literatură și educație Programul de educație socialistă a maselor, adoptat dc Plenara C.C. al P.C R. din noiembrie 1971. insistă asupra influenței crescînde pe care trebuie s-o exercite arta și li- teratura în procesul de făurire a conștiinței socialiste, in educarea tinerei generații pentru muncă și viață. Astfel, im- plicit, a fost subliniat rolul de mare însemnătate pe care îl de- țin literatura și arta in ansamblul preocupărilor intelectuale, a fost conturat cu deosebită claritate locul artistului în socie- tate, menirea artei sale fiind aceea de a sluji poporul. E și ceea ce a cerut întotdeauna creatorilor secretarul general al parti- dului, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Caracterul educativ al artei a fost foarte puternic subliniat, de la început, de estetica marxistă. A discuta acum valabilita- tea acestei funcții ar echivala, pe undeva, cu o tautologie. Pro- bleme incitante apar atunci cînd e vorba de a ne referi la moda- litățile cele mai eficiente prin care literatura, arta în genere pot sprijini educația. Și spunem aceasta pentru că exiStă părerea curentă, nu intru totul justificată, potrivit căreia educația prin artă se poate realiza de la sine, depinzînd, în ultimă instanță, de, să-i zicem, bunăvoința celui căruia îi este destinată opera artistică. E cît se poate de adevărat, contactul asiduu cu arta duce, inerent, la o asimilare profundă a mesaj ului acesteia, ceea ce echivalează cu un act educativ eficient. Numai că, referm- du-ne la tineri, problema educației prin artă comportă — dată fiind experiența relativ redusă în cunoașterea și înțelegerea va- lorilor artistice — aspecte particulare. în acest caz, educația ca fenomen de relație, nu mai poate fi privită ca un proces spon- tan, (astfel riscă să devină ineficient), ci ca o acțiune, foarte complicată, ce necesită dirijare. Pentru’a depăși planul aprecierilor generale, să luăm o si- tuație reprezentativă pentru discuția noastră. Ne referim la modul în care se realizează educația prin literatură și să privim această acțiune într-un cadru optim de formare și acumulări : școala. Aici atingem, inevitabil, aspecte ce țin de chiar preci- zarea locului unui obiect do studiu, a specificului acestuia in procesul de instrucție și educație. Toată lumea e de acord că literatura este, prin forța dc contaminare a sensibilității, o dis- ciplină cu eficiență educativă maximă. Acordul se manifestă în general în teorie. Pentru că, în practică, din păcate, mai există tendința de a supraestima aspecte pur informative. îndeosebi în clasele superioare de liceu, cunoașterii literaturii ca atare (prin literatură înțelegînd în primul rînd textul literar cu mul- țimea sa de semnificații) i se preferă asimilarea mai mult sau mai puțin mecanică a unor date de istorie literară ori de falsă, pur descriptivă, analiză a unei opere. Existența concretă, vie a literaturii e înlocuită cu studierea ei în postură de obiect de muzeu. Astfel, elevii sînt prea puțin obișnuiți să citească și, prin aceasta, să pătrundă textul literar și să-1 califice în conse- cință. Vibrația patriotică a unui poem precum Oltul de Goga va fi surprinsă în toată amplitudinea sa numai după ce textul va fi fost înțeles în intimitate, în aspectele nerevelate de o lec- tură pur semantică. Și, foarte important lucru, a înțelege în- seamnă aici a te implica, a te emoționa. Acest tip de înțelegere, și numai el, stă la baza formării și consolidării unui sentiment, ii determină existența și-i întreține tensiunea. Putem educa prin literatură numai dacă facem înțeleasă literatura în ceea ce are ea specific și chiar inefabil. Un comentariu, fie și foarte ex- pert, asupra semnificațiilor patriotice din poemul menționat nu poate înlocui emoția produsă de descifrarea și aprofundarea „pe viu“ a acestor semnificații. Nu vom putea „înțelege" niciodată pe deplin cutare nuanță de pe pînza unui pictor fără a vedea pînza ca atare : orice informații prin intermediar, oricît de complete, sînt insuficiente. Și, mai este ceva. Mesajul unei opere literare nu există, se știe, în afara artei. Valoarea operei îl condițio- nează, îl subliniază în mod nemijlocit. Vorbim despre patrio- tismul poeziei lui Goga nu înainte de a fi edificați asupra va- lențelor estetice ale textelor, in detașabile, evident, de cele so- ciale. O poezie patriotică slabă este nulă pentru ceea ce numim educație patriotică prin literatură. Și, în acest punct, ne apro- piem din nou de cele discutate anterior : tocmai înțelegerea u- nui text literar în specificul și profunzimea sa permite o impli- cită delimitare a valorii cu mesaj, de mesajul-enunț, fără adîn- cime. E ceva ce ne conduce la ideea că educația patriotică, mo- rală, cetățenească, etc., prin artă subînțelege imediat educația estetică. Ultima nu este un tip aparte, ci o categorie de însuma- re față dc celelalte. A educa pe tineri prin artă și literatură în- seamnă a înlesni accesul la marile valori, prin mari valori în- țelegînd opere cu semnificații multiple, opere al căror mesaj pune capăt indiferenței spiritului, oferindu-i, în schimb, sensul și dimensiunile unor aspirații. l oto: L. Slralulal proiect de anotimp Ca o mireasă pe care o afli lîngă fîntină e dimineața. Si asta fără falsa cunoaștere a fumului. Și asta-n vreme ce Patria. zeița-zeițelor dă în floare și înverzită luncă e o viziune a cailor alergători ! Poemul de-nceput de vară e un poem cu picioarele asemeni unor stîlpi de foc, e un tunetscris pe deasupra pădurii într-o Românie — carte deschisă pe mare și pămînt. Costache AGAFIȚEI: ,,Omagiu“ Poemul de-nceput de vară e lumina stînd pe ape multe și mergînd cu ochii-n jos ca-n preajma unui S cu unsoare pe bare — / verighe- tele-n tril de cineluri prosperă, / coapsele știu bine tabla înmulțirii !“ etc. (Cum fug vacanțele de semafoare). Obsesia zborului, a aerului mișcat dc ari- pa imaterială a fluturelui, presupune ges- tul orgolios de surprindere a supremului inefabil, magic teritoriu de ispită pentru poezie. Luminile, transparențele, imaculatul, albul cast și, de aici, văzduhul, lumina aș trilor, apa înghețată, zăpada ș.a.m.d alcă- tuiesc fondul principal al unui lexic ma- nevrat cu o bună știință a subtilităților și cu o îndrăzneală care atestă ispite auten- tice în direcția rafinamentelor exacerbate. Senzații și percepții rare, imposibil de definit altcumva, se disting, printr-o fra- pantă autenticitate. Poetul forțează rar, senzația de abilitate și firesc se impune : „Marea aduce sfială în oase, / pe dale umbra își punea trupul ei sunător, / semnul ei ondulat de apăsarea / zborului celui mai pur — / al fluturilor gata să înlocuiască / nisipul clepsidrelor / cu amurg calcinat de tristețe" (Impresii dintr-o călătorie). După cum se vede, în astfel de descripții, Ion Lotreanu nu poate supima pornirile afective. Meșteșugar al formelor, al volumelor imateriale și imponderabile e în bună măsură un sentimental strunit Asta nu-1 împiedică să aspire la relevarea imperiilor purității în ceea ce au ele ascetic și sever. Tehnica de „prospectare" e, în schimb, una a libertății nelimitate în asociații, a lexperimentalor indisciplina e, cu alergie la rigoare. Ambițiile cele mari ale auto- rului merg în direcția concilierii scopu- lui sever cu mijloacele de realizare extrem de rebele. Posibilitatea unei asemenea co- existențe îl fascinează, îl determină să sus- țină numere de virtuozitate. Intr-adev ăr. comparativ cu Lăcuste și aeroporturi, Aerul de sub flutri e mult mai pregnant pe la- tura performanței și nu-i putem contesta valabilitatea de certificat de înaltă califi- care. E important să aflăm ce va face mai de- parte cu acest act doveditor, sper că vii- toarele cărți nu vor însemna (doar) alte performanțe. Nu spun o noutate, în poezie a fi numai virtuos înseamnă a te socoti drept scalv al unui viciu confortabil. Elementele este un volum unitar, conce- put într-o arhitectonică relativ compli- cată, impunătoare totuși, sugerînd sta- bilitate. Coerența motivelor, susținută de abundența de simboluri, de leitmo- tive, se manifestă vizibil pînă și în regis- trul stilistic. Nicolae Motoc își propune — titlul o suge- rează — o poezie a elementelor, această op- țiune numind una din condițiile importante le existență a poeziei. Percepția vizuală e foarte puternică, ea captează lumea care se prezintă în afara ochiului într-o perfectă unitate. Acesta o descompune („dar, vai, nimic din tot ce zice în rîpa / de semne și de chipuri, / în care-a mai căzut, / el nu întoarce întreg ; / umile cioburi poate... — Ochi călători) pentru ca, maj apoi, poezia reconstituind existența inițială să încerce o nouă unificare : „risipite în nisipul negru, / ia întîmplare, de valuri, / chemăm iar, să ne-așeze, vechile / sunete în uitare, gingașe lăcașuri / de taină ; să cîntăm și, deodată, / sunete, / să ne regăsim. întreg ca o lyră, scheletul" (Pietre). Incercînd să sugereze fuziunea părților, Nicolae Motoc folosește o elaborată tehnică acumulărilor insistente (sugerarea diversi- tății îl preocupă, evident), unde dezordinea, cel puțin aparentă, e necesară și, mai mult, se dovedește a fi esențială. Textul poetic are a pune ordine în acest amalgam de per- cepții, conferindu-i o complexă unitate în diversitate. Meritul principal al autorului este consecvența de care dă dovadă în ur- mărirea acestui program. Dacă intențiile sînt în bună măsură limpezi, punerea lor în a- plicare se face anevoie. Tehnica adiționării prelungite degenerează — așa cum nu trebuia — într-un fel de sofistică greoaie, în care străluciri de amănunt sînt îngropate sub molozul speculațiilor. Nicolae Motoc nu vrea să scrie frumos și-l admir pentru asta. 11 văd, deocamdată, ta- tonînd cu îndîrjire identitatea primă a lu- crurilor, a cărei existență se află sub pe- cetea tainei. în nici un caz a evidențelor se- ducătoare. Elementele este cartea unui poet care știe ce vrea, dovedindu-se mai puțin abil în a pune în aplicare înalta-i știință. Versurile din Frunzele păniîntului sînt de factură tradiționalistă, mai mult chiar, încearcă o apropiere decisivă de folclorul literar cu motiv unic, limpede precizat: pădurea. Ea domină și aca- parează, se confundă cu însăși țara : „Păduri și izvoare.. . / Tulburătoare / Țară din cîn- tec, / Din blestem J Și descîntec, / Țară de mit ! / Ți-am așezat / La rădăcină / Sîmburi de lumină / Și ți-am presărat / In arătura dorului, / Sudoarea norului / Plînsă-n ră- zoarele viselor" (Țară de mit). Pădure, izvor, pămînt, rădăcină, frunze sînt termeni care apar cel mai frecvent, Ion Bujor Pădureanu îi simte, probabil, drept adevărate cuvinte magice. Tonul e patetic, cu exagerată amplitudine în anumite momente, el trădează vitalitate și lipsă de complexe ; în general, încer- cările de interiorizare nu convin, optimismul și generozitatea exprimate fără înconjur sînt sincere : „Oameni, / gustați din palma mea aurită / pîinea de dor a iubirii / tuturor hărăzită. / Nu vă temeți ! / Din fiecare lu- mină păzită- / Alți zori se vor naște. / Zori / de lume-mplinită" (Zori). Aderența la spiritul poeziei populare nu apare forțată : „La răscruci / Sînt două cruci / Una-i spicul dorului. / La capătul drumului, / Alta-i fir de așteptare / Din cu- vînt de alinare. / Una-i lacrimă de fată / Prinsâ-n vraja ei curată, / Alta-i jocul iele- lor / La apusul stelelor..." (Frați). I.a un moment dat, versurile vor să refacă ritmul dansului folcloric : „Astă fată / joacă / bine, / și mă-nvață / și pe / mine 1 / Ea mă-nvață / a juca, / Eu o-nvăț / a săruta ! / Hopa, hopa, / hop, hop, hop, / saltă tolobonii-n joc 1“ etc- (Frunză de fier). Jalea din cîntecul popular își păstrează autenticitatea într-o strofă precum : „Cade stea și cade vînt / în pustiul din cuvînt. / Cade lacrima în jar / plînge dorul a pojar" (Cade stea). EMIL BRUMARU : ,,Julien Ospitalierul", Editura Cartea Românească, 1974. • ION LOTREANU : ,,Aerul de sub fluturi", Editura Eminescu, 1974. • NICOLAE MOTOC : ,,Elementele", Editura Emi- nescu, 1974. • ION BUJOR PĂDUREANU : „Frunzele pămîntului". Editura Albatros, 1974. • MARIA PETRA : ,,Orologii de apă", Editura Juni- mea, 1973. • ION APOSTOL POPESCU : „De vorbă cu Marco Polo’, Editura Cartea Românească, 1974. 0 poezie de „candori surpate-n mare vu- iet" scrie Maria Petra, o poezie a caligrafiilor pe apă, remarcabilă pe linia unei sincerități dramatice. Cel mai important lucru aici mi se pare de- gajarea emoției de platitudini confesive și elegiace ; discreția transcrierii dă faptelor o reală vibrație lirică. Poeta privește cu voită crispare în pro- priul trup pe care și-l desecă pedant ca la o lecție de anatomie ; „Pe dedesubtul sîn- gelui / afund, pe dedesubt de gînd, J prin- tre cascadele vuinde —/ celulele în cor ce pling / de teama custurii secundei" etc. (Pasărea incoloră). Amenințărilor care vin din sine li se opun virtuțile „curative" ale apei, medicament, drog și elixir. Imagi- nea enormelor întinderi acvatice e obsesivă : „Cum se grăbește să se piardă / apă pe apă in afundă / tot mai afundă lunecare / sub mare, pe sub bolți de mare — / eternă, veșnic pieritoare" (Ireversibil). Apa fasci- nează prin metamorfozele colosale ale bios-ului, poeta trădînd în această atracție nostalgia unei anume vitalități. In același timp, pe oglinda pură a apei sînt proiectate fine contururi lunecătoare : „In văl lichid împiedecate dalbe ofelii în delir / fecioa- re de apă. în șir / necontenit alunecînd spre recele abis — plăpind zăgaz al cal- mului înfrînt" (Cascade). Dezinteresată, se pare, de stil, Maria Pe- tra își tulbură apele limpezi cu neglijențe supărătoare, ritmul versurilor suferă aproape sistematic, sînt acceptate, uneori, cuvinte inutile care diluează sensurile. în general, putem reproșa lipsa de acuratețe. Aceasta cu toate că sugestia vrea și reușește să im- pună tensiuni afective, susținute, nerisipite. Cunoscut mai mult ca cercetător în domeniul folclorului (ca autor al unei monografii Ion Pop Reteganu, al unor Studii de folclor și artă populară etc.), Ion Apostol Popescu reapare în postură de poet cu volumul De vorbă cu Marca Polo. Versurile au prospețime și lumină, sînt ex- pansive pînă la naivitate, naivitate care, totuși, șaae bine. Natura, sevele ei ascunse pulsează cu suficientă energie, poetul este, în egală măsură, un peisagisț și un elegiac sedus de metamorfozele firii. Privește sen- timental spre satul de baștină și spre anii tineri, nu se încurcă în meditații filozofar- de, ci transcrie net regrete stenice. Păstrea- ză în poezie tăria culorilor vegetale, stili- zate cu îndemînare după rețete rafinate. Peisajul este reprodus, uneori, din vîrful peniței : Amurgul și-a lăsat un portic pe sub care / se-ntorc becațele în ele I să-i lege frumusețea însingurării lui. / Mi s-a părut atunci / că-1 văd cum sta pe schele de verdeață, / cu umerii pe care luna / lua deodată forma unei păsări / ce-și seu tură penajul filigranic". (Amurg). In poe- zia de dragoste autorul este delicat și vag senzual, trimit în acest sens la Confidență. Dominantă rămîne setea de spații vaste, ex- terioare și interioare, fapt mărturisit indi rect de poemul titular : „Vorbeam cu Marco Polo într-o seară. / cînd mi-apăruse-ndepărtat și trist — / și își schița conturul ca fumul de țigară / prin săli de bal pustii și înnop- tate. / Cuvîntul lui avea un sunet de metal / in ploaie la ferestre deschise către nord / Spunea că-i omul cel mai singur / și mai străin de evul lui uitat / ea un pustiu pe unde numai toamna / mai vine să-și al’ne febra. / Din tot ce mi-a vorbit în seara— aceea, / am înțeles că întlnisem multe / și străbătuse-ntinderi nesfîrșite / care-au rămas în sufletu-i bogat, / luînd cu timpul alte forme. / Se-mbolnăvise timpul, prin Asii străbătînd, / cînd a-nțeles / că spațiul necunoscut de noi / din fiecare / e mai adînc, mai vast decît pămîntul / pe care-I traversase ani de-a rîndul". Daniel D1MITRIU 5 —Convorbiri literare il 1. Simion propune Grăuntele de gnu, pe pămînt... un plar. Maria, eroina în romanul cînd cade destin exem- romanului, trece prin istorie fără ostentație, deși, ală- turi de mulți alți „eroi necunoscuți" a scris is- toria. Spre deosebire de alți protagoniști ai luptei în ilegalitate și ai revoluției, Maria nu se remarcă prin prezența în primele rîn- duri, fără a se pierde, totuși, în anonimat. Personajul îndeplinește cu discreție o ac- țiune politică pe care alții au făcut-o, du- pă victoria revoluției, publică. Care alta este semnificația necrologului Măriei dacă nu ilustrarea unui crez politic ? Intervenția, în textul necrologului, a redactorului Stru- țeanu, pentru a „estompa11 liniile prea vi- guroase ale evocării, deși simbolizează ne- păsarea istoriei față de eroul care nu și-a reclamat niciodată gloria, e în deplină con- cordanță cu existența și voința protago- nistei. Maria, ne sugerează Al. Simion, a făcut parte din rîndurile celor mulți care au servit o cauză fără a-i cere un contra- serviciu, fie el și simbolic. Romanul Grăun- tele de grîu, cînd cade pe pămînt... nu este cu toate acestea un elogiu adus Anoni- mului. ci Luptătorului. Să urmărim ideea pe cele două planuri, al evocării și al pre- zentului. Amintirile Măriei, aflată în fața unei morți iminente, ocolesc cu aceeași discreție actul înfăptuit, căutînd să descifreze sensul existenței interioare în istorie, mai curînd decît mișcarea exterioară. Maria se „exclu- de“ din propriile amintiri, nu-și reconstituie biografia, ambiția și egotismul autobiogra- fului îi lipsesc. Eroina își privește aminti- rile ca pe niște depozitare ale imaginii al- tora, care au luptat alături de ea. Memo- ria Măriei e o oglindă în care se privesc ceilalți și în care nu se reflectă, narcisiac, propria imagine. Putem descifra personajul nu prin ceea ce gîndește despre el-însuși, ci considerînd semnificativ refuzul de a se pune în lumină. S—a făcut observația, în alte analize con- sacrate romanului, că eroina privește cu în- găduință faptele celorlalte personaje. Lar- ga comprehensiune a protagonistei se ex- plică, desigur, prin apropierea morții, dar nu numai prin aceasta. Maria coclește cu grijă mitul eroismului individual, căutînd sensul revoluției în hotărîrea colectivă. To- leranța față de erorile celui de alături își au sorgintea într-o încredere fără limite în destinul omului și într-un refuz tacit al mitului Eroului. Nu numai eroii rămași în cronici au făcut istoria ci și ceilalți oa- meni, umani in slăbiciunile lor, oameni ca- re nu trebuie condamnați și nici uitați pen- tru că, în împrejurări cunoscute, nu s-au ridicat la aceeași forță de caracter. Luptători au fost și cei „tari" și cei „slabi", căci au luptat fără să aștepte o răsplată individu- ală. Acesta e mesajul unui roman scris, în u- nele capitole, cu finețe a analizei psiholo- gice, în altele — cu risipă generoasă de metafore și cugetări mai mult decît banale. Al. Simion ar fi putut renunța fără pier- dere la numeroasele efluvii lirice, la in- terogațiile și exclamațiile retorice care re- petă, pe multe pagini, un adevăr cunoscut de cînd lumea, formulat stereotip : viața e scurtă. La capătul existenței eroului și ano- nimului așteaptă moartea. Nu în acest motiv învechit, chiar și ca formulare, tre- buie căutat sensul filosofic al subiectului. Grăuntele de grîu, cînd cade pe pămînt... e un roman care întrece media scrierilor despre revoluție. Al. Simion a căutat, însă, un sprijin în plus pentru construcția sa, un „etern uman“ tratat filosofic. Romanul său se susținea îndeajuns fără această demon- strație de „intelectualitate" : confesiunea Măriei era suficientă pentru configurația unui destin uman. Privirea în trecut e dublată de o trăire în aceeași măsură exemplară a prezentu- lui. Moartea este întîmpinată de perso- naj cu resemnare rustică. Privirea femeii începe să alunece avidă peste obiecte. Re- tina înregistrează panorame și detalii, me- moria acumulează realitatea obiectuală pre- gătindu-se pentru o lungă absență. Apro- pierea morții provoacă o neobișnuită sete de cunoaștere simbolizată de ochiul des- chis al personajului. „Palparea", cu ochiul, a regnului vegetal, vizează parcă, acomoda- rea, trecerea într-o formă de existență nouă a materiei. Ochiul deschis nu ar fi altceva decît spiritul căutîndu-și în plante forma perpetuării. Ochiul avid descoperă, tardiv, asperități, suprafețe mătăsoase, vibrații 1- nedite ale luminii. In această privire des- chisă spre lume trebuie căutat lirismul prozei lui Al. Simion : „Frunzele nici nu se clinteau, pămîntul somnola sub bătaia arzătoare a soarelui, printre crengi pier- sici imense, rotunde, de catifea, pluteau parcă, fluturi galbeni-cafenii, prin aer, aro- ma lor proaspătă și dulce — acrișoară gi- dila nările"... Puțin concludent este, în schimb, ro- manul Omul de duminică. Ca docu- ment, romanul lui Al. I. Ștefănescu prezintă un interes periferic. Situat în afara evenimentelor. Patriciu A- vram, întors în țară după încheierea armis- tițiului, înregistrează faptele nediferențiat, oprindu-se la detalii de importanță mino- ră : istoria „omului de duminică" nu con- ține nimic revelator, nici exemplar, pierzîn- du-se în umbra marilor drame ale revolu- ției. Inedită este doar prezența corespon- dentului de presă, crochiu reușit de per- sonaj al unui roman scris, parcă, în prima sa formă. Folosirea prezentului, tempora- litate specifică jurnalului, contravine suc- cesiunii strict cauzale a episoadelor. Distingem în cartea lui Grigore Ili- sei trei tipuri de reportaj. Primul din ele nu ne interesează : este re- portajul „ocazional" festiv. Suoiec- tul în sine se oferă reportajului, dar mo- dalitatea striat funcțională de abordare a evenimentului oprește consemnarea in pragul literaturii. Acest prim tip e ilustrat de Livezi la Rădășești, Ducat cu vii și po- măt și, în unele fragmente, Toamna la Huși. Un al doilea tip are comun cu primul caracterul ocazional și face trecerea către ultimul tip prin mijlocirea evocării. O vi- zită întreprinsă în scopul unei consemnări se transformă în călătorie în trecut. Pre- zentul evocă trecutul. Construcția de azi se integrează într-un ansamblu proiectat și realizat în urmă cu cîteva secole. Pa- ralelismul prezent-trecut e reductibil la formula utilizată de Toader Arbore în u- nul din reportajele lui Grigore Ilisei : „Scopul meu e să trec pe hîrtie mai ales frumoasele realizări care s-au făcut în tre- cut și mai ales realizări care se fac în ul- timii ani". Efemerul este invocat într-o consemnare și ea efemeră. Spre deosebire de cel dintîi tip, acest al doilea tip fo- losește frecvent comentariul liric într-un efort, în multe cazuri răsolătiit, de înno- bilare a „cotidianului". Fac parte din a- ceastă categorie Amintirile unui tîrg, Paș- cani, Museul de la Topile, Cîndva, Bor- deienii. Ultimul tip se apropie de evocare. Pre- zentul poartă în el semnele genezei, dar le poartă rupte de imediata apropiere a evenimentului, devine o substaruțializare a trecutului în Cetățile Sucevei, Stupea, Cărturarul de la Arbore, în unele pagini dinAcuarele ieșene. Un procedeu frecvent folosit e așa-numita „comparație culturală" : decorul și evenimentul, sînt comparate cu o operă de artă, impresia fugară pe care împrejurarea o provoacă e tradusă cu aju- torul unui „citat". O vizită la Bicaz, la a- proape două decenii de la deschiderea șantierului, desprinsă de aspectul conjunctu- ral, se transformă și ea în evocare. Bara- jul nu mai este o perspectivă deschisă ci o certitudine dobîndită. Distanțarea îi per- mite autorului să uite semnificația momen- tului pentru a-i căuta sensul în durată. Re- porterul își spune adevăratul cuvînt smul- gînd efemerul din efemer. Petru Popescu și-a luat obiceiul de a-și însoți romanele cu un text cu carac- ter programatic. Procedeul afișează o neclintită încredere în forțele proprii, exprimată uneori cu aroganță („încerc să-mi investesc energia reanimînd o lume care m-a dat și, pe mine"). Explicarea in- tențiilor mai dovedește, însă, încă ceva : anume faptul că această ostentativă punere în scenă a fiecărei apariții editoriale as- cunde teama de a nu fi înțeles greșit. Căci cine altcineva caută să se explice, decît a- cela care a făcut-o odată și nu are convin- gerea că a fost înțeles ? Și ce carte, avînd înscrisă în paginile sale originalitatea, are nevoie de justificări, teoretizări, etc. ? Lo- vitura pe care Petru Popescu o rezervă cri- ticii și tuturor celor care îl urmăresc cu îngăduință și scepticism se întoarce împo- triva sa ca un bumerang. în prefața la Copiii Domnului Petru Po- pescu se arată, totuși, mai reticent ca altă- dată, mărturisind că în ultimul său roman nu este „nici o originalitate epică". Folosin- du-se de o terminologie teoretică improprie, Petru Popescu se referă la faptul că n-a in- ventat întîmplările romanului ci le-a îm- prumutat dintr-o legendă munteană. Romanul nu este propriu-zis istoric, ci mai curînd o povestire de aventuri situată într-un timp istoric destul de imprecis, și nu este nici o legendă (explicarea, prin in- termediul unei povestiri a unui nume, a u- nui obicei, etc., respectiv a unui „semnifi- cant" prin intermediul unui alt „semnifi- cant"), ci mai curînd o baladă. Motivul preotului-bandit, de loc nou în literatură, este tratat într-o manieră care amintește de Gala Galaction. Părintele Anichit și aco- liții săi sînt „îngeri căzuți", ființe pentru care epicureismul e o Mecca niciodată atin- să, un miraj care, proteic, este, pe rînd, miraj și coșmar Putem să-i reproșăm lui Petru Popescu insistența cu care se opreș- te asupra actelor de cruzime, minuțiozitatea cu care descrie execuțiile. Altfel, frumos scris acest roman al lui Petru Popescu. O poezie a morții guvernează lumea persona- jelor, ucigași pentru care „natura" înseam- nă puritate, inocență, și „cultura" — per- versitate, cădere, crimă. Foarte frumos e și finalul romanului, deși „căutat" în cruzi- mea lui. Săvîrșirea, cu inocență, a păcatului, aceas- ta e tema romanului — Petru Popescu a insistat, menținînd echilibrul nevinovăției și crimei, asupra dramei veritabile pe ca- re o trăiesc personajele : nu revelația pă- catului îi înspăimântă, ci descoperirea fap- tului că sînt singuri în păcat, că legea (ma- joritatea) numește și condamnă păcatul tre- cînd cu vederea inocența care l-a generat. Copiii Domnului e un roman atractiv, fără a fi istoric, dar nu îndeanjus de bun pen- tru a depăși condiția producțiilor de ma- să. Organizarea subiectului favorizează as- pectul „spectacular" al întîmplărilor, con- curând drama personajelor. Dacă Petru Po- pescu a căutat, așa cum afirmă în prefață, să demonstreze „triumful autorului inte- lectual în orice domeniu", a reușit în bună parte. Dar dacă ne gîndim că acest triumf presupune, în ultimă instanță, dovedirea talentului, atunci trebuie să ne amintim că Petru Popescu a dat adevărata „probă" a vocației încă de la primul roman. Ori talentul nu are nevoie de argumente supli- mentare, ci de o valorificare pe măsura promisiunilor primei cărți. Și această va- lorificare întîrzie, Petru Popescu plătind un scump tribut popularității. jr» ugen Zehan își încearcă norocul abor- tdînd în romanul O partidă de remi o temă „de actualitate" : acomodarea tînărului intelectual, provenit din me- diu urban, la condițiile învățămîn- tului rural. Lumea satului este pre- zentată, aparent, fără menajamente, auto- rul străduindu-se să pătrundă dincolo de aspectul conjunctural al conflictului pen- tru a descoperi (și denunța) în spatele unor practici abuzive nu numai simple interese (personale și trecătoare) ci mentalități. O partidă de remi continuă, în alt plan, ex- periența lui Cezar Petrescu. „Apostolatul" tînărului profesor Paul, deloc ascetic, se rezumă la încercarea de a-și păstra neatin- să conștiința profesională. Paul triumfă în- tr-o dispută de nu prea mare anvergura, dar victoria sa ni se pare nesemnificativă în aceste condiții. Finalul romanului pare mai curînd concesiv decît realist : este surprin- zătoare ușurința cu care capitulează Delu- reanu și prin el Cenan. Corupția denunța- tă de Eugen Zehan se dovedește a fi întru- chipată de manechine neputincioase să „per- severeze în viciu". Accentele critice nu repre- • AL. SIMION : „Grăuntele de grîu, cînd cade pe pămînt", Editura Eminescu, București, 1974, • AL. I. ȘTEFĂNESCU : „Omul de duminică", Edi- tura Cartea Românească, București, 1974. • GRIGORE ILISEI : „Periplu moldav", Editura Eminescu, București, 1974. • PETRU POPESCU : „Copiii Domnului", Editura Eminescu, București, 1974. • EUGEN ZEHAN : „O partidă de remi", Editura Dacia, Cluj, 1974. • GHEORGHE SUCIU : „Botează-mă cu pămint", Editura Cartea Românească, București, 1974. • IOAN MASSOFF : „Actorul de la miezul nopții", Editura Cartea Românească, București, 1974. zintă, prin urmare, un refuz al idilei ci o cale ocolită de a o practica. Orice idilă își are, însă, momentele ei de umor și tandrețe. O poveste de dragos- te, abia sugerată, dublează cu pudoare și umor conflictul moral. In acest plan roma- nul O partidă de remi devine interesant prin evoluția, ezitantă, în contratimp, a sentimentelor celor doi protagoniști, Fell- cia și Paul. împlinirea iubirii nu se pro- duce, căci personajele își rostesc cel mult parodic sentimentele, o altă formă a tă- cerii. Trăită imaginativ, iubirea se perpe- tuează fără a se realiza, cuvîntul care sa consfințească realitatea întîrzie. Sentimen- tul e perpetuat în povestire, dar cu prețul amînării fără termen a producerii lui cu adevărat. 