w
ipogi ni c..)
Ibucovmene
APRILIE 1983
poezie
și adevăr
SUPLIMENT EDITAT IN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Faptul că într-o societate de consum arta tinde să devină ea
însăși obiect de consum este o realitate dovedită, însă consecin
țelc acestui fenomen nu se pot traduce într-o sentință, nu-și pot
dezvălui gravitatea decît prin deslușirea straniului efect de „a-
rulare a comunicării', de „pierdere a sensului existențial
eu
care se confruntă astăzi lumea capitalului. Iată de ce ar fi util
acum, cînd ne apropiem de sfîrșitul mileniului și sîntem contem-
poranii atitor transformări petrecute în sistemul de valori ma-
teriale și culturale, să ne punem cu toată sinceritatea cîteva în-
trebări : nu cumva literatura a început să devină, pe nesimțite,
doar un „zgomot de fond", un obiect de artizanat, un azil pen-
tru zile de duminică ? Nu cumva ne lăsăm surprinși de tentația
unui refuz în fața cantității prea mari de cuvinte care ni se oferă
și în care nu mai sîntem în stare să operăm valoric ? Nu cumva
s‘ăbirea contactului cu tot ceea ce a dobîndit umanitatea pînă
acum accentuează în noi sentimentul că „n-avem dreptul" să ju-
decăm un fapt literar, că ne lipsesc reperele și de aceea preferăm
refugiul în prudență și suspiciune ?
Mi se pare că această inhibiție generală, supunind deopotrivă
și pe cel care scrie și pe cel care „consumă", este departe de a
apărea numai ca o nuanță a comportamentului intelectual con-
temporan, ea tinzînd să devină gravă în primul rind prin aceea
că ar putea anula, Ia un moment dat, natura democratică a de-
mersului artistic. Fenomenul este extrem de vizibil, spre exem-
plu, in lipsa de rezistență cu care cititorul mediu de astăzi ac-
ceptă, în afara oricărui reper critic, atitudinea unor „specialiști"
sau „cunoscători", simțindu-se jenat ori de cîte ori i se cere
opinia pe loc asupra unui fapt literar de care el a luat cunoș-
tință nemijlocit. Acest tip de „lector", cu toate că „se ține la cu-
rent" cu ultimele cuceriri ale literaturii, este incapabil să inter-
vină cu propriile cunoștințe în actul de evaluare și în consecința
așteaptă mai întîi „să vadă ce spun alții", simțindu-se în perma-
nență minat de un complex de inferioritate față de cei care în
mod obișnuit își exaltă curajul opiniei. Dar și printre aceștia
există un soi de reținere, izvorîtă nu dintr-un handicap cultural, ci
din teama de a nu stăpîni în totalitate uneltele analizei, de a nu
oferi un spațiu descoperit, un călcîi vulnerabil. Faptul, departe
de a fi simptomatic, se traduce de cele mai multe ori într-o tă-
cere jenantă, avînd drept consecință imediată anularea spiritului
polemic. Paradoxal este că această criză apare într-un moment
cînd duelul spiritual ar putea el însuși să emane o serie de cla-
rificări și, mai mult decît atît, să extirpe teama de carte din
mintea unei generații ce consumă (dintr-un obscur sentiment de
apărare) cantități enorme de non-literatură. Compensația intelec-
tuală în fața inhibiției
de un sistem din ce în
și electronice, care dau
nului artistic, mai ales
culturale este la îndemîna oricui, oferită
ce mai perfecționat de mijloace mecanice
pînă la urmă iluzia esențializării fenome-
datorită transportului „economic" de in-
formații către marele public. In realitate se petrece o simpli-
ficare aproape vulgară a procesului de receptare. Toate acestea
sint, desigur, forme de „netezire" a efortului cognitiv, ele însă
au ajuns să producă, pe de o parte, o stranie alienare a gustului
contemporan, o desensibilizare a acestuia și, pe de altă parte, să
modifice într-un mod cu totul neașteptat statutul însuși al scrii-
torului și al operei. Au apărut pe lume, ca urmare a acestei re-
acții de „apărare", un cititor care nu citește și un scriitor care nu
este citit. S-a instaurat între ei o criză a comunicării, un senti-
ment al inutilității mesajului, un dialog absurd, superficial. Orice
discuție despre literatură pornește de la false recunoașteri, scri-
itorul este de cele mai multe ori pentru ceilalți un simplu „nu-
me", el însuși descoperindu-se dintr-o dată liber de orice exigen-
ță exterioară, suspendat în neantul unei false celebrități, pradă
neputinței de a urmări „efectul" artei sale în conștiința celor din
preajmă.
Și totuși, nici o istorie nu s-a lipsit de artă, pentru că a văzut
în ea o activitate constructivă, de „formare", capabilă să insufle
virtute estetică materiei cu care lucrează ; nici un popor nu a
refuzat, chiar în clipe de mare cumpănă, deliciile poeziei. Să fie
așadar un capriciu sau altceva mai grav faptul că pe măsură ce
interesul pentru lectura poeziei scade vertiginos, cu aceeași forță
se naște tentația creației cu orice preț ? Să nu spună, oare, ni-
mic desăvirșirea intelectuală spre care au țintit marii noștri
poeți, tentația perfecțiunii care l-a urmărit pe Eminescu pînă
în ultimul ceas de luciditate, „Sfiala față de cuvînt" a lui Blaga,
faptul că pentru orice poet adevărat cuvintul
a fost expresia
tenței într-un spațiu al purității absolute, în acel „splendor
opus ignoranței ?
Veacuri de înțelepciune s-au stratificat unul cîte unul în
exis-
veri“
con-
știința vremii, întrebare peste întrebare s-au clădit ca piramidele
pe nisipul certitudinii, purtînd pînă Ia noi mumificate enigme.
Ce s-ar intimpla cu toate dacă la sfîrșitul acestui secol prea plin
de împlinirile timpului, dintr-un capriciu oarecare, dintr-o neîn-
țeleasă pricină, cuvintele ar începe dintr-o dată să nu mai existe
și toată zestrea de frumusețe și de inefabil a lumii ar deveni o
inutilă povară, dacă toate bibliotecile s-ar preface în vaste de-
pozite ale non-sensului, dacă în vacarmul vitezei s-ar auzi din-
tr-o dată scrîșnetul imaginației umane în fața unui munte de
tăcere, neînțeles și tiran ?
Victor RUSU
INIMA
Mă mișcă griul, gura-i subțire.
Miezul țărinii — mireasă și mire.
Prin mine știu carte stihiile rodnice.
Mă cheltuie clipa-n multiple logodnice.
Griul cel limpede, ora cea tulbure —
Inima-și treieră virstele-n pulbere.
Colbul curat e jăină curată
Unde renasc dintr-odată odată
lată-l puternic, fragil, nesfirșit
Fiul cîmpiei. In el m-am zidit.
M-atinge timpul. Timpul mi-i drag.
Firele sfinte dintr-insul se trag.
Numai să vie, nuinai să fie
Griul cel harnic, cel din vecie.
Gheorghe LUPU
DOUA STEME
au(oypaf'
Acest
privilegiat
de istorie și
spafiu
încărcat
de poezie
M-am născut, am copilărit și mi-am petrecut adolescența în Șcheia
Sucevei. Timp de aproape două decenii am văzut răsărind soarele pe
înălțimile dealului Zamca și apunînd după Teișor. Așezat la poalele
Zamcăi, satul părea ocrotit de imensa fortificație naturală care încon-
jura orașul evocator de strălucire voievodală, de eroism și demnitate.
Două cetățui pe creasta dealului, una aflată în chiar perimetrul satu-
lui și purtînd numele lui, mențineau mereu vie amintirea vremurilor
îndepărtate, zbuciumate și eroice, ale acestor locuri. Ani în șir am urcat
din sat, in fiecare dimineață, pe cărările dealului, către liceul „Ștefan
cel Mare". La întoarcere, imi plăcea să privesc de pe Zamca, de lîngă
zidurile mănăstirii-cetate, panorama văii Sucevei, mărginită în dreapta
de Dragomirna și de dealurile Pătrăuților care se prelungeau către Că-
linești. locul de obîrșie al voievodului poeziei românești. Paralel cu apa
Sucevei se vedea drumul cu tei călcat de-atîtea ori de Eminescu în pe-
regrinările sale către școlile Bucovinei. în latura stingă a peisajului,
dincolo de Hișeștii Iui Simeon Florea Marian și de Stupea lui Ciprian
Porumbescu, se distingeau in depărtare, către Humor si Voroneț,
munții.
Acest spațiu privilegiat, încărcat de istorie și de poezie, care mi-a
adăpostit și mi-a înfrumusețat copilăria și adolescența, și-a lăsat efi-
gia in adincul inimii și sensibilității mele. Către el mă întorc mereu,
împins de-o irezistibilă și tonifiantă chemare.
Dini. PACURARlU
Revista „Manuseriptum" In numărul 3 din anul 1972 reproduce
desene și două miniaturi executate de Mateiu Caragiale, cu do-
minante hermetico-istorice. Pretextul a fost coincidența dintre
numele unui prieten al său, Boicescu, cu numele bou sau mai de-
grabă bour. Blazoanele aparțin acelei categorii de steme denumi-
te Armes Parlantes. Amîndouă scuturile au în „Abisul" lor (în-
trebuințăm termenii heraldici) un bou in plină fugă. Mateiu Ca-
ragiale, Nou Dragoș, a fugărit Bourul, adulmecînd taina și mitul
Taurului urmărit de gonaci, cu un ochi și o mină competente,
mergind în adincimi. Or. legenda Întemeierii Moldovei este o spe-
cificare a mitului taurin la istoria noastră și în tainele și sim-
bolismul ei. Mitul e identic cu cel al iranianului Mitra, gonind du-
pă un taur, fixîndu-1 sub genunchiul său divin si junghiindu-I. in
celălalt scut, taurul e străpuns de o lance, identică cu aceea a
Sfîntului Gheorghe. Altă infiltrație precreștină, in istoria voevo-
datelor noastre.
Heraldica este, cum am mai spus-o, o știință tradițională, o disci-
plină riguroasă, credincioasă ei înseși de-a lungul secolelor. Fie-
care detaliu e susceptibil de universalizare, căci nu există discon-
tinuitate, în țesutul cosmic. O stemă rezumă Microcosmosul și
a sacralizat destinul Moldovei de la descălecare pînă la consu-
marea timpurilor.
Un detaliu decisiv împrăștie ultima nesiguranță asupra bouru-
lui. tn cele două scuturi miniaturizate ale lui Mateiu Caragiale,
taurul, extenuat de goană, lasă să-i atirne limba. Or, așa e re-
prezentant bourul în anume steme ale Moldovei, de pildă în cea
mai importantă dintre ele, stema
în mînăstirea Putna.
Scuturile sînt timbrate cu căști
pra lor un tortil de baron suportă
cerca s-o precizăm.
de la clopotnița de la intrarea
grilajate cu trei gratii. Deasu-
un cap, a cărui natură vom în-
Macrocosmosul, dubla lor operațiune de manifestare și de
țiune eternă, a vînătorului ceresc ; Orion, devine
toria Moldovei, în principialitatea ei.
