MARTIE 1983 SUPLIMENT EDITAT 1N COLABOBABE CU COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA Confesiuni NICHITA STANESCU LA 50 DE ANI LECȚIA DE ZBOR Fiind, ea orice oper* mare, almplu, ierisul lui Nichita StinMf» e, totodată, jnepuiaabil. Ceea ce-,i poate pretinde cititorul e»te si (tacuca o cheie tn care el sa poate rl rostit, fie ,1 partal, dar de la un caplt la Celalalt. O astfel de cheie ar putea fi motivai storului, omniprezent firi a acoperi Întregul, Citiva exegeți l-au observat, dar l-au depistat numai pîn* la un a-i sesiza fi calitatea de motiv fundamental. Volumul 11 elegii — prima mare victorie a artistului poem Închinat „lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de precursorul mitic este prezent Insă pe tot Întinsul operei punct al creației, fără — se deschide cu un artiști, al dedalizilor"; de pînă acum, uneori in Ipostaze greu de decelat fi cu o pregnanță variabilă. Simboluri.e zborului lînt extrem de frecvente ți felurite ; o enumerare completă a lor este imposibilă tu acest cadru. Putem doar aminti cîteva din cele mai des ți mai constant prezen- te (șoimul, vulturul, pasărea, pana, aripa, norul, fluturele, frunza, piatra care zboară, Îngerul, daimonul, steaua) ți sublinia plurlsemantismul năucitor al fie- căruia dintre ele. Omul Insă nu zboară ; această calitate aparține, în exclusivi- tale, artistului. Se postulează, astfel, necesara dihotomie interioară de poezie. O meditație din Respiră* o 1 poeziei e ceva care se poate Învăța ți cevi formulează răspicat : i a creatorului >ln exercitarea ce nu se poate învăța. Aripa o al sau nu o ai. Poți aă abori sau si nu xbori cu ea. Depinde de aer, de Înălțime, de utizeu sau de crivăț. Rare păsările care zboară pe ploaie ți Încă și mai rare cele rare zboară noaptea. Aripa este forma naturală a roții. Aripa nu poate fi Invi- tat! Insă roata poate fl învățată. Îngereasca o știi sau n-o știi, lumeasca se În- vață". Așadar, motivul zborului nu ocupă, la Nichita Stănescu, Întreaga arie a poe- ziei ; există o poezie a pămtnteseului și una a celestului, mai exact a integrării cosmice. Cum eu vin ful poetic este văzut ca „vehicul al unei tensiuni de conștiință nenoționale", rezultă că poate exista poezie și In afara cuvîntului, sau realizată din necuvinte. Această poezie metalingvlstică—pură „tensiune de conștiință" sau semantică — este cea emanlnd din zborul la distanțe variabile de obiecte. Este, prin excelență, poezie de cunoaștere, situată deasupra sentimentului și metaforei, și. de aceea, tragică. Cea pămlntească aste numai lirică. De la primul volum — Sensul iubirii —, la ultimul apărut — Noduri și semne (inițialele acestui titlu sînt și inițialele numelui poetului) —, Nichita Stănescu parcurge întreaga aventură a zborului : părăsirea condiției terestre Înălțarea du- reroasă. atingerea unui punct foarte înalt, apoi revenirea printre obiecte și fiin- țe, nu însă și la identitatea inițială, ei la una substanțial nouă: în linii gene- rale, poetul urmează drumul lui Dedal. Sau ar fi poate mai eficient să zicem că se înscrie pe traiectoria mioritică a cunoșterii blagiene, minus interdicția ex- terioară a Marelui Anonim. In primele volume, de la Sensul Iubirii la Dreptul la timp, se consumă mo- mentul inițial — de grație, am putea spune. Omul simte crescind in el poetul. La început, ca aspirație încă nedeslușită : . .șl eu am avut un vis, / Voiam foarte mult să mă depsrind, să mă arcuiesc. . . / Fringhia gravitației / Mă tră- gea înapoi.", ce se transformă In certitudine : . .și aripile mi se văd mai bine, cum se întind ! și tai, cu dunga lor, plimbătoarele fîții / de portocalie lumină". Riscul destinului ascensional nu este presimțit : „Mă ridic și azuria boltă o îm- podobesc cu strigătul meu liniștit". Presentimentul destinului tragic palpită în O viziune a sentimentelor ; poetul se verifică înfiorat și găsește primele semne în anii copilăriei : „O, și nopțile nu mă uitam niciodată spre cer, / de teamjî că m-aș putea prăbuși spre el, / înfrigurat și singur, / lăsînd în urma mea lucrurile". Sensul zborului nu-i este încă deslușit fiind, deocamdată, și har și iubire ; un parfum de Floare albastră emană din Ploaie în luna lui martie : „O să te plouă pe aripi, spuneai /. . . / Tu mă strigai din urmă : răspunde-mi, răspunde-mi, / cine-s mai frumoși : oamenii ?. . . ploaia ?. .Impactul dintre ele e inevitabil („Mă tem că n-am să te mai văd uneori, / că o să-ml crească aripi ascuțite pînă la nori") și dă cîștig de cauză vocației î „Și trec ani și șoimul zvelt / de pe umăr nu-I mai lepezi, / doar secundele din el bat din ce în ce mai repezi". însă este evident că. pentru moment, harul zborului există doar ca pipăire a predestinării ; vag intuită este și ieșirea din cuvînt („Deasupra sînt planetele. Le poți atinge și tu, ' cumva, / cu o vocală, cu o singură vocală, cu A. . .“), dar lipsește aura tragică a ascensiunii. Ea începe să strălucească în Dreptul in timp : este conști- entizată acum și dihotomia eu-lui creator în teluric si cosmic : „Se iscă o qua- drigă pe cîmpia secundelor mele. Are patru cai, are doi Înotători. / . . . / Unul își tine inima în vulturi, / altul își ține viata în roțile rostogolite". Zborul canătă o justificarea epistemologică : „Dar adîncul pămîntului e p’in de morti / și nu e ioc. si nu e Ioc, și nu e loc / pentru-ntrebări". Tncercînd ..îndoirea luminii", poetul este proiectat în sus și astfel începe urcușul : deocamdată se fanează la mică înălțime, de unde se disting bine contururile lucrurilor : „frînghia gravita- ției" nu a fost tăiată, poetul pămîntescului încă este mai puternic. Ascensiunea violentă, ahruntă. se nroduce în 11 elegii. în nrimn. închis în c”- vînț ca Dedal în labirint, poetul trăiește marea stare de criză : aripile îi sînt de prisos : ..Aici dorm eu. înconjurat ele eL // . . .