23 M asiv> volumul lui Gheorghe Suciu, ni Om se anunță, face parte dintr-un an- samblu mai mare, intitulat Adio, dom- B ® 1 nilor țărani. Genericul ciclului vorbeș- te de la sine. Gh. Suciu își propune să ilustreze procesul disoluției unei civili- zații arhaice. Acest „Adio" spune, însă, mul- te, cuvîntul se folosește la despărțiri defini- tive și în semantica despărțirii e inclusă o -, triplă temporalitate : viitorul ca promisiune, trecutul, ca nostalgie, și prezentul, nu doar ca trăire imaginativă a viitorului și trecu- tului, ci, în primul rînd, ca sentință. Asupra acestui moment încearcă să se oprească Gh. Suciu în romanul Botează-mă cu pămînt. Per- sonajele nu văd în transformările care cu- prind lumea satului exclusiv viitorul, deși Nicky oferă o perspectivă a acestui viitor ; dar nici trecutul, cu toate că Aron și Ni- colae Picu încearcă să prelungească agonia formei arhaice de civilizație, primul prin violență, al doilea simulînd nebunia. Nici unul nu se sustrage prezentului, ci îl tră- iește, primește sentința acestuia. Gh. Suciu pune în lumină raportul țăranului în față cu sentința prezentului și acesta este cel dintîi merit al romanului Botează-mă cu pămînt Vom vedea, însă, că Gh. Su- ciu se oprește la simpla punere în ecuații. Personajele sale trăiesc prin act. Dincolo de „limbajul" gesturilor și vorbe- lor rostite, există și un discurs interior. Ori acest discurs interior este, raportat la gest, pleonastic, produce același mesaj pe care gesturile îl transmit. Gh. Suciu nu izbutește să reprezinte complexitatea situației unei lumi aflate într-un moment de răscruce. Amintirile lui loan Massoff reîn- vie atmosfera boemei dintre ce- le două războaie mondiale. în paginile cărții Actorul de la. miezul nopții s-a păstrat, alături de savoa- rea farselor actoricești, ceva din romantis- mul trupelor de teatru de altădată. Amin- tirile lui loan Massoff vorbesc, însă, și de un „cod" subînțeles al relațiilor dintre „per- sonajele" lumii teatrale: autorul debutant, directorul, organizatorul de spectacol, „acto- rul de la miezul nopții" sînt „roluri" din- tr-o piesă jucată în mod spontan în micro- universul autonom din spatele scenei. A ig- nora prescripțiile codului înseamnă a te ex- clude din „comunitate". Cunoscîndu-le, par- ticipi la un spectacol fascinant, nevăzut de publicul teatrului, accesibil numai acelora care i-au cunoscut „scena" din spatele sce- nei. Val. CONDURACHE Convorbiri literare —6 critica criticii cronică și monografie Eugen Simion Scriitori români de azi * — " *" vw> Cine deschide ultimul volum al lui Eu- gen Simion la sumar are toate motivele să creadă, asemenea lui Marin Sores- cu, câ se aflâ în fața unei veritabile is- torii a literaturii noastre contemporane. In- tr-adevăr, materia din Scriitori români de azi e dispusă în trei secțiuni ce copie sistemati- zarea lovinesciană din Istoria literaturii ro- mâne contemporane. Așadar : evoluția poezi- ei, evoluția prozei, evoluția criticii. Și tot ca acolo ori, poate, ca in Călinescu, fiecare com- partiment grupează scriitorii după modalități și teme : Poezia evenimentului, Poezia socia- lă și cosmică. Expresionismul țărănesc, iro- niști și fanteziști, Realismul psihologic, Eseul romanesc, Comedia cuvîntului etc. în ciuda acestor aparențe însă, uriașa carte a lui Eu- gen Simion nu poate aspira la titlul de istorie a literaturii contemporane din următoarele motive : a) Lovinescu (despre care autorul a elabo- rat o la fel de mare monografie) este urmat numai în schema externă de organizare, fiind — în schimb — ignorat ca model în ceea ce demersul său de istoric literar are esențial, anu- me devenirea fenomenului literar. Pentru că, bunăoară, deși prima parte din Scriitori ro- mâni de azi se intitulează Evoluția poeziei, nu desprindem din lectura ei nici un fel de evo- luție sau o descoperim în măsura în care simpla juxtapunere a prezentărilor de cărți poate oferi așa ceva. Și lucrurile se repetă în- tocmai cu evoluția prozei și evoluția criticii. b) Cum s-a putut vedea din înșirarea titlu- rilor cîtorva capitole, împărțirea scriitorilor in clase nu are la bază un criteriu unic. c) Clasificările sînt nu o dată arbitrare (Zaharia Stancu este inclus la Poezia eveni- mentului, deși — în paginile pe care i le con- sacră — Eugen Simion numai despre așa ce- va nu vorbește), ca să nu mai spun că intră în dezacord cu altele din volum (ce vrea să însemne, vis ă vis de Poezia evenimentului, — unde este comentată și lirica lui Eugen Jebe- leanu —, Reabilitarea poeziei evenimentului, ilustrată prin Adrian Păunescu ?) sau cu unele mai vechi (în Orientări în literatura contem- porană Eugen Jebeleanu figura la Lirismul polemic și vizionar, în timp ce N. Velea — azi Înscris la Comedia cuvîntului — reprezenta Proza de analiză, unde apar acum Nicolae Breban și Augustin Buzura). d) Deși orice autor are sacrul drept al se- lecției, o „istorie a literaturii contemporane" nu poate face abstracție de scriitori precum : Mihai Beniuc, Leonid Dimov, Emil Botta (poe- tul), Sorin Mărculescu, Ileana Mălăncioiu, loa- nid Romanescu, Laurențiu Fulga, Mircea Co- jocaru, Virgil Duda, Vladimir Streinu, Ov. S. Crohmălniceanu, S. Damian, Nicolae Balotă, I. Negoițescu, Paul Georgescu (criticul) etc., etc. e) Tratarea scriitorilor, aparent monogra- fică, este strict cronologică, dar și aici incon- secvențele sînt suspecte : din poezia lui Zaha- ria Stancu sînt analizate numai volumele Cîntec șoptit și Sabia timpului, din A. E. Ba- consky — Cadavre în vid (1970), Ion Gheorghe e citit pînă la Vine iarba (1968), loan Alexan- dru — pînă la Infernul discutabil (1966), Gheor- ghe Pituț — pînă la Cine mă apără (1968), Marin Sorescu — și ultimele cărți (La lilieci, 1973), Eugen Barbu — numai Princepele (1969), Nicolae Breban — și îngerul de gips (1973) etc., etc. f) .„ Dar la ce bun să mai înșir argumente Minuțioasa sistematizare propusă de Eugen Simion va fi fiind poate valabilă în principiu, însă în cazul cărții sale n-are acoperirea nece- sară. Pentru a spune lucrurilor pe nume, sîn- tem în fața unei tipice culegeri de cronici lite- rare, a căror grupare nu a fost impusă de ra- țiuni interne, ci de dorința editării. Eugen Si- mion n-a topit cronicile într-un întreg coerent, ci le-a retipărit în chiar forma lor din gazetă, de aceea Scriitori români de azi este cel mult o colecție de fișe disparate pentru o eventuală sinteză asupra literaturii contemporane. Sigur, publicarea acestor cronici-fișe în volum nu este prin nimic blamabilă, ceea ce supără însă este complicata și, deopotrivă, inutila regie. Căci de aici decurg și absența ordinii interioare si omi- siunile și încadrările arbitrare și curioasa se- lecție a volumelor prezentate. Obiecția esențială, deci, la ideea că Scriitori români de azi ar fi o istorie a literaturii con- temporane este aceea că Eugen Simion nu pri- vește literatura prin direcțiile și orientările ei, cît prin volumele disparate. Ăsta trădează, înainte de orice altceva, habitudinile de cro- nicar ale autorului. El a scris întotdeauna întîi despre o carte și abia într-un al doilea rînd despre o operă. De aici impresia generală pe care o lasă critica sa, aceea de fragmentarism. Cine a parcurs cu atenție volumele sale de pînă acum va fi observat probabil că toate sînt în ultimă instanță culegeri de analize literare, fie că acelea prezintă proza eminesciană (Pro- za lui Eminescu), fie că au drept obiect cărțile lui Lovinescu (E. Lovinescu. Scepticul mîntuit), fie că se opresc la scrieri contemporane (Orien- tări în literatura contemporană). Sinteza pare a fi pentru Eugen Simion o operație posterioară actului critic propriu-zis, în înțelesul că ea nu decurge cu necesitate dintr-o viziune de an- samblu asupra obiectului literar. Spirit anali- tic prin excelență, el vede întregul dintr-o sim- • EUGEN SIMION : „Scriitori români de azi", Edi- tura Cartea Românească, 1974. • GEORGETA ANTONESCU : „Aron Densusianu", Editura Dacia, 1974. plă rigoare metodologică, așadar printr-un act de voință, dar nu aspiră deocamdată la in- stalarea perspectivei integratoare pe treapta ultimă a actului critic. Despre calitatea cronicilor adunate în Scrii- tori români de azi a spus aproape totul Nico- lae Manolescu (vezi România literară, nr. 17/ 1974), încît nu-mi rămîne decît să adaug cîte- va nuanțe. în genere, Eugen Simion se pro- nunță cu oarecare întîrziere asupra volumelor curente și văd în asta o evidentă teamă de eroare („Cine dă certificat de talent unui tînăr necunoscut — citim într-un loc — riscă enorm și dacă de două-trei ori se admite a te înșela, după zece previziuni false numele criticului ghicitor e serios compromis"). Criticul nu vrea să greșească și pînă acum pare să fi reușit în majoritatea cazurilor, de unde sentimentul de siguranță pe care îl dau textele sale și presti- giul de care este înconjurat. El scrie bine, vreau să spun — cu seriozitate și, mai ales, pă- trundere, despre aproape toate cărțile și rezer- ve esențiale la acest capitol nu sint de făcut, pentru că analizele exprimă puncte de vedere acceptabile, într-o formă ușor sceptică și prea puțin polemică (delimitările, chiar violente, precum acelea despre claritate in lirică, puse în capul primei cronici din suita consacrată lui Sorescu, nu trec de obicei de nivelul ideiloi cvasiunanime și au, tocmai de aceea, un aer de inutilitate).’ Această distanțare de momen- tul fierbinte al lansării volumelor, această menținere în zonele de „impersonalitate", acest — dacă vreți — refuz al aventurii, al angajării deschise, fără precauțiuni, de o parte ori cea- laltă a baricadei îl integrează pe Eugen Simion în acea categorie de critici necesari unei lite- raturi, care, adîncind judecățile critice anteri- oare. întărindu-le cu noi argumente, nuanțîn- du-le, le dau lustrul obiectivitătii, al incontesta- bilului. De altfel, el s-a caracterizat și apărat indirect în cronica la Generație și creație. „Mircea Martin — scrie Eugen Simion — își are locul și chiar stilul lui: acela al unui glo- sator fin pe marginea cărților, în genere, bu- ne. Ambiția lui nu e de a impune, ci de a con- solida o operă, după ce alții luotaseră pentru recunoașterea ei. E în această intenție un prin- cipiu sau o comoditate intelectuală ? (...). Mir- cea Martin nu are. după cît se pare, gustul nentru risc, opțiunile lui critice merg spre mime intrate. în genere. în conștiința vieții literare (...). Mircea Martin a înțeles că Mți cri- tici. înaintea lui. au avut această sans* de a fi scutierii unor talente în clina epavă inde- cisă a debutului, si-si rezervă pentru «ine un alt rol. nu lipsit nici acesta de primejdii, fv tiunen în critică înseamnă. în fapt, o reiustif’- care estetică a operei si aceasta nu e o bătă- lie dinainte cîștigată". Retras din disputele li- terare (dacă nu cumva retragerea va fi repre zentînd pentru el o formă a disputei). Eugen Simion este, pînă la această oră. criticul care a confirmat, prin aptitudinea analitică, jude- căți de valoare (cronicile volumelor lui Nicolae Breban sint cel mai concludent exemplu), dar care nu a reușit să impună un mod distinct de receptare a literaturii (critica totală, la care as piră și pe care o și definește — p. 524 —. este, la rigoare, o formă a eclectismului). Talentul său, ca să reiau o „metaforă" pe care mi-am permis-o la apariția Antologiei criticilor români, este excepțional în descrierea fiorilor particu- lare, nu a buchetului și cu atît mai puțin în conceperea lui. Aron Densusianu este pomenit azi nu- mai cînd vine vorba de detractorii lui Eminescu sau Alecsandri și situa- ția e profund nedreaptă, întrucît autorul Cercetărilor literare a făcut o in- teresantă figură în viața culturală a Ar- dealului celei de a doua jumătăți a vea- cului trecut. Aceasta este ideea centrală a monografiei (Aron Densusianu) elaborate le Georgeta Antonescu. Ipoteză ispititoare dacă avem în vedere cvaziunanimitatea ne- gațiilor cu care a fost întîmpinat profeso- rul de latină al Universității ieșene. Peri- colul, într-un asemenea caz. este de a că- dea în extrema cealaltă, înlocuind eticheta negativistă printr-o alta, ultraelogjoasă, is- toricul literar fiind dispus (pentru a-si susține ipoteza insolită) să găsească peste tot și cu orice preț merite demne de admi- rat în actualitate. Surpriza e de a des- coperi în Georgeta Antonescu un cerce- tător ponderat, cu o judecată critică și is- torică echilibrată. Reține, mai întîi, portretul profesorului, reluat cu insistență de-a lungul volumului și întregit cu noi și noi nuanțe. Fără do- tări excepționale, dar compensînd absența aptitudinilor native printr-o asiduă muncă, fire ambițioasă dublată de cultul propriilor virtuți (pe care le credea ieșite din co- mun), visînd necontenit roluri de primă mînă și o unanimă recunoaștere, dar ironi- zat la toate ocaziile, de unde credința sa fermă că e neînțeles și aerul de superioară demnitate cu care se poartă printre semeni, Aron Densusianu ilustrează un caz tipic de bovarism intelectual. Lucrativ, în spiritul epocii post-pașoptiste ardelene, așadar no- tabil prin totalitatea acțiunilor cu finalitate politică și națională, el este însă anacro- nic într-o Românie ce mergea pe drumul creației estetice. Format într-o ambianță specifică, în care prioritare erau, prin forța împrejurărilor, comandamentele extraliterare, el a trecut munții fără a-și schimba con- vingerile. Animat de cele mai bune intenții, dar neputînd să conceapă că altele erau condițiile vieții culturale în Regat, Aron Densusianu este victima propriei consecven- țe și, din acest unghi, nu e greșit a spune că opera sa e mai puțin pasionantă decît viața. Numai că, în procesul de reabilitare des- chis de Georgeta Antonescu, împrejurările vieții — oricît ar fi ele de dramatice — și firea curioasă a omului nu pot depune prea serioase mărturii. Posibil subiect pen- tru un studiu psihanalitic, Aron Densusianu rămîne, totuși, un autor și reconsiderarea este posibilă numai în acest plan. Prolific în mai toate genurile și speciile scrisului literar — de la epopee la fabulă și de la schiță la piesa de teatru — el a produs sis- lematic exemple pentru o exegeză a medio- crității și, de n-ar fi paginile sale de cri- tică și mai ales de istorie literară, rejude- carea dosarului ar fi pur și simplu inutilă. Principalul vinovat de perpetuarea imagi- nii deformate a fost în acest caz Maiores- cu, al cărui In lături! nu făcea decît să plătească o poliță veche de aproape două decenii. Pamfletul ca atare este delicios și rămîne printre cele mai bune pagini ale criticului, dar nu corespunde realității, com- plet ignorate de o posteritate ce s-a mulțumit cu autoritara sentință. De aceea, nu mi se pare lipsită de interes reluarea împrejurărilor care au culminat cu elabo- rarea violentului In lături ! In 1868, Aron Densusianu publică în patru numere din Fcderațiunea articolul Critica unei critice, unde susține că ideile (și exemplele care le servesc) din O cercetare critică... sînt pla- giate după Vischer. După trei sferturi de veac, Lovinescu admite inspirația din Vis- cher. dar adaugă, cu aerul de scuză, că ideile erau de circulație în epocă, fiind un bun comun al întregii istorii a esteticii eu- ropene (ca o curiozitate se cuvine menționat faptul că, făcînd o paralelă între textul lui Maiorescu și cel al esteticianului german. Lovinescu se slujește pentru ultimul de chiar pasajele traduse de ..detractor"). Chiar dacă ar fi să acceptăm opinia lovinesciană. nu putem ignora o firească întrebare: de ce. dacă ideile erau locuri comune, formu- larea lor de către Maiorescu poate fi pusă în paralel cu fraze din Vischer și. mai cu seamă, de ce pînă și exemplele sînt vădit aceleași ? Pe de altă parte. Maiorescu a evi- tat să se disculpe în vreun fel, deși acu- zația era în sfera eticii, viza probitatea cri- ticului, așadar o chestiune de esență a ac- țiunii sale, nu o simplă eroare de infor- mație. Realitatea e că citatele paraJele produ- se de Aron Densusianu sint concludente și o retipărire a lungului său articol ar fi su- ficientă pentru judecarea nepărtinitoare a lucrurilor. E, de aceea, de mirare că Geor- geta Antonescu nu discută în amănunțime Critica unei critice, și asta cu atît mai mult cu cît posibilele concluzii serveau de mi- nune ideea monografiei. După acest „incident", Maiorescu așteaptă prilejul favorabil pentru replică și el se ivește în 1886, cînd adversarul său publică la Iași Istoria limbei și literaturii române. Urmează „masacrul" — „foarte nedrept", crede autoarea. „Criticul junimist — ar- gumentează ea — procedează cu unilatera- litatea specifică pamfletului : colecționează o serie de afirmații discutabile, sau care devin astfel prin ruperea din context, le alătură și le comentează sarcastic, ignoră cu desăvîrșire aspectele pozitive, deformînd în cele din urmă imaginea reală a scrierii în direcție caricaturală. Inepția lucrării, așa cum reiese din felul cum o prezintă Maiorescu, e prea monumentală pentru a nu da de bănuit.. . “ (p. 118). Procedeul, ti- pic maiorescian, a fost denunțat și cu alte prilejuri, așa că nu mai insist asupra lui. Aș vrea, în schimb, să reproduc aici cîteva caracterizări din Istorie (Georgeta Antonescu dă prea puține citate, preferind parafraza), pe care le putem considera sclipiri întîm- plătoare într-o masă de propoziții pedago- gice, dar care surprind prin adecvare. Iată o caracterizare a Istoriei ieroglifice, ante- rioară luj lorga : „Opera este voluminoasă și-ți trebuie multă putere și bunăvoință ca s-o cetești, nu numai pentru obscuritatea și limba ei grea de rumegat, dar și pentru lungimea reflexiunilor morale — filosofice. Cu toate acestea este evident că, dacă în locul numelor fictive s-ar substitui cele a- devărate și cuprinsul ei s-ar studia în le- gătură cu datele și descrierile ce se află în cronicele acelui timp despre cele mai multe persoane ce obvin ca aictori, ariditatea ope- rei s-ar schimba în o narațiune interesantă despre viața publică, socială și familiară (sic!) a acelui timp", (p. 213). Sau explica- rea curentului latinist : „s-a strigat, și unii dezorientați mai strigă și azi, că curentul (sic !) latinist ar fj stricat limba. S-a trecut cu vederea că cei mai extremi latiniști, ca Laurian și Massim, chiar ei altfel își făceau studiile filologice ca scriitori și altfel scriau limba ca limbă. Laurian și Massim n-au scris nicăieri în scrierile lor limba ce au depus-o ei în dicționariul lor (...). Chiar prefața Dicționariului este negațiunea direc- tă a cuprinsului latinist din Dicționariu (...). Acești învățați se foloseau în epoca lor de teoriile de limbă ca de-o probă istorică de originea noastră, de-o armă de luptă centra scriitorilor care neglau romanitatea Româ- nilor șj latinitatea limbii române. In aplica- rea practică însă nici prin minte nu le-a trecut, afară de Eliade, să schimbe limba..." (p. 254-255). în sfîrșit, două citate despre poeziile lui Alecsandri și, respectiv, Bolin- tineanu : „El este unul dintre principalii li ■ rici la noi. Lirica lui Alecsandri însă este moale, blîndă. fără adîncime în cugetare și fără energie în espresiune, nu agită senti- mentul. nu-1 înfierbîntă, nu entuziasmează; poetul trece ușor pe deasupra sentimentelor, îhtocmai cum rîndunica altinge ușor cu aripa suprafața liniștită a luciului, o lină încrețire apare pe deasupra și îndată Iarăși totul s-a liniștit", (p. 293) ; „Cel mai genial dintre toți poeții noștri este incontestabil Bolintineanu. El fu un geniu precoce ; în- cepu de timpuriu și termină curînd. Succe- sul, care încorona chiar cea dintîi a lui poe- zie. fu și pentru el o piedică d-a putea în- țelege deplin greaua misiune a poetului. EI începu a scrie și scrise mereu fără a cuge- ta că de unde nu mai pui sau iei mai mult decît puni, va veni timpul cînd no să mai afli ce să iei" (p. 297). Iată deci un Aron Densusianu cu neașteptate intuiții, cu forță plastică și chiar ironie, adică tocmai ceea ce contestase pătimaș Maiorescu. Și, dacă mă gîndesc și la numeroasele revelări pe care lectura cărții Georgetei Antonescu le oferă, n-avem decît să stăm în cumpănă înainte de a jura pe sentința maioresciană Rămîne păcatul esențial : acela de a nu-1 fi înțeles pe Eminescu. Dar cîți critici de azj scriu despre el fără să-1 priceapă și. ia- răși, cîți prestigioși critici n-au negat cu nonșalanță mari valori ? Dc-ar fi să apli- căm fără excepții acest criteriu, n-am avea oare în loc de atîția critici, tot atîția „de- tractori" ? într-un singur punct mă despart hotărît de opiniile Georgetei Antonescu, Anume, ea susține că ..părerile lui Densusianu despre T. Maiorescu — ca și acelea ale criticului de la Iași despre adversarul său ardelean — se întemeiază de fapt nu pe o incom- patibilitate principială, ci dc o pripită ge- neralizare a unor aspecte laterale ale ideo- logiei fiecăruia" (p. 76). Să fie acele aspecte chiar atît de „laterale" ? Maiorescu își înte- meia judecata critică pe criterii estetice. în timp ce Densusianu și-o sprijinea pe rațiuni de cu totul altă natură. Important e nu atît ce susținea el teoretic în cutare articol, cît aplicarea practică a principiilor. Or, în a- cest plan, ideologia literară a lui Densusia- nu are „rădăcini pașoptiste", de care Maio- rescu se delimitase cu atîta fermitate. Ei reprezintă două poziții distincte în critica literară, succesive ca valoare, paralele ca desfășurare istorică, dar — în esență — ire- conciliabile. Pînă ia curentele raționaliste și autohtemiste din p~agul secolului XX, criticis- mul pașoptist este continuat de grupul cri- ticilor și oamenilor de cultură ardeleni, pen- tru care punctele revoluției rămăseseră încă la stadiul de deziderate. Că articolul lui Densusianu din 1868 a contribuit la răs- pîndirea ideilor maioresciene în Ardeal e incontestabil. Că însuși Densusianu s-a re- simțit de pe urma lor, ajungînd să scrie în prefața Cercetărilor literare : „în sciință cu adevărul, cu frumosul în arte, singura țintă a criticii luminate și binefăcătoare" (p. IV), e — la fel — evident- Numai că această influență n-a atins nciodată stratul adînc al gîndirii sale critice, fiind — mai degrabă — singura tentativă (și aceea superficială) a Dcnsusianului de a ține pasul cu veacul. în tot, cartea Georgetei Antonescu este o plăcută surpriză . Al. DOBRESCU 7 — Convorbiri literare zgomotul și liniștea stelian baboi M-am întors în fotoliul meu, și-am început să cercetez ca- mera. Am descoperit, pe noptiera de lîngă dormeză, ta- bachera cu tutun. O uitase acolo, plecînd la lucru fără ea. N-a fumat în ziua aceea. Nu-i plăcea să ceară țigări, răbda. Cred că el s-aștepta să-i duc tabachera cu tutun și foiță și, cînd m-a văzut cu sufertașele, i-a venit în gînd să mă trimeată după ea, dar n-a avut curajul. Și eu n-am sesi- zat in nervozitatea lui lipsa tutunului, am crezut că-i displace ciorba de cartofi. Murise flămînd și fără să fumeze. I-am răsucit o țigară. Și am aprins-o, trăgînd un fum. Mama a simțit mirosul tocmai din bucătărie- A strigat : „închide ușa că duhnește a iarba dracului 1“ Am stins țigara sitîlcind-o în scrumieră. Tata e ca un pom prăvălit peste rîu, roadele lui le poartă apa prin lume. Și din coaste ca ale lui este scoarța pămîntului. Tata n-a murit, s-ia dus să repare cu coastele lui găurile ne- gre ale pămîntului ca să mai dăinuie viața pe el. Eu calc pp coastele lui, pămîntul e tare ca oțelul sub picior și merg încrezător în steaua mea. N-am să săvîrșesc nimic împotriva voinței lui, să nu-1 supăr, să nu-1 fac să-i plesnească obrazul de rușine în groapă. Sînt cu picioarele pe pămînt, nu pot să turui baliverne des- pre viață. Tata este mort. Am rămas șase în urma lui. Da, în urma lui. Șase inși ținea tata în spate. Și nu se plîngea că-1 dor șalele. Umerii, din pricina greutății, i se plecaseră în față. Mama îl tachina că a îmbătrînit. Și el rîdea, nu sc vâita că-1 dor oasele. Nu ne arăta cu degetul, urlînd la noi, ..Zurlii- lor, ați crescut și nu vă mai pot ține în circă !