r
4
r
Dar,stînd și gindind
ie
FEBRUARIE 1983
simple
constatări
VASILE
AMINTIRI
LOVINESCU
(continuare în pag. III)
Victor RUSU
dialog la distanță
de
1 m
Interviu cu CEZAR IVÂNESCU
aceasta trebuie să lanseze autori cu adevărat
— Există un val de poezie
nordică", pe care-1 receptați
la Luceafărul, o „presiune'
a talentelor poetice moldave ?
c xxw
dacă in limba latină), cu patru sute cincizeci
dente între personalitățile de mare angergură. Nicolaus Olahus (chiar
.— ---------------------------------------- ------—s de ani ln urnia
nistru 'i Ce ciumă crincenă mai aducătoare de moarte ' /,
fâcea procesul contemporanilor („Ce secol fost-a vreodată mai si-
.	...--- ..	-----i Ce
Se împlinesc anul acesta, în 2 februarie, cincizeci și cinci tle
ani de la apariția unui cotidian literar nepereche — Bilete de pa-
pagal. Printre sutele de reviste care au ilustrat (sau uu) de-a lun-
gul timpului scrisul românesc, „cea mai mică foaie tipărită de
la Gutemberg pină azi“ face figura unei săbii voievodale intr-un
mare muzeu al armelor. Alături de pumnale, spăngi, tunuri și mul-
te altele (printre care trebuie să figureze și parul), marcate ue
vreme și uneori vetuste, pana ei de argint se păstrează pmă astăzi
la fel de ageră și proaspătă ca acum mai bine de o jumătate de
veac in urmă, cînd a scupit pentru prima dată in mina lui Tudor
Argnezi. ue pe panoplia trecutului nu o mai poate nimeni ridica;
lipsesc șoldul august care să o poarte și orațui celui mai cum-
plit spauasin al cuvlntuiui pe care l-a avut literatura română, sa
o ridice. Se repetă povestea arcului lui Ulise.
Insă în timp ea devine reper fix, se încarcă de valoare sim-
bolică și capătă virtuți de model: al luptei drepte pentru și prin
Poezie. Literatura română nu este lipsită de scriitori înzestrați cu
vocație polemică ; putem vorbi chiar de o disponibilitate pamfle-
tara, decelabilă încă de la începuturi și cu caracter de permanență.
Nu numai că, prin secole, acest fir nu se întrerupe, practic, nici-
Ouata, dar, la mare distanță in timp, putem constata afinități evi-
venin mai funest decît tine, / Secol îngrozitor ?“) comparindu-1 cu
târnnul lui Pluto. Peste mai bine de trei secole, diatriba emines-
ciană viza veacul său — al saltimbancilor și irozilor. Mitropolitul
IAntim Ivireanul transforma amvonul intr-o tribună a civismului,
de la înălțimea căreia, cu o vehemență nemaiîntilnită in Evul me-
diu romanesc, practicind oratoria polemică de o calitate excepționa-
lă, flagelează fără complexe boierimea venită să-i asculte pilde.e :
„și cînd mergem să ne ispovedim, nu spunem duhovnicului ca
mincăm carnea și munca fratelui nostru creștinul, și-i bem singele
și sudoarea feței lui cu lăcomiile șl cu nesațiul ce-1 avem... nu
spunem strimbătățile ce facem totdeauna, clevetirile, voile veghiate,
Ifațăriile, mozaviriile, vinzârile și pîrile ce facem că credem minciu-
nile slugilor noastre, mai vîrtos decît adevărul celui ce să năpăs-
tulește, care de s-ar jura, nu-1 credem, nici ii facem dreptate, ci-i
pedepsim cu atita cruzime de inimă, cît, de am putea, l-am stin-
ge de pre fața pamintului..Peste două sute de ani, in 1907, Ni-
colae lorga pare a relua discursul de unde-1 lăsase precursorul :
„Să nu-i ierte Dumnezeu. . . pe stricătorii pămîntului, pe risipi-
torii gospodăriilor, pe ticăloșitorii oamenilor, .. .pe cirmuitorii ne-
ghiobi sau vînduți înaintea cărora, cufundați în orgii bugetare, fu-
megă acum acest sînge nevinovat." Afinități de vocație pamfletară
există și intre Cantemir și Arghezi : pandemoniul autorului „Table-
telor din țara de Kuty" se situează în continuare bestiariului din
„Istoria leroglifică". Tot așa, tactica lui Căllnescu în aneantizarea
adversarului amintește bine de cea a cronicarilor munteni.
Exercitată ptnă dincolo de mijlocul veacului al XlX-lea, înde-
osebi In spațiul socialului și al eticului, vocația polemica a scrii-
torilor și, de acum încolo, a criticii noastre se manifestă, din mo-
mentul ln care apar la noi ideologii estetice diferențiate, și în
domeniul artei. începutul îl face Titu Maiorescu. E un truism ca,
de atunci înainte, dezvoltarea literaturii române este condiționată,
intr-o măsură considerabilă, de desfășurările de forțe polemice care
l-au punctat, mal tn toate momentele cheie, istoria. A aminti
alei marile campanii este și imposibil și inutil ; după 1900, nu
există, de fapt, personalitate critică cu un minimum de reliet
care să fi fost angajată, fie și marginal, în cel puțin una dintre
aceste benefice conflagrații. Contribuția scriitorilor nu este, nici
ea, deloc neglijată ; nume precum Arghezi, Camil Petrescu și Ion
Barbu spun destul, dar participarea este incomparabil mai substan-
țială. Sigur, nu se poate susține, ar fi chiar ridicul, că toate aceste
polemici, răsunătoare ori anonime, au cunoscut mari tensiuni idea-
tice și s-au derulat in limitele perfectei urbanități a gestului lite-
rar, media lor Insă sau, mai precis, actele polemice esențiale ale
epocilor literare revolute au avut totdeauna în vedere binele,
propășirea țării și a literaturii. Dar, înainte de toate, ele au exis-
tat : ca expresii plenare ale conștiinței artistice.
Nu credem că istoria se repetă ; impresia de reiterare poate
veni, tn cel mal bun caz, din incapacitatea noastră de a distinge
esențialul. Nu se poate, deci, cere actualității literare să revină
pe drumuri parcurse o dată. Dar actualitatea noastră și sfirșitul de
mileniu al lumii ne oferă cel puțin tot atitea obiective civice și es-
tetice care să declanșeze vocațiile polemice. Discursul lui Gabrlel
Garcia Mârquez la Conferința Premiului Nobel 1982 — veritabil
pamflet — este un model și o mănușă aruncată, printre alții, și
literatului român. S-ar putea obiecta că o astfel de asociere este
disproporționată, dar nu văd ce ne oprește să ne comparam, cel
puțin din acest punct de vedere, cu ultimul laureat al Premiului
I Nobel.
Ne-ar ajuta, măcar, să observăm că deschiderea polemică a
literaturii noastre contemporane se află în deficit. La o privire
superficială constatarea poate fi contrazisă ; anul care s-a înche-
r lat, și nu numai el, a fost, aparent, destul de agitat sub aspect
| polemic. Iluzie ; puține, foarte puține, polemici, în sensul propriu
I al cuvlntuiui, ne-a fost dat să urmărim ; restul, cu greu ar putea
fi numite altercații. Arghezi definea pamfletul ca „un gen literar
jumătate actual și jumătate etern" și cugetarea lui acoperă, în
fond, întregul clmp al polemicii. Să ne înțelegem ; nu este vorba
de cuvintul dur, nu suferim de complexe pudibonde; dar ne doare
șl ne jignește absența evidentă a atitudinii polemice a scriitorului
i față de problemele și dilemele, repetăm, sociale și estetice ale ac-
' taalitățil, consumarea inutilă de energie și, adeseori, de talent pen-
tru cauze minore, penibile sau inexistente.
Nu mal avem vocații polemice ? Din fericire, există cu priso-
I sință. Nu are sens să dăm nume de virtuali virtuozi ai luptei de
idei ; enumerarea ar fi fatal incompletă și asta ar irita fără folos
vanități. Dar este limpede că avem numeroși scriitori (esteticieni,
■ prozatori, poeți, critici) înzestrați cu forță a gîndirii, probitate și
i dar al cuvlntuiui cu tăiș frumos. Unii se mai angajează, spora-
dic, ln controverse. Cutare ziar sau revistă lansează o dezbatere
care Invită limpede la polemică ; după cîteva intervenții, dialogul
abia pornit, sucombă în anonimat total, înainte chiar ca mulți
dintre cei mal autorizați posibili preopinenți să-și spună cuvintul.
