești de plante a acelora și
completîndu-sc cu altele ce am aflat la mai mulți, tot una le-am scris
și eu așa, iar la ale acelora care nu mi s-au părut că sunt drept româ-
nește, le-am adăugit numele autorului care le-a publicat.
De bună seamă că nu în fiecare parte locuită de români numele
plantelor e tot acela, ci una și aceeași plantă poate să aibă în unele
părți un nume, iar în altele altul și despre acestea sunt cert prin ex-
periență, pentru că chiar în Bucovina românii dintr-o parte, tot ace-
eași plantă o numesc altfel.
Este greu a da nume unei plante amăsurat celui latin, ca să fie
cunoscută acea plantă sub acel nume în toate provinciile locuite de
români. E greu, deci, însă dacă noi vom lăsa lucrul de azi pe mîine
și nu vom scoate o Floră română, unde să fie nume de plante din toate
provinciile românești, atunci, desigur, că nu vom putea avea îndemnare
cînd am voi să traducem o atare botanică sau o altă carte națională
din altă limbă străină, ci ori că le-am traduce de pre latinește, ori că
am pune niște nume pe care nu le-ar cunoaște nimeni.
în fascicolele mele de aici încă n-am ordonat numele plantelor după
alfabet, ci le-am scris numai așa după cum le-am aflat prin alte cărți
sau din ziare. Ordonarea lor va urma mai pe urmă, după ce voi afla
un număr mai însemnat, după ce voi fi parcurs mai multe vocabulare
apărute în limba română și după ce voi fi examinat toate numele ori
de sunt de adevărat românești, ori nu.
Numele românești ale plantelor scrise în aceste fascicole sînt cu-
lese din următoarele cărți și ziare : Foaia Societății pentru literatura și
cultura română în Bucovina, nr. 3, 4, 5, anul V, martie și în această
Foaie și-a publicat C. Negruzzi Flora română, p. 91. Calendariu din a-
nul 1858 și 1859 a publicat, la p„ 15, G. Barițiu Vocabularul de numele
plantelor transilvane în românește și latinește (după sistemul lui Line
L., nemțește și ungurește). Am mai aflat nume românești de plante
în Dicționarul românesc, latinesc și unguresc, editat de episcopul Făgă-
rașului Ion Bob, Cluj, 1822, precum și în Catalogul oficial al expozi-
țiunii naționale, din 1865, din Iași publicat de Ion lonescu, Iași, 1865
etc.
Suceava, 4 decembrie 1880 (?)“
Scrisă pentru a fi folosită, probabil, la volumul ce-1 avea gata pen-
tru tipar înainte de 1879, prefața marchează opiniile autorului în-
tr-unul din momentele inițiale ale genezei Botanicii poporane române, în
care se năștea hotărîrea nestrămutată a lui Marian de a crea o lucrare
temeinică.
Paul LEU
umbra lui icar
Dacă ești tînăr și nu te-au părăsit durerile și credința
într-o zi ai să descoperi că n-ai cîștigat nimic : nici
bătrînețe, nici moarte, că totul a fost un vînt
pe deasupra pustiului.
Chipul vopsit cu rușine se va stinge în noapte și frig
și n-ai să mai știi pentru ce s-a născut fiul tău :
cu ochii la el, ca-n fața unui dezastru,
vei cotrobăi prin cele știute și învățate
după o lege, după o taină
și negăsind nimic decit miinile tale arse de
neputință
te vei destrăma încetul cu încetul ca un strigăt în
somn.
Victor RUSU
Desen de Mircea DANEASA
despre
peisajul liric
_ irismul nu e o aspirație vagă, difuză și confuză, un
I	soi de exudație a lucrurilor, ca ceața pe un lac. E o
dimensiune obiectivă a ambianței, nu o sumă de sen-
zații subiective haotice, nesolicitate. Mă gîndesc mai ales
la hoinarul care hălăduiește peste arături, prin cărări în
diagonală, adulmecînd mesajul naturii, ca prepelicarul dîra
'iepurelui.
Solicitarea lirică a Naturii este o știință exactă, fără nici
un element de anarhie. E aproape algebrică : simbolul
odată capturat, trebuie integrat unei ecuații cu mai multe
necunoscute, ecuație în același timp limpede și grăitoare.
Drumul mare obișnuit duce la un punct asemănător cu cel
de plecare. Numai cărarea duce în țara de dincolo de negură.
Lirismul peisagiului folticinean e constituit din suma
senzațiilor oamenilor care l-au iubit și l-au însuflețit în și
prin jocurile copilăriei, sau prin plimbările din maturitate
dc-a lungul și de-a latul lui. Ce mod mai direct și mai exis-
tențial de identificare cu ambianța, cu o livadă sau cu un
huei, decît integrarea simbolică în ele a unui hagialîc, sau
a luptelor între zei și titani, cu alte cuvinte încăierarea în-
tre haiduci și neferi, sau proiectarea oului lumii in toate
direcțiile spațiului în jocul oinei ? Și cînd în maturitate
revii pe pajiștile și în păduricile copilăriei, vechile compe-
tiții se rezolvă într-un. murmur harmonic, zvon de pe celă-
lalt tărîm. Vezi că bătrînul tei și bradul svelt sînt aceiași
cu acei de acum patruzeci de ani și ai senzația unui timp
suprimat. Se recreează timpul mitic. Locurile pe care s-au
jucat în copilărie oameni deveniți celebri, se prefac în sta-
dioane pe care s-au luat la întrecere umbre ilustre și se
iau încă. Nu mai percepem jocul lor, dar ecoul lor persistă.