Am evidențiat caracterul hermetic al blazonului
în special în cartea noastră „Al patrulea hagealîc"
tangent
în alte
în care
resorp-
cu is-
lucrări,
un ca-
pitol special este consacrat hermetismului. Reamintim că blazonul
constituie un „tot", un „pantacol" ilustrînd fazele lui Magnum
Opus alchimic. Scutul este o secțiune verticală a vasului sacru,
Athanorul, în care se maturește și se perfectează „Magnum Opus".
Avînd în vedere analogia dintre Macrocosm și Microcosm. Athano-
rul reprezintă o secțiune verticală a trunchiului corporal. Picioa-
rele sînt escamotate sub trunchi, ca In statuele orientale. Trupul
apare în blazon sub dublul lui aspect fizic și subtil. Timbrul așe-
zat pe vîrful scutului este, in cazul nostru, un coif care repre-
zintă capul, iar ceea ce este deasupra capului, „cimierul". cum
i se mai spune, simbolizează lotusul cu o mie de petale. Sahasrara.
cum vă spune trantrismul hindus. Un blazon în care un taur este
hăituit printr-un codru stilizat amintește, cum am spus-o mai
sus, vînătoarea bourului sideral. Sacrificiul veșnic al fiarei sfinte
REPORTER
aerul de sticlă
al acestei lumi
Serile acestea de primăvară seamănă cu altele, de mai
demult, de pe malul Begăi, cînd Mariana și Radu, tineri
studenți, ar fi putut să citească, timplă lingă tîmplă, cărți
vechi cu poezii străvechi despre nisip ca ultim cuvînt al
timpului, pentru miriade de minuni ale naturii și ale o-
mului. Ei însă aleseseră — amînind pentru un mereu mai
îndepărtat anotimp al melancoliei înțeleptele și amăgitoa-
rele rubaiate — caietele cu scrisul îndărătnic, manualele de
dincolo de hotarul literaturii și nisipul nu ca sfîrșit de ci-
vilizații, ci început de lume, de creație. Radu, înainte de
colocvii și examene, repetind, și Mariana, „ascultîndu-l",
verificîndu-l, încap într-o imagine care mărește savoarea
acestor seri de primăvară, fără însă a fi în stare să le întir-
zie măcar cu o secundă. Cum nici celelalte nu s-au oprit
din drum : Mariana a ajuns, cum se întîmplă în viață, pro-
fesoară de geografie, dar știe însă, pentru că mereu înva-
ță, și „sticlă", Radu Prelipceanu, soțul ei, este inginer șef
al întreprinderii de sticlărie-menaj Suceava, iar fiul lor, Bog-
dan, se află în fața concursului de admitere la o clasă de
„sticlari" de la Liceul nr. 4 Suceava. Și prin ei, reporterul
devine mai bogat cu o poveste, in credința sa nestrămutată
că, asemeni așezărilor, o mare cetate industrială este, in
fond, o poveste a poveștilor oamenilor ei.
De pildă, povestea inginerului Nicolae Păscuțoi, mecani-
cul-șef, atît cît poate fi închipuită din amintirea unei ani-
versări, cînd s-a ridicat grăbit de lîngă soție și fetiță, și a
plecat, la vreme de noapte și vint, să aștepte un autobuz, să
treacă iar pe la întreprindere să vadă cum mai merge ma-
șina automată de fabricat ambalaje, atunci in probe. Răs-
punsul la curiozitatea sa se descoperă azi în stivele, pre-
lungi de sticle de un litru, care au asaltat curtea, in te-
lefoanele la C.A.P. Salcea, cu rugămintea de a închiria alte
„atelaje", cai și căruțe care să le ducă spre gările munici-
piului, și în trenurile care le poartă spre uzinele din munții
cu apa fermecată a izvoarelor minerale. Și dacă fecundita-
tea mașinii automate (de la 30 000 de sticle s-a ajuns la suta
de mii în 24 de ore) a intrat în contradicție cu lipsa com-
bustibililor pentru mijloacele de transport, nu e mai puțin
Spuneam că bourul aleargă printr-un hățiș stilizat, care in rea-
litate, este un labirint. Ne reamintește labirintul lui Minos din
Creta, printr-ale căror intortocheli. Teseu ajunge ia centrul lui si
al lumii. Teseu, Ariadna și Minotaurul sînt unul șl același lucru,
sub o triplicitate de aspecte.
In a doua miniatură (căci trebuie să le completăm una cu alta,
dejucînd șiretenia lui Mateiu) o lance aruncată de un vinător di-
vin străbate bourul dintr-o parte in alta, simbolizind. cu o pre-
cizie riguroasă, fixarea volatilului. Mercurul filozofai (taurul) imo-
bilizat de lancea divină. Solve et coagula, formulă lapidară, cheie
a realizării alchimice, care e spirituală înainte do toate.
Pe alt plan, spirele Labirintului reprezintă circumvoluțiunile ce-
rebrale.
Omorîrea taurului indică tehnica concentrării (Ekagra).
In unele steme ale Moldovei bourul întoarce capul spre urmăritor,
invitlndu-l parcă să continue urmărirea. In prima stemă, coiful
este surmontat de capul unei fiare cornute. E posibil să fie o mas-
că. ceea ce ar putea să ne ducă la tradițiile călugărești.
Scutul e înconjurat de volutele unui dragon. Dragonul este păzi-
torul pragului unui labirint, al unui sanctuar sacru, al unei co-
mori. In realitate, vînătorul și dragonul sînt unul și același lucru
pe planul de existență, unde nu există contrarii ireductibile. Sa-
crificatorul și victima sînt identici, pe cînd în lumea noastră sînt
vrăjmași.
Mitul se naște deasupra timpului și spațiului. F. o glandă endo-
crină care nutrește un organism în toată amnloarea si durata lui.
Toată istoria Moldovei este vitalizată de sacrificiul bourului alb, cu
cap de balaur.
Vasile LOVINESCU
Desen de Ion CARP FLUERICI
adevărat că prin instalarea ei, de fapt a lor, pentru
funcționează acum, s-a renunțat la un cuptor și
s-a realizat o importantă economie de gaz metan.
că două
implicit
Sau po-
vestea subinginerului Elena Bedrule, șefa atelierului crea-
ție, care este de drept povestea tărimului pe care muncește,
cu toate alcătuirile sale ciudate : pahare ca niște pere, vaze
închise la ambele capete, corpuri de iluminat prin care n-ai,
deocamdată, cum să strecori un bec. Nu, nu peste monștri
este stăpînă Elena Bedrule, ci peste posibilități, peste o-
biecte intermediare, care se așează unul după altul pe cîn-
tarul calcului științific și al fanteziei, pentru hotarîri de
care depinde in ultimă instanță soarta produselor sucevene
pe piețele țării: aici se taie sticla, acolo se gravează, din-
colo și dincoace se pictează. Nu este mai greu să alături un
bob de nisip altui bob de nisip, decît migala acestor ne-
sfîrșite încercări și socotiri pentru atingerea idealului: un
(continuare în pag. IV)
Doina CERNICA
CRONICA LITERARA
’fitîul celui de al doilea volum al lui Geor-
ge Muntean — Interpretări și repere (Editura
„Junimea", 1982) — dezavantajează cartea, atit
în intenția, cît și în conținutul ei. E adevărat,
sînt numeroase paginile analitice (vizînd feno-
mene cultural-artistice sau opere), în marea
lor majoritate de o calitate incontestabilă. De
asemenea, intenția de a orienta (sau reorienta)
atitudinile și cercetările în domeniul relațiilor
dintre literatura folclorică și cea cultă (cu in-
teresante deschideri către alte arte) este evi-
dentă și, după părerea noastră, justificată,
pertinentă. Ceea ce însă nu permite titlul să
transpară este intenția de sinteză ; se suge-
rează prin el doar o relație de juxtapunere,
iar nu reala convergență a studiilor ce sînt in-
cluse în volum. Desigur, cauza acestei „insufi-
ciențe", în fond cu totul minore, este modestia
autorului care îl lasă pe cititor să descopere
doar la lectură ce se află dincolo de frontispi-
ciu.
Vocația și formația cercetătorului sînt puse
în evidență chiar de la nivelul concepției vo-
lumului, al strategiei acestuia. Toate studiile
— unele cu o tentă eseistică subliniată — se e-
difică pe o premisă unică: complexitatea ra-
porturilor constituite de-a lungul timpului în-
tre folclor și literatura noastră cultă ; necesita-
tea, pentru istoria culturii românești, de a
disloca și anula inerțiile existente în conce-
perea acestui fenomen de importanță capitală,
al spiritualității noastre. Literatura populară nu
are rolul oarecum pasiv de „sursă de inspira-
ție" sau, în cel mai bun caz, de „model" ; în
locul acestei rezolvări comode, George Mun-
tean propune o relație procesuală de consub-
stanțialitate; multitudinea argumentelor pe ca-
re le produce nu numai că este convingătoare,
dar oferă sugestii pentru o tratare globală a
problemei. El însuși rezolvă sau pune bazele
unor posibile dezvoltări complete de teme. Iată
de ce majoritatea studiilor incluse în volum
încorporează materia unor mult mai ample a-
nalize. De aceea, tocmai studiile care sînt cele
mai valoroase conțin pagini cu alură rezu-
mativă sau chiar de eboșă.
Dincolo de aceasta, George Muntean afirmă
necesitatea unei cercetări comparatiste, temei-
nice și complexe, în interiorul literaturii noas-
tre între cele două părți ale ei, în afara pre-
judecăților metodologice de orice fel, profita-
bilă pentru ambele. Extinderea ei în afara
fruntariilor naționale, pe teren sud-țest euro-
pean și universal. Sensul unei astfel de acți-
uni de proporții, poate nebănuite ? întocmirea
Traectoria lirică a lui George Damian — poet
cu suflet și buletin de Bucovina — poate fi
declarată (privind de aproape) o „moralite" în
toate sensurile cuvîntului. în anii de acum mai
bine de un sfert de veac, cînd Suceava, pe
atunci încă un conglomerat de case seculare
și dughene vechi mai mult sau mai puțin is-
torice și ulițe pavate cu dale de gresie își
putea îngădui nepermisa risipă de a-și cata-
pulta oamenii cu vocație (artistica și nu nu-
mai) cam prin toate colțurile țării, George Da-
mian, aflat la ora debutului, își asuma difi-
cultățile certe și satisfacțiile probabile de poet
al meleagului. Cită inerție și cit orgoliu, cită
timiditate și cîtă încredere în steaua „Țării de
Sus", cîtă supunere la soartă, comoditate, nă-
dejde, teamă și întîmplare se vor fi amalgamat
în el atunci, însuși poetul n-ar mai putea-o
spune.
Asumarea acestui statut presupunea, în acei
ani, pe lîngă satisfacția de a fi știut de toată
suflarea burgului, și acceptarea unor servi-
tuti inerente, a unor injoncțiuni inevitabile în
mișcarea intimă a opțiunilor poetice. A scris
multă poezie ocazională, risipită în paginile
gazetei locale și ale diferitelor antologii cu cir-
culație limitată, in care a pulverizat nu puți-
nă energie interioară. I-au lipsit, așadar, semi-
anonimatul stimulator al marilor aglomerări de
poeți și, mai ales, efectul garantat pozitiv al
umărului sau al pumnului confratern.
