REVISTA LITERARĂ FONDATĂ DE SOCIETATEA „JUNIMEA14 DIN IAȘI, LA 1 MARTIE 1867. APARE LA 20 ALE LUNII. PREȚUL 2 LEI
LA TRECUTU-ȚI MARE,
MARE VIITOR!
Inspirat de sentimentul sfînt al dragos-
tei de patrie, de eroicele sacrificii ale
celor ce-au luptat pentru independența
pămîntului și graiului strămoșesc, poe-
tul, in versul său profetic, spune contempo-
ranilor și urmașilor, vorbind despre destinul
țării : „La trecutu-ți mare, mare viitor 1" Visul
său, visul atitor generații și generații de lup-
tători pentru independența țării și prosperi-
tatea națiunii, s-a împlinit prin mari sacrifi-
cii ale căror exemple de dăruire eroică ne
sînt și ne vor rămîne veșnic prilej de cinstire
și imbold.
Lupta pentru independență, pentru progres,
străbate ca un fir roșu Întreaga existență a
poporului român, care și-a exprimat neînfrica-
tul curaj și dragostea de patrie prin hotări-
rile celor mai luminați bărbați ai neamului, care
s-au numit fie Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul,
fie Nicolae Bălcescu sau Alexandru loan Cuza
Acești conducători, dind glas năzuințelor nea-
mului, au înțeles întotdeauna că un popor
nu poate fi cu adevărat liber și suveran de-
cît atunci cînd nici unul dintre prerogativele
sale naționale nu-i sînt știrbite. Pentru aceste
drepturi firești, moștenite de la strămoș',
s-au jertfit românii în războiul de la 1877,
cînd cîștigam „independența absolută a Ro-
mâniei" — cum consemna moțiunea votată în
Parlament — pentru ele și-au vărsat sîngele
în primul război mondial din 1916-1918, în
urma căruia, pe cîmpul lui Horia de 1a Alba
lulia, a fost proclamată pentru totdeauna
Unirea Transilvaniei cu țara. Lupta pentru
cîștigarea independenței reale, începută acum
99 de ani, a trecut prin momente de mari
încercări, ce au marcat viața țării, momente
hotăritoare pentru destinele patriei. în toate
acestea, în care însăși existența țării a fost
pusă sub semnul întrebării, o mare forță s-a
ridicat din rîndurile poporului nostru pentru
salvarea neamului, pentru independența și
suveranitatea României, pentru îndreptarea ei
spre progres și civilizație. Această forță a fost
Partidul Comunist Român.
Omagiind în această lună de mai 97 de ani
de la războiul din 1877 și 29 de ani de la
zdrobirea fascismului, de la marea victorie
pentru care România a contribuit din plin,
situîndu-se printre primele popoare ce au
plătit cu atîtea vieți omenești, omagiem și
marile bătălii de clasă din țara noastră, în
fruntea cărora s-au aflat comuniștii, parti-
dul. Un asemenea moment, dintr-un șir de
eroice confruntări cu forțele reacționare, a fost
1 mai 1939. Tradiționala sărbătoare a oameni-
lor muncii s-a transformat atunci într-o puter-
nică manifestare împotriva fascismului și răz-
boiului, pentru salvgardarea țării.
fn acea zi de primăvară, în rîndurile mani-
festanților se afla și un tînăr ce abia trecuse
de douăzeci de ani. El se numea Nicolae Ceau-
șescu, care la acea vîrstă a elanurilor și visu-
rilor, dobîndise o mare experiență politică, de
luptător, în anii de grea închisoare, în înde-
plinirea sarcinilor ce i 1e încredințase partidul.
Acel tînăr de atunci este astăzi omul cel mai
iubit și stimat de întregul nostru popor - Se-
cretar general al Partidului, Președintele Repu-
blicii Socialiste România.
Omagiind acum anul fierbinte 1939, ne dăm
și mai bine seama că istoria a dat drep-
tate Partidului Comunist Român, că a mers
in direcția pentru care milita acum treizeci și
cinci de ani curajosul și hotărîtul tînăr comu-
nist ; ne dăm seama și mai bine că destinele
țării se află sub semnele muncii pașnice, so-
cialiste, ale înțelepciunii, ale dragostei nețăr-
murite față de patrie, ale hotăririi neclintite câ
în noua Românie poporul este singurul în drept
să-și hotărască viitorul, ca stăpîn absolut pe
întregul pămînt moștenit de la străbuni, pe
toate cele cîte le creează astăzi.
Eliberarea țării, cîștigarea independenței ei
reale a fost marcată de actul de la 23 August
1944. Dar tocmai de aceea, cum pe drept spu-
nea tovarășul Nicolae Ceaușescu : „Este bine
să subliniem acum, in acest an, cînd sărbăto-
rim trei decenii de ta eliberarea de sub jugul
fascist, că actul de la 23 august nu a venit
din cer, ci a fost rezultatul luptelor îndelun-
gate ale poporului român, al faptului câ parti-
dul comunist, în alianță cu partidul socialist,
cu celelalte forțe revoluționare și patriotice s-a
aflat tot timpul în fruntea luptei de apărare a
intereselor vitale ale întregii națiuni". Elibera-
rea de sub jugul fascist, ca o încununare a
luptei poporului nostru condus de partid, a
deschis României porțile unui viitor pe măsura
talentului și energiei acestui neam. Acum, cu
adevărat România socialistă este o țară inde-
pendentă și suverană.
C. L
Eugen Ștefan BOUȘCA :
„Hai la joc" (foto L. Stratulat)
bună dimineața, patrie
Coroana de marmoră — alba ivire a zorilor
Noi înflorim strada cu trupuri.
Bat aripi în steaua trezirii
Cînd trecem prin poarta sonoră a zilei.
întrebați păsările, care li-e casa!
Zborul, vă vor răspunde.
întrebați frunza — lacrimă verde
Dintr-un leagăn de ramuri
Răsărind ca o naștere
Pentru fructul slăvit !
Lumina-i matricea din care venim,
Rădăcinile pașii ni-i leagă,
lată-ne arbori,
Gură de cîntec Ia templu] iubirii
Și ca o pîine
Cuvîntul de spus dimineața.
Ion BELDEANU
anul mondial
Cum relata o reputată și pasionată
specialistă în probleme de învăță-
mînt preșcolar, într-o așezare mi-
că de munte, absolvirea ciclului
preșcolar a fost consemnată și sărbătorită
așa cum o fac, îndeobște, absolvenții de li-
ceu sau de facultate : în frunte cu educa-
toarea lor, copiii și-au pecetluit un foarte
plin de gravitate „inocență și de optimism"
la revedere în anul 2000, zîmbindu-și unul
celuilalt din fotografiile atît de senine, da
candide și de încrezătoare pe care și le-au
adunat pe un panou frumos, expus în cea
mai luminoasă vitrină.
Acest fapt emoționant și încărcat de
semnificații s-a întîmplat chiar în varai
anului trecut. Gîndui ne duce, așadar, la
anul 2000 al copiilor de care-am pomenit,
iar calculul nostru sumar ni-i relevă ca
absolvenți de licee, de cicluri postlicea-
le sau de trepte ale învățămîntului supe-
rior.
Anul 1974, proclamat printr-o rezoluție
a Adunării Generale a Națiunilor Unite,
adoptată la 11 decembrie 1970, drept Anul
Mondial al populației, trebuie asociat toc-
mai destinelor acestor viitori școlari. Și,
al populației
într-adevăr, putem avea încă de pe acum
certitudinea că, Ia întîlnirea lor dm mult
comentatul de prospectologie an 2000. fete-
le frumoase și bărbații tineri (să-mi fie ier-
tată această „prognoză", semănînd atit de
mult c-un vers eminescian!) de atunci își
vor putea făgădui, Ia unison, să munceas-
că și să trăiască pe potriva celor pe care
le vor fi învățat temeinic în toate treptele
și formele de învățămînt.
încrederea atît de manifestă în viitorul
fericit al generațiilor ]a care ne-am referit
mai sus, evocînd un episod semnificativ din
viața unui „eșantion" ales din orășelul
de munte al copiilor, este certificată de
justețea politicii noastre naționale demo-
grafice, corelate în mod științific cu po-
litica educațională și cu politica de ca-
dre promovate în mod susținut de condu-
cerea de partid și de stat.
Sintetizînd marile transformări petrecu-
te în țara noastră în anii construcției so-
cialiste, tovarășul Nicolae Ceaușescu arăta
de altfel. în Raportul prezentat la Congre-
sul al X-lea al Partidului, că în perioada
de la eliberare România a străbătut mai
multe etape istorice, în decursul cărora
ii ii ul 50
(încununat cu trestii,
sosind din munți îți pare...)
Abia atingi cu fruntea o gură de baladă
în miezul dintre muzici al clipei și rămii
Fluier de os prin care planețil să se vadă.
în albul întors munții, copil, vegheat de crini
Și sevele-n semințe împurpura clepsidre —
Trezindu-te, lăstarii vocalelor i-nclilli.
Și spicul vocîi-ți este colindă: pod de muguri
Pe care să întâmpini rădvanul cu lumini
Al soarelui cu limpezi și vesele belșuguri.
Rug sub peceți înalte, în căzi de grîu cad
aștri
Cu lapte în vertebre, ciocnind verigi ușoare
Cînd logodești cu mîna în aer țărmi albaștri.
Polenul peste simțuri îți ninge-o za din
ruguri:
încununat cu trestii, sosind din munți, îți pare
Că vii dintr-o baladă și crez de cît tc bucuri.
Paul BALAHUR
poporul român, sub conducerea partidului
comunist, a reușit să lichideze orînduirea
burgheză, să treacă la construirea orîndui-
rii socialiste, cu o economie unitară, dina-
mică, asigurînd ritmuri înalte de dezvolta-
re economică, valorificarea superioară a
resurselor naționale și a potențialului
uman și, pe această bază, ridicarea con-
tinuă a nivelului de trai material și spiri-
tual al întregii populații.
Procesul — complementar — de genera-
lizare a relațiilor socialiste de producție,
a însoțit, ca un corolar, marile transfor-
mări politice, economice și sociale, modifi-
cînd radical structura societății românești,
în cadrul acestui proces ireversibil au dis-
părut clasele exploatatoare și a fost lichi-
dată exploatarea omului de către om.
Clasa muncitoare, clasa conducătoare a
societății noastre socialiste, a crescut nu-
meric și a trecut prin schimbări calitative,
esențiale, devenind astăzi cea mai avansa-
tă forță socială a țării.
Țărănimea evoluează rapid către o cla-
să nouă, omogenă, cu un ideal social unitar
și cu un nivel spiritual tot mai ridicat.
Revoluția tehnico-științifică, contempora-
nă a produs și în țara noastră lărgirea
considerabilă a intelectualității, prin creș-
terea numărului oamenilor de cultură, de
știință, de proiectare, a intelectualilor de
toate profesiile sau specialitățile.
(continuare in pag. 10)
George BOTEZ
dicționar literar autobiografic
îngrijit de 'Al. Andriescu
farmecul ardealului meu
Cea mai veche înștiințare pe care
am primit-o despre mine e o ima-
gine : o fetiță cu zadii roșii ca pe-
talele de mac, vîrstate cu flori de
mătase în toate culorile florilor ce
despărțeau răzoarele de ceapă, varză, păstăi
de unt, baraboi noduroși, castraveți și cim-
bru, cu săndăluțe de la București și cu nă-
frama verde din lada de zestre a mătușii
Floarea legată la spate, ca fetele de măritat,
alergînd pe ulița din fața primăriei alături
de copilele In opincuțe și băieții cu șerpar
de piele și picioarele goale, țipînd și rîzînd,
îngroziți și încîntați : vine apa, vine puho-
iul. Pînă au ajuns cu toții pe poduțul casei
lelei Rafila a lui Bărbînoc și s-au cățărat
cu iuțeala spaimei pe gard, puhoiul ieșise
din marginile șanțului, creștea, se ridica după
ei, umpluse ulița și curgea noroios ca So-
meșul hîd, rareori înspumat și dușmănos.
Copiii rîdeau în hohote, cu ochii larg des-
chiși, ținîndu-se zdravăn de pălant și ri-
dicîndu-și picioarele să nu-i ajungă apa. Și
puhoiul urca, negru mocirlos. Cînd a atins
săndăluțele domnești ale copilei a ieșit lelea
Rafila strigînd liniștită găinele și bleste-
mîndu-le potolit că sînt așa de proaste.
„— Să nu să rupă gardul cu voi! ne-a spus
în fugă, acoperindu-ne o clipă râsetele su-
ghițate de stupoare și frică, văzîndu-și mai
departe de adunarea nătîngelor de găini.
Puhoiul, priveliște fascinantă, ducea acum,
rostogolind ca pe niște mingi de lînă, pui gal-
beni ca ouăle de paște, cu puful încleiat. Au
venit apoi găini borzoșe sau golașe, porum-
bace și vineții, cu ochii holbați și aripile
răsucite. Se vedea cît de colo că sînt niște
proaste așa cum spunea lelea Rafila, bătu-le-
ar mama soarelui, că nu știau să zboare pe
pălant lîngă noi sau măcar pe tîmaț. Puho-
iul creștea înspumat purtînd pe valurile mo-
horîte guițatul purcelușilor rozalii, tufe de
măghiran, bostani verzi printre care, pluteau
pașnice, calme rațele cu o droaie de rățuște,
ca niște moriști pe care le puneam noi la
pîrîiașe line.
Lelea Saveta, cu poalele ridicate deasupra
genunchilor se avîn.tase în mijlocul uliței în-
cercînd să prindă purceii. Pe unul îl ținea
sub un braț și întindea mîna ei puternică
după altul. Ii ducea repede în tindă liniș-
tindu-le zbierătele și se întorcea iar prân-
zind de o aripă o găină amețită, scăpînd însă
un coiteț mic în care dormea liniștit cățelul
negru cu pată între ochi al doamnei preo-
tese. Au ieșit toate femeile din vecini, cu
mînecile date după cot, cu zadiile ridicate,
lăsînd să li se vadă pulpele neatinse de soa-
re. Și atunci, am văzut venind greoi cam din
dreptul bisericii, ca un ‘uriaș ciot negru,
scroafa de două sute de kilo a lui Bălaș,
abia mai grohăind de atîta grăsime, mirîn-
du-ne cu femeile Ia un loc de această întîm-
plare, căci doar muntele de slănină noroită
nu era în stare să iasă din coteț, abia tî-
rîndu-se pînă la troacă. Am sărit și noi de
pe pălant, — locul de refugiu din fața ori-
cărei primejdii, — încurcîndu-ne în picioa-
rele celor ce încercau să tragă namila pe un
poduț. Glodul ne-a cuprins cald picioarele
pînă la genunchi și ne-a pătat cămeșile albe
și zadiile. După o clipă nu mai rămase din
puhoi decît o clisă galbenă în care zbură-
tăceau, scheunau, grohăiau tot felul de li-
ghioane. Soarele strălucise tot timpul dea-
supra noastră, iar noi încă mai rîdeam bes-
metici, îmbătați de spaima amestecată cu
bucurie. Am început să ne împroșcăm cu
glod, să ne împingem unul pe altul, noro-
indu-ne obrajii, incleindu-ne părul. Năframa
verde a mătușii Floarea să zărea sub tălpile
goale ale Lucreției lui Țira. Apoi ne-au fu-
gărit și bătut bunicile și mamele ca să scoa-
tă răutatea din noi.
Casele rămîneau curate și solemne, vărui-
te cu albastru și deschizînd ochi de ferestre
strălucitoare prin care se zăreau ștergarele
albe ca laptele, cu ciucuri și flori cusute,
așezate pe lîngă blidele și ele pictate cu
flori și păsări albastre și violete și lila și
cărămiziu și iar verde, albastru, roz, porto-
caliu, într-o aglomerare parcă dezordonată,
preaplină, debordantă împlinind poate tocmai
ceea ce nu arăta a avea spiritul chibzuit, ordo-
nat în reguli și ritualuri ale locuitorilor sa-
tului Mocod de pe lîngă Salva și apoi Năsă-
ud și Bistrița.
Aveam atunci poate patru ani. Mă
născusem în București, în 1943, fiica
lui Constantin, munteanul, și a Mă-
riei Găvrilaș ardeleanca. La doi ani
am fost dată în grija mătușii și mai
ales a mamei-bătrîne, Rafila Găvrilaș a lui
Bărbînoc, neam cu Macsînii și Hontileștii,
adică, cu tot satul, văduvă a trei copii, dintre
care ultimul, născut la două luni după moar-
tea bunicii era Marea (Marfa, în graiul meu
de aaum), fată trimisă la București cu fratele
ei mai mare pentru a învăța o meserie și a-și
face un rost. în București l-a întîinit Maria
Găvrilaș pe frumosul domn Cristescu, funcțio-
nar fără multe studii, dar, greu încercat în
viața și cunoscător al ei, puțin sceptic, de o
cinste și un orgoliu deosebit, capabil și se-
ducător, cu joben și fular de mătase albă, cu
gustul vieții și sentimentul trecerii ei ireme-
diabile.
Venită la cincisprezece ani în București,
frumoasa mocodeancă, încă speriată de ma-
rele oraș, cu ochii ei mari verzi ca apele So-
meșului, cu pomeții ascuțiți și măslinii, cu
părul negru ca smoala și dinți albi despărțiți
de strungăreață, cea mai frumoasă fată de
măritat, dacă ar fi rămas acasă, se căsătoreș-
te cu impozantul bărbat a cărui viață se îm-
părțea între cîștigarea existenței și trăirea
ei cît mai depline. El avea cu șaptesprezece
ani mai mult decît ea, muncea mult și înde-
mînatec, iar apoi sta într-o cafenea o zi și o
noapte la discuții și petreceri cu prieteni e-
ducați în universități, al căror egal era și cu
care a rămas prieten pînă astăzi. Ardeleanca
Maria n-a îndrăznit, sau, mai degrabă, nu a
vrut să intre vreodată în restaurante sau ca-
fenele după soțul ei. Cînd se ivea o problemă
gravă, venea pînă în fața ușii cu firmă impu-
nătoare și îndemna fetița de trei ani să intre
și să-și cheme tatăl. Aceasta, — eu adică —
cu o rochie de mătase bleu ca și funda enor-
mă așezată în păr, intra înăuntru, își săruta
tăticul și i se așeza pe genunchi, în stare fiind
să rămînă în acel loc feeric ceasuri întregi.
Nu știu ce înțelegea căci sînt fapte care mi
s-au povestit, nu pe care mi le amintesc.
Eu știu că am trăit la Mocod, că ma-
ma-bătrînă mă învăța să o iubesc
pe mama de la București de care
uitam multă vreme. In sat eram
„domnișoara", cu zadii și opincuțe
pe care le cerusem ca să fiu ca toată lumea.
La cinci ani mama-bătrînă mi-a cumpărat
abecedar și am „umblat la școală" la fel cu
prietenele mele mai mari, Floarea lui Mâniu
și Lucreția Scridon a lui Țîra. La șapte ani,
mică barbară, mîndră și vulnerabilă, am
intrat în casa din „13 Septembrie", alături
de „mămica" și „tăticu". Țin minte doar că
rîdeau copiii de accentul meu ardelenesc, iar
eu îi băteam, băieți sau fete, căci așa mă
învățase mătușa Floare : „— Tu, îmi spu-
sese, să nu vii acasă bătută, căci te bat dc
te omor". Prea multe contradicții pentru o
mică mocodeancă, nici frumoasă ca mama
ei, nici surâzătoare întru-totul la viață și
moarte ca tatăl ei !
In primul an de școală bucureșteană am
luat foc, alegîndu-mă cu arsuri al căror cor-
don cu pafta îl port și astăzi. N-am fost la
școală decît pentru a da examen și a-mi
lua coronița premiului întîi. Chemată pe es-
tradă, confruntată cu atîtea priviri de părinți
și rude, m-am speriat și am sărit în mijlo-
cul lor, strigîndu-mi mama înlăcrimată de
emoție și, punîndu-i în brațe mica împleti-
tură de fals laur.
nvățam, îi băteam pe cei ce mă jig-
Ineau, sau mai degrabă îi provocam
la luptă și eram înfrântă, dacă țin
seama de micile semne de pe frun-
tea, brațele și genunchii mei. In cîte
o încăierare apărea mirific tăticu, ne des-
părțea și ne întreba cu vocea lui blîndă și
tolerantă, gata să dea dreptatea, întotdeauna
celuia de partea căruia se afla, de ce ne
batem. Clătinam speriați din cap, reluind
a doua zi disputa. In tot acest timp, gîndul
meu zbura la Mocod, numărând zilele pînă
cînd voi călca întradevăr pe pămîntul meu.
Aici nu mă putea bătea nimeni, nimeni nu
putea râde de mine. Eram apărată de Someș,
de Rogină, de vîlceaua cu pelin ce ducea
la izvor. Am făcut școala în București cu
gîndul la Mocod, la mama Rafila, la Nelu
(nume orășenesc dat unchiului meu Ion Roș
al lui Șuțu, care mă ducea în cîrcă peste
puntea de peste vale, la „soacra", mama lui,
tot „soacra" rămasă și azi, cu sania plină
de bălegar la gunoiul pămînturilor, eu
alături de el învelită în blană de oaie și
rîzînd cînd striga tare : țuriggg !).
Someșul l-am descoperit la șapte ani. Știam
de mult să înnot, dar numai la știolnă sau
la hitaș, în bălți lîncede, cu copiii. Someșul
era primejdios, te lua, te arunca în viitoare da-
că nu erai destul de iute. De cînd am coborât
pentru prima oară râpa trăznită, lăsînd să
se vadă măruntaiele legic-geologic stratifi-
cate ale pămîntului, am fost zi de zi acolo,
chiar dacă eram la liceu în București, la
„Gheorghe Lazăr" și făceam înnot de per-
formanță la „Sala Floreasca", ajungînd chiar
campioană a Clubului Sportiv Școlar la pro-
ba crowl, intrând în concurs fără nici cea
mai mică dorință de competiție, ieșind, prima,
contra cronometru, plîngînd în hohote. Pe
malul Someșului am început să citesc „cele
mai groase cărți" și tot aici, în murmurul,
răpăitul, vijelia râului să citesc franțuzește
„La Chate qui pellote" a lui Balzac. Aici
arătam tot ce știu : săriturile de pe trambuli-
nă, alături de „domnișori" (studenți și stu-
dente mai mari cu un deceniu ca mine), să
vorbesc despre „femeile celebre", cruciați și
Blaga, despre orele de balet făcute la doam-
na Simian, pianul și îngrozitoarele exerci -
ții ale lui Czerny. Tot aici a avut loc prima
îngrijorare subterană a celor ce erau ca și
părinții mei, cînd, la treisprezece ani pri-
meam în fiecare zi o scrisoare despre subli-
mul, odiosul, monstrul, sfîntul F.M.D., iu-
bitul meu. în casa cu bîrne a mamei Rafila
era prea mult respect și rușine de a între-
ba pe cineva de-a dreptul „cine e persoana".
Au fost chemați deci părinții de la Bucu-
rești, mama plîngînd, frumoasă și tragică,
iar tata rezonabil, elegant, încereînd și în
situațiile disperate să vadă de partea cui e
dreptatea. Am rămas, firește, stupefiată. Nu
înțelegeam nimic. „Cine este tînărul ?“ mă
întreba jenat tata în timp ce mama plîngea
și reproșa lui dumnezeu că am luat tot ce
era mai rău la „el" și nimic din chibzuință,
simțul măsurii, rușinea de gura satului, pe
care le poseda ea. După cîteva zile de dis-
perare colectivă ,— nici unul nu înțelegeam
ce dorește celălalt — ,am priceput că sînt
speriați de conduita mea morală, detectată
din scrisorile pe care le scriam prietenei mele
Sanda Nemeș și răspunsurile ei în legătură
cu Fiodor Mihailovici Dostoievski. De a-
tunci nu mi-a mai fost controlată lectura
maria luiza
oristescu
și nici, în București, zilnicile jumătăți de
zi petrecute la Biblioteca Centrală de Stat.
Din cînd în cînd, fișele și notațiile mele
prea concise aduceau lacrimi în ochii ma-
mei, ca și citirea unor romane considerate
pentru altă vîrstă decît a mea. Aveam to-
tuși un mare noroc : indiferent de titlu,
dacă era în franceză, puteam citi sub pro-
tecția ochiului de Argus al mamei. Și a-
ceasta e o metodă, întîmplăitoare de a-ți
face cultura : suprarealiștii. Marchizul de
Sade, Baudelaire, Henri Miller.
Someșul se despărțea la Rîpi în trei bra-
țe : unul iute, altul conducînd la viitoare
și moarte, altul violent ce, odată traversat
te arunca în mîlul cald și sigur. Intre ele
se nășteau, schimbătoare în fiecare an, lim-
bile de nisip, auriu pe care rămîneau în
imaginația mea cărțile deschise pînă în va-
canță. Este tot ce a tulburat mai profund, a in-
citat, a găsit loc în mintea mea. Nu știu
dacă studiul intens, științific, ordonat de
mai tîrziu, nu s-a lăsat influențat de pri-
mele lecturi, ani de-a rândul pe malul So-
meșului. Cu gîndul acolo am citit după vio-
lenta pasiune dostoievskiană, reluată ma-
tur, Tolstoi, Pbe, „Serie noire", Lautrea-
mont, Sue, Camil Petrescu (altă mare bul-
versare afectivă), Dimitrie Cantemir, Ion
Budai-Deleanu, Varlaam .Virginia Woolf.
Am studiat la Facultatea de Filologie din
București odată cu o activitate publicistică
de cea mai specifică formație. Pentru un
articol trebuia să citesc un număr de cărți,
să devin un mic specialist în lubrefiante,
în fenomenologie, teorie a mulțimilor, mu-
zeografie, ,'laminate. Mă pasiona, pe linia
vechilor mele îndeletniciri, așa-zisul exis-
tențialism în literatură. îmi reprimam pri-
mele impulsuri afective „.citind tot", în
ordinea oferită de edițiile „Pleiade", cu
bibliografia instaurată de mai știutori de-
cît mine.
De cînd „scriu" ? Dintotdeauna, Jur-
nale, dar imaginare, nu despre mine
cum ar ordona specia, ci literaturizat,
despre alții, natură, întîmplări auzite.
N-am avut niciodată tentația de a-mi
nota propriile trăiri legate de evenimente
reale ale vieții mele. Totul a reculat în i-
maginație. Un adevărat ardelean de pe So-
meș n-ar spune nicicînd lumii ce se întîm-
plă în sufletul lui. De rușine, din mîndrie,
din obligativitate acceptată față de carta
de onoare a satului. Am scris multe nuvele
și, povestiri comico—absurde, publicate în
reviste. Am luat și un premiu inițial al Ce-
naclurilor pe țară., odată cu Adrian Pău-
nescu pentru poezie, prin 1965. Vo-
lumul de nuvele l-am aruncat. Am debutat
cu 'romanul „Capriciu la plecarea fratelui
iubit" (1968). In afară de cărțile publicate
(romanele „Dulce Brigitte", „Nu ucideți fe-
meile", nuvelele „Castelul vrăjitoarelor"), am
zvîrlit la coș, acolo unde, după opinia mea
meritau să stea, două romane : „Acea albă
livadă" și „Complotul orașului". Poate că
de vină era întreruperea legăturii cu So-
meșul blînd-furios și Mocodul, mediul for-
mației mele afective și intelectuale.
Cred că romanul „Așteptare" e tot ce este /
mai al meu cu adevărat, ca ființă umană și
viziune scriitoricească. N-am timp să insist
asupra lui căci mă bîntuie, obsedează, „Tu-
tun de Macedonia", romanul la care scriu,
amestec de amintire cu imaginație legate
de Mocod, de o anume umanitate, de o ati-
tudine în fața noțiunilor fundamentale ale
lui „hommo eticus", rezultat al experienței
mele umane și general culturale. Este vor-
ba tot despre viață și moarte, a mea și mai
ales a celorlalți, de vinovăție și dreptul de
a judeca, de responsabilitatea fiecărei ființe
implicate, de o lume zdruncinată în legile
ei cele mai profunde, lumea mea de nobili
țărani liberi ai Mocodului.
moartea lui bergotte
Locurile unde Proust, in roma-
nul său, nu e consecvent
„punctului de vedere" al na-
ratorului — unde, cu alte cu-
vinte, atribuie acestuia și ceea ce
nu poate ști, fiindcă n-a văzut, și
ceea ce n-a putut vedea, fiindcă n-a
fost de față, și ceea ce nu poate
decit să presupună, fiindcă s-a pe-
trecut numai în gîndurile altcuiva -
locurile acestea sint relativ puține și
au fost descoperite demult, inventa-
riate și analizate. Cel mai cunoscut
este neîndoielnic marele capitol Un
amour de Swann ; dar cel mai im-
presionant și mai semnificativ rămîne
posajul final al morții lui Bergotte
din la Prisonniere.
„Muri în următoarele împrejurări..",
scrie Proust, povestind cum bătrînul
romancier s-a dus, deși medicii îi in-
terziseseră, la o expoziție de pictură
olandeză pentru Vederea din Delft a
lui Vermeer, un tablou pe care-1 ad-
mira și din care credea că nu i-a
scăpat nici un detaliu. Totuși un cri-
tic remarcase că era în tablou un
colț de zid galben, atît de bine pic-
tat. încît reprezenta in sine o splen-
didă operă. „In sfîrșit, ajunse în fața
tabloului de Vermeer pe care și-l a-
mintea mai strălucitor, mai deosebit
de tot ce cunoștea, dar unde, grație
articolului criticului, băgă de seamă
pentru întiia oară niște mici perso-
naje în albastru, nisipul roz, și în
sfîrșit materia prețioasă a colțișorului
de zid galben. Amețelile lui sporeau ;
își ațintea privirea, ca un copil pe
un fluture galben pe care vrea să-l
prindă, pe prețiosul colț de zid. Așa
ar fi trebuit să scriu, își spunea el.
Ultimele mele cărți sînt prea seci, ar
fi trebuit să pun mai multe straturi
de culoare, să fac fraza prețioasă
prin ea însăși, ca acest colț de zid
galben. Totuși, gravitatea amețelilor
sole nu-i scăpa. Intr-un cîntar ceresc
îi apărea, împovărînd una din terezii,
propria lui viață, cîtă vreme cealaltă
cuprindea colțul de zid atit de bine
pictat în galben. Simțea că o dăduse
prostește pe cea dintîi pe cea de a
doua ... Iși repeta : colțișor de zid
galben cu streașină, colțișor de zid
galben. Intre timp se prăbuși pe o
canapea circulară..." (Traducere de
Eugenia și Radu Cioculescu).
Naratorul nu ne spune, ca alteori,
în asemenea cazuri, cine i-a împăr-
tățit gîndurile lui Bergotte, pe care
Bergotte, el însuși, n-a mai apucat
să le împărtășească nimănui. Licența
este una din cele mai frapante din
întreg romanul ; „metoda" însăși a
lui Proust pare, aici, confruntată cu
o situație limită. Prin ce artificiu pla-
uzibil un romancier, care iși propu-
ne, ca regulă generală, să nu încal
ce posibilitățile de a vedea și de a
ști ale unui unic narator, ar putea
să se strecoare în conștiința solitară
a unui muribund, în muțenia acestui
Bergotte aflat cu cîteva clipe înain-
te de sfîrșit ?
Dar nu e numai atit. Biografii lui
Proust ne relevă faptul că pasajul a
fost adăugat tîrziu capitolului despre
Bergotte. Proust însuși, de ani de zile
silit să nu părăsească patul și ca-
mera (ca și Bergotte, de altfel), de-
cît în foarte rare ocazii, n-a putut-o
pierde pe aceea de a revedea la
Orangerie o expoziție de pictură
olandeză, într-o după amiază din
noiembrie 1922. Simțindu-se dintr-
odată foarte rău, s-a reîntors cu,
greutate acasă ; și-a revenit îndea-
juns spre a dicta, către ora trei di-
mineață, pasajul morții lui Bergotte.
A murit în aceeași zi. Ce straniu lu-
cru I Gîndurile lui Bergotte în preaj-
ma morții sînt așadar gindurile lui
Proust însuși în preajma morții : col-
țișor de zid galben . . . După ce și-a
înfățișat în Bergotte suferința și anii
de recluziune forțată, a găsit mijlo-
cul să-și povestească prin el ultimele
ginduri. In paginile romanului, Ber-
gotte, bătrîn și bolnav, aștepta parcă
să i se încredințeze mesajul defini-
tiv ; moartea lui era amînată, fiindcă
trebuia să devină simbolul altei
morți ; autor și personaj trebuiau să
moară la fel.
Licență artistică ? Desigur, dar una
extraordinară, prin care scriitorul, atît
de preocupat în tot romanul său de
a povesti întîmplările numai la per-
soana întîi, de a face din această
persoană purtătorul de cuvînt al
celorlalte, a inversat aici rolurile ; și
întîmplarea cea mai semnificativă din
toate, propria moarte, și-a povestit-o
la persoana a treia. Ca și cum ar fi
spus despre sine : „Muri în următoa-
rele împrejurări . .
Nicolae MANOLESCU
Convorbiri literare — 2
cîntare patriei
Lucian VALEA
grai românesc
Susură vorbele tale din spre tăcere ;
grai divin ; cu clipa, cu anul —
tu nici nu știi minunea cum
te-mplinește ; totul e rostire
în juru-ți Și cîntec ;
necruțătoare rămîne doar
ziua cînd singur între cuvinte,
îți va fi iarăși dor de tăcere ;
atunci vei vrea
din nou, s-o înveți dar vai.
pentru asta nu-ți va mai fi
îndeajuns o viată de om.
Mihai DUȚESCU
domnita bălasa
• •
e zidită in casele voastre, zidită
la încheieturile mîinilor noastre
fata lui Brincoveanu se plimbă prin orașe
nevăzută, in sandale înalte,
și bind apă dintr-o pasăre cu ciutură —
Domnița Bălașa cea străvezie
de tot înaltă și pură, bronzată,
în ochii mei fata lui Brincoveanu prinde
contururi cum bea apă dintr-o fîntînă
cu aripi și apa e sîngele meu cel
curat, sîngele lor din vene tăiate
pe fundul istoriei
astăzi stau de strajă Ia frumusețe
cu vizieră și spadă albastră
Silviu RUSU
manole
din fîntînă
Manole din fîntînă
se ridică ușor în trupuri de lemn dc brad
nu departe de ziduri,
nu departe de pietre.
Manole pădurea se strînge mereu
împrejurul zidirii,
se apropie pădurea în pași rotunzi
și zidul se strînge în sine
vor crește copaci prin zidire,
Manole va crește prin trup de soție,
cu ochii ei în ochii lui liberi în ploaia
neagră
va crește pădurea prin pietre
o fintînă in țara mea
nu va fi niciodată dc piatră.
Georgeta EFTIMIE
tărîm solar
Acest tărîm pe care cresc florile de mac
hrănit a fost cu sînge un veac și înc-un
veac ;
pe promontoriu de străbuni
azi stau bărbații cei mai buni.
Noi ne-am născut aici pe un pămînt solar,
cu fete care poartă un vis în inelar,
flăcăii au pe chipuri lumină de Ștefan —,
și munți se prind în hora pictată de Amann,
repovestind legenda cu Banul craiovcan :
bucuria de a fi laolaltă
aici — și acum, —
unde neclintiți stătum
— foc sacru în fiecare vatră.
Pămîntule — suflet — tăcut și răbdător,
de bucurii ți-î sete, de pace-ți este dor ?
Sub brazdele de fapte ce rodul pregătesc
aceste crezuri sfinte sc răsădesc și cresc,
și buciume de aur înfiorează glia :
„CEAUȘESCU — Omenie — România
Calistrat COSTIN
făurarii luminii
făurarii au timpul de cuget acum
ca să fie cetatea puternică, vie,
stăpînă pe sine ființa,
făurarii știu jertfa s-aducă senini,
mărturie în eternitate luminii,
mărire părinților țării,
aici vom clădi mai departe iubirea,
viitorul înseamnă a fi pe deplin
făurarul cetății din om pentru om,
Nicolae Grigore MÂRĂȘANU
pe umeri,
lumina
Ca un docher din portul Brăilei
Port pc umeri lumina
Ce s-ar fi cuvenit semințiilor mele.
Și, doamne, cum mă apasă,
Ca o roată de calcar gîtui lebedei,
Semn că mult întuneric au îndurat
Oasele neamului meu nuntit cu apa.
Cine nu cunoaște durerea dulce-a luminii
despicată dc muguri!
Murmurul ramuruluj și rîului, în cer
aprins;
țărînă înverșunată împotriva negurii;
patima-n care visul ca un fulger
înainte de ploaia bogată, țîșnește ?
Sufletul poetului român ; strunga-n care
luceferii încearcă viața de Pe pămînt !
In culmea ta nouă mă aștepți
Patria mea cea neîncetat izvorînd —
Lumina-mi iute e-un spic de grîu;
aruncă-1 valului de păsări ce
încălzesc pămîntul cu respirarea lor!
realitate
și romanesc
aurel mihale
Sînt convins că revista „Convorbiri litera-
re" a inițiat o asemenea dezbatere, nu numai
pentru importanța acestui raport, ca proble-
mă fundamentală a literaturii (artei) realis-
te, ci și pentru actualitatea ei, în sensul _ că
o realitate atît de vie și de bogată, cu adinei
semnificații revoluționare, cum este noua noas-
tră realitate socialistă, așteaptă să fie reda-
tă în tot mai multe cărți, cît mai inspirate.
In limita acestui spațiu, am să fac citeva
scurte observații asupra acestui raport, care
mi se par mai necesar a fi relevate in acest
moment. Este clar că mă gîndesc în primul
rlnd la proza literară.
1.	Multe lucruri sînt legate de însăși în-
țelegerea acestui raport, cu urmări însem-
nate atît pentru creația literară, cît și pen-
tru aprecierea și receptarea valorilor literare.
— Există încă unele prejudecăți privind
înțelegerea raportului dintre realitate și fic-
țiune în opera de artă, destul de înrădăcinate.