Comoditate, s-ar putea spune, și prudență — in parte justificată
cînd te temi că te poți aștepta la o replică obstructivă și diformă ;
riscul este Insă, ln aceste cazuri, necesar. Altfel, Parnasul nostru
contemporan va fi colindat în continuare de intruși acțlonind a-
lert, nu pentru binele literaturii române, ci pentru un loc, oricît
de Incomod, pe piscul mult jinduit.
Venite dlntr-un colț de țară din afara ochiului de ciclon al
vieții obștii noastre scriitoricești, cele de mai sus pot părea ino-
perante și chiar ireverențioase. Sînt însă niște simple constatări
„ab exteriori" șl, de ce nu, o, fără pretenții, invitație la dezbatere.
Mihail IORDACHE
SUPLIMENT EDITAT 1N COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTĂ SUCEAVA
Desen de Ion Carp Fluerici
NORD
Nici o-ntrebare din lume nu trece
prin aer.
Numai o muzică albă, atît de încet
coboară peste pămînt
incit nu e drum,
incit pasul tău se îndepărtează
pe trepte de fum.
Cuvintele nu-s.
Doar mina mai scrie
pe răsuflarea de aur a zilei.
Și blînd ca o haină dezbrăcată în vis,
pînă la ochi se așterne
zăpada.
Linie nesfîrșită care destramă vederea,
pînză de corabie, retezînd mina mea,
se arată in vint.
Mihai Pînzaru
— Ce părere' aveți, mult stimate Cezar Ivănescu, des-
pre Pagini bucovinene ?
Cezar Ivănescu
— Publicarea Paginilor bucovinene, supliment al rie-
vistei „Convorbiri literare", este întrutotul legitimată, do-
rită și de mult timp așteptată de noi toți scriitori români
de origine moldavă. Foarte mulți tineri poeți din Moldova
de Sus scriu la ora actuală o poezie excepțională, despre
unii dintre ei m-am pronunțat în cadrul rubricii
poetului, din Luceafărul, pe mulți dintre ei i-am
diferite* reviste literare sau le-am citit cărțile,
spune însă că sînt întrutotul satisfăcut de felul
Numele
citit in
Nu pot
în care
arată Pagini bucovinene. Pînă la totala autonomizare a
acestui supliment (sperăm cu toții ca Paginile... să devină
bine ca tinerii noștri
originalitatea literară
o revistă de sine stătătoare), ar fi
colegi să-și manifeste mai puternic
și chiar plastică.
M. P.
— Cum vedeți din unghiul strict
al redactorului unei
reviste de literatură prezentul și destinul Paginilor ?
C. I.
— Pentru ca Paginile bucovinene să-și justifice existen-
ța, redactorii ei de azi să evite o anumită monotonie prezen-
tă în întreaga noastră presă literară și să încerce, ca
orice revistă nouă, măcar pentru un timp, să reprezinte
avangarda presei noastre literare.
Citesc cu bucurie, de fiecare dată, „Paginile bucovi-
nene", pe care le adăpostește excelenta revistă „Convor-
biri literare".
Dar, stînd și gindind mai adine, îmi spun și (de ce
nu ?): — Ce-ar fi ca bunele, necesarele „Pagini bucovi-
nene" să apară, nu ca în refugiu, la Iași sau la București,
ci chiar în Bucovina ?
Se poate ?
De ce atitea întrebări !
Să se poată !
E, chiar, obligatoriu !
Eugen JEBELEANU
Dec. 1982
București
E greu să scrii amintiri despre persoane de care
te despart curgerea vremurilor și geniul morții. Pe
fața Abisului succesiunea se transformă în simulta-
neitate și cine poate privi această față dacă nu și-a
refăcut un suflet de copil ? Această recuperare e
tot așa de grea ca și regăsirea Ilenei Sânziana. Co-
pilul nu are senzația curgerii zilelor. Viziunea lui e
globalistă, paradisiacă și lucrurile din afară i se
pietrifică pe retină. Copilul are darul din basme al
lui Făt-Frumos de a pietrifica cu o plesnitură de bici
pe vrăjmașii căutării lui. Oamenii au pierdut harul
de a spune clipei ca Faust : oprește-te ! ! Ești atît de
Pentru
puternici,
originali și îndrăzneți și să-și afirme un punct
de vedere unic și personal în judecarea fenomenului lite-
rar actual. Paginile... trebuie să evite, cu orice preț, pro-
vincialismul și toate acele aspecte literare și grafice care
le apropie de numeroasele suplimente ale unor ziare ju-
dețene care apar la ora aceasta în țară.
Tradiția literară covîrșitoare a Moldovei de Sus trebuie
să-i convingă pe tinerii redactori că au misiunea de a face
presă literară majoră, nu de a vegeta în umbra unei tra-
diții.
M P
C. I.
— Sub diferite forme, revista Luceafărul a încercat să
promoveze noua școală de poezie a Moldovei de Sus, prin
publicarea unor pagini de poezie, prin premierea unor
tineri poeți, sau prin articole critice. Eu am încercat să
acreditez ideea acestei școli de poezie, deoarece mi s-a
părut că Aurel Dumitrașcu, Daniel Corbu, Adrian Alui-
gheorghe, N. Sava (din Piatra Neamț) sau Matei Vișnec,
Viorel Dârja, Marcel Mureșanu, George Damian, Con-
stantin Severin, C. Pricop, Gh. Lupu, Ion Beldeanu, Mir-
(din Suceava) și atîția alții... în-
unei școli poetice în primul rînd
vrut să limitez geografic-urban
oricum, mii se pare, incercînd o
poezia românească de azi tinerii
cea Tinescu, Victor Rusu
cercînd să acreditez ideea
la Piatra Neamț nu am
această mișcare poetică...
judecată generală, că în
moldavi aduc o notă cu
totul originală, prin
unui fond profund sentimental cu o autentică
îmbinarea
erudiție
poetică, ca urmare a cultivării marilor poeți moderni. Și
A. Dumitrașcu și D. Corbu mi se par poeți de mare vii-
tor, mai substanțiali decît mulți tineri glăgioși din Bucu-
rești... Trebuie să facem și noi, la revista Luceafărul, mai
mult pentru acești tineri poeți de excepție, dar îi invităm
și pe ei să fie mai combativi și să-și reclame drepturile,
adică o revistă a lor.
Cum am mai spus-o, mi se pare firesc să apară reviste
în acele puncte geografice ale țării în care apar și
talente*.
M. P.
— V-aș mai întreba ceva : pe cînd la Suceava ?
C. I.
mari
dis-
pen-
— în curînd sper să vin la Suceava pentru cîteva
cuții cu tinerii poeți din Moldova de Sus, precum și
tru a susține în acest sens, după o perioadă de solitudine,
și un recital de poezie special pentru tinerii suceveni.
M. P.
— Vă așteptăm cu drag și bucurie'!
Discuție consemnată de
Mihai PÎNZARU
Brîndușa Sumanaru
La orizontul dinspre trecut
JL
H
OEORGE
OSTAFI
nimic nou
lacrimă
„Eu sînt o ființă solară", zise
madam Bibi trăgînd cu sete din
țigaretul de chihlimbar, la capătul
căruia abia se mai ghicea unu
am pgarue ei parfumate. „Mi-a
plăcui. întotdeauna o niîncare bu-
nă, o țigară bună (gest semniii-
cauv), o cafeluța șx doua trei
păhărele de vin din cei ce se
urcă pe pahar, puterea ursului".
Că i-au plăcui mincarea ș, ca-
feluțeie și vinul era ciar, nu mm
avea nevoie să ml-o spună: o do-
vedeau iormeie ei mai mult decît
ruoensiene, expuse zaiue ia bU-
LAR FEMiil LEI TREI INTRAREA,
unde trona m șef absolut, uinu
axară cu autonta.e bișnițarii sa»
eventual maniacii care se aventu-
rau in zona Interzisă.
Lar cnestia cu „ființa solară"
era ceva cu totul nou și neobiș-
nuit in vocaou.arui ei pestriț, v-
care in cele cîteva saptumuu ue
viața comuna l-am adulmecat mu.
inul ca pe un fruct exotic, l-am
savurat mal apoi, după care i-am
consumat în porții mici pentru că
altiei riscam, voroa ei, sa im Se
aplece. Dar de unde și pma un-
de intrase „ființa soiară" în
uapșorui ei incredibil ae m.c
(pentru un trup așa de mare) și
acoperit cu cirllonțl mauve, asta
n-o mai puteam înțelege pentru
că de la SOLAR FEMEI puia ia
„xnnță solara" — inii ziceam —
drumul se măsoară nu in kilo-
metri ci in ani, or anii erau tabu
în discuțiile noastre.
isu pentru că la cei douăzeci și
nouă ai mei din vremea aceea
începusem deja sa am un frison
cind se atingea latura asta a
problemei. Pe atunci reușeam
emar să ies onorabil și cu frun-
tea sus din meandrele discuțiilor
de felul ăsta, care se terminau
de ceie mai muite ori cu zim-
bete vag curtenitoare : vai, aar
arați ca o fetiță.