Lucrurile dispar, dar le rămîne dîra.
Pe cîmpul de turnir se încaieră competitiv, apoi sfîrșesc
prin a se îmbrățișa, nu oameni, ci cîmpuri, linii de forță,
care se revarsă final în Unitate. Jocurile copiilor de odinioa-
ră devin dănțuiri euritm'ice. Ambianța îngînă un cîntec
crepuscular, chiar în plină amiază, la ora cînd. cum spu-
neau anticii, Marele Pan doarme. Novalis spune că pentru
logos
Să vorbim în visuri
în limba lor cerească
acoperită de pulberi astrale,
de solzi zeiești,
în limba de dinaintea limbii,
în limba de după amuțire,
în cea care n-are vedere văzînd,
în atotputernica limbă a nopților.
Marcel MUREȘEANU
clepsidră
Vînătoare prin pădurile bătrine
De undeva se apropie Timpul
Cu ochiul lui, imens fagure golit.
Răcoarea albastră îl mistuie.
Pentru a cita durere ?
Viorica PETROVICI
¥
★ ★
Dragostea
cu rostul ei
îmi încălzește palmele,
degetele mele
îndrăgostite
mîngîie
aerul
de lingă
fruntea ta
Lucreția ANDRONIC
creion
...Mai sînt femei cu sufletul cernit
Ce-așteaptă trenuri lungi din răsărit.
Mai sînt bătrîni cu-n gînd departe dus
Ce-așteaptă trenuri lungi dinspre apus...
Dar cei topiți în neguri de război
Țărină sînt, nu pot veni-napoi...
Doar trenuri vin pe-același drum de fier
Și iar se duc spre zări în care pier...
Clement ANTONOVICI
omul atent toate asperitățile Universului se rezolvă într-o
masă vibratorie, cu mesagii de la orizontul lumii. Bizară
transmutațiune care preface în Okeanos huciul lui Cocîrță,
livada lui Hoișie și huciul bisericuței mușatine de Ia Buciu-
meni. Dealtminteri, pe acesta din urmă, demult, Sadoveanu
l-a transformat în Dumbrava Minunată.
închei aceste note cu o pagină înaripată a lui Eugen
Lovinescu, model neîntrecut, după cunoașterea mea, de
descriere a unui peisagiu animat de umbre ilustre :
„Și acum, în amurgul zilelor de vară, tocul îmi cade din
mînă, pașii mi se-ndreaptă de la sine spre păduricile din
marginea orașului, pe unde am fost de atitea ori și pe unde
mi-am stimulat cele dintîi emoții literare... Iată viața, iată
singurul ei sens estetic : drumul urcă la deal printre sălcii,
trece pe lîngă bătrîna casă cu sfineși roșii și cu cariatide,
pe lîngă bisericuța Folticenilor vechi și se deschide deodată
pc tăpșanul de sus al „băncuții" cu luminozitatea văei Șo-
muzului, ce se prelungește adînc, departe, spre biserica și
conacul Șoldăneștilor dintre plopii răsfirați cu verdeața tăr-
cată a lanurilor pline și apoi, ocolind la stînga, prin satul
Oprișenilor, printre livezile încărcate, pe lîngă biserica, in
curtea căreia odihnesc astăzi oasele lui Dragoslav, pașii se
îndreaptă în lata uliță a Rădășenilor, în arămurile ce se
lasă peste dunga viorie a Carpaților apropiați, pe lîngă zăp-
lazurile marii grădini, unde, în zumzetul albinelor și-a scris
opera tăcutul Sadoveanu, pe lîngă bojdeuca ciobotarului
Petre în care a stat Creangă pe cînd învăța la catihet, pen-
tru a pogorî în mijlocul orășelului, spre casa cu stîlpi albi,
în care s-a născut celalt povestitor moldovean, Nicu Gane
— popasuri muzicale, ce dau senzația de continuitate, de
fraternitate între morți și vii și îndeamnă la scurmarea mai
departe a brazdei cu destine perene...". (E. Lovinescu.
Memorii I).
Și în fremătătoarele lui amintiri, Aurel George Stino redă
cuvintele lui Sadoveanu, la sărbătorirea a cincizeci de
ani de viață : „La Folticeni am sorbit Apa Vie a sufletului
românesc".