A debutat în volum tîrziu, în 1972, legitimîn-
du-se chiar prin titlul cărții (Din Nord) ca
poet al provinciei natale. Prima jumătate a ce-
lui de al doilea volum de versuri (Pădurea ro-
mânească, 1976) cuprindea poezie a sentimen-
telor cetățenești derivată din modelul Labiș și
înrudită cu a precursorilor din generația in-
terbelică a poeților bucovineni : mărcile ei sînt
lumina caracteristică a septentrionului româ-
nesc și energia (..E o risipă de lumini aici în
Nord, / In arbori și în oameni deopotrivă !“)
emanind din ascendența țărănească și din re-
flexul străvechi de apărare a ființei naționa-
le. Cea de a doua parte (Constelația amurgu-
lui), vizibil mai substanțială, desenează linia
de contur a profilului său liric : poezie de sen-
timent, predominînd eroticul deschis și inge-
nuu, cu accente elegiace, în contrapunct cu
Teflecții limpezi și lineare asupra condiției de
---- PROZA ---
CUPTOR
Ieri s-a aprins cerul.
Era în jurul amiezii.
Zările ardeau în văpaie.
Oamenii își tot ștergeau sudoarea cu mîne-
cile de la cămăși.
Compania de pompieri era ocupată. Fusese
chemată să stingă o casă din Fîntînele.
Nenea Victor zice că pompierii îs niște
proști. Trebuia s-o lase să ardă, fiindcă mai
important pentru ei era să stingă cerul. Case
se mai găsesc, oamenii își pot ridica altele, pe
cînd cerul nimeni nu-1 mai poate reface dacă
a ars.
Așa spune nenea Victor și cu cred că-i drept
ce zice el. Dar cine-1 ascultă, cine-1 ia în sea-
mă pe el ?
Parcă dacă n-are picioare nu poate avea
nici dreptate.
Ca și cum în picioare ar sta judecata omu-
lui.
Siliștenii spun că-n cer nu se face nici o
pagubă de pe urma focului, fiindcă cerul e
gol. Mai rău este, zic ei, cînd au loc incen-
dii pe pămînt.
Cerul a ars pînă tîrziu.
Vai, cît e de rău cînd s-aprinde cerul !
Din cauza dogoarei, unii umblau goi, fără
să se mai rușineze. Se repezeau să-și ascundă
goliciunea învelindu-se cu umbrele copacilor și
ale caselor. Dar umbra era subțire, puțină, și
n-ajungea Ia toți. Așa că au început să-și fure
unii altor umbra, din care cauză ieșea cu cear-
tă.
Rîul de sub linia ferată fierbea cu spume.
Nu mai avea vlagă să alerge și să se întindă
cît îi e albia. Pîrîiașul din fundul grădinii, mai
isteț, s-a strecurat — numai el știe cum — și
s-a ascuns sub scoarța crăpată a pămîntului.
Nenea Victor spune că și acolo, în adîncuri,
el tot jucăuș este, căci pîraiele, fluturii și co-
piii n-au a st îm păr nicăieri.
Abia înspre seară s-a stins pălălaia.
S-a stins singură, fără pompieri.
Rămăsese doar o vatră roșietică spre apus.
Din cauză că lipsea vîntul care să-l înte-
țească, jarul s-a stins și el pînă la urmă.
Cînd a văzut că nu mai e nici o primejdie,
vîntul a năvălit gălăgios de după munți, unde
se ascunsese.
Nenea Victor l-a înjurat de anafură și l-a
făcut fricos. „E el băiat bun, da-i fricos și
puturos, anafura mamii lui !“ a zis.
Eu am rîs.
sugestiilor, ipotezelor, aproximărilor sau a
simplelor afirmații, unele vechi de peste o sută
de ani, cu certitudini, probate științific : fun-
damentarea științifică a uneia din mărcile si-
gure ale culturii noastre : permanența substra-
tului folcloric. Folclor care, fapt acceptat de
toți, sau aproape de toți specialiștii are o va-
loare estetică excepțională; dar și in acest do-
meniu trebuie aduse probe incontestabile. (Es-
te deplin justificat, deci reproșul autorului că,
nici în momentul de față, nu dispunem de un
corpus al patrimoniului artistic popular).
Pornind de la ideea mai sus pomenită, stu-
diile se unifică pe principiul vaselor comuni-
cante, sau, mai exact, pe cel al jocului de do-
mino, integrîndu-se unei arhitecturi ideatice
pledoarie
și
demonstrație
abile care evită geometrizarea suspectă și si-
metriile facile. De aici, caracterul de sinteză
suplă al întregului. Istoric literar prin exce-
lență, George Muntean nici nu e înrobit unor
dogme perimate ale disciplinei, nici nu se pre-
dă, cu arme și bagaje, tehnicilor de ultimă
oră- Oricum mai aproape de modul ei tradițio-
nal, tipul de cercetare pe care îl practică au-
torul nu are un aer vetust deoarece, mai mult
prin rezultate decît prin metodologie, se sub-
sumează stadiului actual al istoriei literare.
Posesor al unei erudiții netrucate în domeniul
literaturii române (îi sînt la fel de familiari și
Dosoftei și, bunăoară, Cezar Ivănescu), marea
bogăție a informației — dusă uneori la limita
redundanței — nuj blochează cursul ideilor și
nici nu-i obscurizează demersul demonstrativ.
Cercetător „de cursă lungă", e scutit de obse-
artist — aspirant legitim la perenitate — și de
om supus trecerii.
Următorul volum — Tîrziu, în decembrie —,
care marchează renunțarea la poezia declara-
tivă, umple acest contur, îi conferă relief,
sporind ponderea temelor grave, adîncind um-
brele existențiale, înlocuind melancoliile eu
tristeți și dureri : „Nu ne place vinul Și-i
lungim culoarea / Urmărind cu umbra sîngelui
cărarea / Codrii trec în piatră într-o stare
nouă / Grîul și iubita tremură cînd plouă".
Noapte de grație continuă, pe o linie valo-
rică ascendentă, reușitele anterioare. Ceea ce
aduce nou față de volumul anterior este, în
principal, acceptarea calmă a temporalității :
focurile
toamnei
„Noi suntem precum iarba / Puternici doar cînd
plouă". Doi bătrîni tăietori de păduri, popo-
siți într-o gară, așteptînd trenul într-o seară
de toamnă, murmură : „Cum a mai trecut,
cum a mai trecut. . . / Și nici n-am auzit
cînd. . Bilanțul existențial nu generează cu-
tremurări tragice. Solitudinea nu se închide, ca
o apă, deasupra poetului ; e numai o întrerupe-
re, temporară a comunicării, pe altă lungime
de undă decît în trecut, cu semenii și cu se-
menele. Am putea spune, respectînd vibrația
blagiană care-i traversează ambele cicluri, că
„noaptea de grație" este, de fapt, împăcare cu
destinul. Energia manifestă care marca de la
început poezia lui George Damian. a cedat în
extensiune, dar a cîștigat în intensitate ; focuri
ale toamnei, poemele introspective înving „ce-
țurile reci", „brumele" și „frigul tăios" al tre-
cerii dincolo de cumpăna vîrstei : „Atunci flau-
Nenea Victor e cel mai deștept om din sat.
El a fost singurul care a spus că incendiul
cerului va face prăpăd, dar nimeni nu i-a luat
vorbele în serios.
Numai eu l-am crezut. Și am avut dreptate.
Chiar a fost prăpăd : au ars toate stelele !
Nenea Victor plîngea că oamenii au rămas
fără stele.
Lui îi e tare milă de oameni.
Am plîns și eu cu el, pînă s-a întunecat de
nu ne mai vedeam unul pe altul.
Am intrat amîndoi în casă plîngînd.
Eu dorm numai cu nenea Victor, în odaia Iui.
Eram amîndoi obosiți și voiam să ne cul-
căm.
Dar ti-ai găsit !
Toată noaptea s-au certat, gureșe, frunzele
plopului din fața ferestrei.
Nenea Victor a rugat vîntul să le liniștească,
să putem adormi.
Dar vîntul e un flutură-Iume, nimeni nu-i ia
în seamă ordinele. Așa zice nenea Victor. Du-
pă ce a încercat să le-astîmpere cu vorbă bu-
nă, văzînd că nici una nu-i dă atenție, și-a
ieșit din fire și a început să le fluiere pre-
lung.
Ba chiar Ie și huiduia, suflînd în burlane.
Frunzele erau însă din ce în ce mai îndîr-
jite și pînă la urmă, s-au apucat să se ia Ia
bătaie-ntre ele.
Le-auzeam cu ochii închiși cum se pleznesc.
Cînd a băgat de seamă că vîntul nu e-n
stare să le-mpace, nenea Victor le-a scuipat
cu ciudă și m-a trimis să-nchid fereastra.
Dar vîntul, nemulțumit că-1 lăsăm singur cu
ele afară, s-a izbit în geam cu toată puterea,
repezindu-1 de perete.
Sticla subțire a scos un țipăt de m-a săgetat
în inimă și s-a prăbușit — țăndări — pe po-
dea.
Frunzele se certau, nenea Victor Ie înjura,
vîntul turbase de furie. . . Doamne, ce hăr-
mălaie !
Pînă la urmă ne-am culcat, cu tot balamu-
cul acela.
Vîntul era hotărît să ne țină de urît toată
noaptea.
El e prietenul cel mai bun al lui nenea Vic-
tor.
De multe ori i-am surprins pe-amîndoi stind
de vorbă. I-am lăsat și m-am depărtat tiptil,
să nu-i deranjez. Pentru că, atunci cînd vor-
bește cu vîntul, nenea Victor e așa de schim-
bat, îneît parcă-i altul, și mi se face frică
de el. Are atîtea pe suflet, că vorbește repede,
parcă-1 mînă cineva din urmă și se teme că
n-are vreme să spună tot. Nu poți înțelege ce
zice. Se ține nu mina de inimă și plînge-
Vai, ce mai plînge nenea Victor cînd stă de
vorbă cu vîntul !
Atunci vîntul îl mîngîie pe păr și pe obra-
jii nebărbăieriți, îi zburlește mustața, jucîn-
du-se cu ea și, încet-încet, îl liniștește și-i în-
chide ochii.
După aia, vîntul pleacă și el parcă se tre-
sia originalității cu orice preț. Demersul său,
deși, cum am mai spus, urmărește cel puțin
reorientarea unei direcții a cercetării în dia-
cronie a literaturii noastre, se situează în con-
tinuarea, nu „ă rebours", cu precursorii. Aceas-
tă adeziune este reconfortantă; pentru că au
apărut, în ultimii ani, destule studii, altfel de-
plin justificate în modernitatea metodei și a
interpretării unor scriitori români, care, afi-
șînd izvoare bibliografice (mai ales teoretice)
scrise pe alte meridiane, trec sub tăcere sur-
sele autohtone, deși se înfruptă din ele copios.