// Bat din arini si dorm aici, / înlăuntrul desăvîrșit, / care se începe cu sine, / și se sfîrșeste cu sme, / nevestit de nici o aură, / neurmat de nici o coadă / de cometă". A treia elegie reia, pe fondul presimțirii unui destin icaric, tema stării de criză. Secvențele poe- mului sînt montate într-un scenariu dramatic. în prima, privirii lucid-omenesti i se revelează limitele simțurilor și ale obiectelor ; starea de temnoralitate, de mișcare, declanșează criza cunoașterii, întreruptă temporar de un zbor fulgurant care se împlinește printr-un „fluviu de păsări" conducînd „spre o mare-nghe- tată, neînnegrită". Popasul scurt în punctul suprem, poate acel Aleph de mai tîrziu („Se arăta fulgerător o lume / mai repede chiar decît timpul literei A"), este urmat de o prăbușire dură : „Recădeam în starea de om ' atît de iute că mâ loveam / de propriul meu trup, cu durere, ' mirîndu-mă foarte că-1 am. / / ...II Astfel mă încordam să-mi aduc aminte / lumea pe care am înțeles-o ful- gerător, / și care m-a pedepsit zvîrlindu-mă-n trupul / acesta, lent vorbitor". Marele zbor se produce în Elegia a opta. Hiperboreea. unde sentimentul și cuvin- tul, ca mijloace și obiecte ale poeziei, sînt abolite ; revelația se nroduce numai după ce o enigmatică Ea îl re-naște „viu / asemenea cerboaicei, pe zăpadă". „Idealul de zbor" se împlinește, deci. în Hiperboreea — „zonă mortală / a mai marilor minții, / loc al copiilor de piatră / din care sculptați sînt doar sfinții"; e un spațiu al sferelor-monade, mișcare de înaripate — „vulturi imenși" ales, de o „pasăre mai mare decît toate / cu ciocul ca o osie albastră". mai In Obiecte cosmice, Oul și sfera, Laus Ptolemaei. Necuvintele se consumă 'Conectarea Ia Cosmos". Nichita Stănescu aspiră să cre- ceea ce poetul numește eze acea poezie — „tensiune de conștiință nenoțională". încă din Elegai a zecea avertiza că este „bolnav / de ceva între auz și vedere, / de un fel de ochi, de un fel poezie doarea rerii. / lorului de ureche / Neinventată de ere", dar tentativa demiurgică de a scrie o eliberată de fenomenal, de timp, se desfășoară abia acum în toată splen- ei tragică: o poezie — „idee cu gură", ca un „îngheț / mișcător al.du- Un sus spre sus încolăcit, rupînd în tăcere dantura serii". în jurul crea- se încheagă zone reci, necontrolabile prin simțuri, ideea se desprinde de imagine, cuvintele — vehiculele de pînă atunci ale lirismului — sînt sfărimatc cu zgomot în dinții poeziei, care se mișcă acum „pe muchia de unde materia ! se schimbă în gînd". Poetul însuși se transformă în sunet plutitor într-un cos- mos indiferent Ia monologul său solitar : „Cu harul vreunei silabe / urnesc din înțepenire, într-una, / golurile sferice în alte goluri / aidoma lor, și fără de margini". Găsirea punctului Aleph este cota supremă a ascensiunii : „Aleph ’ lată punctul clin care / Se vede sensul întregului, ca și cum / sensul ar fi în- suși întregul". Dar eum „Aleph la puterea Aleph" nu e cu putință, din punct, mărturisind eșecul, începe coborîrea. Ea se consumă pe o pantă lentă, mult mai lentă decît ascensiunea : pient în în dulcele stil clasic, dramatic în Măreția frigului, resemnat în acest inci- Epica magna. Acceptarea acestei stări nu este deloc ușoară ; împotrivirea poetului (deși recunoaște că nu există nimic „mai alunecos decît spinarea păsării") se situează între poruncă și implorare : „Du-te de Ia mine / mers al meu de cal pe două potcoave / Lasă să fie acest creier frumos / plapumă pentru ideile fri- guroase". Dar „dezîngerirea și dezariparea, dezmoștenirea și dezesperarea" s-au produs ; păsării, șoimului, vulturului le-a luat locul — grotescă substituire ! — (continuare în pag. III) Mihail IORDACHE Scrisoare închisă Treaza, umbra norilor mă caută noaptea ; Nu mă va găsi la răspintiu ci pururi Mergind pe o cale bătută De lume, Alcătuită din praful singurătăților, Gata de a mă crede mereu pe tărîmul Ultimului vis. Cîștigul meu va fi prada vînătorului Din hățișuri, pregătită pentru cîteva Guri de uitare, Căci nimeni nu va mîngîia ceea ce Nu e, — și mina nu va arde pe Cărbunele stins. Absența mea e dărnicia Cîntecului închis ; tac pentru lauda Oricărei ieșiri din cercuri hiperbolice. Cineva, știu, mă însoțește prin noaptea Singelui meu, Poate pentru a mi-l face mai Apropiat, una cu răsăritul meu Sau poate și mai adine, Pentru a-mi cuprinde tîrziile amintiri, Viscolul vreunui gtnd și tot ce-a rămas Intru neîmplinire. N-am stins făclia destinului, ci am Lăsat-o în clipa jucăușă Ca pe-o floare a întristărilor mele, A tot ceea ce știu despre mine Și a tot ceea ce nu știu, pentru a Rămine cenușă, spuză pe rănile Ce va trebui să le vindee In ziua numită viață. Ne încrucișăm cu propriii pași în oglinzile Fumurii; aștept alte ninsori într-o Planetă a filosofiilor. Atunci, soarele Va întîrzia și in noi, — reveniți In tăcute firide spre A nu ne tămădui Niciodată. Iulian VESPER Am uitat să vă spun că eu nu mă plictisesc niciodată la Suceava. Nu, nu-mi țin de urît zidurile „negre“ pe care „bate lună", poate doar cei care au trecut înaintea mea prin acest aer albăstrui și șuierător al unui început de decembrie, poate doar eu însumi cel de acum patruzeci de ani trecuți scoțînd prima exclamație (de bucurie?) aici, la vederea lumii acesteia. Am uitat să-ți spun toate astea, prietene care m-ai întrebat la telefon dacă mă plictisesc. Pare desigur cam convențional să tot spui că te simți solidar, umăr lingă umăr de umbră, cu ființe din care n-au rămas decît, uneori, numele, uneori faptele. Și totuși, vrînd-nevrînd, aici, „sus în cetate la Suceava" un astfel de sentiment mă cuprinde cînd privesc blîndele dealuri ale Bucovinei ce duc, pe neștiute, spre cine știe unde, sau spre Rădăuți, spre Horodnic, acolo unde bunicii, străbunicii mei... Cîte un nuc bătrîn știu sigur că l-au văzut și unii dntre ei, cîte un brad... NICOLAE PRELIPCEANU Desen de Ion Carp FLUERICI FOLTICEN1I DE VIS Amintirile au totdeauna un caracter liric care e mai important decît amin- tirea. Proiecțiune în trecut este o incan- tațiune magică pentru că suprimă timpul. Trăim prezentul în succesiunea implacabilă a acelor ceasornicului și a anotimpurilor. Dar cufundată în trecut, succesiunea nu mai este secvență, ci si- multaneitate. Clipele se imobilează și tocmai prin această imobilitate, straniu paradox, capătă viață. Putem înțelege cum hieratismul olimpic și iconografia bizantină erau glande endocrine, izvoa- re de Apă Vie pentru imensele civiliza- ții pe care le irigau. Fenomenul ține de misterele motorului imobil. în amintiri, deci, clipele se imobili- zează și devin zei, hieroglife și chemări. Trecutul este în lumea noastră un sub- stitut al Tărîmului nevăzut din basme. Ca să alungi la el trebuie să ai vite- jia lui Făt-Frumos care se arunca în dînsul ca într-o apă. Omul care-1 cuce- rește capătă demnitate de Demiurg, adi- că de Creator secund. semnelor mute. De abia după ce am