Ele m-au izbit mai ales cu prilejul unor in-
tîlniri cu cititorii, cu o participare foarte
diversă : muncitori, țărani, elevi, studenți,
profesori, ingineri, osrași și ofițeri, membri ai
cenaclurilor literare, bibliotecari etc. ।
Cea mai răspîndită și mai greu de limpe-
zit mi-a apărut înțelegerea mecanicista a li-
teraturii, ca o oglindă ce reflecta realitatea
în mod direct, fără nici o intervenție sau cu
o intervenție minimă din partea autorului,
intervenție puțin posibilă asupra unor date,
unei lumi deja structurate. Scriitorul nu ar
fi decît purtătorul acestei oglinde, careia
i-ar putea cel mult schimba unghiul de re-
flecție. Potrivit altei înțelegeri, naive, scrii-
torul „inventează", „creează" însăși realita-
tea : purtătorii ei rămîn dezamăgiți clnd afla
că nu „totul" a fost inventat. Alții cauta in
spatele operei literare o realitate „exacta- și
rămîn deasemenea dezamăgiți, cînd afla ca
cele scrise nu au existat „întocmai" șl in rea-
litate. In acest ultim caz, discuțiile pot de-
veni chiar agresive : „nu asta e realitatea",
„așa ceva nu se poate întîmplă" _ etc.. .
M-am întrebat pe ce se bazează aceste con-
vingeri și n-am găsit decît explicația unei
înțelegeri greșite a raportului dintre realitate
și ficțiune, în sensul că opera de artă ar fi
rezultatul alăturării acestor doi factori, ca
două entități distincte, cu funcții deosebite,
separate în actul creator. Și mai departe, că
literatura (arta) nu este privită în esența ei,
ca proces de cunoaștere, ca formă superioa-
ră a însușirii realității de către om.
Literatura, formă specifică și complexă a
conștiinței sociale, este cunoaștere artistică,
un proces din care rezultă expresia literară
ca cea mai înaltă formă a însușirii estetice a>
lumii. Opera de artă nu este nici simplă rea-
litate „oglindită", nici ficțiune, nici expresia
unui simplu raport mecanic, cantitativ, între
acestea, ci un proces care le include organic*
un act de creație realizat cu mijloace de ase-
menea specifice. E clar că nu poate exista
literatură fără un solid fundament în rea-
litate, cum deasemenea nu poate exista fără
ficțiune. Dar nu există deoparte realitatea și
de alta ficțiunea, ci ele coexistă și se des-
fășoară, se întrepătrund în cadrul procesu-
lui unic al cunoașterii artistice, ca două fețe
ale aceluiași act organic, al unității dialec-
tice dintre ele, și numai metodologic le des-
părțim spre a ne explica această formă su-
perioară de însușire estetică a realității de
către om.
— In acest subtil proces al cunoașterii ar-
tistice, fantezia creatoare a autorului, imagi-
nația sa lucrează cu ficțiuni, care nu sînt
date ale realității, dar izvorăsc neapărat din
realitate. Autorul nu poate inventa datele
concret-senzoriale ale lumii obiective, dar le
poate însuși, cunoaște, și mai ales relaționa
— cu ajutorul ficțiunii — în stricturi noi,
artistice, care nu contravin cu nimic realită-
ții, dar nu sînt însăși realitatea. Interdepen-
dența dialectică a acestor două elemente in
cadrul procesului unic al cunoașterii artis-
tice este evidentă. Procesul ne apare astfel
ca un spațiu de desfășurare cu limite destui
de largi și el se poate concretiza pe diferite
trepte ale scării lui de realizare, de împlini-
re, într-o diversitate de forme și cu multiple
mijloace, potrivit stilului, metodei, idealului
estetic etc. ale fiecărui scriitor. Punctul cri-
tic de concretizare a actului creator, mai „a-
proape" de realitate sau mai „îndepărtat" de
ea, fixarea expresiei artistice depinde de o
complexitate specifică de factori, între care
talentul, stilul literar, individualitatea crea-
toare a autorului au un rol primordial. Au-
torul în primul rînd este acela care, dato-
rită și potrivit simțului său artistic, „știe"
cînd raportul dintre realitate și ficțiune a
ajuns la un asemenea grad de desfășurare a
procesului cunoașterii artistice, încît poate
avea senzația împlinirii noii structuri artis-
tice, a realizării operei de artă.
— Pentru asta, însă, scriitorul trebuie să
stăpînească pe deplin raportul de interdepen-
dență dintre realitate și ficțiune, devenirea
acestuia, ca pe cel mai important centru activ
de forță interioară a procesului de creație, a
cunoașterii artistice. In esență, el trebuie să
ajungă să cunoască într-atît de bine realita-
tea respectivă, încît să nu-i rămînă — esen-
țial — nimic ascuns, nedescoperit. In acest
caz, realitatea îi poate nu numai furniza da-
tele concret-senzoriale de care are , nevoie,
dar ea și devine un cîmp nemărginit de
desfășurare liberă a fanteziei, o adevărată
rampă de lansare a acesteia, a ficțiunilor cu
care aceasta lucrează. Cum, de asemenea,
ficțiunea sa — fundamentată tot pe realitate
— trebuie să fie atît de activă și cu o ase-
menea capacitate creatoare, încît să poată
cu adevărat reconstitui datele realității în
structuri noi, artistice, într-un mod specific,
propriu, original.
Așa că, pe cît este de „labil" acest raport
— în existența și posibilitatea realizării lui
în expresia literară —, tot pe atît este el de
„exact", legic, cu necesitate „exact". Este de-
sigur un paradox, poate cel mai important,
al actului creator, al cunoașterii artistice, cel
care asigură în fapt realismul operei, al marii
literaturi.
2.	O justă înțelegere a acestui raport —
în cazul prozei realiste despre care discutăm
și de pe pozițiile materialismului dialectic
pe care încercăm să ne situăm — pornește
oricum de la primatul realității.
— Procesul cunoașterii artistice se funda-
mentează (și are ca obiect, atît al cunoașterii
cît și al influenței active a creației) tocmai
pe realitatea lumii obiective, pe universul
uman și social din afară. Datele concret-sen-
zoriale de la care pornește procesul și pe
care ficțiunea artistică le reconstituie în struc-
turi specifice noi sînt ale lumii obiective.
Mai mult, înseși ficțiunile își au începutul
în această realitate. Asta nu înseamnă că ne-
glijăm sau trecem pe al doilea plan impor-
tanța și rolul ficțiunii în procesul cunoașterii
artistice, al realizării în expresia literară a
raportului dintre realitate și ficțiune. Dimpo-
trivă, înțelegînd actul creator ca un proces
organic, unitar, trebuie să acordăm și ficțiu-
nii artistice statutul de element constitutiv
de maximă importanță tocmai în definirea. în
desfășurarea procesului și mai ales în asigu-
rarea calității lui, specificității sale, ca pro-
ces de însușire estetică a lumii.
De aici nevoia primordială pentru scriitor,
de a cunoaște nemijlocit, cît mai bine și cit
mai adevărat, în esența ei, realitatea nouă
a zilelor noastre în transformarea ei revolu-
ționară. Cred că acum tocmai această cu-
noaștere asigură în primul rînd (dat fiind
existența unei pleiade de prozatori talentați)
realizarea prozei artistice pe care o dorim, a
cărților despre lumea nouă socialistă pe care
o construim.
. - Urmarea firească a acestora este înțele-
țerea deplinei realizări a raportului dintre
realitate și ficțiune în expresia literară ca o
transfigurare artistică a realității, transfigu-
rare datorită ficțiunii artistice, element prin-
cipal al imaginației, al fanteziei creatoare a
scriitorului. Intr-un anume fel, de gradul de
fundamentare obiectivă și a ficțiunii și de
intervenția activă a sa asupra datelor reali-
tății, în închegarea procesului cunoașterii ar-
tistice, depinde gradul de realism al operei
respective. Am spus, că numai deplina stă-
pînire a acestui raport de către scriitor și
simțul său artistic înnăscut, la care adăugăm
experiența artistică dobîndită etc., îl pot a-
juta la fixarea momentului decisiv al crea-
ției literare.
— Pășind pe următoarea treaptă a înțele-
gerii raportului dintre realitate și ficțiune,
observăm, tocmai datorită celor de mai sus,
că transfigurarea artistică a realității cere
scriitorului respectarea, întocmai și în esență
a realității, a adevărului vieții (uman și so-
cial), o maximă sinceritate în dezvăluirea și
exprimarea acestui adevăr, fără nici un fel
de teamă, proprie sau din afară. Este legea
de fier a realismului. Este vorba, desigur,
nu de o sinceritate subiectivă (uneori mor-
bidă și streină actului creator), ci de o sin-
ceritate obiectivă, impusă de însăși investi-
garea creatoare a realității, sinceritate care
dă expresiei literare sentimentul autenticității,
al marelui adevăr despre oameni și societa-
te, al marelui realism. Pe măsura gradului
său de obiectivitate, această sinceritate va
coincide, obligatoriu, cu însuși adevărul dez-
voltării sociale, cu sensul major al dinami-
cii societății noastre. Aici își găsește loc
amintirea importantelor precizări din docu-
mentele partidului nostru ; „Partidul este a-
deptul adevărului obiectiv nemistificat, par-
tizanul înfățișării veridice a realității, atît
cu luminile cît și cu umbrele ei".
Revenind, accentuăm că acest lucru este po-
sibil numai bazîndu-ne pe o cunoaștere adîn-
că, dinăuntru a realităților noastre noi în
continuă transformare și că este necesar a
fi realizat în fapt în tot mai bune cărți, ci
nu doar în declarații, de care abundă publi-
cistica noastră literară, publicistică de altfel
necesară, dar care nu însemnează și cărți
despre noua noastră realitate revoluționară.
3.	Urmărind înțelegerea în continuare a
raportului realitate-ficțiune în intimitatea
procesului creației literare, se impun și alte
observații, care îi măresc gradul de comple-
xitate, de unitate dialectică, de specificitate.
— Dintre acestea, participarea directă, ac-
tivă a scriitorului la viața socială îi asigură
acestuia nu numai cunoașterea atît de nece-
sară a realității, ci și trăirea acesteia, parti-
ciparea afectivă la închegarea actului crea-
tor, o încărcare a ficțiunii artistice cu o tră-
ire proprie intensivă care duce la crearea
emoției artistice, factor fundamental pentru
artă și literatură. Pentru ca cititorul să se
emoționeze, să retrăiască întregul proces al
cunoașterii artistice (retrăire care produce e-
moția artistică, emoția fiind un important
element al cunoașterii artistice care asigură
și funcția acesteia de înrîurire), trebuie ca
mai întîi scriitorul să trăiască „fierbinte",
efectiv realitatea „transfigurată". Trăirea vie-
ții nu poate fi plăsmuită decît tot pe baza
unor date primare ale realității, ea fiind
deasemenea pentru scriitor un dat al lumii
obiective, psihice. Ea mărește gradul de sin-
ceritate obiectivă, gradul de adevăr în re-
constituirea realității de către scriitor, consti-
tuie liantul raportului dintre realitate și fic-
țiune în opera de artă, sîngele ce-1 însufle-
țește și care încălzește apoi și inima citi-
torului.
— Știm că literatura este gîndire artistică,
gîndire In imagini, fapt care îi asigură în
primul rînd specificitatea. Forța și densitatea
gindirii artistice sînt determinate deopotrivă
de ambele elemente (fețe) ale acestui raport.
Și de bogăția și de adîncimea cunoașterii
realității, și de modul în care — lucrînd cu
ficțiuni ale imaginației — scriitorul ajunge
Ia închegarea unor imagini artistice nepie-
ritoare.
Totodată, cunoașterea adîncă a realității, a
esenței acesteia, duce la descoperirea — în
realitate — a ideii artistice a operei, dar și
la închegarea acestei idei ca o ficțiune ma-
joră care devine factor activ în reconstitui-
rea artistică a realității, cu condiția ca ea să
respecte legitatea, ordinea interioară a lumii
abiective.
— Mai mult, vrem sau nu vrem, înțelegerea
și rezolvarea (mai ales) a acestui raport sînt
puternic influențate și de poziția ideologică
a scriitorului, de idealul său estetic. înche-
garea imaginii artistice, a noii structuri, ca
expresie concretă a raportului dintre^ reali-
tate și ficțiune, depinde în primul rînd de
talentul autorului, dar și de concepția sa
despre lume si societate, de idealul — de-
clarat sau nu — în numele căruia și potrivit
căruia investighează și redă realitatea. Ș.a.m.d.
4.	Raportul dintre realitate și ficțiune (justa
lui înțelegere și rezolvare) are o importanță
deosebită și pentru funcția socială a litera-
turii. Actul fundamental al însușirii estetice
a lumii, sub forma cunoașterii artistice, este
însoțit de o înrîurire profundă, specifică a
literaturii asupra realității umane, a formării
conștiințe sociale, în cazul nostru al for-
mării conștiinței socialiste. Situîndu-ne pe o
poziție militantă comunistă, dorim cu ardoare
ca literatura noastră să contribuie într-un
mod tot mai însemnat, specific, la formarea
acestei conștiințe, la făurirea omului nou.
Acest lucru este cu atît mai posibil, cu cît
scrierile noastre se vor sprijini pe niște pi-
loni solizi, cît mal adînc împlîntați în solul
realităților noastre noi, dar și cu cît — toc-
mai sprijinindu-se pe aceste realități — scrie-
rile noastre vor fi deopotrivă rodul unei fic-
țiuni artistice neîngrădite (în primul rînd de
necunoașterea realității), al zborului înalt al
imaginației noastre creatoare.
3 —Convorbiri literare
X
tabla de materii
( antologia lirică a „convorbirilor"
de Mircea IORGULESCU
EUGEN SIMION
(fragment)
/—ub semnul aceleiași temperanțe stă și cartea cea mai
bună de pînă acum a criticului, Scriitori români dc azi
i (1974). Contrastul cu starea adevărată a materialului
avut în vedere este aici încă mai izbitor ; în Antologia
criticilor români sau în monografia despre Lovinescu
estomparea liniilor agitate, trecerea în plan secundar a ele-
mentului dinamic, disciplinarea, cu un cuvînt, s-ar fi putut
pune în seama cercetării din unghi istoric. Despre contempo-
rani Eugen Simion scrie însă nu numai fără a face cperă de
partizanat, dar și fără a se implica direct ; performanță re-
marcabilă, de care puțini critici sunt capabili. Străin de gus-
tul pentru inovație ori pentru reformă, criticul tinde mereu
să aducă lucrurile într-un cadru de existență „normală'1, „ac-
ceptabilă", preocupat de a nu lăsa vreodată impresia de arbi-
trariu sau de subiectivitate, de hazardare sau de restricție.
Eugen Simion are, așadar, vocația instituționalizării. O mo-
derație care înseamnă echilibru stăpînește această critică pen-
tru care tentația extremelor este necunoscută.
împrejurarea că fiind în realitate o culegere de portrete și
cronici, travestită. Scriitori români de azi se poate preface cu
ușurință, prin simplă adițiune de noi părți, într-o prezentare
de ansamblu a literaturii noastre postbelice nu e fără tîlc. Sis-
tematizate mai întîi pe genuri și cronologic (Evoluția poeziei ;
Evoluția prozei; Evoluția criticii literare), urmîndu-se apoi o
dispunere aparent tipologică (prozatorii, de exemplu, sînt
grupați astfel : Proza poetică. Realismul psihologic, Proza de
analiză, Eseul romanesc. Romanul pitoresc și baroc, Realis-
mul artistic și vizionar, Proza fantastică, Comedia cuvîntului,
Romanul ca document), comentariile lui Eugen Simion, indife-
rent de natura lor, fac evidentă o realitate literară fără însă
a-i lumina sensul (ori sensurile) ce nu țin de percepția critică
imediată. Atitudinea de observator așezat la o distanță conve-
nabilă, care să nu-i îngăduie participarea, este caracteristică și
nu alta este explicația aspectului static al imaginii pe care o
dă criticul : o succesiune plană de figuri individuale. Criticul,
este vădit, nu se implică ; dar nici nu explică. El înfățișează
un relief literar, îi descrie cu mane aplicație și cu o finețe de
necontestat formele, dar nu le așează într-o perspectivă și nu
dezvăluie ordinea lor ascunsă, coerența interioară, principiul de
existență. Clasificațiile au un rost pur convențional, nu in-
struiesc în privința unei mișcări esențiale. Planul cărții este de
aceea un artificiu acceptat ca bază a operațiunii de prezen-
tare, singura care îl interesează în fond pe critic. De ce, ne
putem întreba de pildă, Prozei poetice îi urmează Realismul
psihologic ? Mister. De ce în secțiunea despre lirică după ca-
pitolul Conceptualizarea simbolurilor vine Poezia socială și cos-
mică. Expresionismul țărănesc ? Iarăși nu știm ; iar criticul nu
dă nici o lămurire. Distribuția aceasta nu spune nimic, va-
loarea ei este pur funcțională. Pentru critic nu există, într-un
sens, Literatură, ci numai Scriitori; întregul se obține prin-
tr-o însumare aritmetică ; organizarea înseamnă atunci inven-
tariere. Evoluția prozei este în consecință titlul părții în care
sînt prezentați o serie de prozatori, Evoluția poeziei vrea să
spună că în acest compartiment este vorba despre poeți. Lip-
sește însă evoluția prozei, lipsește evoluția poeziei, lipsește bi-
neînțeles, evoluția criticii literare. Criticul nu descoperă (nu
propune) o determinațiune a creației literare, internă sau din
afară, dar nici nu arată că ar vrea să o facă ; el constată și
descrie. Așa stînd lucrurile, posibilitatea criticului de a com-
pleta ulterior golurile de acum sînt practic nelimitate, deoa-
rece eventualitatea unei contraziceri este principial exclusă
prin felul procedării sale. Se pot adăuga noi clase, vor fi in-
cluși și alți scriitori, multe comentarii pot fi, și trebuie aduse
la zi (criticii noi, de pildă, sunt înfățișați prin mijlocirea unor
foiletoane la cîte o carte ; comentînd poezia lui loan Alexan-
dru, criticul se oprește la volumul Infernul discutabil din
1966, în vreme ce la Nichita Stănescu se ajunge pînă la în
dulcele stil clasic, culegere apărută în 1970, iar la Marin So-
rescu se înaintează chiar pînă în 1973, analizîndu-se volumul
La lilieci) ; tabloul, deci, se poate amplifica oricît, fiindcă au-
torul a avut abila prudență de a nu-1 încadra într-o ramă
stînjenitoare. Diversele formule sub care sînt puși scriitorii
prezentați sînt, apoi, nu o singură dată fără legătură cu spi-
ritul adevărat al operei lor. Ține oare lirica lui Zaharia Stân-
cii de „poezia evenimentului" ? Este N. Breban un „analist" ?
Este D. R. Popescu un prozator „artist și vizionar" ? Dar ce
este „vizionar" în proza lui Fănuș Neagu ? Aceste definiții nu
se justifică așadar prin materia la care sînt aplicate, ci prin
calitatea de instrument de lucru necesar. La adăpostul lor,
criticul se mișcă însă în voie și înțelegem că el avea nevoie
de o schemă pe care să o ignore îndată ce a adoptat-o. Scrii-
tori români de azi este de aceea embrionul unui excelent și
foarte util catalog al literaturii românești contemporane.
Eugen Simion a dat cea mai solidă lucrare critică prin care
existența la noi a unei literaturi naționale constituite în pe-
rioada ultimilor treizeci de ani nu este numai afirmată, ci și
dovedită. în ciuda aparentei distanțări — sau tocmai din acest
motiv —, Scriitori români de azi este cartea unui critic devo-
tat literaturii contemporane lui.
In slujba acestei devoțiuni exemplare Eugen Simion pune o
tehnică a descripției analitice perfect adaptată scopurilor ur-
mărite. Dacă nu șochează prin originalitatea și îndrăzneala
ideilor, dacă nu se afundă într-un exces de subtilități inter-
pretative, dacă lipsește febra delimitărilor inflamate de spirit
polemic, dacă, așadar, se păstrează mereu într-un plan al
evidenței și al bunului simț cultivat, comentariile au în
schimb avantajul de a se impune. Atitudinea rezervată, ex-
presia limpede și precisă, nuanțată totuși, iar uneori cu o
înclinație curioasă către metafora ... anatomică („coasta po-
emului", „trupul simbolului", „sîngele poemului", „mușchiul
operei", „măruntaiele" cărții, „trupul poemului", „conceptele
au carne critică" ș.a.m.d.), arta de a rezuma sugestiv, asimi-
larea fără complexe a opiniilor viabile indiferent de sursă —
iată punctele de sprijin ale acestei critici de factură „legalis-
tă", în sensul că se conduce după un profund și organic spirit
literar. ,
atena,
sfîrsit de secol
Alcibiade stricător dc hernie,
scuipate căști și fildeș la mezat.
A fost de-ajuns : un snop de săbii ferme
țîșnea stelar din brațul retezat.
Socrate surizînd, in blid cucuta
și-n preajma lui bronzatele tulpini.
A fost de-ajuns : in trupuri învăscuta
mînie-ardea ca sîngele din pini.
Dar pînă cînd ? Peste tăișuri moarte
se vede-o marc umbră din profil.
Ce-i mai ușor, pentru cetăți, să-și poarte
ca sufletul și zeii în exil ? ...
acvariu
Lăptoase spume, zări de miere,
pietriș ca sîngele, bobat :
zefiri în dulce-aliniere
și unde ritmice ne bat.
S-aprinde și se stinge soare ;
roșcat, amurgul plimbă dungi ;
comete grase fac prinsoare
pe focul cozilor prelungi.
Și toate sunt egale : coame,
abisuri, seminții de pești:
la ore fixe trece-o foame
prin toate vămile trupești.
Și totul e frumos: mărgeanul
foșnește rar ca un castan.
Și totul c perfect,
Oceanul
stă-n gura Iui Leviathan.
fereastra
Dc unde-acest pătrat de alb, — intars
în aerul înstrăinat de rouă ?
Zigzaguri spelbe, fluturii au ars
in drum spre el. Ca rîndunici, cînd plouă,
se vînzolesc perdele, tristul spic
al luminării-nspină luna nouă.
Cu-o spadă-nfiptă-n frunte mă ridic.
Și toate mobilele-n jur, holbate,
ca un puhoi dc pești cu solzul mic,
privesc spre gaura în care bate
ca un descreierat ciclon gentil
o inimă cu plasma-n libertate.
E doar fereastra : un mărunt ventil
in acrul lemnos, o geamandură
pe care face tumbe un copil.
Ce stele scuipi asupră-ne, — spărtură
în pieptul unei veri cc nu sc-ndură ?
cellini,
autobiografia, 144
Preumblare, neumblarc ;
saltă-n rază, doarme-n foc,
nu se vatămă deloc
carnea — ca o întîmplare
care nu mai are loc.
Stea nocturnă din alburnă,
plaiurile pier, în schimb
pilpiie un ager limb :
sufletul pe blinda urnă
a materiei — ca nimb.
E mixandră, boare tandră,
ori părere ? Uite-o, nu-i.
Umblă-n ochiul șerpănui
Doamna noastră Salamandră,
strălucirea nimănui.
Ai văzut-o, Benvenuto ?
Beci zvonind, roșcat extaz,
palma tatălui pe-obraz ;
— Ține minte I — Nevăzuto,
cred că te mai văd și azi.
se întîmplă la fel
Toate sc intimplă la fel. întîi bate
un ceas, și oamenii care trec podul
se uită în sus, ca și cînd cerul ar trece,
nu ei ; și stîrnesc o pasăre sură ;
și li sc parc că-n urma păsării sure
n-a mai rămas nimic : și, dc fapt, frunzele
maschează golul acela, noi simulacre
preiau licărul și foșnesc neobosite.
Astfel, ceea cc s-a-ntîmplat, ccea ce
se întîmplă pentru ei o singură dată
rămîne neobservat, ca pubertatea unei
copile: cind, îndelung pregătindu-se
dc primul ei bal, îmbracă o rochie
verde cu picățele albe. e prea tîrziu —
arama ei senzuală atacă privirea.
Ș>
noi simulacre foșnesc iarăși neobosite,
din nou bate ceasul acela, dar nu mai
contează ...
Convorbiri literare —4
Se poate spune că, în bună măsură, po-
ezia lui Nicolae Țațomir a avut de
înfruntat, în ultima vreme mai ales,
inerția unor prejudecăți. Ele plecau
de la luarea în considerație cu stric-
tețe a laturii formale, nivel unde, e adevă-
rat, un netăgăduit scrupul stilistic împinge
rostirea poetică spre virtuozități artizanale
Avînd în vedere numai aceste elemente (ce
vizează mai mult o concepție despre stil,
fiind în realitate departe de exprimarea
unui fond afectiv glacial și imperturba-
bil), riscăm să-i atribuim lui Nicolae Ța-
țomir o atitudine univocă și, prin aceas-
ta, falsă. Intr-un „Dicționar literar auto-
biografic* publicat anul trecut în revista
„Convorbiri literare", poetul încerca, pe
bună dreptate, o punere la punct a aces-
tei probleme : „Aș prefera să resping ori-
ce apriorism și criteriu stabilit more ge-
ometrico, implicit tentativa de încadrare
(adică de osificare într-un cadru presta-
bilit) în curente, școli etc. înțeleg prin
creație poetică arta proporției între vis și
tangibil, între permanenta, ingenua inte-
rogare (...) și tulburătorul răspuns, între
capacitatea de a sugera și forța de expri-
mare. Accentul este pus așadar pe sugestii.
Poezia mea a fost și este o permanentă re-
acție antiparnasiană".
într-adevăr, în cazul de față, se pare că
limbajul poetic are menirea de a tempera
și filtra frămîntări lăuntrice, tocmai în
scopul de a le aduce la starea de sugestie,
în al doilea rînd, rigorile formale sînt „re-
flexul de apărare" în fața acelor incertitu-
dini interioare ; poezia, creația ca atare de-
vin refugii în ceea ce este stabil și du-
rabil. „Ingeniosul bine temperat", tradus in
limbajul geometriilor pure, se dezvăluie ca
ispită de neînvins începînd cu volumul
Carmen terrestre, accentuîndu-se în Cartea
mea de lut. Numai că, efortul de temperare
realizîndu-se în primul rînd prin prelucra-
rea acribioasă a imaginilor, se ajunge, din-
tr-un exces de zel, la detașarea prin meș-
teșug, detașare involuntară și inevitabilă la
orice poet ambițios în ale meseriei și pre-
ocupat de „ținuta" în care confesează.
Ajungem la elementul care unifică eta-
pele și manierele poeziei lui Nicolae Țațo-
mir. E vorba de conceperea creației, a re-
zultatelor sale, drept ceremonii și domenii
sacre, drept spectacole de gală, veritabile
duminici ale spiritului. Necesitatea de a se
mărturisi liric e acceptată ca premisă foarte
importantă, desigur, dar nu mai importantă
decît alura, impecabilă. a mărturisirii ca
atare. Mai mult chiar, plăcerea de a da
acestei confesiuni „tipare" stilistice cît mai
atrăgătoare declanșează ea însăși stări su-
fletești ori speculații.
Atenția acordată ținutei de ceremonie și,
de aici, pomenitul apetit pentru perfor-
manțe, explică, în foarte marc măsură, se-
ducția pe care au exercitat-o asupra acestei
poezii (în fazele de început, mai ales) di-
feritele modele. Astfel, Lebede negre, volu-
mul de debut, atestă acceptarea delibera-
tă a unor tutele : Eminescu, pe latura ver-
sificației îndeosebi și poezia simbolistă, de-
cadentă chiar, fie prin elemente programa •
tic expuse, fie prin atmosferă. Volumul se
deschide cu un text — avertisment, Blnețe,
care amintește de celebra Au lecteur a lui
Baudelaire. Accente ftizice și macabre tri-
mit la Jules Laforgue: „Sunt beciu adînc
și umed de igrasia morții, / Săpat cu tîr-
năcopul destinului în lut... / Cad numai
ploi în mine, o, cîte n-au căzut, / Căci în-
spre toamnă numai dă ferestruica porții"
(Poemele morții). Invocarea amurgurilor, a
toamnelor putrede, stările melancolice și
deprimante se despart adesea de anumite
clișee stil Minulescu, sugestia și muzica se
impun cu un timbru curat : „Bat cîinii a-
murgul, îl bat.. . / Ceasornicu-și bato tam-
tam-ul I In tristul iatac demodat... / O ra-
mură fîlfîie-n geamul / de aur al lunii de-
șarte... / Un șoarec își ronțăie clipa, / Un
clopot clipește departe / Și-o bufniță-și
zbate aripa" (Moment simfonic).
In cărțile următoare, sentimental, poetul
nu a evoluat, în expresie, însă a reușit o
binevenită eliberare de modele, ancorlnd,
din motivele amintite deja, în rigoare și
limpezime vicleană. Nu a făcut decît să
îndrume atent pe o direcție foarte ambi-
țioasă, de esență clasicistă, cultul pentru
efectele de stil. Astfel, semnificativ lucru,
poetul aude, „pietrificarea treculul dc
fum", orientarea sa (inițial mai puțin vizi-
bilă) spre acel p°eta faber e recunoscută
fără ezitări : „Oglinzile din mine ardeau
diamantin. / Un lujer de văpaie inchis in-
tre cristale. / îmi strecuram rubinul sub
caldele opale / Și dormitam de schpet in
propriul meu destin" (Aceste ape fixe). De-
scrierea laboratorului poetic trimite insis-
tent la pivnițele alchimiștilor : „Retorte ne-
văzute și flăcări viorii / In aurul din rit-
muri topesc imagini rare, / Ca-ntr-un inel
— explozii de diamante vii, / Ca-n sarco-
fagu-oglinzii Selene care moare" (Corbul
lui Po'e). In Cartea mea de lut, o mai ve-
che obsesie, cea a parfumurilor, e atinsă
de prețiozități, și de o seducătoare calo-
filie: „Visez, învins, domnia supremului
parfum / Prin care trece arctic și alb flo-
rarul fum / împrăștiat de roșul taifun, din
capricorn, / Al faunei de flăcări spre care
mă întorn, / Pentru-a plăti acestui despot
în plin delir / Cu uncia de sînge vremelni-
cul meu bir" (Visez, învins, domnia supre-
mului parfum).
Prin rețeaua de metafore elegante și în-
delung șlefuite, Nicolae Țațomir ambițio-
nează să insinueze un dramatism de sub-
stanță, dovedind, prin precauțiile pe care
și le ia cu ajutorul limbajului, o anume
pudoare, un refuz categoric al spontane-
ității zgomotoase. Elegia și meticulozitatea
meșteșugului cunosc, într-adevăr, momen-
te de fericită conciliere, așa cum se întîm-
plă, de pildă, într-un foarte frumos text,
intitulat Pasărea împăiată. Citez ultimele
două catrene : „Și totuși cînd amurgul se-n-
gînă cu-nserarea / Și clarele contururi se es-
tompează lent, / Iar ochiu-mi obosește pri-
vindu-te atent / Ca o reptilă gata să-ți
muște nemișcarea, // Dai capul lin pe spa-
te, iar ochiul-imobilul — / Tresare la lu-
mina lunarelor văpăi. / Și-n liniștea ce-m-
bină fiorii mei cu-ai tăi / Fermecător de
straniu și viu, deodată, trilul. ..“.
Selecția intitulată Poezii fi poeme, apă-
rută la Editura Junimea, a omis volumele
Satire și Răscoala, oferind în schimb, ca
addendă, un interesant ciclu de inedite in-
titulate Penultimele. Intr-un Al patrulea au-
toportret citim: „Sub toga lui retorică, cu-
vîntul / E una cu geneza și pămîntul. /
Ii apăr frumusețea lui, eterna, / Luptînd
cu toate hidrele din Lerna. / Ingenuă, e-
sența lui așteaptă / O dezvelire lentă și-n-
țeleaptă". Cartea se deschide cu un expre-
siv „profil de poet" semnat Const. Ciopraga.
Climatul de frig imaginat drept cadru
liric absolut este o obsesie veche a
lui Nichita Stănescu. Nu i-am putea
stabili cu exactitate momentul apari-
ției, oricum, încă din Oul și sfera ea
apare explicită : „Astfel ne trecea viața,
astfel muream, / deveneam transparenti,
de gheață. / Priveliștea lumii trecea ca prin
geam /prin lipsa noastră verticală de via-
ță" (Cîntec). însuși ritualul nunții e văzut
ca o stranie „poveste de iarnă" ; în același
volum citim: „Ne sărutăm. Sîntem foto-
grafiați chiar atunci. / Fulger. Beznă. Ful-
ger. Beznă. / Mă las pe genunchi, cad în
brînci. / Te sărut melancolic pe gleznă. /
Te iau de umăr, mă iei de mijloc, / și so-
lemni intrăm în iarnă. / Prietenii tăi, pri-
etenele mele ne fac loc. / O tonă de zăpa-
dă peste noi se răstoarnă. / Murim înghe-
țați. Din nou numai pletele / în primăvară
ne-mpodobesc scheletele" (Ritual de iarnă).
Dacă e să ne restrîngem la poezia de
dragoste (fapt cerut chiar de volumul dis-
cutat), vom avea tocmai imaginea depla-
sării eresului de la acel „ecuator" al pa-
siunilor dezlănțuite și capricioase, senzua-
le și cosmicizate deopotrivă, spre mărețul
„pol" al frigului, dominat de reflexe stra-
nii și tăioase. De fiapt, această ascensiune
pe meridian, în care poetul a dobîndit
ceea ce un critic numea „o rece senzație a
părăsirii de sine" nu urmează o traiectorie
rectilinie, ci una spiralată, cu aparente în-
toarceri la punctul inițial, cu pendulări
repezi între cele două extreme. Dacă O
viziune a sentimentelor e un volum aproa-
pe în întregime „încălzit" de efuziuni, în
următorul. Dreptul la timp, semnele și
reperele finale ale „marii călătorii" sînt
evidente: „O violentă mișcare de stele, /
pe bolta ce-abia o visam. .. / De aer ești,
de aer sînt. / Unul prin altul ne-ndepăr-
tăm spre poli, / abia ducînd o frunză lipită
de vînt, / ca pe brațul unor înotători"
(Spirală albastră, sfișietoare). In Oul și sfe-
ra, avem acel Ritual de iarnă și Cîntec,
din care am citat. Pe parcursul volume-
lor următoare (exaltarea și senzualitatea
se temperează în continuare. Din domeniile
frigului poetul cere iubitei supreme sacri-
ficii. E și ceea ce spune un Cîntec din vo-
lumul In dulcele stil clasic: „Nu pune mi-
na pe mine dacă-i vară / că n-ai să înțe-
legi nimic / stimată doamnă-domnișoară /
din frig. / /Ci vino cînd nu merge nimeni,/
cînd nu avem picioare, vino / dar mai
ales cînd voi fi orb, / lumino". In virtutea
pendulării pomenite, în același volum, a-
vem un superb poem despre erosul casnic,
poem de o concretețe brutală a imagini-
lor : „Singuratecă ea mă așteaptă să-i vin
acasă. / în lipsa mea se gîndește numai la
mine. / ea cea mai dragă și mai aleasă /
dintre roabele sublime. / / Ei i se face rău
de singurătate / ea stă și spală tot timpul
podeaua 1 pînă ce o face de paisprezece
carate / și tocmai să calce pe dînsa li-
cheaua. / i Ea spală zidul casei cu mîna
ei / și atîrnă pe dînsul tablouri / ca să
se bucure derbedeul, e-hei / căzut de La
ușă-n ecouri. / / Ea își așteaptă bărbatul
bețiv / ca să-i vină acasă / și degetele al-
be și le mișcă lasciv / pentru ceafa lui cca
frumoasă" (A mea). Ce poate fi, în schimb
mai platonic, mai steril, am spune, decît
magistrala viziune în alb și ger din Pati-
natoarele text care aparține Măreției fri-
gului. Citez integral : „Ah, patinatoarele /
lucind și împingînd / cu fundul mișcat, în-
gerii martori... / / Ce monotonie grațioa-
să / și cîtă amețeală / pe frigul convențio-
nal al gheții ! / / Cînd se întorc la manti-
nelă / în larma-aplauzelor, -I ele sînt înă-
dușite de frig // Ah, respirația lor, / a pa-
tinatoarelor de performanță ...! Ah, respi-
rația lor I / /... o simt / aidoma unui cu-
țit de came / tăindu-mi beregata de abur".
(Aș atrage atenția. în altă ordine de idei,
asupra unor recunoscute, de altfel, dispo-
nibilități de asociere a cuvintelor, care per-
mit superbe împerecheri de genul „cuțit
de carne" și „beregată de abur", cînd iner-
ția limbajului ar fi cerut imperios : „cuțit
de abur" și „beregată de came").
Trebuie menționat că sensul de evo-
luție descris caracterizează întreaga poezie
a lui Nichita Stănescu; implicațiile pe ca-
re această deplasare spre alb, spre absolut,
le are în celelalte planuri reprezintă un
subiect mult prea vast, situat, evident, din-
colo de coperțile unui volum de versuri de
dragoste. Pornind de la datele de ansam-
blu, vom spune că pînă la urmă lirica ero-
tică a celui în discuție este accidental doar
expresia unor stări afective și că în pri-
mul rînd, se vrea expresia unei stări po-
etice, a unor disponibilități speciale de re-
prezentare. E adevărat, în ceea ce privește
iubirea, punctul de plecare este emina-
mente terestru, femeia nu apare în nici un
moment drept o existență abstractă, dim-
potrivă, prezența ei fizică e uimitor de su-
gestivă. Ea evoluează însă într-o lume
sui-generis (am numit poezia) și se
supune canoanelor, evoluției acesteia. Ari-
ditatea și esențializarea universului iubirii
sînt determinate nu atît de efectele unei
crize sentimentale, cît de înseși ariditatea
și esențializarea universului poetic. Excep-
ție fac, poate, cîteva texte ale căror impli-
cații în intimitățile biografiei prevalează.