“ Nu. Ii plă- cea sa ne vadă sătui și bine îmbrăcați. I se luminau ochii de bucurie văzîndu-ne mîncînd mult. Și noi ne ghifituiam cu bu cate felurite și alese, atîrnînd și mai greu pe umerii lui. Și nu gemea. N-a gemut oricît l-am sîcîit cu mofturile noastre- Facea pe dracu-n-zece și ne satisfăcea toate mofturile. Și noi ce-i dăruiam în schimb ! ? Nimic. Absolut nimic. învățam bine. Atît. Dar oare pentru el învățam I ? Nu, pentru nci- Sărmanul, credea că pentru el ! Nota zece o sărbătorea ca și ziua nașterei. în fiecare zi, unul din noi, aducea acasă « notă de zece. Și el era fericit, bea vin roșu cu mama, lăudîndu-se cu fii lui, ca și cum n-ar fi fost și ai ei. Vorbele lui înfloreau în ochii mamei. Și Augustin i-a prins slăbăciunea, trei ani la rînd a luat note numai de zece. Și tata l-a întrebat ce cadou își dorește. Era la masă, în bucătărie, între Elena și loan. îi hrănea. Și ei ii ciripeau Ia ureche, mîngîindu-1 pe obrazul aspru, pistruiat de foc și oțel. Și Augustin, doamne, oare cine îi băgase în cap o prostie așa de mare, răspunse pe un ton grav; catego- ric : „Tată, indiscutabil că merit un Fiat." Mama a scăpat lin- gurița din mînă, pălindu-se peste gură de parcă ar fi vorbit ea și nu Augustin. Tata a înlemnit. Arăta înfiorător de obo- sit. Pe obrazu-i întunecat curgeau lacrimi. Tăceam. A spus : „Da. fiule, meriți !“ arătîndu-și palmele bătătorite ca grumazul bivolului de jug. Și Augustin și-a pus capul în ele, sărutîn- du-i-le și plîngînd cu icnite. Și tata s-a sculat și l-a ridicat in brațe ca pe un copil plecînd în camera lui. Mama și-a șters ochii cu șorțul ; întreaga-i făptură radia de fericire. Mi-a zis : „Lucian, du-le cîte un pahar de vin !“. Și tata, deși palmele Iui nu puteau imposibilul, i-a promis lui Augustin că are să-i cumpere mașină cînd are să intre la facultate. Și s-ar fi ținut de cuvînt, dacă de la promi- siune și pînă la moarte n-ar fi trecut decît cîteva luni. Și tata e mort, n-are cum să-și țină promisiunea. Augustin știe. Și eu știu că n-o să reușim să ne îmbrăcăm și să ne hră- nim cum ne îmbrăca și ne hrănea tata. Ca să fim cît de cît la înățimea lui, cineva trebuie să-și pună umerii la bătaie. Mă înfi- oară gîndul că eu voi fi acela. Mi-e ciudă pe ed că a murit acuma, îmi simt umerii șubrezi. Mă dor deja, deși n-am purtat ni- mic pe ei. Vai de cel ce cară pietre pe ei din plăcere sau din scîrbă față de propria-î viață, n-are să afle niciodată ce-i o greutate ! Nu mă sclifosesc ca domnișorii de bulevard, spunîndu-mi că și mîine este o zi și că viața începe cu fiece răsărit de soare. Pentru mine viața a început o dată cu nașterea mea, atunci, și acum altfel, cu moartea tatei. Nu-1 îngropăm numai pe el, ci și pe cel ce aș fi fost eu dacă trăia el. E limpede, n-am încotro, ori mă sacrific pentru familie ori familia se des- tramă. Tata doarme șj pe mine mă dor umerii. El e obișnuit cu durerea. Și toți ai casei sînt obișnuiți cu durerea umerilor lui, doar i-a cărat atît amar de vreme în circă. Eu n-aș pu- tea să-mi maschez suferința. Aș geme. De nnaș geme, mama mi-ar vedea obrazul transfigurat de suferință și ar rupe de la gura celorlalți să mă hrănească mai bine. Și mi-ar sta înghițitura în gît văzînd în castroanele celor mici borș fără carne și-n farfuria mea friptură... Nu, mai bine să fi murit eu. Și de ce n-am murit! ? De ce nu m-am repezit Ia el să-i smulg de pe gură prosopul alb și să mi-I leg mie, să nu-1 mai las să intre la instalația de gaz metan, unde zăceau în agonie patru muncitori J Să-mi fi dat eu viața, scăpîndu-i pe ei și pe tata. . . Dacă aș fi în- drăznit, acum mi-ar fi ars mie luminări la căpătîi. Și el ar fi stat în fotoliu, mustrîndu-1 conștiința că mi-a permis să rătăcesc în bezna metanului oa-ntr-un labirint. Moartea mea l-ar fi distrus, ar fi zăcut pe dinăuntru pînă s-ar fi pră- pădit. îmi ard creierii în presupuneri și întrebări. Nu pot să prind o clipă de răgaz în care să-mi răcoresc gîndul ca-ntr-un rîu de munte. încerc să plîng. Nu pot, mi-s ochii pustii de parcă i-ar fi sărutat o gură de curcubeu. Aștept să mă afund in tăcerea lăuntrică, în uitarea de sine și să mă trezesc în- tr-o altă realitate. .. .Să miroase a timp risipit pe frunza de nuc, și-n trun- chiul de nuc să bată ciocănitoarea minutele de alaltăieri, și tata să iasă cu doi pui de priveghetoare pe umeri, în plis- cul cărora se rotesc bile purpurii de oțel și foc. Povești, așa cum mi le spunea el !... închid ochii și se întunecă afară. Ramuri verzi de nuc plutesc imponderabil. Mă văd pe mine însumi verde și în- frunzit. Sînt un pom din care are să se nască tata. Și tata e greu, abia de mai pot respira. Simt că de nu va pleca din mine, îmi pocnește pieptul. Mă înăbuș — o pasăre în penaj policrom îmi cloncăne în urechea dreaptă. Pe urechea stingă am coajă de nue. Și ciocănitoarea bate în umărul meu. Sar buimăcit și strig : „Intră, intră, intră !“ Nu-i nimeni. îmi vîjîie capul. Urechile îmi țiuie. împing ușa cu piciorul. îl văd pe tata, e acolo, pe masa de stejar, în orologiul de nuc. Apoi văd la intrare un gîndac negru, stînd vertical pe picioarele dinapoi. Este neverosimil de vo- luminos. Gîngania a ajuns lîngă sicriu, rotindu-și capul prin cameră. Aud gemete de om. Și-1 văd, doamne, prăbușindu-se în genunchi la căpătîiul tatei. învelișul lui cartilagmos se preschimbă în haine negre. E un om- E fostul prieten al tatei. Plînge. Bocește în toată legea, mai abitir ca o muiere. Aud : „Cînd o să ne împăcăm, Luce ! ? Așteptam să vii să ne împă- căm. Era rîndul tău. Și, uite, ai murit. Tu m-ai iertat pe mine și din iertarea ta m-am înălțat si ți -am căutat pricină și tu nu te-ai putut stăpîni, m-ai jignit și ți_ai croit cale spre jilțul meu spre a-ți cere iertare și eu cu iertarea ta te-aș fi iertat și am fi fost chit, nu ți-ai mai fi întors fața de la mine rușinat de trădarea mea. Și n-am trădat de voie. Adu-ți aminte cît ne-au schinguit ! Adu-ți aminte cum ne strîn- geau capetele în menghină! Dacă ai putea să-ți amintești, ai sări din coșciug de durere. Și ne-au zăvorit în celula obscură. Mozaicul era gheață-bocnă. Tu te-ai întins pe pojghița de gheață și eu m-am culcat pe tine, ascunzîndu-mă în trupul tău mare și cald. Mi-ai zis. ..Eu am urmași, tu ești singur și de mor; n-are cine să te pomenească". Vorba ta a pornit un pustiu nemărginit în mine, îmi clănțăneau dinții in gură de spaima morții, nu a morții în sine, ci a singură- tății mele în moarte și mă vedeam un mormînt oarecare la care nu vine nimeni să aprindă o luminare, să pună o floare, să verse o lacrimă și te vedeam pe tine mormînt împodo- bit cu stele și flori și cînt de fecioare și m-am ghemuit în tine, sorbindu-ți lacom căldura. După un timp te-ai făcut rece ca o lespede de piatră. Am strigat la tine. Și ți-ai auzit numele, te-ai încălzit iarăși. Mă îngrijora că dacă mori, s-a zis cu mine. In zori m-au chemat la interogatoriu. M-au servit cu o ceașcă de cafea și un trabuc. Și cum îmi sor- beam cafeaua, printre înghițituri, mi-am zis că tu, în urma mea ai murit și dacă ai murit, pot să-.. Am spus : „Domni- lor, el este șeful. Și ei : „Nu minți, comunistule! ?“ Și eu : „El va conduce bătălia din oraș". Și ei : „Poate din cimitir". Și eu : E dat dracului I Și ei : „ÎI dăm noi la dracu !“. Și m-au băgat într-o celulă cu sobă. Era cald. Beam ceai și priveam pe geam. Și te-am văzut între patru gardieni, abia îți tîrai picioarele. Și-n preajma zidului, i-am văzut pe ei zvîrcolindu-se în mîzga pămîntului ca rimele. Atît. Cum ai evadat!? Și nu te-aj răzbunat. De ce!?..-. Fiindcă n-aveam prunci ! ? Și m-am căsătorit. Și am făcut prunci. Și pedeapsa ta nu mai venea. Și ți-am zis : „Luce, eu te-am vîndut!“ Și tu : „Nu-mi plac glumele de prost gust. Doamne, Luce, cînd ne vom împăca ! ?“ din „memoriile unui tipograf" tipografia ilegală de la vlădiceni n anul 1929 a venit ca ucenic Ila tipografia „Viața Româneas- că" un băiat cam de vreo 15 ani, năltuț, vioi și dezghețat. Era din satul Vlădiceni și făcea zilnic peste șapte kilometri pînă la tipografie și alți șapte înapoi pînă acasă. A de- prins destul de ușor taina slovelor de plumb și tot atît de repede a început să citească literatură progresistă și diferi- te broșuri, reviste și ziare ale Partidului Comunist, pe care i le împrumutau mun- citorii tipografi mai vîrstnici. A intrat să învețe meseria de tipograf într-o pe- rioadă critică, de mari frămîntări, cînd s-a produs cunoscuta criză economică din 1929—1932. In acei ani au fost concediați foarte mulți muncitori din tipografia „Viața Românească", culminînd în 1932 cu închiderea acestei tipografii. Dumitru Leonte, tînărul din Vlădiceni, fiind încă ucenic, și-a continuat stagiul la tipografia „Brawo", împreună cu alți doi ucenici, și a luat parte la o grevă a muncitorilor din acea tipografie. In timpul grevei lucrătorilor, ucenicii care au rămas la lucru s-au sfătuit și, în frun- te cu Dumitru Leonte, au sabotat lucrul, stricînd cîteva pagini culese gata, formu- lînd și ei revendicări patronului, cerînd mărirea salariilor. Patronul, pe lîngă fap- tul că nu le-a dat nici un spor la salar, i-a amenințat cu bătaia și concedierea. Nouă ne-a prins bine sabotajul ucenici- lor, deoarece patronul, văzînd că nu poa- te face față lucrurilor numai cu trei uce- nici, ne-a chemat la lucru in vechile condiții și a renunțat la scăderea sala- riilor. Doi dintre ucenici, între care și Du- mitru Leonte, văzînd că patronul nu le mărește salariul, au plecat, sfătuiți de noi și s-au angajat în alte tipografii cu salarii mai mari. O bună bucată de vre- me nu I-am mai văzut, dar auzeam că a plecat la București. Am aflat mai tîrziu că a fost recomandat de organizația din [ași a Partidului Comunist Român să lu- creze într-o tipografie ilegală a partidu- lui din Capitală. După ce s-a specializat in munca con- spirativă a revenit la Iași, cu misiunea de a organiza și aici o tipografie, lucru foarte greu de înfăptuit. Numai dîrzenia și voința nestrămutată ce-1 caracterizau pe Dumitru Leonte l-au ajutat să înfăp- tuiască această importantă sarcină de partid. In organizarea tipografiei, lucrul cel mai greu a fost procurarea mașinii de tipărit. Dar pentru Leonte, cu entu- ziasmul și inventivitatea sa, nu a fost greu să sustragă un boston dintr-o mică tipografie pe care patronul a închis-o din lipsă de lucru. Cu multe peripeții a dus bostonul (ma- șină de tipărit, acționată manual), acasă, unde și-a amenajat în pivniță tipografia ilegală. Intrarea în pivniță era meșteșu- git mascată printr-un paravan al casei părintești. Nici o percheziție făcută de poliție nu a putut descoperi intrarea în pivniță. In mica încăpere, care nu avea nici o fereastră, tot timpul a lucrat la lumina lămpii cu petrol. De procurat materiale tipografice nu era greu, deoarece se puteau sustrage din orice tipografie de către muncitorii mem- bri sau simpatizanți ai partidului. Tipo- grafia ilegală n-a dus lipsă niciodată de linii de alamă și de plumb, regleți și guadrați de toate dimensiunile, cerneală, hîrtie și altele. Greu a fost de procurat literă de corp 6 în cantități îndestulătoa- re pentru gazeta „Moldova Roșie", dar și această problemă a fost rezolvată cu aju- torul membrilor de partid. In strada Lăpușneanu, în localul unde funcționează acum librăria de anticariat, in anii 1938—1941 era o mică tipografie a gravorului Lupu Niță, care, pe lîngă gra- vuri in aur și argint, tipărea și mici lu- crări (invitații de nuntă, cărți de vizită, etc.). In această mică tipografie lucra si fratele patronului, care era membru de partid. Acesta a plecat la București și a comandat la o turnătorie de litere pe nu- mele firmei fratelui său, cantitatea nece- sară de litere de corp 6, un caracter ase- mănător cu literele de această mărime din majoritatea tipografiilor pentru a nu se ști unde au fost tipărite ziarele sau manifestele partidului. A pus pachetele cu literă în servietă, care trebuia să fi fost în greutate de aproape 20 kg. Ca să nu bată la ochi în tren sau să fie ur- mărit de poliție, a venit cu avionul la [ași, predînd prețioasa servietă lui mitru I eonte. Lupu Nită, care în t^ată tipografia Iui nu avea atîta literă de corp 6, n-a aflat nimic de această mare co- P.T. se ridică, sărutînd mortul pe obraz. Nu mai eram supărat pe el. Nici tata n-ar fi fost dacă l-ar fi văzut cît de zdrobit arăta. Ciudată este firea omului ! Pînă acum cîteva clipe aveam o părere deplorabilă despre P.T. Efuziunea lui sinceră, între- tăiată de icnete și gemete m-a impresionat pînă la lacrimă. Probabil tata a știut de ce-1 iartă. P.T. era slab. Tata era puternic ca un bivol, tîra pe brînci brazda istoriei după el. Și nu-1 disprețuia pe cel ce, inutil, il îmboldea din spate. P. T. a vrut să se elibereze pe sine de frig și foame și bătaie, vînzîndu-1 pe tata ; Și tata, parcă datorită acestei vînzări, s-a eliberat pe sine de bezna celu- lei, alergînd să-și împărtășească libertatea celorlalți oameni. P. T. n-a mai îndurat frig, foame, bătaie. Și-a eliberat trupul de privațiuni, afundîndu-și sufletul în mîzga puturoasă a rușinii. Și s-a însurat sperînd că are să-și curățe sufletul în bruma iubirii casnice. Și-ntr-adevăr, după nuntă a ieșit în oraș. Crîngul i s-a închinat pleeîndu-și ramurile la picioarele lui. S-a întors acasă încărcat cu flori și daruri pentru mireasă, dar n-a ținut drum-drept, s-a rătăcit de fericire pe străzile întortochiate și pe la amurg S-a oprit în fața unei porți înalte de fier forjat șj a unor ziduri în năruire și pe ziduri dormita o bufniță cucuvăindu-i numele. Alergă într-un suflet acasă. Nevastă-sa născuse fată. Și iarăși a ieșit în oraș. Lumea îl arăta cu degetul. S-a dus, necăjit, în cîmpie și crîngul i-a zgîrîiat picioarele. S-a întors acasă. Nevastâ-sa născuse a doua fată. S-a mimat rău pe tata, a venit să-i ceară socoteală de ce'/ nu l-a iertat. Tata era la uzină, făcea oțel. L-a așteptat pînă la miezul-nopții. Tata l-a găsit dormind pe banca de sub tei. L-a trezit, întrebîndu-1 „Ce-i cu tine, prietene [ ?“ El a răspuns : „Luce, mi-ai promis iertare. Și fiindcă nu te-ai ținut de cuvînt, femeia mea fată numai fete. Și eu n-am urmași. Fetele-s ca florile, se trec repede. Băieții-s ca stîncile, rămîn cît arde soarele pe cer. Și tata i-a zis : „Prie- tene, nu te necăji, la anul, pe vremea culesului de struguri, femeia ta va naște prune. Și ai să fii și tu. în rînd cu oame- nii, dacă așa crezi tu despre copiii tăi și despre tine... Și pe cînd se culegeau strugurii de masă, femeia lui ză- misli a treia fecioară. Omul veni să-1 certe pe tata. Și tata i-a spus : „Luce eu te-am iertat, dar se vede treaba că tu n-ai fost cinstit față de oameni și te țin minte. De ții morțiș să ai băiat, caută oamenii față de care te știi vinovat și cere-le iertare. Și dacă te-or ierta, la anul pe vremea cule- sului secarei, femeia ta va naște fecior". P.T. nu l-a ascul- tat. Și femeia lui n-a mai născut nimic. mandă de litere pe numele său. (Acești doi frați au fost împușcațî de hitleriștî la 29 iunie 1941). Pe lîngă respectarea cu strictețe a re- gulilor de conspirație, în organizarea ti- pografiei clandestine trebuiau în așa fel alese caracterele de litere ca să nu se cu- noască din care tipografie au fost sus- trase. De la intrarea în ilegalitate a Partidu- lui Comunist Român, poliția a cerut tipo- grafiilor din toată țara să trimită pro- bare cu toate caracterele de litere exis- tente, ca să poată identifica în ce tipo- grafie se tipăresc manifeste comuniste. Poliția din Iași nu mai avea odihnă și il căuta pe Leonte ziua și noaptea prin toate tipografiile, în sat Ia Vlădiceni, în oraș și în împrejurimi. Un comisar de poliție venea aproape în fiecare săptă- mînă în tipografia „Brawo" și întreba dc Leonte. Necazul polițiștilor era și mai mare deoarece mereu apăreau manifes- te lipite pe garduri și pe ziduri. Dumitru Leonte a fost ajutat de întrea- ga familie, sora lui, Aglaia, punea ziare- le la fundul unui coș de papură, iar dea- supra așeza fructe dc sezon, și mergea la [ași, unde se întîlnea în pridvonul vreu- nei biserici cu tovarășul de legătură care prelua coșul și organiza mai departe di- fuzarea manifestelor sau ziarelor. Pen- tru depozitarea și difuzarea materialelor mai erau folosite unele mici ateliere, așa cum a fost cizmăria lui Gheorghe Parfe- nie din strada Cloșca, unde este pusă o placă comemorativă. Dumitru Leonte a fost arestat în cîte- va rînduri, judecat și condamnat la moar- te. Datorită inventivității și vitalității sale, a evadat și n-a mai fost găsit de po- liție. In muncă lui în tipografia ilegală a fost ajutat de mulți muncitori tipografi din Iași, printre care au fost : Ion Ni- culi, Solomon Isac, Constantin^ Pojiță, Vaisman Aron, Ifimov Puiu și alții. Mulți dintre aceștia nu mai sînt în viață și îmi fac datoria de onoare cinstindu-le me- moria prin evocarea numelui lor. In cei douăzeci de ani de muncă in tipografiile ilegale a apărut mult material de pro- pagandă, de la fluturașii care sc lipeau pe ziduri sau se aruncau din galeriile cinematografelor, din balcoanele caselor, și pînă la ziare și broșuri pe ale căror coperți exterioare erau titluri ce nu aveau nici o legătură cu conținutul lor, pentru a induce în eroare pe polițiști. A fost marele merit al acelor muncitori tipo- grafi, care și-au riscat sănătatea și chiar viața culegînd și tipărind fără greșeli cuvîntul înflăcărat al partidului de che- mare la luptă. Const. SACĂLEANU Convorbiri literare —8 eară de august uscată și fierbinte pe un aerodrom de campanie din Moldova, Agitație. Relațiile din- tre noi și aviatorii germani, instalați în barăcile din capătul pistei de aterizare, au devenit tulburi. Noapte. Ne săpăm cîte o mască în pămîntul tare și așteptăm ordine. Stare de alarmă. Un tropot strident de bocanci îmi atrage atenția. Agentul de legătură al comandorului. Mă ridic. — Dom’ locotenent, sînt însărcinat să vă transmit urmă- torul ordin. Acum zece minute s-a transmis la radio „Comu- nicatul“. Noul Guvern ordonă dezarmarea nemților și în- toarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. Nu întreprin- deți nici o acțiune, pînă nu primiți ordin special. Nimeni nu părăsește poziția, fără aprobarea domnului comandor — mă informează agentul și dispare în întuneric. Vestea ne-a cutremurat pînă în adîncul sufletului. Ne îm- brățișăm. Pe fețele ostașilor, cicatrizate de geruri aspre și ploi, încolțește o undă de lumină binefăcătoare. Pnntr-u’n ostaș care face legătura cu restul plutoanelor, transmit știrea care' a aflat-o toată țara. Privim jocul fascicolelor de lumină incandescentă al pro- iectoarelor și flamele tunurilor antiaeriene care nu mai con- tenesc. Pămîntul se zguduie. Orașul capătă aspectul unui iad. Ci- neva aprinde o țigară. — Stinge „ciubucul" — strigă o voce cunoscută. Mă deplasez în direcția de unde am auzit glasul sergen- tului Calistrat, pentru a lua măsuri de camuflaj. Bombe cad și explodează ca niște trăsnete. Plouă deasu- pra noastră cu schije și pămînt adus de ia sute de metri. II A trecut o oră după miezul nopții și întîrzierea ordinului de luptă, mă pune în situație incertă. Luminile flăcărilor care se ridică deasupra orașului, readuce în imagine panorama de- zastruoasă de care ne îngrozim. Mă gîndesc la oameni și case; la munca și dragostea lor prefăcută în scrum. Acesta e zeul aducător de moarte și cenușă ... Mă gîndesc la copii și femei care se luptă cu focul și moartea ! Nu-i pot ajuta și ăsta mă doare. In față avem o misiune grea. Raidul hitlerist se pare că a trecut. Sirenele anunță sfîr- șitul alarmei. Informațiile sosite de la posturile de observa- ții, mă pun în „gardă", că hitleriștii, care pînă acum au tăcut, se pregătesc intens. Dau ordin bateriilor a.a., la nevoie să tragă în barăcile hitleriștilor. Dar deocamdată nu dispun de informații concrete. Am luat însă măsuri, ca întreg detașa- mentul să fie gata de luptă. Execut un rond de inspecție la toate plutoanele, pentru a constata dacă toți luptătorii au armament și muniții suficiente, pentru a face față unui eventual atac prin surprindere al hitleriștilor. Discut cu cîțiva dintre ostași. îi încurajez. Opti- mism. La postul avansat se află „Șarpe”, împreună cu trei servanți destoinici. Ora 3 după miezul nopții. N-au trecut 10 minute de la ul- timul raid hitlerist și aviația lor de bombardament reia atacul mai puternic, avînd drept obiectiv gara, estul orașului și aero- dromul. Antiaeriana trage cu. toate gurile de foc. In această împrejurare ordon retragerea în adăposturile de protecție. Prin încrucișarea fascicolelor proiectoarelor, un stukas hitlerist — care a apărut de după barăcile nemțești, înclină în picaj asupra pavilioanelor. La circa o bătaie de pușcă de sol, își lasă încărcătura de bombe, apoi țîșnește spre înălțimi. Se produc trei explozii de o intensitate colosală. Fum, flăcări. Bucăți de cărămidă zbor pe deasupra ca niște fluturi de noapte. ... Orașul arde de patru ore neîntrerupt. Bombardamentul nu slăbește din intensitate. In direcția Prutului, cerul pare spoit cu ceară roșie. Ofensiva sovietică se apropie. Bubuitul tunurilor se aude tot mai clar. Din direcția Rîmnicului, un „vînător" român își face apariția pe cerul cărămiziu, execută un viraj scurt și se în- șurubează sub un bombardier german. Aud două rafale de mitralieră. Bombardierul, prins în fascicolul de lumină al proiectoarelor, înclină pe dreapta și descrie în văzduh o dîră neagră de fum. apoi, o jerbă de flăcări izbucnește de sub mo- toare. Cinci puncte albe plutesc către laterala aerodromului. Trimit oameni în direcția unde bombardierul hitlerist arde în vîlvătăi. „Șarpe", raportează : „... echipajul avionului doborît a fost prins și dezarmat". Timpul se scurge cu încăpățînare și bombardamentul hit- lerist continuă. Tactica nemților o găsesc gîndită. Ținta lor este ocuparea aerodromului. Transmit plutoanelor : atenție mărită. Rănit de o schijă, comandorul îmi ordonă să preiau co- manda detașamentului. In acest scop, formez o grupă de cinci ostași destoinici, în frunte cu sergentul Calistrat, pentru a cu- lege informații din sectorul german. Misiunea; o recunoaștere fulger a terenului de acțiune — pînă-n apropierea dispoziti- vului german, apoi, cu prudență să trecem la dezarmarea și lichidarea bazei aero hitleristă. Mă uit la ceas. 3,42. Se apropie ora cînd nemții trebuie să ne dea răspunsul la ultimatum. Ah ! și „Șarpe" întîrzie ... lată-1. — Nemții se pregătesc de luptă, domn' locotenent. Au în- tărit paza la depozitul de carburanți și la stația de radio. — Bine, Calistrat. Acționăm. Toată lumea la posturi. „Șarpe". — Ordonați. — Te plasezi cu plutonul pînă la mijlocul pistei de ateri- zare, instalezi mitraliera în bălaie și aștepți semnalul meu. Executarea. — Am înțeles. — Panaite. îl urmezi la 50 de metri, stingă. Acoperirea o vor face plutoanele 3 și 4. Ați înțeles ? — Trăiți, am înțeles — răspund deodată. — „Șarpe". — La ordin, domn’ locotenent. — Am încredere în voi toți. — Da, domn’ locotenent — aprobă Panait cu glas tare. „Șarpe" se mînie : — Ce te bagi, leat ? — Am zis și eu, Calistrat — se scuză caporalul cu su- punere. — Tot prost ai rămas Panaite, cu toate că porți „dovlea- cul" p-umeri Către mine : — Ora începerii atacului ? — Acum e trei și cincizeci. Am sâ trag rachetă roșie. A- tenție. Fără zgomot. Rămîn cu plutonul trei. Tot detașamentul s-a pus în miș- care, ca o Hidră, gata să verse foc prin toți porii. Se schimbă comenzi încete ; se dau indicații ostașilor de către coman- danții de plutoane. Transmit ordinul de acțiune, fără a folosi focul, pentru a cîștiga timp. încordare. „Șarpe" și Panait îna- intează prin salturi scurte. Din sectorul german,' un reflector — care folosește la iluminarea pistei de aterizare pe timp de noapte — se aprinde ; netezește aerodromul, înainte și înapoi ; rămîne cîteva secunde pe centrul pistei, apoi se stinge. Am cîștigat teren și acest lucru e bun. Cele două plutoane înaintate, care s-au făcut una cu pămîntul, au pornit iar în salt, urmate de cele două, în dis- pozitivul cărora mă aflu la