intrat în școală, a început procesul de demitizare, de a cărui excelență nici acum nu sînt convins. Școala m-a trans- format în ceea ce numește, curent și prozaic, copil, adică într-un minus ha- bens, pentru care cei mari deveniseră modele demne de imitat. Trebuia să de- vin, cît mai repede, un om matur. No- roc că miturile alungate au reintrat in- direct în viața mea pe drumul cărților de basme. S-a produs o dedublare, contactul cu cei mari rămînînd indis- pensabil în moduri noționale și prag- matice. Totul îmi da ghes să mă înar- mez cu arme fără de care nu se poate trăi pe planul social. VASILE LOVINESCU * * în cele întîi amintiri ale mele apar Uriașii. Pentru fărîma de viață ce eram, copacii atingeau cerul și important este că o credeam. Oamenii mari numesc aceasta iluzie optică, adică explicau cu o noțiune ceea ce, pentru omul nou ce eram, constituia o trăire, o experiență nedesmintibilă. M-as fi scandalizat dacă mi s-ar fi explicat că rămurelele și frun- zele din coroană nu atingeau efectiv Tă- ria, cînd pentru mine faptul era tot atî* de evident și de sigur ca pietrele de pe jos. Iluzie optică ! Atunci, ce nu e o ilu- zie ? Dealminteri era firesc ca legătura Așa că, încetul cu încetul, am înce- put să-mi dau seama că făceam parte dintr-o familie de cărturari. Vastele du- lapuri cu cărți din biblioteca tatei și din cea a bunicului, au luat locul u- riașilor din prima copilărie. Deși citi- tor pătimaș și acum, sînt convins că am pierdut la schimb, că învățătura ar- borilor era mai reală decît aceea a her- bariilor care se numesc cărți. Nu liva- da, ci biblioteca era cimitir. Am aflat în cursul vremurilor că vechea casă, pe cînd o mai stănînea bătrîna băneasă Anastasia Cichirdic, se deschi- dea ospitalier tuturor. Mi se arătau ca- merele în care stăteau Vlahuță, Dela- cu ..Transcedentul“ s-o am prin copacii care uneau cerul cu pămîntul într-un unde, pe acele vremuri. tîr« abia una la sută era clădit, pe cînd în rest se întin- deau livezi. Pentru copilul ce eram, ca- riatide vegetale susțineau aevea un dom extatic peste tîrg. dom perceptibP tuturor, nevăzut de nimeni. . . Oamenii au intrat tardiv în el. Am simtit întîi vegetalele, apoi animalele, tovarășii de joacă și la sfîrșit, nepoftiti, oamenii maturi. I-am simțit ca abstracțiuni : Ta- tă. Mamă, Bunici, pe cînd lucrurile erau vii. Nu-i aceasta adevărata înțelepciu- ne ? De abia după ce a trecut adevăra- ta copilărie, schemele umane au înce- put să capete consistență. să prindă carne și să devie ființe vii. în prim ' copilărie eram împărat al unei lumi care și astăzi mi se pare cea reală, pen- tru că era împărăția Miturilor și a vrancea, în nu rarele lor Folticeni. Tn acest fel le-am zența înainte de a-i fi citit. Tata, om de carte, călător poposiri la simtit pre- impenitent, care simțea Europa ca o singură țară, „sage citoyen du vaste Univers", în- cepuse să-mi povestească din călătoriile lui ceea ce puteam prinde, cu o reală putere de adaptare la mintea copilăreas- că. Mă simțeam puțin incredul și chiar scandalizat cînd îmi spunea că munții din Elveția erau mai mari decît munții pe care îi vedeam de deasupra Băii, pe unde hălăduise Dragoș Vodă. Mama aducea, în miezul de Moldovă în care mă închegam, un flux ardele- nesc din Țara Hațegului și în vine din sîngele lui Ton Budai-Deleanu. Natural nu e locul să vorbesc de lite- ratura lui E. Lovinescu, în aceste cîteva note lirice. Ceea ce a izbit, ceea ce a impregnat cu o dîră de neșters adolescența, tinerețea și maturitatea mea, a fost exemplul ad- mirabil al unui om consacrat pe între- gime, topit în opera lui. Din copilărie știam că în fiecare vară, în salonul cel mare din casa bunicilor, se află un ce- nobit care-și făurea opera cu trudă, de dimineață pînă seară. După dejun se odihnea puțin. Atunci intra la el, pen- tru cîteva minute, mama lui, bunica mea, se așeza la marginea patului, mîn- gîindu-i fruntea. Schimbau cuvinte o- bișnuite, pentru că tăcerea ar fi subli- niat indiscret dragostea dintre ei. Partea masivă a operii lui acolo a fost făurită. Spre seară, lăsa condeiul și pornea pe strada Sucevii la vale, plimbare în care se lăsa binevoitor întovărășit, fără ca totuși să simtă nevoia unui tovarăș. Simțirile adînci și le inhiba pretutin- deni și orieînd. Deseori mergeam cu dînsul. Vorbea de toate, dar îl simțeam cum incubează peisajul dimprejur ; nu permitea nimănui o încălcare a cetății lui interioare. Este un E. Lovinescu li- ric și pudic, pe care puțini l-au simțit. Se simțea uneori în el un fel de misti- cism păgîn.în care creștinismul nu avea loc. Ajuns la podul Șomuzului, se așeza pe tăpșanul de iarbă din marginea dru- mului și deschidea un jurnal franțuzesc; nu scăpa însă nici o picătură din li- coarea unui apus de soare glorios pe dealurile Rotopăneștilor și ale Brădățelu- lui. Se impregna cu el, nu prin simțuri, ci prin îngerul său. Avea aceasta comun cu colegul lui de gimnaziu. Mihail Sadoveanu. dar cei doi oameni nu au vrut să aibă legătură decît prin țepii lor și e păcat. Aveam vreo zece ani. cînd prietenul lui. tovarăș și el de plimbare și de con- vorbiri, Ștefanelli, academician, prieten și coleg de universitate cu Mihai Emi- nescu, a avut bunătatea să-mi întindă mîna cu politețea lui aulică. Nu pot uita gravitatea cu care E. Lovinescu mi-a spus, după despărțire : „Nu uita că ai strîns o mînă care a strîns-o pe a Iui Eminescu". Preocupările mele îi erau cu totul străine, aprecia însă forma literară în care Ie exprimam. într-un sens era cu atît mai bine, pentru că astfel i se contura mai exact silueta sa literară și morală. Totdeauna îmi cerea să citesc eseurile publicate în cercul „Sburătoru- lui“, după publicare. Nu avea capul me- tafizic, dar bunăvoința sa era admirabi- lă, inepuizabilă, întinzîndu-se asupra tot ce ținea de scris. Odată, îl întovărășisem într-o vizită pe care o făcea fostului său coleg de (continuare în pag. IV) CRONICA LITERARA La doi ani după apariția, la Editura „Cartea românească*4, a romanului Căderea, Dan Sol- can propune cititorilor un nou volurn*), de data aceasta situat cu mai multă claritate față de propriile intenții și mai lesne de definit în ra- port cu proza contemporană, opțiunea lui vi- zînd (cel puțin ca orientare generală) o litera- tură de esență analitică, în tradiția lui Alexan- dru Ivasiuc. Umbra, roman de mare densitate, explotînd tehnici