Volumul cuprinde numeroase idei sau nuclee
de idei, unele suficient argumentate, altele abia
schițate sau numai sugerate (ca, de pildă, a-
ceea a existenței unui letrism folcloric). Un in-
ventar al lor ar fi inutil pentru că, oricum,
l-ar nedreptăți pe autor. Nu ne putem însă ab-
ține ca, pe lîngă cele reținute pînă acum, să
mai pomenim două. Ni se pare extrem de in-
teresantă încercarea de a relansa dezbaterea
asupra relațiilor culturii noastre folclorice cu
istoria. Indiferent de concluziile ultime, o ast-
fel de dezbatere, purtată fără prejudecăți, ar
putea fi salutară pentru înțelegerea multor fe-
nomene eludate sau insuficient explicate ale
literaturii noastre culte și populare. De reți-
nut, ca nucleu al unei posibile dezvoltări, es-
te și afirmația că în arta populară se pot dis-
cerne moduri estetice însumabile unor curente
și mișcări din cea cultă (națională și europea-
nă).
Poate datorită temelor tratate, sau locului pe
care îl ocupă la această oră folclorul în inte-
resul istoricilor literari de la noi și de aiurea,
bineînțeles, grație structurii sale temperamen-
tale, George Muntean nu se detașează total de
obiectul cercetării. Există în Semne și repe-
re un coeficient de atașare afectivă, aproape
omniprezent, o ușoară undă participativă dc
factură romantică. Stilistic, această particula-
ritate se exprimă printr-un retorism mai mult
sau mai puțin voalat, în pledoaria discretă
pentru valorile noastre perene. La nivelul sub-
stanței, aceste nuanțe sînt echilibrate de alura
demonstrativă care guvernează aproape toate
aceste studii și de recursul consecvent la lo-
gică, acolo unde relativ puținele pagini acor-
date fiecărui titlu nu pot cuprinde ample des-
fășurări de argumente.
în Semne și repere pulsează două-trei cărți
potențiale.
te vor zice dulce zvon de lenevire / Peste ca-
re-or să-și ridice șerpi otrăvuri de iubire / Lu-
necind în trupuri dalbe doamnele femei vor
prinde / Să rostească-n gînd știute ziceri și
blesteme tandre". Conștiința clară a propriei
identități, lupta tăcută cu vremelnicia — „vic-
leana apă" — iau locul expansivității și gesti-
culației prea musculare a unor poeme cu a-
ceeași temă din alte volume : „Trec peste noi
vedenii / Mai albe decît ziua / De-atîta dor de
humă / Mă-ncearcă-o sfîntă greață". (Tocmai
de aceea fac notă discordantă, cu o poezie vag
facețioasă precum „Nocturnă" sau mult prea
căznitul poem „Copilul și părinții în anul 2100").
Lirica intimă înclină, și ea, către meditație.
Divinitatea tutelară a volumului rămîne, totuși
Venus (chiar dacă, undeva, poetul cere „Să
se facă țăndări Vineri I"), însă cu semnifica-
ția ei întreagă, nu numai de purtătoare a e-
rosului. Ca la Lucian Blaga, cum am mai spus,
vara se prelungește în toamnă și poetul poate
spune : „Dacă din somnul adînc, dimineața,
mai pleacă / Spre ziua ce vine speranța altei
minuni, /. . ./ Iată, sunt gata să mai sădesc o
fîntînă / Și-un plop să aprind, sub care să re-
vină / înaltele noastre umbre de-atunci In-
sinuată în poezie, tandrețea matrimonială emite
vibrații pure : „Din gesturile rare pe care ți
le curmi ; Din cumpătarea care ți-o dăruiesc
copiii / Eu îndrăznesc iluzii ca ele trecătoare /
Și ard la fel de lesne ca toamna fr.unza-n
ulmi. / E între noi, acuma, un spațiu de cle-
mență". Se ivesc și „învățăturile către fiu" de
o sapiență protectoare și discret amară.
Construit polifonic, prin reluarea în variante
distincte a unui instrumentar simbolic sigur și
convergent (toamna, amurgul, copacul, fjuture-
le și alte cîteva, mai puțin frecventate). Noapte
de grație dovedește o stăpînire matură a mij-
loacelor poetice și o conștiință limpede a re-
surselor de care dispune. Lirismul lui George
Damian curge firesc în matca generației sale,
fără pastișe, fără atitudini statuar-fotogenice
destinate posterității, în afara oricăror tentații
facile de a epata gustul comun pentru ?senza-
ționalul de orice nuanță. Deși lirica lui este,
prin excelență, confesivă, e clar că el așează
poezia deasupra propriei persoane.
Mihail IORDACHE
zește dintr-un vis. „Hait ! — zice — iar am
întîrziat Și se tîrîie pînă la poartă să vadă
cine trece pe uliță.
— Cîți ani am, omule, nu știi ? întreabă el
pe cei ce au drum prin fața casei noastre.
Spune-mi și mie, că nu văd să mă uit în ca-
lendar.
Fiecare-i spune cîte-un număr de ani : unul
150, altul doi, un altul o mie. . .
Nenea Victor clatină din cap, nemulțumit
de răspunsurile lor grăbite. își are și el, în
felul său, o măsură aproximativă a timpului
și-și dă seama că oamenii nu-i spun adevă-
ruL Dar are răbdare și stă ceasuri în șir, în-
trebînd continuu :
— Cîți ani am, omule ? Spune-mi !
Cînd îmi dau seama c-a obosit, întreb eu
în locului lui.
Mi-e ciudă pe prietenia lui nenea Victor cu
vîntul. Fiindcă el uită de mine cjnd vorbește
cu amicul lui fără chip. Și-apoi, eu știu că un
prieten nu te supără niciodată, or vîntul îl
necăjește de multe ori.
Bunăoară aseară. în loc să stea cuminte, să
fie mulțumit că ,după pozna cu geamul, nu
i-a zis nimic, că nu l-a certat cum ar fi me-
ritat, el s-a apucat să fugărească prin toate
colțurile odăii hîrtiile pe care le zărise pe ma-
să. A dat jos din cui chiar tabloul lui nenea
Victor din ziua cînd a plecat în război, pe cînd
era tînăr și avea picioare.
Nici atunci nenea Victor nu l-a certat. A
rîs.
Cînd vrea, vîntul își face serios de can.
Pînă Ia urmă și sub plapumă ni s-a cuibărit.
L-am rugat pe nenea Victor să-1 dea jos din
pat, că mi-e frig, însă el a rîs din nou. „Lasă-1
șî pe el să se-ncălzească, mi-a zis. Vino mai
lîngă mine, că-i patul lat șî-avem Ioc toți
trei".
Am adormit tîrziu, plîngînd înfundat la piep-
tul lui nenea Victor.
Ce bine-î lîngă el ! Numai cu nenea Victor
pot să mă-nțeleg. Cînd vreau să vorbesc cu
luna ori cu soarele, cu un fluture sau cu vreo
pasăre, ceilalți oameni se uită la mine urît.
Nenea Victor însă mă laudă.
Nenea Victore, nene Victore, ce-ar fi dacă
ml-ai împrumuta căruciorul matale puțin, că
mă dor picioarele.
M-auzi ? Nu m-auzi, bre ?
Nenea Victoreee !
Mamă care m-ai făcut, nu mi-1 lua la tine
pe nenea Victor, m-auzi ?
Eu n-am cu cine să rămîn.
M-auzi, mama mea bună, nu fi rea !
Nenea Victor 1
Maaaaaamăăăăă ! Ce faaaaci ? !
Onu CAZAN
CONSTANTIN
COJOCAR
CONSTANDIN
creion
Scrisoarea mea nu se mai împlini,
vorbele cad pe hîrtie
ca niște vișine negre, răscoapte,
vremea le strivește
cu călcîie grele de infanterist înfometat,
simburii cad la picioare
împușcătura se tot amină
dar singele stă în așteptare,
merg gemind prin lanul de floarea-soarelui
și galbenul îmi jufuiește retina
merg strigindu-mi feciorii
care nu mai vor
să vină la mine,
albesc pe marginea scrisorii
crucificat de vinovata plecare
invață-mă, mamă,
primii pași ai venitului
precum învățatu-m-ai pe cei ai mersului.
vers
lui Lucian
te chem,
argintate-ți sînt degetele,
Ia spectacol,
mușcat știindu-te de miracol
prea timpuriu,
tatăl tău fi-va
biciuit în fața cetății
azi în zori
iar cind ei
după ultimul bici
vor prinde să se înveselească,
tu
strigătul alb
din țărînă
să mi-1 ridici...
dacă tu
Cineva răstignindu-mă dacă
Intreba-m-ar dacă-n inima sării-am ajuns,
Coperi-m-aș cu pleoapa mea seacă
împușcîndu-1 c-un fluviu de plîns drept răspuns.
Dacă TU întreba-m-ai, de ce n-am în picioare
încălțări din oțel, de drum lung,
Arăta-ți-aș cum rîd cînd mă tai într-un fir de culoare.
Ci desculț am pornit înspre vorbe, ci desculț vreau la
ele s-ajung.
semn
„apa spun
și iată că apa
s-a ridicat din albia clipei
lăsîndu-mi canioane
adinei pe buze,
„foc“ spun
și focul linge
singurătatea mamei
lăsînd-o pîrjolită
așteptare,
— cît de mult te-am iubit,
fiu nerecunoscător —
„cuvint" spun
și iată !
cuvîntul mă lovește
în frunte ca un
animal cu copite roșii.
îmi sapă semnul pierderii
pe chip,
de aceea trecătorii
își întorc privirile după
mine
ca după o arătare
toi mai
tîrzie.
a doua invocație
către nathalie
februar
înșelător
pe nudul pervazului
vrăbiile ciugulesc
tainul de firimituri
iubirea noastră
dimineață
aud
dimineața
pocnetul copitelor
pe asfalt
de parcă cineva
ar bate Ia mașină un mesaj
auster
în lume este marți
și caii aduc vești
dor
Nu plinge, fiule,
pentru absența
nemotivată a
tatălui,
ci caută-1
în catalogul poeților
suspendată
ca
un
ascensor
între
etaje...
despre sat
și despre bătrînii
spărgînd
cu degete de sticlă
coaja neagră
a pămîntului — ou
spre a intra
acolo...
repetenți
și motivează-i
plecarea în genunchi
cu un cerc
de ninsoare.
Pagini bucovinene - II
PERMANENȚE
Marin Voiculescu si
săgeata gîndului
Rădăuții
>
de
odinioară
I. După primul război mondial, în
Bucovina au răsărit o puzderie de
reviste, printre care și cea dinții re-
vistă școlară la Rădăuți : „Muguri",
în anul 1923. Fiind un martor atent
al începutului și al sfîrșitului acestei
reviste din 1924 pînă în 1931, cît am
urmat cursurile Liceului „Eudoxiu
Hurmuzachi", ceea ce spun este ine-
dit, dar la îndemîna verificării de
doi dintre întemeietorii din clasa a
Vl-a : Iulian Vesper și Ionel Negu-
ră, colegii poetului Mihai Horodnic
din Bilca, județul Suceava, care mai
trăiesc.