comanda detașamentului aero. în- treg efectivul, cu tot potențialul material șl uman, sîntem gata de luptă. III Ora 4. Plutonul condus de sergentul Calistrat s-a plasat pînă în apropierea depozitului de combustibil. Un foc de armă în sectorul german. Alarmă ! Sirenele încep să guițe cu în- trerupere. Reflectoarele se aprind iar. Pe aerodrom se poate culege bob de mac. Trag rachetă roșie. Foc de arme și de mitraliere spintecă pînza de cerneală a nopții. Dincolo de barăcile germane, aud o explozie puternică și o flacără roșie izbucnește deasupra depozitului de combus- AERODROMUL de I. T. Suceveanu tibil al hitleriștilor ! Plutonul lui Calistrat acționează. Explo- zii și flăcări. Focuri de arme și automate. Ordon atac cu „dreapta", pentru a-1 acoperi pe „Șarpe". Nemții ne contraatacă cu automate și grenade. Focul nostru de mitralieră se înte- țește. Gloanțele hitleriștilor șueră, țipă printre noi și mușcă in carne vie. Răniții rămîn în urmă, noi înaintăm salt cu salt și atacăm în desfășurare pe întreg sectorul dispozitivului ger- man. Lupta devine tot mai indîrjită. Hitleriștii ne contraatacă pe aripa stingă. — Inainteeee, băieți — strig la ostași, abătînd aripa dreap- tă a detașamentului, pentru a nu da posibilitatea inamicului sâ se infiltreze in dispozitivul nostru. Nu-mi dau seama dacă am fost auzit în acest iureș de bătălie curajoasă, care s-a încins între noi și hitleriștii, dar observ că inamicul opune rezistența dîrză și ne contraatacă acum cu branduri. încerc o învăluire pe colțul de sud al barăcilor. Ploaie de gloanțe și schije. Mai avem două sute de metri, pînă atingem dispozitivul hitlerist propriu-zis. Deschid foc concentric. Cu- rînd ni se alătură o companie de infanterie, care face paza unui depozit de muniții, iar din oraș, o formație de civili înar- mați, se strecoară pînă în aproapierea postului de comandă. — Cine conduce lupta ? îl aud pe unul dintre civilii răs- pîndiți în trăgător. — Domnul locotenent, colo. în dreapta — răspunde un ostaș care se tîrîie pe iarbă, rănit la cap. Robust, bărbatul îmbrăcat in haine de lucru, purtînd auto- mat și banderolă roșie la mină, se apropie de locul de unde conduc luptele și mi se adresează cu voce înăbușită de va- carmul exploziilor și piuitul înfiorător al gloanțelor care țipă printre noi. — Domnule locotenent. Am fost repartizați la aerodrom de către Apărarea patriotică — îmi face el cunoscut, forțîndu-se să fie auzit. Am ocupat Poșta și Telefoanele — continuă în- fierbîntat. Ceilalți tovarăși ău înconjurat Primăria și uzina. — Foarte bine că ați venit; avem nevoie de luptători. Atașați-vă la plutonul din dreapta. Știți să trageți cu arma ? — Știm, domnule locotenent — răspunde conducătorul formației civile. — Ordon, la posturi. — Am înțeles, domnule comandant — răspunde acesta cu înfrigurare și intră în dispozitiv. Ajutorul neașteptat al infanteriștilor și cel al formațiunei patriotice ne întărește considerabil. A sosit timpul să acționăm cu toată convingerea și forța de care dispunem. Gruparea aero germană trebuie să capi- tuleze fără condiții. în acest sens ordon asalt general cu tot efectivul în subordine. Focul ia amploare. Explozii. Mitralierele și automatele parcă se iau la întrecere. Gloanțele țipă la urechile noastre ca niște țînțari obraznici în căutare de sînge cald. Fiori reci. Un proiectil de brand explodează în stingă mea. Schijele îmi șfichiuie tunica și o înțepătură caldă mă lipește de iarba uscată și colțuroasă. ...Se zărește de ziuă. Hitleriștii ne atacă pe flanc. Contra- atacăm pe centru, cu aripa dreaptă înaintată. Aripa stingă inamică încearcă să cadă în spatele nostru. Ne repliem spre sud. Atacurile și contraatacurile se succed cu repeziciune de ambele părți. Hitleriștii primesc întăriri. Situația se com- plică. Din sectorul german, două tanchete încep să tragă asu- pra noastră. Acum c rîndul antiaerienei să-și arate precizia si eficiența în tragere la orizontală. Nu înțeleg de ce tace antiaeriana ! Ordon asalt. Cele șase mitraliere ne acoperă. — Calistrat, ce naiba fac ăia de la tunuri ? strig din adîn- cul pieptului. Sergentul nu mă aude. înaintează în capul plutonului, împroșcînd foc și moarte în dușmani. Deodată încolțește teama, că tunurile și proiectoarele noastre ar putea fi dezar- mate de către hitleriști : — Du-te, Panaite, de vezi ce așteaptă mormolocii ăia de la a.a. ? că re calcă nemții cu șenilele — strig de data asta cu mai multă putere către comandantul plutonului 2 și pri- virea se îndreaptă către tanchetele germane, care mai au circa o sută de metri pînă la plutonul înaintat al sergentului Calistrat. Va trebui să ordon retragerea pe vechea poziție. Contrar, hitleriștii ne vor curăța pînă Ia ultimul om. iarba a năvălit în bibliotecă Cerul privindu-1 așteptind rîndunelele, iată că iarba a năvălit în bibliotecă. Ce mult te-ai schimbat, mi-a spus iernatecul ceasornic dc buzunar al tatălui meu. Cu trîmbițe mici, aurite, auzi ? Te strigă de pretutindeni noițele. Forța ce suflă in elicea morii de vînt — nu-i întîmplare, ci vînt stîrnit de înariparea mulțimii. Calcașcă verde trasă de ogari aleargă poezia spre Vara cea Mare Așteptind rîndunelele tu Ie veneai în întimpinare. floare de măr N-ani pentru tine rostire, floare de măr, întreagă firea mea, din tălpi în creștet e numai privire- Goală ca Suzana în baie te-ai arătat încrederii noastre, tu loialitate ! Lucirii tale ii dau vamă spiritul meu. De Ia tine învăț elocința, așteptarea, bunătatea. Tu dai pe față harul pămîntului. In miezul tău jilav zăresc o patrie mică. Libertății tale ii propun nemărginirea Artei. Cu tine îmi spăl obrazul, cu tine în gînd, floare de măr, în fagurele tăcerii mă așez ca pe un scaun dulce. patru primăveri In istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul citesc : Din fîntîni otrăvite cîndva... ah ! azi beau apă vie cîntăreții. Tu, de deasupra, să schimbi sub pămint mersul izvoarelor, nu-i ușor. Din ori ce rană, veche un prunc s-a născut cu cartea în mină. Și anul se împarte în patru primăveri. Cineva mă face atent : — Aveți c pată de sînge pe tunică, domn’ locotenent. — Știu. Focul sc întețește și se îndrăcește tot mai zdravăn, insă nu mi-am pierdut speranța în victorie. Și deodată, in timp ce mă consolez, antiaeriana trece la acțiune. Prima lovitură de tun spintecă văzduhul. Tancheta hitleristă din stingă care prezenta un pericol foarte serios pentru noi este lovită în plin. O răsucire în loc și focul o învăluie ca pe o căpiță de paie, mistuind mașină și om. — Ur'jaa ... Uraaa ... încă o lovitură magisttală și cea dea doua mașină ger- mană e transformată in bucăți de fier care ard ca niște chi- bdturi uscate. Surprinși de focul artileriei antiaeriene, hitleriștii fac cale întoarsa și o rup la fugă către barăci, trăgînd asupra noastră Contraatacăm cu toată unitatea de luptă. Din rîndurile hitle- .iștilor, rămîn morți și răniți. înaintăm. Curînd, detașamen- tului nostru i se alătură o subunitate de cavalerie. Dar cu toată superioritatea noastră numerică, hitleriștii, retrași acum in dispozitivul lor ofensiv, rezistă cu încăpățînare. IV Ora 7,30. Bătălia ia o amploare considerabilă. Gruparea germană nu cedează ; așteaptă noi întăriri. Aflu că luptele dintre trupele noastre de artilerie moto și formații S.S., în retragere, au început și în sectorul de nord al orașului. Alt grup de bombardiere germane apar din răsărit. Vuind aăpraznic, încep bombardarea pozițiilor noastre înaintate de pe aerodrom. Sirenele Stukasurilor urlă înfiorător. Ne trîn- tim la pămînt. Bombe explodează, in fața și în spatele dispo- zitivulu nostru de bătaie, ridicînd în aer vulcani de fum și pâ- mînt. Ordon atac general. Antiaeriana trage cu înverșunare, ca și cînd cerul se prăbușește deasupra aerodromului. Pornesc la atac cu întreg detașamentul, cu vîrful avansat al plutoanelor conduse de Calistrat și Panait — in dispozitivul căruia mă aflu — și deschid foc puternic pe ambele flancuri. Acopeiiți de focul continuu ai mitralierelor și grenadelor, încercăm să formăm un „cap de pod". Hitleriștii însă, ne con- traatacă cu branduri și o formație S.S. care folosește aruncă- toare și mortiere. înaintăm prin ploaia de foc și moarte, cu hotărîrea de a nu da nici un pas îndărăt. Pînă la stația T.F.F. germană — care trebuie să tacă, — mai avem destul teren des- coperit. Consolidăm poziția. După fuga Stukasurilor, încolțite de antiaeriana noastră, lucru la care nu ne-am fi așteptat, considerînd deja, că dezar- marea nemților este inevitabilă, acțiune care nu va dura decît foarte scurt timp, ideie de care m-am înșelat, la orizont îsi fac apariția, cu zbor destul de jos, două Junkere de trans- port, încărcate cu trupe, pentru întărirea garnizoanei hitle- riste. Intr-o clipă, toate privirile luptătorilor se îndreaptă in direcția zgomotului de avioane. îmi dau seama cu ce scop vor sâ aterizeze. Iau legătura prin rachetă cu a.a.-ul și flancul drept al detașamentului, care luptă in partea de sud a aero- dromului ; o abat, cu intenția de a efectua o învăluire a avi- oanelor aterizate și de a le imobiliza. Mai repede însă deeîi racheta trasă de mine, antiaeriana, cu două lovituri excelent executate, lovește primul Junker, care se prăbușește în flă- cări, cu tot cu efectivele de întărire. Al doilea avion, simțind primejdia, execută un viraj scurt cu intenția de a face cale întoarsă. La post se află tunurile a.a. care acționează excep- țional ; le încadrează într-un baraj de neîntrecut. Trag de se zguduie pămîntul din încheieturi. Lovit în partea opusă ae- rodromului planul cu unul din motoare, rupt de fuselaj, se prăbușește cu vuet de cascadă. Hitleriștii de pe aerodrom, care sperau un ajutor serios, năuciți și cuprinși de spaimă, se retrag în grabă, pentru a-și organiza lupta. Dar e tîrziu, pentru că, o altă formație mili- tară românească ocupă partea de nord-est a aerodromului și taie orice contact cu gruparea germană din interior ! Luptele iau amploare. Moralul luptătorilor crește ca o apă învolburată, care spumegă în albie. înaintăm. Hitleriștii ne în - tîmpină cu foc de mitraliere și automate. Aripa stingă a deta- șamentului atinge gardul de protecție. Plutonul sergentului Calistrat înfruntă ploaie de gloanțe din preajma barăcilor germane și ocupă corpul de pază pe care îl dezarmează. Primul nostru succes. Execută apoi o manevră scurtă pc latura de vest, cu învăluire pe dreapta, împreună cu forma- țiunea civilă de luptă și ocupă stația de radio emisie-recep- ție. Parte din efectivul care a opus rezistență se trage în apă- rare, continuînd să lupte. Atacăm cu foc violent pe toate direcțiile, însă hitleriștii se apără cu disperare. Le trimit al treilea ultimatum. Nu pri- mim răspuns. Luptele se intensifică. îmi încurajez luptătorii în care am încrederea că vom izbuti să învingem. Executăm o a doua învăluire magistrală cu tot efectivul detașamentului. Hitleriștii, încercuiți total, acceptă capitularea. Deasupra grupului aeronautic german, atîrnă steagul alb ai înfrîngerii. Astfel, după ore de lupte grele și sînge, am curățat aerodromul de dușmani, convinși că libertatea se cîș- tigă cu arma in mînă ! ovidiu genaru Cu lucrarea aceasta patria mea și-a ales un drum pc care n-a mai pășit niciodată. Și dragostea dc plai e rouă și garoafa din mîna Președintelui. Noi sîntem azi ca păsările: fiecare stă pe raza lui, și fapta de a zbura, ne umple sufletul de omenie. Că sîntem Iîntinări sc știe pretutindeni. o săgeată de aur De ovăzul stelelor armăsarii iau foc. Molda păzește armonia îndrăgostiților. Cumințenia pămintului lipește cuptorul din cîmp. Sinceri pînă la piele și uzi de lumină copacii nu se tem de durerea înmuguririi, iar noi toți lucrăm acum, ca fauri, o săgeată de aur și-o zvîrlim înainte. 9 —Convorbiri literare vîrstele clasicilor ---------„JOC SECUND" -------------------------- LA EMINESCU S-a vorbit de evidența elementului lacustru în poezia lui Enu- neseu, reflex al unei adevărate pasiuni acvatice, dc care nu-s străine împrejurări biografice : un „pîrîu de argint" străbatea vîlcioara natală, în codrii vecini sunau ademenitor izvoare ; lîngă unul din ele se lungea, cu brațele căpătîi, „băetul" căminarului, spre a bate cu gîndul drumui poveștilor abia as- cultate, cînd nu le reedita, în compania fratelui mai mărișor. Ilie, în „balta verde" din „ochiul de pădure". Colorate, romantic, cu lună și lebezi, balta, lacul, vor trece firesc în versurile fostului hoinar ipoteștean. asociate fiind, în cîteva rînduri, chiar mirifi cului eden infantil. Ele vor intra, după părerea lui Ion Dumitrescu (v. Metafora mării în poezia lui Eminescu, Minerva, Buc,, 1972), ca „strat aperceptiv" în geneza subconștientă a metaforei mării, al cărei univers i-a devenit familiar poetului relativ tîrziu. Punct de plecare pentru dezvoltări poetice superioare, tema lacului ar ține, deci, de o anumită elementaritate a cunoașterii, cînd lumea nu s-a organizat încă, deplin, în simboluri. G. Călinescu vorbea și el de „reprezentări firești de natură" dar intuia și un „strat metafizic" și o „geografie transcendentă". Desuet, stereotip, litografic, triunghiul imagistic lună — lac — barcă e utilizat frecvent d trece, împreună cu alte elemente de recuzită poetică eminesciană, pînă și-ntru-un basm „popular" ca „Făt-Frumos din lacrimă". Dar impresia de manieră, generată și de larga difuzare a motivului în lirica romantică, o înlăturată aproape concomitent de gravitatea sentimentului și marea muzi- calitate a versului. O idilă banala în aparență, „Lacul" realizea- ză desprinderea lină din contingent, prin contribuția unor ele- mente de tehnică poetică — determinarea vagă „lacul codrilor", folosirea conjunctivului, repetiția adverbială „parcă" — la care se adaogă prezența vântului si a valului, componente ale unei mecanici naturale perpetue. Din perspectiva apelor învăpă'ate de lună asistăm la o „metamorfoză a timpului liric". Copilăria, bu- năoară, se mută într-un timp indecis, relativ : Anii tăi se par ca clipe / Clipe dulci se par ca veacuri" (O rămîi) o lumină feerică de vrajă și vis, se cerne pc luciul apei, în care se încheagă chipuri de zîne „cu păr de aur roș" („Codru și salon"), „cu ochi mari, cu umeri goi" („Diana"). Nu lipsesc nici sugestiile dm direcția unor practici magice, de factură populară, ca-n motivul cercului do undo, deseîntate de „crăese din povești" și din care se naște, în ipostaza sa neptuniană, Hyperion (v. și în alte poe- zii : „cercuri albe", „cuibar rotind de ape", „rotitorul talaz"'. Sentimentului curgerii, al „trecerii" (Izvorul, rîul) îi corespunde un altul, al duratei, descifrat în grave acorduri silvestre : „Ce mi-i vremea cînd de veacuri ' Stele-mi seînteie pe lacuri" („Re- vedere"). Lacul (vom vedea că și fluviul și marea) devine, astfel, un martor al vechimii și stabilității: „Stă castelul singuratic o- gllndindu-se în lacuri / Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri” (Scrisoarea IV ), iar într-o altă fază, a generali- zării conceptului, chiar sediu al Timpului, asociat imobilității in- diferente, somnului : „Și în apa lacurilor / Doarme umbra veacurilor...“. De aici se ajunge la imaginea apei ca depozitar veșnic al icoanei universului terestru efemer. în „Egipctul", adîncurile blonde ale Nilului închid amintirea unor lumi legen- dare dezagregate. în mit și legendă e învăluit, de altfel, întregul imens arhipelag poetic cu numele de „Memento mori", și nu știm, civilizațiile plutitoare de acolo sînt aevea ori numai pro- iecții în oglinzile apei. Această confuzie voluntară, obținută prin lunecare de planuri, este, într-o nuvelă onirică din tinerețe („Sărmanul Dionis"), izvor de emoție poetică. Simetriile dc aici, apă-cer: „oglinzile lucii ale valurilor lui (rîul selenar, n.n.) răs- frîng în adînc icoanele stelelor încît uitîndu-te in el pari a te uita în cer" și pămînt-apă : „părea că din una și aceeași rădă- cină un rai se înalță în lumina zorilor, altul se-adîncește în fundul apei", vor trece aproape neschimbate în „Miradoniz" și „Memento mori”. Lumea reflectată în ape c adevărată obsesie in poezia emines- ciană, începînd cu fluentele versuri de la 16 ani : „în lacul cel verde și lin / Răsfrînge-se cerul senin...“ (Frumoasă-i. . •) și tenninînd cu tulburătoarele — prin transparență, armonie și echilibru — versuri din ultimul an de luciditate : „Legănîndu-se în unde, / în adîncu-i se pătrunde / Și de lună și de soare.. • “ Sub aparenta ei gratuitate, mica bijutenie „La mijloc de codru...“ ascunde un ideal de artă clasic, maiorescian. Parcă-1 auzim pe nordicul Odin, adresîndiu-se, în Walhalla sa oceanică, Poetului : „în seninul, / In liniștea adîncă sufletească, / Acolo vei găsi adevărata, / Unica frumusețe..Creația Luceafărului se des- chide și se închide, astfel, aproape programatic, cu motivul o- glindirii. Răsfrîntă în limpezimile apei, lumea reală apare sub- limată, purificată. Sensul de catharsis e implicit. Explicit el e formulat într-o poezie din aceeași grea epocă, 1883 : „Și dacă stele bat în lac / Adîncu-i luminîndu-1 / E ca durerea mea s-o-mpac / înseninîndu-mi gîndul” (Și dacă.. .). Ajungînd acum Ia „complexul metaforic al mării", observăm că I. Dumitrescu omite, în cartea atît de interesantă, citată la început, una din componentele, credem, importante, ale acestuia, circumstanțiată dc frecvența motivului mare-oglindă în versul eminescian — o compunere de la 19 ani se numește „Cînd pri- vesc oglinda mării”. în esență, gîndul poetic urmează itinerariul cunoscut. Iată : „Adîncă mare sub a lunei față / înseninată de-a ei blondă rază, / O lume-ntreagă-n fundul ei visează" („Adîncă mare...)", sau „Și apele mișcă în pădure plane / în funduri vi- sează a lumei icoane" (Diamantul nordului") Mai apăsată c, însă, ideea simbiozei romantice lume-vis. în variantele „Dioramei” îl descoperim pe Eminescu oscilînd între tentația mitologică — Grecia e o Afrodită întrupată din spuma mării — și cea a ima- ginii poetice : „Și privim Grecia-n m'area-i.. • / Ca un vis ea ne apare n’al gîndurilor amurg". în această constantă poetică emines- ciană bănuim intenția, chiar latentă, a închegării unui concept al universului artistic. O realizare pe calea mitului e încercată în largile desfășurări poematice : „Mureșanu", „Diamantul nor- dului", „Odin și poetul”. Tentat, ca orice mare artist de absolut, poetul e un halucinat care „vede idei". Numai că el mută cerul vestitelor „eidos" platonice în împărăția apei. „Grupurile" aces- teia găzduiesc, în adîncul lor, un „voluptos joc cu icoane". Este, desigur, „un joc secund, mal pur.. Doru SCĂRLÂTESCU ----------CĂLINESCU CITIND Găsesc la Călinescu o fantastică plăcere a lectu- rii. Citesc, zice el, pentru că mă simt mai bine in tovărășia cărților decît într-a unor oameni în viață; și, în altă parte : am citit cum aș fi privit pe o fereastră — cu ochii adînc înfipți în viață Pe fereastra unui tren, am adăuga noi (v. și Cartea nunții), pentru că la Călinescu lectura are o acerbă mobilitate. Aflat într-o carte, gîndul său străbate concomitent mai multe ; este o lectură vagantă — ba chiar, în sens rezonabil, extra-vagantă. Să luăm ca exemplu Domina bona. Se pleacă de la Cetățea- nul turmentat; acesta e „mistic" și misticii, cum se știe, au cultul femeii, femeia e Zoe, „damă bună", domina bona, ea e culpabilă, dar și. •. fecioara Maria „a conceput fără nupții". Cetățeanul turmentat are „sentimentul suavității femeii, al impecabilității ei în plan duhovnicesc", fiind, în această privință, din familia lui jupîn Dumitrache și a lui Trahanache. Aceștia sunt și ei niște „mistici", unul e „adînc", ce- lălalt e ^.cartezian", ambii avînd obsesia „onoarei" — prin care ajungem la ideea dc aristocratism ; privire psiho-sociologică. deci, asupra chestiunii și un scurt istoric al ei la noi : Eliade, Alecsandri, Mace- donski. Grandea. Nefiind aristocrați, eroii caragialești sînt lași ; ei sînt preocupați de politică, de stat, un- de sunt forme fără fond. Lumea lui Cara- giale are fond, dar fiind insuficientă stilistic, e comică — de pildă Leonida filozoful de alcov. Dar Cațavencu ? El are „mari senzații ideologice" : „cînd își va da seama de erorile materiale și se va informa la o școală bună, atunci el se va numi Maiorescu. (...) Un Cațavencu ilustru este Hasdeu". Hasdeu fiind un romantic, Cațavencu este și el romantic, deci iată-ne pe drumul descifrării romantismului, care presupune pathos, înflăcărare și, bineînțeles, eros. Lămurirea si- tuațiilor erotice univetrsale (Paris-Elena, Dante-Bea- trice, Petrarca-Laura, Romco-Julieta etc), ne ajută să trecem în revistă statutele erotice ale Vetei. Ziței. Zoei, ale lui Tipătescu. Chiriac. Rică. Zoe ? să fim atenți ! Zoe e voluntară, Anca din Năpasta e și ea voluntară ! Contactul s-a făcut, curentul de idei e posibil. Duritate, tenacitate, oare sînt acestea compa- tibile cu femeia ? Scurtă dizertație asupra ideii de feminitate : ce au zis grecii, ce a zis Ovidiu, ce zice Weininger, ce zice Călinescu („femeia este fizică, bărbatul metafizic"). Ca să scurtăm : e rîndul doam- nei Chiajna, apoi al arhitectului cu cranii Lăpu.șnea- nu ; arhitectura e anti-natură — deci : Caragiale și natura. Creangă si natura, ce e „natura", sentimentul naturii în literatura română. Alecsandri. Odobescu. Ma- cedonski, hiperbolizarea naturii, Alexandrcscu, Emi- nescu ș.a. O curbă bruscă îl aduce în scenă pe d-1 Goe. în raport cu Niculăiță Minciună, apoi cu copiii altor literaturi : Gavroche. David Coperfield, ș a.m.d. Cum vedem, lectura lui Călinescu aleargă de la fe- cioara Maria Ia coana Joițica. de Ia Ovidiu la Weinin- ger, o lectură între cer și pămînt. Călinescu citind e Luceafărul • .. .creșteau în cer a lui aripe. Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. Călinescu citește vicios, pătimaș, el zboară cu volup- tate de la una la alta, buimăcind cu apropieri ameți- toare și instantanee. El survolează granițele literaturi- lor, Mercur al spiritului. Care e tema eseului Domina bona ? Tema eseului este însăși libertatea lecturii. I-am putea întoarce lui Călinescu vorbele spuse des- pre Odobescu. Autorul Dominei bona, al Poeziei rea- lelor bate cîmpii cu grație, dar „cîmpii" săi sînt Cîm- piile Elizee iale literaturii, sau. cum singur zicea, sînt „de asfalt" (V. Secolul 20, 6/1965, p. 114). Lectura catalizează aprig spiritul lui Călinescu, îi dă ebuliție, „iuțeală" cum ar zice D. I. Suchianu, și șocuri afective, senzația unei regăsiri ; Călinescu, spirit cla- sic, nihil novis sub sole, nu exultă la vreo descope- rire, el știe că totul e spus și că fiecare epocă reia și meditează la ceea ce o privește acut. O carte e pen- tru el un remember. O carte î Ie amintește pe toate celelalte * E, aici, principiul fundamental al culturii : spirala, reluarea muzicală, perpetua revenire, l’eternel retour. O nouă carte bună c un ambasador al tuturor celorlalte. Călinescu citește senzual, cu toate simțurile șl în toate sensurile. Lectura e o provocare la viață. Stilul metaforic al lui Călinescu provine și din varietatea simțurilor care concură la lectură- Cărțile exală aro- me, au suprafețe catifelate sau aspre, „numeroase poe- zii ale lui Grandea sînt fîlfîitoare ea niște drapele", cronicile moldovenești au „parfum de vin vechi", „în tinsă bine la lumină și pipăită între degete, țesătura nouă a d-lui Voronca e mai moale și mai fină și dove- dește un progrese de manufactură", poezia lui Valery e o „pînză roșie pentru ațîțat taurii minții" etc. Cititul angajează întreaga ființă. Nu viciu nepedepsit, ci ex- periența vitală e pentru Călinescu lectura, căci căr- țile sunt viață condensată, viața la maximum. Opoziția trăit-citit e valabilă pînă la un anumit nivel, de la care acestea se confundă. Criticul, cititor paroxistic, își trăiește lecturile, așa cum Flaubert își trăia eroina. Omare „deschidere" a lecturii. Vorbim azi de de- codare, de semantismul operei, de opera apperta, de polivalență — și toate acestea, există virtual în Călinescu. Inefabilul de care făcea, cu prudență, atîta caz este pentru el deschiderea infinită a operei, la- birint cu nesfîrșite intrări și tot atîtea ieșiri. Călinescu este însetat de capodoperă, și de aici ten- dința sa de a hiperboliza, de a face, cum ar zice profanul, din țînțar armăsar. Hiperbolizînd, Călines- cu nu falsifică, ci ridică la scară pentru a releva amănuntele. Cînd zice că Cetățeanul turmentat „este un mistic", e o punere sub microscop neanunțată. Or, la microscop, totul e altfel, mai miraculos, mai fascinant ; amintiți-vă, din școală, stupoarea pe care ați avut-o văzînd prin ocular acea structură rămuroa- să, cu aspect de hartă a spațiului lunar, care nu era decît- ■. o aripioară de muscă. Așa și cu misticismul cetățeanului turmentat, „reformismul" lui Farfuridi șei. Călinescu trebuie citit în dedesubturi și cu precauție, pentru că, se știe, scufundările la mare adîncime implică presiuni ce pot strivi. Numai parcurgîndu-i textul cu ochii în patru ne putem odihni în Călinescu. vorba lui C. Noica. Față de obiectul său, criticul era de multe ori prea mare, prea (sic) superior. E cu tîlc utopia ce i-a venit cîndva în gînd : a scrie istoria unei literaturi inexis- tente. Voia să-și invente un obiect pe măsură. Dar, apropo de bețivul care e „un mistic". Există Ia Călinescu un neîncetat umor dc idei, un umor al ideilor. Nu în sensul comicului (calambur, glumă, butadă), ci al asocierii brusce, deconcertante. Vîr- tejul de legături pe care criticul le stabilește, iute, de- gajat, jovial, pune în derută : domnule, e serios sau nu e serios ? (Ceea ce produce o incitantă ambiguitate. V. mai jos, critica poetică). Analiza sa are deseori o nuanță de șarjă. Programatic. „Critica este o caricatură, o șarjă. Criticul trebuie să îngroașe liniile pentru a scoate în evidență anumite laturi" (Din Ineditele orale comuni- cate de Stancu Ilin). De aceea