Astăzi, pe drumeagurile evocate magic de E. Lovinescu,
s-a așternut asfalt cu bandă înflorată la mijloc. Casa veche
cu sfineși, dărăpănată, s-a transfigurat în dispensar model,
strălucitoare de tinerețe. Excelentă lecție de istorie, de ine-
vitabilitatea ei, mai ales că în filigrana ei, dăinuie Folticenii
vechi, ca murmur de fond.
Vasile LOVINESCU
DEBUT
DICȚIONAR •
(10)	1. BERARIU-IEREMIEVICI. ARTE-
MIE (8 IX. 1834, Satu Mare — Suceava—
15. IX. 1922), publicist. învață la Sucea-
va și Cernăuți, iar din 1858 este student
al Facultății de filozofie din Viena, unde
studiază filologia clasică. Asemeni mul-
tora dintre cărturarii români din Bucovina
acelei epoci. B. I. are o activitate publi-
cistică tipic Iluministă. Potrivit concepți-
ei sale, una dintre primele măsuri meni-
te a ridica satul românesc spre lumea
civilizației ar fi fost înlăturarea viciului
beției, sursă a tuturor degradărilor mo-
rale și a sărăciei. Terminul sfîntului Ni-
colai (1886), Norocul unui Satulmărean
(1888), Din cătănia mea (1892) sînt isto-
rioare morale în care se face simțită
suculenta graiului bucovinean. Recugetă-
rile politice ale unui muntean (1870) ilus-
trează preocupările politice ale autoru-
lui. între 1892—1895 a fost unul dintre
conducătorii revistei „Candela44. A cola-
borat la o serie de publicații din Tran-
silvania și Bucovina.
DICȚIONAR •
DICȚIONAR •
(11)	2. BERARIU, CONSTANTIN (21.
III. 1870 — 12. XI. 1929), poet. Fiul lui
Berariu Artemie, profesor universitar,
primul director al Teatrului Național din
Cernăuți, militant pentru drepturile ro-
mânilor. A colaborat la „Gazeta Bucovi-
nei", „Patria44, „Deșteptarea", „Junimea
literară". Debutează în vremea studen-
ției în „încercări literare". Studiul Tri-
colorul românesc (1901) dedicat drapelu-
lui național este pentru autor prilej dc
evocare succintă a istoriei moderne a
românilor. Răspîndite în publicațiile vre-
mii, poeziile Iul B.C. suferă influența
marilor poeți (Eminescu, Goga, Coșbuc)
Astfel Buga, odă clopotului de la Putna.
calcă pe ritmul lui Goga din Oltul. Bac-
canal tracic, poem în versuri, insinuea-
ză un ritual nupțial barbar. Feeria Făt-
frumos în grădina Sfintei Vineri (1903)
este un amestec de motive folclorice si
licențe poetice, iar drama Cheleș-împă-
rat (1923) pastișcază poemul eminescian
Călin. File din poveste. Remarcabile ră-
mîn însă fluența versurilor și limpezi-
mea limbii.
DICȚIONAR •
DICȚIONAR •
(12)	3. BERARIU-IEREMIEVICI, GAVRIL
(1819—1864), poet. în volumul Poezii ro-
mâne (1848) apar cîteva dintre poeziile
sale, ode închinate evenimentelor de la
1848 : „Odă către nația română44, „Poe-
tico-istorică disertație asupra nației Da-
co-romane". Ulterior, alte eveniment'
vor genera entuziasmul versificator al
preotului bucovinean : „Autonomia țării"
(1860) și „Suceava, vechea capitală" (1862).
(13)	4. BERARIU, ION (?...?) autor al
unor poezii patriotice mai cu seamă în
calendarele bucovinene, precum și ale
multor nuvele lipsite de dramatism.
REFERINȚE :
Loghin, Constantin, Istoria literaturii
române din Bucovina (1, 2, 3, 4,) : An-
tologia scrisului bucovinean (2) ; Dicțio-
narul literaturii române de Ia origini
pînă la 1900. Editura Academiei, 1979
(1,3). Octavian Nestor.
DICȚIONAR •
¥
★ ★
arbori lichizi se prăbușesc
— ecoul acesta care ne doare
cum zborul închis în păsări
doar brațele noastre-n cărări
nespintecate de greieri
sprîncenele noastre împletind
ferestre către tăcere
— călători misterioși prin propriile
lor planete —
nici caii mei verzi nu vor mai
zbura
se leagănă doar în stînci o
tristețe
nici toate săgețile nu vor cînta.
— cerbii simt libertatea lor amurgind
poezia urcă pe buzele stîncilor
dimineața
ca o FEMEIE ÎN ALB
(codru umed — ochi de linx
înjunghiat)
și eu invidiez atîta aur într-un
munte
în mări invidiez atîta cer
— nu simt că-n aripi zboară păsări
mute—
cînd vin
în tirziu
vînătorii
intind către
ei
pieptul alb
dar ei numai cerbi vînează
și eu mocnit ard
Mircea DIACONU A.
III— Pagini bucovinene
ROBERT A. HEINLEIN (S.U.A.)
CONSEMNĂRI
(Continuare din numărul trecut)
— Chiar aga — veni, cenușiu, răspun-
sul. In ce stil e ?