Fusesem recrutat dintre elevii cla-
sei a Il-a ca „distribuitor11 al revis-
tei în oraș, fiindcă numai eu cunoș-
team toate străzile ; ceilalți colegi
fiind din satele din jur. Porneam cu
revista de la redacția din strada
Cornelson, nr. 20. Era o adevărată
epopee această revărsare de poeți ti-
neri, în „costume naționale", care cu-
cereau băncile liceului. Eu eram din
generația claselor inferioare, dar
prețuirea poetului era unanimă. E-
șuasem cu profesori de limba româ-
nă nedotați, care se interesau de al-
te lucruri. Mihai Horodnic devenise
profesorul nostru. Poeziile lui, adu-
nate mai tîrziu în volum, vădind
deosebitul talent al poetului, erau ci-
tite și învățate pe de rost. Tot el ne
citea compunerile, scrise pe foi de
caiet, și ne arăta greșelile. Revista
„Muguri" deveniseadevărata școală
de limba română a foștilor elevi ră-
dăuțeni care au scris și care mai
scriu încă.
Epoca lui Mihai Horodnic de la
Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi" s-a
scufundat, odată cu înecul lui din
acea neagră zi, 4 septembrie 1926,
cind vara mai intîrzia pe meleagu-
rile rădăuțene. Eram și eu pe ma-
lul rin lui Sucevița și mă uitam, mi-
nunat, la săriturile „octovanilor".
Mihai Horodnic a sărit în bulboa-
nă, dar n-a mai ieșit. Intrase sub
malul săpat pe dedesubt de ape și
nu mai putuse să se orienteze ...
Aveam în traista mea ultimul nu-
măr al revistei „Muguri". După
moartea lui Mihai Horodnic, catapc-
teazma poeziei din Rădăuți s-a des-
picat în două. Dintre marii lui prie-
teni, s-au ales cîțiva poeți ai Bu-
covinei. Dintre micii lui prieteni, di-
fuzorii revistei în oraș, s-au ridicat
alți poeți entuziaști. Nemaifiind Mi-
hai Horodnic, cîțiva dintre noii vi-
sam. Ni se alăturase în clasa a IH-a
și talentatul Eugen Drăguțescu, in-
terpretul lui Brumărel din piesa
„Haiducii" a lui Mihai Horodnic.
DICȚIONAR -
Cîțiva elevi au mai încercat ma-
rea minune a reeditării „Mugurilor",
precum Dragoș Vicol, dar eu știam
că totul este în zadar. Meteoric,
steaua lui Mihai Horodnic a strălu-
cit în ochii tuturor celor care i-au
fost prieteni și s-a stins brusc, lă-
sînd un gol niciodată umplut. „Mugu-
rii" însă vesteau o „primăvară nouă
în Țara fagilor" și cei ce tăceau, în-
vățînd cu înverșunare a scrie, se
socot și astăzi urmașii celui care i-a
mîngîiat pe frunte.
II. în acei ani plini de neliniști ai
războiului, exista o oază de liniște
în casa văduvei farmacistului Alfred
Rosignon din Rădăuți. Văduva era
Bertha Gorgon, fosta iubită a lui
Ciprian Porumbescu.
Minunatele melodii ale lui Ciprian
Porumbescu se revărsau în salonul
cernit. Bertha nu mai ascundea câ
fusese singura iubire a lui Ciprian,
dar familia ei se împotrivise căsă-
toriei. Mama își exilase fiica tocmai
în Bradfort-Yorkshire la niște rude,
de unde i s-a permis să se întoarcă
în țară abia în toamna anului 1883,
după moartea lui Ciprian. Ultima lui
compoziție fusese Tempi passati, pe
care o scrisese pentru iubita sa.
Fără să i se ceară, Bertha își de-
păna amintirile, apoi își începea con-
certele, totdeauna cu această compo-
ziție plină de melancolia tînărului
dezamăgit în dragoste și conștient de
finalul apropiat al vieții sale.
Destăinuirile sale erau totdeauna
triste ; amintirea drumurilor de la
Ilișești la Stupea și înapoi îi um-
plea ochii de lacrimi. Se vedea cu
Ciprian la braț, care-și exterioriza
iubirea exuberantă, înveselind toată
lumea. Bertha Gorgon se apăra par-
că de ceva nevăzut, care-i dădea tîr-
coale. Devenise pentru noi, tinere-
tul studios din Rădăuți, o persona-
litate căreia-i închinam un adevă-
rat cult. La pianul ei cîntase în Ili-
șești și Ciprian ; de partiturile ei sc
servise. Scrisori nu mai avea, fiind-
că se irosiseră în timpul anilor de
exil, dar avea o fotografie colectivă
din Stupea, în care se afla și Ciprian
Porumbescu.
Cultul lu'i Ciprian Porumbescu a-
junsese la apogeu în Bucovina, dar
nimeni nu-și mai amintea de Bertha
Gorgon. Nici Lcca Morariu, infor-
mat de mine, n-a binevoit să o vi-
ziteze. Bertha rămăsese aceeași fa-
tă îndrăgostită de marele ei iubit.
Ori de cîte orii venea vorba despre
el, se manifesta cu o volubilitate în-
frigurată. Cînd a plecat în Germa-
nia, în anul 1940, eram acasă în Ră-
dăuți. Pleca ultimul tren cu ger-
mani rădăuțeni, spre zările tulburi
ale ultimului Reich ... Mult mai
tîrziu, am auzit că pe Nini au vizi-
tat-o muzicieni din țară, dar beje-
nirea îi fusese fatală Berthei .. . Au
rămas, după ea, numai ultimele a-
mintiri despre marea iubire a lui
Ciprian Porumbescu.
Petru REZUȘ
Profesor universitar, șeful catedrei de științe po-
litice la Academia de învățămînt social-politic „Ștefan
Gheorghiu", membru în biroul Institutului de știin-
țe politice, laureat al premiului Academiei R.S.R.
pentru lucrarea colectivă „Independența României"
(1977) autor, coautor sau coordonator a peste 90 lu-
crări științifice, între care unele de referință în filo-
zofia politică românească. Marin Voiculescu este un
exemplu de spirit creator și cutezător in știință și
cultură. Nu-1 mulțumește bogata și diversa activi-
tate pe tărîmul științelor sociale, trece dincolo de a-
cestea, oferindu-ne in numai cinci ani trei cărți de
excepție într-un domeniu în care puțini au îndrăz-
nit, acela al cărții de cugetare, de maxime și afo-
risme.
„Răgazul gîndirii" (Scrisul românesc, 1979) este o
carte de înțelepciune despre om și lumea omului,
despre valorile fundamentale ale spiritului implicat
în cultură, artă și civilizație, despre puterea lui de a
transforma și de a se transforma. Nutrind convinge-
rea că timpul nostru este un timp grăbit, Marin Voi-
culescu pledează în favoarea genului scurt, dînd gîn-
dului nu numai o maximă concentrare, dar și o adin-
că semnificație general umană, reflecțiile sale întru-
nind calitățile unor adevărate poeme într-un vers :
„Cei mai sinceri sînt norii, fiindcă plîng
în fața întregii lumi" ;
„Spicele culturii se coc pe rînd“ ;
„în cilciiul unui gind se bat multe potcoave" ;
„Gîndirea este ca o fintînă : seacă atunci
cînd nu e folosită" ;
„Cantcmir scria cît zece și trăia cît o lume" ;
„Cultura e cartea de vizită a veacului";
„Țăranul român se simte printre vrejuri
Ca Aristotel printre silogisme" ;
„Vîntul cînd bate își scutură memoria".
Intitulat, mai mult decît sugestiv, „Lumea în gîn-
dire" („Junimea", 1980), cel de-al doilea volum de
maxime și cugetări îl consacră pe autor dovedind că
stăpînește cu mare siguranță rigorile genului, norme-
le intime ale aforismului. Parcurgînd această carte
ai sentimentul unei conversații cu tine însuți, cu fap-
tele și gindurile tale, ai satisfacția deosebită a desco-
peririi drumului spre adevăr, dreptate, cinste, ome-
nie. Și ceea ce mi se pare deosebit de valoros este că
te îndeamnă, fără să-ți spună, îți dă imbold fără să
în drum spre
vernisajul unei
expoziții horticole
Nu mă ocup decît
de marile nimicuri.
Acum tirziu visez o iubită
albastră și plină de praful cimpiei,
o iubită ca o albă floare
de salcîm
dind foc miriștilor de secară.
Să trecem cu șareta.
Ia pas,
eu citind repartiția ei
la țară,
ea țintind cu privirea,
printre urechile calului roib,
în inima mea
care se afla
cu mult înaintea
iluziilor.
Marcel MUREȘEANU
Ion MAFTEI :
„Asfințit"
moralizeze. Dintre numeroasele teme care formează
corpul acestei cărți semnalăm în aceste notații chiar
pe cea despre „Aforism-Cugetare" ;
„Combustibilul oricărui aforism este adevărul" ;
„Aforismul îneîntă prin scurtimea lui, dar, mai
ales, prin adîncimea lui" ;
„în vîrful unui aforism se află altul" ;
„Aforismul este primăvara oricărei culturi, deși,
de regulă, apare în toamna autorului" ;
„O cugetare se naște greu, poate acesta îi este
și farmecul" ;
„Aforismul nu este unul din izvoarele gîndirii,
Ci 'izvorul ca atare" ;
„Cine caută a găsi toate semnificațiile unui
aforism riscă să-și piardă timpul, fiindcă,
măcar unele, mai sînt păstrate de autor".
Să dăm curs, deci, acestui sfat înțelept.
Insolită și deosebit de interesantă este cea de-a
treia carte a profesorului Marin Voiculescu, intitu-
lată „Replici" (Cartea românească, 1983) și care, așa
cum mărturisește autorul, „își propune să facă scurte
comentarii asupra stîlpilor de rezistență ai construc-
țiilpr literare ; aforisme, cugetări, maxime, postulate,
metafore-nucleu, căutînd a contura profilul mai puțin
cunoscut al autorului consacrat în proza, eseistica,
poezia ori critica literară actuală". A răspunde ma-
ximei cu maximă, a dialoga aforistic cu nume pre-
cum Alexandru Bălăci, Dumitru Radu Popescu, Au-
rel Baranga, Tudor Mușatescu, Mihai Beniuc, Eugen
Barbu, Paul Everac, Fănuș Neagu, Marin Sorescu,
Nichita Stănescu, Nicolae Labiș, Dumitru Popescu,
Adrian Păunescu iată un exemplu în care cugetăto-
rul înțelege să-1 fructifice pe cititorul Voiculescu,
iată cum rouă lecturii se poate transforma în dia-
mante de gind.
Mă pot mîndri cu faptul de a-1 cunoaște îndea-
proape pe autorul acestor cărți de înțelepciune ; îi
bănuiesc, de fiecare dată, neliniștile și căutările, îi
simt, la fiecare întîlnire. vibrațiile sensibile și în-
cordarea ce caută să răzbată în maximă. Cu scrisul
său ce prinde din urmă săgeata gîndului mi-a însem-
nat pe una din cărțile sale : „Dacă gîndim nu pie-
rim de tot".
îndemnul acesta e un crez în eternitatea spiritului.
Alexandru TOMA
1. BELDICEANU, NICOLAE (26. X.
1844, Preuteștl — Suceava — 2. II. 1896.