Viitorul în trecut, ultimul acord din Clar
de inimă, se impune prin evocarea supli-
ciului egotist al singurătății, al existenței
fără dragoste. Numai că, dincolo de trans-
formarea poeziei într-un lamento terifiant
(cum se întîmplă cel mai adesea in astfel
dc situații), Nichita Stănescu găsește o so-
luție ingenioasă și de efect : el transfigu-
rează absența iubirii, imaginîndu-și gestu-
rile de acum ale viitoarei sale iubite, ceea
ce face să sporească dramatismul situației
de fapt : „Probabil chiar în această se-
cundă / femeia de care mă voi îndrăgosti
peste un an, — / fericită acum / se strînge
în brațe, acum, / se strînge în brațe cu
iubitul ci, / cu bărbaitul de care e îndră-
gostită / acum, chiar acum, / acum, chiar
acum, cînd leneș / ies pe ușa de sticlă a
restaurantului afumat, acum / acum și ni-
mic nu-mi pare important / și nici nimic
nu-mi mai pare important / iar a trăi o
lună mal mult / nu văd de ce. / / Acum în
această secundă cînd fluier a pagubă / și
nici un taxiu nu vine să mă ridice / și să
mă ducă, unde ?“ (Viitorul în trecut).
Dincolo de experiențe și de evoluția vizi-
unii, constante în poezia lui Nichita Stă-
nescu sînt interferențele eresului cu timpul
și cosmosul. Punerea iubirii sub amenin-
țarea orei, veche și uzată relație, fixează
antiteza cu ținuturile frigului, altfel spus
cu imperiile eternității. E interesant însă
că trăirea din plin a dragostei se face nu-
mai sub tutela efemerului, în timp ce veș-
nicia geroasă adăpostește o dragoste spiri-
tualizată pînă la asexual.
O altă obsesie care minează erosul (strîns
legată de imposibilitatea trăirii complete a
momentului) este cea a pierderii candorii.
Păcatul și efemerul sînt legate unul de ce-
lălalt, așa cum, în opoziție, candoarea vir-
ginală, imaculatul absolut din templul fri-
gului se leagă de veșnicie. In același timp
însă, poetul știe să regrete simplu cando-
rile vîrstei tinere, a căror dispariție aduce
cu sine, peste beția clipei, senzația alar-
mantă a scurgerii vremii. Citez dintr-un
poem antologic, intitulat La începutul se-
■ Nicolae ȚAȚOMIR : ,,Poezii și poeme", Editura Juni-
mea, 1974
■ Nichita STĂNESCU : „Clar de inimă ", Editura Juni-
mea, 1973
rilor (O viziune a sentimentelor); „Și nu-
mai sentimentul acesta îmi dă fericire, /
numai gîndul că sînt și că ești. / Spriji-
neam pe tîrîtul greierilor coviltire, / sub
care beam azurul decantat în cești. / / Și
cînd sfîrșeam cuvintele, inventam altele, /
Și cînd se-nsera cerul, inventam ceruri al-
bastre, / și cînd orele se-nverzeau ca sma-
raldele, / ne bronzam la lumina dragostei
noastre. II... Dar tot timpul sima ceva ...
răsuna, / un cîntec de iarbă cosită, de ta-
citurne mări, / în care inima de-atunci își
revărsa meandrele pierdutelor candori".
Datorită unității tematice, Clar de inimă
reușește să revele o sumă de alte meta-
morfoze, subliniind pregnant unele aspecte
privind valoarea intrinsecă a textelor, va-
loare ale cărej oscilații au cauze ceva mai
profunde decît umorile autorului, ori lar-
ghețea cu care încredințează tiparului ceea
ce scrie. Se știe, Nichita Stănescu face vi-
zibile în poezia sa două tendințe antinomi-
ce. Prima dintre ele, austeră și ermetică,
este dată de rigoarea conceptuală. Creația
în întregime aproape ambiționează o cons-
trucție de sistem și, simultan, activizarea
unor legi proprii cu totul inoperante în al-
te sisteme. Geocentrismul viziunii, confu-
zia— mai bine zis sinteza — obiect-semn,
perceperea poeziei ca organ specializat, apt
de a capta realități invizibile și incredi-
bile altminteri, elogiul perfecțiunii artistice
ca existență dematerializată, de o auten-
ticitate specială, mult mai șocantă și mai
durabilă decît materia însăși, acestea și toate
celelalte elemente caracteristice au la
bază, prin esența lor, rigoarea. A doua ten-
dință constă în libertatea absolută de ac-
țiune de care se bucură poetul în interio-
rul acestui spațiu. O dată acceptate legile
noului sistem, dispare orice constrîngere,
conceptualismul așezat la baza construcției
sistemului este înlocuit cu viziunea barocă
a existenței lui complicate și plurivoce. La
nivel pur lingvistic situația e mai ușor de
sesizat. Conform unei teorii vechi de cel
puțin o sută de ani, între limbajul obișnu-
it și cel poetic există doar o coincidență
formală, ele sînt, în fapt, realități autono-
me, cu virtuți semantice diferite. Astfel, cuvin-
tul din limbajul obișnuit trebuie definit și de-
numit altfel în limbajul poetic, eventual
antitetic pentru a i se sublinia inadver-
tența. Necuvîntul nu mai este echivalentul
convențional al unei realități, e instrument
și materie în însăși crearea realității. In
atari condiții, libertatea de acțiune a ver-
bului poetic este, teoretic, nelimitată, așa
cum nelimitată este existența fenomenală.
Avînd conștiința acestei libertăți, Nichita
Stănescu nu omite s-o transforme în unele
momente în veritabilă anarhie. Mobilita-
tea asociativă nu mai e reflexul unei tră-
iri lirice, ci devine expresia purului joc,
detașat și inutil, de un arbitrar supărător.
Speculațiile sucombă în sterilitate, cuvin-
tele devin bune de orice; apar ca niște
obiecte monstruoase tocmai datorită impo-
sibilității de a le racorda la un anume
sistem de referință, fie el și foarte ezoteric.
Clar de inimă e oglinda fidelă a convie-
țuirii aproape paradoxale dintre marea
poezie și maniile inofensive ale unui co-
lecționar de deșeuri verbale. Dacă o ase-
menea stare de lucruri a ajuns să irite în
așa măsură încît poetul nostru să fie tre-
cut pe lista suspecților (ca să nu zic a
impostorilor), în ceea ce mă privește, regret
numai faptul că Nichita Stănescu se am-
biționează în a alimenta, în vremea din
din urmă cu deosebire, astfel de confuzii.
Evident, există o ieșire onorabilă din situ-
ație și ea va fi înlesnită de cei care, mai
devreme sau mai tîrziu, vor face „curățe-
nia" necesară, delimitînd cu severitate o
operă de excepție de schițele pregătitoare
sau de unele inofensive capricii de vacanță.
Apărut la „Junimea" într-o ținută grafică
de invidiat, volumul Clar de inimă acordă
prioritate în selecție volumelor : In dulcele
stil clasic, O viziune a sentlmentelor, și
Măreția frigului. Avînd în vedere prezența
masivă a textelor din acest ultim volum,
apare limpede că tematica a fost criteriul
I unic de selecție.
5 — Convorbiri literare
de val condurache
literatura document
La adăpostul paginilor cărții, cititorul de
literatură se hrănește în deplină securitate
cu iluzia unor existențe posibile știind că
nici un rău care atinge personajele cărții
nu-1 poate lovi. O ambiguitate subînțeleasă
de scriitor și cititor face ca acesta din ur-
mă să nu trăiască în mod autentic emoția
lecturii. Veritabilii „degustători’1 de litera-
tură suferă ca și cum ar suferi, se bucură
— ca și cum s-ar bucura. Emoția lecturii
este starea intermediară între iluzie Și luci-
ditate, una fără cealaltă fiind posibilă dar
nerecomandabilă. Iluzionarea singură con-
duce la „analfabetism11 estetic al cărui caz
limită este faimoasa intrare pe scenă în
timpul spectacolului și pălmuirea unuia
dintre actori. Luciditatea extremă distruge
arta, căci fără un dram de iluzie nu zărim
decît sforile cu care sînt mînuite marione-
tele.
Literatura-documcnt ilustrează o stare e-
moțională de tranziție. Dacă autorul unui
jurnal n-ar garanta autenticitatea evenimen-
telor consemnate, am fi îndreptățiți să ju-
decăm jurnalul drept o ficțiune. Nimic nu
deosebește ficțiunea de faptul real cînd a-
mîndouă sînt cuprinse în paginile unei
cărți. Doar pactul de lectură acționează a-
supra psihologiei cititorului orientindu-i
atenția și dirijîndu-i emoția. Deosebirea în-
tre literatura-document și literatura așa-
numită „de ficțiune11 nu constă în calitatea
scrisului, ci în natura emoției pe care o
trăiește cititorul. Jurnalul unui proces, a-
mintirile unui om, relatarea unor fapte rea-
le și decretate ca atare îl scot pe cititor de
la adăpostul coperților, îi zdruncină liniș-
tea, îi tulbură securitatea. Faptele fiind
reale, primejdiile prin care au trecut per-
sonajele cărții l-ar fi putut afecta chiar pe
cititor.
O prejudecată veche și rezistentă a cri-
ticii pretinde de la autorii literaturii-docu-
ment literatură de ficțiune. Supremul oma-
giu pe care criticii îl aduc în mod curent
autorilor de reportaje, de interviuri ori de
memorii este acela că talentul dovedit îi
îndreptățește pe respectivii autori să scrie
o carte de ficțiune. Și aceasta pentru că,
în mod paradoxal, chiar criticii se lasă ilu-
zionați de literatura-document: refuzînd să
vadă literatura documentului, criticii văd
doar realitatea pe care cuvîntul o re-crează.
Cuvîntul are, în cazul literaturii-docu-
ment, o transparență maximă. Smuls de la
adăpostul ficțiunii cititorul și, din păcate,
chiar criticul, vede numai realitatea faptu-
lui, uitînd că, faptul este povestit și că,
pentru ca viața să-și păstreze autenticitatea
și în carte, este nevoie de artă. Vom trage
concluzia că meritul unui memorialist sau
reporter este echivalent cu meritul oricărui
scriitor și că natura diferită a emoției pe
care o provoacă literatura-document nu tre-
buie sâ ne facă să o considerăm inferioară
literaturii de ficțiune, ci să o așezăm ală-
turi de ea ca gen independent.
Documentul, ca pură dare dc sea
mă asupra realității, ocupă ur
loc copleșitor în memoriile poves-
titorului moldovean Toader I. Ștefan
O mare parte din volumul auto-
biografic Memoriul meu are ca obiect pro-
ducția agricolă a cutărui an din viața sa-
tului Ghindăoani, nașterile, căsătoriile și
morțile înregistrate de-a lungul anilor, re-
partizarea terenurilor agricole etc., toate
acestea tratate în manieră riguros statisti-
că. Alături de povestea vieții sale, Toader
I. Ștefan a intenționat să scrie o monogra-
fie „documentată11 a satului natal, intenție
nu tocmai fericită, pentru că, așa cum se
poate vedea în citatul care urmează, Toader
I. Ștefan se abandonează cu totul docu-
mentului uitînd că lucrarea sa este, totuși,
o povestire autobiografică : „Tn 1874, la
prășit la Hîrtop, stăm în colibă cu Ion Du-
mitru Ștefan, zis, Ciobîcă, care era la prășit
cu femeia, cu doi băitani și cu două fete.
Și era oamenii foarte buni de tovărășie. în
1875 am avut tot ogoarălc din 1874. Câ
era 100 prăjini în două ogoară : unul la
iaz, 60 prăjini, și alt ogor în Valea Rusu-
lui, 40 prăjini. Dar în acest an a fost se-
cită, și, din 100 prăjini, abie au ieșit 6
mierțe popușoi slăbuți, pe cînd anul tre-
cut, tot din acele ogoară, au ieșit 20 mierțe
fparte buni. Dar cu toate că în 1875 popu-
șoii au fost răi și puțuni, era și ieftini : 10
lei mierța și (cel) mult 12 lei (6 lei suta de
chile). De fin încă a fost lipsă. Dar iarna
spre 1876 au fost ușoară, așa că fînul n-au
fost scump, cum se aștepta. Eu am vîndut
boii cu 16 galbeni și jumătate, în dechim-
vrie 1875 și la martie 1876 am cumpărat doi
junei cu 11 galbeni. Junei de doi ani, dar
nu i-am pus la jug pînă toamna", (p. 174).
Multe asemenea pagini trădează funcția de
epitrop pe care autorul cărții a deținut-o
un timp.
Toader I. Ștefan a fost însă un scriitor
autentic care s-a ignorat și care, deși a
fntenționat să-și tipărească memoriile în
timpul vieții n-a intuit dimensiunea reală
a propriului talent. Lui Toader I. Ștefan
i-a lipsit doar conștiința scrisului, nu și
capacitatea de a scrie. Certitudinea că lu-
crează la un simplu „memoriu" l-a împie-
dicat să se autocenzureze, astfel încît, cu
cartea în față, putem aprecia scriitorul, de
multe ori rătăcit printre cifre, alteori scli-
pitor în „inocența" scrisului său și mai pu-
țin opera. Chiar fără acele pagini de sta-
tistică aridă, Memoriul meu nu are confi-
gurația unei povestiri. Singurul criteriu de
ordonare a întimplărilor fiind cel cronolo-
gic, este firesc ca narațiunea să piardă pe
parcurs din interes, să se împotmolească în
divagații al căror rost singur autorul l-a
știut. Nu numai datele statistice fac corp
separat în cartea lui Toader I. Ștefan, ci
și întîmplările lipsite de semnificație asu-
pra cărora povestitorul întîrzie îndelung.
Foarte inegal, memoriul lui Toader I. Ștefan
este cartea unui autodidact care, în „igno-
ranța" sa, a rămas fără o operă literară fi-
nită, deși fragmentele de literatură cuprin-
se în memoriu său ne îndreptățesc să-1
considerăm un excelent scriitor.
Personajul Toader I. Ștefan se reține, el
ocupînd un loc cu totul aparte între „ță-
ranii" literaturii române. Natură suscepti-
bilă, suferind acut de mania persecuției,
povestitorul a preferat să trăiască „trist,
rușinat și descurajat", prieteniile pe care
le amintește în cîteva rînduri nefiind decît
„camaraderii" întreținute de munca în co-
mun. Aproape abulic, personajul recepțio-
nează pasiv loviturile vieții, defetist. Toa-
der I. Ștefan este încolțit de agresivitatea
propriei familii. Soția încearcă să-1 otră-
vească în repetate rînduri fără a descuraja
în urma eșecurilor, fratele vitreg îl depo-
sedează neloial, deși legal, de o mare parte
din modesta „avere". La agresivitate, Toa-
der I. Ștefan răspunde cu resemnare. Un
fatalism de descendență biblică guvernează
acțiunile personajului. Insultat, Toader I.
Ștefan întoarce și celălalt obraz. La înțe-
legerea creștină a greșelilor semenilor se
adaugă și o demnitate care se manifestă
în aceleași forme ale pasivității. Pudoarea
îl oprește de la gesturi vindicative, teama
de a „nu se da în spectacol" acționează
inhibitiv asupra personajului. Toader I. Ște-
fan este victima propriei firi. Voința de a
se situa deasupra faptelor trădează teama
de implicare în faptele semenilor. Preferind
contemplarea, personajul se lasă purtat de
evenimente ; ferindu-șe de a intra în con-
flict, îi suferă doar efectele. Toader I'. Ște-
fan iese de multe ori învins fără să lupte.
Excepțional scris e fragmentul în care
Toader I. Ștefan își deplînge starea de soț
înșelat. Limbajul pitoresc, impregnat de pu-
ternice accente regionale, dă o savoare
specială confesiunilor. De loc artificiale,
mărturisirile povestitorului sînt adeseori
brutale, de cele mai multe ori doar „frus-
te", dar întotdeauna conduse de logica ade-
vărului total. Pudoarea, prezentă inhibitiv
în actele personajului, lipsește la nivelul
limbajului. Am zice că Toader I. Ștefan
ocolește cu bună știință eufemismul. Par-
curgerea titlurilor capitolelor este suficien-
tă pentru a proba cele afirmate mai sus :
„Lună de miere sau otravă ?“, „Atentat cri-
minal încercat de soția me, dar nereușit",
„...Femeia mea urmează sălbăticiile" etc.
Toader I. Ștefan scrie sub directa influ-
ență a limbajului biblic. Brutalitatea expre-
siei, viziunile catastrofice își au originea în
noul testament, pe care, o mărturisește au-
torul, l-a parcurs cu multă atenție. Viața,
potrivit fatalismului personajului, este o
deșărtăciune, „nu suntem siguri și stăpîni
in lume, nici pe bogăție, nici pe onoare,
nici chiar pe viața noastră", conchide Toa-
der I. Ștefan (p. 388). Descoperim astfel că
din toate înșiruirile de cifre, aglomerate în
memoriu, „pomelnicul" mortilor 2și află
motivația la nivelul tematic : ca și în biblie,
enumerarea vieților și inortilor are darul
de a transforma motivul „vanitas-vanita-
tum" în temă principală a cărții.
Contemporan cu Creangă, lector asiduu
al poveștilor acestuia, Toader I. Ștefan nu
a împrumutat aproape nimic din jovialitatea
genialului povestitor. Grav ca tematică, me-
moriul lui Toader I. Ștefan interesează ex-
trem de puțin ca monografie a satului și a
oamenilor, din motivele invocate la înce-
putul cronicii. Toader I. Ștefan privește
puțin în jurul său și nu reține decît sim-
bolul puțin grăitor al cifrei. Scriitura, însă,
nu minte și documentul conținut de Me-
moriul meu e însăși literatura acestei cărți,
în felul de a gîndi al personajului, în fa-
talismul său, e înscrisă epoca istorică în
care a creat Toader I. Ștefan și, implicit,
motivația crezului său filosofic. Dar, și a-
ceasta ne interesează în primul rînd, in
scriitura neîngrijită a cărții, sînt înscrise
semnele unui talent ieșit din comun.
Cecilia Anghelescu-Sămărghițan po-
vestește dramatica istorie a unei
mame, Lacrima Sămărghițan, în-
truchipare a nefericirii omenești,
și a fiului ei, Horia Sămărghițan,
grav bolnav de inimă. Patetic inti-
tulată Inima fiului meu !, cartea nu se ri-
dică la nivelul dramatismului evenimentu-
lui real. Autoarea relatează fără nerv zbu-
ciumul mamei în căutarea unei soluții sal-
vatoare. se complică neinspirat întregind
portretul mamei, cu date biografice supli-
mentare. întreaga relatare este nefericit o-
rientată către trăirile mamei și de loc că •
tre drama bolnavului, a copilului care știe
că va muri.
Cecilia Anghelescu-Sămărghițan a prefe-
rat sâ transcrie la nesfîrșit lamentațiile
mamei ignorînd faptul elementar că orice
lectură, pentru a fi convingătoare, trebuie
să cîștige în primul rînd interesul cititoru-
lui și nu compasiunea. Un fapt dramatic,
rău povestit, nu este mai puțin plictisitor
pentru motivul câ este real. Abia în a do-
ua jumătate a cărții relatarea devine mai
alertă. Concentrîndu-se asupra faptelor, Ce-
cilia Anghelescu-Sămărghițan reușește să
facă ceea ce nu a izbutit analizînd senti-
mentele mamei : literatură. Finalul atractiv
al relatării înseamnă totuși prea puțin pen-
tru întreaga carte. Abundența unor fraze
ca aceea pe care o vom cita este suficientă
pentru a compromite lucrarea : „La starea
de încordare a Lacrimei. care ținea cu din-
ții de viața acestui copil, era suficientă o
singură vorbă ca să-i amintească că-1 putea
pierde, că dezastrul ar putea interveni în
orice moment, ca nervii să nu-i mai poa-
tă rezista și-n fața ochilor să-i apară cea
mai teribilă dramă pc care ar mai fi putu-
t-o trăi" (p. 29).
Este trist a-i spune unui literat că viața
întrece în imaginație și dramatism litera-
tura pe care el o scrie. A repeta o dată la
cîteva pagini cuvintele „dezastru", „dramă",
„moartea", „durere", nu înseamnă și a scrie
o povestire dramatică, nici a provoca citi-
torului emoții autentice. A povesti un fapt
real, ne demonstrează această carte, nu e
deajuns pentru a crea iluzia vieții.
■ Toader I. ȘTEFAN : „Memoriul meu", Ed. Eminescu,
col. Documente de viață, București, 1974
■ Cecilia ANGHELESCU-SĂMĂRGHIȚAN : „Inima fiului
meu”, Ed. Albatros București, 1974
■ Mihai STOIAN : „Eroare judiciară", Ed Eminescu, col.
Documente de viață, București, 1974
Mihai Stoian se dovedește și cu această
carte un bun cunoscător al vieții.
Eroare judiciară, reprezintă, însă, un
pas înapoi față de Cinci romane trăite.
Partea a doua, Fii, fiice, și părinți
r.u e decît o 'culegere de fapite di-
verse,	este	adevărat, alese	pentru a
ilustra și denunța inconștiența unor „fii,
fiice și părinți". Modul în care Mihai Sto-
ian reunește aceste fapte, precum și prezen-
tarea „eroilor", nu diferă de obișnuitele
note de serviciu realizate în cotidiene Mi-
hai Stoian nu-și valorifică talentul nici în
secțiunea treia a cărții, Eroare judiciară, o
insipidă istorisire a unei insignifiante false
mărturii. Trecerea în revistă a etapelor
procesului de condamnare a protagonistu-
lui, și a celuilalt proces, de reabilitare, e
relevantă dintr-un singur punct de vedere.
Mihai Stoian ne reamintește că justiția nu
are întotdeauna posibilitatea să restabileas-
că adevărul, ci este silită, uneori, de falsele
mărturii, să ordoneze verosimil fapte dis-
parate. Mihai Stoian pledează pentru res-
ponsabilitatea tuturor celor care sînt in
măsură să definească verosimilul unei si-
tuații penale. Căci adevărul și ceea ce pare,
la un moment dat a fi adevărat, nu cores-
pund întotdeauna.
Excelentă este prima secțiune, Ironia su-
praviefulrii sau Ororile războiului, relata-
rea unui caz ieșit din comun, întoarcerea
din război a unui amnezic și descoperirea
uitatei familii. Ilie Voicu nu este recunos-
cut de toți membrii familiei, nici de toți
eunoscuții, ca fiind Ilie Pața. Semnalmen-
tele sale nu corespund întru totul semnal-
mentelor celui dispărut în război. Nu știm
dacă, într-adevăr, el este Ilie Pața. Identi-
tatea sa rămîne necunoscută pînă la capăt.
Ancheta socială a lui Mihai Stoian este în-
dreptată mai puțin către identificarea pro-
priu-zisă,	autorul	urmărind	în primul
rînd să	denunțe	procesul	ascuns	de
mistificare	(automistificare) a	unor	con-
științe.	Presupușii	frați ni	lui	Ilie
(Voicu sau Pața) nu pun la îndoială
asemănarea lui Ilie Voicu cu fratele lor,
pur și simplu ei nu doresc să-1 recunoască.
Dacă Ilie Voicu este aceeași persoană cu
Ilie Pața nu are nici o importanță. Pe Mi-
hai Stoian l-a interesat, pe lîngă faptul de
conștiință, latura morală a „fabulei" și drama
protagonistului. Ilie s-a întors din război
fără trecut, fără familie și o altă familie,
poate chiar familia amnezicului, refuză să
i-1 ofere Mutilat prin pierderea amintirilor,
Ilie rămîne mutilat pentru că voința unor
oameni a dorit-o.
Textul cuprinde nenumărate alte suges-
tii, conține înscrise interpretări nelimi-
tate. Mihai Stoian a evitat orice comenta-
riu, alăturînd cu multă artă declarațiile ce-
lor care l-au cunoscut pe Ilie Pața. Inter-
vențiile autorului sînt foarte rare. Mihai
Stoian „întrerupe" depozițiile „martorilor"
pentru a întări semnificația faptelor prin
intercalarea unor fragmente „literare" une-
ori medicale. Ne interesează doar funcția
fragmentelor de „literatură" introduse de
Mihai Stoian în corpul relatării sale. Re-
alitatea, ni se sugerează, „citează" litera-
tură, o reproduce, îi confirmă sensurile. Ne
aflăm la antipodul concluziei la care am
ajuns recenzînd cartea Inima fiului meu!
Literatura întrece în semnificații viața, des-
cifrează sensuri pe care viața nu le-a trăit
încă. Ni se relevă faptul că literatura poate
sintetiza, într-o frază, semnificația unei
vieți întreg’
Convorbiri literare —6
de al. dobrescu
vorbele
faptele
Istoric literar conștiincios, autor a
două monografii de tip pozitivist și
al unor mai vechi studii despre Ma-
iorescu și Eminescu, notabile prin
intenția recuperatoare, Mihai Dră-
gan și-a adunat în Reacții critice interven-
țiile publicistice dintre 1904—1973. Volumul,
unitar prin ton, are — ca mai toate cule-
gerile de articole — și meritul de a lumina
programul literar al semnatarului, ideile sale
generale despre ce este și, mai ales, ce ar
trebui să fie disciplina în cadrele căreia ac-
tivează. Se cuvine să spun de la început că
pozițiile de principiu formulate de Mihai Dră-
gan mi se par întru totul acceptabile, ela
fiind — de altminteri — locuri comune (teo-
retic) ale cercetării literare actuale. Subscriu
deci fără rezerve la opinia după care „A face
istorie literară modernă nu înseamnă a po-
vesti de-a valma, în ordine cronologică, și
adesea la aceeași temperatură, operele unui
scriitor, importante sau minore, a aduna fap-
te privitoare la epocă și la modul in care
[scriitorul] a fost receptat de critica vremii,
ci presupune a merge mult mai departe și
anume : la degajarea, din materialul cerce-
tat, a unor semnificații artistice și la orga-
nizarea lor în judecăți de valoare cuprinză-
toare..." (p. 10—11). Sau, în altă variantă :
„absolutizarea punctului de vedere istoric în
cercetarea literară duce la pedanterie arhi-
vistică, la supraevaluarea elementelor biogra-
fice în defavoarea operei. Aceasta nu mai
este privită ca un organism viu, care spune
ceva, ci ca un fapt oarecare de cultură, cir-
cumscris la o anumită epocă" (p. 171). Că
ideea e de obîrșie călinesciană recunoaște și
Mihai Drăgan în Ierarhiile consolidate, unde,
„reacționînd" cu promptitudine la un articol
al lui Adrian Marino despre Vianu, rememo-
rează retoric : „Ne amintim că nu de mult
(v. lașul literar, nr. 5, 1965, p. 82—83), Adrian
Marino combătea. cu vehemența Sa caracte-
ristică, «factologia», «documențarismul tena-
ce», «aerul pedant, scientist, îmbîcsit», _ în
fine «izvorismul» unor studii eminesciene.
Impresiona atunci nu atît reluarea, devenită
clișeu, a unor idei călinesciene (din Opera lui
M. Eminescu, voi. V), cil proclamarea prea
optimistă a «falimentului» unor astfel de
cercetări ce se înscriu în tradiția «'criticii
universitare» și atît" (p. 123). Nu asta mi se
pare însă esențial aici, ci întrebarea secven-
ță pasajului citat și care sună astfel : „Este
Adrian Marino consecvent cu sine însuși? .
Cu alte cuvinte, Mihai Drăgan pretinde isto-
ricului literar să respecte cu fidelitate prin-
cipiile teoretice pe care le enunță, • ilustrîn-
du-le prin opera proprie. Cum nici în această
privință nu am nimic de obiectat, socotesc
nimerită reluarea interogației, de astă dată
în legătură cu autorul Reacțiilor critice. Și
pentru a urma exemplul pînă la capăt (în
cazul Marino, Mihai Drăgan comentează O-
pera lui Alexandru Macedonski), mă voi opri,
nu la textele publicistice (deși Aproximațiile
critice, ca și ultimul volum, sint nu mai pu-
țin elocvente), ci la cele două cărți, despre
Ibrăileanu și, respectiv. Hasdeut cu intenția
mărturisită de a vedea în ce măsură parvine
istoricul literar la „degajarea, din materialul
cercetat, a unor semnificații artistice Și la
organizarea lor în judecăți de valoare cu-
prinzătoare" sau la „estomparea criticii diti-
rambice" în favoarea „spiritului critic" (p.
124) Micromonografia Ibrăileanu (1971) fra-
pează prin patima pentru documentul inedit,
valorificat cu obstinare în ciuda interesului
minor pe care îl prezintă (demonstrația a fă-
cut-o mai de mult Al. Piru). în tot contri-
buția lui Mihai Drăgan mărginindu-se, la ni-
velul interpretării textelor, Ia refacerea mai
vechilor formule critice. Capitolul consacrat
romanului Adela, bun prilej pentru „degaja-
rea" „semnificațiilor artistice", este revelator
pentru metoda și imaginația critică a auto-
ruluir -Caracterizarea-lup Emil-Codrescu drept
„spirit hamletian" (p. 189) trimite la „Adela".
Romanul unui critic de Vladimir Streina
(acolo se vorbește de „hamletism erotic", de
.complicație tipică de hamletism absurd", de
faptul că eroul „hamletizează cu deznădejde")
după cum paralela cu maximele din Privind
viața (p. 189) reclamă aceeași obîrșie. Tot așa,
formularea : „In ciuda intelectualității sale
tăioase, cvadragenarul «intempestiv și per-
vers de lucid» a rămas, în subsolul vieții sale
intime, un adolescent..." (p. 190) amintește
propoziția lui Zarifopol : „Codrescu este de
tipul adolescentului perpetuu" (Delicate lu-
cruri vechi), dar poate fi apropiată și de o.
frază a lui Streinu : „Emoțiile cele mai pu-
ternice pe care le încearcă frămîntatul erou
sînt ale unui adolescent, întîrziat pînă la
vîrstă de patruzeci de ani" (art. cit.). Origi-
nal este Mihai Drăgan numai cînd scrie : „Nu
Adela nu I-a iubit ( = admirat) decît spiritua-
licește [pe Codrescu] ..."	(p. 191), sau cînd
sintetizează : „Capodoperă de analiză sufle-
tească microscopică și finețe intelectuală, ro-
manul Adela (...) îl situează pe Ibrăileanu
în rîndul întîi al prozei interbelice (au spus-o
aceasta, în epocă, G. Călinescu. Paul Zarifo-
pol, Octav Botez, Vladimir Streinu, Șerban
Cioculescu)" (p. 194—195). Despre B. P. Has-
deu (1972) am scris la timpul cuvenit, re-
mareînd însemnătatea corecturilor operate în
sfera biografiei scriitorului și atrăgînd aten-
ția asupra inaptitudinii autorului pentru sin-
teză, ca și asupra consecințelor necenzuratei
iubiri în cercetarea literară. în porțiunile în
care documentul și numai el are prioritate,
Mihai Drăgan nu poate fi acuzat de exces ।
■ Mihai DRĂGAN : „Reacții critice", Editura Junimea
1973
de iubire, căci acolo doar faptele dau măsura
vorbelor comentatorului. In Figurină însă,
amănuntelor (adică documentelor) li se sub-
stituie intențional actul de sinteză, care —
firește, — ar trebui să plece de la ele. Dar
nu se întîmplă așa. Convins că fixează atri-
butele geniului Hasdeu, Mihai Drăgan n-a
făcut decît să reia o sumă de trăsături va-
labile pentru oricare creator de geniu. Has-
deu se pulverizează în acest „portret", pînă
la a ajunge o abstracție superlativă. Am fi
vrut, desigur, o imagine cît mai fidelă da-
telor particulare, dar autorul n-are tocmai
darul sintezei. Calitatea întreprinderii sale
se măsoară doar prin cantitatea de informa-
ție sigură pe care o furnizează, de aceea nu.
asistăm la o interpretare a lui Hasdeu, ci nu-
mai la o descriere a lui. Stăpîn pe situație,
cînd e vorba de date sigure, Mihai Drăgan se
refugiază din fața judecății de valoare într-un
entuziasm lingvistic suspect prin persistență.
E de-a dreptul uluitor la un pozitivist să
constați câ exaltă romantic precum Hasdeu în
Ion Vodă cel Cumplit. Exegeza se transfor-
mă într-un șuvoi de superlative, precum ace-
lea culese numai de la pagina 140 : „sete
fantastică de cunoaștere", „geniul romantic",
„intuițiile fulgerătoare", „alcătuire sufleteas-
că și intelectuală unică". Așa se explică, bă-
nuiesc, și absența din carte a oricărei modi-
ficări ori nuanțări în privința receptării pro-
ducției literare hasdeene, rămase la spiritul
xechilor clișee : „O adevărată ars poetica este
cunoscuta poemă Viersul (1972) în care scri-
itorul își arată deschis preferința pentru ac-
centele aspre, pentru o poezie a sarcasmului
și a suferinței. (...). Și mai caracteristică
pentru această direcție poetică, structural ro-
mantică, este Prefața la unicul său volum de
versuri... (...). Mai viguros ca simțire și pu-
tere de expresie apare Hasdeu în poezia so-
cială, plină de accente satirice, duse pînă la
imprecații ucigătoare (...). Semnificativă pen-
tru această poezie socială, intens luminată de
flăcările pamfletului, este poema Odă la
ciocoi (...). Nelipsit de sensibilitate delicată,
Hasdeu tinde și spre o poezie de simboluri
(Bradul, Frunzele) sau diafan muzicală (...).
Nu-i este străin lui Hasdeu nici versul mlă-
dios și dulce, cu neprevăzute arcuiri spre
interior (...), nici emoția la plecarea ciocîr-
liei (...), nici solemnitatea plastică și neliniș-
tea la venirea iernii..." etc., etc. „Iată și o
imagine prebacoviană" — zice Mihai Drăgan
și citează din Alb și negru versuri cu iz de
Topîrceanu : „Iată însă, ca șiraguri de călu-
gări în sobor,/ Vezi ceva negrind în zare :
ciorile pe șos cobor/ Și pe spinul chip al Ier-
nii, vesel croncănind, s-agață" (pp. 215—221).
Păreri de bun simț formulează Mihai
Drăgan și cu privire la rigorile
actului critic. Nu știu, bunăoară, ci-
ne n-ar contrasemna-o pe aceea
care susține că acțiunea critică pre-
supune „delimitare critică argumentată, ati-
tudine polemică, ebuliție intelectuală necon-
tenită, și nu un refugiu diplomatic în consi-
derații incolore, indiferente și mono one. ce
nu pot interesa pe nimeni" (p. 318). Ideea e
aplicată sistematic altora, drept care i se re-
proșează lui Alexandru George, „polem.st pus
pe fapte mari" (p. 231), că susține cutare po-
ziție „nu știm pe ce temei" (p. 232), câ, in
altă ordine de idei, „scrie la modul fante-
zist" (p. 233), iar lui Al. Dobrescu, „junele"
ieșit „peste noapte din găoace", „zurbagiu'
lipsit de „sentimentul muncii serioase", „cri-
tic buldozer" cu „mentalitate de cîrcotaș", „di-
letant și ambițios" „incompetent Și obraz-
nic" (pp. 301—310), că îl acuză pe Al. Piru
de plagiat, „dar, spre bucuria celui încrimi-
nat, nu aduce nici o probă" (p. 304)_. Un spi-
rit maiorcscian (p. 203—208) se ocupă de con-
troversata carte Cică niște cronicari... de C.
Regman și ne spune că un critic „trebuie ju-
decat în totalitatea activității lui", că Regman
are- nu numai „îndrăzneala. _ capacitatea _ae
a-și asuma lucid riscul profesînd,. atunci cînd
trebuie, radicalitatea", aar și „însușirea de
a înțelege farmecul criticii, de a fi un scrii-
tor de gust și de a crea", că are maeștri de-
clarați, de la care a învățat „lecția înaltă a
polemicii ca formă specială de manifestare
a raționalismului", că practică o critică de
bună descendență maioresciană, că atitudinea
sa polemică e justificată, că el își etalează
și propriul punct de vedere, fără a fi, totuși,
intolerant și exclusivist, că tehnica adoptată
e reducerea la absurd, că are stil și e „preo-
cupat în gradul cel mai înalt de expunerea
unui bagaj solid de argumente", că excelea-
ză în realizarea portretului moral, că avem
nevoie de Regman „în lupta pentru înlătu-
rarea intoleranței, a superficialității și a
mediocrității agresive", după care urmează fi-
nalul ; „Cititorul se va convinge cu ușurință
că autorul cărții Cică niște cronicari... se
încruntă numai atunci cînd trebuie, și afirmă
atunci cînd se poate. Paginile analitice despre
șt. Augustin-Doinaș, Ion Alexandru, Leonid
Dimov, Fănuș Neagu ș.a. sunt o dovadă a
gustului său rafinat, a capacității Iui de a
traduce emoția într-un discurs critic dens,
îmbietor la lectură". Ori. tocmai asta se cu-
venea dovedit, chiar dacă nici celelalte afir-
mații nu sînt susținute în vreun fel. Pro-
babil însă că prea marea „ebuliție intelec-
tuală" i-a retezat Iui Mihai Drăgan apetitul
pentru demonstrație. Sau iată textul Critica
literară ca formă a pasiunii, ce tratează des-
pre Prezențe poetice de I. Oarcăsu. După o
pledoarie în favoarea criticii de gazetă, Mi-
hai Drăgan constată că Oarcăsu s-a consa-
crat „interpretării poeziei" și-i transcrie opi-
niile teoretice (cam de duzină), neuitînd să
sublinieze „cultul pentru lucrarea critică și
de estetică a lui Tudor Vianu, Ibrăileanu,
Călinescu, Thibaudet", laudă spiritul său „a-
nalitic și reflexiv, dotat cu un gust sigur,
ușor aderent la tot ceea ce este creație au-
tentică", atrage atenția că foiletoanele din
volum nu sînt simple cronici, ci „portrete
critice" („în care pe primul plan nu stă ca-
racterizarea psihologică a poetului discutat,
ci aceea estetică, prin analiză nuanțată și di-
ferențiere în ordine valorică"), In care „cer-
cetarea e calmă, spontaneitatea e suprave-
gheată de inteligență, spiritul polemic e sub-
textual, judecățile sînt cumpănite și temei-
nice". Oarcăsu depistează „«semnele clasicită-
ții», adică ale «duratei»" în foiletoane subti-
le cu structură de eseu, precum acelea des-
pre Voiculescu, Fundoianu, Philippide, Botta,
Stanca etc. etc. Și, după o punere la punct
a lui Ov. S, Crohmălniceanu (fără vreo pro-
bă temeinică), urmează cîteva rezerve și în-
cheierea că Oarcăsu „se înfățișează ca o per-
sonalitate critică distinsă și autoritară".