— Casa aceasta lansează un nou stil.
Mai nou decît televiziunea, mai nou
decît săptămîna ce vine. Numai cine o
vede o apreciază. A propos, continuă
el rapid, pentru a preîntîmpina orice
protest, ati simțit cutremurul de azi-
noapte ?
— Cutremurul ? Ce cutremur ? Homer,
a fost cutremur ?
— Unul mic, continuă Teal, pe la 2
dimineață. Dacă n_aș fi fost treaz, nici
nu l-aș fi simțit.
D-na Bailey se-nfioră vizibil. ..Of. ce
țară îngrozitoare ’ Ai auzit, Homer ?
Puteam muri în voia cea bună. De cu
m-am lăsat convinsă de tine să plecăm
din lowa, nu știu !"
— Dar, draga mea, protestă el dispe-
rat, tu voiai să vii în California, ție
nu-ți plăcea Des Moines.
— Nu mai discutăm ! Ești bărbat, tre-
buia să te fi gîndit la asta. Cutremure !
— Iată un lucru care nu trebuie să
vă preocupe în legătură cu nou casă,
d-na Bailey, zise Teal. Este absolut ga-
rantată Împotriva cutremurelor ; fieca-
re parte se află în echilibru dinamic cu
celelalte.
— Sper. Unde.i casa ?
— Chiar după colțul ăsta. Iată placa.
O placă mare, sub formă de săgeată,
din acelea folosite de constructorii ce
știu ce-s afacerile, țipa cu litere mări-
șoare și prea violent colorate chiar și
pentru sudul Californiei :
CASA VIITORULUI ! ! !
Colosală — Uluitoare — Unică
Cum vor trăi nepoții dumneavoastră !
Q. Teal, Arhitect
— Bineînțeles, o vom scoate, adăugă
el grăbit, observînd expresia pe care o
luase fața ei, de îndată ce intrați în
posesia casei. Intră și el în curbă cu
un groaznic mieunat de roți și opn vio-
lent în fața Casei Viitorului: Voila !
Le caută fețele.
Bailey se holba fără să-și poată cre-
de ochilor, d-na Bailey fără să-și as-
cundă dezgustul. Vedea o masă cubită,
cu uși și ferestre, dar nici o altă ca-
racteristică arhitectonică afară poate de
decorarea exterioară, un complicat de-
sen matematic. „Teal, întrebă Bailey
încet, ce naiba ai făcut ?"
Teal își întoarse ochii de la fețele
lor, la casă. Nici pomeneală de turnul
trăznit, cu camerele protuberante. Nici
pomeneală de cele șapte camere susți-
nute de cea de la sol. Numai aceasta
din urmă și numai ea ! „Isuse ! răcni el.
Am fost prădat !“
O luă la fugă. Fără rost. în spate, ca
și în față, aceeași situație : cele șapte
se ridică o casă sucită
camere-etaj dispăruseră, se evaporaseră.
Bailey îl ajunse și_l luă de braț.
— Explică-țe. Cum adică, ai fost pră-
dat ? Ce ai construit aici, cum ne-a fost
înțelegerea ?
— Eu am construit ce-am proiectat, o
casă cu opt camere, de forma unui te-
seract. Asta-i sabotaj ; asta e. Invidie.
Arhitecții din oraș, ei mi-au făcut-o.
Știau că le pregătesc sfîrșitul.
— Cînd ai fost aici ultima oară ?
— Ieri după-amiază.
— Și totul era în ordine ?
— Da, tocmai terminau și grădinarii.
Bailey își roti privirea peste peisajul
limpede al locului. „Nu văd cum pu-
teau fi demontate șapte camere și duse
de aici într-o noapte, fără să se distru-
gă grădina asta".
Se uită și Teal. „Așa_i. Nu înțeleg ni-
mic".
Li se alătură d_na Bailey. „Ei bine ?
Mă lâsați să mă auz singură ? Dacă tot
sintem aici, am putea s-aruncăm o pri-
vire, deși te previn, Homer, că n-o
să-mi placă".
Holul de la intrare era în perfectă or-
dine cu peretele mobil pliat astfel în-
cît să se poată vedea întreg comparti-
mentul. „Aici n-arată rău. observă Bai-
ley. Hai să urcăm și să-ncercăm să ne
dăm seama ce a intervenit. Unde-i sca-
ra ? Au furat-o și pe asta ?“.
— A, nu ! sări Teal. Uite ! Apăsă un
buton chiar sub comutator ; se deschi-
se o trapă în tavan și din ea lunecă in
jos un șir de scări ușoare, elegante.
Scările propriu-zise erau din duralumi-
niu, iar barele pentru mîini din plastic
transparent. Teal chicoti ca un băiețel
căruia i-a ieșit un truc cu cărți, iar
d-na Bailey se muie perceptibil. Era
splendidă.
— Drăguță, recunoscu Bailey. Atît că
nu pare a duce undeva. . .
— A, mda, recunoscu și Teal, cu ochii
în sus, Dar, oricum, ultimul capac se
dă la o parte abia cînd calci pe ultima
treaptă. Să urcăm.