Ci pentru că madam Bibi a so-
cotit de cuviință să-ml povest .
că încă din primele zile o pățanie
a prietenei ei, Coioneleasa, („La
un pahar de vin se găsește ti-
nerica asta cu șaizeci de primă-
veri în circă și alte cîteva neda-
c.arate să întrebe pe un căpitan:
Ciți ani îmi dai 7 Ce să-ți mai
dau că și-așa aî destui") decre-
imd mai apoi, după rlsui de ri-
goare, că femeia numai ia popa
și ia doctor să-și spună anii, șr
atunci cind vede că n-are înco-
tro. „Dar la tribunal 7“ Întreba-
rea țîșnise din mine fără să
vreau, urmele divorțului, necica-
trizate, se ștergeau greu, deși —
cum mi-am dat seama mai târziu
— soarele și marea din vara a-
ceea pe un fond de tete-ă-tete-uri
matinale cu gazda mea cirlionțata
mauve aveau să atenueze într-un
chip neașteptat șocul rupturii și
al singurătății presimțite.
Așadar era o dimineața de pu
în ramă, o dimineață tip pentru,
un — concediu — de — neuitat
— la mare — .Temperatura n
era nici sub nici peste limita fi-
rească a lunii august, vîntul nu
prezenta Intensificări dinspre
nici un sector, umiditatea nu lă-
sa nici ea de dorit, deși meteoro-
logii amenințau fie cu o canicu-
lă de zile mari, fie cu furtuni ne-
maiîntîlnite.
După ce a lepădat cuvîntul cu
pricina, care trebuie că-i mînca-
se mult limba Înainte, gazda mea
trecu la o avalanșă de confesiuni
pe teme medicale, aceleași ca și
in alte dimineți : fleblta care a
lovit-o mișelește acum doi ani
cind Înota în larg de era gata-
gata să se-nece, migrenele, apoi
misterioasa indigestie care o su-
pără de la-nceputul verii. „îmi tri-
mite cumătră telegrame peste te-
legrame" „ce fel de telegrame,
madam Bibi 7“ „nu știi 7 cică era
una pe patul de moarte și cind
apare la ușă doamna cu coasa,
bolnava se ridică într-un cot și
o-ntrebă : cum vii să mă iei așa,,
fără să-ml dai de veste, fără nici
un semn, fără nici o scrisoare 7“
Scrisorile bărbatului meu aveau
frecvența Invers proporțională cu
trecerea timpului. De fapt, în acea
ultimă vreme totul părea să fie
împotriva noastră : distanța, în-
timplările mari sau mici, apar-
tenența la două generații diferi-
te. Tot ceea ce în anii de înce-
put fusese poftă nebună de a ne
măsura cu obstacole, de a umple
absența cu Imagini, se transfor-
mase într-o imensă oboseală a
unuia de celălalt, într-un fel de
Jenă de a ne privi în ochi și de
a asuma eșecul, dacă eșec era.
Estetizînd puțin, pentru că erau
anii cînd încă mal credeam in
așa-zisul meu talent literar, îmi
spuneam că așa cum sînt anii
cînd merii și calșil nu leagă rod
iar griului nu-1 merge bine, a-
nul acela îl puteam decreta „a-
nul iubirilor sterpe". Ca și cum.
ruptura noastră ar fi trimis ra-
diații mortale asupra cuplurilor
din jur, îmi parveneau vești de
necrezut despre căsnicii năruite
peste noapte, logodne stricate, iu-
biri mari lepădate la gunoi. Dar
problema noastră era alta. Re-
cunoscut sau nu în sala tribu-
nalului, eșecul cuplului nostru nu
provenea din mult invocata nepo-
trivire între noi doi ; din ne-con-
cordanța programelor noastre —
el, cu absențele îndelungate, eu
cu ritmul zilnic al biroului de la
bancă; din așa-zisa mea posesl-
vitate cu care nevoia lui de li-
bertate se nu se putea împăca
din incapacitatea lui mărturisită
de a conviețui mult timp cu o
persoană, caz-tip de complex don-
Juanesc. Nimic din toate astea.
Povestea noastră s-a îmbolnăvit
de prea multă imaginație șl s-a
înecat foarte aproape de mal.
tocmai la proba imaginii : în
fracțiunea de secundă cind na-am
dat seama că imaginea despre ce-
lălalt și persoana lui nu se po-
trivesc, nu se suprapun. Infla-
ția de sentimente, constatam eu
în timp ce madam Bibi examina
grațios zațul din cana mea, du-
ce negreșit la devalorizare.
„Spune-mi, cine țl-a întors spa-
tele 7" mă întrebă ea brusc ;
eu căutam un răspuns plauzibil,
povestea cu divorțul nu l-o măr-
turisisem încă, tocmai ca sâ-1 pun
la încercare mult lăudatele talen-
te. Spre norocul meu tocmai 1 se
înfundă portțigaretul — semn rău
în mitologia el personală — așa
că madam Bibi se sculă de la
masă, trecu în sufragerie și des-
chise comoda triunghiulară cu
rafturile debordînd de dantele.
Era acolo un amestec ciudat,
înduioșător și caraghios, după
chipul și asemănarea el : sticlă-
rie veche, pahare desperachea:
alături de eșantioane pentru re-
clamă de Martini, Cinzano, Du-
bomet, albume cu fotografii din-
tre cele două războaie și un al-
bum nou-nouț de lemn lăcuit din
care, deschizlndu-1 doar, niște
clopoței susurau o melodie înde-
părtată („ăsta mi l-a adus bă-
iatul cel mare, vaporeanul, de
la Singapore") ; în sfîrșit. pe raf-
tul central, tronînd, o gondolă de
plastic aurit împănată cu becule-
țe multicolore și care — culmea
— avea aceeași proveniență ca și
albumul cu clopoței.
De după o carafă pîntecoasă ma-
dam Bibi scoase o cutiuță care
cîndva va trebuia să fl fost argintie.
Eticheta LIPTON'S BLACK TEA
nu justifica nici aici conținutul.
Madam Bibi o deschise, scoase
cîteva obiecte lunguiețe ambala-
te în tifon de bandaj — toată
colecția' bl de ustensile de fu-
mător — le pipăi pe rînd apoi,
cu infinită precauție, dezveli un
țigaret de fildeș care se termina
cu un cap de monstru marin. In
gura lui căscată fu introdusă o
țigară luată dintr-un pachet spe-
cial. Fumul parfumat începu din
nou să plutească în apartamen-
tul întortocheat, la fel ca în pri-
ma zi cînd cu adresa în mînă.
venind direct de la gară, sunam
la ușa el. După ce m-a măsura'
din cap pină-n picioare intrigată
pesemne de aerul meu extrava-
gant, doamna cu cîrllonți mauv
,și capot de mătase nu m-a între-
bat nici de unde vin nici cine -
ce sînt cl, cu un gest cit se po
de referențial : „Suporți fumul
de țigară 7“ Atunci, ca și acum
eram o fumătoare ocazională. Ea
insă mărturisea cu aplomb Co-
lonelesei sau diverșilor chiriași o-
cazionali că și din morți poate
să se scoale pentru o (Igară bu-
nă. Obiceiul de a fuma, in loc
să-i pun viața sub semnul între-
bării, i-o salvase. Asta era o în-
tîmplare veche pe care gazda mea
n-o povestea oricui, pentru că —
după cite ml-am dat seama a-
tunci — încă era legată de o zo-
nă labilă a sufletului ei de sep-
tuagenară. Confesiunea aceea din
ultimile zile ale șederii mele la
ea urma să aibă o semnificație
nebănuită pentru mine, să arunce
o lumină proaspătă asupra meca-
nicii secrete a întîmplărilor pe
care acum o numesc destin.