C|	um s-a văzut, publicistul Mihai Dra-
1 gan practică un comentariu, nu ex-
cesiv de subiectiv, cît excesiv de ne-
argumentat. Faptul are însă cele
mai grave consecințe în pagi-
nile declarat polemice. Câ Mihai Drăgan
se vrea polemist ne sugerează chiar titlul
ultimului său volum, dar — mai cu seamă —
insistenta pledoarie pentru această formă de
manifestare a spiritului critic. Și de astă
dată trebuie să observ, în spiritul adevărului,
caracterul stenic-constructiv al opiniilor sale
despre polemică, a căror deplină respectare
ar contribui, fără doar și poate, la instaura-
rea unui climat de dezbatere deschisă, fără
prejudecăți și rea credință. Subscriu, așadar,
la rînduri precum următoarele : „Polemica de
idei este o necesitate pentru existența mai
multor tendințe și stiluri în cuprinsul lite-
raturii și al criticii, pentru instaurarea unui
climat cu adevărat intelectual. Abia prin
crearea unui larg spațiu spiritual pentru o
controversă reală de opinii și atitudini lite-
rare, responsabilitatea criticii poate crește,
funcția ei estetică și educativă cîștigă în au-
toritate, critica ar fi critică nu pentru a da
impresia că suntem combativi, ci pentru a
contribui cu adevărat la progresul literaturii
și al spiritului public" (p. 293). Să luăm un
exemplu tipic pentru polemica practicată de
Mihai Drăgan. In Mentorul „Junimii" — con-
testat?, el dialoghează cu Alexandru George,
autorul a trei articole despre polemică și
maiorescianismul lui Lovinescu. Ce susținea
în ele criticul? Că „polemica trebuie să de-
vină un exercițiu al spiritului prin care se
descoperă sau se pune în valoare un adevăr,
și că de mai multe ori talentul celui care dis-
cută poate fi o formă de înșelare asupra rea-
lității, dacă nu chiar o formă de injustiție,
cu atît mai periculoasă cu cît el e mai
dăruit de muze". Exemplul ilustru ar fi Maio-
rescu, creatorul unui „stil de polemică în care
centrul de greutate cade pe amănunt și pe
formă. Or, chestiunea importantă într-o dis-
cuție nu ține de argumentare, cj de adevăr.
Un ins poate avea dreptate și în același timp
să fie un prost apărător al propriei cauze.
LI poate formula un adevăr, dar greși spec-
taculos într-o chestiune de amănunt; el poate
susține o idee mare și nouă, dar pe care nu
știe să și-o valorifice cum trebuie. Maiorescu
a avut, ca nimeni altul, talentul de a desco-
peri punctele slabe ale adversarilor și a ocoli
mereu inima chestiunii". Primul caz ales spre
ilustrare, „desființarea" lui V. A. Urechia,
provoacă nemulțumirea lui Mihai Drăgan, care
ripostează:
I.	„Vorbind mereu de adevăr. Alexandru
George afirmă — nu știm pe ce temea — că
Maiorescu ar fi atacat întreaga activitate a
prolificului V. A. Urechia ! Oricine citește
Beția de cuvinte poate vedea că ținta iro-
niei maioresciene este numai un studiu^ al a-
cestuia despre Miron Costin, iar în Răspun-
surile „Revistei contimporane" discuția se
poartă exclusiv în jurul acelorași erori..."
(p. 232). întîi că o asemenea afirmație lip-
sește din textele lui Alexandru George, In ai
doilea rînd, chiar dacă ar exista, ea ar fi
perfect îndreptățită. Esențial în cele două ar-
ticole nu e faptul că Maiorescu se ocupă de
un singur text al lui Urechia. ci că — ple-
cînd de la el — urmărește discreditarea în-
tregii sale opere. Sau, poate, Mihai Drăgan
crede că paragraful: „Dar în starea intelec-
tuală în care se afla d-sa (Urechia — n.n.)
cînd scrie, nici nu e vorba de exactitate a
citărilor. Totul e ca sonul gol al numelor pro-
prii să producă efect" (Beția dc cuvinte) sau :
„D. Grădișteanu nu este erudit și literat ex
professo, nu este, ca d. Ureche, profesor de
literatură și istorie la o universitate a statu-
lui, și dacă d-sa ar comite chiar pe ici pe
colo unele erori în afirmările sale, dacă ar
arăta chiar oarecare lipsă de cunoștință de
cauză în cauzele în care binevoiește a se a-
mesteca (...), totuși, asemenea erori ale d-sale
nu sînt primejdioase, nu se impun minții șco-
larilor cu autoritatea unui curs de literatură
și știință și nu vițiază cunoștințele altora in
urma vreunei încrederi deosebite în afirmă-
rile d-sale“. (Răspunsurile „Revistei Contim-
porane), se referă ..exclusiv" la textul despre
Costin ? In al treilea și ultimul rînd, obiec-
ția, oricum am privi-o, nu atinge în vreun
fel esența afirmărilor lui Alexandru Geor-
ge.
2.	„Criticile lui Maiorescu sînt. atît de pre-
cise și îndreptățite încît o replică este im-
posibilă". întîi, Mihai Drăgan confundă ne-
priceperea lui Urechia de a se apăra cu in-
failibilitatea acuzelor maioresciene. In reali-
tate, Urechia ar fi putut foarte ușor să com-
pună o replică. Iată un singur exemplu. Maio-
rescu îl ridiculizează de trei ori pe motiv
că l-ar fi făcut pe Cimabue arhitect; or, pa-
sajul din Adunarea națională reprodus în
Observări polemice, nu permite o asemenea
interpretare fantezistă. Urechia vorbește acolo
de „adornamente de temple", „perți de altare
și biserici", de ornamentație deci, nu de arhi-
tectură. In al doilea rînd, chiar dacă acuza-
țiile lui Maiorescu ar fi de -mernlaturat; re-
plica tot era posibilă, pentru că ele (acuza-
țiile) se referă numai la chestiuni de amă-
nunt, nu la substanța paginilor despre Costin.
E interesant cum Maiorescu refuză sistema-
tic o analiză a ideilor autorului, socotind că
ironizarea cîtorva scăpări e elocventă.
3.	„Inlăturînd esența (erau oare amănuntele
„esență"? — n.n.) controversei dintre Maio-
rescu și Urechia, Alexandru George scrie, la
modul fantezist, că «dreptatea e de partea Iui
V. A. Urechia» (în ce problemă?), iar Beția
de cuvinte nu-i altceva decît un pamflet fără
obiect, «o excelentă glumă literară» ce «a
înveselit ieftin» pe membrii Junimii ! Care
sint argumentele autorului? V. A. Urechia e
«un entuziast cărturar cu atîtea contribuții și
inițiative în istorie (recunoscute și citate pînă
azi în tratate de autoritate), în politică și
chiar și în literatură este un scriitor mult
superior majorității membrilor Junimii.» V. A.
Urechia. «un scriitor», iată o părere pe care
Alexandru George va putea cu greu s-o de-
monstreze !“. întîi, că argumentele lui Ale-
xandru George nu sînt cele citate de Mihai
Drăgan din Maiorcscianism ?, articol ce se
ocupă cu totul tangențial de V. A. Urechia.
ci altele, existente în Polemica — adevăr sau
paradă?, trecute total cu vederea de polemist.
In al doilea rînd, Alexandru George, a dove-
dit că V. A. Urechia e scriitor în Un memo-
ralist uitat (vezi La sfîrșitul lecturii, pp. 45—
50). In al treilea și ultimul rînd, chestiunea
aptitudinilor scriitoricești ale lui Urechia e
marginală în examinarea tipului de polemică
practicat de Maiorescu.
Acestea sînt „contrargumentele" lui Mihail
Dragau în ce-1 privește pe Urechia. Ar trebui
să analizez în continuare și celelalte obiecții
(„In schimb, polemistul poate spune cu cea
mai mare ușurință că Maiorescu nu are «spi-
rit critic», adică acea «formă de judecată și
precizare a valorilor», ci mai ales «spirit de
criticare, care e pur și simplu [...] facultatea
de a descoperi defecte»". Și : „polemistul pus
pe revizuiri spectaculoase" ajunge „la afir-
mația apodictică și denigratoare că mentorul
Junimii «a fost unul dintre oamenii cei mai
lipsiți de spirit critic din cultura noastră ;
cine ar privi-o pe aceasta prin prisma vede-
rilor sale ar dobîndi imaginea cea mai falsă
cu putință» (!?)“) din Mentorul „Junimii" —
contestat?, dar mi se pare inutil cîtă vreme
ele se referă la aspecte ce se sprijină deschis
pe cazul Urechia.
Ce rezultă de aici ? Că Mihai Drăgan „reac-
ționează" Ia diverse afirmații disparate, fără
a aduce, de fapt, nici o rezervă serioasă de
fend, postîndu-se deci, culmea !, într-o ipos-
tază similară întrucîtva cu aceea denunțată de
Alexandru George. întrucîtva numai, deoare-
ce el nu posedă totuși sofistica în așa măsură
încît să dea aparența justiției. Inițial am cre-
zut însă că Mihai Drăgan este măcar bine
intenționat, că vrea adică să apere cu orice
preț prestigiul lui Maiorescu. Dar, recitind
monografia sa despre Hasdeu, am înțeles că
nu poate fi vorba de așa ceva. întreaga „reac-
ție" față de Alexandru George izvorînd, nu
din dorința restabilirii adevărului, ci din
purul spirit de contrazicere. Să mă explic :
în amintita carte, scriind despre comentariul
lui G. Panu la Răzvan si Vidra, Mihai Dră-
gan îi acceptă „unele obiecții drepte în ches-
tiuni de amănunt", pentru ca, peste numai
cîteva rînduri, să adauge că respectiva critică
e „realizată după metoda polemică maiores-
ciană" (p. 256). Asta spune ceva și despre
Maiorescu. dar și despre Mihai Drăgan, a
cărui dorință de a combate nu e temperată
nici atunci cînd intră în contradicție cu pro-
priile afirmații anterioare. Ocolind sistematic
esența dezbaterii, ignorînd argumentele, Mi-
hai Drăgan polemizează pe de lături, (Ierar-
hiile consolidate, replică la opiniile lui Marino
despre Vianu. departe de a dovedi netemei-
nicia acelora, se angajează în comentarea
Operei lui Alexandru Macedonski), falsificînd
prin citări convenabile sieși, spiritul și litera
textelor care-1 nemulțumesc. Probele irefu-
tabile sînt substituite prin insinuări, observări
marginale, limbaj violent fără vreo acoperire,
afară doar dacă luăm în considerare porni-
rile umorale. Mihai Drăgan are dreptate nu-
mai cînd „reacționează" în cadre pozitiviste,
prin corectări de ani, titluri etc. (Exegeză e-
minesciană ?). Cînd încearcă însă replici în
sfera ideilor este înduioșător prin tenacita-
tea inabilă...
Multe s-ar mai putea spune despre această
carte și autorul ei (un posibil subiect ar fi
chiar sumarul Reacțiilor critice, unde aflăm
reluate fragmente din cărți mai vechi — Un
climat literar transcrie integral paginile 59- -
64 din micromonografia Ibrăileanu —, note
apărute fără semnătură în Tornis — pp. 271—
274 —, note comandate de revista studențeas-
că Alina mater — pp. 284—285 — și alte di-
verse notițe „cîrcotașe" și de rea credință...),
dar mă opresc deocamdată aici, transcriind
o altă formulare a lui Mihai Drăgan la care
subscriu : „Critică de atitudine în fapte și ml
în vorbe, iată ceea ce ne trebuie" (P. 35).
P. S. Deși volumul de față nu merita un .
atît de mare spațiu tipografic am socotit ne-
cesară o amplă discuție la obiect pentru a
înlătura confuziile, și. mai ales, posibilele
viitoare răstălmăciri.
7 — Convorbiri literare
Începe marele cadril", bombăni pen-
tru sine căpitanul, sări din căruță
și se alătură plutonului lui Parnică.
Nu mai avu timp să rostească nici
un fel de comandă, ar fi fost inu-
til, nu l-ar fi auzit nimeni, ostașii se bulu-
ceau unii în alții fără nici o țintă, căutau
cu ochii o adîncitură cît de mică în care să-și
adăpostească măcar capul. „loaneee l măi
Ioane, măi !“ răcni asurzitor un ostaș în
urechea căpitanului și din fug^ îl izbi pu-
ternic în umăr și-1 culcă la pămînt. Nimerit
cu fața într-un pilc de scaieți uscați, Bog-
dan trase o înjurătură, se rostogoli pe spa-
te și, tulburat cum rar se întîmplă, rămase
nemișcat, cu privirea ațintită spre bolta
imensă a cerului. Tabloul panoramic al
înălțimilor îi paraliză întregul organism, nu
simțea pămîntul sub el, plutea. Pentru pri-
ma dată de la începutul războiului vedea o
asemenea gigantică desfășurare de forțe a-
erienie. Verzui sau argintii, mătăhăloase
sau suple ca niște știuci, în formații strîn-
se, aripă lîngă aripă, mugind asemeni unor
cirezi de bivoli înfierbîntați, veneau din
fața și din spatele coloanei, din dreapta și
din stînga ei, protejate de avioane de vî-
nătoarea care, în săgetările lor bezmetice,
păreau albine sălbatice rătăcite de roi.
Peste stepa nesfîrșită, peste furnicarul de
oameni, mașini și cai intrați în panic^ în-
cepură să lunece umbre lungi, stranii în lu-
mina albă a dimineții. „Ce va mai rămîne
din companie?", se întreabă Bogdan și se
răsuci cu burta la pămînt. La numai două
palme de nasul său, tălpile unei perechi
de bocanci garnisiți cu ținte de metal to-
cite de marșuri îi mascau complet cîmpul
vizual. „Care ești, mă ?“ întrebă și ciocăni
cu degetele în pingele. „Eu, domnule căpi-
tan", răspunse proprietarul lor, fără să se
miște, convins că Bogdan îl cunoaște după
voce și după încălțăminte. Nu mai insistă,
ostașul se lipise atît de bine de pămînt in-
cît puteai jura că peste el trecuse șenila
unui tanc. Se sprijini într-un cot și privi
spre stînga unde știa că se află șoseaua,
grosul coloanei. Nici acum nu reuși să
scruteze în voie orizontul, în apropiere sta-
ționase una din brutăriile ambulante. Tac-
ticoși, de parcă ar fi ajuns la un popas, doi
dintre ostașii mustăcioși, cu harapnicele pe
umăr, scoteau resteiele și eliberau boii din
juguri. Apoi se aciuară sub cazanul de
tuci, își făcură cîte o cruce și începură
să-și răsucească țigări. La fel de nepăsători,
boii rumegau liniștiți și se plesneau cu co-
zile peste coapse. Bogdan contemplă înde-
lung priveliștea și i se păru ca simte în
nări parfumul dulce-acrișor al pîinii coapte.
Și dintr-o dată totul în jur începu să tros-
nească și să urle. Coloane înalte de foc și
fum, asemănătoare unor arbori fantastici,
țîșniră spre cerul palid de aprilie. Zeci de
cratere aruncau în văzduh brazde negre
enorme, fragmente de camioane și tunuri,
roți de căruțe, crupe de cai, trupuri de oa-
meni sfîrtecate în zeci de bucăți. Haluci-
nantul amestec de fier, carne și pămînt
rămînea cîteva clipe suspendat, apoi se iz-
bea de stepa dură, bufnind surd. Cu nu-
mai cîteva ore înainte pustie și tăcută,
cîmpia căpătă, în cîteva minute, înfățișa-
rea unei mări bîntuite de o aprigă furtună.
Prin fumul dens și înecăcios treceau în
goană nebună, înainte și înapoi, spre drea-
pta și spre stînga, cai fără călăreți, neche-
zînd ascuțit, căruțe fără căruțași încărcate
cu muniții și alimente, brutării cu mîncarea
în clocot părăsite de bucătari, pilcuri de
ostași tehui, cu ochii înecați în apele mor-
ții. „Mamăăă ! Băiețașii mei !..Chemarea,
înaltă și tăioasă, încheiată cu un gîlgîit
prelung de om supt de o bulboană, trecu ca
un cuțit prin trupul lui Bogdan. Și strigătul
nu voia să se stingă, ecourile lui năvălise-
ră în țeastă, se amplificau, i se prelingeau
în sînge, în fiecare fibră. Astăzi sau mîine
va face din nou apelul companiei va trage
o linie și va scădea. Nume, oameni. Poa-
te și pe el îl va scădea cineva. Atîția
și atiția mai puțini. Căzuți la datorie...
Care datorie ? „Mamăăă ! băiețașii mei !...“
Nu ! Să se termine. Alt strigăt ar trebui
să se audă, cu totul altul. Unul înalt, un
cor în care să se distingă și glasul tău,
Bogdane. Unul care să înspăimînte urechi-
le netoților și să pună capăt acestui drum
strîmb, acestui război neghiob, străin ini-
milor și minților din jur. Ar trebui.. .tre-
buia. Va trebui. Război ? Al cui ? Murim
ca niște boi, Bogdane. Murim ca niște
proști, căpitane... Simți că se sufocă, dibui cop-
ca vestonului, dar nu mai reuși să o desfacă.
Un suflu fierbinte, ce părea pompat de
niște foaie uriașe ,îl săltă de la pămînt și
nu mai știu nimic.
Se trezi cu gura plină de țărînă. Nu se
mai afla pe vechiul loc, perechea de pin-
gele cu țintele și potcoavele uzate dispă-
ruse. Prin fumul sur și acru ce se tîra le-
neș peste stepă desluși un cap cu botul
mînjit de sînge, împodobit cu coarne uria-
șe și ascuțite, din mijlocul căruia îl piro-
neau doi ochi mari, spălăciți și umezi. Se
ridică, pămîntul îi fugi de sub tălpi, căzu
în genunchi și începu să vomite.
Ușurate de povara bombelor, cele
cîteva valuri succesive de bombar-
diere se făcură nevăzute în ocea-
nul aerian. Rămase doar un singur
aparat cu fuselaj dublu care, după
ce descrise cîteva cercuri largi, probabil pen-
tru a fotografia urmele dezastrului ce se în-
tindea pe zeci de kilometri, dispăru și el,
nestingherit, în direcția mării. Abia acum
cînd bubuiturile asurzitoare ale exploziilor
se stinseră, deveniră distincte răcnetele ră-
niților, nechezatul sfîșietor al cailor schilo-
diți, chemările celor ce se căutau unul pe
altul printre sfărîmăturile de fier răsucit și
ars. începură să duduie înfundat motoarele
camioanelor rămase tefere și să se încruci-
șeze zeci de comenzi care încercau regrupa-
rea unităților risipite. Pe șosea explodară cu
întîrziere cîteva camioane încărcate cu lăzi
de cartușe și focoase. Dar toate aceste zgo-
mote disparate nu mai impresionau pe ni-
meni. în comparație cu iadul de mai îna-
inte, se putea spune că acum domnea o li-
niște desăvîrșită. Totul în jur începu să se
limpezească, trîmbele de fum se destrămau
sub palele unui vînt rece cu miros de alge
putrede, ostașii începură să se ridice în pi-
cioare.
— Dacă tragi cu grapa, poți semăna în
voia cea bună, se minună Buțu, privind pă-
mîntul răscolit de obuze. Stătea în genunchi,
avea pușca mitralieră în brațe, o ținea ca
pe un copil înfășat și se legăna ușor.
— Ce să mai sameni ? e gata semănat.
Pînă-n vară odrăslesc cîteva companii de
soldați și o herghelie de cai.
— Mamă, mamă, ce hurducătură I M-am
îndesat și m-am tot îndesat în pămînt pînă
am făcut groapă sub mine, fără lopată.
— Plutonul trei, adunarea ! răsună din a-
propiere vocea sergentului Chiuaru. Se co-
coțase pe stîrvul unui cal și rotea deasupra
capului pistolul automat.
— Ridică-te din cuib, Parnică, se hlizi
Curcă, răsărit pe neașteptate, nu se știa de
unde. Destul cu clocitul. Ce-ți pasă! ai scă-
pat și de data asta, cu aripile tefere.
Țiganul se afla într-o groapă nu prea
adîncă, ghemuit ca un arici, cu brațele în-
colăcite în jurul genunchilor ascuțiți. Avea
fruntea bandajată, i-o crestase o schijă tă-
ioasă ca un brici. „Ai țeastă de cremene, ne-
căjitule. Păcat că-i cam goluță", îi spusese
Buțu cînd îl pansase. Caporalul nu-1 iertase
un întîi mai*)
In primăvara anului 1920, la demonstra-
ția de 1 Mai. muncitorimea ieșeană a parti-
cipat, pentru prima oară, cu care alego-
rice reprezentînd diversele bresle existen-
te pe atunci la Iași. Muncitorii tipografi au
ieșit la demonstrație cu un car alegoric
împodobit cu verdeață. In mijlocul caru-
lui era așezat un regal cu o casetă de li-
tere și o mașină de tipărit sistem „Boston",
acționată cu mîna, care tipărea pe loc ma-
nifestul cu lista candidaților Partidului So-
cialist din România, secția Iași, ce avea
ca semn electoral două ciocane încrucișate.
Pe acea listă figurau numele unor cunos-
cuți fruntași ai muncitorimii ieșene : dr.
L. Ghelerter, Gheorghe Tănase, Adam Na-
ghel-Tintă, Petre Constantinescu-Iași, Octav
Bănci lă și V. Burlac u.
Muncitorul care imprima manifestele le
arunca pe străzile parcurse de coloanele
muncitorești, făcînd astfel cunoscută între-
gului oraș, lista candidaților noștri.
Acea demonstrație, devenită grandioasă
prin participarea celor peste 15 000 de
muncitori, s-a dovedit a fi un bun prilej
de propagandă electorală pentru Partidul
Socialist.
Demonstrația a pornit din curtea localu-
lui situat în strada Ghica Vodă, unde >5'
avea sediile Partidul Socialist și Comisia
locală a sindicatelor.
In fruntea coloanelor mergeau conducăto-
rii mișcării muncitorești : Gheorghe Tăna-
se, dr. L. Ghelerter, Adam Naghel-Tintă,
pictorul Octav Băncilă. cu lavaliera și pălă-
ria neagră cu boruri largi și cu barba lui
de patriarh, și alți fruntași ai muncitorilor.
Coloana, ce părea fără sfîrșit, a parcurs
străzile numite azi Elena Doamna, Cuza
Vodă, Gheorghi Dimitrov, Lăpușneanu, Pia-
încă pentru povara ee-o purtase în raniță
atîta amar de vreme. Neluînd în seamă în-
țepăturile guralivului Curcă, Parnică se de-
șiră încet din groapă, își roti ochii obosiți
peste stepa aburindă și întrebă cu glas le-
șinat :
— Căruțele... Să fi nimerit căruțele noas-
tre sub foc ?
— Au scăpat, omule. Intr-un ceas, două,
dăm de ele. Nu cheltuiește nimeni bunătate
de bombe pentru cîteva atelaje rătăcite în
stepă, îl încurajă Buțu și îl ghionti priete-
nește.
Printr-o ușoară clătinare a capului, Par-
nică aprobă spusele camaradului său și oftă
adînc. Nimeni nu știa că acest om fusese orb
și surd la tot ce se întîmplase în aceste
locuri, cu numai o jumătate de oră în urmă.
Urmărise apariția primelor avioane și, din
pură curiozitate, căderea vertiginoasă a u-
nor bombe ce păreau că se fugăresc bez-
metice unele pe altele. In restul timpului,
cînd pămîntul sta gata să se despice și sâ
înghită lacom întreaga povară care-1 apăsa,
avusese în fața ochilor un alt tablou, ase-
mănător celui din preajmă, dar îndepărtat,
asupra căruia reușise să-și concentreze în-
treaga atenție : un șir de căruțe gonind prin
stepă, cotind printre pîinii adinei și mișcă-
toare, trecînd pe lîngă stâlpi înalți de foc
și fum sau intrînd, asemeni unei năluci, sub
perdele cenușii iscate de ploaia deasă a
bulgărilor de pămînt. Mai apoi, în centrul
plăsmuitului și totuși viului tablou, rămase
o singură căruță, fără roțile din spate, mi-
nată de Hîrjete care lovea disperat în cai
cu cîrja lui de fier. Aurica stătea lîngă plu-
tonier, cu mîinile încleștate pe centura a-
cestuia ; și parcă se uita mereu în urmă și
striga ceva de neînțeles. Cînd jumătatea a-
ceea de căruță ajunse într-un sat și reuși
să se facă nevăzută sub coroanele pletoase
ale unor copaci, Parnică scăpă din cleștele
încordării și, moale ca o cîrpă, se lăți pe
pămînt gata să ațipească. In secundele ur-
mătoare sau poate mai tîrziu, simțj cum un
cerc fierbinte îi strîngea fruntea ca într-o
menghină. Deschise ochii și îl văzu pe Buțu,
aplecat, cu pansamentul în mînă.
Se iveau unul cîte unul, hăbăuci, nemai-
știind nici direcția în care urmau să se de-
plaseze : îi colinda încă fiorul rece al
morții. Tulburat și nevenindu-i a crede,
Bogdan constată că efectivul companiei era
aproape complet. Cîțiva ușor răniți, două
cărucioare brand sfărîmate și patru cai schi-
lodiți : nemaifiind folositori, conductorii îi
împușcaseră. înălțat pe fostul cuptor de
copt pîine, acum îngropat în pămînt pînă
la jumătate, căpitanul încercă să aprecieze
condiția fizică și mai cu seamă starea de
spirit în care se aflau oamenii din fața sa.
își aminti momentele penibile prin care
trecuse el însuși în timpul raidului pustiitor
și se gîndi cît de greu îi va fi de acum
înainte să impună acel dram de voință și
disciplină atît de necesar următoarelor ore
de marș al cărui final îi era deocamdată
cu totul necunoscut. „Ne soarbe, ca o bul-
boană, frica", reflectă și, hotărît să-și învingă
starea de incertitudine, zvîcni bărbia și zîm-
bi poznaș :
— Să ne fie de bine odihna. Dacă nu se
ivea popasul ăsta neprevăzut dădea dambla-
ua în picioarele noastre. Știți voi cîți kilo-
metri am călcat pînă aici ? Patruzeci, băie-
țași ! Sînteți buni pentru atletism. De Mara-
ton ați auzit ? Habar n-aveți, cum naiba să
aveți. Am să vă spun eu despre ce este
vorba după ce vom da la spate încă pe a-
tîția kilometri și cînd, vii fiind cu toții,
vom striga : „am scăpat", că de învins nu
mai învingem nici la paștele cailor. Acum,
pînă una alta, stoarceți teama din voi, în-
chideți ochii și, la drum. Cu ochii închiși, ați
auzit ? Că altfel se zbîrcește pielea pe voi
și vă împiedică la mers
Ostașii îl ascultară liniștiți, cei mai mulți
gîndind în sinea lor că, din pricina bom-
bardamentului, căpitanul se cam scrintise
la minte.
Parnică însă, era convins că Bogdan in-
dicase locul unui popas spre care se îndrep-
tau și, frămîntat de acest gînd, boscorodi
ța Unirii, Ștefan cel Mare, Palat, Socola
și șoseaua Bucium pînă la grădina „Trei
Sarmale".
In avangardă mergeau . călăreți îmbrăcați
în costume naționale, printre care se afla
și bătrînul muncitor Paluga, călare pe un
cal alb.
Pe tot parcursul acestui lung drum, mun-
citorii au intonat cîntece revoluționare și
au scandat lozinci de simpatie pentru
Partidul Socialist și Uniunea Sovietică,
pentru afilierea la Internaționala a HI-a.
Balcoanele de pe străzile principale erau
pavoazate cu verdeață și covoare, în calea,
coloanelor se aruncau flori.
La „Trei Sarmale" a avut loc, pînă noap-
tea tîrziu, o frumoasă serbare cimpenească,
la iarbă verde, cu cîntece muncitorești, re-
citări și jocuri populare.
Comandantul garnizoanei a oferit muzi-
ca militară să cînte la serbarea zilei de
1 Mai, dar conducătorii muncitorilor aui
refuzat-o din cauză că la orice serbare
cîmpenească, muzica militară trebuia să
înceapă concertul cu imnul regal. Condu-
cătorii noștri fiind antimonarhici au pre-
textat că au angajat lăutari cărora le-au
dat și aconto. A fost un refuz diplomatic,
ca să nu-1 jignească pe comandant.
In campania electorală din aprilie și mai
1920 am participat împreună cu tinerii ti-
pografi și cu cei din alte sindicate la pro-
paganda electorală pentru Partidul Socia-
list. Am multiplicat pe zidurile și gardurile
multor străzi ale orașului, prin șablonare
cu vopsea roșie, semnul electoral — două
ciocane încrucișate; am lipit în fabrici ți
ateliere afișe cu numele candidaților și am
ajutat la difuzarea ziarului partidului „la-
șul socialist".
Am fost numit atunci delegat de atelie-
re de către comitetul sindicatului nostru.
Aveam pe lîngă sarcina de a incasa săp-
tămînal cotizația sindicală și pe aceea de
în urechea lui Buțu ca și cum i*ar des-
tăinuit un secret:
— Maraton. Sat sau tîrg, altceva nu
poate să fie. Sau un loc de îmbarcare. Por-
tul Maraton.. . Acolo-s, sigur, și căruțele.. .
— Pe cît de lung, pe atîta de prost te-a
făcut dumnezeu, îl repezi caporalul. Te uiți
în gura căpitanului de parcă aștepți să-i
curgă de pe buze leacul împotriva nenoroci-
rii noastre. Care Maraton ? Cine poate crede
în cuvintele scornite de mintea unui om
bat sau sărghit ? Tu n-ai băgat de seamă
că vorbea în dodii, ducă-se pe pustii ?!
După expresia feții, imobilă și vînătă de
încordare, dar mai cu seamă după privirea
străină, rătăcită peste întinderea stepei, era
vădit că vorbele lui Buțu nu avuseseră nici
un efect asupra lui Parnică. El continuă sâ
creadă cu încăpățînare în existența acelui
sat sau port unde trebuia să ajungă cu ori-
ce preț. Obsedat de acest gînd, ieși din
rîndurile plutonului care începuse să se de-
plaseze, rezemă pușca de leșul unui cal, își
scoase vestonul, se descălță și își potrivi cu
grijă obielele, încătărămă ranița peste căma-
șa pămîntie, apoi, cu pușca sub braț, porni
cu pas lung în urma plutonului. II ajunse,
nu i se alătură, îl depăși ca pe o grupare
total străină și își continuă drumul de u-
nul singur. Altădată, într-o astfel de îm-
prejurare, n-ar fi ieșit din cuvîntul coman-
dantului de grupă, ar fi stat cu ochii pe
căpitan și nu s-ar fi depărtat de camarazii
săi nici măcar cu un singur pas. Acum,
însă, se socotea îndreptățit să facă tot ce
credea el de cuviință și nu altceva. Nimeni
din companie, nimeni din puzderia de ar
mată învălmășită pe aceste locuri, nu se
afla în situația lui. Dar, la urma urmei, ce-i
stătea lui în putere să facă ? .Să-1 găsesc
pe plutonier. El e om dibaci, întotdeauna
a știut să se descurce", se încuraja
Parnică și prin minte îi trecură toa-
te	cîte făcuse	Hîrjete pentru el și
Aurica, în ultimele luni. Dar, pe neașteptate,
îl cuprinse o imensă părere de rău pentru
timpul irosit fără rost. S-a lăsat în voia spar-
tei sau în voia altora, a intrat în șuvoi și
de-atunci se rostogolește neîncetat. Un marș
și încă unul, cu copila duPă el, chinuit ca
un cîine fără stăpîn, zi și noapte cu inima
amară. De ce plutonul și pușca ? De ce
se află aicea pe acest șes fără capăt și nu
acasă cu Aurica, alături de Rodovica ? A-
casă. . un ordin i-a smuls de lîngă casă.
Și nu l-a întrebat nimeni dacă vrea să
plece, și nu l-a întrebat nimeni ce gîndește.
Nimeni. Strînge pumnii, unghiile pătrund
adînc în carne. Dumnezeule, dacă te afli
cu adevărat acolo sus, de ce m-ai bleste-
mat pe mine, pe noi toți să rătăcim prin
aceste locuri ? Și dacă ești drept, de ce
nu-i pedepsești pe vinovați ? Eu... Bi-
ne ar fi fost dacă, de	la	bun
început, cînd a venit aviația,	sărea în-
tr-o căruță sau încăleca un cal rătăcit și fu-
gea după căruțele companiei. Na l-ar fi o-
prit nimeni, cine-i poartă lui de grijă, fie-
care se gîndește cum să scape cu viață. „Nu
mă mai opresc. Poate să vină toate avioanele
de pe lume. Pînă nu dau de fată, pînă n-o
văd lîngă mine...“
— Unde-i compania, Parnică ? Sau ești
singurul scăpat teafăr.
In fața sa, călare pe o mîrțoagă fără șea,
se afla Bernevic, ordonanța lui Bogdan. A-
vea gura plină, mușca lacom din trei ba-
toane de șocolată puse unul peste altul.
Parnică știa unde fusese trimis Bernevic,
chiar îl rugase să se intereseze de fată și a-
cum, văzîndu-1 la doi pași, simți că leșină,
înghiți o gură de aer, se apropie de cal, își
lipi fruntea de crupa asudată șj întrebă ru-
gător :
— Fata Bernevic... Fata, plutonierul. ..
Trăiesc ? i-ai văzut ?
— Sînt sănătoși țigane. S-au adăopstit în-
tr-un sat la vreo zece-cincisprezece kilome-
tri de aici. Ne așteaptă, pregătesc de mîn-
care.
Parnică îl bătu cu palma peste ge-
nunchi și, fără a mai scoate vreo vorbă,
pomi în fugă peste cîmpia răscolită de
bombe.
a mobiliza pe muncitorii din tipografia un-
de lucram. Ia toate mitingurile și demons-
trațiile de stradă cît și la grevele de soli-i
daritate cu muncitorii din alte fabrici, ai
căror patroni se încăpățînau și nu Ie sa-
tisfăceau revendicările.
Pentru zelul dovedit _ in îndeplinirea sar-
cinilor trasate de comitetul sindicatului de
a scoate aproape în fiecare săptămînă pe
muncitori la demonstrație, în toamna anu-
lui 1920 am fost concediat de patronul
tipografiei. Dar n-am rămas fără lucru,
pentru că m-am angajat la tipografia „H.
Goldner".
Constantin SĂCĂLEANU
•) Din cartea „Amintirile unui fost tipo-
graf" în pregătire la Editura „Junimea".
Convorbiri literare — 8
nicolae
velea
bocancii cu tinte
entru că era sărac și singur și se purta cam rup-
lumea îi zicea Pistolan. Adică un gol-pușcă, pușca mai
are un pat de lemn în care se pot cuibări carii, gol
pistol, Pistolan. Pe el de fapt îl chema Onică, dar
satul nu-i respecta nici numele ăsta, îi zicea Onea-
ță. Onică ăsta pe la șase ani se pomenise orfan. Cît fu-
sese copil era luat de unul, de altul să-i vadă de copii sau
de vite. Pe urmă, cînd se mai mărise, începuse să ajute
la muncă. Și pentru că într-un rînd stătuse o vară întrea-
gă la unul Ciolovan, tîmplar de meserie, pe care-1 ajutase
să șițuiască o bina. Onică se învățase la șițuitul caselor.
De locuit locuia într-o casă părăsită a unui popă care mu-
rise de mult. Casa începuse să se dărapene, și pe pereți
copiii și cei mari scriau porcării și se iscăleau dedesubt
numai cu numele de botez. Aici își dichisise Onică o odă-
iță. Vara o ducea cum o ducea, mai cu muncile cîmpului
pe la oameni, mai cu șindrilitul caselor. Iarna mergea
mai prost: nu trăia decît din făcutul săniilor pentru oa-
meni sau al tîrlicilor pentru copii.
Acu’ s-ajungem la porecla
Întîmplarea se petrecuse în
război. El nu fusese luat în
kilogramele necesare pentru
asta cu care îl botezase satul,
vremea războiului, al doilea
armată că era slab și n-avea
un soldat. Cînd treceau avi-
oanele nemțeștj spre răsărit, unul, se vede prea încărcat,
se ușurase aici, deasupra satului lor, de două bombe. No-
roc că bombele astea au căzut într-un zăvoi și nu în vatra
satului. Aici în zăvoi nu era decît casa unuia Gheorghe
Ciucu. Cînd căzuseră bombele, omul cu nevastă-sa și fie-
sa, erau duși să sape de al doilea niște cartofi. Seara, cînd
s-au întors, au găsit din casă și din claia cu fin și din
grajdul în care aveau trei capre doar scrum. Un scrum în
care înotai pînă la genunchi. Și-au făcut o cocioabă din
crăci și frunze de arin. Dar peste cîteva săptămîni Ciucu
a murit de inimă rea. Văduva l-a chemat pe Onică să le
facă o odăiță în care să ierneze. Onică venise. Odată, cînd
terminase jumătate din acoperiș, el o chemase pe faită să-i
aducă o cană cu apă. Bătea soarele tare. Fata proptise
o scară
pămînt
rotund,
pe Tia
el lucra
agățată
fata nu
de căpriori, se suise pe ea Și-i întinse o cană de
cu apă. Cînd o întinse își dezvelise brațul alb și
de la cot în sus. Onică rămase surprins. O văzuse
asta, fata lui Ciucu, odată, mai de mult, pe cînd
la Ciolovan, mergînd la școală cu traista de cărți
de gît. De atunci, e drept că nici n-o mai văzuse,
prea ieșea la zăvoi, și-c închipuia tot așa, mică
șl cu traista atîmată de gît. Și acum Tia avea brațul îm-
plinit, ca de femeie. Onică își aduse aminte că nu-l des-
părțeau de fată decît doi sau trei ani și spuse :
— Te făcuși mare, fă Tio.