Ajunseră nu pe acoperiș, cum se aș-
teptau, ci în mijlocul uneia din cele
cinci camere ce constituiau etajul I al
construcției inițiale.
Pentru prima dată în istorie, Teal nu
avu nimic de spus. Bailey îl imită,
mesteeîndu-și capătul trabucului. Totul
era în cea mai perfectă ordine. în fața
lor, dincolo de o ușă transparentă, se
afla bucătăria, visul material al orică-
rei gospodine, pînă la ultimul detaliu.
La stingă, sufrageria cu o notă distinsă,
dar în același timp grațioasă și ospita-
lieră, își aștepta musafirii care să-i
treacă în revistă mobilele șic.
Chiar înainte de a întoarce capul,
Teal știu că va găsi și camera de zi, ca
și geamăna ei, imposibilități palpabile.
— Ei, trebuie să recunosc că arată in-
tr-adevăr drăguț, zise d_na Bailey. Bu-
cătăria e o frumusețe și nici n-aș fi
zis că e atîta spațiu, dinafară. Bineîn-
țeles, sînt de făcut cîteva modificări.
Comoda aceea, de pildă. . . dac-am mu-
ta-o aici și pune fotoliul acolo. . .
— Termină. Matilda. i-o tăie Bailey,
fără menajamente. Ce zici, Teal ?
— Homer Bailey ! Mie. . .
— Termină, am zis. Teal, te ascult.
Arhitectul își mișcă într-un mod ciu-
dat ciudatul lui corp.
— Mi-e frică să spun. Să mergem mai
departe.
— Unde, cum ?
— Așa. Apăsă un alt buton și apăru
o scară asemenea celei ce-i adusese
aici. Urcară și se treziră in dormitor.
Avea storurile trase, ca și camerele de
sub el, dar era scăldat într-o odihnitoa-
re lumină artificială. Imediat, Teal făcu
să apară scara care-i duse Ia biroul din
vîrf.
— Teal, omule, zise Bailey, hai să ur-
căm pe acoperiș și să vedem ce se în-
tîmplă.
— Nici o problemă, a fost proiectată
pentru diverse observații.
Ultima scară îi duse însă nu pe aco-
periș ci exact in mijlocul camerei de
la parter, in care intraseră intii.
Domnul Bailey se făcu cenușiu la fa-
ță. „Dumnezeule mare, țipă el, casa asta
îl are în ea pe Necuratul ! Matilda, hai’M.
Își înșfacă soția de mină, izbi ușa de
perete și o zbughiră afară.
(Urmare în numărul viitor)
O expoziție
Lucrările de grafică ale lui George
Gavrneanu s-au adunat încet, migaia
asupra lor, miile de semne ale peniței pe
un singur portret, sau pe haina unei
singure metafore, au fost ca o moară
care macină timp. Deschisă pină acum
la Suceava și lași, expoziția sa, adu-
nind ceea ce artistul a conceput mai
semnificativ în ultimii ani, se află in
prezent la Muzeul din orașul Gura
Humorului, locul obîrșiei sale. Confluen-
ța dintre cultură și talent rămîne, in
cazul de față, spațiul zămislitor al între-
gului șir de inspirate simboluri care-i
populează tablourile. încercările de a
explica lumea, de a o repovesti (Poesis
III — Cosmogonie, Poesis II — Adin-
cimi, Poesis VII — Paradox, Poesis VI
— Legendă) au o atingere directă cu
literatura, într-atît îneît pot fi socotite
adesea excelente ilustrații la un text i-
maginar, sau ale unuia șters din întim-
plare de pe hirtie. O mișcare continuă,
nefragmentată, pe elipse, narațiuni gra-
ve, în care fantasticul, ținînd adesea de
mitologicul folcloric, tratează ca o fres-
că pereții realului (In memoriam, Lu-
minata gură, Piine, Pași in timp. Ștefan
Voievod), evanescența personajelor că-
lătorind spre iluzii și ideal, transparen-
ța chipurilor, precum și un ușor hiera-
tism autohton, explicabil în apropierea
Voronețului și Humorului, fuzionează
toate, împlinind o creație demnă de toa-
tă atenția. O altă serie, cea a portretelor
propriu-zise, însoțite și de texte literare
aparținînd artistului, deschide, credem,
o altă cale, pe care lunecoasa și îndărăt-
nica peniță a lui George Gavrileanu nu
va intîrzia s-o parcurgă. (M.M.)
FELURIMI...
■ Se poartă „cintăreața cheală" : „Eu
sînt înalt de stat, sînt deștept, mă îm-
brac cu eleganță și cu bun-gust. nu
beau, nu umblu la cursele de cai, dar
mă atrag femeile. Nici ele nu mă evită.