Iași), primul poet român care a teore-
tizat și experimentat poliritmia. S-a
născut într-o familie de mici boieri din
Preutești, localitate de pe valea Șomu-
zului. A urmat școala primară și gim-
naziul la Fălticeni si Iași. După absol-
virea cursurilor Liceului Național din
Iași, funcționează ca subprefect în jude-
țul Suceava, comisar de poliție la Făl-
ticeni, profesor suplinitor de limba ro-
mână și istorie la Fălticeni, Botoșani și
Iași. Pasionat de istoria patriei, numis-
matică și arheologie, a inițiat numeroa-
se cercetări arheologice (a descoperit a-
șezarea de la Cucutcni). a lăsat în ur-
mă-i valoroase colecții de manuscrise
vechi, monede, obiecte de arheologie.
Deschis cunoașterii științifice, a experi-
mentat pentru prima dată la noi audi-
ția colorată (corespondența culoare-su-
net), anticipînd tehnicile poeziei din se-
colul următor. Activitatea sa literară în-
registrează trei perioade distincte : a)
perioada junimistă (1872—1881), cuprin-
zînd pasteluri în maniera lui Alecsan-
dri, meditații străbătute de un pesi-
mism minor, lipsite de fior liric, poate
fi considerată etapa exercițiilor de ver-
sificare ; b) perioada socialistă (1881—
1887), legată de apropierea de cercuri-
le socialiste și de colaborarea la „Contem-
poranul“, cuprinde poezia socială cu
puternice accente protestatare (Vechituri,
Lăutarul, Amurgul veacului); c) perioa-
da de după 1887, cînd se desparte de
cercul de la „Contemporanul" și își for-
mează un canaclu propriu în care aveau
să citească printre alții Ion Creangă (o
parte din Amintiri din copilărie), D. An-
ghel, A. Gorovei, Izabela Sadoveanu. A-
cestei perioade îi pot fi atribuite multe
dintre poeziile în care poetul experimen-
tează poliritmia. O dramă, Dorman, se
inspiră din istoria formării po-
porului român, iar Tala. Nuvelă contem-
porană este o satiră în versuri, imitație
după Alfred de Musset.
2.	BELDICEANU, N. NICOLAE (15. V.
1881, Rădășeni — Suceava — 9. VI. 1923,
București), prozator, fiul poetului N. Bel-
diceanu. Absolvent al Liceului Național
din Iași, funcționar la Ministerul Instruc-
țiunii și Cultelor. A fost coleg de liceu
cu Mihail Sadoveanu, a cărui înrîurire se
va face simțită în majoritatea scrierilor
sale. Schițele și povestirile sînt străbă-
tute de un romantism dulceag. Clișeele
și locurile comune abundă, scriitorul ne-
reușind să se ridice la stil propriu. Lip-
sa de invenție generează platitudinea.
Personajele luate din lumea mahalalei
sau a satelor sînt „cazuri" ilustrînd os-
tentativ teme poporaniste.
3.	BENADOR URY (Simion Schmidt, 1.
V. 1895, Milișăuți — Suceava — 23. XI.
1971, București). Debutează în 1924 în „Lu-
mea literară" din lași. Autodidact. Nuve-
le: Appassionata, Final. Romane : Ghetto
veac XX (1934), Subiect banal (1935), Hilda
(1936), Final grotesc (1940), Gablonz-Ma-
gazin universal (1961), Beethoven omul
(1964). Ghetto veac XX, realizînd o imagine
realistă a ghettoului evreiesc, cuprinde is-
toria peregrinărilor unei familii de evrei,
pe un fundal de mizerie, injustiție, dis-
criminări și mesianism socialist. Subiect
banal este un excelent roman de analiză
psihologică. Un gelos patologic, persona-
jul principal, pornind de la premisa că
femeia înșeală fără motive, face un ex-
periment cu propria soție care, fatal,
sfîrșește în adulter. Momentele de fină
analiză stau alături de cele mai bune
pagini de Camil Petrescu sau Anton Hol-
ban. Hilda continuă Subiectul banal, re-
luînd aceeași temă din perspectiva femeii.
Romanul este replica autorului la obser-
vațiile critice din epocă. GablonzMa„
gazin universal surprinde în manieră bal-
zaciană lumea economică și financia-
ră, istoria marilor capitaluri. Avramuț
Smochinescu, un parvenit modern, abil,
rapace, trăind orgiastic plăcerile vieții,
este reprezentantul unei întregi galerii
de potentați situată de autor la polul
opus lumii reprezentate de Mișu Horo-
vitz, lume umilă a victimelor evocată
de autor în pagini pline de lirism. Pe
lîngă forța de evocare a complexului
mecanism social, autorul excelează în
creionarea de personaje. Beethoven o-
mul realizează mai vechile obsesii mu-
zicale ale autorului.
Referințe (selectiv) 1. G.G. Ursu, N.
Beldiceanu, București, 1961 ; Dicționa-
rul literaturii române de Ia origini pînă
la 1900, Editura Academiei, București,
1979.
2.	Ilarie Chendi, Pagini de critică, E-
ditura pentru literatură, București, 1969 ;
Constantin Ciopraga, Literatura română
între 1900 și 1918, Editura „Junimea",
Iași, 1970 ; Eugen Lovinescu, Istoria li-
teraturii române contemporane, voi. II,
Editura Minerva, București, 1973.
3.	Pompiliu Constantinescu. Scrieri,
voi. I, Editura pentru literatură,
București, 1967 ; Marian Popa, Dicționar
de literatură română contemporană e-
diția a doua, Editura Albatros, Bucu-
rești, 1977 ; Valeriu Râpeanu, Noi și cei
dinaintea noastră, Editura pentru lite-
ratură, București, 1966.
Octavian NESTOR
-------------------apartheid--------------------------
cînd s-a strecurat mîndrul cotoi siamez în coșul favoritei sale, pisicuța
cea albă, a găsit-o în dulce visare în brațele unui cotoi negru de ma-
hala.
înnebunit de furie și-a arătat dinții și ghearele bine îngrijite, tinărul
puternic cotoi clipi calm, se sculă și se întinse metodic, își flutură
coada impunătoare și-și căută, miorlăind, drumul în dimineața de mai...
Nikolaus BERWANGER
Pentru Elena Anton
Era o salcie cîndva.
Și-n salcie, un cuc cinta.
Și răsuna, și răsuna.
Era și un pariu cîndva
Și salcia-n el se legăna,
Se legăna, se legăna.
Ș-o fată lingă rîu era ;
Și mult de cuc se mai mira
țintind și ea, cintind și ea.
Demult aceasta mai era.
Nici rîul nu-i, nici salcia.
Iar fata-i prin povești și ea.
tîrziu
Legat de miini și de picioare
De străjile sfintului soare,
Stau sub alunii grei de floare.
Asfinte soarele și-și sună
Alunii ciucurii-mpreună
Cu răsăritul alb de lună.
La cina lor de taină vin
Bătrini rapsozii din amin.
Din piatră arsă, din suspin.
Teofil DUMBRAVEANU
III— Pag n bucovinene
CONSEMNĂRI
Oriunde în lume, americanii sînt considerați nebuni.
De regulă, ei recunosc o bază reală acuzației, dar
pun vina în seama Californiei. Californienii susțin sus-
și-tare că prostul renume li se trage numai și numai
de la faptele locuitorilor ținutului Los Angeles. Strînși
cu ușa, și aceștia vor fi pînă la urmă de acord,
dar vor explica imediat : „Hollywoodul e de vină. Nu-i
vina noastră, nu noi l-am vrut. Dar a apărut și s-a
întins".
Celor de la Hollywood nu le pasă; asta le e și min-
dria. Dacă te interesează, te duc la Laurel Canyon
unde „îi ținem pe cei violenți". Cei din Canyon —
femeile cu picioare ciocolatii, bărbații în costume de
cawboy ridicînd iarăși și iarăși case neterminate —
privesc cu vag dispreț ființele plicticoase care locu-
iesc în apartamente, păstrînd în adîncu! inimii con-
vingerea că ei. și numai ei. știu să trăiască.
Unul din canioane — afluenți la Laurel — se nu-
mește Lookout Mountain Avenue. Celor din Laurel
nu le place să li se amintească de el ; în definitiv,
există o limită în toate !
Sus pe Lookout Mountain, la nr. 8775, vis-â-vis de
casa Sihastrului — bătrînul Sihastru al Hollywoodu-
lui — locuia Quintus Teal, arhitect.
Și arhitectura Californiei de sud face figură aparte.
Hot-dogsii se vînd într-o construcție ce vrea să a-
mintească un. . . cățeluș. Înghețatele la cornet coboa-
ră dintr-un uriaș cornet iar de pe acoperișuri cu as-
pect de cîrnați reclamele de neon îndeamnă insistent
la consumul respectiv. Benzina, uleiul și hărțile ruti-
ere sînt distribuite sub aripele avioanelor de transport-
trimotor, iar camerele de odihnă, curățate la fiecare
oră pentru confortul dumneavoastră, sînt găzduite de
chiar interiorul avionului. Lucruri ce pot surprinde
sau amuza pe turist, dar localnicii, care umblă cu
capul descoperit sub strașnicul soare californian, le
iau de bune.
Quintus Teal considera eforturile colegilor săi arhi-
tecți drept niște bîjbîieli timide, chiar leșinate.
— Ce este o casă ? își întreabă Teal prietenul, pe Ho-
mer Bailey.
— Păi, o luă Bailey cu prudența, așa, in general, eu
întotdeauna am considerat o casă un loc care să te a-
pere de ploaie.
— Aiurea ! Ești la fel ca ăialalți.
— N-am zis că definiția ar fi completă. . .
— Completă ! Nu-i nici măcar pe direcția bună. Din
punctul ăsta de vedere, am putea la fel de bine să
stăm chirciți în peșteri. Dar ce te critic eu pe tine,
continuă Teal cu mărinimie, nu ești cu nimic mai pre-
jos de ageamii care zic că-s specialiști. Chiar și mo-
derniștii, ce-au făcut ei decît să abandoneze Școala
Tortului-de-Nuntă pentru Școala Bar-de-Zi, punînd în
locul fleacurilor cît mai mult crom ? De fapt sînt la fel
de conservatori și încuiați ca niște poștași de la țară.
Neutra 1 Schindler ’ Ce au golanii ăștia ? Ce are Frank
Lloyd Wright și eu nu ?
— Comenzi, răspunse scurt amicul.
— Ha? Ce-aia? Teal se poticnise ușor în avîntul luat,
dar își reveni imediat. Comenzi. Fxact. Și de ce ?
Pentru că eu nu văd într-o casă doar o peșteră mobi-
lată. Eu văd în ea o structură, un proces vital, un lu-
cru viu, dinamic, schimbîndu-sc după dispoziția bene-
ficiarului, și nu un sicriu supta-dimensionat. De ce
ne-am tot împiedica de conceptele perimate ale bu-
nicilor ? Orice caraghios cu nițică geometrie în cap
poate proiecta o casă normală. Dar e geometria sta-
tică a lui Euclid capătul matematicii ? Trebuie să ig-
norăm în continuare teoria Picard-Vessiot ? Și siste-
mele modulare ? Ca să nu mai pomenesc de posibili-
tățile fantastice ale stereochimiei. Chiar să nu fie
loc în arhitectură pentru transformaționism, homomor-
fologie, pentru structurile actante ?