Era prima iarnă de după răz-
boi, în tîrgul de munte unde șl-a
petrecut cea mai mare parte ..
vieții. Bărbatul ei lipsea de mul
timp, fusese chemat la arme prin-
tre primii și veștile de la el mai
mult nu veneau decît veneau
Cînd plecase îi lăsase podul plin
n-avea de ce se plînge. Dar c
trei copii veniți unul după alt.,
cereau de mîncare, așa că ea, Al-
bina Buzdugan, alintată Bibi de
o bunică umblată prin lume, s-a
hotărît să se angajeze socotitoa-
re la exploatarea forestieră unde
lucrase înainte bărbatul el. Ple-
cau acolo In zori cu un autobu
anemic care aduna de prin toa-
te satele lucrători și mal ales lu-
crătoare. In seara aceea unul din
copii se jucase cu ceasul și-l de-
fectase, așa că în loc să se scoale
la patru s-a trezit imediat dup
miezul nopții, fără să-și dea sea-
ma de asta. S-a îmbrăcat gros
ca de obicei, a strecurat In buzu-
narul paltonului țigările șl ch
briturlle, așa cum făcea de un
timp, și-a pus pe cap broboa
groasă de lină, a mai băgat
lemn în sobă, a încuiat ușa șl a
plecat. De atîta ger 1 se lipeau
nările. Fără să bănuie că mai e-
rau cîteva ceasuri bune pînă la
venirea zorilor, a luat-o încet
spre celălalt capăt al tîrgului, pe
unde trecea autobuzul. Nici mă-
car liniștea nefirească șl întune-
ricul prea gros nu i-au trezit
bănuieli, adîncită în ginduri cum
era. Tocmai se întorseseră cîțiva
bărbați dintr-un sat apropiat. La
circiumă, într-o seară, au poves-
tit șl despre un oarecare îoachim
Buzdugan niște lucruri pe ca
ea, auzindu-le de la alții, a re-
fuzat să le creadă. Dar puțin cî-
te puțin, făcînd legătura cu scri-
sorile lui din ce în ce mai rare,
cu apatia Iul din ultima permis'.-
cu ochii lui care se aprindea,
doar în fața paharului de țuică,
o bănuială 1 se strecura rece In
suflet. Presimțea, în noaptea a-
ceea pe care ea o credea dim:
neață, o văduvie altfel decît a
femeilor cu bărbații dați mor
sau dispăruți. O văduvie de fe-
mele care muncește, ține casa,
spală și hrănește copiii și î.
mal speră ca bărbatul ei umblînd
’iai-hul prin lume să se întoarcă
o dată acasă.
Zăpada Ii sclrția sub tălpi și
după ce trecu de băcănia din
centru un fel de neliniște o cu-
prinse. Se îmbărbăta singură, zi-
cîndu-și că poate în diminea*
aceea ceilalți sînt mai leneși, c
poate ceasul el merge ceva m,
repede. Astfel ajunse la stîlpul
care marca stația. Obosită, se a-
șeză pe o bancă într-un fel de
intrînd din gardul de pe margi-
ne. Deodată, dinspre vale se ză-
riră, luminoase, farurile unei ma-
șini. Dar in loc să crească pe
măsură ce se apropiau, farurile
descreșteau. Alte cîteva luminițe
le urmau, verzi, risipite haotic
în urma primelor. Intr-o secund*
femeia se lumină : lupii 1 Instinc-
tul de conservare o ghidă fără
greș : chibritele din buzunar tre-
buiau aprinse, să dea foc ziarelor
cu care învelise mîncarea, să in-
tre — dacă mal e timp — în
cea mal apropiată curte. Cîinii
începeau să se zbată în lanțuri,
gălăgia urma un crescendo al
groazei, lupii, speriați de hîrtiile
care ardeau în mijlocul drumu-
lui, de lătrături, de chiotele care
începeau să se audă făcură — ca
prin miracol — cale întoarsă. Dar
imaginația ei nu prevăzuse ase-
menea salvare. Se și vedea pa-
ralizată de frică, față în față cu
boturile căscate, cu hîrliellle ie-
șind din glturi de animal înfo-
metat, cu unul sărlndu-1 la gît
(așa cum se spune că sar lupii)
și ceilalți înfingîndu-și colții în
hainele și în carnea ei, trăgîn •
de ea așa cum de mult cei o-
sîndițl erau legați de cai minați
în cele patru vînturl.
Osînda ei, ca șl osînda mea —
neașteptată asemănare — era că,
o dată trecut șocul imediatului,
al gurii căscate și negre ce te
soarbe înspre neant, ești sortit să
devii indestructibil, suficient și
mult, un fel de idol de santa.
scăldat In parfumul propriei Inu-
tilități.
Oare știm în ce case locuim cu fotografiile
înrămate stupid ?
doar ferestrele spălate ne coincid
și mortul a zîmbit suav
lăsîndu-ne mai multe eseuri despre cazul lui grav
să ne îndreptăm către sălile de mese cuminți
și nici chiar la bîlci să nu scuipăm printre dinți
sâ urmăm a clădi in mister
bolți de azur pentru toți cei ce pier
și indiferent la care apartament
ferestrele au devenit de ciment
să aprindem o floare
pentru iubita celui care moare.
cazarmare
„Peste două mii de păsări au fost găsite moarte
de-a lungul țărmului olandez in apropiere de
Amsterdam"
mă gindesc la tine
în serile lungi și în serile scurte
și în orele mele pe care nu mi le poate lua
nimeni
cu o ceașcă de cafea în podul palmei
cu pătura peste genunchi
cu gîndul
alunecînd între două veri
episodal
revăd, văd și întrevăd.
zori
„Azi nu mal am ce-țl spune" a-
nunță gazda mea și chiar cred
că-și epuizase lista amintirilor și
a prevestirilor pe ziua In curs.
Ceasul de pe frigider nu era pre-
văzut cu sonerii speciale pentru
cucoanele care se iau cu șueta și
uită că plaja se începe de dimi-
neața. Așa că șl in acea zl ma-
dam Bibi spălă cănițele de cafea
tot pe la amiază. Apoi îngrămădi
In coșul de plastic un cearșaf cu
flori mari decolorate de soare,
două-trel piersici și faimoasa e:
cutie cu alifie de bronzaj, rețe-
tă secretă — singurul secret pe
care nu l-a divulgat niciodată, de
altfel. Cheia o lăsarăm pentru
orice eventualitate la Coioneleasa.
Strada părea anesteziată de căl-
dura amiezii. Era una din străzile
acelea care duc direct la mare,
cu case mici, cu ifose de vilă,
de-o parte șl de alta. Ca să a-
jungl pe plajă trebuia să cobori
niște scări săpate într-un mal a-
brupt unde localnicii nu se sflau
să-și arunce gunoaiele. Pe cer se
zărea un zmeu nemișcat pe care
un copil tl ridicase, apoi II anco-
rase de un cais strîmb. Nisipul
frigea șl singurul cline se refu-
giase In rîpă, între gunoaie. In
apă, printre scăldători, o familie
de tătari Ișl spăla calul. La o-
rizontul lichid dinspre răsărit, ca
și la orizontul dinspre trecut, ni-
mic nou.
Ai pieptănat calul o noapte
marea a șters urmele
o lacrimă
cămașa
lungă de in sărată și udă
liniștea ochilor tăi lunecînd prin toate
încheieturile
luminat de vînt vulturul de sub acoperiș
cearcăne, oasele echilibrate
o noapte galben sărată
curmali și viță de vie în zori răsărit-au pe țărm,
gudron
Un om
uitat pe firul văii
calcar
îndrăgostiți, ne spălăm dinții
dimineața și în amurg
cu sare
degetele tale străjuiesc drumul ochilor
mici coroane împărătești
inele de aur
calcar
un om
uitat pe firul văii.
trebuie să
mergem o dată
și pe valea aceea
pe care se îngroapă ulcioarele
de atîția ani
mă pregătesc să-ți propun
dar teama
gardului care noaptea cînd dormi îl aud	49
uscindu-se
plînge ca o femeie
în așteptarea iernii
îmi așează degetul arătător pe buze
și cad
dar chiar dacă voi alege calea uitării
a coșurilor cu mere transparente
sau
șoaptele care spintecă inima vintului
o dată
se îngroapă ulcioarele
de atîția ani
pe valea aceea
trebuie.
anticipat
Primăvara vine
la capătul orașului deja s-au aprins focuri
prin văi
păsările emigrează în sens invers
vopsind pămintul de la un capăt la altul
iubirile dorm in fața oglinzii
singe subțire
șoferii și soțiile lor sînt realmente fericiți
motorina devine din ce în ce mai fluidă
primăvara mai are cîțiva kilometri și va tăia
inaugural cravata primarului
se vor desperechea menghinile
și fumătorii se vor lăsa pradă vintului
m-aș putea dedica celor care au scăpat din iarnă
pentru
a muri primăvara
epilogul acestui semestru va fi cu siguranță
expandat.