Ba chiar le face plăcere să mă plimb
cu ele. Serafima Izmailovna m-a invi-
tat la ea de multe ori, iar Zenaida Ia_
kovlevna, de asemenea, spunea că în-
„Susțin existenta unei direcții...66
JJ	9	9	’
(urmare din pag. 1)
încuraja opiniile sprijinite pe infor-
mație riguroasă. A făcut cu adevă-
rat școală, mulți dintre istoricii și
criticii literari de azi, din genera-
ția mai vîrstnică sau mijlocie, des-
cinzînd din școala sa, de la Cluj. A
fost un mare istoric literar și a lă-
sat lucrări fundamentale. Proiecta
să scrie o istorie a literaturii româ-
ne în zece volume, două dintre ele
urmind să fie Literatura română în
epoca Luminilor și Romantismul
românesc. Moartea-i timpurie, la
vîrstă de 50 de ani, a curmat rea-
lizarea acestui proiect și a altora.
N. C. : Pe parcursul a peste trei
decenii ați desfășurat nu numai o
activitate didactică prodigioasă, ci și
o apreciabilă activitate științifică.
Lucrările dumneavoastră au, aproa-
pe fără excepție, un numitor comun:
denotă un clasicism funciar detecta-
bil nu numai la nivelul obiectului
abordat, dar și la acela al manierei
de abordare, al scriiturii. Prin ce se
susține, în cazul dumneavoastră, a-
ceastă constantă propensiune spr
clasicism-structură interioară, spa-
țiu originar, formație, alte coordo-
nate ?
D. P. : Interesul meu pentru cla-
sicism s-a născut din... romantism.
Mă gîndeam să scriu o carte des-
pre romantismul românesc și am
făcut contract în acest sens cu fos-
ta Editură pentru literatură. Cerce-
tările preliminare m-au convins că
trebuie să încep cu un capitol pri-
vind implicațiile clasicismului la
noi. Capitolul s-a lărgit însă atît de
mult îneît a devenit el însuși o car-
te, pe urmă încă una. Și am senti-
mentul că n-am terminat, că voi
continua. Nu știu dacă asta ține de
structura mea. Este adevărat că mă
străduiesc să-mi stăpînesc firea, u-
șor... sentimentală, că-mi suprave-
ghez, foarte meticulos, scrisul și am
învățat asta dc la profesorii mei, Di-
mitrie Popoviici și Tudor Vianu, a-
cesta din urmă îndrumătorul meu
la doctorat si, o vreme, la catedră.
N. C. : Credeți, prin urmare, in-
tr-un destin clasic al literaturii
noastre, izvorînd din însăși structu-
ra spirituală intimă a poporului nos-
tru. Este acest clasicism numai de
natură tipologică sau ilustrează și
aspectul axiologic ? în ce constă
trăsătura specifică a clasicismului
românesc ?
D. P.: Susțin existența unei direc-
ții clasice și a unei năzuințe mai a-
dînci spre clasicism la scriitorii ro-
mâni, năzuință ținînd de structura
etniei noastre. Umanismul, tendința
spre măsură și echilibru, spre lim-
pezime și bun simț caracterizează
firea poporului român și atari tră-
sături sînt recognoscibile în folclor
și în creația literară cultă româneas-
că. Am scris pe larg despre aceste
lucruri, au scris și alții și nu doresc
să mă repet. Există, în cultura ro-
mână, de Ia cronicari și mai dina-
totdeauna îi face plăcere să mă vadă.
Dar iată, cu Marina Petrovna mi s-a in-
tîmplat ceva hazliu, despre care aș vrea
să vă povestesc. Un caz foarte obiș-
nuit, dar cu toate acestea distractiv,
pentru că mulțumită mie Marina Pe-
trovna a devenit complet cheală, ca-n
palmă. Asta s-a întîmplat așa : am ve-
nit odată la Marina Petrovna, iar ea —
hop ! — si-a chelit. Și asta-i tot". (Da_
niil Harms. „Un spectacol ratat", 1982,
P- 27).
inte, un larg interes pentru clasi-
cism. Creația literară a unei epoci
întregi — a doua jumătate a seco-
lului al XVIII-lea și primele decenii
ale veacului următor — e dominată
de orientare clasică, un clasicism,
e-adevărat, cu precădere epigonic.
în epoca următoare, pînă la Juni-
mea, epoca revoluției de la 1848 și
a Unirii, romantismul domină pe an-
samblu, dar clasicismul se menține
și el puternic, disputîndu-și întiie-
tatea cu romantismul pe spații în-
tinse ale mișcării literare. El se ma-
nifestă în continuare, ca o aspirație
mai adîncă, la scriitori subsumați
altor direcții literare, scriitori care,
fundamental, sînt, de pildă, roman-
tici (Eminescu, Macedonski, Sado-
veanu) sau realiști (Caragiale, Crean-
gă, Marin Preda), dar care tind vi-
zibil spre clasicism și, într-o măsură,
ei ilustrează această orientare.
— N. C.: Ce ne puteți spune des-
pre răspîndirea literaturii noastre
pe plan universal și despre raportu-
rile sale cu alte literaturi naționale?