Fata se uită la el mirată, cu brațul întins așteptînd ca-
împăienjeniseră de nu mai vedea decît roșu. Se retrase
într-un loc mai ferit și-și prinse în palme piciorul zdro-
bit, din care începuse să mustească sîngele. Porecla tre-
cea din gură în gură și-j vedea pe prietenii lui Stelică
cum rîdeau și o repetau și altora care n-o auziseră. II
cuprinse o furie neputincioasă ca și atunci, mai de mult,
cînd avea vreo zece ani și se dusese eu vitele unui om
la păscut în pădure și adormise. Se trezise tîrziu, seara.
Vitele — nicăieri. Se apucase să le strige pe nume. Pă-
durea îi lua cuvintele, le ducea pînă departe, prelungin-
du-le și scîncindu-le și le aducea după un timp parcă în
batjocură, stîlcite, înapoi. I se păruse că toți copacii își
rîd de el și atunci începuse, plîngînd să le zgîrîie coaja cu
unghiile pînă ce-și julise toate degetele și-și rupse un-
ghiile. Pe urmă sîngele care a început să picure din de-
gete îl liniștise. Și acum îi venea să sară la bătaie cu
toată lumea dar sîngele care curgea încetișor din piciorul
zdrelit îl liniști și Onică plecă spre casă.
De atunci n-a mai ieșit duminica pe șosea. Și nici pe
Tia lui Ciucu n-a căutat s-o mai vadă. După un timp a
auzit de la oameni ca Tia se încurcase cu Stelică. N-a
vrut să creadă. Dar, într-o dimineață, cînd se ducea un-
deva Ia muncă, a luat-o pe un drum care tăia poteca ce
ducea la casa Tiei. A văzut pe cureaua umedă de rouă a
potecii urme de bocanci cu ținte, lăsate din noaptea ce
trecuse. Bocanci cu ținte avea numai Stelică. Și-a dat
seama că ce vorbea lumea nu erau doar vorbe. S-a între-
bat toată ziua aceea cum de putuse să placă fetei un om
ca Stelică. Și-a răspuns că numai datorită bocancilor. A
început să se gîndească zile și săptămîni întregi la bo-
canci de felul acestora, maro cu ținte. Nu doar ca să-i
placă fetei, fi trebuiau bocancii ăștia ca să le dea peste
nas, să le zdrelească nasul, și fața, și ochii toți care-și rî-
deau de el și-l porecleau Pistolan.
Așa, cu visul ăsta, îl aflase sfîrșitul războiului Nemții
au trecut iar prin sat, de data asta retrăgîndu-se. La Goș-
nete au stat din nou încartiruiți niște ofițeri. Puțin timp
după ce au trecut nemții Goșnete l-a chemat pe Onică
să-i șițuiască un pătul căruia i se putrezise acoperișul.
Cînd s-au învoit Onică i-a spus lui Goșnete :
— Bine, mă, nea Dumitrache, viu, cu toate că am pri-
mit arvună din altă parte. Dar uite ce e. Nemții cînd au
pereche de bocanci.
stat la dumneata ți-or fi lăsat iar vreo
Iți șîțuiesc magazia pentru o pereche.
Obișnuit, o magazie se acoperă în cel
Onică, nerăbdător, a șițuit-o în patru
ziua socotelii s-a dus să-și ia bocancii,
în odaia bună și i-a spus :
Goșnete s-a învoit,
puțin o săptămină.
zile. Cînd a venit
Goșnete l-a primit
na. Onică nu mai știa ce să-i spuie, puse cana cu apă la
gură și o bău pe nerăsuflate. Apoi aruncă ce mai rămă-
sese pe creasta acoperișului. După ce bău, nu-i dădu cana.
O învîrtea în palme și se uita la fată. Avea obrajii
tunzi și curați ca paharul și ochii verzi. Și Onică îi
ro-
zisc
întinzîndu-i cana :
— Și te făcuși și frumoasă. Fata rîse :
— Precis ?
Se uita la el cu ochii verzi
și nu cobora.. Onică
iar
nu mai știa ce să zică, apucă o șiță, începu să-i ciupească
marginile cu unghia și se gîndea : de unde o fi auzit cu-
vîntul ăsta precis, că stă aici în inima zăvoiului și n-a
prea văzut-o ieșind printre oameni. Nu-i răspunde nimic
și se urcă sus. Spre seară, deși căldura se domolise și nu-i
era sete, Onică i-a spus fetei să-i mai aducă o cană cu
apă. Tia i-a adus. El a coborît din vîrf și s-a proptit cu
picioarele în ultimul laț de jos, de la streașină. In timp
ce bea apa, fata, care avea o smicea de salcie în mînă,
spuse, cu regret parcă, plimbînd sminceaua pe tălpile pi-
cioarelor lui:
— Ce șanțuri ai pe tălpi, nea Onică. Crez că dacă
mergi pe șosea lași în țărînă, cu tălpile, dungi cum lasă
roțile căruțelor. Și plimba smiceaua Pe tălpile picioarelor
— Uite ce e, mă, flăcăule. Te superi, nu te superi, dar
;asta e : nemții nu mi-au lăsat bocanci. Eu ți-am făcut aici
.în sat niște sandale. Și-i întinse o pereche de sandale ne-
gre, văcsuite. O să-ți mai dau pe deasupra un inerție de
boabe că ne-i fi avînd.
Onică îl privi ca trăsnit, dar spuse moale :
— Păi bine, mă nea Dumitrache, așa ne fuse învoiala ?
— învoiala ca învoiala, vream să te prind mai iute, că
erai arvunit în altă parte. Și-i întinse iar sandalele. Oni-
că le respinse. Atunci intră în odaie Stelică. Goșnete bă-
trînul făcu mirat:
— Uite, mă, nu vrea sandale, zice că îi trebuie bocanci.
Stelică spuse parcă în treacăt:
— Ce-ai, mă, Oneață ? Ce-ți trebuie ție bocanci ?
tea că te prind. Și, considerînd discuția încheiată,
dreaptă spre taică-său să-i spuie altceva.
Onică nu mai putu răbda :
— Nu-mi trebuie. Nu-mi dați bocancii, altceva
trebuie. Nu vă iau nimic. Pentru ce-am muncit, vă
la as-
se în-
nu-mi
las să
lui. Onică o repezi ;
— Mai ia-te locu’, mă fată, nu vezi că am treabă ?
Ii înapoie cana tăcut și se urcă spre vîrf. O repezise și
pentru că-1 sîcîia cu nuiaua ei plimbată pe tălpile picioa-
• ’ pentru că îi adusese aminte că el nu
relor, dar mai ales p
purtase niciodată o încălțăminte ca lumea. Vara umbla
desculț și iarna își
canei or mai fi și
făcea un fel de bocanci — dacă bo-
ăștia — din tălpi de lemn, de care
bucată de postav pe care o înfășură
prindea cu ținte o -------- ......
în jurul piciorului. Seara a mîncat tăcut ce i s-a pus in
față și a plecat.
In dimineața ce a urmat, Onică a ieșit la șosea să a-
ranjeze cu oamenii care ar fi avut ceva de lucru pentru
săptămîna viitoare. S-a întîinit pe drum cu Vasile Măci-
nic, căruia îi șițuise cu un an în urmă casa. Omul_ fusese
muițuinit că i-o acoperise bine, nu s-a desfăcut pînă acum
nici o șiță și i-a spus ca săptămîna ce vine ar mai avea
de acoperit un coteț pentru păsări, să vină să i-1 facă.
Șl, ca să nu râmîie vorbă goală, l-a poftit la circiumă să
bea o secărică. Circiuma o ținea unul Goșnete și în curtea
cîrciumii era și hora. Dup^ ce-a băut secărică, Onică a
ieșit cam afumat. A văzut-o pe Tia rezemată de gard
privind la joc. Nu știa că fata ieșise prima dată la horă.
Amețit cum era, Onică uită că nu jucase niciodată și că
era desculț și nimeni nu juca desculț și se duse s-o ia
pe fată la joc. Dar pe cînd se apropia se simți călcat du-
reros pe picior. Se întoarse zădărît și-1 văzu pe Stelică,
băiatul lui Goșnete. Asta ena o arătare de om gras, cu
obrajii mari povîrniți în față. Era încălțat cu niște bo-
canci mari, cu ținte pe talpă. Ii avea de la nemți. Cînd
trecuseră prin sat, la Goșnete fuseseră lăsați la plecare
bocancii ăștia și altele . Stelică îl întrebă cu mirare pre-
făcută :
— Ce mă, te călcâi pe picior ? Onică se uită în ochii lui
și-i zise
— Mă
— De,
te calce
deslușită
— Păi
pornit:
Stelică mă... Acesta îi vorbi blînd :
mă, dacă și
lumea. Apoi
tu vii desculț la horă, cum să nu
tot ocrotitor, dar cu batjocură mai
așa se iese, mă, în lume, parcă ai fi un pistol
fără teacă. Pe Onică
batjocura asta blîndă îl întărită mai
mult decît orice. Repetă acuma amenințător :
— Mă Stelică, mă ...
Stelică îi răspunse de data asta înțepat, ridicînd glasul:
— Ce, mă ce ? Ți-o fi sărit țandăra și-i fi avînd poftă
de păruială. Atît ți-ar trebui. Și ce, mă Stelică ? Ce, eu
sînt mă cu tine ? Am mîncat eu dintr-un cenac cu tine ?
Tu nu vezi că ești ca vai de capul tău. Mă, mă... și a-
poi, găsind cuvîntul,spuse tare, să audă toată lumea : Pis-
tolane, mă Pistolane, mă vezi-ți, mă, de treabă, și-i dădu
un brînci. Pe urmă se duse și luă fata la joc.
Onică ar fi sărit la bătaie, dar își dădu seama că celă-
lalt l-ar fi doborît ușor, nu-i ajungea nici pînă la piept.
Sîngele i se urcă în obraji, respira des și iute, ochii i se
fie de pomană. Să vă procopsiți. Na-vă ! Aruncă sandalele
în mijlocul odăii și trase ușa smucit după el.
O porni pe drum, cu pasul leneș, fără să se gîndească
la nimic. Soarele de august ardea de-ți sleia creierii. Onică
răscolea cu picioarele țărîna fierbinte și avea o senzație
plăcută de toropeală. Răscolitul ăsta al țârînii fierbinți cu
picioarele îi alunga orice gînd neplăcut. Știa că gîndurile
or să se întoarcă asupra lui mai tîrziu. Și de asta mergea
încet, tîrîndu-și pașii ca să le amine pentru mai tîrziu.
Deasupra zburau aeroplane nemțești retrăgîndu-se. Și zgo-
motul lor uniform se potrivea cu plăcerea lenevoasă pe
care i-o dădea prefiratul nisipului încins printre degetele
picioarelor. Toate i se păreau firești și indiferente. A-
junse în dreptul unui pod și văzu jos în șanț pe iarbă
o pereche de bocanci. “Ăștia sînt bocancii pe care Goșnete
trebuia să mi-i dea mie, își spuse. I-a vîndut altuia, și
ăsta e sub pod își face nevoile". Și trecu mai departe ne-
păsător, furat de plăcerea de a răscoli țărîna aprinsă. Pe
urmă, după ce merse o bucată fără ginduri, îi sfredeli o
întrebare: „Cui i-o fi vîndut Goșnete bocancii ?“ Și se
întoarse cu pași iuți. Ajunse la pod. Bocancii erau tot a-
colo. „Să știi că pe ăsta l-a lovit vreo durere de burtă".
Văzu venind de sus un om. „O fi cumpărătorul — își
zise — se întoarce să-i ia". Pe urmă se neliniști : „Și dacă
n-o fi ?“ Nu știa ce să facă, să ia bocancii nu îndrăznea,
pentru că cel ce-i cumpărase putea fi sub pod sau era cel ca-
re se apropia Și nici de lăsat nu-i venea să-i lase că s-ar
fi putut ca cel care venea să-i lase, că s-ar fi putut ca cel
care venea să fie un drumeț obișnuit. Pînă una alta
rupse niște lujeri de bozie și-i aruncă peste bocanci. Apoi
se așeză pe buza șanțului și începu să arunce nepăsător
cu pietricele într-un stîlp de telegraf. Cînd omul se apro-
pie și văzu că era Vasile Măcinic își dădu seama că se
neliniștise degeaba. Măcinic se întoarse din război cu doi
ani în urmă fără un picior, așa că bocancii nu puteau fi
ai lui. De fapt nu-l chema pe el Măcinic, dar așa îi zicea
lumea pentru că suferise multe — Măcinic, adică muce-
nic. Fusese dat mort în război și cînd se întoarse acasă
olog nu mai găsise nimic din ce fusese : mă-sa murise de
amar, Iar nevastă-sa se măritase în alt sat. Casa vraiște.
Fără uși, fără ferestre, doar pereții goi. Pe deasupra se mai
întoarse și bolnav de tifos și zăcuse cîteva luni pe la ru-
de. Abia după aproape un an își revenise și începuse să
se rostuiască iar. Cînd se apropie Măcinic îl întrebă :
— Ce faci, mă Onică ? Era printre puținii oameni din
sat care nu-i ziceau pe poreclă, om cumsecade.
— Mă odihnesc, ce sg fac, pe căldura asta... Omul stătu
un timp în cumpănă.
— Păi dar, mă, e o căldură... și se așeză lîngă Onică.
Hai să fumăm o țigară, și-i întinse tabacherea. Onică fier-
bea, dar luă țigara, deși nu fuma.
— Cum o mai duci, mg Onică ? îl întrebă
un timp.
— Așa și așa, răspunse acesta fără chef.
— De, mă, o duci și tu ca vai de capul tău.
timp : ei, azi-mîine o să sosească ai noștri și
omul după
Și după un
la noi. Ieri
erau pe la Săpunari și-o să vezi tu, mă Onică, multe n-or
să mai fie cum le știi. îți spun eu, că am fost în război
și știu ce vorbeau oamenii și am fost și în Rusia și am
văzut cum e pe acolo. Uite, mai întîi, și omul îndoi cu
dreapta un deget de la mîna stingă, o să se împartă pă-
mînturile. Pe urmă, și enumeră mai departe, îndoind de
fiecare dată cîte un deget. Și apoi, părîndu-i-se că Onică
nu-l prea ascultă : „Ascultă ici ce spui eu, toate or să vie
la vorba mea".
Onică dădea mereu cu petricele în stîlpul de telegraf ne-
răbdător să rămînă singur. Dar Măcinic era pus pe vorbă.
Uitîndu-se sus, spuse privind ultimul șir de avioane nem-
țești care se retrăgeau : „Se duc, duce-s-ar învîrtindu-se și
să se întoarcă cînd le-oi chema eu. Auziși mă, cică la Sur-
pați niște copii au găsit pe cîmp niște cutii cu jucării co-
lorate. Le-au luat și cînd se jucau cu ele au explodat. U-
nul a rămas ciung și altuia i-a zburat o ureche. Vezi că
erau aruncate de avioanele astea nemțești să Ie găsească
ai noștri". Onică nu răspunse. De fapt nici n-ascultase. Du-
pă ce isprăvi, Măcinic plecă. Rămas singur, Onică se mai
uită o dată pe drum ; nu se vedea nimeni. Intră sub pod :
nici aici nu era nimeni. Atunci aruncă boziile de pe bo-
canci și-i luă în mînă. Erau bocanci maro cu ținte, leit
cum avusese Stelică. Intră cu ei sub pod ca să nu-l vadă
cineva. Pe urmă. încălțat, ieși pe drum și începu să mear-
gă. Țintele lăsau în țărînă urme în formă de jumătate de
cerc și potcoava lăsa urme. Onică se uită cînd la urme,
cînd la bocanci. Se uită și pe lîngă el, la îmbrăcăminte,
și cău+a s-o potrivească cît de cît cu bocancii. Isi băgă
cămașa, pe care din cauza căldurii o scosese afară. în nan-
taloni, își coborî și mînccile sumese, își ridică pantalonii
și-i legă mai strîns cu cureaua. Mergea si se gîndea : ..Ei,
așa mai poți ieși în lume. Duminică îi fac cu untură de
gîscă să lucească să-ti faci freza în ei si intru în horă. Mă
așez lîngă Stelică. Cînd o fi hora mai domoală îl calc pes-
te bocanci pe degetul mic, apăsat, să simtă că e înadins
si după aia îi zic pardon. Așa îi zic. pardon, că duminică
lumea e îmbrăcată mai curat și trebuie să vorbești mai
spălat. El n-o să zică nimic că e în horă. Dună ce se is-
prăvește
Acolo o
— De
Și eu
hora o să-mi spuie să merg
să mă întrebe :
ce mă călcași mă ?
o să zic:
— Păi nu-ti zisei pardon ?
El o să zică iar :
— Ce pardon, mă, ce pardon, și o să
în spatele hanului.
dea să mă lovească,
izbesc cu botul bo
Eu o să-i prind mîna în aer și o sâ-1
cancului în fluierul piciorului să-1 sece la ficați. El o să
se aplece să se prindă cu mîna de locul lovit, și cînd s-o
apleca, eu îi mai dau una cu bocancul sub bărbie, pe ur-
mă îi mai bușesc un pumn în față de-1 dobor Ia pămînt.
Odată doborît încep să-1 calc cu bocancii întîi pe piept, pe
urmă pe picioare, pe brațe, cu de-amănuntul. După asta
îi zdrobesc fața și nasul cu țintele". Așa se gîndea Onică
și simțea cum îl mănîncă tălpile. începu să Ie miște și
simți în bocancul drept, ceva ca un bețișor pe care începu
să-1 pipăie cu unghia piciorului, căuitînd să-I aducă sub
încovoietura tălpii. Nu reuși dintr-o dată, îl trecu de Ia
un buric al degetelor Ia celălalt și-l simți rece și rotund
ca un vîrf de corcoduș. Se miră, ar fi vrut să se descalțe,
dar tocmai atunci îl strecură sub talpa piciorului. Beți-
șorul — sau ce era — se legăna, sîcîitor, dintr-o parte în
alta, sub bolta tălpii. Onică privi împrejur, căutînd un
bolovan mai mare pe care să se urce cu bocancul și să
strivească bețișorul acela supărător. Găsi unul, așeză pi-
ciorul pe el, lăsîndu-se cu toată greutatea trupului, mai
izbi de cîteva ori și auzi dintr-o dată o bubuitură. I se
păru că cineva îl ia de subțiori și-1 ridică în sus, mai
simți o moleșeală neînțeleasă în genunchi și pe urmă nu
mai știu nimic.
S-a trezit tîrziu, cînd soarele dă să apuie, aruncat pe
zona șoselei. Auzea pe cineva mișeîndu-se pe lîngă el. Cum
deschise ochii se înălță în coate și se uită spre picioare :
bocancii nu mai erau și tălpile picioarelor și le văzu înfă-
în niște cîrpe înroșite. II mai văzu pe Măcinic legind
șate
ceva
doar
la ele. 11 întrebă :
Unde sînt bocancii, nea Măcinic ?
Bine, mă Onică, mă, răspunse acesta blînd, ce dracu,
n-ai auzit ce li s-a întîmplat copiilor ălora din Sur-
cu jucăriile aruncate din avion ? Unde vrei să fie
păți _	________
bocancii ? Au zburat cum era să zbori și tu pe lumea
ailaltă de nu-ți auzeam eu bubuitura și nu te înfășam
să nu-ți curgă tot sîngele. Onică se lăsă din nou pe coate
cu ochii pe cer. Stătu o vreme mut și pe urmă începu să
scîncească :
— Ce-ai măi băiete, te doare ?
— Nu de-asta, nea Măcinic. Toate își rîd de mine și mă
mint, și oamenii, și lucrurile. Mai bine mă lași să închid
ochii aici, la marginea drumului. Celălalt nu zise nimic și,
după ce termină cu înfășatul, îi petrecu un braț pe după
gît și altul pe sub picioare și-l ridică să-1 ducă acasă. După
o bucată de drum spuse :
— Avuși noroc că uite se văd ai noștri venind și o să tel
îngrijească vre-un doctor. Te
vezi.
Onică se trezi din aromeala
Văzu la capătul șoselei boturi
înzdrăvenești curînd, o să
ațipirii și înălță puțin capul,
roșii de mașini și niște oa-
meni în haine cachi. Apoi, lăsîndu-se pe spate, se uită
spre picioare și i se păru că vede boturile maro ale bo-
cancilor lui. Doar că picioarele lui erau neobișnuit de
lungi și ajungeau pînă la boturile roșii ale mașinilor.
— Ii vezi nea Măcinic, bocancii. Maro cu ținte. Cum
am vrut eu. Și Măcinic răspunse, privindu-1 cu milă :
— Ii văz mă, cum să nu-i văz ? Că sînt doar olog, nu
chior. Onică, mulțumit, se lăsă moale pe brațele lui și în-
chise ochii. Măcinic îl purta încet cu grijă, credea c-a a-
dormit și nu voia să-1 trezească. Apoi, după ce merse un
timp, se opri brusc, ca trăsnit:
— 11 mint și eu, își spuse. îl mint cum l-au mințit Goș-
nete și cum l-au mințit nemții. îmi bat joc de el.
II adună pe Onică mai strîns la piept, ca pe un copil
bolnav, și Se uită încruntat la fața lui. Ii venea să-1 tre-
zească, să spuie să lase aiurelile. Dar după puțin timp se
liniști :
— La drept vorbind nu-mi bat joc de el. 11 mîngîi. Omu’
are nevoie de o mîngîiere, și lui n-are cine i-o da.
Și o porni mai departe. Uruitul mașinilor și armamentu-
lui se auzea Și mai deslușit. Măcinic se uitj și el la bo-
turile roșii ale mașinilor militare și iar se opri : „Și de
fapt nu-l
prinsoare
bocanci",
ochii iar.
mai erau.
mint de loc, nici ca să-1 mingii. Că uite, pui
că nici răgaz de-un an și Onică o să umble cu
Spuse cuvintele
Privi îngrijorat
Văzuse din nou
i se părură iar boturile
cu voce tare și Onică deschise
spre picioare să vadă bocancii
boturile roșii ale mașinilor care
bocancilor lui maro. Dar acum
erau așa lungi șl bocancii erau
parcă picioarele nu-i mai
aproape de tot, să-i atingi cu mîna. Se lăsă imediat pa
brațul lui Măcinic și adormi liniștit.
9 — Convorbiri literare
anul mondial al populației
CIREȘARII
(urmare din pag. 1)
De altfel, evoluția numărului și a structurii populației
apreciată după diferite caracteristici demografice și socio-
economice, precum și mișcarea naturală și migratorie a popu-
lației sînt determinate de transformările politice și econo-
mice petrecute în. cei treizeci de ani care s-au scurs de la
eliberarea țării, de realizarea în condiții omogene a progre-
sului întregii țări, pe toate nivelele, subansamblurile și sub-
sistemele social-economice.
„O problemă esențială este — sublinia tovarășul Nicolae
Ceaușescu la Conferința Națională din 1972 a Partidului Co-
munist Român, relevînd rolul factorilor demografiei în con-
textul orientărilor și direcțiilor de- dezvoltare economico-so-
cială a țării noastre în următoarele decenii — asigurarea
unei creșteri mai susținute a populației — factor esențial al
dinamismului și forței productive a societății. Avem în ve
dere adoptarea în continuare a unui complex de măsuri de
ordin economico-social și sanitar, care să contribuie la întă-
rirea familiei, la stimularea natalității, reducerea mortali-
tății și creșterea duratei vieții oamenilor".
Creșterea susținută a populației se corelează in mod
obiectiv cu obiectivul major al dezvoltării multilaterale eco-
nomico-sociale a țării noastre, de lichidare a rămînerii in
urmă față de țările avansate din punct de vedere econo-
mic.
Dezvoltarea cu prioritate a industriei și îndeosebi a ra-
murilor legate de progresul tehnic determină în continuare
mutații importante în repartiția forței de muncă între in-
dustrie, agricultură și celelalte ramuri ale economiei națio-
nale. Astfel, populația ocupată în industrie și construcții va
ajunge în anul 1990 la peste jumătate din totalul populației
ocupate jn economie, în timp ce populația ocupată in agri-
cultură se Va reduce la 10—15 la sută.
La discutarea documentelor privind planul mondial ce
va fi supus discuțiilor Conferinței mondiale a populației de
la București — care va avea loc în perioada 19—30 august
1974 — delegația română a subliniat de altfel necesitatea
respectării neabătute a principiului suveranității naționale în
elaborarea politicii demografice a fiecărui stat, a punerii la
baza acestor documente a unei concepții riguros științifice, a
considerării fenomenului demografic în cadrul realității eco-
nomice și sociale specifice fiecărei țari.
Trebuie menționat, în context, câ invitația adresată Na-
țiunilor Unite de guvernul României de a ține această im-
portantă conferință la București se înscrie pe linia politicii
consecvente a țării noastre de sprijinire a acțiunilor O.N.U.,
în scopul întăririi continue a rolului său în viața interna-
țională.
Acțiune de cea mai mare importanță pentru destinele
întregii omeniri, Anul Mondial al Populației își propune să
circumscrie preocupările, programele și studiile care _ urmea-
ză să fie întreprinse în anul 1974 la nivel național în jurul
problemelor legate de : îmbogățirea cunoștințelor și perfec-
ționarea sistemelor de informare asupra tendințelor și pers-
pectivelor demografice ; completarea cunoștințelor necesare
publicului larg cu privire la politica demografică și viața de
familie prin intermediul sistemului de învățămînt; adopta-
rea și aplicarea politicilor demografice și variantelor opti-
mizabile ale acestora ; acordarea asistenței tehnice interna-
ționale în favoarea țărilor în curs de dezvoltare, în funcție
de necesitățile lor reale.
Dacă la mijlocul secolului XVII populația globului se
cifra la aproximativ 500 de milioane de locuitori, la începu-
tul secolului XX ea se ridica la ceva mai mult de 1,5 mili-
arde, urmînd unei creșteri relativ lente în comparație cu di-
namica atinsă în deceniile care au urmat. Intr-adevăr, în
jurul anilor 1950, populația globului atingea deja două mili-
arde. populația actuală estimîndu-se la aproximativ 3,5 mi-
liarde, însă în perspectiva ca pînă la sfîrșitul secolului să
se ajungă chiar la 6—7 miliarde.
Confruntate cu problemele pe care le ridică evoluția
populației, tot mai multe guverne au înțeles necesitatea im-
perioasă de a defini politicile demografice în concordanță
cu planurile generale de dezvoltare în perspectivă. Dar pen-
tru numeroase țări ale lumii elaborarea unor programe de-
mografice, conforme planurilor generale de dezvoltare, im-
plică dificultăți deosebite, dată fiind, mai ales, incompletitu-
dinea sau chiar absența informațiilor statistice strict nece-
sare diagnozei și, cu atît mai mult, prognozei implicate.
Conștientă de dimensiunile și dificultățile problemelor
pe care le ridică dinamica populației și implicațiile aces
teia asupra dezvoltării economice și social-cul turale, în pers-
pectiva viitorului, Organizația Națiunilor Unite și agențiile
sale specializate — O.M.S., U.N.E.S.C.O., F.A.O., I.L.O. etc,
— au procedat la elaborarea unor programe conținînd acți-
uni sau activități care să constituie un sprijin nemijlocit pen-
tru țările întîmpinînd dificultăți în aplicarea și realizarea
politicilor demografice naționale. Marea majoritate a acestor
acțiuni se referă la posibilitatea acordării de asistență teh-
nică și științifică. în vederea strîngerii — pe baza recensă-
mintelor și înregistrărilor de stare civilă — a datelor refe-
ritoare la numărul populației, distribuția pe yîrste și pe
sexe, zonarea geografică, sau au drept scop pregătirea de ca-
dre proprii, specializate în probleme de demografie și in
domenii înrudite, care să efectueze studii necesare organelor
de decizie.
într-o serie de țări cu natalitate excesivă, accentul s-a
pus, de pildă, pe elaborarea unor variante de „planning fa-
miliar1, care preconizează reducerea fertilității, dar acest
mod de abordare reprezintă doar un punct de vedere neunic
în ce privește căile de rezolvare a problemelor specifice, sub-
liniem, doar anumitor națiuni sau zone geografice.
Se impune, deci, așa cum arătam mai sus, ca acestei
variante să fie luate în considerare cu toată circumspecția
pe care o presupun condițiile și particularitățile specifice
felului în care se realizează, într-o țară sau alta, creșterea
venitului național și a nivelului de trai al populației.
De altfel, în cadrul lucrărilor celei de a treia sesiuni ex-
traordinare, Comisia populației a adoptat în unanimitate o
recomandare bazată pe o propunere formulată de delegația
română, în care se consideră că este de dorit. în cel mai
înalt grad, ca viitoarea conferință să ia decizii pe bază de
consens.
în același sens, țara noastră a participat și participă
activ la organizarea și realizarea optimală a programului
de pregătire a apropiatei conferințe de la București, reafir-
mînd astfel hotărîrea României de a face tot ce-i stă în
putință pentru a asigura succesul deplin al tuturor iniția-
tivelor și eforturilor constructive de realizare a colaborării
pașnice pe1 orice planuri, între toate țările lumii.
Și cum omenirea se pregătește să mai împlinească, des-
tul de curînd, încă un mileniu, este de așteptat ca maturi-
tatea și amploarea programului de acțiuni avut în vedere,
la care vor participa organizații internaționale, guvernamen-
tale și paraguvernamentale, și care cuprinde studii, anchete,
recensăminte, seminarii și consfătuiri științifice, să conducă
la găsirea unor soluții pe termen lung, deopotrivă de înțe-
lepte și realiste, fundamentînd. în acest fel, politica demo-
grafică și dezvoltarea armonioasă a societății umane.
Se știe cît de greu se scrie o corte pentru adoles-
cenți, se cunoaște numărul extrem de redus al capo-
doperelor genului (genul considerat, dacă nu în mod
fățiș, atunci nedeclarat, dar consecvent, un gen mi-
nor). Prejudecățile sînt numeroase, iar preferințele criticii se
îndreaptă hotărît către literalura-Literatură, către, să-i spunem
așa, pentru a marca evident opoziția, literatura pentru adulți.
Pus în această ecuație, raționamentul care discerne valoric
două genuri literare își dezvăluie viciul fundamental. Este
tresată cu multă ușurință o linie de demarcație valorică, fără
ca fundamentul judecății să fie justificat, ignorîndu-se ceea
ce se numește pact de lectură. Sînt genuri literare a căror
existență nu este datorată unui mod de a scrie, nici unei
„viziuni" proprii asupra lumii. Povestirea autobiografică con-
stituie un prim exemplu. încercările de a defini scriitura speci-
fică povestirii autobiografice au eșuat și aceasta pentru mo-
tivul că povestirea autobiografică nu are o scriitură proprie ci
se servește, de Ia o epocă la alta, de formele și scriitura
romanului. Motivația existenței unui gen autobiografic auto-
nom se află în afara textului, în pactul de lectură stabilit de
scriitor. Este autobiografică acea lucrare declarată de scrii-
tor ca atare. Tot în afara textului se află motivația și auto-
nomia literaturii document. Cititorul este pregătit de scriitor
in vederea relatării unui caz real, nu în scopul „cufundării"
in lumea ficțiunii.
De la Jules Verne incoace această literatură și-a definit,
în linii mari, statutul (excepție făcînd romanele pe care astăzi
le numim „de anticipație"). Domeniul intrat „în proprietatea"
copiilor este realul, fie el exotic, pitoresc : insula, pădurea
virgină, peștera, muntele, ruinele. Locurile în care se petrec
aventurile sînt „căutate", teritoriile nelocuite sau, in orice caz,
despărțite în mod natural de restul lumii „locuite", nu sint
alese întîmplător. Care poate fi rațiunea acestei izolări ? Eroul
cărților pentru copii este un personaj „real", neajutat de
puteri magice, dar întrecînd cu mult calitățile omului obișnuit.
El trebuie neapărat să fie Eroul, insul de excepție, nu doar
Protagonist al unei istorisiri așa cum îl întîlnim în romanul
realist al ultimului secol. Pentru a-și dovedi înzestrarea, eroul
este pus în situații-limită, cu predilecție în locuri unde orice
încercare de intervenție din partea oamenilor este inoperantă.
Romancierii nu aleg exotismul de dragul exotismului ci pen-
tru că locul „exotic" este un loc izolat, în care nici un aju-
tor nu poate parveni. Eroul cărților pentru copii nu primește
nici un sprijin, el se descurcă de unul singur, preferă, chiar
atunci cînd ajutorul ar fi posibil, să respingă orice intervenție
exterioară pentru a nu-și compromite mitul invincibilității cu
care este Înconjurat-
Tot de la Jules Verne datează și convenția eroului-copil.
Romanele lui Constantin Chiriță din ciclul Cireșarii ilustrează
strălucit specia genului de care ne ocupăm. Copii sau ado-
lescenți, eroii ciclului Cireșarii dețin toate atributele, mai sus
pomenite, ale Eroului. Intrigile folosite de Constantin Chi-
riță sînt fie de aventuri, fie anchete polițiste, de cele mai
multe ori Constantin Chiriță folosind însă intrigi combinate.
Dezlegarea unui mister atrage personajele în aventuri primej-
dioase, important prilej de dovedire a calităților excepționale
ale eroilor. Cadrul în care evoluează eroii e insă, realist, și
timpul este încadrat în cronologia „obiectivă", foarte aproape
de timpul real, al lecturii. Constantin Chiriță forțează cu suc-
ces chiar limitele realismului, încercînd să impună „mitologia"
cireșarilor, destrămînd iluzia lecturii și punîndu-și eroii să vor-
bească despre cărțile scrise în care se povestesc propriile
aventuri. Prozatorul profită de popularitatea eroilor, „dispen-
sîndu-se", în ochii cititorului-copil, de meritul de a fi creat
personajele, de a fi inventat intîmplările. Eroii trăiesc, minte
frumos autorul, cărțile sînt simple relatări ale isprăvilor reale
ale cireșarilor. Motivația „realistă", folosită de alți autori, în
diferite forme (cum ar fi aceea a „manuscrisului găsit", a
poveștii „auzite" la căldura unui cămin încins sau în fața unui
pahar de vin) a fost posibilă, în cazul Cireșarilor numai da-
solar, solară . .
L-am întîlnit pe pod și l-am
întrebat dacă fusese vreodată
bolnav. Să trecem podul, m-a
îndemnat, și îți voi spune.
Dincolo : nu, n-am fost ni-
ciodată bolnav, nu m-a durut ni-
ciodată nimic. 11 văzusem de de-
parte, se legăna sub greutatea
șevaletului, era un trunchi de
stejar pornit la drum, hăp, hăp,
hăp, cu basca în mînă, în panta-
loni de doc, cămașă cu mîneci
scurte, carouri mari, bretele, pe
umăr o bluză, tot de doc, în caz
de ploaie. Trecuse de 70. Era
celebru de la 40, lucrase toată
viața cu acea tenacitate pallady-
ană, lung, moroncit, repetat, cu
chef și fără chef, ca un bun me-
seriaș român, ca unul din cei
rari; într-o vreme n-a fost în-
țeles, nu i s-au recunoscut meri-
tele, nu-i era primită pictura,
interpretată ca fiind prea moder-
nă, a tăcut și a lucrat, batea dru-
murile țării singur sau cu celă-
lalt, tot din breasla zugrăvitori-
lor, guraliv' și neiertător, și el
bun meseriaș, făcea schițe fuga-
re, nervoase ,sau se oprea și pic-
ta direct, cu pastă ieftină, de care
găsea atunci, pufăia mestecind
pipa groasă și murdară, vedea ce
se întîmplă și lucra, știa că alt-
ceva nu are de făcut, doamna lui
orbise, o scotea în curte și o
plimba, îi pregătea mîncarea,
vorbea cu ea o oră, două, amin-
tirile lor și grijile noi, o lăsa cîte
o lună în seama unei femei și ple-
ca în țară. Acum, pictura lui stă
în panteonul românesc și e sola-
ră, nimic din încrincenările
timpului pe care l-a traversat în
mers, nu șezînd pe trepied, n-a
ajuns să pătrundă între ramele
cu aur, cerul e înalt și albastru,
frunza pădurii e coaptă, iarba
malului e verde, un verde cald,
andreescian, casele au pereții bă-
tuți de soare, pe uliți și pe străzi
trec oameni.
Intimplarea a făcut să caute
soarele, fără să fi fost vreodată
bolnav.
torită „prestigiului" de care se bucură personajele în fața ci-
titorilor-copii, prestigiu întemeiat pe existența unei concepții
specifice despre „verosimilul" acțiunilor povestite.