'____ __________________________________________>
Pagini bucovinene — II
PERMANENȚE
Mihai Eminescu a locuit în Cer-
năuți, la diferite gazde, din anul
1858, ca elev la Școala primară (Na-
țional-Hauptschule), apoi ca licealist
la Ober-Gymnasium, pînă prin anul
1866, cînd pleacă la Blaj. Elevul
era adus la școală de frații săi mai
mari : Șerban, Nicolaie (Nicu),
Gheorghe (lorgu) și Ilie. A locuit,
la început, la Aron Pumnul, apoi a
colindat pe la alte gazde. Ca ..elev
privatist", prin anii 1865—1866, se
întoarce la Aron Pumnul și era bi-
bliotecarul „gimnaziștilor". Plecarea
la școală a fraților Eminovici de la
Ipotești, în „străinătate1', cum va
spune poetul, era destul de anevo-
ioasă, fiindcă mama Raluca umplea
coșul căruței cu provziile pentru
vreo lună-două.
Avînd „pașa-
poarte în regulă11,
frații treceau „cor-
dunul" la Burdu-
jeni-Ițcani, apoi,
lăsînd Suceava
la stînga cu rui-
nele Cetății și cu
turnurile biserici-
lor, urcau spre
Dornești, numit
pe atunci Hadik-
falva, unde făceau
un popas. Al doi-
lea popas îl făceau
la Hliboca, pen-
tru ca să ajungă,
tîrziu, noaptea,
porniți din zori de acasă, în ogra-
da largă a lui Aron Pumnul. Mihai
Eminescu își întipărise în suflet atît
de bine drumul, încît, rămas sin-
gur la școală, fără frații săi, cînd
l-a apucat dorul de casă și de pă-
rinți, a lăsat baltă cursurile clasei
a II-a gimnaziale. Fără mîncare,
fără vi'eo bocoea, biizuindu-Se pe
vremea frumoasă, Mihai Eminescu
a plecat la Ipotești, avînd înainte
peste 100 km. Nu s-a temut de o
bandă de „barașnici" (tîlhari) care
bîntuia prin preajma orașului Și-
ret ; nu s-a ferit nici din calea
jandarmilor austrieci ; n-a luat în
seamă foamea și își astîmpăra se-
tea la fîntînlile de pe marginea dru-
mului.
Ce-a văzut elevul, făcînd aceste
drumuri cu trăsura lui Gheorghe
Eminovici, cu vreun „chervan" ne-
gustoresc sau pe jos se poate des-
prinde din primul catren al poeziei :
„La Bucovina" : „N-oi uita vreoda-
tă, dulce Bucovină, / Geniu-ți ro-
mantic, munții în lumină, / Văiile
în flori, / Rîuri resăltînde printre
stînce nante, / Apele lucinde-n dal-
be diamante / Peste cîmpi în
MIHAI
EMINESCU
Șl
TARA DE SUS
zori...", Mihai Eminescu cunoștea,
în anul 1866, frumusețile Bucovinei.
Cu alți colegi făcuse tradiționala
excursie1 la Țețina ; I. C. Sbiera a-
vusese grijă să-i ducă pe elevii săi
la Cernauca Hurmuzăcheștilor ; A-
ron Pumnul le împărtășise admi-
rația sa pentru Ștefan cel Mare,
îngropat la Putna. Bucovina rămîne
astfel o iubire permanentă a poe-
tului. In anul 1871, el va fi anima-
torul serbării de la Mănăstirea
Putna, unde s-au adunat solii între-
gului neam.
Cu prilejul acesta, Mihai Emines-
cu și loan Slavici au venit pînă în
Dornești cu trenul. Din Dornești au
luat o birjă care i-a dus pînă in
Rădăuți. S-au „prezentat" căpitanu-
lui districtual Orest Renei, un ma-
re patriot, care i-a
omenit și s-a in-
teresat de acțiu-
nea lor. După
Cronica rădăuța-
nă au fost găzdu-
iți de protopopul
loan Mîndrilă. Au
vizitat Biserica
Gropniță Bogdana,
apoi s-au ocupat
cu organizarea
serbării. Cu răd-
vanul lui Lario-
nescu, au ajuns ia
Putna, apoi au
colindat cu trăsu-
ra mănăstirii sa-
tele din jur, a-
dunînd diferite
danii pentru oaspeți, ajungînd pî-
nă la mănăstirea Sucevița.
După acest mare eveniment, Mi-
hai Eminescu a mai vizitat Buco-
vina, venind la sora sa Aglaia, că-
sătorită cu inspectorul școlar loan
Drogli. A adus broșura antihabs-
burgiică a lui Mihail Kogălni-
ceanu, apoi a ținut conferin-
ța : Influența austriacă asupra
românilor din Principate (Iași, 14
martie 1876). Ecouri bucovinene se
află și în poezii : „Sus, în cetate la
Suceava, / Eu zic : Sic transit glo-
ria mundi...", sau : „Săracă Țară-
de-Sus, / Toată faima ți s-a dus, /
Acu cinci sute* de ai / Numai co-
dru îmi erai...“. Mult mai îrziu,
în anul 1855, Mihai Eminescu a
venit din nou în Suceava, la
Vasile Bumbac, cînd a vizitat
din nou Cetatea, Zamca și Dra-
gomirna. Atît cit a cunoscut această
„gură de rai", Mihai Eminescu s-a
dovedit primul mare îndrăgostit,
neegalat decît de Nicolae lorga
(Neamul românesc din Bucovina) dc
munții, văile, rîurile1 și cîmpiile
Bucovinei.
Petru REZUȘ
Desen de Mircea Dăneasa
cadrane
Și însoțind răbdarea întinsă pe cadrane.
Pe mersul în cadența cititului în stele.
Deschizi obloane șterse de fluturi care-n taină
Cad în adînca mare a timpului din ele.
în scobitura care se-abate de Ia formă
Puținul se topește și picură-n suspine,
Filtrind de umbră semnul împodobit din palmă.
Răscruce care trece, răscruce care vine.
DEBUT ~-——	=—™=
în loc de întrebare
Cu iarba din ochi
botezi toate cărările,
te împedică grămezile
de mere parfumate,
nevăzutele rădăcini poate
sau laleaua presată în ierbar
ca o statuie sub tremurul
ferestrelor galbene...
evadare
N-aș ști să mă-ntorc
din valea fără sfîrșit a ploilor
ca o vocală de metal în cădere
sau ca umbra văduvită de înțeles,
știu că i se mai spune zbor,
zbor tîrziu de lebede negre
fără ecou.
Carmen MACOVEI
DICȚIONAR -
Vîrtejul ce se naște odată cu durerea
Acelor curse scrise de pescăruși pe ploaie
Tresaltă din căderea pendulelor în zodii
Cu aripă de aer, lovită și greoaie.
Iar bintuita moară trecută de amiază.
Găsită doar in urme prelinse pe semințe.
Ascultă crugul vremii, pe sine se visează
Purtînd de veacuri chipul aceleași ființe.
Vasile PUHA
bobul
de cîte ori încap în jurămînt
de cîte ori în renunțare
pustiit de singurătate
cad și blestem monstrul nesătul
totul a fost devorat înghițit
nimic nu mai am
sînt singurul și ultimul obiect întreg
îmi va rupe și arunca mîinile
nefrumoasele nerugătoarele
din ele va crește iarbă stelară
ce mursecă picioarele
și sîngele îmi va vărsa și
roiuri de insecte feroce vor potopi
și ce mai este va arde să vadă anonim
cum sufocat de cenuși va muri
cad în țărină jurînd blestemînd și
o mie de spice vor înflori
Mircea TINESCU
probitatea
istoricului literar
Informată, corectă, cumsecade, cu performanțe de
meticulozitate atentă, Pe urmeje Iui Mihail Sadoveanu
este cartea despre „existența spirituală a celui care
a scris Nicoară Potcoavă sau, mai curînd, biografia
lui prin operă" (Cuvînt înainte). Așadar, lucrare des-
pre identitatea spirituală a autorului! „a cărui viață
are nemijlocite consecințe asupra operei", studiu
prob de istorie literară, volumul * lui Dan Mănucă,
unul între acum atît de multe altele despre Sado-
veanu, izbutește (prin „adaosuri" biografice1, prin
„ipoteze" — toate pe baza unor „documente arhivis-
tice“) să releve convingător personalitatea („calea că-
tre sine") scriitorului cuprins atît de inspirat în me-
morabila sintagmă — „Ceahlău al cuvîntului".
Redactat temeinic, în bună cunoștință de cauză,
depășind adesea spațiile obișnuitelor tipologii, dezvol-
tînd în chip personal anume conotații ale scriiturii,
volumul lui Dan Mănucă (cercetător serios însă her-
meneutician timid) probează calitățile unui foarte în-
zestrat istoric literar, de solidă formație și aleasa fi-
nețe, fidel numaidecît documentului (textului), suve-
ran cu consecvență peste informația luxuriantă, exac-
tă. Istoricul literar nu umblă cu fantezii sau presu-
puneri, devotîndu-se, în total, literei sadoveniene.