D. P.: Traducerile din literatura
română s-au intensificat în ultime-,
le decenii. Alături de scriitori pre-
cum Eminescu, Caragiale, Rebreanu,
Sadoveanu, Arghezi, Stancu, traduși
în peste 25 de limbi, o serie de scri-
itori contemporani — Marin Preda,
Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Ma-
rin Sorescu ș.a. — sînt, de asemenea,
tot mai mult traduși. Și totuși, lite-
ratura română e puțin cunoscută
de către străini ; nu e, în orice caz,
răspîndită și prețuită în lume pe
măsura valorii ei. Am putut să ve-
rific acest lucru în cei cîțiva ani ca
profesor de limba și literatura ro-
mână la Universitățile din Paris și
Viena. Enciclopediile și dicționare-
le străine acordă încă un spațiu in-
fim scriitorilor români, iar studiile
critice din străinătate privind fe-
nomenul literar european continuă,
din lipsă de informare, să ignore
literatura română. Cred că o atare
stare de lucruri ar putea fi parțial
îndreptată prin editarea de către e-
diturile noastre, în colaborare, e-
ventual cu unele edituri străine, a
unor sinteze, dicționare privind li-
teratura română, în limbi de largă
circulație.
N.C.: Citeva cuvinte despre ce a-
veți în lucru și despre proiecte :
D. P. : Sînt pe cale de a termina,
pentru Editura Albatros, al doilea
volum de Scriitori și direcții litera-
re. Doresc, de asemenea, să închei
o carte de proză, începută de cîți-
va ani și scrisă în bună parte. Mă
preocupă apoi un studiu mai larg
despre baroc, văzut dintr-o perspec-
tivă mai puțin... barochizantă și pe
care sper să-1 termin pînă la înce-
putul anului viitor. Deocamdată, mi
se pare destul.
N. C. : Revenind la punctul de por-
nire al discuției noastre, adică la
Bucovina, în ce constă, după opinia
dumneavoastră, aportul acestei zo-
■ Morfologia speței umane : „întrea-
ga viață poate fi privită ca un amplu
discurs în care diferitele tipuri de oa-
meni ar reprezenta diferitele părți de
vorbire (am putea extinde aceasta și la
diferitele state și Ia raportu •ile dintre
ele). Cîți oameni n-ar fi atunci decît ad-
jective, interjecții, conjuncții, adverbe !
Ce puțini ar fi substantive, verbe acti-
ve etc., și ce mulți aceia care n-ar fi
decît virgule", (Soren Kierkegaard în
„Secolul 20", 222 — 223 — 224, p. 71).
ne la constituirea tezaurului de cul-
tură umanistă națională ?
D. P. : încerc să răspund, gindin-
du-mă deopotrivă la spațiul strict
bucovinean, ca și la zona limitro-
fă a nordului Moldovei, strîns lega-
tă de Bucovina. Aici au fost pictate
și se păstrează frescele de la Voro-
neț, Sucevița și Moldovița, de aici
au pornit Eminescu, muzica lui Ci-
prian Porumbescu și a lui George
Enescu, spiritul critic al Iui Lovi-
nescu, pasiunea de istoric erudit a
lui lorga... Mă limitez la aceste e-
xemple de frumuseți și creatori de
vîrf în cultura românească.
N. C. : Vreți să „riscați" — refe-
rindu-vă la aspectele cele mai sem-
nificative — cîteva aprecieri în le-
gătură cu viața spirituală a Țării
de Sus la ora actuală ?
D. P. : Există, în Țara de Sus, la
ora actuală, o evidentă efervescență
și emulație creatoare. Mă voi refe-
ri cu deosebire la municipiul Sucea-
va, capitala județului, în perioada
copilăriei și adolescenței mele un
tîrgușor dintre acelea în care, vor-
ba lui Sadoveanu (și el, o vreme,
sucevean prin adopțiune), „nu se în-
tîmplă nimic", și care, azi, e un oraș
mare și modern, o mică metropolă
a nordului Moldovei, cu un institut
de învățămînt superior, multe li-
cee, biblioteci cu sute de mii de
cărți, o splendidă casă de cultură,
un mare muzeu județean cu activi-
tate serioasă de cercetare, un cena-
clu al Uniunii Scriitorilor cu un su-
pliment literar lunar etc. Suceava
devine periodic centrul de interes
Desen de Traian BENȚA
■ Repetiția este mater stu«iorum :
„Sînt pe cale de a scrie. Sînt pe cale de
a scrie că sînt pe cale de a scrie. Sînt
pe cale de a scrie că sînt pe cale de
a scrie că sînt pe cale de a scrie. Sînt
pe cale de a scrie că sînt pe cale de a
scrie că sînt pe cale de a scrie că sînt
pe cale de a scrie". . . (J.M.G. Le Cle-
zio, „Potopul", trad. Viorel Grecu, Fa-
cla, 1982, p. 112).