Eroii sint copii (adolescenți) deținînd atributele „copilului
universal", gindurile lor trebuie să corespundă gindurilor ci-
titorilor, capacitatea de a gindi simbolic nu trebuie să depă-
șească gradul de dezvoltare psihică al lectorului. Aceleași
atribute ca ale cititorului se regăsesc în erou, deformate, am-
plificate, dar exprimate în limitele unui limbaj simbolic acce-
sibil vîrstei cititorului. Ruptura paralelismului începe o dată
cu prezentarea atributelor forței, curajului, instinctului de con-
servare. Avînd psihologia cititorului, eroii dețin forța adulți-
lor. Aceasta este convenția, unanim acceptată, a speciei de
care vorbim. Neconcordanța atributelor este flagrantă și nu-
mai acceptarea convenției, „constituționalizarea" prin pactul
de lectură, face posibilă lectura. Constantin Chiriță dovedește,
însă, o serie de alte calități indispensabile unui autor de lite-
ratură pentru copii. Cititorul-copiI cere din partea autorului,
în ciuda aparentei libertăți, respectarea unor canoane formale
extrem de dogmatice. Și, în primul rînd, deprinderea limba-
jului simbolic, al vîrstei copilăriei. Autoritatea cititorului-copil
este comparabilă cu autoritatea auditorului (a colectivității) în
literatura populară. Restricțiile nu țin de morfologia povestirii,
ca în basm, invenția nu este de nimic afectată, fapt care o
indus în eroare mulți comentatori creînd iluzia deplinei li-
bertăți de creație. Intr-adevăr, nici o „normă" nu „antici-
pează" suita evenimentelor și nu impune obligativitatea unor
funcții, nici nu limitează numărul lor, dar îngrădirea imagi-
nației scriitorului este reală și se referă la calitatea expresiei.
S-a spus adeseori că literatura pentru copii trebuie să fie
scrisă pe înțelesul copiilor, fără a se acorda acestui fapt aten-
ția cuvenită. Ce înseamnă pe înțelesul copiilor, înseamnă oare
simplitate, claritate ? Dimpotrivă, se știe că imaginația copii-
lor e barocă, imprevizibilă, supunîndu-se greu logicii „ade-
vărului". Psihologia infantilă a constituit obiectul numeroaselor
studii, dar problema existenței unui limbaj — (și nu limbă) pro-
priu a rămas încă ne-elucidată. A te exprima pe înțelesul co-
piilor înseamnă a dobîndi capacitatea de a înțelege și utili-
za simbolistica, arbitrară ca orice sistem de simboluri, a gin-
dirii infantile. Dificultatea e mai mare decît pare la prima
vedere, căci, în timp ce reprezentările adultului sînt codificate,
cele ale copiilor sînt subiective, individuale, supuse degradării
scăpînd de sub orice control „legiferat". Limbajul infantil nu
cunoaște legea internă a autoreglării și perpetuarea lui prin
constituirea unui sistem - irealizabilă și inutilă, la urma urme-
lor. Libertatea reprezentărilor ne permite să caracterizăm ima-
ginația copilului ca debordantă și gradul de previzibilitate
ca minim.
Nu e nevoie ca autorul literaturii pentru copii să studieze
simbolistica cititorilor săi, este de ajuns s-o intuiască spre a
o putea folosi în scrierile sale. Și acest act, eminamente este-
tic, de dobîndire a unei capacități simbolice „suplimentare",
dar mai ales de folosire a acestui limbaj în scopuri artistice,
e suficient pentru a demonstra meritul incontestabil al lui Con-
stantin Chiriță. Copiii nu sînt critici literari pentru a scrie cro-
nici la cărțile ce le sînt dedicate. Autoritatea lor, însă, e in-
comparabilă și o întrece cu mult pe aceea a criticului. Suc-
cesul Cireșarilor egalează succesul celor mai populare cărți
pentru copii și acesta este un semn incontestabil de „clasi-
cizare". Cititorii lui Constantin Chiriță (autor care nu se mul-
țumește doar operind în cadrul acestui gen), fac ei înșiși „re-
parația" care, în planul criticii, se impunea de atîta vreme,
desemnîndu-l pe autorul Cireșarilor între autorii preferați, in-
tre „clasicii" genului, act mereu amînat de o critică timorată
parcă de complexul modelelor faimoase sub zodia cărora și-au
petrecut copilăria.
C. Valerian
Pentru că tot intimplarea a fost
cea care făcea din alt mare zu-
grav al țării un trup de martir.
Neînțeles. O placă cenușie pe un
perete cenușiu, într-o stradă cenu-
șie ,in umbra marelui bulevard,
consemnează și acum condamna-
rea aceasta dureroasă : neînțeles
de vremea sa. Dar în timp ce
vremea nu-l înțelegea, pe pînzele
lui delicate apăreau flori și curse
de cai, jochei și doamne cu pălă-
rii mari, solare, cobzari și floră-
rese și iarăși flori și bătăi cu flori,
la Șosea, și trăsuri și case cu cer-
dac și fîntîni cu ciutură, în preaj-
ma pădurii. ..
Dar pașoptistul, bolnav, nu ple-
ca în sud, după soare ?
Val GHEORGHIU
crochiu
Convorbiri literare —10
reflecții despre un dramaturg
(opt decenii de la nașterea
lui Camil Petrescu)
de Const.
CIOPRAGA
Despre teatrul lui Camil Petrescu s-a spus că e un
teatru de idei iar formula a prins. Teatrolog avizat,
remarcabil prin erudiție și în special prin acuitatea
argumentelor, autorul lui Danton a persiflat insă
„moda" teatrului de idei, „provocată de Ibsen", dcnunțind
piesele în care, „de oblcei“, un erou, intelectual „clasat"
expune o „teorie generală a vieții". Dramaturgii din „școa-
la" așa-zisului teatru de idei nu fac decît sâ pună în dia-
log pagini de teorie „din cărțile filozofilor la modă, adică
din cărțile filozofilor publiciști". Ironia din comentariul
Teatrul dc idei (Rampa, 17 mai 1928) are adresă dublă, vi-
zînd și teatrul și filozofia „la modă". Celebritatea lui Pi-
randello „i-a venit de la sistemul lui filozofic", în parte
de la aplicarea în teatru a teoriilor freudiene despre diso-
luțiunea personalității. Dar „toată filozofia lui Pirandello
este o vitrină" destinată să faciliteze „vînzarea unei mărfi1
comune. Melodramele lui sînt scrise ,,cu o rară știință a
sforăriilor teatrale și cu spirit curent" (Pirandello și B.
Shaw). Altceva e modernismul. Acesta reprezintă „revolta
împotriva clișeului și a trucajului", „dorința nemateriali-
zată a vagului «mai bine»11 și „principiul progresului", cu
condiția expresa ca Modernismul modern (cum se intitulea-
ză semnificativ un articol din 1928) să fie practicat de „re-
voluționari noi, nu de către cei înăcriți". Mai mult decît
un „sens artistic", unui astfel de modernism i se atribuie
un „neprețuit sens moral", ca unul care pune în valoare
aspirațiile către cunoaștere ale unei „generații". Că inte-
resul pentru cunoaștere primează în piesele lui Camil Pe-
trescu, e clar. Problemele au tangențe cu acelea de la baza
romanelor, dramaturgul, sedus de cazuri de conștiiflță, ur-
mărind perseverent descifrarea vieții interioare. Nu specta-
culosul trece în primul plan, ci prezența în conștiință, cu
toate consecințele ei, de unde stima imensă arătată lui
Shakespeare („cel mai mare creator de oameni"), adeziunea
la teatrul lui Ibsen, a cărui Hedda Gabler e de o „savoare
intelectuală unică", și simpatia pentru Bernard Shaw,
„acest mare ironist", „un dărîmător de idoli și prejude-
căți", invitînd publicul la „o adevărată gimnastică intelec-
tuală". Criteriul de valoare pentru care pledează Camil
Petrescu este acela al „integrării esenței jn concret" (cum
precizează teoreticianul în Addenda...), adică raportarea
continuă a imanenței, a conștiinței pure, abstracte, la rea-
litățile concrete. Frecvent autorul lui Danton face distincție în-
tre „cauzalitatea dramatică absolută", de ordin interior,
care e o dramă de conștiință — reprezentînd esența — și
cauzalitatea exterioară concretă. Incompatibilitățile dintre
esență și concret generează o infinitate de drame iar difi-
cultatea creatorului dramatic e de a surprinde absolutul în
conștiință, autentic, substațial, nu fără a escamota datele
exterioare. In termeni mai simpli. în piese precum Jocul ie-
lelor. Suflete tari, Act venețian și altele asistăm la o con-
fruntare între formele fenomenologiei pure husserliene și
condițiile existenței concrete, cu viața de fiecare zi.
Ideile trebuie să fie concretizate, adică materializate in
oameni, ridicate la nivelul semnificațiilor în funcție de oa-
meni, fiindcă altfel „se învechesc". Numai contactele cu
viața conferă teatrului un suport în măsură să convingă.
Ce este atunci teatrul? Iată un răspuns din Modalitatea es-
tetică a teatrului : „Teatrul e un spectacol organizat, adică
este o exhibiție al cărei obiect este o întîmplare reprodusă
în fața unei asistențe numeroase, în genere convocate". Ter-
menul de întîmplare revine într-o altă definiție, în Teze și
antiteze, pe marginea unei piese de-a lui Blaga: „Teatrul nu
este și nu poate fi altceva decît o întîmplare cu oameni.
Orice operă care s-a abătut de la acest principiu, a fost
menită pieirii". Intîmplări cu oameni sînt însă și epopeea,
balada, romanul. Definiția dată de Camil Petrescu este mult
prea largă, dar trebuie reținut că relația conștiință—existen-
ță constituie, în concepția sa, resortul oricărui conflict sem-
nificativ. Scena devine un intrument de verificare, de aici
argumentul că : „preocupările ideologice ale unei lucrări
trebuie să fie susținute de o armătură dramatică atît de
solidă, încît să înfrunte toate piedicile inerente trecerii la
spectacol și să excludă aici, orice surpriză" (Addenda...).
Lipsită de vibrația concretului psihologic, o piesă ca Fapta
de Lucian Blaga, în care se face o demonstrație psihanali-
tică, rămîne „mai mult în literatură". Prin urmare un
„teatru dc revelații în conștiință", despre care, după trei
decenii de la schițarea primei piese, teoreticianul se pro-
nunță mai amănunțit în Addenda la Falsul tratat (1947).
Limitele tezei mai vechi despre noocrația necesară se men-
țin. Eroii ideali pentru teatru ar fi intelectualii, singurii
capabili de conflicte de conștiință autentice. „O dramă nu
poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe per-
sonalități puternice, a căror vedere înfățișează zone pli-
ne de contraziceri. Urmează de aci o consecință poate sur-
prinzătoare. Tocmai din pricina acestei ample și deci dia-
lectice reprezentări a lumii în conștiință, personajele de
dramă nu pot fi «caractere» în înțelesul normal ai tea-
trului, și iata de ce Hamlet nu e un «caracter». Un carac-
ter nu e în funcție de jocul revelațiilor conștiinței sale,
nu e deci în funcție de acte de cunoaștere, ci reprezintă
o forță unitară neinfluențabilă". Argumentele sînt insă
infirmate de fapte, căci conflictele în conștiință nu apar-
țin, în realitate, numai eroilor intelectuali. Rezonabil
atunci cînd subliniază datoria dramaturgului „să sur-
prindă dinamica dialectică a vieții" iar inteligența lui „să
fie în stare să rezolve ecuațiile mai complicate ale isto-
riei". teoreticianul din Addenda... supraestimează rolul
„tensiunii în conștiință", făcînd uneori din aceasta un fac-
tor dramatic pur, un mit.
Susținător al dramei absolute, autorul piesei Suflete
tari consideră că orice soluție e relativă și pasibilă de
răsturnări. A spune altfel decît s-a spus înainte, iata pen-
tru individul cu personalitate o posibilitate de provocare
intelectuală : „Lucrez cu predilecție în opoziție cu ceva, —
declară Camil Petrescu — întărîtat să opun propria mea
viziune unei viziuni insuficiente, eronate sau false cu to-
tul" (Addenda...). Ideea unui alt „sorelism" decît cel din
Roșu și negru de Stendhal constituie în Suflete tari o
replică ingenioasă. „Mi s-a părut că laborioasa tactică a
lui Julien Sorel ca să seducă pe d-ra de la Mole ar putea
fi tematic înlocuită cu o irupere psihică atît de clocoti-
toare. atît de neprevăzută, încît să izbutească în 40 de
minute acolo unde eroul stendhalian avusese nevoie de
luni (și poate ani), de manevre calculate și dibuiri de tot
soiul". Tînărul Andrei Pietraru din Suflete tari, bibliotecar
la palatul moșierului Matei Boiu-Dorcani, e stendhalian
prin ambiția consecventă, concentrată asupra unui singur
obiectiv. Ideea de a cuceri dragostea inaccesibilei Ioana,
fiica fostului ministru Matei Boiu. devine un fel de fixa-
țiune. Proiectul e nebunesc, căci, cu nemăsuratul lui or-
goliu de castă, bătrînul ține ca Ioana să accepte logodna
cu prințul Șerban. „Nobilimea a condus peste zece veacuri",
afirmă el, intransigent. Ioana, spirit realist, remarcă totuși
că timpul „nobililor11 a trecut. „S-au dus. .Și eu îi iubesc,
dar sînt morți de mult. Acum trebuie să facem alții pen-
tru vremurile noastre". Apriga Ioana, admiratoare a
domnișoarei de Ia Mole, eroina lui Stendhal, cititoare de
vechi documente genealogice, vede în fiul de țăran Andrei
Pietraru un „ratat". Impresie falsă, căci Andrei, „chinuit
al revelațiilor în conștiință", cum precizează autorul în
Addenda..., trăiește într-o tensiune halucinantă. Conști-
ința lucrează la tînărul istoric în sensul revelării pro-
priilor merite. „Are să mai iubească. Are să înțeleagă că
sint mai mult decît toate paiațele acestea la un loc ...
are să vadă că am un suflet ca o stincâ (crescind, dar răs-
frînt înăuntru...) — are să descopere că in umbra ei a
fost un prinț adevărat al sacrificiului și devotamentului
(cade pe scaun)11.
Deoparte Ioana, caracter poruncitor și distant de alta
„nemăsuratul orgoliu" al lui Andrei. Impresionabil și te-
merar, Andrei e totuși un timid care vrea să se convingă
și să convingă pe alții că orgoliul Ioanei poate fi infrint.
Tactica lui, bazată pe un fond sufletesc exaltat, se dife-
rențiază de stilul sorelian, — lucid, meticulos Și prudent.
La el „tensiunea în conștiință" rupe echilibrul, trecind
drept nebunie, de aceea traducerea in italiană a piesei
poartă titlul La Pazzia di Andrei Pietraru.
Idealul suprem al lui Gelu Ruscanu din Jocul ielelor
este înfăptuirea „dreptății absolute", obiectiv abstract,
conceput ca o problemă de conștiința. In calitate de con-
ducător al ziarului Dreptatea socială, organ al partidului
socla'ist, el e pe cale de a da publicității un document
din care rezultă că ministrul justiției, Șerban Șaru-Si-
nești (personaj întîlnit în Suflete tari) era un asasin Gră-
bind moartea bătrînei Manitti, adăpostită în casa lui, și
distrugînd testamentul acesteia, Șaru-Sinești a intrat în
posesia unei averi de un milion lei aur. Crima e relatată
fără echivoc într-o scrisoare mai veche a Măriei Șaru-
Sinești, adresată lui Gelu Ruscanu. pe care-1 iubea. Dar
hotărîrea intransigentului Ruscanu se lovește de obsta-
cole. Dacă agenților de siguranță care vin la redacție, le
ripostează energic, alte fapte îl derutează. O mătușă care
„i-a ținut loc de mamă", îi revelă un amănunt zguduitor.
Tatăl lui Gelu și-a însușit bani de la o societate — al
cărei avocat era — pentru a acoperi o mare pierdere la
jocul de cărți. Ulterior și-a curmat viața, dar nimeni n-a-
știut secretul, afară de Șaru-Sinești, secretarul Iul, care,
procurînd suma, a evitat dezonoarea. Se mai adaugă un
fapt delicat. Publicind scrisoarea primită cu ani înainte.
Maria Șaru-Sinești ar fi fost compromisă moral in mod
public. încă o dată Ruscanu consideră, totuși, că ideea
de dreptate nu trebuie să sufere nici o concesie : „Drep-
tatea este deasupra noastră și e una pentru toată lumea
și toate timpurile".
Așadar, ideea de justiție nu mai e legată de reahlați,
devenind un fel de miraj absolut, ceea ce determină pe
militantul socialist Praida, redactor al ziarului, să opună
un punct de vedere diferențiat. „D-ta pari obsedat de
ideea de lege, de ideea de dreptate, așa pură ... O dreptate
absolut pură, ca o geometrie ? ...“. Pozițiile se delimitea-
ză progresiv : Ruscanu aspiră către o justiție universală,
deasupra realităților, aplicabilă oricînd si oriunde, în timp
ce Praida judecă utilitatea oricărei hotărîri în funcție
de folosul pe care l-ar putea aduce progresului social si
uman. „Criteriul este totdeauna o cauză (••). Cauza sin-
gură ne arată care sînt fapte bune și care sînt rele". Spi-
rit realist, inginer, Praida reprezintă. în cadrul piesei,
dialectica vieții cotidiene în dinamica ei, dialogul cu Gelu
Ruscanu scoțînd în evidență poziții contrastante.
Sinuciderea lui Ruscanu, e consecința unui „joc al
ielelor" cărora „nu le place sâ fie văzute goale de mu-
ritori". De la Platon, care „pretindea că a văzut „ideile
pure", au venit toate nenorocirile din lume", conchide
secretarul de redacție Penciulescu, amplificînd argumen-
tele lui Praida. Mitul ideilor pure e denunțat dealtmin-
teri de Ruscanu — însuși : „Jocul ielelor ?... Un joc ...
un joc... si eu victima acestui joc... Victima acestui ne-
goț cu idei...“.
Un conflict în conștiință pe o temă erotica duce. în
cazul lui Pictro Gralla din Act venețian la efecte pustii-
toare. Ridicat de jos, prin merite excepționale la rangul
de comandant al flotei venețiene, Gralla opune caractere-
lor moleșite și decadentismului aristocrației o sobrietate
morală inflexibilă. Refractar compromisurilor, omul de
arme caută absolutul în dragoste, atribuind fostei actrițe
Alta virtuți imaginare. Amiralul flotei venețiene dispune
de bogăție și glorie, fiind „conte roman". Este și un om
cultivat, cu o mare experiență de viață. în discuțiile cu
Alta, el se referă la muzica astrelor, la monadele lui
Leibniz, la naturalistul Buffon și savantul Volta, la pasiu-
nea pentru adevăr a lui Spinoza. Dar Alta, fiică a celui
mai înalt magistrat din Zara, și-a păstrat mentalitatea
de fostă curtezană. Lui Pietro Gralla, „proveditor gene-
ral al flotei", îi substituie pe desfrînatul Cellino. Drama
lui Gralla ține de prăbușirea unei iluzii. „Pricepe, — îi
spune el Altei — dacă totul se prăbușește în mine azi, nu
e pentru câ am fost mințit și înșelat, cum spuneai tu ...
ci fiindcă m-am înșelat... m-am înșelat singur. înțelegi ?“.
Imposibilitatea de a ierta gestul nu e de natură morală,
ci o consecință a viziunii lui absolute. Nici un fel de rela-
tivism nu poate fi acceptat. „Eu socot că nu iubim numai
cu inima sau numai cu alte organe. Iubim cu totalitatea
ființei noastre". Ideea că „nu ne cunoaștem niciodată în-
destul", exprimă, în Act venețian distanța de la realitate
la miraj. Pentru Pietro Gralla, om al faptei, neconcor-
danța dintre realitate și iluzie înseamnă moartea. „Nu,
femeia aceea — precizează el — era gîndită fără slăbi-
ciuni ... Cel puțin aceea pe care am iubit-o eu era fără
slăbiciuni. Era și singura care mă interesa". Satisfacția ab-
solutului în iubire este, în concepția lui Gralla, o re-
prezentare ideală a unui prototip rațional. „Mintea trebuie
să ne dicteze ceea ce e de iubit. Bucuriile adevărate alei
dragostei sînt bucurii ale minții".
Tot o problemă de „tensiune în conștiință" se dezbate
și în drama Danton, caracterizată în Addenda la Falsul
tratat drept „revelația Marii Revoluții franceze". Pe fun-
dalul „zilelor sîngeroase" din 1793, se conturează aproape
o sută de personaje între care atrag atenția Danton, Ro-
bespierre, Marat, Cămile Desmoulins, Saint-Just, Carnot,
secondați de alte figuri istorice. Invenția privește doza-
rea conflictului psihologic ; în rest, reconstituirea drama-
tică e riguroasă și conformă adevărului istoric. Elabora-
rea dramei l-a solicitat pe Camil Petrescu pînă la epui-
zare, lucrînd șase luni cîte optsprezece ore zilnic. Douzeci
de tablouri sintetizează episoade de istorie dramatizată,
petrecute în douăzeci și patru de luni. De o mare forță
evocatoare, istoria scenică a revoluției devine la Camil
Petrescu motiv de dezbateri etice spectaculoase. Iacobinii
se confruntă cu girondinii, tacticile lor diferențiindu-se
după modul în care părțile întrevăd necesitatea măsurilor
urgente sau temporizarea. Temperament lucid, obsedat de
imperativele rațiunii, Robespierre vede triumful princi-
piilor Revoluției cu totul altfel decît Danton. La Robes-
pierre speculația și încătușarea în principii se suprapun,
ca niște dogme severe, soluțiilor dictate de necesitățile de
moment. „Logică ... Mereu logică — îi reproșează Danton.
Necontenit logică si în timpul acesta Patria se prăbu-
șește . ..“. Danton pledează pentru spiritul realist, aspect pe
care Camil Petrescu îl supralicitează ; intransigența revo-
luționară a lui Robespierre este astfel depreciată, în timp
ce moderația lui Danton (minată de scepticism) îi apare
în culori luminoase.
Comparat cu eroul din Danton s’Tod (Moartea lui
Danton) de Georg Biichner sau cu Danton în viziunea lui
Romain Rolland, protagonistul piesei lui Camil Petrescu
dispune de o psihologie mai complicată. Generozitatea și
geniul alternează cu gestul cel mai comun.
k
de Al. CĂLINESCU
către o poetică
a noului roman
Am fost atrași, mărturisim, mai ales de subtitlul cărții lui Ro-
mul Munteanu Noul roman francez (ed. Univers. 1973), subtitlu
care formulează, cu o anume modestie, un proiect și în același
timp un deziderat : „Preludii la o poetică a antiromanului". Car-
tea reprezintă o încercare românească de a privi noul roman nu
numai în totalitatea lui ci și din unghiul de vedere al teoriei lite-
rare moderne, în speță al poeticii prozei. Cîștigul este, cu certi-
tudine, dublu ; pe de o parte, cititorii sînt „inițiați", li se oferă
niște chei și niște repere care îi ajută în lectură; pe de alta, dez-
baterea teoretică atinge o serie de probleme fundamentale ale pro-
zei. O tentativă care trebuie și sc cere continuată.
De altfel, una din caracteristicile paradoxale ale noului roman
este dată de tipul de relații ciudate pe care l-a stabilit între text,
cititor și comentatorul așa-zis „avizat". S-a spus de nenumărate
ori că noul roman n-a reușit să-și formeze un public, că audiența
lui a rămas restrinsă, că a stîrnit interesul doar al unei pături
de „snobi". Vom remarca, în paranteză, că tirajele globale din ul-
timii ani, numeroasele traduceri apărute în diferite țări contrazic,
măcar parțial, aceste afirmații. Dar poate nu succesul imediat de
public este aspectul cel mai important ; nu este în orice caz nici
pentru Romul Munteanu și nici pentru mulți alți exegeți ai nou-
lui roman care au avut în vedere faptul că Robbe-Grillet, N.
Sarraute, M. Butor și colegii lor au izbutit să modifice viziunea
noastră despre roman și sâ repună în discuție o serie de concepte
capitale ale poeticii prozei. Cît privește raportul dintre audiența
unei opere și interesul pe care ea îl prezintă pentru teoria lite-
rară vom da un singur exemplu. Este evident că și înainte de răz-
boi scrierile lui Urmuz au fost departe de a constitui un succes
de librărie; aproape același lucru s-ar putea spune despre succesul
lor de critică. Dar, în Principiile de estetică din 1939, G. Călinescu
acorda un spațiu destul de mare comentării textelor urmuziene, re-
levînd multe aspecte „esteticește" interesante. In acel „Curs de
poezie", Călinescu pornea în cele mai multe cazuri de la experi-
mente recente, de la opere de avangardă, nu numai pentru a ana-
liza mutațiile intervenite în conștiința estetică a modernității. ci
și pentru a lumina din unghiuri noi poezia „clasică". Revenind la
chestiunea care ne interesează aici, vom putea spune că Robbe-
Grillet ne obligă să-1 citim cu alți ochi pe Balzac; ceea ce nu e
puțin lucru.
Un alt fenomen căruia Romul Munteanu îi acordă o atenție
constantă este modul în care noul roman a fost și este dublat de o
așa-numită „critică de susținere". Aici trebuie făcute cîteva pre-
cizări. Protagoniștii noului roman s-au dovedit de la început încli-
nați către teorie, și dacă s-a afirmat că el este o creație a cri-
ticii, atunci va trebui să adăugăm că este vorba, în bună măsură,
de o creație a neo-romancierilor—critici, ale căror manifeste teo-
retice (Pour un nouveau roman, L’ere du soupțon etc.), circulau la
un mornenl dat mai mult decît înseși romanele lor. Să nu uităm
totodată că un Michel Butor este nu numai un critic de susținere,
ci pur și simplu un Critic, de o excepțională subtilitate, unul din
cei mai buni pe care ii are Franța la ora actuală. Ulterior Jean
Ricardou este acela care a devenit teoreticianul „en titre", imbinînd
activitatea criticului de susținere cu demersul poeticianului; Pro-
blcnics du nouveau roman și Pour une theoric du nouveau roman
au devenit cărți de referință indispensabile, importante șl prin efor-
tul de a recupera, spre folosul teoriei literare moderne. ideile, unor
Valery. R. Roussel etc. Simptomatice pentru nivelul atins astăzi de
discuțiile în jurul noului roman sînt cele două volume care reu-
nesc lucrările colocviului din 1971 de la Cerisy — Ia Salle, Nouveau
roman: liier, aujourd’hui (col. 10/18, 1972), cărți din care, de altfel,
Romul Munteanu citează adesea și în chip oportun. Pe de alta
parte, însuși lipul de creație romanescă promovat de noul roman
s-a dovedii a fi o formă de critică. S-a pus în circulație la un,
moment dat ideea că, în epoca noastră, literatura șj critica tind
către o apropiere, critica fiind aceea care aspiră să, dobîndească
drepturi egale cu literatura; ideea a servit adesea în susținerea
tezei că critica trebuie să fie „creație", teza reprezentînd, din pă-
cate, așa cum a fost înțeleasă de unii, un avatar al impresionismu-
lui, traducînd adică nostalgia bovarică a criticului ce vrea și el
să facă „literatură" și să aibă același statut cu scriitorul. Ne în-
trebăm dacă nu cumva lucrurile stau exact invers, în epoca mo-
dernă literatura tinzînd să se constituie într-o meditație asupra
ei înșiși, asupra posibilităților și limitelor ei. S-ar putea cita ne-
numărate nume, de la Borges la Gide, de la Valery la Ehot, de Ia
Unamuno la Camil Petrescu. Noul roman ocupă în aceșt context
un loc aparte, șl e semnificativ că Jean Ricardou deschide cartea
sa Pour une theoric du nouveau roman printr-un studiu intitulat
„La litterature comme critique". In plan teoretic prin urmare, și in
cadrul tuturor discuțiilor ce implică ființa si viitorul literaturii,
noul roman prezintă o importanță excepțională care depășeșle cu
mult valoarea întrebărilor de tipul: este sau nu citit noul roman,
poate el oferi o lectură „plăcută" etc. S-ar putea chiar foarle oine
ca noul roman sâ fie, finalmente, un (relativ) eșec, aceasta nu în-
seamnă că nu este un eșec — paradoxal ■— fecund, bogat, în su-
gestii și deschizător de noi perspective. Așa cum vormm, in fond,
despre „impasul11 la care au ajuns Mallarme sau Ion Barbu.
Meritul principal al lui Romul Munteanu este de a fi avut în
permanență în vedere tocmai această problematică modernă. In ace-
lași timp, cartea sa pune în discuție, așa cum am mai spus chcs-
liunile-cheie ale poeticii prozei. Un prim aspect investigat este ca-
racterul referențial al discursului narativ, raporturile dintre real
și romanesc. Reținem premiza teoretică inițială, care ne indica
exact poziția adoptată de cercetător: „Orice roman este m ultima
instanță un sistem specific de reprezentare a lumii, mediat dc
discursul verbal, deși atît obiectele, cît și unele acte, omenești, au
un caracter nonverbal" (p. 22, s.n.). Sînt analizate, în continuare,
conceptul de verosimil, trecerea de la romanesc la antiromanesc,
programul lilerar al noului roman, raportul dintre narațiune și
descriere, perspectiva narativă, temporalitatea povestirii. Autorul
scoate în relief, cu discernămînt și spirit critic, aspectele in care
noul roman și-a dovedit caracterul novator, cum ar fi maniera m
care este controlată sau „minată" temporalitatea scriiturii sau
modificările de perspectivă narativă prin schimbarea persoanei la
care se face narațiunea (La Modification). Sînt abordate, firește,
doar liniile esențiale ale acestui fenomen literar, și o analiză mai
amănunțită ar putea merge (Și ar fi de dorit să se întîmple așa)
mult mai departe, cu atît mai multe cu cît, prin Jean Ricardou
și prin fracțiunea de la „Tel Quel", se acordă o tot mai mare aten-
ție nivelului semnificantului, conceptelor de „productivitate", „me-
taforă generatoare" etc.; experimente care vor interesa nu numai
poetica ci și semiotica.
E însă curios că Romul Munteanu nu citează și nici nu se fo-
losește de una din cele mai bune cărți consacrate unui „nou ro-
man", Critique du roman de Francoise Van Roussum-Guyon. ex-
cepțională analiză a cărții lui Butor La Modification, lucrare exem-
plară pentru modul în care sînt îngemănate critica și poetica, ceea
ce ar fi convenit perfect vederilor autorului nostru (bibliografia
este, de altfel, alcătuită neglijent, cu greșeli de transcriere și cu
indicații eronate de tipul: „Michel, R.“ pentru „Raimond., M.“, „scă-
pări" există și in cuprinsul cărții, cum ar fi „Les Sursis" de Sartre
pentru „Le Sursis"—p. 112 sau viziunea „par, dehorsj pentru „du
dehors"—p. 125). Să nu uităm totuși că el urmărește și un scop in-
formativ și că în multe locuri analiza mai profundă lasă locul uncr
prezentări cu caracter oarecum didactic. In orice caz, printre lu-
crările — din păcate puține — românești de poetica prozei, anticipate
strălucit de Arta prozatorilor români de Tudor Vianu, cartea lui
Romul Munteanu înseamnă un pas înainte și o invitație implicită
la continuarea cercetărilor de acest tip.
11 — Convorbiri literare
opinii
Intre autonomia absolută și reducerea litera-
turii Ia conținutul său ideologic, prin omolo-
gie strictă, mecanică, poziții pe care le res-
pinge în egală măsură, estetica marxistă con-
temporană este in căutarea propriilor sale so-
luții. In acest scop, ea face serioase eforturi de cla-
rificare, de adaptare și interpretare a realităților
literare moderne, într-un spirit deschis, interdisci-
plinar, în care colaborarea noilor metode de cerce-
tare (structuralism, semiologie, psihanaliză etc.) joacă
un iul deosebit. O contribuție notabilă la această
dezbatere aduce și colocviul organizat în 1970 de
revista La Nouvelle Critique (director : Antoine Ca-
sanova), ale cărui acte au fost reeditate în 1973 •
Litterature et ideologies (Colloque de Cluny, II, ..La
Nouvelle Critique", special 39 bis). Parcurgerea lor
atentă dă o bună imagine de ansamblu atît a ob-
stacolelor, cît și a soluțiilor pozitive care se pot des-
prinde la această etapă istorică a problemei.
Dificultățile nu sînt dintre cele mai simple. Există
mai întîi primejdia permanentă a generalizărilor
abstracte, ruperea lor de analiza concretă a textelor,
lacună evidențiată și la încheierea lucrărilor de An-
toine Casanova (p. 245). La aceasta se adaugă tenta-
ția comentariului marginal, evitarea directă sau
indirectă a formulării raportului esențial : literatură '
ideologie. Prea puține comunicări atacă frontal a-
ceastă problemă. Cu excepția textului liminar, Sur la
relation litterature et ideologie de Christine Glucks-
mann, foarte puține intervenții oferă o soluție pre-
cisă. Un obstacol serios este și neclaritatea termino-
logică. Ce înseamnă, de fapt, „literatură" ? Termen
vag, „care răspunde la toate și Ia nimic" (p. 118).
Dar „ideologie", deoarece numai ideologia definește
și delimitează sfera literaturii (p. 47) ? Aceste cla-
rificări sînt indispensabile precizării reciproc-dialec-
tice a conceptelor. In mod paradoxal, un participant
la dezbateri (Denis Guenoun) vede totuși, în formula
„sensul precis al unui termen", „una din iluziile
teleologice... a criticii reacționare, fie ea psihanalitică,
literară, științifică sau altfel" (p. 67). In ce măsură
termenul de „producție" este aplicabil textelor literare
(p. 119) ? etc., etc.
Piatra de încercare rămîne, bine înțeles, preciza-
rea termenului de „ideologie". In secolul al XVIII-
lea, el însemna „discurs despre idei", „limbaj", des-
pre „idei". In Deutsche Ideologie, și în general în
teoria marxistă, ideologia devine o formă a supra-
structurii, în care sistemele de idei și ale conștiinței
sociale exprimă raporturi sociale determinate. Intr-o
accepție restrictivă (ea reapare și la Althuser), ide-
ologia s-ar identifica cu reflexul inversat, mutilat și
deformat al realului. Ideologiile n-ar fi deci decît
sisteme de reprezentări iluzorii, idealiste, rupte to-
tal de baza lor materială. Poate fi apreciat ca un
real progres al colocviului depășirea acestui stadiu,
care duce, implicit, la condamnarea oricărei ide-
ologii și la considerarea literaturii ca un sub-produs
al ideologiei, în afara oricărei „calități estetice" (p.
137). Chiar dacă arta și literatura sînt purtătoare de
ideologii condiționate social, autonomia lor relativă
rămîne incontestabilă. Nu poate fi vorba de nici o
identificare, deși formulele generale sînt încă prea
generale : ideologice = universal abstract / literatură
= universal concret, trăit (p. 157). In același timp,
nu poate fi negată nici realitatea raportului ideolo-
gie / literatură, tradus printr-o gamă de concepte
produse la rîndul lor de o ideologie literară. Vor re-
apare deci vechile definiții („reflex", „vehicol" etc.),
dar și altele noi, care țin de limbajul estetic al e-
pocii, de influența directă a noilor metode : „urmă"
(„trace"), „comunicare", „efect de sens" (p. 63), „în
actul scriiturii" (p. 47), transformarea „scriiturii" în
„texit" (p. 59), practică specifică a limbajului etc.
Cei doi poli rămîn, în orice caz, ipoteza unei „scri-
ituri total ideologice" (p. 51). concepție respinsă (p.
60), și absorbirea ideologiei în „forme" (p. 31). Te-
orie dualistă nu mai puțin înlăturată, datorită rădă-
cinilor sale idealiste, hegeliene.
Nu Ia acest capitol colocviul devine cu adevărat
interesant, fecund în sugestii și noi perspective, ci
printr-o serie de observații, analize și precizări care
contribuie în mod efectiv la rcformularea și nuan-
țarea relației fundamentale : ideologie ' literatură.
Rămîne bine precizat în primul rînd faptul că acest
raport poate fi direct sau indirect, explicit sau im-
plicit, patent sau latent. Distincție deosebit de im-
portantă (pusă anterior în lumină și de analizele
Iui Engels despre Balzac, ale lui Lenin despre Tol-
stoi), care explică de ce la unii scriitori ideologia
explicită (conștientă) poate fi — în linii mari —
conservatoare, reacționară și cea implicită (a actului
de Adrian MARINO
literatura și ideologia
criticul
și starea
de grație
de creație) progresistă. Există destule indicii care
dovedesc o reală prezență (și uneori chiar luptă) i-
deologică, activă la toate etapele istoriei literare .
Boccaccio, V. Hugo, Apollinaire, la suprarealiști, și
chiar la nivelul scriiturii științifice actuale (p. 85),
pentru a cita printre cele mai reușite demonstrații
ale acestui colocviu. Nu mai puțin importantă este
dialectica unității și a contradicției : opere cu ide-
ologii unitare, cu o singură „ideologie formativă" și
opere cu mai multe ideologii implicite (p. 41, 59),
sau explicite. Cazul aceluiași V. Hugo, dominat de
o dublă ideologie: oficială, optimistă, paternalistă
în poezie ; revoluționară, populară, națională în tea-
tru (o convingătoare demonstrație la Annie Ubers-
feld : Les dram.es de Hugo: structure et ideologie
dans „Le Roi s‘amuse“ et „Lucrece Borgia", pp. 162—
167). Reține atenția și precizarea că ideologia nu
este niciodată omogenă, în sensul că nu poate oferi
un „denominator" comun pentru toți scriitorii unei
epoci (p. 161). De asemenea, observațiile despre di-
versitatea literară și unitatea ideologică în țările so-
cialiste (Bela Kdpeczi, Courants litteraires et ideoio-
giques dans un pays socialiste, pp. 92—95).