narative care îi îngăduie mișcări ample și complicate, se constituie într-un spațiu su- pradimensionat, dominat de propria-i încăr- cătură, în care tensiunea epică dispare sub greu- tatea magmatică a introspecției. Pretextul con- flictual, în aparență greu de descifrat, este ten- siunea care se produce între termenii unui cuplu soț-soție în momentul în care fiecare din cei doi încearcă să-și clarifice rațiunea propriei exis- tente într-un perimetru social și afectiv, pe care nu-1 pot defini decît declanșînd mecanis- mul memoriei. Personajul în jurul căruia se centrează toată substanța romanului este Z., artist și orn politic, personalitate contaminantă pentru contemporani, care, implicat în viața celor doi, îl separă, nu înainte de a le oferi iluzia perfecțiunii și nu înainte de a le deschide drumul adevărului. Alexandru și Nora — el intuind în Z. un model de conduită umană, ea un ideal al dragostei sale — caută fiecare, în imaginea celuilalt, posibilitățile apropierii de model. Totul se petrece într-un teritoriu al amintirii, al- călătoriilor în Interiorul ființei; de unde iau naștere spațiul, timpul și chipul personajelor. Iubirea lui Alexandru pentru Nora, aflată încă, de la începutul ei sub sem- nul incertitudinii, trăiește, în „misterul" care, învăluie firea voluntară a âcestei femei pen- tru care viața este o emanațLe a prbpiei voințe de a fi și, prin asta, în măsură să determine ample seisme în existența celor din jur. Pe de altă parte, personalitatea lui Z., nucleu al tuturor tribulațiilor^ ' contaminează1 și după moarte, întruchipînd. prin puterea sa de im- plicare în conștiința celorlalți, simbolul unei epoci bîntuite de incertitudini, în care sistemul de valori își deplasează mereu accentele, re- fuzindu-se unei analize lucide, obiective. Narațiunea în roman este realizată într-un sistem al convergențelor, demersul analitic ple- cînd, așadar, nu din miezul unui conflict, ci în căutarea lui, esența tensiunii epice fiind tocmai urmărirea acestui. demers. Eul nara- tor (care este mereu altul în economia textu- lui) urmează fluxul amintirii într-un efort conștient de descoperire a evidențelor printr-o perpetuă reluare a aceluiași traseu din pla- nul afectiv, dar mereu din altă perspectivă mereu în baza unor noi elemente, ele însele emanînd din mecanismul introspecției ; „Ca să-mi reamintesc un lucru uitat, sînt învățat să refac un traseu, să mă reîntorc în camera din care am plecat, să reiau pagina din față pînă ce memoria intră pe pista normală. Lu- crul uitat sare cu evidență extrem de clară". Adevărului ca valoare în sine îi este opusă o realitate mereu în mișcare, în care se înglo- bează raporturi temporale labile, consecință a faptului că memoria nu poate restitui o reali- tate în mod obiectiv, spre a o fixa în scheme cazuistice. Așa se explică și gestul lui Z., de „a-și scrie cărțile în memorie, în sensul cel mal propriu al cuvîntului, disprețuind transcri- erea lor pe hîrtie ca o inutilitate", așa se ex- plică și faptul că jurnalul lui n-a adus, pînă. la urmă, nici o clarificare, nimănui. în acest unghi discursul romanului își cercetează pro- priul mod de a avea rațiune : unica soluție DAN SOLCAN; UMBRA este aducerea în planul conștiinței a unei re- alități și refacerea continuă a acestui traseu din mereu alte unghiuri, astfel ca timpul să fie reconstruit în baza altor legi, devenind un timp al naratorului, sustras determinărilor ex- terioare și răminînd să fie retrăit succesiv de personajele care participă la acțiune. Nesituării într-o logică temporală a acțiunii îi urmează incoerența de substanță a persona- jelor („Eu dau nume obictelor și oamenilor, altele decît ale lor, ca să dispară înstrăina- rea") , labilitatea contururilor în care aceste personaje se înfășoară de la un capăt la altul al povestirii, și asta pentru că în Umbra per- sonajele nu există în afara naratorului, în care sînt topite, existența lor fiind determi- nată de jocul măștilor unui singur protagonist (Alexandru) care-și caută identitatea în perso- nalitatea lui Z. Nici personajele feminine nu sînt altceva decît ipostaze ale unei femei uni- ce, aspirații spre o sinteză desăvîrșită : Nora. Circumscris într-o realitate de dincolo de memorie rămîne numai actul de scriere a ro- manului, pe care autorul îl face „la vedere", adunînd pagini de jurnal, scrisori, confesiuni, mărturii și supunîndu-le pe toate unul pro- ces de „dizolvare" în labirintul retrospectiv. Există, totuși, un timp istoric (și aici vor apare aluziile la viața unor personaje reale ale epocii : Poetul, anchetatorul, caraliul, Ame- lia ș.a.) decantabil mai ales din situarea aces- tora într-o ierarhie, într-un ■ anume spațiu al puterii și al condiționărilor, .ele devenind ast^ ■ fel exterioare — prin izolarea lor de monolog, prin neimplicarea în actul de „scriere" a ro- manului — și avînd. în consecință, realitate și consistență fizică. Insă în roman timpul is- toric se află mereu în confruntare cu „timpul mărturisirii", trăind cu acesta într-o necesara determinare. Convingător prin stăpînirea mai ales a teh- ’ nicilor narative șl a echilibrului în dizertație. romanul lui Dan Solcan, în demonstrația sa că oamenii sint separați de convenții care nu • se pot șterge decît anulînd legile timpului, și . spațiului, spre un teritoriu — și el utopic — • al memoriei, face dovada unui prozator' "de substanță, avînd o remarcabilă puterd de ana- * liză Și cuprindere a nuanțelor sufletești. Victor RUSU •) Dan Solcan, Umbra, Ed. Cartea româneas- că, București, 1982. cositul ierbii Urcă iarba și printre blocuri, iarbă lungă și deasă ca un trup de păun ; administratoru-i supărat — să nu găsești un obiect neînsemnat si comun, de trei zile caută-o coasă, locatarii însă nu au mai adus-o de Ia fosta lor casă. Iarba crește, coasa nu-i, vechea iarbă-a dorului. A pornit-o de la prima scară, de la prima _ ușa : „n-aveți vreo coasă „Doamne, s-a speriat o mătușă, dacă sîntem bătrini chiar ne vede(i cu coasa în miinj ?