N-ar fi prisosit — cum cartea se vrea un eseu,
mai mult fler și fantezie, mai multă subiectivitate și
dezinvoltură, o mai categorică integrare în context
național și universal (în toate cele 300 de pagini,
Incepînd cu acest număr, publicăm
un dicționar selectiv al scriitorilor
bucovineni.
Sîntem încredințați că, oferind o
imagine de ansamblu a literaturii
bucovinene, vom contribui la o mai
dreaptă și necesară înțelegere a con-
tribuțiefi pe care această parte de
țară l-a adus patrimoniului culturii
românești.
ALEXANDRU, OLTEA (22.VI.1930),
romancieră. Studii de filo-
logie la București. Redactor la
revistele „Femeia", „Căminul",
„Săteanca“. Cele mai multe dintre
romanele sale. Racul (1970), Veghea
bătrînei doamne Gali (1973), Macii
din preajma nopții (1973), Casa Emi-
lianei (1975), sînt romane de analiză.
Personajele sînt în mare parte in-
telectuali preocupați de propria pu-
tere de cunoaștere. Niciodată toamna
(1977) și Sertarul cu medalii (1979)
sînt încărcate de lirism.
ANDRIU, LUCREȚIA (20.VII.1913,
Fălticeni — 9.1.1964, București), pos-
tă. A absolvit dreptul la București.
A colaborat la „Viața C.F.R.“, „Lu-
ceafărul". în locuința sa din Bucu-
rești a găzduit numeroase întîlniri
ale scriitorilor. Solida formație u-
manistică i-a permis să se miște
cu dezinvoltură pe tărîmul poeziei
universale. A lăsat valoroase tradu-
ceri din Rimbaud, Jacques Prevert,
Baudelaire, Paul Valăry, Shakespea-
re, Milton, Rilke, Poe, Louis Aragon
ș.a. A tradus, de asemenea, în limba
franceză versuri din Eminescu, Ar-
ghezi, Topîrceanu, Eugen Jebeleanu,
Cicerone Teodorescu, Tiberiu Utan.
Poezia originală, trădînd o sensibi-
litate modernă, dublată de inteli-
gență și talent, este adunată într-un
volum care așteaptă lumina tiparu-
lui.
ANDRU (ANDRUCOVICI), VASI-
LE (22.V. 1942, Bahrinești), profesor
de limba franceză, eseist, scriitor,
actualmente redactor la revista
„Viața românească". Debutează în
1967 în ziarul „Zori noi“ din Sucea-
va. Primele volume de povestiri,
lutlanda posibilă (1970) și Mireasa
vine cu seara (1973), cuprind căută-
rile începutului, lungi confesiuni și
monologuri interioare cărora le lip-
sește o structură dramatică bine
articulată. Ulterior, Arheologia do-
rințelor (1977) prezintă un scriitor
format. Cele două romane, Mirele
(1975) și Noaptea împăratului (1979)
sînt parabole cu adinei rădăcini in
mitologie. Primul prezintă un stră-
vechi ritual al înhumării pe care
personajul principal îl trăiește am-
plificîndu-i semnificațiile la propor-
țiile feeriei cosmice din „Miorița".
Ultimul roman este o admirabilă
redimensionare a istoriei. împăratul
Traian în campaniile de la Dunăre,
văzut ca om, ca militar, ca filosof,
edifică un monument de admirați.?
și respect pentru civilizația dacilor.
Eseurile și prozele de pînă acum re-
levă un scriitor al meditațiilor inte-
rioare, un intelectual cu vaste ori-
zonturi culturale, o sensibilitate a-
cută.
ARBORE, ZAMFIR C. (14.XI.1848,
2.IV.1933, București), gazetar scri-
itor. Redactor la o scrie de
gazete ale vremii, funcționar la
Arhivele Statului și la primăria
Capitalei, unde conduce servi-
ciul de statistică, prieten cu mili-
tanți socialiști din România. Publi-
că studii cu caracter științific (isto-
rie, geografie), manuale, povestiri și
schițe originale, traduceri din lite-
ratura universală și adaptări pentru
copii (Cervantes — Don Quijofe de
la Mancha, Daniel Defoe — Robin-
son Crusoe, A. Daudet — Tartarin
din Tarascon), lucrări cu caracter
memorialistic. Pagini de literatură în
revista „Amicul copiilor", dar mai
ales în volumele autobiografice
Temniță și exil (1894), Nihiliștii
(1895), In exil (1896). In temniță
(1897). Evocînd peregrinările unui
destin aflat sub semnul hazardului,
A. Z. reușește să înfățișeze, uneori
cu pronunțate note naturaliste, mă-
reția și tragismul din existența lup-
tătorilor socialiști aflați la impactul
cu istoria. Este unul dintre nrimii
scriitori români care au zugrăvit lu-
mea închisorilor.
Octavian NESTOR
cred că am observat bine, singurul scriitor străin
pomenit este Jean Boutiere). Asemenea observații (și
altele) bănuiesc că preocupă pe autor hotărît încă a
mai elabora un studiu despre Sadoveanu („cititorul,
binevoitor, va accepta unele afirmații așa cum sînt,
întrucît detalierea și argumentarea lor o va avea
altă dată“ ; Cuvînt înainte). Și tot „altă dată“, acu-
ratețea exprimării va obliiga la îndepărtarea unui ba-
last lexical, a unor stîngăcii sintagmatice de felul :
„Pionier tenace, oierul Drăgan“ p. 270, „untdelemnul
dreptății44 p. 270, „îmbăiere în istoria națională4' p.
248, „autorul însuși, dizolvat în fiecare personaj în
parte' p. 187, „Breb și Vitoria se complinesc întru a
reprezenta o dilemă44 p. 158, „prilej de exhibare a
aversiunii44 p. 172, „sentiment reparatoriu44 p. 157,
„ma'i complet14 p, 237...
Pe urmele lui Mihail Sadoveanu este o bună lu-
crare în slujba istoriei literare, invitîndu-și cititorul
la o lectură tip Bildungsroman.
Dumitru BRĂDĂȚAN
♦) Dan Mănucă, Pe urmele lui Mihail Sadoveanu,
Editura Sport-Turism, București, 1982.
AMINTIRI --------------------------------
(continuare din pag. I)
frumoasă ! Au pierdut darul de a transforma larva
în fluture, cu alte cuvinte au pierdut darul Meta-
morfozei. Copilăria în schimb e o continuă meta-
morfoză ; de aceea este sacră. Putem da o definiție
a copilăriei : copilul e o ființă care se minunează în
fiece clipă. A găsi însă înminuarea la vîrstă ma-
tură e un miracol. Bătrînii alhimiști îi zice*u Piatra
Filozofală. E un dar al zeilor clipa cînd ajungi să
prinzi coada curcubeului. Demiurgul copiilor esca-
motează timpul ca un măsluitor de cărți. Curgerea
cosmică dizolvă timpul, armătură bazică a Univer-
sului. Pe pînza de păianjen se coagulează boabe de
timp și spațiu.
sînt acelea ale unui om foarte înalt, mai ales în
comparație cu liliputanismul meu, deloc profesoral,
purtîndu-ne pe mine și pe fratele meu pe picioare,
ca Țugulea dlin poveste care alerga cu atît mai bine
cu cit își atîrna de picioare două pietre de moară,
îi plăcea să-și înminuneze nepoții cu scamatorii su-
mare, dar care nouă ne păreau miraculoase. Era pe-
trecere pentru noi, iar pentru el o delăsare după o
dimineață grea de muncă, o întoarcere spre copi-
lărie, a unui critic lucid, ca într-un elc'șteu de veș-
nică tinerețe. Și noi copiii și el mergeam spre aceeași
țintă pe cărări divergente, apoi convergente. Impre-
sionismul lui literar din acele vremuri se acomoda
cu aceste măști succesive. Nu cTa străin de duhul
copilăriei. Ii plăcea, cînd se lungea pe un divan, să
te așeri lingă dînsul să-i pui întrebări. Răspundea la
ele, oricît de năzdrăvane ar fi fost. îl interesa fărîma
de agerime care se găsea în ele.
Imaginea lui Eugen Lovinescu al copilăriei mele
se manifestă deci prin instantanee, nu prin secvențe.