Un serios pas este făcut și în direcția descifrării
mecanismului acestei dialectici, în reacțiile sale de
afirmație și respingere, acceptare și excludere, de-
părtare și apropiere, în raport cu principiul ideolo-
gic determinat Ia nivelul fiecărei structuri literare,
în această categorie intră : selecția de teme și tipuri
semnificative, ideologic; libertatea și conformismul
față de baza ideologică ; definirea noutății operii în
funcție de coeficientul acestei abateri (p. 293) ; com-
baterea vechii ideologii într-un limbaj care conti-
nuă să-i folosească noțiunile și terminologia (Brecht,
antihegelian, se referă în mod curent la „fond" și
„formă" (p. 43) ; Lenin utilizează în mod critic
conceptele tradiționale de „artă", „talent", „geniu"
etc. (p. 42). însemnată, plină de consecințe meto-
dologice, este și permanenta disociere între ideolo-
gie și literatură, în sensul : ideologia in literatură
și ideologia despre literatură, ideologia literaturii
(p. 14, 172) ; literatura ca „produs" și „producător"
de ideologie literară (p. 203). Ceea ce duce la con-
cluzia că ideologia poate modifica „textul", „scrii-
tura", producînd în același timp propria sa ideolo-
gie a „textului" și „scriiturii" (p. 54, 55, 186) ; pe
scurt, întreaga ideologie a discursului despre litera-
tură (p. 122). Dacă această premisă este adevărată,
rezultă că — pentru a relua limbajul actual, care
domină întregul colocviu — ideologia este producă-
toare de „sens" ; că orice „lectură" participă la o
ideologie (p. 237) ; că ideologia literară intervine în
mod concomitent în totalitatea instituțiilor literare
(învățămînt, etc., p. 34), inclusiv a discursurilor cri-
tice, confundîndu-se cu ideologia lecturilor succesive
ale literaturii.
In acest mod ideologia „noii critici" domină de
fapt întreaga reformulare a problemei, textul repre-
zentativ fiind, fără îndoială, al Juliei Kristeva,
Ideologie du discours sur la litterature (pp. 122—127).
Critica nu este numai o critică a criticii (= denun-
țarea ideologiei adverse, p. 37), ci și o „lectură" pro-
ducăitoare de „sens". Omologiile terminologice
(„producție", „muncă", „lectura ca muncă, răspuns al
muncii scriitorului", p. 120) nu pot acoperi această
masivă dominare ideologică și tot efortul constă în
asimilarea sa sistematică gnoseologiei materialist-
dialectice (p. 127). Ipoteza nu poate fi înlăturată fie
și din consecvență dialectică : materialismul dialectic
este în același timp produsul și producătorul unei
„lecturi", care-1 instituie prin formulare și-1 dezvoltă
prin integrarea progresivă a noilor date ale cunoașterii
discursului și limbajului literar.
O sugestie care se cere adîncită este și aceea pri-
vitoare la tipologia ideologiilor despre literatură, a
lecturilor ideologice ale literaturii (p .13, 68, 122), cu
bune premise de schematizare și chiar de „mode-
lare". In ceea ce ne privește, reținem ca o conclu-
zie generală existența unui triplu raport ideologie/
operă — scriitor — critic, la fiecare dintre aceste
nivele produeîndu-se o reacțiune de acceptare sau
respingere, tacită sau explicită. Fiecare operă, scriitor,
critic se situează ideologic în funcție de aceste reac-
țiuni tipice istoric determinate
Cititorul obișnuit de literatură
posedă. în raport cu criticul,
un ascendent de invidiat: li-
bertatea de a se apropia de
operă cu o disponibilitate virgina-
lă, neinhibată de conștiința unei
profesiuni a cărei rațiune de a fi
se justifică în însăși incinta feno-
menului literar. Aureolat de aceas-
tă independență, de această posibi-
litate a apropierii de operă doar
cu răspunderea propriei sale pasi-
uni de lector, cititorul obișnuit tră-
iește procesul său receptor în afa-
ra tentațiilor de a conștientiza din.
perspectiva unei conceptualizări cri-
tice. Firește, există destui cititori
care devin ei înșiși victime ale u-
nor stereotipii în lectură, ale unor
preconcepte stînjenitoare. însă aici
ne referim nu la multitudinea de
diferențieri particulare ci la o a-
nume deosebire de principiu între*
lectorul obișnuit și criticul profe-
sionist.
Căci — sa recunoaștem — criti-
cul literar de profesie este neînce-
tat pîndit din umbra de „povara"
lucidității sale de a valoriza în-
tr-un anume fel. Fără acuitatea u-
nei lucidități aparte, asemănătoare
unei lentile perfecționate ce asigură
o autenticitate (și poate o obiectivi-
tate) crescută a distincțiilor, noțiu-
nea de critic și întreprinderea a-
cestuia se anulează. înțelegem prin
această luciditate — atunci cînd ea,
ființează în mod firesc — nu o in-
stanță fatidică, exterioară actului u-
nei lecturi trăită pasional, ci o pre-
zență iluminatoare, intrinsecă acestui
act, ca un fond difuz, greu de fixat
în cuvinte, dar necesar. Și totuși,
această luciditate iluminatoare, chiar
în cazurile fericite, cînd ea nu
funcționează ca o schemă de concep-
te revendicative și exterioare lectu-
rii propriu zise, posedă capacitatea
de a acumula, subteran și perfid, un
bagaj de deprinderi ce tind mereu—
fără voia criticului și fără știrea sa
— să devină un soi de stereotip di-
namic al nevoii celui ce practică
critica, de a-și însuși lectura prin
prisma unui focar aparte, suficient
sieși. Am spune că, pînă Ia urmă,
luciditatea iluminatoare la care ne
refeream oricît de particulară, se
„instituționalizează" — dacă ne este
îngăduit să ne exprimămă astfel —
în cazul fiecărui critic în parte. A
nu recunoaște deschis acest aspect
al problemei de teama de a nu tre-
zi alergii în fața virtuților criticii,
este o slăbiciune ce nu folosește ni-
mănui. Oricît s-ar ocoli cuvîntul,
după opinia noastră nu există critic
care să nu fie pîndit în mod tacit
— prin însăși firea lucrurilor, prin
acțiunea lucidității iluminatoare —
de tentația unei „deformări" profe-
sionale a lecturii. Problema, deci,
nu constă în a ocoli prin diverse
subterfugii să se recunoască actului
critic această „necesitate a răului"
ce-1 însoțește, ci de a domina și a
inhiba, pe cit posibil, această nece-
sitate în favoarea unei purități a
lecturii.
Și astfel apare, cu toată însemnă-
tatea și greutatea ei. starea de gra-
ție în receptarea operei literare de
către criticul profesionist. Ultimul
volum al lui Lucian Raicu, Struc-
turi literare (Editura „Eminescu",
1973) se impune prin tenacitatea cu
care autorul a reușit să releve va-
loarea „uitării de sine" a criticului
în procesul lecturilor sale. In gene-
ral, este cît se poate de dificil să
fie adunate într-o carte care să dea
impresia de monolit, studii, articole
și cronici disparate. Cred,însă, că în
volumul amintit, lui Lucian Raicu
i-a reușit această operație — atît în
preambulul teoretic, consistent, cit
și în materia propriu zisă a cărții—
tocmai în lumina promovării și
practicării unei critici insistent preo-
cupată de pătrunderea unicității ire-
petabile a operei. „Actul critic — ni
se spune — presupune prezența în
imediatul operei, anularea trecutului
acesteia", în așa fel încît opera nu
trebuie depășită de luciditatea ilu-
minatoare „înainte de a o fi înțe-
les". Dar fără starea de grație, care
în structura ei internă nu este alt-
ceva decît o disponibilitate pasiona-
lă virginală, nealterată, a receptării
operei literare, opera în cauză nu
poate fj înțeleasă pînă la capăt in
unicitatea ei. Starea de grație instau-
rează în conștiința criticului senti-
mentul că — oricît de intensă ar fi
„povara" experienței lui — lecturile
sale literare posedă neîncetat inge-
nuitatea începutului. Starea de gra-
ție este o calitate pasională, deci
subiectivă, dar care se afirmă toc-
mai în consensul perceperii și rele-
vării obiectivitătii unice, irepetabile,
a operei în cauză. Starea de grație
„reducîndu-l“ pe critic la dimensiu-
nea cititorului obișnuit, necorupt de
profesionalizare, îi sporește. în fond,
prospețimea și puritatea lecturii. Sta-
rea de grație — asupra căreia in-
sistăm aici — îl ajută pe critic să
sesizeze și să pătrundă acel „cum-
dc-este-posibil inclus în substanța
fiecărei opere literare", de care vor-
bește, în formulări pregnante. Lu-
cian Raicu.
Apare, însă, o întrebare care-și
are, după opinia noastră, îndreptăți-
rea ei dramatică. Luciditatea ilumi-
natoare a criticului nefiind de struc-
tură speculativă, ca agregatul unei
mori ce ar măcina în gol, implică,
totuși, o anumită tentativă de a teo-
retiza, fie și numai penii u că este
nevoită sâ apeleze la niște concepte:
imagine, sens, semnificație, deschi-
dere, limbaj, intenție, structură, strat,
substrat etc. Critica posedă, fără în-
doiala, și o dimensiune de profil
artistic în măsura în care ea aderă
la fluidul metaforic și irepetabil al
'operei, receptîndu-1 și „însușin-
du-și-1". Dar dacă s-ar opri doar la
această dimensiune, fără să răzbată
către relevarea valorizant-critică a
deschiderilor operei literare, actul
critic s-ar desființa pe sine. Vrem
.sau nu s-o recunoaștem, critica își
arc încărcătura ei funciară de rigoa-
re necesară.
Dar cum se reconciliază și cum
coexistă această luciditate, această
rigoare, cu starea de grație? Tocmai
într-o astfel de întrebare apare coe-
ficientul de dramatism al existenței
criticului. Amîndouă sint inevitabile.
Ar fi ridicol să încercăm a da rețe-
te pentru această coexistență. Ni-
meni n-ar putea realiza așa ceva.
Tot ceea ce se poate spune, este ca
criticul să încerce a-și controla cit
mai mult posibil reacțiile și tenta-
țiile în așa fel încît starea de gra-
ție, fără a anula luciditatea ilumi-
natoare — fiindcă nu-i posibil — s-o
domine cu bunăvoință. De ce n-am
avea încredere în posibilitățile criti-
cului de a se educa pe sine. încer-
cînd să depășească coeficientul de
dramatism al profesiunii sale. Core-
lăm această idee, pe care o accen-
'tuăm aci, cu o alta — ce ne-a plă-
,cut deosebit — subliniată de Lucian
Raicu : „Obiectivitatea reprezintă o
.acceptare cordială a diversității, o
bucuroasă și nu crispată înfrîngere
de sine, credința că miracolul se
poate produce oriunde, adesea chiar
acolo unde te-ai aștepta mai puțin".
Grigore SMEU
discurs
anti-fatum
Culegerile reprezentative de
poezie, de pînă acum, ale lui
Florin Mugur, sînt patru :
Mituri. 1967, Destinele inter-
mediare, 1968, Cartea regilor, 1970
și Cartea prințului. 1973. Toate o-
părute pe parcursul a numai 6 ani.
Acest poet de certă vocație, suav
și tulbure totodată, s-a maturizat
relativ tîrziu, după un debut in-
cert, la 19 ani, rămas departe, în
urmă și probabil uitat de autorul
însuși. E vorba de Cîntocul lui
Philipp-Miiller, 1953.
După mixtura epico-lirică a pri-
melor sale compoziții, rodnic între-
ruptă vreme de 11 ani, Mugur ne
invită brusc in grădinile poeziei:
„Sînt călători înaintînd spre dea-
lurile / de boabe galbene, cu pasul
rar, / intrînd în dealurile mari de
boabe galbene / tot mai adînc, în-
cet, pînă dispar" (Respirație). Este
încărcat de maturitate simbolul a.
cestui poem, cu care se deschide
cartea de consacrare a lui Florin
Mugur.
Convorbiri literare —12
In același volum, Mituri, Florin
Mugur comentează, de data aceas-
ta oripilant, ororile războiului —
temă predilectă la el încă din ani1
debutului. O face convingător,
discursul său constituindu-se ade-
sea în cutremurătoare mesaje u-
manitariste. Este o chemare la
trezirea conștiinței, cînd intră, ab-
surd, în conul de umbră, în fond
o altă expresie a revoltei împo-
triva macerației materiei. Ca in
acest fragment apocaliptic din
„Lupta copacilor cu moartea" :
„Se răsucea și se-negrea de furie /
neamul copacilor murind sub lu-
nă. / Ce facefi ? Trupuri țepene
de arbori / deveneau lent lungi
lemne verticale. / Ce faceți ? Nea-
mul arborilor negri / intra urlînd
în regnul mineral". Intr-o acce-
lerată, artificială destructurare de
sine a lumii.
In sfîrșit, „Castelul Elsinore"
(secvențe shakespeareene, care în-
cheie cartea) este o invitație la
luciditate, la reflecție asupra spec-
tacoluhui existenței,' în viziunea
marelui brit.
Destinele intermediare, culegere
apărută în 1968, la un an după
Mituri, se continuă cu următorul
volum al poetului, Cartea regilor,
1970.
încă din poemul liminar al vo-
lumului din 1968, viziunea autoru-
lui se proiectează oedipian. Nu ne
pregătim intrarea în existență,
prin urmare nu ne asumăm desti-
nele ei, ci ea și-l asumă pe al nos-
tru, orbește, înglobîndu-ni-l. Trăim
așadar în afara oricărei opțiuni
proprii și nu putem da aventurai
„noastre" — culorile noastre :
„Vine și ziua cînd imperiul în
care intri / e propriul tău impe-
riu. j Asculți cum iți foșnește
lung pe umeri / toga puternicilor '
și te-ncredințezi / acelui somn or-
golios al gloriei — l nu vezi cu-
vintele că ți-au rămas în urmă I
și țipă libere / și sar batjocorin-
du-te... I (Cuvintele)
Cuvintele simbolizînd aici con-
strucțiile noastre imaginare, ală-
turi de contingentul dat, de care
nici nu putem face abstracție, și
pe care nici nu-l vom schimba po-
trivit proiecțiilor noastre 'interi-
oare.
Viziunea este aceea a lui loan
Alexandru din „Infernul discuta-
bil", și ea e vulnerabilă, filozofic
vorbind, Poetul însă, demiurg în
absolut și raportind arta la acest
reper, are dreptul să o scoată din
imperiul necesității, ale cărei legi
sînt obiectiv altele. In esență, Flo-
rin Mugur încearcă, asemenea tu-
turor poeților neliniștiți, să se au-
todefinească, să-și definească spe-
cia în genere, ca prezență de sine
neîmpăcată cu destinul său, con-
statind, vulnerat, că este altceva
— mult mai puțin decît tentația
pe care o trăiește : „Sint cel că-
ruia ursitoarele i-au menit / 7iu-
mai jumătate de suflet de prinț: '
un fel de sublocotenent, / un fel
de semizeu, / un fel de blestem !
de-a rămîne întunecat pe jumă-
tate ...“ / (Castelul Elsinore).
Acest neîmplinit, doar surogat al
unui eu ideal, acest veșnic semi-
zeu, neîntrerupt stînd sub puterea
destinului-blestem, nu numai că își
pierde orice prestigiu în ochii poe-
tului, dar el ajunge obiect al sar-
casmului său neiertător, corosiv,
dinamitard. Rememorindu-ne însă
punctul de pornire al autorului —
neizbăvitul lui dor de puritate și
împlinire, toate imprecațiile sale
asupra lui însuși și a speciei se
înnobilează, nuanța lor fiind con-
structivă. Revolta poetului împo-
triva sa își are izvorul în conști-
ința maculării propriei ingenuități,
in tortura lucidității, care i-o re-
levă, în oroarea lui pentru contu-
rarea individualității — prin des-
tin, pe jumătate numai. însăși a-
ceastă răzvrătire împotriva condi-
ției umane înseamnă însă, deschi-
dere perpetuă spre candoare Șt vis:
„Eu voi ieși de după marile per-
dele. / Eu voi pleca din propriul
meu destin. / Chiar dacă sabia lui
mă va prăbuși / cu fața pală-n vi-
itorul omenirii". (Castelul Elsinore).
Repulsia pentru starea de neim-
plinire este dominanta poeziei au-
torului, în acest volum, ca și în cel
care ii va urma. Rîvnind rectitu-
dinea și demnitatea, el le va găsi
pingărite pînă și in lumea zeilor,
care e departe de a fi o idealitate.
In Cartea regilor, obsesia neim-
plinirii destinelor revine în mai
multe poeme, dintre care două in-
titulate chiar Destin intermediar.
Autorul este urmărit de proiecția
visată, a propriei sale idealități, a-
devărat miraj al întregului său
demers poetic. El trăiește tensio-
nat teama de a nu se putea defi-
ni, exprimată undeva dramatic :
„Stelele netede / se apără de
sine. / O, groaza stelelor de stele-
le cumplite. / O, groaza griului de
grîu. Și groaza mîinii de mină".
(Cineva).
Viziune ce amintește neliniștile
existențiale ale lui Nichita Stănes-
cu.
Imprecația este o performanță a
Cărții regilor și in acest sens
se poate cita aproape de ori-
unde din volum. Florin Mugur
știe bine insă, că stăruind in a-
ceastă modalitate, își privează cin-
tecul de orfismul magic învălu-
itor, își scoate cuvintul dc sub
puterea vrăjită a cadenței interi-
oare, deloc de 'neglijat, proprie
poeziei. La el, excesul de lucidi-
tate ajunge nu o dată turnat in
tipare retorice, care dacă nu anu-
lează fiorul liric, il subțiază to-
tuși. Mai trebuie adăugată și re-
curgerea insistentă a poetului la
repere culturale, și ea spre pagu-
ba metaforei originale, a coboririi
în sine pe trepte imaginare, pro-
prii, de vis.
Credem că imaginea autorului,
de protestatar împotriva unui des-
tin inexorabil și inclement nu mai
are nevoie de noi retușuri. De fapt,
ultima lui culegere, Cartea prin-
țului, recent apărută, înseamnă in
bună măsură, dacă nu încetarea,
cel puțin o temperare a războiului
său de „ o sută de ani" cu desti-
nul. Se mărturisește aici o împă-
care cu lumea imperfectă și cel
mult perfectibilă, frumoasă toc-
mai fiindcă este așa. Hăituitul lui
erou pe jumătate împlinit, pe care
îl rîvnește întreg, din cărțile an ■
terioare, ideal cu neputință de c-
tins, se umanizează acum evident,
ajungînd, din ficțiune iluzorie, o
realitate terestră, cu umbre și lu-
mini, spre care își întoarce fața cu
frățească înțelegere. Tensiunea nu
putea dura la nesfîrșit. O înseni-
nare, un cer mai răzbunat, peste
poezia lui Florin Mugur, după o
luptă îndelung și crunt purtată cu
sine : „Și nu-mi mai e frică și
nu-mi mai e frică. I Ce fraged e!
Capul meu trist și muncit / în-
drăznește să rîdă". (Dansul eu
cartea).
Mai potolit, în strofe cantabile
fără excese prozodice, protestul
poetului împotriva destinului fa-
tum cîștigă de astă dată în pro-
funzime, asemenea unor ape tot
tulburi, tot înfiorate, dar purtin-
du-se între maluri înalte și sigu-
re. Imagine care nu o acoperă în-
să, încă, pe cea cunoscută, de pi-
nă acum, fiindu-i deocamdată doar
complementară.
Așa cum s-a profilat pînă azi,
poezia lui Mugur, în ce are mai
rezistent, se citește nu atit pentru
desfătarea sufletului, cît pentru bi-
ciuirea minții, a conștiinței de
sine.
Hristu CÂNDROVEANU
S-a vorbit foarte mult în cri-
tica românească de un Tudor
Arghezi torturat de conștiința
divinității sau a absenței ei,
dc poetul unui existențialism absurd,
de un poet „nereligios". al „trans-
cendenței goale" (Nicolae Manoies-
cu), așa încît toate lucrurile esen-
țiale par a fi fost spuse. Și totuși
descoperim un Tudor Arghezi obse-
dat de .acvila amintirii", de reîn-
toarcerea spre un spațiu al primor-
dialului românesc („E-o moșteniră
„Credincios pămîntului
și luceafărului nostru../4
care vine / De mii de ani pînă la
mine"). Privită din acest punct de
vedere o parte din poezia lui Tu-
dor Arghezi ne inițiază în struc-
turile originare ale fenomenului ro-
mânesc. E un Arghezi întors cu fața
către începuturi : tulburat de Istoife,
de măreția ei, de irezistibila ei voce
care-1 iluminează. Tematic și ideo-
logic, comparația cu Nicolae lorga și
Mihail Sadoveanu se impune de la
sine. Ideile coincid, se completează,
înainte de a fi poeți ai istoriei na-
ționale, Nicolae lorga și Mihail Sa-
doveanu sînt voci ale conștiinței ei.
Există în Istoria literaturii române
scriitori obsedați de ideea originilor,
de fenomenologia începutului. Tudor
Arghezi este unul dintre ei. Pentru
Nicolae lorga, Istoria este memoria
conștiinței, căci „morții nu sc dau
morții". Opera sadoveniană este un
răspuns la principiul că „morții po-
runcesc celor vii". Poezia arghezia-
nă (nu în întregime) concretizează
liric această idee fundamentală. Tu-
dor Arghezi rămîne pentru toată via-
ța „Credincios pămîntului și lucea-
fărului nostru...", un mag al istoriei
care există și care se naște, un ilu-
minist liric al formelor noastre pure.
Caligula — ca de altfel și Testa-
ment, Dacica, Arheologie, poemele
din Cîntare Omului, din 1907 — în-
seamnă cunoaștere în adîncime a Is-
teriei : ne pătrundem de măreția
ei, o descifrăm în timp și-i retrăim,
odată cu poetul, vîrstele. simboluri-
le, morala și filosofia. „Temeliile ve-
ciei" sînt pentru Arghezi mai fe-
cunde decît înșelătoarea divinitate.
Religiozitatea din Psalmi și alte po-
eme face loc unui puternic senti-
ment al recuperării : toate umilin-
țele („De la străbunii mei pînă la
tine") pot fi vindecate printr-o re-
întoarcere în Istorie, printr-o reîn-
viere a conștiinței ei. Istoria este
opera colectivității, o experiență
fundamentală a fenomenului româ-
nesc care își prelungește existența,
memoria, creația prin noi:
„Cîntecul, lumina, taina, unda,
-ntinsurile — albastre, / Noi le ți-
nem, noi le strîngem. cei căzuți, u-
rîți și goi, / Temeliile veciei arice-
ați face-s ale noastre".
Privirea poetului nu rămîne indife-
rentă în fața lumii traumatizate care
are nostalgia altui destin:
„Cei umiliți in trudă și-n răbdare,,'
Pribegii, robii și sihaștrii, / Bătuți
de-a lunii vînâtă dogoare, / Așteap-
tă stolul șoimilor albaștri". (Bine-
cuviiitare).
Dintr-un chinuit al divinității și
întru divinitate, dintr-un rob-demo-
nic al lui Dumnezeu osîndit să nu-i
întîlnească niciodată chipul, și nici
sâ primească răspuns la întrebări
Tudor Arghezi devine un posedat al
amintirii care păstrează sensibilita-
tea autohtonă. Tudor Arghezi re-
descoperă — și nu în spiritul unui
tradiționalism ortodox — fondul
nostru ancestral, profund, ca idee
și semn al începutului românesc
(„Eu, ca să-mi aduc aminte de adine
și nesfîrșit"). Poetul cu sufletul
„bolnav de oseminte" (întoarcere in
țărină) are conștiința că „anii mor
și veacurile pier" și că numai poe-
zia e aceea care, prin puterea ei
de rememorare și răsfrîngere lirică
eternizează istoria. Tudor Arghezi
este predestinatul vraci al tinereții.
El poartă cu sine semnul și leacul
înțelegerii morții:
„Port în mine semnul, ca o che-
zășie, / Că am leacul mare al mor-
ții tuturor".
Istoria rememorată îl transformă pe
Arghezi într-un Sisif fericit. Pentru
prima oară poetul se eliberează de
osînda și mirajul divinității. Nu sc
poate vorbi la Tudor Arghezi de un
sentiment al trecutului care crește
dintr-un mit, ci de o existență vie
a lui în timp. Eminescian ca temă,
poemul Dacica se naște din fecun-
ditatea memoriei istoriei ca ciclu
deschis. Ca și la Eminescu, timpul
e „veci de vecii" și nu ora care tre-
ce. In spațiul conștiinței istoriei, al
alianței cu originile, vîrstă nu mai
are aceeași semnificație; ea vine din
„vecie", din început, căci timpul
viu, cel adevărat, etern, („clipa tră-
iește") a învins timpul calendaris-
tic („veacurile mor"). Memoria Da-
ciei nu și-a pierdut tinerețea:
„Mă uit la tine, șubred vas de lut. /
Trei mii de ani ai încăput. / Veci
de vecii, pe care le înfrunți, / S-au
adunat în golul tău, mărunți / Și
fiecare vîrstă din vecie, / Lăsind un
fir de praf drept mărturie, / L-a
pus ticnit în ciobul păstrător. / Cli-
pa trăiește, veacurile mor". Vasul
simbolizează amintirea „aceluia"
care, dispărînd în anonimat, nu a
lăsat decît un singur semn: opera:
„Tu, plin de taine și știrbit în gură, /
Ai stat ascuns adînc în arătură.
Nici oasele nu i s-au pomenit / Ale
aceluia ce-n zmalț te-a-ncremenit /
Și frămîntînd, ți-a dat obîrșii noi./
N-a mai rămas măcar din el gunoi.
/ Tot un pămînt, la fel de bun, la
fel de prost: / Tu ești aici. El parcă
nici n-a fost".
Poetul e „bolnav de vreme", adică
de început. Memoria lui Tudor Ar-
ghezi e, ca și aceea a lui I. L. Ca-
ragiale, „monstruoasă": nu-i scapă
nimic, iar în cuprinsul ei lumea
arhaică își găsește formele inițiale:
„Sufletul meu își mai aduce-aminte,/
Și-acum și neîncetat, de ce-a trecut,
/ De un trecut ce mi-e necunoscut,/
Dar ale cărui sfinte oseminte / S-au
așezat in mine făr’ să știu, / Cum
nici pămîntul știe pe-ale lui, / In
care dorm statui lingă statul / Și-i
zăvorit sicriu lîngă sicriu".
Bolnav de vreme e Arghezi atunci
cind sfintele oseminte, vocile stră-
bune se deșteaptă, cînd originile își
dezvăluie temelia. Revelația spațiu-
lui originar e a unei conștiințe care
veghează.
Cînd Tudor Arghezi ne vorbește
despre evenimentele istoriei (Vodă—
Tcpcș, Balada Unirii ș.a.), poezia
devine mai mult o narațiune epică
cu tema, o stampă ștearsă de cenușa,
vremii:
„Ceaslovul de la parastas / J1 răs-
foiesc întîiaș dată. / O foaie-n mij-
loc i-a rămas / De patru veacuri
nctăiată. / E carte copiată de diac, /
Și scrisă-n alburi cu vopsele, / Ga-
roafe, păpădii și flori de mac, /
Intr-un chenar de mușețele / Ghi-
cesc prin rinduri, ca prin site, /
Un nume vechi de cititor, / Semnat
cu slove ruginite : / Ieromonahul
Nicanor, / Dar colțul paginii mai
poartă / Și-o urmă de-altă semnă-
tură, / Cind mina lui, de mult fu-
sese moartă; / Trecut pe buze și ui-
tat în gură / La fostu hram de săr-
bătoare : Buricul degetului mare".
(Altar la Putna).
Dar pînă să ajungă la înțelesu-
rile cele mai inalte ale filosofiei is-
toriei, Tudor Arghezi creează din-
tr-un sentiment al recuperării tra-
gicului românesc, o Cîntare a Omu-
lui. El urmărește „prin veacuri, prin
virste și milenii" geneza, ridicarea
omului pe verticală, destinul uma-
nității, viața ca sentiment al unei
conștiințe care se descoperă, creînd
istoria de la punctul zero („Ai în-
ceput o lume din nou de la-nceput“),
care corporalizează ideile, tragicul
(„Tu ți-ai învins pămîntul. mormîn-
tul și destinul"). Reîntoarcerea lui
Tudor Arghezi spre o altă existen-
ță, arhaică, cu valorile morale ne-
puse sub semnul îndoielii, cu un
dumnezeu identificat cu natura, de-
loc tiranic, e reîntoarcerea spre o
lume care îi aparține în mod abso-
lut : a începutului românesc. Cînd,
după magistrala epopee a lui Liviu
Rebreanu, Răscoala, Tudor Arghezi
scrie și el romanul lui 1907, poezia
sa ia chipul istoriei care acuză, care
și răzbună toate umilințele. Ciclul
de poeme 1907 este, în fond, și o
tîrzie răfuială cu un Dumnezeu in-
diferent la drame, imperturbabil și
disprețuitor. Socialul, dramatismul,
moral, suferințele și injustițiile sînt
mai adevărate în manifestările lor
foncrete decît himera unui dumne-
zeu mut și în ochii căruia nimeni
nu a văzut vreodată speranța.
Tema răscoalei este la Arghezi și
tema istoriei ca eveniment concret,
rememorat, ca mit reinterpretat. fă-
cut să existe în adevărurile lui fun-
damentale. Istoria devine roman :
poemele își au spațiul social și mo-
ral, personajele, conflictele și este-
ticește vorbind. 1907 completează li-
ric Răscoala lui Liviu Rebreanu. Tot
poemul arghezian este conceput ca
un roman : există o temă (răscoa-
la), un timp-concret (1907, în mar-
tie, într-o noapte) un climat al vio-
lenței și descătușării unor forțe co-
controverse
losale, un sat cuprins de febra răz-
vrătirii. Personajele romanului liric
al lui Tudor Arghezi trăiesc ca și
acelea ale lui Liviu Rebreanu, in-
tr-un spațiu închis, irespirabil. Stâ-
pînul a luat țăranului viața, adică
pămîntul („Moșia îi ajunge pînă la
noi în casă, / Aproape n-are omul
pe unde să mai iasă"), făcîndu-1
rob în casa străbună. Tudor Arghezi
intuiește existența socială dramati-
că a țăranului român cu aceeași
ferțâ și cu același realism dur ca
și Liviu Rebreanu. Satul e aproape
identic. In poemele argheziene flă-
cările ironiei, sarcasmului au chipul
neiertător al blestemelor. Puterea e
în mîinile Conașului de care ascultă
primarele, prefectul, crîșmarul și
arendașul care sînt „strînși în cîrd
de pofte și lăcomii căscate". Fana-
riotismul a distrus orice idee de
dreptate și de adevăr, de credin-
ță și bunătate („Un preot era preot
și crezul era crez"). Lumea veche
românească, măreața moștenire au
fost supuse dezmățului, minciunii,
declinului. Toate valorile au intrat
în criză. Smerenia s-a transformat
în fățărnicie. Legea morală nu mai
există. Răzvrătirea are loc pe un
fond de umilință divină și socială:
răzbunarea e împotriva unui Dum-
nezeu care a avut chipul robului dar
l-a trădat, și nu i-a adus izbăvirea
și împotriva conașului de dat pe râ-
zătoare care i-a ascuns adevărul,
care i-a interzis cunoașterea unui ait
destin. Ca și la Liviu Rebreanu,
răscoala începe și se dezlănțuie ca
un ciclon :
„Viitori și limbi de flăcări așteaptă
să se miște, / Pitite după staul și
curți, în porumbiște. / Din apele, a-
prinse pe matca lor de scrum, /
întunece și cerul puhoaiele de fum,/
Nu mai râmîie piatră pe piatră,
grinzi în grinzi / Și cadă și tăria
în țăndări de oglinzi".
Răzbunarea și cruzimea țăranilor, ca
și în romanul lui Liviu Rebreanu.
întrece orice imaginație. E o pe-
deapsă pe care numai o enormă u-
milință o putea naște :
„Ce s-a-ntîmplat aluneca nici nu s-a
pomenit. / Tîrît, lungit, trintit, //
Sătenii îi călcară în picioare, / Des-
culți cu toții, rece fiecare. // Era și
nu era o răzbunare. / Era mai mult
și nu-i găsești cuvintul, // Era parcă
dreptatea ce-o face chiar pămîntul/
Și toate cele ale, // Mocirle, sînge,
bale, / Le înghițea cu liniște țârî-
ne, / A toate peste oameni, și legi,
și timp, stăpîna, / Ca stropul de
cerneală hîrtia sugătoare. // N-a mai
rămas nimic dini mădulare, / L-au
ciocănit călciiele ca-n piuă, // O
noapte-ntreagă pin’la	ziuă,	/	Și oa-
sele, si ele au pierit".
Poemele scrise	în	lagărul
de la Tîrgu—Jiu	sînt	manifeste
lirice care își	extrag	esența
clin celebrul pamflet Baroane.
Istoria e trăită direct, obsesia ei
devine obsesie a conștiinței. Timpul
viu e acum vremea concretă „ne-
întreruptă de morți". dar supusă
destinului. Mitul istoriei ca spațiu
originar este amenințat cu parodie-
rea lui. Războiul, „bivolul de jar",
pustiește totul; viața a intrat in e-
clipsă. Personajul arghezian trăiește
împreună cu natura infernul războ-
iului:
„Spuză fierbinte, drumul fierbinte
Cîmpie de oseminte. // Mi-e ca o
coajă de piine arsă gura // Și la-
bele-s ca saramura. / Limba mi-i
ca piatra de ascuțit coasa. // S-au
lăsat pe mine păreții. birnele, și țoa-
lă casa / Se strînge coșciug. / Mă
frige un zăvor, mă rupe un belciug.//
Am in gîtlej lăcate sparte. / Un
lanț m-a-ncolăcit cu zale moarte. H
Ai văzut luna, / Nebuna? A intrat
pe furiș / In trestie Și papuriș. /
Seceră de-a valma rogoz, șerpi și
broaște, / Pe la ferestre trece chi-
votul stelelor cu sfintele // moaște./
Vine otravă cu sînge, pe moară. //
Nu bea mocirla murdară !".
(Spuză fierbinte)
Satul românesc din poemul Intr-un
județ (1943) a rămas doar cu moar-
tea, căci toată „...țara s-a umplut de
cruci". Prin satele din Jh „Numai
schilozi, numai muieri, numai co-
pii"; viața a uitat să mai rodească
(„Fetele îmbătrînite / Nu mai știu
să se mărite"). Totul e de fum, de
cenușă. Poezia se confundă cu des-
tinul istoriei trăite, fără ca Arghezi
să-și întoarcă fața de la nepăsarea
divinității cu toate că poetul e „Flă-
mînd de ceruri și de țară". Monahul
din el agonizează pe muntele spe-
ranțelor înșelate, dar niciodată pă-
răsite.
Zaharia SÂNGEORZAN
13 — Convorbiri literare
Pe vremea Guernicii mi-a spus chiar în acest
atelier : fetișurile nu m-au influențat prin formele
lor, ele m-au făcut să înțeleg ceea ce așteptam
de la pictură. Ținea în mînă și privea idolul —
vioară din Cyclade. Figura sa de obicei mirată
a redevenit masca intensă pe care o luase cînd
privise fotografiile. Schimbare instantanee. Tele-
patică. (Braque mi-a vorbit de „zona sa somnam-
bulă"). N-a făcut niciun gest, continuînd să vor-
bească :
— Din timp în timp mă gîndesc : a existat un
om în Cyclade. A vrut să facă această sculptură
epatantă, așa, nu ? exact așa. A crezut că face
un zeu sau nu știu ce. Și eu, la Paris, știu ce
a vrut să facă : nu un zeu, o sculptură. N-a ră-
mas nimic din viața sa, nimic din speciile sale
de zei, nimic din nimic. Nimic. Dar a rămas asta,
fiindcă a vrut să facă o sculptură. Ce înseamnă...
necromancia noastră? Și aceste trucuri magice
pe care le folosesc pictorii, sculptorii de multă
vreme ? Cînd s-ar crede în frumusețea nemuritoare,
in loc de prostii, ar fi simplu. Dar acum?
- Nu ai ales să îți placă sculptura din Cyclade.
Nici măștile negre. De ce operele care îți plac
există împreună in mintea dumitale? Cred că prin
existența lor comună. Nu e foarte clar pentru
mine... Imi spui că acest idol e aici. Eu gîndesc
la fel. Nu ne gîndim la Apollo de Belvedere. Mu-
zeul imaginar al fiecăruia înseamnă operele pre-
zente pentru el. Statuile au supraviețuit fiindcă
au fost opere de artă, ele sînt astăzi opere de
artă fiindcă au supraviețuit...
Are o minte foarte iute dar și dorința de a
reflecta, dacă i se pare că o idee se referă in-
direct la relația sa cu pictura:
- Este interesant... Mi se poate spune orice
cînd nu este aici, ca să-l privesc, mi-e totuna.
Celelalte tablouri sînt pentru istorici. Idolul meu
a devenit o sculptură? Da, și fetișul deasemeni.
Sigur. Și nu se oprește la noi. nu? Adesea văd
atelierul, toate lucrurile care sînt aici. Așa cum
văd lucrurile înainte de a picta înainte de a mă
gîndi să-mi servească. Ce vor deveni? Pînzele
mele de altădată s-ou schimbat mult. Nu culorile:
pînzele, De asemenea și sculpturile. Și eu tră-
iesc. După... Și Van Gogh? Și Căzanne? Ți-am
spus: nu știm cum există, pictura...
Cu mîna care ține mica vioară de marmoră
își desenează într-un colț Femeia cu frunze.
— Frunzele, au fost mirate că se află in sculp-
tura mea, nu?
Vorbește în modul cel mai simplu. Nici afectare
nici boală. Se simte, însă, metamorfoza, așa cum
mediumurile au a doua lor existență. In fine,
frunzele au intrat în sculptura sa. A imaginat tau-
rul redevenit ghidon și șa, pornind pe două roți.
A spus că vrea să arunce în mare galeturile pe
care le-a sculptat. „Ce vor gîndi cei care le vor
gă;î mai tîrziu?" Chitarele în dezordine din co-
me;a vecină, le-a colecționat după ce și-a pictat
tablourile cu chitare. Despre pînzele sale noi spu-
ne: vor fi ! Despre cele pe care le termină : le
las așa. A vorbit de peisajele sale ca și cum
ar fi intrat in el și ar fi ieșit tablouri. După
Domnișoarele din Avignon opera sa devine o me-
tamorfoză inepuizabilă. Trăiește în ea. Femeia cu
cărucior nu va fi o „interpretare". Cînd ziariștii
spun : vrăjitorul Picasso, ei exprimă în fugă pu-
terea pe care o are și poote o exorcizează. în-
suși ansamblul operei sale prin natură și succe-
siunea perioadelor este obsedat de metamorfo-
ză așa cum n-a mai fost niciodată opera unui
artist înaintea lui. N-am uitat gîndurile negre
așezate la picioarele Guernicii.