“ „Scuzați, zice administratorul,’ ’ - dumneavoastră, mai tineri, - ■ t care prin sat ați cosit chiar și Vineri, nu v-amintiți pe unde-aji lăsat instrumentul acesta ciudat, de tăiat ?" „Nu ne deranja, te rugăm, noi trăim de cițiva ani pe asfaltul sublim și numai vîntul putem să-I cosim/' Supărat mai este administratorul, încremenit între brazdele dintre blocuri, iarba îi crește sub talpa pantofilor precum glasul mării n ghiocuri. Post scriptum : după cîte am auzit în locul coasei s-â folosit un cuțit. Raluca, draga mea, Tntimplarea face să te întîlnesc astăzi dumi- Mică și să te văd pe partea cealaltă de stradă întocmai ca și săptămîna trecută, luni, și să mă gîndesc la zilele acestea de luni și de du- minică din marginea săptăminii și la faptul că după calculele unui savant săptămîna aceasta în care te văd eu duminica este săptămîna o mie pînă la sfîrșitul veacului. Aș fi vrut să trec stradă să-ți spun de acest ► ’sfirșit și să-ți spun „la mulți ani!" și poate și alte cuvinte și poate frumoase dar privind mașinile care alergau în lanț am găsit un mo- dv să-mi acopăr și să-mi stăpînesc bucuria de-a te vedea și de-a-ți vorbi, să trec înainte, cu privirea și bucuria rămase spre tine, dar nu ca să-ți destăinui starea aceasta — dacă tu încă n-o bănuiești măcar — de extaz îți scriu ci... Ai să-nțelegi îndată. Vroiam să te iau cu mine sus în munți, la bordeiul acela pitic încotoșmănat în omăt, unde prietenii mă așteptau afară în jurul unui foc voinic, așezați pe crengi răcoroase de brad, povestind despre stele și mîncînd așa sub sclipătul stelelor carnea sfîrîind în țepușca de stejar, friptă în jurul împănat cu rășină... Și aș fi vrut să vii cu mine acolo sus mai aproa- pe de stele și mai aproape de oameni și mai aproape de noi înșine căci, îmi ziceam eu în vreme ce priveam spre sine neîndrăznind să trec strada să te chem și să-ți spun — oare sub limpezimea cerului ai să-nțelegi ? — dragostea mea... Dar nu despre sentimentul sau ezitarea mea sau despre noaptea aceea fermecată din munți vreau eu să-ți spun, să-ți scriu adică acum — ai rîde nu-i așa ? — ci despre două întîm- plări diferite dacă pot spune că sînt întîm- plări sau dacă pot spune că sînt diferite față dc întîlnirea și neîntîlnirea noastră pe margi- nile unei străzi, de-o parte și de alta, aglome- rate cu mașini și pe muchia unei săptămîni care sfirșindu-se mă întreb dacă întîlnirea noastră sau trecerea noastră pe stradă n-a fost a ta într-o săptămină și a mea într-o altă saptămînă și mă tem că această îndepărtare a noastră crește și crește chiar pe cînd îți scriu aceste rînduri despre niște întîmplări oarecare. Dar am zis „dacă pot spune că sînt întîm- plări" pentru că afară de faptul că au urmat la scurt timp după întîlnirea noastră — îndată ce am ajuns acasă amărît și fericit din pricina intilnirii și neîntîlnirii cu tine, am deschis aparatul de radio și odaia mea strimtă s-a umplut de zvonul unei colinde străvechi, acei pescari schingiuind un pește sau dulf de mare ori un pui al Vidrei să le spună cînd c sfîrși- tul pămîntului și capătul veacului și puiuțul Vidrei țipă bezmetic și neștiutor iar mumă-sa vine aprigă Ia pescari să-și scape odrasla dezlegînd taina, numai că în momentul acela se întrerupe curentul electric și aparatul de radio amuțește și eu adorm în scurtă vreme cu întrebarea aceasta- Cît să fi dormit nu mai știu, știu doar că visam, că m-am trezit dintr-un vis și nu vi- sam ceva deosebit dar am să-ți povestesc — de asta îți și scriu — întrucît se leagă întim- plător sau nu de întîlnirea și neîntîlnirea noas- tră dar mai cu scamă de acea colindă ruptă. Nu-ți cer totuși să-mi tălmăcești sau să-mi propui măcar o dezlegare, tu știind bine că eu nu cred în vise decît în măsura în care sînt frumoase și pot crede în frumusețea lor. Or, din cîte o să-ți dai seama, visul meu n-are nimic frumos pentru că e mult prea aproape de realitatea trăită, ca să zic așa, cu puțin înaintea somnului. Aceeași stradă principală, în vise, a orașului ; aceeași porțiune în care ne-am întîlnit noi, in- tre școală, cinematograf și biserică, în vis cele trei clădiri erau marcate distinct prin cîte o aureolă albastră, și eu merg pe partea dreaptă de trotuar discutind cu un prieten despre poe- zia unei profesoare de engleză, prietenul meu recitind minunat „numai tu mă privești pînă și-n somn cum alerg prin livezi și tramvaie urmărită-ndelung de Lichesis numai tu îți trimiți gonacii adînc să caute genunchii mei două cești pline cu mirodenii..." și în timp ce el rostește „cești pline cu mirodenii" eu te zăresc pe tine venind pe trotuarul celălalt, din sens invers, printre oamenii învălmășiți în grabă comică și în momentul cînd eu te ză- resc venind ceilalți oameni încremenesc toți și doar tu treci zîmbindu-mi iar prietenul meu recită în contiunuare „două cești pline cu mi- rodenii" aceleași cuvinte întruna fără să. mai știe de mine eare-am rămas locuiții și-ți fac semne cu mina, tu nu vezi mina sau mina mea nu se mișcă, a încremenit și ea în ges- tul ei proaspăt, tu îmi zîmbești, îți fluturi capul ai înțeles poate și poate vrei să-mi spui ceva dar mergi înainte și eu dau să trec stra- Scrisoare din săptămîna o mie da spre tine dar mașinile alunecă în viteză tic- nită una după alta în ambele sensuri, tu nu te oprești, mergi înainte doar întoreînd capul, fața spre mine, ușor zîmbind, printre cei în- cremeniți poate chiar de trecerea ta, poate chiar de netrecerea clipei și atunci eu mă smulg din această încremenire și mă răsucesc și pornesc împotriva mașinilor curgătoare, peste ele înălțîndu-mi privirea și strigîndu-te „Raluca, Raluca, Raluca"... Dar tu scuturi din cap, adică „aud" sau „ce vrei zîmbind și eu cu palmele făcute strungă la gură să-mi ocrotesc cuvintele de lanțul mașinilor strig tare peste mașinile curgă- toare și peste mulțimea de omeni încremeniți „te iubesc, te iubesc" iar tu scuturi din cap „nu înțeleg" și eu urlu mai tare „te iubesc" și tu iar scuturi din cap că nu înțelegi și-atunci sar să trec printre mașini și mă trăznește un fluier puternic. Mă răsucesc pe trotuar și privesc atent : trec oamenii, aleargă mașinile acelea curgătoare, tu te-ai oprit doar un pas, parcă să văd eu cine a fluierat căci la încrucișarea străzilor, în mij- loc, așezat pe-un dovleac, cu tălpile goale — o bizdîganie de om — de ce-mi părea cunoscut ? — dirija circulația. Fluierase dintr-o cheie măreață, el însuși fiind un uriaș, cu tot trupul gol înfășurat din cap pînă-n tălpi — cu tălpile goale acoperind aproape un dovleac strălucitor — de un șarpe încolăcit al cărui cap buhăit de somn îi lîn- ceza pe frunte. Dirija circulația acest uriaș, despuiat învîrtind în mîini două chei enorme, dintr-o astfel de cheie a fluierat pașii mei în- spre tine, și învîrtindu-se