Elementul timp se ocultează într-o fotografie. Cele
dintîi amintiri despre Eugen sînt fălticinene. Cînd
l-am văzut mai tîrziu la București, eram adolescent
și farmecul se risipise. Aveam în față un om ca
toți oamenii, de care mă despărțeau tinerele mele
convingeri și spiritul de contradicție care ne era co-
mun. Pînza de păianjen cu boabe de curcubeu se
mistulise pe tărîmul celălalt. Nu mai rămăsese decît
o pagină cadrilată de caiet școlăresc.
Deci, primele imagini fălticinene ale lui Eugen
în casa părintească, încăpătoare1, Eugen își avea ca-
mera lui care-i purta numele. Ca toți cei cu adevărat
muncitori, ieșea la ore fixe din ea, fie pentru masă,
fie pentru plimbări. Deși nu intrasem în școli, mă
impresionau cele două fișiere pline cu notele nece-
sare pentru traducerea Analelor lui Tacit. Știam că
pe vremea aceea, în afară de vacanță, în care reve-
nea în orașul natal, ședea la Paris, unde-și prepara
doctoratul în Sorbona. Menționez faptul, pentru că
Parisul apărea ca un oraș mitic ochilor meii copilă-
rești, ca un Bagdad macedonskian, cu pîlpîiri de
Isarlîc și nu în realitatea lui geografică care nu-mi
spunea nimic. Probabil, copilul de atunci avea drep-
tate și nu omul matur de astăzi, care, vai, știe să
citească prea bine o hartă. Ochii sînt aceeași, dar
retina copilăriei emitea niște raze* care topeau rea-
litatea sensibilă și prin ea ajungea la țara de dincolo
de negură. Iată un exmplu de modul în care Lovi-
nescu transforma realitatea într-un mod psihic. E
vorba de construirea noului gimnaziu din Fălticeni.
„Umbra mea morală a fost fixată în zidurile noului
gimnaziu. Din clasa I m-am instalat într-însul, am
trăit de-a valma cu viața lui minerală, i-am cunos-
cut toate unghiurile și toate tainele și în săllița din
fund mi-am petrecut vacanțele adolescenței muncind
din greu la formația mea intelectuală ; de acolo au
ieșit și primele mele încercări literare".
Omul era în fond un sentimental strecurat prin si-
ta pudoarei, lucidității și a ironiei. înfrîngerile din
toamna lui 1916 și căderea Bucureștilor au adus în
refugiul fălticinean un Lovinescu înfrățit cu păti-
mirile țării, cu credința neștirbită în izbînda finală.
In casa mea părintească a deschis o școală pentru
liceenii imobilizați în zborul lor. A legat o prietenie
strînsă cu cîțiva din refugiați, printre care și mai
ales cu T. V. Stefanelli, refugiat din Buoovina, pe
atunci austriacă, consilier la Curtea de Casație din
Lemberg, prieten și coleg de Universitate cu Emi-
nescu. Prin Stefanelli, relicvă vie a Luceafărului,
criticul îl căuta pe Eminescu — nor radiant în cen-
trul curgerii vremurilor, sustras condițiilor de timp
și spațiu.
Hi— Pagini bucovinene
Poeți
sovietici-----
CONSEMNĂRI
IURI KOJEVNIKOV
suceava o-io
Prevestind distrugerea cumplită
cornul lunii s-a înfipt în zare
dar în calea turcilor-ispită —
stă Suceava — piatră de-ncercare !
Vremile-au lovit precum o spadă,
dar pe calea fără de uitare,
răsărind din neguri și zăpadă
stă Suceava — piatră de-ncercare !
Vîntul poartă fumul din uzine,
silueta vieții viitoare
tace — dar, hotar între destine
stă Suceava — piatră de-ncercare !
X
Suceava... Suceava... Suceava...
toarce-un fir aspru din albastrul zenit
și-n memorie se-mpletește cu slava
precum rădăcinile ce cresc în granit.
Șanțurile-adînci sînt demult nivelate,
turnuri și poduri sînt acum amintiri
și-unde-au fost cruci în pămînt îngropate
cresc acum brazi înalți și subțiri.
Și unde, Ștefan Vodă, călare
se-ntorcea din luptă victorios,
țepoasele mure pun negre fulare
pe zidul de dintele timpului ros.
Și spada-n rugină-și mistuie slava
sub scutul pămintului greu,
dar firele-mpletite de Suceava
nu s-or rupe nici cînd ; trăi-vor mereu.
In românește de
DUMITRU BALAN și ION POTOPIN
Ion CHILARU
mare adîncă
— Mare adîncă, și mare severă,
De unde te-avînți cu atîta putere ?
— Din inima Tetrei în care încape
și cerul albastru crescut tot din ape.
— Și cine te-ndeamnă mereu să ne chemi
Spre apele tale, prin vîrste și vremi ?
— Pămîntul. Și-njuru-i cu drag ne dăm mina
Să fie mereu peste tot vreme bună.
partidului
Sălășluim in gindul partidului.
Geamurile casei sînt încărcate de lumină,
Pereți-i sînt împodobiți
Cu zîmbetele înflorite pe covoare...
Pe masă ne stau visele-mplinite,
Crescute-n piinea albă și în floare.
Și tot din casa noastră își iau zborul
Aceste clipe și aceste vise.
Din care prinde viață viitorul.
catrene
Și clipele pe rînd se șlefuiesc,
Se rotunjesc către apus de soare.
Devin mai blinde și se scurg încet,
Lăsind în om și-n flori mărgăritare.
X
X X
Las-să-mi fie miinile izvoare,
Curgă-mi către stele dragostea de floare,
Ochii las-să-mi fie bolți de brazi și fagi,
Codrului ca să le fie dragi.
pacea
Pacea. Această pasăre albastră
(Așa mi-o închipuiam cînd eram mic.)
Poartă sub aripi liniștea-nflorită,
împodobind și vale și colnic,
Și-aceste zări țesute din mătasa
Privirii ei atît de scrutătoare.
De parcă, găzduind în orice casă.
Devine mai albastră.
In preajma unui soare.
• Fondul documentar —
memorial „Nicolae Labiș“
Purtînd pe frontispiciu numele poetului care a sta-
tornicit definitiv în universul poeziei noastre rosturile
fertile ale luptei cu inerția, Fondul memorial-documen-
tar „Nicolae Labiș", s-a constituit prin generoasa donație
făcută de părinții și surorile poetului și, parțial, prin a-
chiziiționarea unor piese din componența sa de către
actualul deținător — Muzeul județean Suceava. Fondul
cuprinde cea mai însemnată parte a manuscriselor ră-
mase de la Nicolae Labiș, unele dintre cărțile care i-au
aparținut, diverse acte, documente și obiecte personale,
exemplare din edițiile operei sale, cărora li se adaugă
casa de la Mălini unde el a trăit și a creat multe dintre
poeziile sale importante.
Evident, dintre toate categoriile de bunuri ale fon-
I dului, cea mai deosebită semnificație o comportă manu-
scrisele — laboratorul de creație al poetului — sursa pri-
mordială și cea mai sigură pentru stabilirea cît mai
fidelă a traiectului devenirii sale, de la șovăielile ineren-
te începuturilor ce datează din cea mai „fragedă prun-
ci e“, și pînă la cristalizarea neobișnuit de rapidă a acelei
surprinzător de mature formule de creație, inconfunda-
bilă prin originalitatea ei, care dă poeziei sale persona-
litate și valoare. Relevante sînt, în egală măsură, aceste
manuscrise și pentru cei interesați de surprinderea gene-
zei multora dintre poemele lui Nicolae Labiș, căci între
ele întilnim atît ciorne cu notarea unor sugestii generate
de spontaneitatea inspirației (acea „săgetare de idei", des-
pre care amintește unul dintre poemele lui Nicolae Labiș),
cît și eboșe ce reliefează stadii succesive de elaborare a
unui poem sau altul pînă la atingerea cotei finale — for-
ma definitivă. Interesant pentru un slujitor atît de devo-
tat al poeziei, este și faptul că între aceste manuscrise
întîlnim și pagini de proză, de teatru, de critică literară
sau de tălmăciri, cele mai multe fiind inedite. Nu cre-
dem că poate fi vorba despre capricioase tentații trecă-
toare de „trădare" a muzei preferate, de simple „coche-
tării", întrucît numărul relativ mare al acestor pagini
denotă, după părerea noastră, o preocupare relativ con-
I stantă, de pregătire a terenului tematico-expresiv, în ve-
derea unor realizări ulterioare.
Acest fond de manuscrise, acte, documente, obiecte
personale, cărți a cunoscut pînă în momentul de față
valorificări atît din punct de vedere al cercetării științi-
fice, cît și în sens cultural-educativ. Astfel, o serie de
texte inedite au fost deja publicate sau comentate pe larg
în publicații de specialitate, iar casa de la Mălini a fost
amenajată și funcționează, din decembrie 1975, ca obiec-
tiv muzeistic format dintr-o expoziție literară de tip
memorialistic și o cameră memorială propriu-zisă.