— Habar n.am, răspunde Bailey. Cît mă pricep eu, ai
putea la fel de bine să-mi vorbești de a patra dimen-
siune. . .
— Și de ce nu ? De ce ne-am limita la. . . Ia stai ’
Se întrerupse, cu ochii pierduți undeva, departe.
— Homer, cred că ai atins un punct interesant. Da,
de ce nu ? Gîndește-te numai la bogăția de articulări
și relaționări în cea de a patra dimensiune. Ce casă,
ce casă. . . Se opri, clipind gînditor.
Bailey se întinse și-1 zgilțîi de braț. „Revino-ți, omu-
le. Ce naiba îi tot dai cu cea de a patra dimensiune ?
Timpul e cea de a patra dimensiune ; în el nu poți
bate cuie
Teal se smulse din strînsoare. „Sigur. Sigur. Timpul
este cea de a patra dimensiune, dar eu am în vedere
o a patra dimensiune spațială, ca lungimea, lățimea și
grosimea. Ce-ar însemna asta pentru economia de ma-
teriale și mulțimea de combinații ! Ca să nu mai spun
că s-ar economisi aria de locuit — ai putea plasa o
casă cu opt camere pe suprafața uneia cu o singură
cameră. Ca-ntr-un teseract. . .
— Ce-i ăla, un teseract ?
— N-ai umblat la școală ? Un teseract este un hiper-
cub, o figură patrată în patru dimensiuni, așa cum
cubul are trei și un patrat, două. Să-ți arăt. Teal se
repezi în bucătărie și reveni cu o cutie de scobitori
pe care o răsturnă pe masă, măturînd cu cealaltă mină
paharele și o sticlă de gin aproape goală. O să-mi tre-
buiască niște plastilină. Aveam ceva, săptămîna tre-
aerul de sticlă al acestei lumi
(urmare din pag. I)
pahar ușor, suplu, funcțional, plăcut : un corp de iluminat util, îneîntător,
fără pereche; o cupă pentru flori în care sticla să ne spună cu discreție „Ce
frumoase sint florile!“. In această înțelegere, o lampă electrică numită „Bu-
covina 1“ și o alta „Bucovina 2“ și altele 3, 4 și tot așa pînă la „Bucovina 15“
sau un abajur pentru lustre „Suceava 20", cînd mai există 19 înainte, nu re-
prezintă nicidecum o absență a imaginației, ci drumul unor neobosite
căutări, regăsite grăitor în certitudinea, probată de fapte, a inginerei
Viorica Mateiciuc, șeful coordonator al secției menaj, că întreprinde-
rea suceveană se poate măsura, fără complexul tinereții, cu altele, de
veche și celebră tradiție: Mediaș, Sighișoara. Povestea sticlei în spa-
țiul bucovinean este apoi povestea meșterului Ilie Cojocaru și a isto-
riei care desparte gestul cu care picura nu demult arginturi pe spină-
rile transparente ale geamurilor obișnuite de cel cu care aceleași gea-
muri cît fereastra caselor noastre, sînt introduse în instalația de alu-
minizare în vid și transformate în cîteva clipe în oglinzi pentru toate
fetițele Alice din lumea sfîrșitului de secol XX. Și, desigur, povestea
lui Dorin Berezoschi, suflătorul la țeavă, cel mai bun sticlar sucevean
al anului 1982, omul a cărui respirație se „vede" în uriașe perle diafa-
ne, care știe, știință de bijutier ', nu doar cît aer cere un trup ca să
cută. își înfundă miinile într-un sertar și, după ce
cotrobăi o vreme, le ridică strinse in jurul unui boț
uleios de argilă.
— Ce ai de gind ?
— Vezi tu, imediat. Teal smulse în grabă bucățele
mici de argilă pe care le rostogoli intre palme, sub
forma unor boabe de mazăre. înfipse scobitori în pa-
tru din acestea și formă un patrat. „Poftim ! Un pa-
trat".
— Chiar așa.
— încă unul ca el, alte patru scobitori, și avem un
cub.
Scobitorile formau acum o cutie patrată, un cub.
cu colțurile din bobitele de argilă. „Acum facem un
cub exact ca primul, și ele vor fi laturile teseractu-
lui.“
Bailey începu să-1 ajute să formeze bobițe pentru
al doilea cub, dar argila docilă, senzuală, ii distrase
și se apucă să frămînte altceva.
— Uite, zise, arătîndu-și opera. Gypsy Rose Lee.
— Ba mai curînd Gargantua ; ar trebui să te dea în
judecată. Acu, fii atent. Deschidem un colț al primu-
lui cub, introducem și prindem cubul TI de un colț și
închidem. Apoi mai luăm opt scobitori și unim baza
cubului I cu baza celui de-al doilea, pe o muche, și
suprafața de sus a primului cu corespondența celui
de-al doilea, la fel. Făcea tot ce spunea, cu multă ra-
piditate.
— Și ce-ar fi asta ? întrebă Bailey cu suspiciune.
— E un teseract, opt cuburi ce formează laturile unui
hipercub în patru dimensiuni.
— Nu mai spune. Nu se văd decît două ; unde-s ce-
lelalte șase ?
— Pune-țl imaginația la treabă, omule. Ia suprafața
de sus a primului în relație cu suprafața de sus a ce-
lui de al doilea ; dai de cubul nr. 3. Apoi cele două
patrate de la bază, apoi fetele fiecărui cub. toate —
opt în total. Le indică pe rînd.
— Mda, văd. Dar tot nu sînt cuburi, sînt. . . cum le
zice doamne. . . prisme. Nu-s pătrate, sînt înclinate.
— Asta din cauza unghiului, le vezi în perspectivă.
Dacă ai trasa un cub pe hîrtie. pătratele laterale n-ar
sta drept, nu ? Asta-i perspectiva. Cînd privești o fi-
gură de patru dimensiuni în numai trei, sigur c-o să
ROBERT A, HEINLEIN ( S.U.A.)
„O CASĂ
SUCITĂ"
arate strîmbă. Dar tot cuburi sînt.
— Poate pentru tine, frățioare, mie tot strîmbe îmi
par.
Teal ignoră obiecția și continuă : „Acum închipuic-ți
că ai în față o casă cu opt camere ; o cameră Ia par-
ter, de servici, pentru garaj. Din ea se deschid șase
camere la nivelul unu, cameră de zi, sufragerie, baie,
dormitoare ș.a.m.d. Și în vîrf, complet închis și cu fe-
restre în fiecare parte, biroul tău ! Așa ! Ce zici ?
— îmi cam pare mie că-ți atîrnă cada pe tavanul ca-
merei de zi. Camerele alea parcă-s tentacule de ca-
racatiță.
— Numai în perspectivă, numai în perspectivă. Uite,
o fac altfel, ca să vezi.
De data asta Teal construi un cub din scobitori, apoi
un altul din jumătăți de scobitori, pe care-1 plasă
exact în centrul celui dintîi, unind colțurile cubului
mic de cubul mare cu bucățele de scobitoare.
— Acu : cubul mare este parterul tău, cel mic, di-
năuntru — biroul de la nivelul de sus. Cele șase
cuburi ce le unesc sînt camere de zi. Vezi ?
Bailey studie structura, după care își scutură ca-
pul. „Nu văd decît tot două cuburi, unul mare și
unul mic. Celelalte șase chestii par de data asta pi-
ramide, nu prisme ; în orice caz, numai cuburi, nu.
— Sigur, sigur, le vezi dintr-o altă perspectivă.
Nu-ți dai seama ?
— Poate. Da’ camera aia, dinăuntru. e complet
înconjurată de tot felul. . . Parcă ziceai că are fe-
restre pe toate patru laturile. . .
— Are — pare doar a fi înconjurată. Asta-i ne-
maipomenit la o casă-teseract, că are expunere
completă pentru fiecare cameră și totuși fiecare pe-
rete servește la două camere, iar o casă cu opt ca-
mere cere numai o cameră de fundație. O revo-
luție.
— Nu fi modest. Ai căpiat, amice : nu poți con-
strui așa ceva. Camera aia din interior e în inte-
rior și nu mi-o scoți nici cu poliția.
Teal își privi prietenul cu exasperare controlată.
„Oameni ca tine țin arhitectura în fașă. Cîte laturi
patrate are un cub ?
— Șase.
— Cîte la interior ?
— Aia e .nici una 1 Toate-s la exterior !
— Bun. Acu ascultă — un teseract are 8 laturi cu-
bice, toate la exterior. Urmărește-mă *). Voi des-
chide acest teseract așa cum deschizi o cutie de
carton, pînă o faci plană. Așa ai să vezi toate cu-
burile. Muncind foarte rapid, el construi patru cu-
buri, suindu-le unul peste altul. într-un turn șu-
bred. Apoi făcu încă patru cuburi din cele patru
fețe expuse ale cubului II din turn. Structura se
clătina puțin dar nu se desfăcea și prezenta opt cu-
buri intr-o cruce inversată, o cruce dublă, căci cele
patru noi cuburi ieșeau în patru direcții. ..Acu vezi?
Stă pe sol, următoarele șase cuburi alcătuiesc came-
rele de zi, și uite-ți biroul, în vîrf“.
Bailey privea acum cu mai multă aprobare în
ochi. „Măcar acuma înțeleg. Zici că și âsta-i un te-
seract ?“
— Un teseract desfăcut în trei dimensiuni. Ca să-1
aduci la stadiul inițial. împingi cubul de sus in col
de la bază, strîngi pe cele laterale pînă să întilnesc
cu cel de sus și gata. Toată plierea asta are loc
in cea de a patra dimensiune, bineînțeles : nici nu
distorsionezi vreun cub și nici nu le telescopezi.
Bailey continua să studieze ciudata structură.
— Ascultă. zise el în cele din urmă, de ce nu
termini odată cu cea de a patra dimensiune și să
construiești o casă uite-așa ? Pe-aialaltă tot n-ai
cum s-o faci.
— Cum adică n-am cum ? E-o simplă problemă de
matematică. . .
— Ușurel, ușurel. O fi o simplă problemă de mate-
matică. dar nimeni nu ți-ar aeroba planurile : las-o
baltă. Dar așa o casă. . . ar putea prezenta unele a-
vantaje.
Adus cu picioarele pe pămînt. Teal studia macheta.
.Hm. . . poate că ai dreptate. Am avea același număr
de camere pe spațiul uneia singure. Da. și am aran-
ja nivelul ăsta in formă de cruce spre nord-est. sud-
vest si așa mai departe, astfel încit fiecare cameră să
fie luminată toată ziua. Axa centrală se pretează nor-
fect încălzirii centrale. Punem sufrageria spre N—E
și bucătăria spre S—V, cu ferestre foarte largi. OK.
Homer. o fac ’ Unde o vrei ?
— Stai puțin ! Stai ! N-am zis s-o faci pentru mi-
ne. . .
— Da pentru cine altul ? Soția ta vrea o casă nouă:
uite-o.