lipăind cu tălpile goale pe dovleacul strălucitor. Pe genunchi și pe coapse, pe piept și pe spate tatuat sau în- fierat cu semne semănînd a zodii căci toate jigăniile de pe trupul uriașului înturnau o coa- dă de pește și de asta, mi-am zis eu. nu că- dea el de pe dovleacul acela rotund și strălu- citor pentru că plutește purtat de cozile acelor jigănii. Avea însă la picioare, lîngă dovleac, un clește lung și mic de tot alături de cocoș care țipa la mine subțire : — Ce vrei, nene ? Să te amendez ? — Nu, am răspuns eu spășit. — Atunci ? De ce calci pe partea carosabilă a luminii ? Nu mi-am dat seama dacă a spus „partea carosabilă a lumii" sau „partea carasosabilă a luminii", mașinile acelea curgătoare făceau un zgomot scurt și supărător, nu puteam să mă gîndesc la sunetele cuvintelor și înțelesul lor îmi aluneca, am să-1 caut eu mai tîrziu, îmi ziceam, și i-am spus cocoșului : — Vreau să-i spun fetei... — și te-am arătat cu mina dreaptă pe tine care iar te-ai oprit sau poate nici nu te-ai mișcat să vezi ce se întimpîă și eu m-am bucurat că iată îți pasă oarecum de mine — să-i spun că mi-i dra- gă- . , . Și de ce nu-i spui ? a țipat cocoșul, rasu- cindu-și a mirare capul pe-o parte Ca și cum ceea ce i-am spus eu era agățat undeva ana- poda pe cerul senin. — îi spun — am zis eu — dar n-aude din pricina mașinilor. — Ai ceva contra lor ? Hai ?, s-a răstit iar cocoșul. — N-am, dar curg prea repede. Asta-i viteză legală ? Să meargă mai... — Nu se poate, a zîmbit cocoșul răsucindu-și iar capul pe-o parte. — De ce nu ? am făcut eu mirat. Cocoșul a țipat și a intrat în dovleacul stră- lucitor. Am mijit ochii să pricep minunea acestei imagini, dar mașinile acelea treceau ca o pîc- lă, doar numerele înscrise pe botul lor se ros- togoleau ca pe-un contor uriaș și deschizîn- du-mi ochii din mijirea mea tîmpă, după un timp mi-am zis că ce-o să fie dacă totuși voi călca pe partea carosabilă a luminii, cum mi-a reproșat cocoșul, și chiar am și făcut un pac și în chiar clipa aceea am auzit iar fluerînd din cheia uriașului iar mașina din fața mea s-a oprit brusc și — fie ce-o fi îmi ziceam, să mă calce, să mă rîșnească tîmpenia asta ! — și am întors capul spre cei din mașină într-un zîmbet jîmbat, rămînînd așa cu fata schimo- nosită căci mașina aceea avea numărul o mie. Șoferul s-a dat calm jos din mașină, purta cască de războinic și de subsuoară scoase o lance mînjită cu sînge și eu m-am gîndit că îmi arătă chiar sînge’e meu după ce și-a scos unelta criminală din trupul meu lovit de moarte. Ce nu se poate gîndi intr-un vis ? Dar el m-a întrebat liniștit și duios : — Știi ce înseamnă o mie ? Am vrut să-i spun „du-te dracului" și să trec înainte dar el m-a oprit întinzîndu-mi în față lancea și repetînd : — O mie ! Spune ce-nseamnă o mie ’ Atunci eu m-am uitat încă o dată pe tăblita automobilului său și de pe tăbUtă la cei dină- untru, erau încă șase, între care două femei, cea din dreapta șoferului privindu-.se într-o oglindă rotundă cu rama și coada prelungă de' bronz, femeia zîmbindu-mi șăgalnic, zîmbetul ei amintindu-mî de tine și privind imediat pe partea cealaltă de stradă unde știam sau cre- deam că ești tu și mă aștepți să trec, dar tu nu mai erai acolo, era doar întuneric și pri- vind lancea întinsă în fața mea am răspuns într-o doară ’ — înseamnă întuneric ! — Ei, vezi că știi ! a rostit disprețuitor șofe- rul acela așezîndu-și lancea însîngerată sub- suoară și intrînd în mașină. De unde am înțeles că pot să trec și am și trecut și am intrat în întuneric și am strigat „Raluca, Raluca, Raluca"... Dar tu nu erai de văzut și de auzit căci era atît de întuneric ineît vorbele mele se rostogo- leau, se întunecau în clipa în care le rosteam și negre se sfărmau pulbere precum acele stră- vechi statui din aur scoase la lumină dintr-o dată. Noroc că m-am trezit, eram gata să izbuc- nesc în plîns — cum se poate ca o vorbă si o vorbă de dragoste să se snulbere așa ? îmi ziceam eu înciudat — și m-am trezit într-o nu- mărătoare inversă, ur’înd în annratul do radio tot mai puternic și mai amenințător în acor- dul chitarelor electrice îneît am sărit și l-am închis. Mă spălam cu apă rece pe față și mi-am pri- vit în oglindă chipul acoperit cu pînza aceea de apă și întrebîndu-mă cum s-ar putea nu* i«pra apa, apa curgîndu-mi de pe chipul tîm- pit de somn și de întrebare și de timp lim- pede. Și limpede o boabă de apă îmi stăruia la tîmplă, seînteind, tremurînd. Am aplecat capul să n-o răstorn și așa nefi- resc, cu chipul acoperit cu o pînză de apă limpede m-am așezat la masă și-ți scriu toate acestea doar ca să știi, doar ca să știu că Ie știi. Ion FILIPCIUC și ce mai iaci, cîmpie ? Și ce mai faci cîmpie fără mine ? Că m-ai uitat în grabă bănuieșc și-un vînt din părul tău pe buze-mi, vine ca un polen ușor, nepămîntesc. Pudrată cu fosfați șl parfumată cu șpraiuri de benzină și de roți, tot a semințe ca și altădată miroși și naști de toate pentru toți. Furat de griji, din șapte pîn'la șapte cu sufletul mereu ca-ntr-o manta, cînd morfolesc paharul spelb cu lapte iar uit că fur mereu lumina ta. Piscul tău sur e-o turlă cu albi îngeri, superbu-mi pisc atîrnă de-un balcon, dar dacă sînger te aud cum sîngeri ca picături de grai de gramafon. Sau poate eu îs placa ta mai nouă — noaptea m-așezi pe umerii-ți fierbinți, schimbi citeodată acul cel de rouă și hohotesc plătit cu doi arginți. poate... Uneori, într-un mai liniștit colț al circiumei pline ca un burduf cu tutun și alcool se așează-un bătrîn cardiac. Chelnerul un pahar cu sifon îi întinde, bulele oxigenului ca niște icre de-argint. Fumul clienților strecurîndu-se precum razele gama înspre inima blîndă-a bătrîmilui. Poate astfel veni-voi cîteodată din moarte, răzimîndu-mă de vreo frunză, aspirînd tainic aerul de țigări și alcool, chelnerul într-o cupă aducînd o meduză. steag alb In fața singurătății un steag alb să ridic, să-I flutur ca pe-o batistă (de despărțire, de-ntîmpinare ?) Vine ea ca o vită la jug și dueîndu-se ca un spic dinspre secera mea sclipitoare ? Să mă consider învins ? Oare vameșii suri ciocănind în rulote au pe listă stupefiantul acesta ? poveste Ce poți să vezi oare în lumea asta mai mult decît sergentul cu nevasta, întîi de mînS și-apoi separat — ea cu copiii-n urmă, el-bărbal întîi pe jos, a doua zi pe cal trecînd războiul primul mondial, pe cap cu coroniță-ntors în satul