Dumitru BRADAȚAN
— pe plan național — al muzicii și
al poeziei tinere, prin cele două
concursuri desfășurate aici : Lira de
aur și Nicolae Labiș. Eu văd la Su-
ceava, într-un viitor apropiat, și un
teatru dramatic și muzical, poate și
o filarmonică, instituții pe care ju-
dețele vecine, le au deja și care ar
întregi activitatea excelentului an-
samblu de cîntece și dansuri „Ci-
prian Porumbescu". De asemenea,
nu doar un supliment, ci o revistă
de cultură, permanentă.
N. C. : O ultimă solicitare (și cu
asta vă mulțumesc pentru interviu):
ce sugestii ne puteți da pentru ca
efortul nostru depus întru ridicarea
ținutei valorice a „Paginilor buco-
vinene" să fie încununat de rezul-
tate care să mulțumească pe toată
lumea ?
D. P. : „Paginile bucovinene" pu-
blică în mod constant o poezie bu-
nă, și, în ultimele luni, și-a îmbu-
nătățit simțitor profilul, în ansam-
blu. Cred că poate fi o publicație și
mai interesantă dacă sectorul critic
va fi mai mult și mai îndrăzneț o-
rientat către dezbaterea de idei
privind fenomenul literar contempo-
ran. în afară de articole în acest
sens, o rubrică permanentă, vie și,
la nevoie, incisivă, de note ar con-
tribui la ridicarea cotei de interes
a revîstei. Și în privința prozei, cred
că trebuie menținută o constantă e-
xigență.
îi urez colectivului de redacție,
din toată inima, succes deplin !
• cenaclu
La întâlnirea de lucru din 22 martie
a.c. a Cenaclului literar „Nicolae Labiș"
din Suceava a citit poezie ion Cozmei.
Cei care au luat cuvîntul (Octavian
Nestor, Vasile Stoleru. Constantin Seve,
rin. Ion Drăgușanu. Ștefania Bâcu, Brân-
dușa Sumanaru, Constantin Ungureanu,
Constantin Cernica. Vasile Tudor. Mircea
Diaconu, Sorin Danciu, Silvia Tudor și
Victor Rusu) au arătat că autorul scrie
o poezie de tip tradițional, în care ela-
borarea metaforică a discursului con-
stituie supremul act de intenție, con-
figurînd (prin evocare) un univers ru-
ral emblematic.
La următoarea ședință, din 5 aprilie
a.c. au citit poezie Monika Miko (din
Șiret) și Ciprian Vasile Stoleru (din Su-
ceava). Au luat cuvîntul : Mugur An.
dronlc. Constantin Ungureanu. George
Damian, loan Negriuc, Clement Anto-
novici, Aurel Buzincu. Roman Istrati,
Constantin Cernica si Victor Rusu, subli-
niind că Monika Miko* „avînd posibili-
tatea de a-și proiecta constructiv ideile",
scrie o poezie de nuanță intimistă, încă
insuficient decantată de imagini com-
puse. Poezia lui Ciprian Vasile Stoleru,
descriptivă, folosind o imagistică săra-
că, oferă imaginea unei tendințe de
„conștientizare a stării poetice" într-un
joc gratuit de notații impresioniste.
(V. R.)
9 bufonerii lirice ?
O apetență pentru clovnerie se face
remarcată în ultihia vreme la cîțiva
dintre mai tinerii condeieri. De aici, o
avalanșă de giumbușlucuri și tumbe ver-
bale din care cititorul de bună credin-
ță mai că nu știe ce să priceapă. Iată
însă că unele voci critice n-au întîrziat
să-i și aplaude pe „originalii" autori.
Bufoneriile cultivate cu osîrdie de Pe-
tru Romoșan, de pildă, îl determină
pe R. C. Cristea (vezi Amfiteatru nr.
3, martie, 1983) să exclame fără rezer-
ve : „Petru Romoșan este unul dintre cei
mai originali tineri poeți de astăzi". Re-
cenzentul vede „în arlechinadele sale un
joc foarte grav, aproape un exorcism :
paiața sa se exhibă, își iese din fire,
își anulează identitatea — totul într-un
soi de spectacol anamnezic de o tulbu.
rătoare figurație". Ceea ce era de de-
monstrat...
Alt fervent amator de asemenea pi-
canterii grotești se dovedește a fi Ion
Bogdan Lefter (cu recenta sa carte
„Globul de cristal"), despre care în ace- 1
eași publicație studențească se scrie :
[ „Clovnul își începe cariera impetuos, î
convingător, sfătos. Haina lui execută
și saltul mortal, banal de la un timp, î
• dar șl saltul șiret, inteligent,.." Pentru
a se concluziona : „Un Icar flenduros
combinat în înaltul cerului cu un Pe-
gas cu pielea peticită". Sărmanul Pegas ! £
loanid DELEANU
k
REALIZATORI : Ion BELDEANU,
Constantin BLĂNARU, George DA-
MLAN, Viorel DÂRJA, Ion CARP
FLUERICI, Mihail IORDACHE, Gh.
LUPU, Marcel MURESEANU, Ion
PARANICI, Mircea TINESCU, Ale-
xandru TOMA.
Tehnoredactare : Valentin MUICI
COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA
ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Str. Mihai Viteazul, nr. 48