îi gusta pe parodiști (So- rescu), care, în fond, fac o critică fără cuvinte. ..Căli- nescu vădește o înclinare barocă spre lumea lui Hurribi- licribrifax" notează N. Balotă (Labirint), care remarcă și „vocația caricaturii și a bufoneriei metafizice" (id.). Umorul placid al portretistului, de care vorbește Al. Paleologu (Spiritul și litera), e altceva, e un umor patent — Spre deosebire de cel pe care-1 pomenirăm, care e la- tent — și merită o discuție separată. Pentru că in lite- rele române, Călinescu e unul din spiritele cu cel mai pronunțat simț al comicului ; romanele sale (balzacianism sarcastic, ori realism sardonic, dacă vreți), savuroasele și acidele fișe caracterologice răspîndite în publicistică (v. Cronicile optimistului), în fond niște aqua-forte lovi- nesciene, dar scrise de un malițios căruia rîsul nu i-a obosit, frecventele înțepături din marea istoric („nu-i vorbă că lui Hajdeu scandalul îi place și-1 caută cu luminarea", și cîte altele), mucalitele aluzii din poezii (v., d.p., Profesorul de latină sau finalul din Lauda ză- pezi), în fine, gasconadele din piesete (Teatru, EPL, 1965), toate acestea sînt un perfect fundament pen- tru un eseu despre Umorul lui Călinescu. ristarh și Orfeu. Critica lui Călinescu poate fi definită măcar pentru o regiune a ei, critică poetică. Ea stabilește, prin metaforă — una din cele mai înalte forme de cunoaștere — relații noi între elemen- te, permițîndu-și o mare libertate de transfigurare, critica călinesciană este ea însăși interpretabilă, ca un poem cu multe înțelesuri. Și putem să ne întrebăm : cc să-i cerem criticii în primul rînd : realism, adică exac- titate, sau lirism, adică sugestie ? Privea, prin fereastra cărților, viața. Se poate vor- bi, fără nici o contrazicere cu cele dc mai sus**, de un realism congenital, structural la Călines- cu. Mintea sa, oricît de suplă, de îmbibată de cultură, caută în definitiv, în orice pagină, emanația pură a vieții. Hecuba îl privea tot atît de mult cît și Cuba. (La 2 noiembrie 1962 el vorbea de „evazionism", v. Cr. opt., p- 383). Marile sisteme deformatoare — ro- mantismul prea fugos, dadaismul, suprarealismul, ex- presionismul — deși le-a înțeles, i-au rămas întrucîtva străine. (Pe Urmuz îl citea ca pe un micro-Balzac sati- ric și calamburgiu ***). „Eu sînt grec", clama — și grecii n-au avut ipocriți. Mitologia lor e singura mito- logie realistă a lumii. George PRUTEANU * Lectura „infidelă" (Manolescu), formulă șic, e o frumoasă „minciună". Criticul nu poate fi infidel, dacă își uită marile iubiri, e slab căci nu mai are repere. Criticul e fidel trecutului său livresc, culturii sale, cărților așezate in el, care l-au format. ** Un scriitor ca Petru Popescu, nu e un re- alist liric ? **• Vezi Principii de estetică, p. 30, 39 (ed. E.P.L. 1968). Convorbiri literare —10 Foezia și meditația se înscriu la Geo Bogza în sub- stanța intimă a reportajului, care este în același timp aspect adică viziune plastică a realului, și cumul de semnificații, atitudine etică, socială și estetică, de multe ori dramă personală în funcție de dramele altora ori poem pe marginea destinului oamenilor. O realitate devine obiect de pamflet, fiindcă o altă opțiune n.i e po- sibilă, după cum o altă realitate declanșează întrebări sau duce spre imn. Titluri precum Timpuri întunecate și Porțile măreției, ori Priveliști ale morții în opoziție cu Imagini de apoteoză, rezumă, la acest scriitor cu reacții tranșante, obișnuința de a despărți conduita ignorabilă de uman, meschinul de girandios, culpa monstruoasă de gestul sublim. Pictorul de peisaje este necontenit, impli- cit, un pictor al omului, atent la amănuntul de viață cu valoare de simbol, înclinat să asocieze și să disocieze, sedus de generalizări și sinteze, pendulînd neîncetat între efemer și „orizonturi nemărginite", ridieîndu-se de la de- taliul geologic la universal. Rațiunea vrea ca omul să suge- reze multiform grandiosul ; reportajele din „lumea petro- lului", din vechile „tăbăcării" din ambianța „periferiei" bucureștene, ca și acelea din război, ilustrează insistent, dramatic, degradarea prin foame și mizerie. In Țara de piatră, care e țara moților, sărăcia legendară și munții cu filoane de aur formează un teribil contrast. Cum reacțio- nează moralistul ? Rostită clar sau subînțeleasă. întreba- rea ce se repetă în astfel de situații e : „de ce ?“. In „in- fernul caustic" al tăbăcăriilor empirice, în mina _ de la Roșia Montană, unde „fantasticul e concentrat și intens" ori la morga din Bilbao, scriitorul caută răspunsuri. Alții convertesc tragicul în grotesc și sarcasm- Geo Bogza din Țări de piatră, de foc și de pămînt (1939) revelă tragicul în esența lui terifiantă, acționînd sub impulsul responsa- bilității. Ușurința cu care unii „pot trăi liniștiți mai de- parte cînd alături de ei se petrec tot felul de crime" e sinonimă cu „monstruozitate". Prin sensibilitate, Geo Bog- za se instalează în psihologia victimelor și deposedaților din epoca interbelică ; prin capacitatea de a reține ele- mentele semnificative, el „povestește" selectiv, potențînd, extrăgînd o lecție etică ; prin capacitatea asociativă, apelul la rațiune dobîndește vibrație estetică, încît socialul, faptul de cultură, portretele, avînd punct de sprijin în artă, înfruntă timpul. Toate acestea demonstrează supor- tul modern al artei lui Geo Bogza, al cărui nume mar- chează decisiv reportajul literar românesc, ridicat dintr-o dată la nivelul unor Hemingway, Egon Erwin Kisch și alții. Fantele devin obiecte de studiu multilateral. Atunci j-eînd scrie despre Harta geografică și morală a industriei petrolifere, despre „rechini" și „cumpliții negustori analfa- beți", metoda reporterului tinde spre stilul exploziv, în măsura să producă o1 ruptură: „Air trebui cîteva fapte revelatorii, de tăria unei explozii de dinamită, pentru a rupe vraja de care sînt înconjurate aceste nulități, pentru a strica iluzia optică datorită cărora (ele) pot trece drept mari personaje, cînd în realitate sînt personaje din Cara- giale". De nenumărate ori, se pune pedala gravă pe no- țiunea de bombardament. Dealurile pe care „uruie son- dele" seamănă cu niște locuri de bătălie, care „tocmai ar fi ieșit de sub un bombardament de artilerie". După con- tactul terifiant cu! mina de la Roșia -— Montană, unele „zone lăuntrice" ale scriitorului sînt „sfărmate, ca zidu- rile unei oase după un bombardament de artilerie". Sen- zațiile acustice au enorme ecouri în conștiință, aceasta din urmă păstrînd stigme și răni durabile : „Cred că viața mea se va împărți de acum înainte în două : tot ce a fost pînă ce nu văzusem bombardamentul aerian al orașului Bilbao și tot ce va fi de acum înainte". . - Sen- zațiile olfactive dezagreabile traduc, la rîndul lor, oroarea etică. Tăbăcăria empirică este o „industrie fetidă", o rea- litate „întrecînd cu mult cea mai neagră închipuire", me- diu damnat în care oamenii .trăiesc amestecați eu murdă- ria și duhoarea". Aerul, acolo, nu e numai „pestilent", ci și „caustic". Valea Plîngerii, perimetru în care se depo- zitează imondiții și gunoaie, exală o „duhoare ca o ceață" de „infern olfactiv". Resturile putrezite aruncate între o închisoare, un cimitir și un crematoriu, formează o „mare și compactă scîrboșenie", cu atît mai zguduitoare, cu cît în aceste pagini — întocmai ca în Groapa lui Eugen Barbu — agonizează ființe umane. Valea Plîngerii rămîne în con- știința „bombardată" ca o pată „fetidă, purulentă, sinistră"... n linii mari, un reporter este un intermediar între citi- tori și realitățile de care aceștia sînt departe, un observator cu instrumente de care cititorii obișnuiți nu dispun, și un interpret care ridică faptul brut, ori banalul cotidian la nivelul senzorialului. Interpretă- rile purtînd semnătura lui Geo Bogza aparțin unui scriitor caligraf, care știe să fructifice posibilitățile cuvîntului cu o artă impecabilă. Condensarea, fluiditatea verbului, refe- rințele livrești, simetriile poematice, frazarea muzicală a- sigură reportajelor sale un farmec ce durează, interesînd independent, cu mult după consumarea realităților des- crise. în Industria neagră a petrolului, prozatorul desco- pere pe cont propriu „o galerie faimoasă de tipuri balza- ciene" sau un „decor de dramă wagneriană" ; în istoriile lui Herodot. a găsit un „pasaj cutremurător" despre minele de aur de ia Roșia-Montană ; o pădure bombardată ridică acomodare Am descoperit într-o expozi- ție bucureșteană o nouă i- magine a efebului Mihai, de un tragism nemaipomenit, în sala ferită, prin sticlă, de bu- levardul cu rumori, imaginea pro- ducea frig, aș fi vrut în acea cli- pă să fug dezbrăcat pe plajă, să mă încălzesc bine și să transpir, să simt că e soare și că pot ori- cînd să mă încălzesc la el, ghipsul vinețiu avea paloarea vitrinei de Ia Muzeul Literaturii Române, în care se odihnește masca mortua- ră a lui Mihai, pe trunchiul in- form (de copac, de om, de stîn- că) era plasat capul poetului (mas- ca aceea din vitrină), într-un fel de glugă, două mîini delicate încercau să dea gluga pe spate, gest de ploa- ie și de stradă, trunchiul stătea pe dalele negre ale sălii, de sub el, incomod, ieșeau vîrfurile picioare- lor, în felul „avea piciorul în ghips", toată această stranie alcă- tuire polariza, celelalte piese gravi- tau. Surprins și mîhnit de violen- ța noii imagini^ am ieșit în bule- vard și am căutat lumea, am în- cercat reintrarea în firescul lucru- rilor, simțeam nevoia reintegrării, prea fusese pagină imaginea. Nu revin în expoziții, dar în sala cu ghipsul scandalos am revenit. Din două motive : neconvins că am tră- it un șoc și deci curios să verific, apoi minat de procesul înțelegerii, care de atîtea ori este incomod și surprinzător. Imaginea, revăzută, și-a păstrat efectul, contemplarea a rămas la fel de aspră. Hotărît, mă aflam în fața unei structuri ere- tice. Dar înțelegerea ? N-am com- plicat procesul prin raportări gra- tuite, am căutat să simplific și, ca de obicei, mi-am verificat reacții- le. Totdeauna, demersul acesta mi s-a părut foarte aproape de adevăr, apelul Ia memoria proceselor de aceeași natură a fost revelator și profitabil. Prin alcătuirea unei re- lații cît mai firești operă — cei- lalți — eu. îmi amintesc de înlîlni- rea cu o altă imagine a efebului, cea aparținînd lui Gheorghe Anghel, acum în fața Ateneului Român, de întîlnirea mea cu această statuie, de întîlnirea celorlalți cu ea, de acel moment dificil al înțelegerii unei alte structuri despre poet, inconve- nabilă și aproape scandaloasă, efe- bul Mihai apărea în peluza verde atît de sumar îmbrăcat, încît cei- despre arta lui geo bogza spre cer brațe „contorsionate și scheletice", peisajul amin- tind un desen de Vlaminck. Pentru a sugera epuizarea tă- băcarilor, frînți de muncă, iată un apel adresat baleri- nilor : „Voi care ați redat în dans cum cade pasărea lovi- tă de plumb, cum trebuie să se mlădie trupul la o poezie de Arghezi, duceți-vă și munciți o săptămînă. zi de zi, într-o tăbăcărie, și pe urmă veniți și redați cum cad moarte brațele lucrătorilor la ora șase seara". Sărăcia din Țara Mo- ților se răsfrînge psihologic asupra oamenilor „încruntați, tă- cuți, aspri, colțuroși", care nu se pleacă, totuși, în fața adversităților. O tînără femeie, într-un vagon de tren, mînîncă un măr cu sentimentul că „oficiază un cult, că se împărtășește dintr-un mister". în nopțile cu lună, mii de femei din aceeași regiune torc cînepă, apropiate de ferestre, pentru a economisi petrolul. Regimul evocării e muzical, poematic : „Un om și un topor, un om și un cal. un cm și un brad, acestea sînt aspectele pe care le ia viața aici. Un om șj o femeie, o femeie și un copil, o femeie și un caier de lînă — și gata, viața a epuizat toate înfățișările pe care le putea lua (...) Țara moților e o țară de piatră. Mizeria n-are material în care să lucreze. Viața se reduce la cîteva aspecte elementare. Pentru a fi mizerie, ar tre- bui să existe mai întîi lucruri în care mizeria să se ma- nifeste. Un om și un topor. Ce Ie poate face mizeria ? O bucată de seîndură de brad. Ce-i poate face mizeria ? Ce să sape, ce să scurme, ce să prăbușească ? Totul e aspru și nud, ca stîncile munților din jur. ..“ n Cartea Oltului (scrisă între anii 1939-1942). publi- Icată în 1945, calitățile artei lui Geo Bogza ating punctul cel mai înalt. Alte volume, între care Oameni și cărbuni în Valea Jiului (1947), Porțile măreției (1951), Tabloul geografic (1954), adaugă elemente mai degrabă de cadru : Cartea Oltului frapează prin organizarea superioară a mate- rialului, într-un volum amplu, unitar, urmînd simbolic „cele șapte trepte" ale rîului. de la izvor („treapta mine- rală") pînă la vărsarea în Dunăre („treapta reîntoarcerii în cosmos"). Probabil că în paginile anterioare ritmurile poematice-muzicale reprezentau tendințe spontane ; în Cartea Oltului, grandiosul, epopeicul, deschiderea spre cosmic se înscriu deliberat pe fundaturi muzicale. Tehnica scriitorului- rapsod e, aici, savantă. Climatul este unul de interferențe între pictură, geologie, muzică, poezie, filozofie, sociologie ; orchestrarea temelor și tehnica reluărilor concentrice duc la efecte simfonice. Mineralul montan și o „uluitoare vas- titate" celestă se confruntă în mii de variante. Lîngă un sat neolitic, ochiul sesizează cu voluptate dimensiuni mo- numentale. Particularitățile peisajului reclamă forme hi- perbolice de tipul : uriaș, copleșitor, enorm, cumplit, dra- matic, suprem, fantastic, imens, uluitor, frenetic, gigantic, infernal, miraculos, fastuos sau enigmatic, imperceptibil, imponderabil, ciudat, bizar, sinistru, straniu... Oltul opune „eternității munților" o eternitate a apelor „mai veche decît toți munții la un loc". Apele rostogolindu-se necontenit, oferă tabloul unei „ireversibile curgeri" cosmice, sau evocă „tumulturi" wagneriene. Pe cer plutește „flota fantastică a norilor". Priveliștile com- pun adesea un spectacol de sunet și lumină. Munții se trezesc din „pacea lor minerală" cînd trăsnetul „se duce hăuind în fundul prăpăstiilor, lăsînd în urma lui ecoul unor cata- petesme ale lumii, năruite". Hășmașul-Mare devine un poem simfonic al pămîntului. Pe ape se desfășoară „claviatura simfonică a plutelor". în perspectiva eternelor prefaceri din univers, deosebirile dintre regnuri se estom- pează : „După ce au fost arbori sau oameni, apele se întorc în sînul oceanelor să se regenereze și iarăși pornesc asupra uscatului (...) Omul însuși, în cea mai înaltă și poetică semnificație, pare a fi o nobilă scoică în care tumultul ocea- nului capătă o rezonanță deplină și gravă (...) Lumea în esența ei e muzică, iar oceanul e marele generator de rit- muri spre care toate auzurile se întorc, emoționate"... Apa, pămîntul, focul, principii ale așa-ziselor consmogonii intuitive, dobîndesc la Geo Bogza valori cvasi-mitologice. Se vorbește de brontozauri și de hipopotami de piatră, de „greul peisaj geologic", de ,jtauri geologici", de milenii de „tăcere și de neființă", de „timpul cascadelor" de „marele somn ai pădurilor", de „miazănoaptea necunoscută", de mistreți care „cotrobăiesc prin ruinele foștilor vulcani", de nori — „monștri suprem-fioroși", de „pardoseala de tunete a lunii", de oameni „întunecați și mîndri", de „somptuoasa oglindire a lumii în apele Oltului", de „uri- așa forfotă sonoră", de „zumzetul stelelor în adîncimea universului". Precum în poemele homerice .Oltul e un per- sonaj-nucleu, o realitate care polarizează și domină. Geo Bogza îl vede cînd din afară, cînd din interior, din mitul pe care-1 creează. Participarea lirică la destinul Oltului și al oamenilor din preajmă alternează cu epicul. Hotărît, autorul Cărții Oltului este un scriitor de mare originalitate. Const. CIOPRAGA Roman și viață economică Cartea ' lui Vittorini pare a fi dintre cele scrise fără nici un complex, cu o dezinvoltură specifică literaturii „directe", mai puțin preo- cupate de construcția așa-zis literară, de artificii. însuși autorul în Nota cu care încheie prima ediție, cea din 1947, găsește nimerit să afirme : „Astăzi, în Italia, salariul mediu real al unui muncitor se ridică pînă la circa 2 500 lire pe săptămînă. (...] Dar un kilogram de pline, pe cartelă, costă 25 lire, și la bursa neagră 130. în timp ce o sută de grame de scrumbii costă 50. Asta nu ca să-mi dau aere de scriitor care se inspiră din viață. [...]. Ci doar pentru a arăta că împrejurările economice cum este cea de care amintește povestirea mea sînt printre cele mai obișnuite în realitatea actuală a țării noastre ; nu excepționale". Tonul direct este însă în mare parte o iluzie pentru că transparența discursului lasă vizibilă structura mitică ce-1 susține. Romanul pe care însuși Vittorini îl considera creația sa cea mai reușită, rupe orice legătură cu literatura de analiză și de des- cripție a statutului personajelor. Procedeul înlăturat era unul frecvent în literatura de pînă la el și chiar el, așa cum declară, îl folosise in lucrările de pînă la Călătorie în Sicilia. De la acea dată, textele sale conțin personaje „exacte", pentru care devenirile nu mai există decit în comportament. Comportamentismul, reificarea personajului face ca acesta să apară schematic, ca în basme, făcind loc importanței ac- țiunii. O familie suficient de numeroasă trăiește dintr-un singur sala- riu. Traiul și-l duc zi de zi dintr-o cantitate minimă de pîine și zeamă de cicioare. Dar „jocul" acestora trece spre relevarea unei adevărate și moderne mitologii. De o parte sînt cei care trăiesc de azi pe mîine, într-o lucie sărăcie, de cealaltă e bunicul, „elefantul", cel care a fost totdeauna altfel, cel pentru care viața era o luptă de la egal la egal și nici pe departe o supunere neputincioasă. Elefanții și pigmeii sînt cele două categorii ale poveștii. Bătrînul muncitor care se oprește într-o zi la ei pentru a-și împărți puțina agoniseală și, probabil, ultimile ceasuri, e o conștiință dublă : cea a neputincioșilor, a pigmeilor și cea a elefan- tului, a celui puternic. Nuanțele prozei tradiționale devin la Vittorini per- sonaje, categorii. Textul e relația dintre ele, dinamica permanentă a constantelor. Asemeni unor legi de economie politică, fiecărei valori îi corespunde un anumit circuit. Circuitele pot fi diferite, în cadrul ace- lorași legi, dar, „moneda" rămîne mereu aceeași. Foamea, demnitatea, lipsa de mijloace sînt combinate pînă-și trădează adevărata natură, sin- gulara condiție care le lipsește de posibilitatea unor tangențe metamor- fozatoare. Proza lui Vittorini este o combinație de simboluri stricte, ne- cesare unei anumite eficacități strategice. Autorul era un cunoscut mi- litant de stînga. Ideile lui n-au fost în consens totdeauna cu o politica de partid, dar orientarea sa nu poate fi negată de aceste nuanțe polemice. Poziția sa politică reprezintă o adevărată suprapunere peste cea estetică. Cu pătrundere afirma criticul Giorgio Pullini că tehnica vittoriană, re- dusă la acțiune, la convingere prin inculcare, este tehnica propagandei politice. Strategia sa este cea a angajării — înțelegînd prin angajare nu simpla declarație ca raliere politică, ci o quasi totală structurare in di- recția finalității urmărite. Situația Italiei nu e descrisă, comentată, apreciată, ci recreată într-o structură simetrică. Autorul nu mai pleacă de la „miturile" sociale, așa cum se procedează de obicei (Malraux de la eroismul revoluționar, Sartre de la situarea omului în contextul vieții de relații ș.a.m.d.) ci degajă altele, uneori mai simple, poate mai banale, mai absurde, dar ivindu-se originar din acea structură simetrică. Ges- turile sînt atît de obișnuite încît își pierd aproape condiția de ritual. Zeama și pîinea cotidiană sînt însoțite de o absurdă mimare a ingurgi- tării unor mîncăruri inaccesibile. Bunicul, elefantul, e un personaj atît de „declarat" static încît devine coloana vertebrală a narațiunii. Ei e inflexibil într-o luptă care pentru ceilalți înseamnă înfrîngere. Ei trăiesc în muncă la fel ca într-o condamnare care expiră odată cu moartea. Ieșirea din ea ar fi dată doar un elixir de neatins decît după ani de epuizare și care, odată atins (mesajul fluierului lui Mutră Cănită) nu anunța decît ter- minarea unui ciclu. Traiectoria sa e asemenea legilor care acționează implacabil, subteran și, atunci cînd sînt descoperite și devin, deci, modi- ficabile, li se anulează destinul. Posesor al unei formule originale de a gîndi literatura, Vittorini e un exemplu al autenticei formule a angajării sociale a literaturii. însemnătatea gestului său literar este cu atît mai evidentă dacă-1 apropiem de mult mai superficialele „angajări" practicate și declamate de unii contemporani. lalți pudici într-o cultură ce are toate motivele să fie pudică, prin istorie, se rușinau ca de propria lor goliciune. Cum, Eminescu atît de gol ? Mă rog, ne-am obișnuit (asta-i, se obișnuiseră!) cu, Eminescu ieșit din baie, statuia de la Iași, dar go- liciunea, acum, e prea neașteptată, prea surprinzătoare, să ne obișnuim cu ea... Și s-au obișnuit. Rcalizînd, în același timp, și sinteza sculpto- rului, seriozitatea cu care el a abstras imaginea poetului, simboli- zînd-o. Mă uitam adesea Ia statuie și, treptat, am trecut de accidentele ei, așa credeam atunci, că sint ac- cidentele unei abstrageri deficitare, și mi-am însușit-o frumos, în de- plină plăcere. Forma ei, acum, este pentru mine, pentru mulți din ceilalți, de o clasicitate împăcată cu ea și cu restul. Ne vom însuși oa- re, mai departe, și imaginea pro- pusă recent Ia Galeria Apollo? Nu știu, nu știu, nici ceilalți, deocam- dată noua imagine sperie. Val. GHEORGHIU Un prozator francez contemporan Un bun prilej de a arăta o modalitate literară opusă celei a lui Vittorini (făcînd abstracție de orice comparație de valoare) este cartea dețină- torului Premiului Interaliat pe 1969, Pierre Schoendoerffer. Ultimul rege din Borneo 2, cartea premiată, este opera unui autor mai puțin „profesionalizat" — cineast și prozator în aceeași măsură. Această in- formație o dăm nu pentru caracterul ei biografic ■— mai puțin impor- tant — ci pentru a numi o cu totul altă atitudine literară. Dacă pentru Vittorini romanul însemna o asumare a literaturii pînă la o schimbare originară a fluxului ei, pentru Schoendoerffer înseamnă mai mult ur- mărirea unui „succes de onoare". O anumită critică franceză (și nu numai franceză) tradițională alătură unor asemenea cărți calificativele tradiționale : acuratețea construcției, finețea analizei, subtilitatea transcrierii etc., etc. Dar aceste trăsături, dacă există cu adevărat, nu arată decît o bună stăpînlre a meșteșugului — ceea ce, la drept vorbind, nu lipsește scriitorilor francezi de o bună vreme încoace. Romanul are, s-ar putea spune, o rețetă completă dintr-o „mitologie" instituționall- zată a secolului. Sînt preluate exoticul, un anumit tip de revoluționar (singur- în fața unei societăți opace), un anumit mister. Chiar fără motto-ul din capul cărții, lucrarea este evident malrauxistă. în timpul luptelor împotriva japonezilor, în cel de-al doilea război mondial, englezii se pregăteau să recucerească Filipinele. Pentru aceasta au fost parașutați în Borneo cîțiva agenți care să pregătească terenul trupelor ce urmau să ducă operațiile militare. Unul dintre aceștia (naratorul) găsește în mij- locul pădurilor de netrecut ale insulei pe un mai vechi ostaș, Learoyd, scăpat din luptele anterioare, care se decretase rege și reușise să ajungă conducătorul unui trib băștinaș. Nu este locul aici să rezumăm traiec- toria acestui rege-nebun, a celor din jurul său și a celui care l-a desco- perit. Spuneam că textul este un tîrziu ecou la opera lui Malraux. Redu- cerea la scară e evidentă și defavorabilă. Revoluționarii Iui Malraux erau în mijlocul unor transformări epocale, rolul lor era rolul istoriei și vizio- r.arismul lui un profetism surprinzător. în Ultimul rege... revoluționarii sînt reduși la niște răsculați, destinul lumii la cel al unui individ, iar exo- ticul devine, de la o transcedere a istoriei, o ilustrație de voiaj. Mutațiile din tehnica romanescă a ultimilor două decenii sînt date la o parte ; respectarea modelului pare un deziderat prea puternic. Dar inadecvarea structurilor nu înseamnă ignorarea unor „mode" în favoarea altora deve- nite „clasice". Contribuția existențială a textului, semnul participării la istoria culturală și socială care ar trebui să-1 cuprindă, este prea puțin remarcabilă. Textul rămîne fără o structură care să-i aparțină. Imagi- nea acestei cărți, în afara „calităților" cu priză la o anumită categorie de cititori, o dă pe cea a unei culturi care-și amintește de marile ei reali- zări și, uneori, își premiază rememorările. Constantin PRICOP 1 Elio Vittorini, Simplonul îi face cu ochiul lui Frdjus, Traducere șl postfață de Florin Chirițescu, Ed. Univers, București, 1974. 2 Pierre Schoendoerffer, Ultimul rege din Borneo, în românește de Mihai Murgu, Ed. Univers, București, 1974. 