precum la grădiniță premiantul. Și iar de mînă, despărțiți apoi, ea cu nepoții-n brațe, el „un-doi“ întîi pe jos, a doua zi pe-un tun trecînd războiu-ai doilea nebun... Singur să-I vezi, apoi, de-o cîrjă bleaga încremenind cînd focuri se mai leagă, scormonitor strîngînd în pumni cenușă și într-un vas lăsînd-o lîngă ușă, iar noaptea cînd pocnește ca o cheie mirosind-o trist ca pe-o femeie. Pagini bucovinene — U PERMANENȚE Un mare prieten al Bucovinei: Sextil Pușcariu Cornelia Brediceanu, viitoarea soție a lui Lucian. Blaga, a trimis, ia 10 octombrie 1918, manuscrisul Poemelor luminii marelui lingvist si filolog Sextil Pușcariu, profesor la Universitatea din Cernăuți. A- cesta, numit director al revistei Glasul Bucovinei; vestea în Prefața publicată odată cu poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (Glasul Bucovinei, II, nr. 49, 3/16 ian. 1919, p. 1) că a descoperit un poet autentic, cu „o individualitate pronunțată, cu un talent bine- cuvîntat... despre care se .va vorbi în istoria’ literaturii române". Cu- vintele profesorului s-au împlinit. Rînd pe rînd, au fost publicate toate poeziile pînă în 23 mai 1919, cînd Sextil Pușcariu ă fost numit la Universitatea din Cluj, avînd un rol important în organizarea ei. Cît a funcționat la Universitatea din Cernăuți, profesorul Sextil Pușcariu desfășurase o activitate prodigioasă. In : Academia ortodoxă. Almanah jubiliar, Cernăuți, Soc. tipogr. bucovineană, 1909, p._ 66—83. publicat de președintele Nicolae Cotos, îi apare valorosul studiu ; 1905. Privirp generală asupra literaturii beletristice românești, ampli- ficat apoi în eartea-: Cinci: ani *de mișcare literară (1902—1906), Bucu- rești, 1909- Toi el transformă Glasul Bucovinei în : „Organ de propa- gandă pentru unirea politică a românilor de pretutindeni" (1918); etc' Cînd. mi-a revenit sarcina să publio,.. ca . președinte al societății,, al doilea Almanah jubiliar (Cînțizeci tuni dornene". Cu acest prilej In întreprinderi și institutil, la casa de cultură și clubul stațiunii balneare, In școli, la biblioteca orășenească au avut Ioc expu- neri, simpozioane, dezbateri, mese rotunde, schimburi de experiențe, exruwiHi, precum și spectacole ale formațiilor artistice din Vatra Domei. Tn cadrul „Zi- lelor teatrului" au fost prezente colectivele teatrelor populare din Cimpulum M«l(k>ven«sr, Suceava și din orașul gazdă. Dintre manifestările literare semnalăm intilnirile cenaclului literar dornean cu oameni ai muncii de la U.F.E.T. laco* beni, ua medalion literar „Ion Luca Caragiale", lansările volumelor „Limita de virsid» rf* P’aton Fardau și „Confidență in parcul orașului" de Onu Cazan, pre- zeatate de Cornelia Mana Savu. (P.D.) • Cenaclu Desen de Traian BENȚA FOLTICENII DE VIS ------ La întilnirea de lucru din 25 Ianuarie a.c. a cenaclului sucevean „Nicolae Labiș“ au citit Constantin Bulhoacâ (poezie) și Ion Drăgușanu (proză). Discu- țiile la care au participat Vasile Stoleru, Dan Antonescu, Viorica Petrovici. Ion Drăgușanu, Constantin Ungureanu, Ion Cozmei, Constantin Cerniră, loan Negriuc, Ștefania Bâcu și Victor Rusu, au arătat că poezia Iui Constantin Bul- boacă cămine la nivelul modest al încercărilor, cu meritul de a conține seni- nele unui efort de cristalizare a personalității lirico. Proza lui Ion Drăgușanu, insuficient ferită de lirism, apare ca o elaborare inconsistentă, nedefinibiiă in raport cu rigorile epicului I rmâtouren ședință, la care au citit Constantin Cojocar (proză) și Liviu Poprkcu (poezie) a dat prilejul celor care au luat cuvintul (Ion Drăgușanu, Va- sile Stoleru, loan Negriuc, Constantin Ungureanu, Constantin Cojocar, Ion Coz- mei, Constantin Cernica, Ștefania Bâcu, Victor Rusu) să arate cș. proza lui Con- stantin Cojocar, remarcabilă prin construcție, compune un spațiu epic populat rfr personaje-simbol, aflate în dialog și menite să delimiteze anumite zone ale conștiinței naratorului. Poezia lui Liviu Popescu, cerebrală, eliptică, tinde spre csențiahzarea emoției intr-un discurs sincopat, adesea insuficient sieși. (V.R.) (urmare din pag. I) gimnaziu, Ion Dragoslav, bolnav, în că- suța lui de pe strada care astăzi îi poartă numele. Nu se pot descrie deli- catețea, tactul cu care criticul consacrat, cu o situație morală și literară nediscu- tată, îl învăluia pe scriitorul uitat, îm- bătrînlt timpuriu, amărît și sărac. E.L., o știam, avea o foarte moderată apre- ciere despre valoarea literaturii lui Dra- goslav ; cauza era rigiditatea criteriilor sale exclusiv beletristice, limitative prin intoleranța lor. E adevărat, Dragoslav nu a fost un scriitor, ci un povestitor. E mai mult decît o nuanță. Scriitorul își cumpănește talentul, și-1 economisește, repartizîndu-1 egal pe foaia de hîrtie, irigînd un cîmp căruia îi știe foarte bi- ne posibilitățile și Urnitele. Povestitorul vaticinează, ridică zăgazurile vervei sale, fără teamă de inundație. De aceea, în povestirea lui Dragoslav, inegalități care consternează. Un editor care ar vrea să publice opera sa completă, ar face cel mai perfid serviciu bietului Dragoslav. Dar o antologie inteligent făcută ar re- vela, spre suprinderea cititorului, un po- vestitor sfătos, plin de miez, așezat la marginea dintre oraș șl sat, bîntult ue sbucium și de neliniște, legat de per- manențele și fatalitățile iui : umbrele trecutului, glasurile bătrînilor morți, știmele care bîntulau moșia lui spiritu- ală de pe Dealul Boianului, Cîmpul lui Clopoțel cu Huciul, Buciumenii și Opri- șenii. Toate consistente, pline de viață și de tîlc, fără realism greoi, transfigu- rate de neliniștea și fiorul Supranatura- lului. Totdeauna a fost omul neliniștei, avea o febră permanentă de 37 de gra- de. Cît despre Supranatural, Dragoslav a atins, o spun fără șovăire, culmi. In general acel care scriu literatură fan- tastică își iau precauția să pună distan- țe între ei și gen, așa de mare le e spaima să nu se creadă că sînt complici cu subiectul. Ciocoism ’ Nu așa era Dragoslav. Credea cu tărie în realitatea comerțului său cu Duhurile, de care vorbea cu convingere ; parcă-i văd chipul speriat, înfiorat de aripa taine- lor ce nu se pot spune, cu figura pe care ne-o dă portretul făcut de conce- tățeanul său, Aurel Băeșu. Și într-o oră în care constelațiile i-au fost binevoitoa- re, povestitorul a băsnit „Povestea Bi- sericuței din Huci", o capo-d-operă a genului fantastic în