Toate acestea, alături de Festivalul național de poe-
zie „Nicolae Labiș", care se desfășoară anual în județul
nostru (ajuns acum la a XV-a ediție), reprezintă modali-
tăți majore de cinstire a memoriei poetului. (Nicolae Cîrlan)
ANUALA ’82
S-a acreditat ideea că o expoziție anuală a unui
cenaclu al U.A.P. are și un caracter bilanțier, mani-
festările de acest gen înregistrînd stadiile de dezvol-
tare ale activității artiștilor plastici. Din acest punct
de vedere anualele* devin momente de referință. Ce-
naclul sucevean, ce și-a deschis expoziția, ca în fie-
care an, la galeria de artă din municipiu, a adus pe
simeze o selecție reprezentativă dublată de o ce'rtă
exigență profesională, astfel încît expoziția de față
devine un factor de garanție în confirmarea învesti-
turii artistice a participanților. Efortul lor creativ
de sondare a socialului ridică responsabilitatea actului
creator la nivel de concept estetic. Asistăm astfel la
o selecție impregnată de un constructivism exact
a secțiunilor de realitate filtrate artisțic. Peisajele
din natură, sau urbane, înscrise într-o diversitate de
tehnici și stiluri, se integrează într-o unitate ce se
poate caracteriza ca definitorie. Portretistica, natu-
rile statice, compozițiile — ca tematică — grafica
satirică, sculptura) mică și tapiseria — ca genuri
— întregesc imaginea expoziției, ridicînd-o la un ni-
vel ce va rămîne ca etalon. Lucrările semnate de Ion
Carp Fluerici — elemente de peisaj (casă, șură), ele-
vat construite stilistic și cu o cromatică proprie,
— Adrian Bocancea — fin colorist, cu rigurozitate
componistică —, Dumitru Rusu și Veronica Gridinoc
— acuareliști cu o tehnică personală —, Virgil Par-
ghel — expresionist, delimitat de anterioarele crea-
ții printr-o gamă diversă de tonalități —, Constantin
Butoi — un autoportret și o natură statică cu vagi
accente rembrandiene —, Mircea Hrișcă — un fo-
tografism cromatic subtil, se pot constitui, alături de
grafica Marioarei Pruteanu — Corduban, în „piesele
de rezistență" ale* expoziției. Acestora li se adaugă
sculptura fui Mircea Dăneasa și tapiseriile Mar-
celei Larionescu — ce pare a-și fi găsit calea per-
sonală.
Prezențele Pușei Pîslaru, Ilenei Bardă, ale lui
Liviu Gherghina și Tiberiu Moruz se înscriu pe co-
ordonatele factorului de generație, cum ar putea
fi caracterizate creațiile expuse de ei. La același ni-
vel pot fi enumerate și lucrările semnate de Traian
Cojocaru — o ceramică bine stilizată —, Mihai Pîn-
zaru — grafică satirică, cu o linie mai simplă, Anton
Costin — o efervescență florală bine gîndită croma-
tic.
Ca un frumos omagiu, prezența uleiurilor semnate
de regretatul Dimitrie Loghin.
Petru DRIȘCU
Salonul umorului
ediția a IX-
Proliferarea saloanelor de umor este un fenomen
deloc neglijabil, „setea" de asemenea producțiuni a-
flîndu-se într-o firească și continuă creștere. Fiind
unul dintre* primele — dacă nu chiar cel dintîi —
organizate de către un comitet județean de cultură
și educație socialistă, salonul de la Suceava și-a în-
vins demult tidimiditățile începutului, aruncîndu-și
privirea către veritabile cote de interes național.
Deși cauza trebuie căutată în primul rînd în circu-
lația unor nume dintre cele mai cunoscute, care* s-au
perindat pe simezele Galeriei de artă din Suceava
în acești nouă ani, precum și colaboratorii cu revis-
ta Urzica, nici selecționerilor „locali" nu li se poate
contesta ceea ce se numește de obicei simțul u-
morului.
Mai plăcut este să constatăm că în acolada deschi-
să de seria saloanelor sucevene de umor se află a-
cum o veritabilă grupare de tineri caricaturist* ai
locului, cei mai mulți dintre ei (Mihai Pînzaru-Pim,
Ion Carp Fluerici, Al. Bartfeld, Pamfil Horodnic,
Doru Olaș, George Ostafi, Mihai Papuc, Radu Ber-
cea, Lucian Constantinescu, Virgil Gridinaru, Doru
Pascal, Radu lețcu, Constantin Ze*lter, Viorel Flu-
tur) fiind prezenți și-n actuala ediție, la care au par-
ticipat treizeci și șapte de autori, din București și
din zece județe ale țării.
Generosul generic al expoziției („Eu, tu, el, noi")
a condus pe artiști, și de data aceasta, spre deducții
pline de neprevăzut, oscilînd ihtre portretul-sim-
bol, compoziția cu planuri disjunctive și parabola cu
afinități moralizatoare. Altfel spus, autorfii (Albert
Pocit, Nicolae Mirodone, Constantin Cazacu, Râul
Marian Țiganu, Dragoș Anton, Pompiliu Dumitres-
cu, Sorin Postolache, Viorel Teoc Nasta, Octavian
Covaci, Radu Iulian, Ștefan Popa, Adrian Andronic,
Nicolae Viziteu, Eugen Moga, Lucia Timoc, Victor
Chiriloaie, loniță Nicolae, Constantin Tudorache, Ion
Z. Georgescu-Lunică ș.a.) supun atenției publicului
cîteva dintre cele mai interesante ipostaze ale rela-
țiilor de stringentă actualitate dintre cei care se află
în spatele acelor importante pronume de care amin-
team, fie că e vorba de falsa supraponderabilitate
socială a unora, de meschina disimulare, sau de am-
neziile cronice ale celor care s-au golit treptat de
orice simțămînt omenesc.
Titularii premiilor ediției a IX-a (președinte de
juriu Constantin Ciosu) au fost: Anton Dragoș (I),
din București, Râul Marian Țiganu (II), din Bucu-
rești și George Ostafi (III), din Suceava.
•	Un nou succes artistic
Cunoscutul cor din Putna, laureat al Festivalului na-
țional „Cîntarea României", și-a înscris în plamares un
nou premiu. Prezentă la ediția a Vl-a a Festivalului coral
interjudețean „Ion Vidu", desfășurată la Lugoj, formației
din Putna i s-a decernat Marele trofeu „Ion Vidu" și pre-
miul I pentru nivelul înalt al artei sale interpretative. Be-
neficiind de îndrumarea competentă a compozitorului Radu
Paladi, coriștii putneni, recunoscuți prin pasiunea și dă-
ruirea lor, și-au reconfirmat calitățile și prin prezența, în
calitate de invitați de onoare, la reuniunea de la Chizătau
(jud. Timiș), prilejuite de aniversarea a 125 de ani de la
înființare, în această localitate, a primului cor țărănesc
din Banat. (P. D.)
•	Cenaclu
La ultimele două întîlniri ale cenaclului literar „Nicolae
Labiș", au citit poezie Constantin Severin și Dan Bodnar.
Discuțiile, la care au luat parte Viorica Petrovici, Brân-
dușa Sumanaru, Liviu Popescu, Constantin Cernica, Sabina
Doujac, Constantin Ungureanu, Ion Cozmei, Octavian Nestor
și Victor Rusu, au relevat opțiunea lui Constantin Severin
pentru o poezie a lucidității senzoriale, de nuanță expre-
sionistă, în care concentrarea expresiei, detașarea de li-
rism, sugestia acută, apar ca dimensiuni ale unei viziuni
poetice originale.
Despre poezia lui Dan Boldar au vorbit Vasile Ciprian
Stoleru, Brândușa Sumanaru, Dana Lucuțar, Doina Mare.ș,
Stelian Nistor, Constantin Ungureanu, Eusebie Cunescu,
Crăciun Maricica, Roman Istrati și Victor Rusu, arătînd
că autorul cultivă versul de esență romantică, de decla-
mare a eului, într-un discurs confesiv-interogativ marcat
de efortul desprinderii de modele.
(V. RJ
REALIZATORI : Ion BELDEANU, Constantin
LĂNARU, George DAMIAN, Viorel DĂRJA, Ion
CARP FLUERICI, Mihail IORDACHE, Gh.LUPU,
Marcel MUREȘEANU, Ion PARANICI, Mircea
TINESCU, Alexandru TOMA.
Marcel MUREȘEANU
Tehnoredactare : Valentin MILICI
Bl