11 — Convorbiri literare un tezaur inepuizabil: folclorul de Adrian MARINO model și schemă Dezvoltarea progresivă a fazelor pre-modelului ajunge la stadiul în care ideea de model poate fi asumată în mod deschis, progra- matic, metodologic, printr-o nouă reinterpretare și definire a acestui concept, spre un model de tip nou, adaptat unui obiec- tiv nou ideea literară ca operă. Operația presupune îndepărtarea — chiar de la început — a două posibile și grave neînțelegeri : Noi respingem, mai întîi, în mod radical orice accepție norma- tivă, paradigmatică, a modelului, de genul : „model exemplar", „tip exemplar" (vorbildliche Typus), „figură ideală", „ideal normativ” sau orice altă formulă care presupune ideea de „copie", „normă", „lege”, „regulă", „măsură", „conformism”, „canonizare", „clasicizare" etc. Concepția noastră despre model este net antinormativă, antiimitaiivă. Din acest punct de vedere, modelul nontrn constituie un categoric antimodel. Legea sa interioară este, dimpotrivă, nonconformismul față de orice condiționare metodologică exterioară. Modelul ideii literare își urmează doar propria sa „normă" — demonstrația urmează — în mod intrinsec, organic, „logic". El nu poate acționa decît conform legii sale imanente, inerente propriului „sistem", în afara oricărei recomandări, obligatorii sau prescripții din afară. în același timp, modelul ideii literare care urmează a fi con- struit și demonstrat, nu poate fi de tip „matematic" sau „ciberne- tic", pentru bunul motiv că o idee, orice idee, nu poate fi redusă la un model matematic. In domeniul ideilor literare devin inoperante simplele „repertorii de simboluri" înregistrate dc „registre de memo- rie" în interiorul cărora, „mesajul bine codat la intrare poote fi apli- cat diferitelor etaje ale modelului, conform codurilor specifice fiecă- rui repertoriu". „Codarea" și „decodarea" ideii do modern, avan- gardă, suprarealism — sau oricare alta — urmează în mod necesar o altă metodă. Caracterul esențial al modelului ideii literare constă în faptul de a fi o construcție pur teoretică, o posibilitate ipotetică. Definiția este primită pe scară largă, în diferite variante verbale, dar conver- gente în același punct : model teoretic aplicat unei materii teoretice. Această calitate putea fi limpede întrevăzută încă la stadiul logicii tipice (locus logicus) al „locurilor comune teoretice", asimilate de exegeza modernă unor „modele de gîndire". Nu poate fi vorba, în perspectiva analizelor anterioare și a demonstrațiilor cc vor urma, de nici un viciu de limbaj : ideea „modelează" totalitatea notelor sale conceptuale, așa cum modelul modelează propriul său obiect ori care ar fi acesta. Pot exista, așa dar, „simple modele conceptuale", substanțial identice „modelelor ideologice" ale spiritului uman. Aceste modele pot fi construite la nivelul cel mai elementar al generaliză- rii, alteori definite ca adevărate „axiome" sau „universale". Realita- tea este că modelul apare asimilat adesea — la stadiul actual — unei „teorii" (accepție net opusă modelului ca „obiect fizic"), tradus prin- tr o serie de termeni corespunzători : theoretical concept, theore- tical term, theoretical model. Pe o listă de 30 de definiții și sinonime ale modelului, această accepție fundamentală poate fi regăsită în cel puțin 4—5 formule. Vocația teoretică a modelului îi imprimă un puternic caracter abstract-utopic, de o desăvîrșită „irealitate formală", concepută în planul invenției pure. In consecință, modelul se poate lipsi — în principiu — de orice confruntare experimentală riguroasă, verificare textuală, filologie strică etc. Ne amintim că Worringer a putut „mo- dela" goticul și clasicul aproape fără citate, ilustratii, documentare istorică. Fără îndoială că în același mod se poate demonstra cu orice idee literară. Modelul său poate pulsa in vitro. Dar el trebuie să se comportă ca și cum în orice moment al trecutului istoric, la fie- care etapă a evoluției sale, nici o contra-demonstrație să nu fie po- sibilă sau imaginabilă, printr-un pseudo—consens universal prealabil. Nu vom întîlni însă niciodată în istorie un astfel de tablou, de o asemenea puritate descriptivă și conceptuală. O categorie istorică poate fi investigată în felul acesta și dintr-o perspectivă metaistorică. Este vorba. în acest caz de o „utopie" integral teoretică (denkendc Kons- truktion) de o imagine pură, abstractă, nu de o copie, realizată prin generalizarea și reconstruirea elementelor realității. Definiția „tipului ideal" ilustrează tocmai posibilitatea unei astfel de utopii perfecte, intu- iție care a străbătut o clipă și spiritul lui Paul Valery Nu poate fi vorba de nici un fel de speculație. Teoria actuală a modelului accen- tuează din plin același caracter fundamental abstract-utopic. Nu există „realism" sau „suprarealism" în stare pură, la nivelul fenomenelor literare și tcoretic-literare, ci doar „ideile" și „modelele" pure ale aces- tor realități literare și teoretico-literare și ale altora de același tip. Pentru a ajunge la astfel de rezultate gîndirea modelatoare pro- cedează în mod necesar prin schematizarea și tipizarea elementelor constante, invariante, operație prefigurată de totalitatea anticipărilor modelului, foare evidentă încă la stad’ul topic al retoricii. Orice topcs retoric respectă propria sa schemă tipică ; discursurile, pledoariile judi- ciare, predicile medievale, sînt construite numai după scheme tipice. „Schema" însăși constituie o figură retorică, de unde apariția „tratate- lor de scheme și tropi". Detaliile istorice sînt numeroase, ceea ce ne preocupă sînt doar virtualitățile formale și modelatoare ale schemei, de altfel evidente. Schema este reprezentarea simplificată, rezumativă, intermediară, între intuiție și concept, a unui fenomen, proces sau obiect redus la trăsăturile esențiale, într-un dublu sens : traseu sau plan al unui ansamblu de orice tip și sistem de relații al unui dispozitiv complex. Pe scurt : simplificare și funcționalitate, o simpli- fiecare sistematică a unui ansamblu.organizat într-o structurare posibilă. Orice schemă este un produs artificial, o diagramă abstractă a unui obiect, un cadru pur figurativ, al cărui conținut urmează să fie preci- zat. Sensul ultim este de „formă goală" care structurează inteligibil, o realitate teoretică sau empirică. Vechea retorică, teoria „tipului ideal" etc. operează la fel, prin schematizare și tipizare, precedent tradițional. Schema fiind „ideală" (în sensul definit anterior), condiția sa este posibilitatea deschisă a configurării și regrupării în sensul viziunii „per- sonale" a întregului ansamblu. Este vorba de o „construcție", de o adevărată „creație", de o elaborare productivă a spiritului (vechea ter- minologie vorbea despre Ideea frumosului ca dc o „artificiosa indus- tria deU'intelletto", pe care acesta o recunoaște ca obiectivă, necesară, de o desăvîrșită validitate. Ceea ce dă dreptul schemelor să unifice un mare număr de trăsături la prima vedere disparate, să procedeze la orice disocieri, asocieri, combinații și reconstrucții de elemente capabile să le instituie, să le justifice, să le consolideze coerența. Precum mozaicurile aparte sînt reconstituite prin linii și contururi imaginate, tot astfel sche- mele pot imagina „tipuri ideale", ipoteze, constitui totalități ipotetice, mo- dele anticipate, sinteze inedite. Ele sînt produsul „energiei noastre sinte- tice" (G. Simel), însumări de elemente constante, esențiale, tipice, într-o formulă globală, ea însăși tipică, reprezentativă pentru obiectul supus schematizării. Schema echivalează cu un cadru unitar, cu o „formă de organizare", în același timp unificatoare, modelatoare și generatoare. Ea constituie un element constitutiv fundamental, al modelului, sche- letul metalic ascuns în construcție, pe care o susține din interior, îi asigură întreaga coeziune și rezistență. Studiile de etno-folclor și an- tropologie au primit în ulti- mii ani noi stimulări ce mă- resc orizontul cunoașterii și întăresc baza de cercetare a domeniului. Un cercetător de azi, dc pildă al Cintului Miorii, dispune de un instrument de lu- cru mai variat și mai competent pentru cunoașterea lui decît cine- va dinainte de 1916. Desigur, se a- daugă azi o preocupare mai intimă decît în trecut la întreținerea u- nui strat de cultură viu, plastic, pentru continuarea simbiozei între cultura populară și poezia orală, ca vigoarea lor să atragă mereu pe cercetător. Sensibilitatea ce a- pare în studierea folclorului la un O. Densusianu, un D. Caracostea sau un P Caraman își are originea tocmai in acest contact. Se poate spune, pe scurt, că pînă acum creația orală a fost văzută ca un strigăt de prezență a popo- rului, ca document și operă istori- că. ca material lingvistic bogat și inovator, ca operă colectivă reali- zată estetic, uneori ca o creație comună a mai multor popoare, de la care a primit de fiecare dată un profil particular etc., însă mereu nota diacronică era dominantă, chiar și atunci cînd cîntul oral a- părea ca expresie a unui mit con- siderat anistoric. La Români și în general la po- poarele din jurul Mării Negre, marea creație orală și ar- tistică este continuă de mai multe milenii. E continuă întrucît cultura hortensia papadat-bengescu: organizarea elementelor în sistemul artei literare Cele patru romane ale Horten- siei Papadat-Bengescu inclu- se dc critica literară în ciclul Hallippa nu se configurează ca un „roman ciclic". Este vor- be: de romane perfect delimitate, cu acțiuni conturate și suficiente in fiecare dintre volume. Integrarea lor dc către exegeți într-un ciclu s-a fă- cut și conform unui principiu strict formal, acela că autoarea utilizează același mediu, aceleași personaje cu date cunoscute, dar și ținind seama de esențiala legătură ce există între romane cc abia împreună contribuie la fixarea viziunii, Ia realizarea a- ceiui marc tablou în trepte a unui univers de gîndire și simțire. Ro- manele nu completează unul imagi- nea din cel anterior, ci adîncesc investigarea, aprofundează cerceta- rea. Scriitoarea însăși a revenit me- reu cu al doilea, al treilea și al pa- trulea roman la primul, la lumea creată ce conținea în sine elemen- tele ce se vor cere desfășurate, a- dincite. Este vorba de fapt nu de un ro- man ciclic, cc presupune o anume derulare a evenimentelor (Les Thi- mihail sadoveanu sau dubla existentă posibilă Sadoveanu e unul din puținii scriitori care ar fi putut eli- mina arbitrar, după apariția primelor cărți, curiozitatea ex- plorării teritoriului său epic, devenit, în timp, de o enormă și muzicală „monotonie". E ca un o- cean cu adîncimi variabile, care in- terzice oricărui spirit comod tentația aventurii prelungite. Contemplarea mișcării acestei suprafețe rămîne o reala și tradițională bucurie, de duminică prelungită. Locul unde nu sa intîmplat nimic denumește înșelător un continent lichid, stră- puns de cîteva insule-cetate, refugii imaginare pentru legende cu voie- vozi și beizadele, abați excentrici, pescari și vînători, ciobani „filosofi" și ospețe sardanapalice. După mărturiile sale, primele gri- fonări datează din anii liceali (1893 — 1394) și au continuat cu fervoare în perioada adolescenței, ispita fiind versul, ca și în cazul lui Gala Ga- laction. Tonul coșbucian, evocarea idilică sînt prezente. Proza scurtă se produce paralel, pînă la povesti- rea mai bine aglutinată, pîlpîire ro- manțată pe altarul sămănătorist. Mihail Sadoveanu a debutat în- tr-un deceniu sărac în contribuții e- pice. Numai în 1904 îi apăreau, ca o nefirească izbucnire, volumele Povestiri, Dureri înnăbușite, Crișma lui Moș Precu și două ediții din Șoimii. Un peisaj aproape dezolant, cu prozatori ca Dragoslav sau Va- sile Pop (gustați de N. lorga) a în- registrat faptul drept un adevărat eveniment, trezind firesc interesul nu numai al sămănătoriștilor, dar populară în dezvoltare a fost pre- luată și confirmată succesiv de populațiile ce s-au suprapus și asi- milat, de la venirea indoeuropeni- lor pînă la căderea Bizanțului, îm- bogățindu-se neîncetat. Se știe, din Od^seia (XII, vers. 39 și urm.), că Sirenele, prin cîntarea lor măiastră, atrăgeau pe marinari pe insulele lor stîncoase, unde îi ucideau. Iorgovan eroul nostru din munții Cernei, este la fel atras de nimfă, numită Fată sălbatică, dar într-un context terestru : Iorgovan urmărește și e pc calc să ucidă un balaur, care însă e salvat în parte de Fata săl- batică, fiindcă prin cîntarea ei fer- mecată — exact la amiază — a fost ascultată de Iorgovan o clină, des- tul ca să-i scape balaurul. In unele variante Iorgovan e pietrificat de această nimfă-daemon meridianus. Un atare fenomen de cultură populară continuă nu există în Eu- ropa de apus (Germania, Italia, Franța etc.), fiind retezat la înce- putul mileniului de față de epopeea savantă (Cîntecul lui Roland, al Ni- belungilor), de lirica truverilor și a cîntăreților de „mine" ș.a. Din se- colele XII—XIII încoace, producția populară din aceste țări nu mai are legături directe cu vechea cantile- nă, ci reproduce, imită poezia și arta savantă. De aceea, azi. partea asta dc lume se resimte atît de mult din cauza lipsei de rădăcini cultural-populare (la eliminarea că- rora au lucrat sistematic și organi- zațiile de stat ori bisericești medie- vale și post-medievale). Astfel, e- roul nostru Pintea seamănă prin baults, dc exemplu), ci dc o intoar- ccrc. o perpetuă revenire la o lume prin care autoarea simte că poate întregi viziunea artistică pe care o propune. Convertirea simplei preocupări in metiv literar marchează la Hortensia Papadat-Bengescu saltul dc la mag- ma neclară a genezei operei, de la fermentația premergătoare, la struc- turarea concepției. Faza lirică, su- biectivă a nuvelelor și a romanu- lui Femeia în fața oglinzii, oferă cunoștinței cititorului datele, mate- ria pe care o poseda autoarea îna- inte de marile romane și pe care o va pune mai apoi, în acestea, să servească o idee. In ciclul Halippi- lor atracția pentru boală, cum am numi-o în nuvele, devine motivul bolii, iar interesul pentru pasiune se convertește în motivul pasiunii. Nu evoluția de la subiectivism la obiectivism, nu părăsirea stilului li- ric și patetic, pentru cel rece, știin- țific e constatabil in primul rînd și fundamental în evoluția scriitoarei, vi capacitatea rece cucerită de a-și structura atracția, interesul, obse- sia, preocuparea în motiv literar. și al olimpianului Titu Maiorescu. povestirea Cosma Răcoare fiind la scurtă vreme tradusă și publicată în Deutsche Rundschau. Șoimii a fost subintitulat .bine- înțeles din necesități deliberat co- merciale, roman, gen în care de-a lungul a peste șase decenii Mihail Sadoveanu nu a dat, din păcate, decît puține reușite exemplare. Dim- potrivă, totul constituie un fastuos edificiu al eposului, aureolat de savoarea limbii, de umor, lirism sau consistența anecdotei. Stilistic, scrii- torul vrăjit de sunetul și structura frazei cronicărești (Neculcc, Miron și N. Costin) a trecut cu mare is- cusință și vocație, la adaptarea a- acesteia în registru personal, fără să trădeze intenția reînvierii lumii cancelariilor feudale. Câmpurile dc bătălie cu halebarde și săgeți șuie- rătoare, cavalcadele silvestre, răpi- rile de domnițe din goana celești- lor, chipurile țăranilor biciuiți și însetați de județe, răzeșii temerari au găsit în Sadoveanu un evocator neobosit. Aceste motive, adevărate rîuri molcome, se revarsă în ceea ce numeam oceanul cu valuri moi, mătăsoase. Undeva navigatorul des- coperă vîrtejuri luminate straniu de lună ca în Nopțile de sinziene. Ele sînt povestirile scurte, dintre care unele antologice, adevărate impera- tive pentru autorii de crestomații. Permanența operei lui Sadoveanu e asigurată în primul rînd de a- cestea și numai puțin de farmecul expresiei inconfundabile. Cum încep Șoimii: „In vremu- rile acelea de cumpănă și de fră- arma sa cu armeanul Meher, cu o- setul Batradz, cu bizantinul Dighe- nis Akritas, cu turcul Abu-Mus- lim, cu germanicul Thor, dar pe cînd primii sînt încă vii la popoa- rele respective, Thor a dispărut din folclor din sec. XIII (epoca orală daneză a preluat pe Thor din cărți). Față de poezia orală sud-est-eu- ropeană, cea din Europa de apus se găsește sub rangul cercetărilor ce se fac la noi asupra Meșterului Ma- nole, a Călușeriei, a bocetelor sau colindelor, ea nefiind originară și, ca urmare a acestei lipse, de o realizare estetică mai puțin reuși- tă. De aceea, în Occident, litera- tura și artele savante sunt cu to- tul privilegiate și gustate de marele public, criticii și istoricii literari ceea ce e cazul și la noi ; însă noi, cei din Europa de sud-est, mai dis- punem de încă o literatură, cea orală, de același nivel, variație și interes. Subliniam că studiile poeziei o- rale românești au avut de regulă un accent istoric, diacronic. De cî- teva timp ni se propune și cerce- tarea sincronică, încă prea timidă, formalistă, mai ales a liricei și a colindelor. (Nu vorbim de basm, un gen oral și literar aparte, din cau- za puterii sale unice de circulație în jurul globului). Studiile unor celebri etnografi de la sfîrșitul secolului trecut, cum ar fi L. H. Morgan, Mc Len- nan. J. Kohler, aduceau în discuție o problemă puțin remarcată pînă atunci, cea a p are n t ăr ii (înru- dirii). Funcția pe care a avut-o — și o are ! — pentru o bună evolu- ție a societăților umane de pe pă- mînt a sărit în ochi etnografilor și antropologilor ; în plus, parentarea se exprimă în toate variantele ei în forme simple, printr-un sistem de indicatori sau numitori comuni, tot el fiind și cel ce denotă orga- nizarea societății. Acești numitori, In acest moment intervine construc-4 ția, dozarea sentimentului descris, subordonarea trăirii și a impresiei subiective unui scop de structură. Este vorba și de părăsirea logicii a- Icctivc ce domina analiza strict descriptivă a unui fenomen psihic sau a unei senzații. Deci nu liris- mul în sine șl nu obiectivizarea in sine sint meritorii, nici in principiu, nici în cazul scriitoarei, cît relația dintre acestea (lirism și obiectivi- zare) ca bază a unei structuri rea- lizate. Ideea Iui Eugen Lovinescu, pe ca- re se eșafodează întreaga analiză a literaturii contemporane, că „dacă procesul firesc al poeziei lirice mer- ge dinafară înăuntru pînă la exploa- tarea subconștientului, îndreptățind în totul simbolicul ca un punct de evoluție normală, procesul poeziei epice nu poate fi decît invers, dinăuntru în afară, prin exprimarea cît mai impersonală a obiectului", trebuie amendată. Putem astfel, cu mai multă îndrep- tățire considera literatura autoarei dinaintea ciclului Halippilor ca e-"* xerciții de stil (în sensul creației sa- le și nu obiectiv, ca valoare litera- ră), încercări de perfectare a unor mîntare, cînd țara gemea și multe inimi lașe bateau sub zale aurite, trădarea zdrobise, odată cu mare Ion Vodă cel Cumplit, și nădejdea în zile mai bune, cîțiva viteji vîrî- seră în spaime pe dușmanii Mol- dovei, lăsînd dîră de sînge în urmă și umplu de faima isprăvii lor a- ceste ținuturi". Fraza evoluează în registrul stilistic, suprasolicitat de unii comentatori, pigmentat cu di- băcie de cuvîntul arhaic. Narațiu- nea ne apare destinată faptelor e- roice sau cu tușă baladescă, des- cripțiilor trenante, pitorești și toc- mai de aceea ușor segmentabilă, în- cît a vorbi despre pivoți romanești ar însemna să confundăm virtuțile mozaicului din palatele domnești cu legile construcției. La Sadoveanu planul rămîne în exclusivitate ori- zontal, cu ondulați! care imprimă tainice profunzimi reliefului artis- tic. De aici și unitatea. Se știe că un mare drum în stepă în desfășu- rarea lui îl poate face pe călător să cunoască toate anotimpurile și deseori prin compensație să fabuleze cele mai diverse întîmplări. Mihail Sadoveanu știe să impună epoca e- ventualei călătorii în stepă, spațiul fiind ai Moldovei medievale fulge- rată de munți cu vegetație virginală în care strălucește stema zimbrului și se aude cornul de luptă sau goa- na hăitașilor cu chef de vorbă la han după expediții cinegetice, în- cheiate în marginea serilor cînd rapsozi, cu sentimentul unei genea- logii anonime pierdută în vreme, după mișcarea astrelor sînt gata să-și potrivească struna la flacăra luminării. Din apele nopții, tîrziu, apar sînziene, herghelii asudate și voevozi cu plete de feți frumoși sau pești cu solzii de aur, țîșnesc munți cutreierați de căprioare și cerbi în- Convorbiri literare —12 intr-un sistem clasificatoriu în- cadrează categorii sociale în în- tregime, cum ar fi împărțirea pe sexe, pe generalii, sau copii-părin- ți-bunici. De aici și formalismul sistemelor de parentare după care s-a construit de către unii „mode- lul" sau structura, atît de gene- rale in etnografia la modă și în disciplinele vecine ei. Sistemul de parentare precede, de exemplu, căsătoria, care trebuie să-1 confirme și ca atare și rezul- tatele căsătoriei, dezvoltarea, creș- terea în timp a societății, deci dia- cronia. In măsura în care sistemul de parentare nu e satisfăcător pen- tru bunul mers al grupului social, va fi, firește, infirmat și, cum schimbarea de sistem este greu de realizat, crizele provocate în inte- riorul grupului pot avea efecte ne- prevăzute de ordin cultural. In perspectiva sincronică, sistemul de parentare apare constant, imuabil, în afară de timp. De aici și nota „arheologică" pe care o capătă sis- temul (cf. M. Foucault), față de schimbare, diferență, inovație, pro- prii vieții de toate zilele a popu- lației. Dintre etnografii citați, cel care a ținut să stabilească o cro- nologie tipică a desfășurării vieții sociale in funcție de înrudire, e Morgan, prin cele trei stări : săl- băticie, barbarie, civilizație. Dată fiind „arheologia" parentății, care cuprinde civilizația, din ea Morgan a descoperit barbaria, starea de fapt a populațiilor etnografice sau arhaice ; din barbarie, care e ex- trem de veche, Morgan deduce, însă strict ipotetic, continuînd mersul de-andoasele, sălbăticia. Dar ceea ce s-a dovedit remarcabil este ve- chimea și lenta evoluție a paren- tării pe glob, exprimată de cele două mari sisteme, clasificatoriu și descriptiv. Un etno-sociolog șl antropolg con- temporan, Jean Duvignaud, într-un studiu. Le langage perdu (Paris 1973), în care propune o lectură nouă a Societății Arhaice (1878) a lui L. H. Morgan, scoate in eviden- ță un dezechilibru, o ruptură (p. 68) între constant, static, supravie- țuire, pe de o parte și modernitate pe de alta, prin care s-a progresat, după cum la Darwin — modelul lui Morgan — mutația, adică noul, a- pare în lupta speței vegetale cu un teritoriu limitat. In etnografie, rup- tura sau conflictul care ar duce la înnoirea sau la dispariția unei civi- lizații în alta, poate avea ca efect faptul că în noua sinteză „sistemul" vechi să continue tranformaț (Mor- gan dă numeroase exemple), dar și ca una din aceste transformări să continue în stări fantastice, în tra- gedii sau în rituri cu sensul sacral uitat și înlocuit. Psihanaliza, prin Freud, Jung și urmașii lor, a spe- culat, uneori nepermis, aceste chis- turi sau non-sensuri din culturile arhaice. Nota generală a parentării este reglementarea sexuală a grupului, deci un fel indirect de-a controla viața sexuală în vederea unei natu- rale creșteri a populației. înăun- trul vieții grupului, atrage atenția Duvignaud, apare și conflictul din- tre familie și parentare, căci în timp ce prima are tendința fireas- că de-a se concentra și susține prin membrii ei, ultima cere, dimpotrivă, împrăștierea ei. Căsătoria, elemen- tul fundamental al sistemului de parentare, are ca prim efect rupe- rea, consumarea familiei (pentru a se reconstitui îndată). Dar societă- țile arhaice au familia orientată în mod divers : în filiația paternă ac- centul cade pe bărbat, în cea ma- ■ ternă pe soție (termenul tehnic este de soră), pe ambii părinți în fami- lia bi-laterală. Din aceaste situații, îndeosebi cînd sînt trăite dureros, vom avea ecouri, reflectări în cre- dințe, rituri, în poezia orală sau vom avea cînturi epice ale căror intrigi să aibă izvorul în sistemul însuși de parentare. Cum aceste sisteme pot supraviețui timp de milenii — am văzut că ele apar unora ca „imuabile" — efectul și continuitatea lor culturală pot fi extraordinare. Niște versuri ca acestea : „Arză-te focul de deal, / Că m-ai despărțit de neam," / indică sufe- rința unei fete măritate departe de familia sa și de sat, ceea ce se confirmă prin versurile următoare, din aceeași zonă folclorică : „Care se mărită’n sat / Trăiește cu mare drag" (Jamik-Bîrseanu, ed. Fochi, p. 411, 412). Dacă s-ar aduna ma- terialul pe tema căsătoriei, numai din lirica orală, ar fi suficient ca să se vadă importanța ce are pa- rentarea, în bine și în rău, în via- ța familiei și a satului românesc. Surpriza ar fi că s-ar afla indi- cații pentru cel puțin două siste- me parentare, cum ni s-a întîm- plat nouă în cercetarea „statutului civil" al ciobanilor din cîntul Mi- orii, începînd cu formula de „frați" sau „veri" și continuînd cu cea de străin", termeni tipici de paren- tare, pentru a releva un sistem de filiație matriliniară la daco-geți, pînă unde se urcă intriga cîntu- lui... ★ Ca să ne fie mai la îndemînă ro- lul parentării în viața so- cietății și ca să vedem cum opoziția familie-parentare naște nu numai drame, ci și istorie, în pofida sincroniei, vom aminti rațiunea sub- terană a tragediei Hiketidele (cum propune A. Frenkian să o numim), de Eschil. E vorba de legenda Da- naidelor, ce face parte dintr-un mit de origine: din dragostea dintre Io și Zeus s-a născut, în Egipt, unde Io a fost nevoită sâ se refu- gieze, Epafos, care a avut doi ne- poți, pe Egiptos și pe Danaos. Pri- mul a avut 50 de băieți, ultimul, 50 de fete. Egiptos va propune ca bă- ieții lui să se însoare cu cele 50 de Danaide, deci cu verele lor, ceea ce apare ca odios lui Danaos, de unde refuzul și refugierea lui cu fetele sale in Argos, la regele pe- lasg (predorian) local. Egiptiazii dîndu-le de urmă, Danaos a tre- buit să accepte căsătoria, însă a cerut în taină fetelor sale să-și u- cidă bărbații în noaptea nunții, ceea ce s-a și întîmplat, mai puțin Hipermnestra, care n-a voit să u- cida pe Linceu, tatăl copilului ce urma să-1 aibă și din care se trage neamul regilor din Argos. E evident că pentru Danaos, fii- cele sale și fiii fratelui său sînt veri paraleli („veri din frați" : V. Scurtu, Termeni de înrudire în lim- ba romană, 1966, p. 144), și deci căsătoria lor e o crimă : un incest. Că aceasta e „crima" căreia se opu- ne Danaos, ni se confirmă în pie- sa Prometeu înlănțuit (versurile 850 și urm.), unde Titanul face profe- ția că Danaos va fugi la Argos, „ca să scape de căsătoria dintre veri", înrudire interzisă. Pentru E- giptos, căsătoria între veri e permi- să și chiar recomandată căci, el întrupează tipul de parentare cu- rent la arabi, unde căsătoria se face înăuntrul grupului (endogamic) și nu opusă, exogamic, ca Dorieni. pe care îi reprezintă Danaos (cf. Ed. Vestermarck, Les ceremonies du mariage au Maroc, Paris 1931, p. 49 și urm.). E limpede că din opo- ziția celor două feluri de parentare s-a născut tragedia lui Eschil, iar pe de altă parte, prin Danaos, (care a luat locul regelui pelasgian in Argolida) și a urmașilor săi, în- tre care Perseu, se explică sosirea dorienilor în Peloponez. (Cf. G. Thomson, Eschylos and Athen, Lon- don 1946 ; E. Benveniste, La legen- de Danaides, „Rev. d’hist. des reli- gions", 139, 1949, p. 129 — 138 ; Aram Frenkian, înțelesul suferinței umane, 1969). Apelînd acum la cîteva din cîn- turile orale românești, se pot face observații interesante- Desigur, în ciclul epic al lui Baba-Novac, unde familia e de tip patern, nu avem nici un conflict, acceptarea acestui tip de parentare fiind generală; în schimb, în cîntul Vidra (sau Ghiță Cătănuță), de origină sud- dunăreană (el confirmă sistemul de parentare albanez, de filiație pa- triliniară), eroina, soția sau logod- nica lui Ghiță, e adeptă a familiei bi-laterale, din care cauză soțul o va decapita. In cîntul Păunașul Co- drilor, publicat de V. Alecsandri, „concepția" Vidrei iese învingătoa- re ; această eroină, împreună cu Salga, cu „Doamna Ileana" din cîntul Dobrișan-Oprișan, ne conduc spre un sistem de parentare des- criptiv și matriliniar, unde funcția mamei este hotărîtoare pe cît este a tatălui în ciclul Novăceștilor. Es- te evident că aceste tipuri de pa- rentare sînt străvechi și după cum sistemul patriarhal are la Albanezi originea cea mai veche în lot sud- estul Europei, cel bi-lateral și cel matriliniar urmează să se dezvăluie, la un nivel arhaic tot atît de „bar- bar", la alt popor sau alte popoa- re din aceeași zonă etno-culturală: Doamna Ileana, sau „surorile" — mame ale celor doi, trei sau nouă ciobani mioritici; „Tot din Poie- nari / Toți sînt veri primari, Sînt buni verișori, / Din nouă surori", unde se află și terminologia pro- prie familiei de tip matriliniar, ne indică de Ia cine au moștenit ro- mânii acest sistem de parentare (Vezi eseurile noastre Novac în Țara Amazoanelor, 1972 și Parentarea și originea cintului Miorii, 1974). Octavian BUHOCIU native, modalități de realizare a personajului, tehnici de revelare a unui sentiment, pe care le va sub- ordona apoi unei construcții roma- nești ce se va servi cu precizie de ele. Așa încît nu concordanța unor stiluri ar caracteriza scriitura Hor- tensiei Papadat Bengescu, ci alege- rea lor funcțională. Nu e vorba de o disponibilitate stilistică deosebită, sau, ea existind, nu aceasta ne in- teresează, ci criteriul alegerii celui mai necesar stil într-un anume spa- țiu al structurii. Tot astfel, intențio- nalitatea obiectivizării e lipsită de valoare teoretică, din nou prețuind alchimicul procedeu al combinării, interferării lirismului cu răceala ob- servației științifice, a analizei psi- hologice cu scena realistă. Un sin- gur exemplu ne-ar face clar sensul evoluției gindirii creatoare a scrii- toarei. In nuvela Sînge, atitudinea „științifică, virilă" poate îndreptăți reținerea lui Mihai Ralea ce o ca- lifică drept „predilecție biologică și pesimistă", justificată „poate de ne voia de a introduce episoade tari", Pc cînd aceeași atitudine arc în ca zul analizei psiho-fiziologice a bolii prințului Maxențiu o valoare este- tică certă prin integrarea și subor- donarea ei la ideea de personaj, descrierea fenomenului fiziologic în siîle poate fi fortuită și naturalistă în Sînge, dar e necesară și justifica- tă în Concert de muzică de Bacb Nesupuse ideii ordonatoare a roma- nului, tehnicile particulare ale au- toarei capătă valoare, în sine con stituind doar dovezi ale virtualită- ților ei artistice. Ciclul romanesc al Halippilor este structura cea mai rafinată a roma- nului românesc, rafinament ce face să nu putem vorbi de „stilul" au- toarei. căci, o singură tendință prin cipală a lui nu există, iar trăsături care să-i confere o unitate deplină sînt greu de găsit. Străină de orie» manierism, autoarea trece, nu cu virtuozitatea talentului superficial, de la un ton la altul, de la subiec- tivitate Ia obiectivitate, de la lirism la descriere, ci cu un deplin dis- cernămînt estetic. Schema romanu- lui e ascunsă in profunzime și atît de încărcată de idei, incit e ferită de privirea imediată. Intriga și motivul nu mai au deci pregnanța dăună- toare, preaclarul formei și al teh- nicii vizibile. Fecioare despletite, primul roman al ciclului Halippa, nu conține o intrigă înțeleasă ca un moment in- tens conflictual, sesizabil într-o e- voluție pe care să o deturneze, că- ruia să-i imprime o altă cale sau să i-o marcheze. Nu se întîmplă ceva anume în lumea sentimentului sau a faptului, ceva ale cărui urmări să le suporte construcția romanes- că, nici în universul Lenora, nici în cel purtînd emblema Rimmilor, nici în cel ce poate fi numit Elena. Ra- ționalismul scriitoarei e subliniat de conștiința unor fenomene greu de explicat, mai degrabă „ilogice", așa cum este convertirea pasiunii Leno- rei, răscolirea și turmentarea ei. im- posibil de pus într-o legătură ime- diată cu o cauză anume- înlănțuirea reacțiilor e cezu- rată, dar fără sincope. „De ce“-ul nu e necesar scriitoarei, nu pentru că natura își are punctele ei de ne- explicat, ci pentru că el nu e im- portant în demonstrația artistică fă- cută în acest roman. Pe de altă par- te. prima carte din ciclu nu-și pro- pune nici claustrarea unor tempera- mente în datele lor fixate ca defi- nitive, ci Ie deschide porțile mani- festării în subordinea unor idei. Temele detectabile în roman se in- terferează în așa fel încît nu poate fi numit un anume episod sau sce- nă care să le ilustreze în exclusivi- tate pe fiecare în parte. Paralelis- mul lor e exclus, tehnica fiind pul- satorie. In fluxul compact al oglinzilor ce reflectă fiecare din alt unghi, pen- tru ca din mijlocul lor imaginea să-și arate, descompusă, ființa, se irizează pentru o clipă un punct, pentru ca lumina să treacă imediat pe altul Iăsîndu-1 pe primul în. obscuritate. Tema Cetății Vii — O- rașul mai vizibil, mai accentuat pro- pusă de autoare în primul volum al ciclului, ar trebui să fie o supra- temă care să le includă pe celelalte: tema pasiunii Lenorei, a feminis- mului, a antifeminismului, a dra- gostei pentru familie și culpabilita- tea față de Rimm a Linei, tema co- rupției și a pervertirii mediului de către Mika-Le. Exprimată discursiv și patetic ideea acestei supra-teme e purtată de către Mini, un personaj fără viață, o abstracțiune necesară în construcția obiectivă a romanu- lui. Pentru Mini orașul „răsfringe in afară chipurile vederii interioa- re", „Cetatea-Vie“ cuprinde ca un glob de sticlă aburit de ploaie de- filarea personagiilor și a destinelor lor intime legate în fragmentul res- pectiv de cîteva obiecte sau ființe definitorii care îi reprezintă sau ii condiționează. Fiecare frază e o reducție a per- sonajului Ia specificitate, o concen- trare la imaginea caracteristică prin amănuntul definitoriu. Supratema e aici abstractă, impusă de nevoia de încorporare, un înveliș de celo- fan ce include adevăratele teme și, abia în acestea, ideile ce vor de- fini sensul romanului. Viziunea a- supra universului e pentru autoare implicată și nu expusă. Ceea ce a- pare ca înglobator — supratema — e un element de schemă romanes- că șl nu indicarea căii de acces sprie viziune. Temele se răsfrîng una în alta ca în oglinzi paralele, evenimentele obiective ale uneia tulburind sau complicînd pe cea- laltă, subordonîndu-se pe rînd una alteia pentru a se explica mai bine. Perversitatea mediului, bîntuit de Mika-Le influențează zbaterea pa- siunii Lenorei, înainte ca aceasta să se urmeze după niște reguli ale ei, cîștigate. Feminismul și antife- minismul lui Nory trăiește izolat ca orice ideologie printre oameni vii pentru a se infiltra osmotic în mo- dul de a simți și a se exprima psi- hic al Elenei, Lenorăi, Mikăi-Le. In al doilea roman al ciclului, Concert din muzică de Bach există o intrigă clară, pregătirea concertului în ca- sa Elenei, eveniment care va provo- ca întîlnirl, frămîntări, revelații. In- triga va intensifica atmosfera, va tensiona comportamentul, va răstur- na aparențele și va prilejui reve- lații. Ea nu are funcția din romanul clasic, balzacian, de a fi elementul declanșator al acțiunii romanești, punct nodal de la care plecînd lu- crurile nu mai pot fi ca înainte, ci e sîmburele de trăire incitator în jurul căruia orbitează interesul per sonajelor. Concertul e acel eveni- ment pentru roman (locul fix, salo- nul, odaia, anticamera din teatru) care face posibilă și firească aduna- rea tuturor personajelor și intrarea lor în acțiune. Cu ocazia concertu- lui, Elena îl cunoaște Pe Marcian, tot atunci planurile Adei Razu se configurează, Rimm își proiectează și pune în aplicare amorul pentru Sia etc. Maria Luiza CRISTESCU coronați de vîrstă. Cîte întîmplări nu se pot învia mai cu seamă cînd o lume cu obiceiuri ancestrale se strînge la Hanul Ancuței chemată de nurii gazdei, de viclene^ mirosuri ieșite prin hornul proaspăt văruit sau se aude glasul amintirii ca o liturghie laică. Dar Mihail Sadoveanu cu rafina- ment hedonic alege întîmplările după cum, pentru carafa domnului, pivnicerul cobora sub bolțile cenu- șii ale palatului și aducea vinul ca- re să-i înfierbînte sîngele și sufle- tul deseori umbrit de spaima tră dării sau a războaielor. Dacă la Ca- listrat Hogaș ospețele au opulența evident inspirată de lecturi clasice, la Sadoveanu totul se desfășoară potrivit ritualului autentic, după o- biceiul pămîntului. Și în chip na- tural, sutele de pagini destinate plă- cerilor gastronomice își au umorul blînd, ca în capitolul intitulat „Moldovenii cunosc leac pentru mahmuri, ori de ce nație ar fi" din Zodia Cancerului, icoana completă a însușirilor sale, acest Al. Dumas oriental, dezlănțuit în Frații Jderi. In Zodia Cancerului (1930) brusc povestirea sadoveniană își modifică ritmul, respectînd însă contrastele romantice, opoziția bine marcată între personaje. Opțiunea autorului vorbește de la sine. E vorba de vremea Ducăi-Vodă, domn coleric, călău așezat cu sprijinul turcilor in palatul Sucevei. Cronicarul notea- ză că „era și trufaș mare și mult socotindu de sine". Sfîrtecarea bo- ierilor și creșterea birului, intrigi- le cu scadențe sîngeroase îl obse- dau, săvîrșirea lor fără să-1 liniș- tească avea darul să-i incite ima- ginația draconică. Duca Vodă l-a a- tras pe Sadoveanu care, ca și Ilie Turculeț „cetitor de stele", vroia să-i dea o altă structură după cum într-un tablou lîngă o figură dam- nată apare pata luminoasă numai pentru a potența pînă la stridență fondul cernit. înflăcărată beizadea, Alecu Ruset, itrecut prin școlile Renașterii din Țara leșească și în- vățînd arta protocolului bizantin la Țarigrad e personajul înconjurat de simpatia autorului. Peregrinările lui Alecu Ruset în compania aba- telui de Marenne, ecleziastul mu- calit de la curtea Regelui Soare, ajuns pe drumurile Moldovei, po- pasurile și mesele tradiționale sînt memorabile și negreșit rămîn pa- gini descriptive din care nu lip- sesc reflecții pline de subtilitate. O Moldovă feudală, apăsată despo- tic, își conservă obiceiuri stră- vechi care trecătorului accidental îi sfărîmă prejudecăți și îi îmbogă- țesc memoria. In nici o altă poves- tire de amploare ligamentele nu sînt mai ferme și portretele mai compacte ca în Zodia Cancerului. Aici putem vorbi de un conflict epic, mai profund, chiar dacă își află originea într-un simplu acci- dent. Alecu Ruset, care la curtea lui Ludovic al XlV-lea ar fi schim- bat replici spirituale cu Moliere, se îndrăgostește — și împrejurările sînt de o verosimilitate perfectă — de fiica domnitorului sangvin. Is- coadele nu își trădează vocația, dar pînă la înfruntarea decisivă sînt cîteva meandre dramatice care im- primă acțiunii nerv și deznodămîn- tul se lasă așteptat cu încordare. Schemele baladelor au însemnat o adevărată atracție pentru Sado- veanu și numai Baltagul izbutește prin neobișnuit dinamism, am spu- ne singular, să rămînă liber de metaforism și aromitoare sfătoșenie. Parcă însuși autorul, apăsat de dra- matismul faptelor, s-a văzut silit să renunțe la procedeele proprii. Vitoria Lipan prin tenacitate ră- mîne expresia mai mult a dîrzeniei și curajului ciobănesc decît a sen- timentului matrimonial devorator și o întrupare a voinței justițiare. Astfel de temperamente le mai gă- sim și în Haia Sanis, Păcat boie- resc, Județ al sărmanilor, unde Sa- doveanu depășește mijloacele anti- tezei de tip romantic, care îl fac un exponent prolific în veacul nos- tru. După umbrele mari ale istoriei, l-a atras, așa cum spuneam, miste- rioasa, fascinanta lume acvatică. Multe pagini sînt adevărate comen- tarii lirice în marginea suitei de acuarele, întreruptă din cînd în cînd de cărbunele aspru al gravo- rului sedus de fețele lipovanilor trecute prin purgatoriul caniculelor și vînturilor sărate. „Lumina soarelui — observă Sa- doveanu în Țara de dincolo de ne- gură — de martie umple văzdu- hul. Priveam de pe grind stuhuri și bălți fără de margine și fără de țărm, cît cuprindeau ochii în toate părțile zării. In după amiaza a- ceea, cea dintîi caldă, căzuse și vîn- tul în bălți și stăpînea din cer o liniște de pustie. Se auzea numai slab, cu un fior, din ceața răsă- ritului, svonul mării". Pescarul, a cărui pasiune Sadovea- nu o simte venind „dintr-o vreme obscură și eroică, cînd tot ce au azi oamenii era numai o intenție în ochi, în mintea și în brațul pri- milor luptători" nu putea avea altă înfățișare decît aceasta : „Era des- culț și cu pantalonii suflecați pînă la genunchi. Măsura aceasta era întrucîtva de neînțeles și zadarni- că, căci restul hainei era mai mult flenduri și borte. (Împărăția ape- lor). Paradoxal, scrisul pentru Sado- veanu pare să fi fost o formă cre- atoare a nevoii de chietudine, de- opotrivă pescuitului și vînătorii. O dată fixată și modalitatea stilisti- că, autorul Crengii de aur nu mai are nimic de biruit decît orgoliul pergamentului (ne gîndim la Diva- nul persian) pe care broderia cu- vîntului ornat genial s-a așternut cu autoritatea pe care o aveau cîndva hatmanii gospodari și devo- tați. Și fiindcă am amintit de Crean- ga dc aur deși barocă prin aglo- merarea unor elemente specifice basmului, parabolei sau romanului ea se detașează ca un unicat. Lu- mea Bizanțului din secolul al 8-lea e reconstituită cu minuțiozitate ca re acuză cunoașterea numeroaselor documente legate de epoca traver- sată de aventurieri în spațiile ră- săritene. Apropierea de Montes- quieu se oferă de la sine mai cu seamă că deseori narațiunea e „în- treruptă" de reflecțiile atît de pro- prii marilor moraliști. Din Creanga de aur putem izola un breviar a- foristic dintre cele mai revelatoare pentru umanismul povestitorului al cărui scris a fost o continuă erup- ție. c o n t r o verse Scriere de înțeleaptă senectute, plină de arabescuri psihologice, Nicoară Potcoavă aparține unui moralist încercat care pune în gura eroilor reflecții radicale : „După ce se va priboli lumea de lingoarea în care se află, apoi să știți că se vor naște oameni noi, care vor clădi o lume mai bună. Inflori-vor flori și se vor pîrgui holde pe gu- noaiele trecutului. Noi nu vom mai fi. Dar pînă atunci să lucrăm pen- tru dreptate, să împlinim porun- cile pe care le avem". Voievozii de- vin raisoneuri, iar bătrînul Kesa- rion Breb simbolul experienței noastre milenare. Nicoară Potcoavă aureolează o operă pc care timpul și-a pus si- giliul, ca pe o raritate destinată iu- bitorilor de vaste litografii și dan- telărie stilistică. Viabilitatea operei lui Mihail Sa- doveanu c asigură faptul că s-a născut în marginea marilor pagini, de aur, a istoriei poporului nostru și ori de cîte ori, generații succe- sive, vor ajunge să afle de Ștefan cel Mare, dascălul de istorie nu va uita să-1 amintească pe Sadoveanu ca și cînd scriitorul s-ar fi bucu- rat de o dublă experiență, cea dinții la curtea marelui domn al Moldovei. Liviu CĂLIN 13 — Convorbiri literare masa rotundă a „convorbirilor0 CULTURĂ, TINEREȚE, PERSONALITATE Sper să nu intru în conflict cu interlocutorii mei dacă am să mărturisesc de la bun început a fi detectat în intervențiile lor, alături de o firească intempesti- vilate, o (tot atît de firească) undă de prezumție. Tine- rețea este nu numai vîrsta părerilor categorice, dar și a acelora definitive. Motiv pentru care replicile ei au nu numai vigoarea unor pătimașe convingeri dar și tăișul spadei capabile să taie orice nod gordian, dacă o mai fi rămas vreunul, pe undeva, și noi, ceilalți, nu l-am băgat, cumva, în seamă. De unde farmecul contro- verselor tinerești, în raport cu care circumspecția noas- tră, a adulților, pare atît de demodată ! Chiar dacă toți ne mișcăm în perimetrul acelorași adevăruri, abordate cînd temerar (din perspectiva lui Don Quijote, cînd circumspect, din a lui Sancho Pancha), mai rar dintr-o poziție intermediară care permite unele concluzii rezo- nabile, ușor de prevăzut, în cea mai mare parte, dar întotdeauna greu de memorat. Motiv pentru a ne avînta iar și iar in șarja controverselor, bătîndu-ne eroic cu propria noastră inerție și cu atitea și atitea locuri co- mune în care, nu chiar arareori, prevăzători și prac- tici, ne adăpostim. Deci : — Care este relația dintre cultură și personalitate și care sînt formele prin care cultura intervine în edi- ficarea unei personalități umane ? V. Rusu : Eu abia aștept să aud ce spun ceilalți ... Mă rog, zîmbiți, deci am să mă pronunț primul. Sîn- tem aici, la această masă rotundă a „Convorbirilor lite- rare", tineri de diverse formații, așa că sintagma cul- tură și personalitate are pentru fiecare aspecte dife- rite. Cultura generală este, trebuie să fie, încorporată organic unei personalități căreia îi particularizează toate manifestările. Un autor de cărți științifice poale fi recunoscut după stil, efect al culturii sale generale, în funcție de care s-a modelat, sensibilizat... — Generalizînd, am putea spune că stilul de viață ai fiecăruia din noi poartă amprenta culturii generale care ne-a modelat. Rămîne de văzut în ce măsură, in condițiile prezentei explozii informaționale, cultura ge- nerală mai este, în totalitate, problemă de opțiune, atîta vreme cît toți avem de făcut față acelorași imense va- luri de informație. Aceasta, inclusiv în planul mu- zicii ușoare care, vrem nu vrem, prin radio și tele- viziune intervine în formarea stilului nostru de viață. Ion Minzatu : Nu sînt de acord! Ce se întîmplă cu muzica ușoară e un dezastru. Cu două floricele și trei balonașe colorate, reluate în aceleași pline de can- doare ritmuri jucăușe nu se poate face muzică. Nici chiar „ușoară". Un anume discernămînt în selectarea informației de care s-a vorbit aici se impune cu nece- sitate. Informație în cazul căreia nu atît volumul (exa- gerat poate) trebuie să ne îngrijoreze, cît o anume uni- lateralizare, potrivnică unei armonioase dezvoltări cul- turale. Și noate nu unilateralizare este termenul cel mai potrivit. Există muzică ușoară fecund angajată în social ... T. Crăciun : Era bine să fi început cu o definiție : ce este cultura ? — Sau cu o butadă : cultura este ceea ce răminc după cc ai uitat tot ce ai învățat. V. Rusu: Asta deoarece cultura nu poate fi con- cepută ca obiectiv trasat în sensul unei sarcini profesio- nale sau obștești. Și-apoi, cultura generală presupune și ceva imponderabil ... T. Crăciun : Oricum, mergînd pe firul culturii gene- rale a unui tînăr, ajungi inevitabil la ceea ce a însem- nat pentru el școala, familia, mediul în care s-a format. Eără a nega rolul important pe care mijloacele de comu- nicație de masă — mass media — le joacă în societatea contemporană. B. Barasch : Există foarte diverse specializări și, ca efect, o unilateralitate a pregătirii. Sînt oameni foarte bine pregătiți — filologi, muncitori sau tehnicieni — foarte bine pregătiți, deci, pentru a asimila cunoștințe din domeniul specializării lor, vădind însă o funciară inaptitudine de a asimila informații legate de alte do- menii ale științei și culturii... — Nu e poate mai degrabă o inaptitudine a acelora ce sînt în situația de a difuza respectivele informații ? O anchetă întreprinsă printre tineri a demonstrat că emisiunile științifice — Teleenciclopedia, emisiunea lui Bacalu și altele — sînt foarte agreate, indiferent de spe- cializarea spre care se orienta cel anchetat. E. Gnatenco : Mărturisesc sincer că mi-ar fi plăcut să urmez pe băncile Institutului politehnic și niște cursuri umanistice. V. Rusu : Eu, după ce am terminat Medicina, am ur- mat Filozofia, dar n-aș spune că prin asta am rezol- vat problema culturii generale. E. Gnatenco : Rezultă că în materie de cultură ge- nerala, școala este o condiție necesară, dar nu și sufi- cientă. B. Barasch : Aveți perfectă dreptate, sînt și eu — । actualmente, regizor la Naționalul ieșean — inginer, absolvent al unei facultăți de Mecanică. Aș spune deci că referitor la cultura generală, e vorba și de o auto- educație sau de un apetit pentru cultură ... — Care și el, la rîndul lui, trebuie format. Și stimu- lat. Punct în care revenim la ideea modelelor. V. Rusu : Atunci să vă relatez o întîmplare recentă, nostimă, dar numai într-o măsură. Helenio Herrera po- vestea că se afla odată asaltat de admiratori și admi- ratoare care-i cereau autografe. Lîngă el se afla Salk, cel care a creat vaccinul antipoleomelitic, și pe care bineînțeles nu-1 cunoștea nimeni și nimeni nu-1 lua în seamă. Pînă ce, jenat, H. H. se simte obligat să preci- zeze : domnilor, poate nu ați observat, dar lîngă mine se află cutare și cutare... Nu știu cîte autografe i-au fost solicitate acestuia din urmă, dar situația mi se pare, pînă la un punct, revelatoare. Sigur, pentru un om de știință anonimatul este un fel de rău necesar. Ima- ginați-vă un asemenea om de știință mereu asaltat de admiratori care-i cer autografe. Dar dacă privim pro- blema din punctul de vedere al funcției modelatoare a unei personalități — personalitate înțeleasă din pers- pectiva statutului social al acesteia, bineînțeles ... B. Barasch : O personalitate nu este în nici un caz un conglomerat de informații, aceste informații se cris- talizează pe o dominantă ... — La baza căreia stă munca. V. Rusu : Munca plus o largă deschidere de orizont, cel puțin către zone limitrofe ale specialității alese. Ati- tudine în fața căreia stau suficiente prejudecăți. Prin- tre specialiști te compromiți iremediabil dacă se află cumva că faci și puțină eseistică! C. Cosoi: Silogismul nu iese ! Cultura generala aju- tă la formarea unei personalități ; o personalitate se realizează printr-o stăruitoare (și unilaterală!) specia- lizare. Deci, cultura generală se realizează prin specia- lizare ! Curios este faptul că pe un asemenea fals silo- gism clădim multe dintre activitățile noastre culturale, în care aducem profesori de filologie să le vorbească filologilor, profesori de istorie să le vorbească studen- ților de la istorie etc. Const. Chiuda : In întreprinderi, cursurile universi- tății populare sînt tot mai frecventate, uneori cu rezul- tate excepționale. T. Crăciun : Problema este că, uneori, pe asemenea specialiști îi chemi și nu vin. Sigur, cel mai eficient este ca tinerii să-și realizeze propria lor activitate artisti- că si culturală. Nu mai poate fi vorba, în acest caz, de distanță între generații, de diferență de limbaj (daca asemenea probleme există într-adevăr și nu le exage- răm noi cumva). Dar cu asta nu am rezolvat totul. La Casa de cultură a tineretului și studenților din Iași am încercat o fundamentare științifică a activităților noas- tre. A fost difuzată o serie de exemolare dintr-un chestionar prin care se urmărea depistarea preferin- I participă : Angela Chiuda, muncitoare la Combina- tul de fibre sintetice Iași, Mariana Niculi- țâ, elevă la Liceul nr. 6, Constantin Chiu- da, muncitor la Combinatul de fibre sin- tetice Iași, inginer Emil Gnatenco, asis- tent dr. Valeriu Rusu, Claudiu Cosoi, student la Facultatea de Științe Juridice țelor tinerilor. Din patru mii am primit înapoi circa trei mii care, centralizate, au indicat o seamă de pre- ferințe interesante — întîlnin cu oameni de artă, con- cursuri, organizarea zilelor institutelor de invă- țămint superior, cicluri de acțiuni pe teme ca istoria artei, in general, a muzicii, in special și altele. în mare măsură însă opțiunile au mers către sectorul distractiv. Am discutat cu unii din ei, pe care i-am găsit, să spu- nem, la bar — barul Casei de cultură, evident : de ce aici și nu la un cerc — de foto, de dansuri etc. Știți ce mi-au răspuns ? Pentru că participarea la un asemenea cerc sună a mobilizare, ori bugetul lui de timp, supra- încărcat cu asemenea mobilizări, cere deconectare. Fapt este că de cînd au început să fie organizate activități de către tineri pentru tineri, acțiunile noastre cunosc o tot mai crescîndă afluență de participanți. Aici de față avem doi participanți ai formației de dans — soții Chiuda, muncitori la Combinatul de fibre sintetice, doi de la cercul de foto, unul de la formația de teatru, un „veteran" — inginerul Gnatenco — deținător a mai multe diplome și distincții culturale ș.a.m.d. Un producător de cultură are indiscutabil șansa unei ple- nare afirmări a propriei sale personalități. — După cum, la rîndul lui, actul de cultură arc funcție modelatoare asupra celui care-1 