literatura română, acest foarte vechi și foarte nobil gen care nu suferă mediocritatea și vulgari- tatea ; dacă i s-ar face o bună leșie or- tografică șl sintactică, ar fi cu mult cea mai mare reușită â genului fantastic în România : o 'Îmbinare convingătoare în- tre credibil și incredibil, o cumpănire perfectă de însușiri antinomice, realis- mul transfigurat, fantasticul realizat ca element al vieții cotidiene, care capătă, astfel, o dimensiune pipăibilă dar inco- mensurabilă. E viața satului românesc de totdeauna, dar metamorfozată de lu- mina lină a Tărîmului nevăzut, pe care nu o știi de unde vine. Neliniștea lui Dragoslav mă duce la angoasa lui Anton Holban, printr-o tra- iectorie logică. Simt că cititorul este in- credul, de aceea voi căuta să mă explic. Amîndoi sînt folticinenl, complici măc" prin proximitate. Pare un paradox să pun alături un primitiv, aproape agra- mat, care niciodată nu s-a desprins de știmele livezilor natale, de un analist exclusiv citadin, care nu se simțea bine decît pe patul de cule întoarse cu vîrful în sus, pe care se întindea cu volup- tate. fachir de pe apa Șomuzulul. Era vărul meu mai mare, fiul unei surori a lui Eugen, doamnă distinsă șl foarte frumoasă, cu un gust morbid pentru nenorocire : în privința asta a fost servită cu prisosință. Fiul, un Ju- puit viu, îi semăna leit, nesimțindu-se mai bine nicăieri, decît între două pieptene de sîrmă, din acelea cu care se scarmănă lîna. Dar la Anton nu era un viciu dobîndit : spaima se înscria congenitală în horoscopul lui. în viață și în scris refuza orice compromis cu odihna ; era un heautontimoromenos, care-și făcea harakiri fără răgaz cu tă- iușul unui imens talent de analiză, o- prindu-se acolo unde analiza risca să devie gratuitate, refuzînd orice truc de meserie literară, orice facilitate. „c® caut eu în țara lui Ionel Teodoreanu ?" obișnuia să spună. Această analiză fără răgaz a dus pînă la termenul ei 'necesar, fărâmițarea eu- lui; atunci prin țesutul calcinat al vieții obișnuite, i s-a dezvăluit Abisul, așa cum i se manifesta prin toxicitatea mu- zicii : muzica letală, filtru al morțil. li suferea îmbrățișarea asemănătoare cu a- ceea a Sfinxului, cînd nu i se răspunde la întrebare. Extrem de cinstit, a plătit cu viața înfrîngerea. Da, acesta a fost An- ton Holban : un om care nu răspunsese la întrebarea Sfinxului. în incinta interzisă, în temenos, se ri- dică altă umbră, aceea a lui Aurel George Stino. indisolubil solidar cu casa bătrînă de o sută douăzeci de ani. Cum în Evul Mediu, oamenii erau adscriuti glebi, așa era el adscriptum Domi, le- gat .de ea în sensul feodal al cuvîntu’u și tocmai de aceea își cîștiga în mod paradoxal autonomia, care atingea toată Europa și alte continente. I-o uermi- teau cultura și eleganta lui morală, care suscitau unde analoge în prietenii lui nevăzuți dar cunoscuti din întreaga lu- me. Vasta lui publicistică era aceea a unui cosmopolit, dedicată și incisivă, permițîndu-și luxul amploarei, pentru că problema înrădăcinării nu se punea la el : era prenatală. în odaia cu grinzi de stejar, convorbirile dintre noi se pre- lungeau în tăceri semnificative. Prieten intim și coleg cu Anton Holban, cran uniți prin același cult fervent al muzi- cii. Și-a lăsat vasta lui bibliotecă „Gale- riei oamenilor de seamă", pe care eu și frate-meu Horia am înțemeiat-o în casa părintească. Acum trecem în lumea celor vii. Diferența de vîrstă a făcut să nu „cu- nosc" pe fratele meu Horia decît la maturitatea lui. în afară de elemente-2 constituite din cultură, de educație și de inteligență, care erau oarecum co« sid*rate ca firești în familie, m-a izbit un talent pe care însă îl vedeam mani- festîndu-se în viitor mai ales în eseul liric. Se poate închipui mirarea mea cînd s-a manifestat convingător în dis- ciplina scenică, cu talentul și vigoarea, cu notațiunea incisivă și realistă, pe ca- re toată lumea le știe. Totu.ji am în- credere în prima mea impresie : ceea c^ va da durată teatrului lui Horia e pri- mul său fond de lirism lucid, fără de care fluxul realist s-ar risipi ca nisipv' printre degete, pentru că „naturalul- si „iluzoriul" sînt termeni convertibili. • Felurimi... gj Memento a) Pentru femei, in exclusivitate : „Dacă mai ai bani, / trimite-mi un pulover i)i izmene. / Iar m-a cuprins durerea de șale. Și vezi, nu uita, / Femeia în- temnițatului trebuie Să gindească numai la lucruri bune." Năzim Hikmet, „An- tologie de poezie turcă", p. 126. Cum e scriitorul turc e și... Ion Budai-Deleanu : „O ! voi muieri prea slabe dă minte, / Luați sama Ia heste cuvinte î“, „Tiga- niada", cintecul IX. Vezi și Sadoveanu : „Dacă, de Paști, te duci cumva la tară, Te sfătuiesc să fii prudentă și cuminte", „Daim“, „Sfaturi". . . b) Pentru bărbați, în exclusivitate : „. . . bărbații sînt adesea cucuvele gîndi- toare cu ochi rotunzi sau vulturi setoși de pradă, cu ciocul încovoiat, vulturi pleșuvi cu gitul ridicat sau curcani cu creasta sîngerie, care gargarisesc fără încetare", Artur Lundkvist, „Fantezie despre Goya", p. 96. H De-ale profesorilor : „Trăsnea e un «tragic»., George Munteanu, „Istoria literaturii române", p. 380 ; Ion Rotaru (despre „Ploaia de iunie", de Al. Sabia) : „Impresia generală e de plodlre impetuoasă, singurul mod de a înfrunta sărăcia la truditorii pămîntului", „O istorie a literaturii. . voi. 2, p. 377. K Ultimul suspin : „Șoarecele este un animal pasionant și foarte simpatic. în Mexic, cind ajunsesem să am patruzeci, i-am părăsit dueîndu i in munți". Doamne ferește î — LmIm Bunuel, „Ultimul suspin“, în „România literară", nr. 35 19K2. m Crede și nu cerceta 1 „Multă vreme, printre lucrurile mele am dat peste o veche cutie de bomboane pe care, de cîte ori voiam să văd ce-i cu ea, mai că-mi scăpa din mină. Era plină cu lamele de ras pe care le folosisem de-a lungul multor decenii și, dintr-o ciudată pornire sentimentală, nu mă îndurasem le arunc. Nu știu ce se va fi întîmplat, dar, de la un timp, nu le mai văd. Poate că se rade dracul cu ele, fiindcă el face să-mi dispară fără urme lucru- rile din casă", Geo Bogza, în „România literară", nr. 45, joi 1 noiembrie 1982, p. 7. DUMITRU BRÂDAȚAN REALIZATORI : Ion BELDEANU. Constantin BLANARU, George DAMIAN, Viorel DARIA, Ion CARPFLUERICI, Mihail IORDACHE, Gh. LUPU, Marcel MUREȘEANU, lonPARANICI, Mircea TINESCU, Alexandru TOMA. Tehnoredactare : Valentin MILICI