— Dar doamna Bailey vrea o casă în stil georgian...
— O idee ca oricare alta. Femeile nu știu ce vor.
— D-na Bailey știe.
— Ei. e o idee pe care i-o fi băgat-o în cap vreun |
arhitect din ăștia. Doar conduce o mașină din 1941,
nu ? Se poartă după ultima modă, de ce-ar trăi în-
tr-o casă din secolul XVIII ? Casa la care mă gîn-
desc va depăși chiar anul 1941 ; e casa viitorului. Toa-
tă lumea va vorbi numai de ea.
— Mda. Pînă atunci trebuie să vorbesc eu cu ea.
— Nici să nu te gîndești. li facem o surpriză. Ma:
bea un pahar.
— Oricum, nu facem nimic pentru moment. Mîine.
eu și doamna Bailey plecăm la Bakcrsfield.
— Prostii. E-o șansă unică. Va fi o surpriză pen-
tru ca. cînd vă întoarceți. Completează-mi un cec si
nu mai ai probleme.
— Fără s-o consult. . . nu se poate.
— la-n ascultă, la voi în casă cîntă găina sau co-
coșul ?
Cecul fu semnat pe la jumătatea celei de a doua
sticle.
în sudul Californiei, orice lucru se face mai repe-
de. O casă normală se ridică acolo îr.tr-o lună. Sub
supravegherea isterică a lui Teal. casa-teseract se ri-
dică aproape fără veste, cu crucea etajului întîi în-
dreptată spre cele patru colțuri ale lumii. La început
a avut ceva necazuri cu inspectorii de resort din
cauza acestor patru camere protuberante dar, folo-
sind grinzi solide și bani gheață, reușise să-i convin-
gă de temeinicia construcției sale.
Așa cum fusese stabilit, Teal trăgea în fața casei
Bailey în prima dimineață după revenirea lor în oraș.
Improviză puțin la claxonul muzical și Bailey își
scoase capul pe ușa din față.
— De ce nu folosești soneria ?
— Anemică ! răspunse Teal, cu vioiciune. Eu-s om
de acțiune. E gata d-na Bailey. A, iată-vă doamnă
Bailey ! Bine ați venit, bine ați venit ’ Hai, săriți în
mașină, avem o surpriză pentru dumneavoastră !
— 11 cunoști pe Teal, dragă, strecură Bailey, cam
fără entuziasm.
D_na Bailey pufni.
— 11 cunosc. Mergem cu mașina noastră, Homer.
— Sigur, dragă.
— E-o idee bună, zise și Teal. E mai puternică de-
cît a mea, facem mai puțin. Conduc eu, știu dru-
mul.
Luînd cheile de la Bailey, sări pe locul șoferului
înainte ca d-na Bailey să aibă timp să întreprindă
ceva.
— Să nu vă faceți griji cu felul cum conduc eu,
o mai asigură el pe d-na Bailey, întorcind capul spre
ea, în vreme ce demara năvalnic și înfigea puternicul
bolid în șuvoiul de pe Bulevardul Sunset. E-o ches-
tiune de forță și echilibru, un proces dinamic, toc-
mai domeniul meu — n-am avut nici un accident se-
rios.
— Nici nu-i nevoie să aveți mai multe, răspunse ea,
mușcător. N-ați vrea, vă rog, să vă uitați la drum?
El încercă să-i explice că e vorba, mai mult decît
de ochi, de integrare intuitivă, viteză și probabilitate,
dar Bailey i-o tăie scurt : „Unde-i casa, Quintus ?“
— Casa ? întrebă d-na Bailey, bănuitoare. Ce-aud.
Homer ? Ce-ai făcut fără știrea mea ?
Cu maximum de diplomație, interveni Teal. „D-na
Bailey. sigur, e vorba despre o casă. Și ce casă ’ E-o
surpriză din partea unui soț iubitor. O să vedeți. .
(continuare în numărul viitor)
în românește de
Liviu MARTINESCU
se bucure de această zi de primăvară, ci și cît să dăruiască pentru ca
frumusețea primăverii să rămînă in splendoarea fragilă și durabilă a
sticlei. Sînt încă multe povești care ar merita spuse. Au nume simple :
maistrul Vasile Angheluț, pictorul Doina Mustață, proiectantul Maria-
na Rusu, gravorul Pavel Gurschi sau inginerul Stelian Papuc, și alcă-
tuiesc doar un fragment din cele peste 2 000 care s-au adunat in cîțiva
ani laolaltă. Și care, în incandescența tutelară ce dă aici firului de
nisip lumina curată a lacrimei, s-au topit într-una singură, fără sfîr-
șit.
Povestea lemnului care devine bancă în școlile fiilor noștri, struc-
tură a marilor construcții, sau vioară, este povestea înnobilării unei
bogății. Povestea boabelor de grîu care cresc holde și pîine este po-
vestea înmiirii unei averi. Dar la acest răstimp al primăverii și al mi-
racolelor, iubesc mai ales povestea nisipului căruia respirația omeneas-
că, inteligența și munca îi dau preț, valoare. De aceea mă gîndesc să
închei aceste rînduri cu imaginea aparent donquijotescă a lui Radu
Prelipceanu — pentru că tîmplele ii sînt albite nu numai de febra vi-
surilor, ci și de trăirea lucidă, integrală a fiecărei etape în găsirea so-
luției științifice și economice optime — lingă un munte uriaș din cio-
buri de sticlă, seînteind în soare ca un mănunchi de curcubee : „De fapt,
îmi zice, aceste cioburi, pe care mulți n-ar da un leu, reprezintă aproa-
pe 80 la sută din materia primă a întreprinderii". Și vide ca de o
glumă. Și în rezonanța acestui rîs, cărți vechi cu poezii străvechi a-
muțesc o secundă.
•	profesorul
Un slujitor al limbii și literaturii române es-
te totdeauna un ales al sensibilității și respec-
tului pentru valorile perene ale neamului. A-
tunci însă cînd acest ales devine un împătimit
al frumosului și-și face din catedră un discurs
al cunoașterii adinei și al eleganței expresiei,
cînd nu-și cere de la viață decît putința de a
apleca sufletele învățăceilor spre dragostea de
țară, spre comori din care aceștia să deprindă
gestul creației artistice, nu se pot zice, la adre-
sa lui, decît cuvinte de cinstire și laudă.
Acum, profesorul loan Ștefănescu nu poate
parcurge aceste rînduri. Și, dacă i-ar fi cu pu-
tință, m-ar dojeni. E dus dintre noi, și, totuși, a
rămas cu noi. Vom urca adesea cu el — în li-
niștea pe care-o numim respect — treptele de
piatră veche ale Liceului de mult centenar „Ște-
fan cel Mare" din Suceava. Iar de va fi să pășim
în clase, îl vom vedea, împovărat de gînduri,
venind din literele române, îi vom asculta fas-
cinați vorba limpede și fraza comunicind înțe-
legerea exactă a esențelor, vom fi stăpîniți de
momentele de tăcere în care dascălul își potri-
vește bătăile inimii după acuratețea și expresivi-
tatea cugetării rostite din bancă. Cu el — poate,
niciodată ca el — vom citi din Eminescu și
Creangă, cu el — dar, poate, niciodată ca el —
vom merge la izvoarele culturii din vatra aces-
tui popor, vom desluși necuprinsele ei orizon-
turi.
Profesorul Ștefănescu. Un nume în cronica
școlii sucevene, un nume pentru atîtea nume
de oameni care știu și simt că limba română e
un moment nepereche, că literatura ce tezauri-
zează această limbă are vocația universalității.
Un nume pentru trăinicia memoriei.
Ion PARANICI
•	expoziția de grafică
virgil parghel
Prezent, pentru a doua oară, cu o personală
pe simezele Galeriei de artă din Suceava (la o
distanță de aproape trei ani), Virgil Parghel
oferă, de această dată, o expoziție de grafică
înscrisă sub semnul portretului. Densa selecție
pe care o propune este, la o privire mai atentă,
drumul străbătut de artist în procesul devenirii
sale profesionale. Delimitînd cronologic această
etapă (aproape un deceniu) putem afirma că,
de fapt, în acest timp el și-a conturat, defini-
tivat și (ceea ce este mai important) și-a afir-
mat personalitatea.
Pentru Virgil Parghel portretul este, dincolo
de transfigurarea plastică a fizionomiei, un act
deliberat de cromatică, autorul oferind (chiar
și la aceleași portrete), noi modalități expresive,
noi imagini ce apar dintr-un proces de exterio-
rizare a energiilor conținute de fiecare personaj
în parte. De aceea, un posibil generic al actua-
lei expoziții ar fi : „portretul ca stare psiho-
logică". Posedînd deja un stil, posesor al unei
palete proprii, manipulînd decis culoarea, su-
prapunînd transparența peste consistență, Vir-
gil Parghel gîndește desenul ca sistem obiectiv
al sensului, el (desenul) devenind pictural toc-
mai prin tentația de a surprinde tensiunea inte-
rioară. Asimilînd marea lecție de artă a maes-
trului său, Baba, — pe care Tudor Vianu îl de-
finea ca „pictor al omului" —, artistul își ela-
borează portretele filtrîndu-le prin afectivitatea
sa. De aceea actul autoprezentării (ce poate fi
interpretat și ca unul de curaj) este într-o com-
plementaritate firească cu ceea ce Virgil Par-
ghel definește în lucrările sale drept atribut spe-
cific : autoclarificare. Cu siguranță, drumul aces-
tui portretist viguros își găsește, în expoziție,
unul dintre punctele evolutive de rezistență. Iar
numele său este, de pe acum, unul ce s-a impus.
Petru DRIȘCU
•	Cenaclu
La ultima ședință de lucru a cenaclului li-
terar „Nicolae Labiș" din Suceava a citit poezie
eleva Carmen Macovei, oferind posibilitatea ce-
lor care au luat cuvintul (Vasile Stoleru, Con-
stantin Cernica, Ștefania Bâcu, Constantin Seve-
rin, Constantin Ungureanu, Ion Cozmei, Nistor
Dominte și Victor Rusu) să arate că poeziile
prezentate de autoare, dincolo de imperfecțiu-
nile din construcția frazei lirice, anunță un ta-
lent cu certe posibilități de afirmare.
Cu prilejul acestei întîlniri au fost decernate
premiile cenaclului pentru anul de activitate
1982—1983 : Constantin Severin — premiul pen-
tru poezie ; Constantin Cojocar — premiul pen-
tru proză și Constantin Cernica — premiul pen-
tru critică. (V. R.)
Erată
Cerem scuze prozatorului Pan Solcan pentru
regretabila eroare de tipar (corectura nu se fa-
ce la Suceava) strecurată în cronica la volumul
său Umbra, apărută în nr. 3 al Paginilor buco-
vinene.
REALIZATORI : Ion BELDEANU, Con-
stantin BLĂNARU, George DAMIAN,
Viorel DÂRJA, Ion CARP FLUERICI, Mi-
hail IORDACHE, Gh. LUPU, Marcel
MUREȘEANU, Ion PARANICI, Mircea
TINESCU, Alexandru TOMA.
Tehnoredactare : Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA
ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Str. Mihai Viteazul, nr. 48.