receptează. V. Rusu : Depinde de caracterele respectivului act de cultură. Arta amatoare este, în general, foarte ine- gală. I. Minzatu: Ea presupune îndrumare. Dar actorii profesioniști, în orice caz unii dintre ei, vădesc mă- runte „interese", arta nu prea are șanse să tragă foloase de pe urma unei asemenea „îndrumări". Doar nu- mai ponoase. Const. Chiuda : Cea mai mare satisfacție pentru un artist amator este ca, întoreîndu-se printre tovarășii Iul de muncă, să afle că acestora le-a plăcut felul în care a fost realizat pe scenă spectacolul — de teatru, muzi- cal, de dans. N. Goldun : E drept, mai intervine și problema re- pertoriului ... B. Barasch : La baza edificării unei personalități stă munca. Or, de mult prea multe ori în artă — mă refer în primul rînd la teatru — munca este schematic și fals prezentată. E vorba de o anume lipsă de curaj, nu în- drăznesc să spun lipsă de talent... I. Minzatu : îndrăzniți! Să nu se spună că dați și dumneavoastră dovadă de lipsă de curaj... V. Rusu : Există piese pentru tineret : „Duet", „Si- ciliana" ! B. Barasch ; Pentru ca actul cultural adresat tînă- rului să ajute la edificarea personalității tînăruiui, el trebuie să răspundă întrebărilor presante ale acestuia; aespre muncă, dragoste, despre conflictul dintre gene- rații, despre locul omului într-o civilizație cu mobili- tăți derutante. V. Rusu : Apropo, într-un recent număr din „Amfi- teatru" se semnala un lucru foarte important : nu avem încă un roman al studențimii. In ce privește cultura generală, căci de la ea am pornit și la ea trebuie să ajungem, aș remarca faptul că accentuăm mult prea mult latura umanistă și neglijăm latura științifică, pre- dominantă într-un secol în care ne invadează literal- mente calculatoarele. Invazie care ne găsește total ne- pregătiți. Ce fel de cultură generală poate fi aceea care omite una din dominantele majore ale culturii respecti- vei epoci ? — Să spunem că, într-un fel, cultură generală în- seamnă o solidă implantare — implementare, în ter- meni cibernetici — în parametrii civilizației contempo- rane ? A fi corijent la matematică înseamnă practic a fi corijent la civilizația contemporană, tn tratatul său despre pictură, Leonardo da Vinci scria ; „Nici o cer- cetare umană nu poate fi numită știință adevărată, da- că nu se constituie printr-o reprezentare matematică". C. Cosoi : Am invitat la serile noastre studențești un poet, un sculptor, un regizor... — N-ar fi timpul să fie invitat și un matematician ? V. Rusu : Sau un eminent medic ! Profesorul Chi- pail dacă ar fi invitat, ar răspunde, cred, cu multă plă - cere invitației. N. Goldun: Omiteți un lucru : raportul cultură și personalitate presupune nu numai un dialog dintre au- ditoriu și un eventual conferențiar, actor, pictor, scrii- tor, matematician — ci și unul direct, între cei ce for- mează auditoriul. Și care își sărăcesc mult acest dia- log, dacă se mențin strict în specialitate. Pînă și sera- tele au un caracter de specialitate. Serata mediciniștilor din anul cutare. Dacă eu, muncitor, vreau să particip la acea serată, portarul îmi spune că nu e voie. Rezer- vat pentru mediciniști. Dacă ne-am întîlni — studenți și muncitori — la o serată, apoi la o conferință, la un sim- pozion, dialogul nostru n-ar rămîne, cred, fără urmări în modelarea personalității fiecăruia dintre noi. Și sînt sigur că am avea cu toții de eîștigat. în general, am avea ce discuta : pe mine nu mă interesează numai munca mea, pe care, de altfel, o fac cu plăcere, dar mă interesează și cum dansezi tu, cum joacă el în nu știu ce piesă, cum pot colabora cu colegii mei de la cercul de foto : V. Rusu : Un asemenea dialog ar fi util și instruc- tiv : să o recunoaștem, nu toți studenții au cea mai reală iuee despre muncă. B. Barasch : Intîlnirile sînt posibile și necesare. Ac- torii se deplasează în întreprinderi, avînd grijă să alea- gă un repertoriu adecvat, — atît doar că intr-un fel este primită o melodramă de succes, în alt fel o piesa mai pretențioasă... N. Goldun : De ce spui că muncitorului îi place nu- mai melodrama ? Lui îi place orice spectacol de valoare. Dar cîte asemenea spectacole i se oferă ? Și cîte cărți în care să se regăsească, în general, cu frămintările și aspirațiile lui, ca om cu clară responsabilitate socială, cu obișnuitele probleme familiare, cu pasiunile și nos- talgiile’ lui ? — O informare destul de generoasă asupra reali- zărilor artei contemporane o capătă orice om în școa- lă. Nu e cazul să dăm nume — problema este cîte ase- menea opere interesează ulterior, dincolo de obligatoria bibliografie școlară. Ce ne poate spune, din acest punct de vedere, o elevă din clasa Xl-a ? M. Niculiță : Că ne lipsește timpul ca să fim la cu- rent cu literatura, așa cum am dori. Sau cu arta, în general. Sigur, nu putem pierde un film ca „Luminile a Universității „Al. I. Cuza“, Brandy Barasch, regizor la Teatrul Național „Va- sile Alecsandri", Teodor Crăciun, direc- tor al Casei de cultură a tineretului și studenților din Iași, Ion Minzatu, îndru- mător cultural la Casa de cultură a tine- retului și studenților, Neculai Goldun, muncitor, țesătoria de mătase „Victoria". orașului", dar în rest nu ne prea rămîne timp, iar timpul care lotuși ne rămîne eu îl petrec la cercul ae foto al Casei tineretului. Mai este ceva. Dacă sînt abateri, nu se semnează aprobarea pentru vizionarea in colectiv a unui film — ceea ce e absurd, dacă ne gîndim că filmul are un scop educativ, deci de a corecta abaterile și a contribui la formarea armonioasa a personalității tmă- rulut Cit de armonioasă poate fi o asemenea persona- litate e greu de spus dacă profesorul de fizică, văzîn- au-te citmd (nu la ore) un roman, te întreabă ironic : ce „e prostia asta"? ... I. Minzatu: Iar profesorul de română, cînd predă despre un poet contemporan, remarcă, cu evidentă ma- liție : „roetul ăsta este trecut în manualul vostru, ob- servați cred, așa că, ce-aș putea să vă mai spun, de- cît că trăiește pe la București...“. — In felul acesta e greu să se cultive un veritabil apetit pentru cultură. C. Chiuda: Apetitul ți-1 poate cultiva și familia, co- lectivitatea, el trebuie orientat... N. Gnatenco : S-ar putea realiza scurte recenzii, pre- zentări de cărți. C. Chiuda : După care ar mai trebui să găsești și cărțile — la noi ștandul cuprinde numai cărți pentru copii. M. Niculiță : Recenzii nu se prea fac, dar se fa multă reclamă. Așa cum s-a făcut pentru filmul „Frajt Jderi", film care ne-a cam dezamăgit pe toți, mă refer la mine, la colegele mele. Pentru a se forma o veritabila personalitate, trebuie să fie vorba de o veritabilă cul- tură. Avem cărți bune, avem filme bune, spectacole bune, dar cine mă ajută să ocolesc nouă cărți proaste și să mă opresc la cea care merită să fie citită și care poate efectiv să mă ajute în dezvoltarea mea, să mă îm- bogățească spiritual ? A. Chiuda : Cu televizorul e mai simplu. Nu-ți place emisiunea ? 11 închizi. Dar sînt destule care îmi piac. — Tele-enciclopedia, Tele-cinemateca, Seara pen- tru tineret, Concursurile Top, Turneul emblemelor, „Mai aveți o întrebare" și altele. C. Chiuda : Era emisiunea duminicală de educație muzicală ... A. Chiuda : Asemenea emisiuni ar fi binevenite — și poate multe lucruri similare s-ar putea organiza în domeniul literaturii, picturii, teatrului — unele au și fost inițiate, dar le lipsește continuitatea, lipsește un mod mai cuprinzător de a le încadra pe toate actului de familiarizare a tînăruiui cu valorile artei, ale ști- inței. Discernămintul nu poate cădea numai în respon- saoilitatea mea, el intră în obligația celor ce organi- zează programele televiziunii, editează cărți, fac filme ... Ei sâ-și orienteze mai întîi cu folos și bun simț, cu înaltă conștiință cetățenească și estetică, activitățile, ca producători de bunuri culturale și pe urmă nouă ne va veni mai ușor sâ alegem, din ceea ce bun ni se oferă, ce este CEL MAI BUN sau ce este pe măsura posibili- tăților noastre, în spiritul gustului fiecăruia dintre noi, în favoarea propriei noastre îmbogățiri spirituale. Cul- tură și personalitate nu este numai o problemă de op- țiune,’ ci și una de politică culturală. Politică in centrul căreia să stea ideea de muncă, de patrie, de omenie și de adevăr. Așa văd eu lucrurile. C. Cosoi : O personalitate se fundamentează temei- nic pe muncă și-și afirmă multilateralele dimensiutjj prin cultură. Socialism multilateral dezvoltat înseamnă implicit personalitate multilateral dezvoltată. Largă perspectivă pentru toți cei care — mai ales avînd avan- tajul tinereții entuziaste — sîntem în același timp pro- ducători și consumatori de cultură. Mai este încă destul de făcut în această direcție ... ★ Discuția s-a prelungit (inevitabil!) dincolo de spațiul pe care, în mod cu totul rezonabil, redacția avea po- sibilitatea să ni-1 pună la dispoziție. Nu ne-a rămas de- cît soluția prescurtării parțiale a textului, permițîn- du-ne, în plus, semnalarea unor probleme, tangențial abordate, foarte disponibile unor ulterioare controverse. Ele privesc : — anacronismul conceptului de cultură generală, înțeles drept minimă, dar, suficient de cuprinzătoare avizare, capabilă să asigure un stabil echilibru între informarea individului și bogăția de informație dispo- nibilă în universul înconjurător; specializarea, pe de o parte, explozia informațională, pe de altă parte, fac, intr-o măsură, improbabil un asemenea echilibru ; ca să nu mai vorbim că vechiul concept de cultură gene- rală punea accentul pe cultura umanistă, anacronism dacă luăm în considerație uluitoarea dezvoltare și auto- ritate pe care o cunoaște știința în secolul nostru ; — apoi, știind că a vorbi de cultură generală nu în- seamnă a ne referi la o aritmetică sumă de informații sirguincios acumulate, în ce măsură formele contempo- rane de învățămînt sau acțiunile culturale — în genul unor concursuri „Cine știe cîștigă" adresate cu precă- dere tineretului — servesc cauza unei armonioase inte- grări individ-cultură și nu deplasează cumva accentul pe automatismul proceselor de (aproape cibernetică) memorare ? — cum modelarea culturală presupune, practic, un „model", de ce se vorbește exclusiv teoretic de persona- litate umană, uitindu-se că modelarea ei presupune im- punerea cu autoritate a modelelor reprezentate de pres- tigioase personalități cultural-științifice, capabile să ira- dieze nobile aspirații umaniste și să precipite virtuale disponibilități personale de împlinire și afirmare în pla- nul muncii și al creației ? — în sfîrșit, pentru că discuția este găzduită în pa- ginile unei reviste literare (dar nu numai pentru asta), în ce măsură literatura oferă asemenea modele, nu schematice, dar ilustrînd bogăția vieții printr-un bogat peisaj uman, în care înaltele aspirații și generoasele eforturi creatoare să-și afle purtători „de elită", perso- naje capabile să intre în conștiința publicului, fecundînd latente posibilități de afirmare a personalității multila- teral dezvoltate ? A da răspunsuri (definitive), ar însemna să demon- străm o (fie și fermecător tinerească) prezumție în plus. Ne mulțumim deci cu semnalarea unor atari posibile întrebări restante ! Al. I. FRIDUȘ Convorbiri literare <—14 elisabeta vartic Elisubeta Vartic e originară clin ți- nutul Neamțului, dintr-un loc foarte apropiat de satul Marelui Humuleș- tean. In prezent e studentă în anut I la Facultatea de istorie-filozofie a universității din Iași. Ne-a adus foar- te multe poezii reușite. Regretăm că, din lipsă de spațiu tipografic, nu-i putem publica decît cîteva din lu- crările prezentate. Ne exprimăm în- crederea că versurile pe care le pro- punem astăzi cititorilor noștri vor însemna, pentru tînără autoare, un bun început de drum. loanid ROMANESCU arabesc Umbre mă-nconjoară ; calde valuri dese lunecă spre mine ca păianjeni grei; ochiul mi se-nchide, tremură amurgul pe-o fereastră neagră, de polei. Singură pe ape și-n tăcere m-ai lăsat, iubite, să plutesc înspre țărmul amintirii mele care-ncet se-ndepărtează-n sine ca un șters contur de arabesc. * * * Rănită de moarte ciuta gonea spre ultimul loc dc popas. Suflete alb, luminind in răscruci, oare cui să te las ? Copaci sfișiați i se-aruncă în drum, ea fuge mereu și mereu. Oprește-te, sfintă făptură . . , mai stai, acest zvon e-al galopului meu. Lumina tresare pe botul căzut încet, în țărînă, mugind. Atîta doar .suflete alb, ți-a rămas, să luneci pe ape de-argint. nu mai știu Toate trecutele mele poteci s-au răsfirat în ecoui Marelui Imn. găsindu-și o albie rece. dintre sute de catarge Mi-c dor de mireasma amară-a cireșului tăiat din genunchii copilăriei, aștept să-și desfacă florile fagii în pădurea adîncă de umbră. Nici azi nu mai știu dacă sînt cărarea ori visul de-atunci, lărmuirea, ce-mi susură încă în vine, arzîndă. Nici azi nu mai știu dacă totul nu se-aplcacă, vibrînd, să mă poarte odată cu valul, pe apele lunii. așteptare Picură din streșini vechi amurgul, ziua scade-ncet în calendar. Unde ești, iubite, să-mi mai tulburi liniștea, cu glasul tău, arar ? Cartea-n scoarță doarme prăfuită de cit somn și veghe-n ea a strîns, ochii mi s-au tulburat a rugă ori a noapte-n care nu am plins. Liniștea mă-npresură, își toarce firul de argint ca-ntr-o poveste ; cu cu ochii-n zare-mi spun cu teamă : „poate că'nainte mult mai este ...“ komarov (urmare din pag. 16) Ieși din nou la drum și se opri iii fața unui obstacol nevăzut atît de brusc, încît era sâ cadă. Mi-am dat seama imediat ce anume îl țintuise locului : se pomenise drept pe mu- chia povîrnișului, la poalele căruia in- tr-o tăcere amenințătoare, se zbăteau viiturile înspumate ale mării. Coridorul verde al străzii se pierdea ca o săgeată în mare. Băiețelul Iu pătruns de sentimentul amețitor de dulce al înălțimii, spațiului și zboru- lui. Bătu din mîini, sărind, apoi în- cepu să strige niște cuvinte fără sens ca într-un joc de copii și, în sfîrșit, se auzi un cîntec fără cuvinte și me- lodie ... Dar dintr-o dată cîntecul lui Koma- rov se frînse : în neputința lui de a cuprinde toate impresiile, el se în- toarse și o porni repede înapoi ... O broscuță, care-i tăie drumul îl întoarse la obișnuitul, atît de drag lui. Fugi după dînsa și o ajunse chiar la marginea drumului. Cînd umbra băia- tului acoperi broasca, ea înlemni în- cordîndu-și spinarea. Komarov o prinse și, întoreînd-o cu burta în sus, o împunse cu degetul. Cu sigu- ranță el căuta cocoloșul de smoală și pirghioara de oțel, cu ajutorul că- reia sare broscuța mecanică. Dar a- ceasta avea burta netedă și Komarov căzu pe gînduri. Pălărioara ii alune- ’ că pe nas, dar el nici nu observă, cu- fundat în noua enigmă a vieții. El stringea și desfăcea încetișor palma ascultînd parcă ceva. Broasca nu miș- ca, piciorușele lungi și uscate atîrnau din mîna băiatului ca două crenguțe și totuși mîna lui percepea freamătul vieții în corpul micuț. — E vie ! izbucni în rîs el. și-i pro- puse cu o expresie de vicleană înclnta- re : — Hai să ne jucăm, vrei ? Apoi îți dau drumul... Broasca, neavînd nimic de ripostat, rămase în pumnul lui Komarov. Acum băiatul cu privirea unui vi- nător experimentat își roti ochii îm- prejur. Intr-o surpătură se zăreau în nisip rădăcini de pin, ale căror fire subțiri se mișcau unduitor în bătaia vîntului. Nisipul se prefira de sub ele și Komarov din nou fu nevoit să-și clarifice dacă acestea sint vii, sau nu- mai se prefac, se joacă de-a viața a- devărată. Iată-1 pășind spre surpătu- ră, dar nu-i fu dat să ducă la bun sfîrșit această ultimă cercetare. Din toate părțile, strîngîndu-1 pe fugar într-un cerc de fier, înaintau liăitașii. Conduse de educatoare ve- neau ajutoarele ei — infirmierele, bu- cătăresele în șorțuri albe, sora cu cru- ce roșie pe mînecă și bătrînul paznic în pîslari. — Iatâ-1 ! — se auzi un strigăt, ca- re puse capăt libertății lui Komarov. Băiatul nu înțelegea de ce fac atîta caz acești oameni, de ce se jeluie. Se simțea puternic și bogat, voia ca tuturor să le fie bine. Și cînd edu- catoarea se apropie de dînsul, cu o mișcare largă, mărinimoasă, el îi în- tinse toată prada : urzica, cele două conuri verzi și broscuța vie. publicitate convorbiri întreprinderea de antibiotice — iași Întreprinderea dc antibiotice lași a fost construită ca una din primele unități noi ale industriei chimice în cadrul programului de industrializare socialistă a țării. La 11 decembrie 1955 s-a dat în funcțiune Fabrica de antibiotice Iași în cinstea celui de al VH-lea Congres al P.C.R. Proiectul inițial prevedea realiza- 7ea a 4 produse în 2 etape 1955 — 1959. Fabrica s-a dezvoltat etapizat lărgind mereu gama produselor, ce- ea ce va permite ca producția fa- bricii să crească pînă în 1975 de pes- te 100 ori iar productivitatea muncii de 20,14 ori. Astfel, în 1956 se realizau 3 sor- timente, iar în prezent se realizează peste 130. Inițial se fabricau: penicilina, streptomicină, aureociclina, astăzi gama antibioticelor de bază a cres- cut prin asimilarea de vitamine (cia- nocobalamina, bevitex) hormoni ste- roizi (prednison, prednisolon), anti- biotice de semisinteză. Pe lingă investițiile suplimentare pentru noi pavilioane productive s-au modernizat instalațiile existen- te si prin completarea unor instala- ții cu utilaje suplimentare s-a creat posibilitatea de a se realiza, produse neprevăzute în proiectele inițiale ca de exemplu grizeofulvina, ampicili- na, oxacilina, cloxacilina, acidul a- minocaproic, etc. Activitatea de producție a între- prinderii s-a desfășurat în paralel cu activitatea de cercetare realizată atît în cadrul fabricii, cît și in co- laborare. Cercetarea proprie s-a dez- voltat in direcția îmbunătățirii teh- nologiilor de fabricație, a moderni- zării produselor în ceea ce privește calitatea lor, asimilarea de noi pro- duse și sortimente, stabilirea unor metode de analiză asigurîndu-se per- manent baza materială necesară. Prin valorificarea cercetării s-a ob- ținut creșterea potențialului de bio- sinteză concomitent cu îmbunătăți- rea tehnologiilor de purificare în sensul că pe lingă creșterea intensi- vă a producției să se asigure pro- duse cu grad de puritate ridicat. A- ceasta a permis ca treptat produsele noastre să se încadreze în exigen- țele impuse de FR VIII și suplimen- tele anexă, precum și ia farmaco- pei de circulație internațională. Prin cercetarea proprie au fost e- laborate și introduse în fabricație peste 14 produse noi. Unele din cercetările elaborate au caracter original, fapt care a permis înregistrarea și aplicarea a 43 bre- vete. La dezvoltarea fabricii a contribuit în mod deosebit permanenta colabo- rare cu institutele de cercetare și proicctare. Ca urmare a colaborării cu ICCF au fost asimilate în fabri- ație 57 produse noi. s-au îm- bunătățit fundamentele la unele pro- cese și calitatea unor produse. De asemeni, rezultate bune au fost obținute ca urmare a colaborării cu Institutul de Cercetări Chimice Bu- curești în problema obținerii de pro- ducători cu potențial biosintetic su- perior prin selecție artificială. Colaborări permanente cu Institu- tul pentru controlul de stat al me- dicamentului și cercetări farmaceu- tice București, au asigurat prin con- trolul efectuat atît asupra produsu- lui finit cît si direct în proces, îm- bunătățirea calității întregii game de sortimente realizate la nivelul cerin- țelor interne și externe. Permanent colectivul întreprinderii de antibiotice Iași a căutat să satis- facă necesarele de medicamnete so- licitate de Ministerul Sănătății atit cantitativ cît și calitativ. In conformitate cu Documentele dc Partid, sectorului zootehnic din a- gricultură îi revine ca sarcină atît îmbunătățirea numărului de animale cît și ridicarea productivității lor. Directivele Congresului VIII al P.C.R. a trasat sarcinile ce reveneau în acest domeniu în perioada 1960 — 1965, sarcini care au crescut în ur- mătoarele cincinale. In această problemă pe lîngă fac- torii de mediu, ca selecția, îngriji- rea, reproducția etc., un rol impor- tant trebuie să-1 ocupe alimentația rațională a animalelor care trebuie să fie bazată pe rația furajelor ju- dicioase cu nutrețuri variate. In domeniul alimentației animale- lor, s-a urmărit pe lîngă asigurarea tuturor principiilor nutritive nece- sare, vitamine, biostimulatori și aco- perirea necesarului de substanță pro- teică și acizi aminici esențiali cu rezultate superioare în producția de carne. Pe această direcție industria chi- mică in general și întreprinderea de antibiotice în special s-a orientat pe asimilarea unor produse destinate zootehniei, fabricate pe bază de bio- sinteză. încă din primii ani de la darea în funcțiune a fabricii, colectivul de ingineri și tehnicieni s-a preocupat de asimilarea unor produse care pe lîngă antibiotice conțineau și sub- stanțe proteice care erau rezultatul valorificărilor unor deșeuri de fa- bricație. Astfel, s-au asimilat și livrat pro- dusele : Ciolofurin, Stimulin, Penfu ■ rin. Ulterior gama produselor biostimu- latoare s-a dezvoltat pe baza asimi- lării unor produse cu adaptarea in- stalațiilor si care au condus la li- vrarea încă din 1960 a Aurexului ur- mată de Vitaurom, Tetraxin, Bevi- tex, Furadicil, etc. Producția de biostimulatori a cres- cut an de an, dinamica producției atingînd creșteri de 16 ori la Bevi- tex si de 4 ori la Aurex, etc. In anul 1973 prin darea în func- țiune a noii instalații de fabricare a Uzinei, lista produselor destinate zo- otehniei s-a îmbogățit cu un acid aminic esențial cu rezultate deose- bite în furajarea animalelor. In 1974 prin darea în funcțiune a noului pavilion de tetracicline se va asigura realizarea unui nou sorti- ment Oxitetraciclină, destinat com- pletării necesarelor MAIAA și în- locuirii importului acestui produs. Preocuparea IAI pentru asigurarea zootehniei cu medicamente s-a con- cretizat în realizarea de produse ca Asocilin, Tripedin, Propamicin, etc., specifice uzului veterinar, care sc vor completa prin realizarea de sus- pensii moderne cu antibiotice de tip Cloxacilin, Oxitetraciclină, Mibazon, etc., realizîndu-se în continuare pen- tru zootehnie și produse comune cu cele destinate medicinei umane, ca : penicilină, streptomicină, ampicilin, solvocilim etc. In perspectiva de dezvoltare a pro- ducției destinate zootehniei, s-a pre- văzut pe lîngă creșterea cantitativă a produselor existente și lărgirea sortimentului prin asimilarea unor produse de tip galimicin, subtilază Z, cregozal, etc. — Pe linia lărgirii gamei de pro- duse in acest an s-a dat în funcțiune o nouă instalație în care se reali- zează substanțe active pure din plan- te, destinate exportului. — Printre acestea menționăm Va- lutens cu acțiune hipotensivă pro- nunțată și prelungită, Lanatozid C, Desacetil lanatozid C, acetildigitoxi- nă — utilizate în afecțiuni cardiace. La acestea se mai adaugă Lanato- zida A și acidul lisergic produse in- termediare pentru fabricarea acetil- digitoxinei, metilergomctrinei, met- herginului și metisergidului. Pe lîngă asigurarea necesarului in- tern întreprinderea de antibiotice Iași, exportă circa 3Oo/o din produc- ție concretizat în 18 sortimente an- tibiotice și derivați în țări ca : R.F.G., Olanda, R.P. Bulgaria, An- glia, R.S.F. Iugoslavia, Elveția, R.D.G., R.S.C. Permanent colectivul fabricii sc preocupă să reducă costul producției ipentru creșterea beneficiilor și asi- gurarea competitivității pe piața ex- i ternă. 1 Astfel prin aplicarea de tehnologii perfecționate la penicilina G, s-a Jredus prețul de cost față de 1956 la inumai 14o/o. | In cadrul dezvoltării fabricii pe lîngă modernizarea produselor și |tehnologiilor s-a trecut și la ridica- rea nivelului tehnic al instalațiilor. (In acest sens se urmărește adîncirea specializării pe specific de produse ,și tehnologii. Una din secții va rea- liza numai produse albe ca penici- lina G, V, critromicina. / Tetraciclinele și oxitetraciclină vor fi produse într-un nou pavilion des- tinat numai pentru produse galbene. In ceea ce privește condiționarea produselor injectabile aceasta se va efectua pe linii automate cu înalt ni- vel tehnic într-un pavilion dotat spe- Icial în acest scop care este în curs de dare în funcțiune dezafectînd complet vechile instalații semiauto- mate care implicau intervenția frec- ventă a omului în flux. Legat de fabricația produselor ga- , lenice (unguente și supozitoare) ur- mează ca în cursul anului viitor să se amenajeze o nouă secție care să permită asigurarea integrală a con- dițiilor de preparare aseptică cît și un flux corespunzător exigențelor impuse. Corespunzător cerințelor de calita- te a medicamentelor, fabrica este dotată și urmărește dotarea în con- tinuare cu mijloace de control mo- derne atît la nivelul fazelor de fa- bricație, cît și a produsului finit. De asemeni, se urmărește creșterea nivelului de pregătire a personalului le fabricație și control (mediu și su- perior) pe baza programelor de pre- gătire și perfecționare a cadrelor pe măsura și Ia nivelul noilor cerințe. Grija pentru desfășurarea procese- lor tehnologice la I.A.L in condiții din ce în ce mai bune a fost con- cretizată și prin devansarea terme- nelor de dare în funcțiune a unor instalații în cadrul modernizării in- stalațiilor. 15 — Convorbiri literare doi prozatori sovietici evgheni nosov varenka Globul zmeuriu al soarelui coborîse deja și, asemenea unui pitac de aramă in praful drumului, se afundase în ceața albăstruie de la orizont. Pe fața luncii se așternea cearcănul trist al înserării. O rupse la fugă spre lac și, din goană, se azvîrli cu capul în jos. Apa o răcori și o calmă. Obosită (de înnotat) se răs- turnă pe spate, făcu pluta și încremeni. Lacul se desfășura in rama întunecată a malurilor. Stufări- șurile formau pe margini un zid dens, barca priponită de Emelian devenea din ce în ce mai întunecată, vîrșele puse la us