Și-a reluat veselia-i mirată. Uluiala ironică este
una din expresiile familiare. Despărțit de omul
din Cyclade. Deconectat de secole.
— Frunzele mele, da. Frunze domestice aseme-
nea lui Kazbek. Dar vioara nu e o frunză. Totuși
un fel de frunză nu? Arabescul, simetria... Am
pus bucăți de ghitară în tablourile mele. Braque
și Gris de asemenea. Apoi toată lumea. Mă În-
treb acum, el, micul sculptor, a inventat vioara?
Invenție formidabilă! Dacă racordați partea de
sus cu stingă și partea de jos cu dreapta, tăind
prin mijlocul capului este un nud de profil! In-
ventat sau descoperit? Nu vreau să spun: a fost
Andre Malraux:
Picasso, Saturn
al metamorfozei
Acest text este un
extras din Capul de
obsidian eseul lui
Andră Malraux des-
pre Picasso apărut In
editura Gallimard.
Fragmentul publi-
cat se referă la vizi-
ta lui Malraux In a-
telierul lui Picasso
de pe Quai Des
Grands-Augustins și
ne face să înțelegem
mai bine de ce Mal-
raux il consideră
drept un Saturn al
metamorfozelor (cu
trimitere la Meta-
morfoza zeilor și la
Saturn eseul său des- R
pre Goya).
Titlul pe care l-a
dat Andre Malraux
întregului eseu: Capul
de obsidian se refe-
ră, de asemenea, la
craniul precolumbian
din muzeul Mexicu-
lui. craniu sculptat
dintr-o lavă sumbră
și translucidă ; fiind
considerat axa In ju-
rul căreia se desfă-
șoară gîndirea auto-
rului, subiectul tra-
tat incluzînd si tot-
odată depășind opera
lui Picasso.
A. F. ।
făcut de mult, vreau să spun: că avem o vioară
în noi; pe care el a admis-o așa cum eu îi ad-
mit sculptura?
- Este cam ceea ce Jung numește arhetip, pe
care îl cunoaștem numai după formele pe care
le ia. Precum cămașa vinului, explică.
M-am îndreptat spre atelier. Mă întovărășește.
— Avem în cap un muzeu care, evident, nu
este Louvre-ul. Care ii seamănă. Care nu ii sea-
mănă de loc. Dar atenție: numai in cap. Pe in-
telectuali asta nu-i supără. Din contră. Asta ii
supără pe pictori. Ideea unui tablou...
— în această împrejurare : amintirea sau re-
producerea...
- Nu este un tablou.
— Muzeul imaginar este în orice caz un spațiu
meritat. Nu îl locuim noi, el ne locuiește.
— Ar putea să existe totuși și în realitate nu?
Unul mic. Cu tablouri adevărate. Ar trebui să se
încerce. Cum să facem? In cazul nostru, epocile,
tablourile nu au prea mare importanță. Dar dacă
faci o expoziție ? Nu poți să pui tablourile du-
pă subiect, e idiot ? La întîmplare ? Noi le-am
regăsi succesiunea, nu ? Dacă am suprima isto-
ria ce o să zică artiștii-pictori ? Vameșul s ur
pune printre moderni, cu pictorii electrici ; pe
mine m-ar pune cu egiptenii. Totuși n-ar însem-
na nimic. Muzeul imaginar al lui Van Gogh :
Millet alături de Rembrandt și Mauve ; il știi pe
Mauve? La Van Gogh i s-ar pune străbunii și
descendenții.
— Muzeul imaginar al lui Baudelaire : nici un
sculptor înainte de Puget în afară de Michel-An-
gelo, nici un primitiv. Farurile încep în secolul al
XVI-lea ...
Cuvîntul cel mai important este, poate, cu-
vîntul : tensiune. Linia trebuie... nici măcar să
vibreze : să nu mai poată ... Dar nu există linie.
Trebuie găsit cei mai mare unghi. Capul care de-
vine ou. Sculptorii din Cyclade au înțeles bine
asta, nu în viori : în idolii care sînt ouă așezate
cblic, fixate de un gît... Corpul și vegetalul. Asta
am făcut în Femeie cu frunze. A deconcertat, de
asemenea. Capetele pătrate, fiindcă trebuiau să
fie rotunde.
A schimbat pe neobservate tonul, regăsind
ironia aproape la limita parodiei.
— A deplasa. A pune ochii in picioare, A
contrazice. A face un ochi din față și unul din
profil. Sa fac totdeauna doi ochi la fel ; ai văzut
nu e așa ? Natura face nenumărate lucruri ca
mine, le ascunde însă! Trebuie să le arate. Pic-
tez în lovituri fără șir? Bine, dar se înșiruie! Pen-
tru asta oamenii trebuie să judece cu mine. Cum
lucrez împreună cu Kazbek, fac o pictură care
mușcă. Violența, loviturile de țambal... străluci-
rea ... In același timp tabloul trebuie să se apere.
Este foarte important. Pictorii vor însă să placă!
Nu văzusem niciodată cea mai mare parte din
aceste tablouri, și nu le-am văzut niciodată sin-
gur aici în acest atelier. Iau cunoștință de silueta
mea ,de hainele mele, ca și cînd m-aș vedea eu
însumi. Iau cunoștință, de asemenea, de aspec-
tul insolit al lui Picasso căruia nu i-am dat nici
o atenție : impermeabilul său foarte lung care
pare o bluză de atelier, mica sa pălărie conică,
de stofă, ochii săi, străini de figura sa. Mi s-a
arătat de curînd un film american în care un
actor juca rolul Morții, îmbrăcat, de asemenea,
într-un impermeabil ; aștepta totdeauna în ace-
lași loc călătorii care urmau să moară toți in
același accident. Picasso așteaptă să treacă ur-
mătoarele sale tablouri. Cele care il înconjoară
pare că Ie-a evocat ca pe spirite sau pe spectre.
Ar putea să aibă aerul unui vagabond, are aerul
unui vrăjitor.
Am încercat adesea această senzație de „de-
ja văzut". Un lătrat vine din stradă.
— Ce vrea să spună a lucra ? A merge mai
departe ? Să corectezi, cum să faci ? Se pierde
spontaneitatea. Matisse credea în despuiere.
Pentru desen nimic nu e mai bun decît primul
impuls. Și apoi pînza pură, e perfect. E foarte
bine.	,
Oricum se poate lucra numai contra. Chiar
contra ta. Este foarte important. Mare parte din
pictori își fabrică un mic tipar de prăjituri și
apoi fac prăjiturile. Sînt foarte mulțumiți. Un
pictor nu trebuie să facă niciodată ceea ce oa-
menii așteaptă de la el. Cel mai rău dușman
al unui pictor este stilul.
— Și pictura ?
— Pictura, ea te găsește cînd ești mort. Ea
este totdeauna cea mai puternică. Cred că stilu-
rile au jucat un rol imens în istoria artelor. Am
impresia că nu vrea să vorbească de stiluri (îmi
amintesc ce mi-a spus despre mască) ; el vrea
să atace constanța, tiparul de prăjituri. Este ade-
vărat că toți marii săi rivali au fost obsedați
de aprofundarea artei lor ; el singur e obsedat de
mînia de a o metamorfoza pe a sa. Mînie la
care răspundea atît de ciudat ceea ce îmi spu-
sese despre idolul din Cyclade și la care n-a în-
cetat nici un moment să se gîndească. „A fost un
om de treabă în Cyclade. A crezut că face un
idol, a făcut o sculptură și eu știu ce a vrut să
facă ...". Alături de mine în atelierul prost lumi-
nat era un om de treabă cu o pălărie ascuțită,
fratele său. L-am întrebat :
- Iți amintești de fraza extraordinară a lui
Van Gogh ? „Pot foarte bine, în viață și în pic-
tură, să mă lipsesc de bunul Dumnezeu. Dar nu
pot, eu, suferind, să mă lipsesc de ceva care
este mai mare ca mine, care este viața mea, și
este...
— ...puterea de a crea". Are dreptate Van
Gogh, are într-adevăr dreptate, nu ? Nevoia de
creație este un drog : există pentru a inventa,
există pentru a picta. Nu este altfel, De ce tre-
buie să invenți totdeauna ? Intr-o mie de ani
atitea 1... Cum faci ?
L-am auzit adesea întrebînd : cum faci ? cu
ironie : cele două cuvinte corespund măștii mirate.
Dar în penumbră	tonul său era serios.
-	Van Gogh,	am spus, nu vorbește	de	pos-
teritate. Bănuiesc ce înțelege prin a crea : a da
viață	la ceea ce	nu ar exista fără el?
-	Și arta. Au	existat totdeauna oameni	care
au vrut să sculpteze în maniera lor. Li se stri-
ca, refăceau. Ca dragostea femeilor pentru co-
pii.
Mai tîrziu au fost artiști-pictori care au făcut
picturi, artiști-sculptori care au făcut sculpturi.
Din fericire nu s-a păstrat totul : ar fi ajuns pînă
la lună! Iți imaginezi I tot ce au făcut artiștii-
pictori ? Și au făcut mereu fete frumoase, fe-
mei urîte, zei și nonzei! Din păcete se știa tot-
deauna ce era! Dacă nu s-ar fi știut ar fi putut
să fie bine ?... In sfîrșit, îngrozitor, dezgustă-
tor I Și apoi, din timp fn timp, fără greș, a
existat omul cumsecade. Uneori vagabond. Une-
ori bogat. Onorat. Prieten al regelui : Velasquez,
Rubens. Apoi Rembrandt : se spune că i se zicea
bufnița. Crezi ? Bogat, sărac dar totdeauna puțin
nebun, nu ? De loc femei.
Sunetul vocii sale este la fel de tulburător
ca și în monologul precedent. Este cel al unei
surprize uimite. Nu execută un număr fiindcă
improvizează. Dar joacă. Un joc cu atit mai tul-
burător cu cît această volubilitate nu e întovă-
rășită de gesturi. Cuvintele sînt acordate numai
cu încrețirea sau cu holbarea ochilor atît de ne-
gri, vizibili cu toată penumbra.
— Și sculptorii preistorici ! Nu tot oameni ? Da.
Evident. De loc artiști-pictori 1 Dar toți voind să
picteze sau să sculpteze după ideea lor. Goya
își punea picturile negre în sufragerie pentru a
le arăta numai prietenilor...
- Mi-ai vorbit de teme fundamentale în le-
gătură cu împușcațif de Goya. Ai reprezentat fe-
mei însărcinate de... cînd? Îmbrățișarea este din
1905 ?
- 1903.
— Nașterea și creația sînt poate tot atit de
tulburătoare ca moartea — și din aceleași cau-
ze ...
— Cobor cu dumneata : mă duc in Saint-Ger-
main-des-Pres.
Pe scară, în spatele meu, vocea sa și-a re-
găsit gluma :
— Am uitat să-ți arăt farfuriile. Fac farfurii,
ți-am spus ? Sînt foarte frumoase.
Vocea devine gravă.
— Se poate minca în ele.
în românește de Andriana FIANU
despre
Un bun prilej de a vorbi des-
pre Dostoievski ni se pare a-
pariția (în ultimul volum al
seriei de Opere* în versiune
românească) selecției din Jurnalul
unui scriitor. A vorbi despre Dos-
toievski a devenit un fel de a
spune pentru că. de multe ori, tex-
tele marelui scriitor au devenit
pretexte pentru speculații mai
mult sau mai puțin interesante și
profunde. Ca și în cazul altor
mari nume a devenit de „bon ton“
să ai un asemenea „motiv" de
prestigiu de la care să pleci în di-
ferite expuneri. Scriitorul însuși,
în substanța sa, are un anumit fel
de organizare interioară care „de-
naturează" parcă apropierea de
structurile intime și impune menține-
rea într-un „halou" speculativ. Jurna-
lul unui scriitor este ocazia de a-
bordare a lui Dostoievski într-un
spirit mai puțin apropiat, probabil,
de literatura propriu-zisă, dar
maj propriu unei anumite „strate-
gii1* ideologice. Privind Scriitorul
ca pe o „conștiință a epocii", cum
se obișnuiește, trebuie să limpe-
zim ce fel de „conștiință" este a-
cesta. Este adevărat că uneori din
textele literare se pot afla, despre
o perioadă istorică, mai multe date
decît din documentele istorice ale
anilor respectivi. Informațiile fur-
nizate de scriitori nu vor fi însă
„obiective" ca în istorie, oricît de
„realist" ar fi autorul respectiv. O
simplă selecție a unor fapte reale
e suficientă pentru a da o anumi-
tă lumină, pentru a sugera o anu-
mită interpretare. Oricît de îndrep-
tată spre „exact" ar fi intenția u-
nui autor, acest „exact" este al U-
nei anumite personalități, care pe
lîngă o singularitate evident con-
turată, este creată și ea de mai
multe determinări. Faptul devine
cu atît mai evident, referindu-ne
la scriitori, dacă luăm în conside-
rație și viziunile diferite avute de
istoricii de profesie. Dostoievski nu
putea nici el (mai ales el) să fie
caracterizat de o „obiectivitate"
senină. Cel care a devenit, nu ra-
reori, punct de referință pentru
diferite curente filosofice ale exis-
tenței, care a fost dat de exemplu
drept creator de personaje (și ca
personaj) definibile printr-o pasi-
une extremă a neliniștii, devine cu
atît mai mult demn de interes a-
tunci cînd devine „martor" al co-
tidianului.
Jurnalul de scriitor nu este, ca
în cazul altor nume celebre, un
vraf de însemnări intime și secre-
te, publicate, în genere, după
moarte. Acest Jurnal apărea cu o
anumită regularitate, ca o revistă,
și era un dialog (mai exact o con-
fruntare) „la zi" a autorului cu a-
numite probleme. Dezbaterea era
cît se poate de deschisă, la eapar-
ticipînd, pe lîngă literații care lu-
au o poziție sau alta, cititori din
variate categorii sociale Și cultu-
rale. Dostoievski a fost — în ciu-
da aparenței de om al unor abi-
suri existențiale, care n-ar fi in-
teresat decît de anumite trăiri „ge-
neral umane" (imagine pe caro
i-au compus-o unii cercetători de
astăzi) — un om deosebit de des-
chis evenimentului la care parti-
cipa Iar această participare nu era
nici pe departe doar una sentimen-
tală, ci avea o clarviziune (cu toa-
te erorile sale) care pe unii i-ar
putea mira. Gama problemelor a-
bordate arată o conștiință politică
acută a societății sale. Aplecarea
spre faptul real nu înseamnă o
simplă consemnare a sa. „Ideile
joacă în opera sa un rol prepon-
derent și admirabila sa dialectică
ocupă în ea un loc egal cu cel al
extraordinarei sale psihologii",
scrie undeva Berdiaev. Și tot el
certifică pasiunea particularului,
mistuitoare la autorul Fraților Ka-
ramazov : „Lumea ideilor, așa cum
o concepe Dostoievski. este în în-
tregime originală și diferă cu to-
tul de cea a lui Platon. Ideile nu
sînt pentru el prototipurile Exis-
tentei, entități prime și încă mai
puțin norme, ci sînt destinul fi ■
inței vii, energia de foc care le
pune în mișcare". Această pasiu-
ne acaparatoare, limpede în roma-
ne. este și o caracteristică a Jur-
nalului de scriitor. Scriind desnrc
sărbătoarea pomului de iarnă din-
tr-un orfelinat, despre atitudinea
juraților în Rusia, desene George
Sand sau despre mujicul Manei,
despre Nekrasov sau Pușkin, des-
pre cîteva procese celebre în epo-
că, despre destinul Rusiei în Eu-
ropa ș.a.m.d., Dostoievski partici-
pă în egală măsură ca reprezen-
tant al unui anumit fel de a gîn-
di dar și ca un centru sensibil al
existenței, pasiunea și luciditatea
sînt atît de aproape încît deseori
este dificil să le distingi. Mijloa-
cele literare par a fi cele ale foile-
tonistului epocii și uneori dezamă-
gesc prin aparența acumulării prea
încete a datelor și a volutelor prea
Convorbiri literare —14
străină
de Constantin PRICOP
dostoievski
largi ale argumentației.. Dar, în
fragmentele care-1 reprezintă, Jur-
nalul devine un fel de consemna-
re a unor obsesii. Făcînd o scurtă
abatere către domeniul său roma-
nesc, se poate arăta că aoolo no-
tațiile sînt atît de încărcate de
participare, încît par „autodemas-
cări“ ale unor fapte obscure și
neștiute. Liviu Petrescu (în Dos-
toievski) arată că tema păcatului
poate apare ca o tardivă recunoaș-
tere a unui delict. Cu citate din
Thomas Mann și Andre Gide cri-
ticul dă greutate ipotezei care, în
esență, e mai puțin importantă în
realitatea ei, cît ca exemplu de a-
similare ___ pînă la contopire — a
unei teme. Această proiecție a
creatorului în texte face ca dis-
cutarea unor date reale să devină
o asumare a lor, simpla lor pro-
nunțare presupunînd o identifica-
re. Dincolo de limitele formale ca-
re iau uneori aspectele numite mai
înainte, oarecum uniformizate de
foiletonistica vremii, dionisiacul e-
vident la romancier transpare și
în Jurnal. Este și motivul pentru
care pot apare alături, lîngă presu-
puse comentarii obiective și ipo-
teze teoretice, beletristică propriu-
zisă — Visul ținui Om ridicol (Po-
vestire fantastică). Smerita (Po-
vestire fantastică) dc.
Pentru Dostoievski realul și ima-
ginarul sînt contingente, dar peste
toate tronează un sumuum de prin-
cipii etice și sociale. Autorul nu
este însă un executant, el emite
ipoteze și credințe, e mai aproape
de aerul unui înțelept decît de cel
al unui om al legii. Cu toate că
procesele și întreg aparatul ,.drep-
tății" îl obsedează și revine la el
în orice caz concret, oferit de eve-
nimentele epocii. Funcționarea me-
canismului e privită mereu cu sus-
piciunea celui care se îndoiește da-
că o instituție ar putea rezolva ce-
ea ce-ar aparține unei mult mai
mai inefabile instanțe. Criticînd
funcționarea defectuoasă a curții
cu juri, a unui mecanism social,
atașamentul lui. Dostoievski pentru
drama umană din fiecare caz arata
câ interesul pentru social, dincolo
de limpezime și conștiința civică,
nu se află chiar pe primul plan.
Recunoașterea unor situații de fapt
nu înseamnă, în cazul său, și o
supunerea acestora. Proiecția neli-
niștii în gest este permanentă și
nu cunoaște supunere. Pentru el
problema rușilor vis-ă-vis de Eu-
ropa este esențială nu numai pen-
tru că ilustra o situație, ci pen-
tru că-i permitea să tragă anumi-
te concluzii. După Dostoievski ru-
șii. au deosebita aptitudine de a
reuși să înțeleagă și chiar să tră-
iască, temperamentele culturale ale
europenilor. Situația nu e recipro-
că, alte națiuni fiind opace la
structura rusească și de aici „... o
lungă și foarte tristă însingurare in
familia europeană a popoarelor. în-
că o îndelungată perioadă de erori
ale europenilor în judecățile lor
asupra Rusiei, evidenta lor înclina-
ție de a vedea răul din noi și poa-
te că explică o permanentă și ge-
nerală dușmănie a Europei față de
noi, bazată pe un fel de senzație
puternică, nemijlocită, de repulsie,
în parte chiar un fel de teamă mis-
tică față de noi, și o eternă, cu-
noscută și veche sentință pe caie
ne-au dat-o: că nu sîntem de fel
europeni..." (p. 114). Constatarea
„neînțelegerii" de care se bucură
poporul rus, a soartei sale specia-
le. il face pe Dostoievski să-i atri-
buie un rol mesianic. Claus-
trarea pe care o simte ca un com-
plex al neamului devine în același
timp o certitudine într-un destin
viitor plin de putere și înțelepciu-
ne : ,.O, popoarele Europei nici nu
știu cît ne sînt de scumpe 1 Și mai
tîrziu, cred în asta, noi, adică, si-
gur, nu noi, ci ruși ai viitorului,
vor înțelege toți pînă la unul, că
a fi un rus autentic va însemna :
să cauți să aduci o împăcare defi-
nitivă în contradicțiile europene, să
arăți o soluție pentru tristețea eu-
ropeană prin sufletul tău rusesc,
sufletul tău atotcuprinzător, în care
să-i îmbrățișezi cu dragoste fră-
țească pc toți frații tăi, și, la urma
urmei, poate, să-ți spui cuvîntul cel
din urmă al marei, generalei ar-
monii, al unui acord final frățesc
al tuturor neamurilor, după legea
evanghelică a lui Hristos 1“ (p. 455).
E surprinzătoare asemănarea temei
cu acel poem de mare faimă al lui
Blok intitulat Sciții. De remarcat
că rîndurile de mai sus sînt des-
prinse dintr-un eseu despre Puș-
kin și că în context au același sens
politic. Tot în acest eseu este atri-
buită lui Pușkin, drept criteriu axi-
ologic într-o constelație care-i ală-
tură pe Shakespeare, Cervantes,
Schiller, calitatea rușilor de a se
RETEZEANU GEORGE
Pseudonimul scriitorului G.
R. Rareș (n. 10. XI. 1894 la
Ercea, Mehedinți), A urmat
liceul la Craiova și Tr. Se-
verin. De profesie medic, a
colaborat la : Viața litera-
ră, Societatea de mîine, Da-
rul vremii, Utopia, Hyperion,
Datina, O lume nouă șa.
( dicționar de pseudonime
întocmit de Gh. CATANA
și a tradus din K. Hamsun,
Selma Lagerlof, Ștefan
Zweig, Emil Ludwig, lacob
putea transpune în felul de a sim-
ți al altor nații.
Datorită faptului că Jurnalul
are, așa cum am mai spus, un ca-
racter deschis, avem posibilitatea
urmăririi unei polemici stîrnită de
acest eseu. La afirmația unui preo-
pinent („Intr-un fel sau altul, de
două secole ne aflăm sub influen-
ța culturii europene, a iluminismu-
lui european care acționează ex-
trem de puternic asupra noastră,
datorită -«receptivității universale»
a omului rus, pe care dl. Dostoiev-
ski o definește drept trăsătura
noastră națională. N-avem unde să
fugim de cultura asta, și n-avem de
ce. E o situație, cu care nu poți
să te lupți, pe bunul motiv că ori-
ce rus care vrea să fie un om cult,
își va primi cultura numai dia iz-
vorul vest-european din pricina
desăvîrșitei absențe a izvoarelor
rusești" pp. 458—459), Dostoievski,
după ce-I acuză de liberalism —
acuzație gravă din arsenalul său
strategic — dă replica apropo de
iluminism : ..Eu afirm că poporul
nostru s-a iluminat de mult, pri-
mindu-1 în adîncul ființei sale pe
Hristos și învățătura Lui" (p. 459).
Chiar dacă în afirmații Dostoievski)
e de obicei departe de exagerări,
dincolo de ele se întrevede o orien-
tare slavofilă și mistică. Printre
evenimente se ghicesc „semnele" pe
care autorul Demonilor le înregis-
trează, chiar dacă nu le scoate în
relief. Și toate acestea, nu în modl
inconștient, ci cu o suplă dialectică
de creație, îl fac să cultive, prin-
tre rîndurile paginilor sale din
Jurnal, tocmai acel „insularism" pe
care-1 dezavuează în principiu. Păs-
trîndu-se în el, ne dă poate un
semnal că perioada și poporul că-
ruia îi aparțin au lăsat determi-
nări serioase în personalitatea scri-
itorului și gînditorului. Și mai poa-
te fi un semn că lecturile „euro-
pene" care s-au făcut, și care s-au
limitat de cele mai multe ori doar
la textele beletristice, ar putea fi,
la un anumit nivel, false, dacă se
neglijează aceste determinări.
*) Dostoievski, Opera în 11 voju
me, Volumul 11, Jurnalul unui scri-
itor (pagini alese), Traducere și a-
parat critic Leonida Teodorescu,
Studiu introductiv de Ion lanoși,
Ed. Univers București, 1974.
dreptul la replică
Stimate tovarășe redactor-șef
In temeiul dreptului la replică
va rog să găzduițî prezenta întim-
pinare, prilejuită de considerați-
ile pe care Al. Dobrescu le rezer-
vă cărții mele Scriitorii pelerini.
Am primit și voi continua să
primesc cu atenție orice impresii
ale celor care binevoiesc să mă
citească. Ca autor nu le cer decit
o lectură probă. Nu încape vorbă
că mi-ar place să observ și dispo-
ziția adecvată receptării de sub-
stanță — posibilitate care, teoretic,
n-ar trebui să lipsească niciunui
recenzent.
Din acest punct de vedere nu
voi discuta verdictul lui Al. Do-
brescu, dar nu voi trece cu vede-
rea genul de execuție fără probe
critice. Iscă nedumerire chiar pre-
textul invocat de critic la începu-
tul enunțului său telegrafic. El
susține că am produs o scriere pu-
blicitară — care nu întîmplător —
s-a bucurat de favoarea Editurii
pentru turism. Cu alte cuvinte fac
reclamă. Cui ? Ei, aici e aici : lui
Nicolae Milescu. lui Ion Codru
Drăgușanu, lui Filimon, lorga, Ra-
lea, Bogza. Nu e ridicol să defi-
nești astfel o încercare, prima de
acest fel, relativă la literatura
noastră de călătorie și la tradiți-
ile, la vocația ei universalistă ?
Este ridicol dar și întristător. Pre-
judecata în eseuri serioase trebu-
ie să apară numai la „Minerva"
sau „Ejninescu" l-a dat gata pe
expeditivul și superficialul meu
exeget.
La încheierea scurtei sale note,
Al. Dobrescu declară că nu vede
ce ar mai fi de adăugat. Eu par-
că as mai adăuga ceva. Cu aerul
că știe totul și că rostește sentin-
țe fără recurs, Al. D. rămîne să
mai facă dovada că și citește din
cînd în cînd cărțile despre care
scrie. Cum scrie am văzut!
Henri ZALIS
RELGIS EUGEN
Numele literar al scriitoru-
lui E. Siegler (n. 2. III. 1895
la lași). A editat revistele :
„Umanitatea" (1920) ; „Uma-
nitarismul" (1928-1930) ;
„Cugetul liber" (1927, îm-
preună cu Ion Pas). A con-
dus biblioteca „Libertatea"
Vassermann etc.
Scrieri : Triumful neființei
(fantezii, lași, 1913) ; Sone-
tele nebuniei (1914) ; Petru
Arbore (roman, 3 voi.) ; Me-
lodiile tăcerii (poeme în
proză, 1926) ; Prieteniile lui
Miron (roman, 1934) ș.a.
RIREA
Numele literar al poetei
Cornelia Biberi (1862-1951),
in prima căsătorie Cornelia
Gatovschi, iar în a doua -
Cornelia A.D.Xenopol. A cola-
borat la Arhiva, Noua revi-
stă română, Revista idealistă,
Românul, Românul literar,
Tribuna literară, Die Woche
etc. Debutînd sub înriurirea
lui Eminescu, i-a dedicat ace-
stuia lucrarea : Ultima rază
din viața lui Eminescu, (dia-
log dramatic în 5 scene, lași,
1902), apărut și la Paris în
1914-Le dernîer rayon de
la vie d’Eminescu.
Scrieri : Elvira (tragedie,
Buc. 1902) ; Cînturi vechi —
Cînturi noi (Buc. 1901-1902) ;
Kiajna și Ion Vodă cel Cum-
plit (tragedie, 1905) ; Cînturi
și poeme (1908).
RiULEJ S. CONST.
Pseudonimul scriitorului
Sofocle . Rigopol (n.l.VIII.
1882 la București — m.1967.
A colaborat la „Românul"
(Vintilă C.A.Rosetti), „Româ-
nul literar", „Zeflemeuaua",
„Revista literară și politică"
etc. A mai semnat : Comedi-
antul, Rigo Pol, ’S.S.Rigop,
Verigopolu etc.
Scrieri : Epigrame (Buc.,
1908) ; Surîsul unui trecător
(1910) ; Femei ciudate (piesă
în 2 acte, 1911) ; Poemele
despărțirii (Cluj, 1921) ;Pie-
dica (nuvele și schițe, 1923) ;
Poezii (1925) ; Urechea mah-
alalei (comedie, 1926) ; Pie-
lea îngerului negru (1934).
Publicitate convorbiri
Oficiul județean
de turism Iași
litoral ’74
0 atenție deosebită se acordă
sezonului estival din acest
an pe litoral.
Oficiul are locuri cu ca-
zare la hotelurj din Mamaia,
Eforie Nord, Eforie Sud, Venus,
Saturn și Cap Aurora. Preț infor-
mativ : 1—31 mai: 40 lei pe zi
pentru masă și cazare; 1—15 iunie:
45 lei pc zi ; 16—30 iunie : 50 lei
pe zi; 1 iulie — 31 august : 104
lei pe zi; 1—15 septembrie : 50 lei
pe zi ; 16—31 octombrie : 40 lei
Pe zi. Cazarea la vile în Eforia
Sud cu preț informativ 50 lej pe
zi. Cazarea la casc particulare în
Eforie Nord și Eforie Sud. preț in-
formativ 12 zile 1.100 Iei de per-
soană.
Biletele se valorifică în serii de
12 zile la care Se percepe un co-
mision de 5 la sută. Pentru peri-
oadele 1 mai — 15 iunie și 1 sep-
tembrie — 30 octombrie locurile se
pot valorifica și pentru perioade
ani beneficiază de cazare gratuită
și reducere 50 Ia sută Ia masă.
Copiii de la 7 Ia 14 ani beneficia-
ză de o reducere de 50 la sută din
tariful de cazare.
Pentru toți posesorii biletelor de
odihnă și tratament se asigură o
reducere de 50 Ia sută pe C.F.R.
și I.R.T.A.
băile strunga
La 53 kilometri de Iași, po
șoseaua asfaltată Iași —
Roman, la o altitudine de
226 m și lîngă o pădure
pitorească se află Stațiu-
nea balneară Strunga ce funcțio-
nează sezonier în perioada 20
mai — 10 octombrie. Cazarea este
asigurată în vile de confort II și
III (camere de la 2—5 paturi), ma-
sa este servită la cantina stațiunii,
asistența medicală fiind asigurată
cu personal de specialitate.
începutul și terminarea seriilor
(de 18 zile); 20 mai — 6 iunie, 7
ale intestinului, urmări după he-
patite acute, toxice, infecțioase,
cronice, stări alergice alimentare,
colicistită cronică, dischinezii bi-
liare.
Afecțiuni ale aparatului urinar :
litiază uriană, urmări după inter-
venții operatorii pe căile urinare.
Bolile aparatului respirator : ri-
nite, rino-faringite, rinite cronice
ozenoase, laringite și sinuzite, bron-
șite, boală astmatică, bronșiectazie.
Bolile sistemului nervos perife-
ric : nevralgii, nevrite, plexite, ne-
vroză astenică.
Bolile aparatului locomotor: re-
umatism inflamator, secundar, po-
liartrită reumatoidă, spondilită an-
chilozantă, artroză, spondiloză reu-
matismală, sechele postreumatice
discopatie.
Afecțiuni asociate: boala hiper-
tonică, ateroscleroză, artetrită, une-
le afecțiuni cronice ginecologice,
boli de nutriție.
Stațiunea are un climat bun pen-
tru cură de odihnă și tratament;
de asemenea posedă cinematograf,
restaurant, cofetărie, iar împreju-
rimile oferă prilej de excursie.
Prețul unei pensiuni complete:
31 și 34 lei pe zi.
Biletele se pot procura Ia Ofi-
ciul județean de turism Iași, Piața
Unirii 12 sau direct în stațiune la
Biroul O.J.T.
Strunga : pavilionul central
mai mici de 12 zile sau numai ca-
zarea. De asemenea, în aceste pe-
rioade turiștii aflați pe litoral pot
participa la excursii în Delta Du-
nării, Adam Clisi, plimbări de a-
grement cu vaporul Pe mare, ex-
cursii în R.P. Bulgaria la prețuri
avantajoase.
Tuturor participanților li se a-
cordă 50 Ia sută reducere pe C.F.R.
odihnă și tratament
iunie — 24 iunie, 25 iunie — 12
iulie, 13 iulie — 30 iulie, 31 iulie
— 17 august, 18 august — 4 sep-
tembrie, 5 septembrie — 22 sep-
tembrie și 23 septembrie — 10 oc-
tombrie.
In stațiune există instalații pen-
tru băi sulfuroase .stații aerosoli și
inhalații, hidrotermoterapie și e-
lectroterapie.	•
Indicațij terapeutice pentru cura
internă : boli ale tubului digestiv
și ale glandelor anexe, gastrită
cronică hiperacidă, boală ulceroa-
să, afecțiuni inflamatorii cronice
Dînd prioritate utilului, pu-
tem anunța pe cititorii
noștri că Oficiul județean
dc turism Iași Ie oferă
în tot cursul anului locuri
Ia odihnă pentru localitățile Bor-
șa, Bușteni, Borsec, Balvanyos,
Cheia, Colibița, Lacul Roșu, Mo-
neasa, Păltiniș, Predeal, Pîrîul Re-
ce, Izvoarele, Sinaia, Sovata și
Tușnad ; pentru tratament la Ama-
ra, Bazna, Borsec, Buziaș, Bălță-
tești, Balvanyos, Câlimănești, Că-
ciulata. Covasna. Eforie Nord. Băi-
le Felix, 1 Mai, Govora, Geoagiu,
Herculane, Moneasa, Malnaș, Man-
galia, Olănești, Ocna Sibiului. Pu-
cioasa, Sovata, Slănic Moldova,
Sîngeors, Simeria, Tușnad, Techir-
ghiol. Vatra Dornei, Vîlcele.
Cazarea se asigură în vile con-
fortabile, iar tratamentul este apli-
cat de personal cu înaltă califica-
re. Copiii pînă la vîrsta de șapte
excursii
Tot prin acest Oficiu puteți
petrece un revelion ia ța-
ră sau peste hotare pentru
care trebuie să vă hotă-
rîție din timp și să vă
alegeți varianta preferată. Turiștii
străini își pot procura prin acest
oficiu diferite mărfuri pe valută,
li se asigură o gamă variată de
servicii și pot efectua schimburi
valutare. Unitățile Oficiului pen-
tru Iași sînt : hotel și restaurant
Unirea, Motelul Bucium, restau-
rantele lașul și Ciric, hotelurile
Victoria și Continental și Hanul
la „Trei sarmale", toate oferind
servicii la prețuri convenabile.
Posibilitățile de cunoaștere a
frumuseților patriei fiind multi-
ple și variate, Oficiul comunică
din timp prin presă, radio și afi-
șe excursiile organizate pentru de-
semnarea cărora se ține cont de
sugestiile și preferințele turiștilor.
Condițiile moderne de cazare și
transport, deci deservirea turistică
contribuie ca numărul celor ce a-,
pelează la aceste excursii să fie
din ce în ce mai marc.
Pentru orice informații supli-
mentare, Oficiul județean de tu-
rism Iași, Piața Unirii 12, telefon
15236.	. II'
Motel Bucium.
15 — Convorbiri literare
Durere — a nopții zînă așteaptă să domnească
Distinctă, depărtată, clară — dar cît este de rece !
george gordon
by ron
poezie romantică
spaniolă
iubirea, faima,
geniul și puterea—le-am avut
Iubirea, Faima, Geniul și Puterea — le-am avut...
Și trupul sănătos și tinerețea m-au avut
Eu cupa mi-am umplut din orice vin
Și multe mîndrc forme am mîngîiat ;
Eu inima mi-am oglindit in ochi senin
Privirea lui ades m-a înduioșat ;
Tot ce pămîntul da, mindria muritoare
Era a mea cu totul, în toat-a ei splendoare.
Astăzi mă chinui să-mi aduc aminte
Ce pot descoperi în zilele de-acum ;
Ce-mi dă acest pămînt în trup și minte,
De mai trăiesc cînd viața-mi este scrum.
Nu-i nici o zi și nu e nici o oră
Cu vreo plăcere fără-amărăciune ;
Puterea, purpura gătelii n-o adoră
Cînd însăși strălucește și nu e stins tăciune.
Cîndva năpîrca de se poate îmblînzi,
Cu sunete duioase sau prin vrajă,
Vipera încolăcită în jurul inimii
Nici o putere-n lume n-o desface.
Ea nu va asculta de glasu-nțelepciunii,
Nici muzica cea dulce n-o poate-ademeni;
Rămîne veșnic suflet în durere,
Năpîrca tot mai crud va chinui.
Cînd mantia cea rece acoperi-va suferindul lut,
— O, oare unde rătăcește nemuritorul geniu ? —
Durerea tot nu moare sub omenescul scut
Ce lasă-n urmă doar tărnă-ntunecată.
Și rătăcește oare așa neîntrupată
Pe calea cea divină a astrului pierdut ?
Sau umple de îndată tot spațiul infinit ?
— Un ochi imens, priviri fără sfîrșit —
Nelimitat și veșnic, etern neîntrerupt,
Gînd nevăzut ce vede totul,
Tot ce-i în cer și dedesubt
Și-I amintește ,și-l recheamă ;
Și tot ce amintirea ține-n seamă,
Din ani trecuți în vecinicie,
O singură privire e deajuns
Că totul, tot ce-a fost, pe dată reînvie.
Chiar înainte dc-a fi fost pămîntul
S-a-ntors durerii ochiul din haos înapoi
Și unde cerul e străbătut cu gîndul
Doar spiritul își lasă urma în șuvoi ;
Și unde viitorul devine sau se făurește
Peste tot locul privirea-i se cuprinde ;
Cînd soarele se stinge și lumea prăbușește
Doar veșnicia poate să-i mai stea-nainte.
Deasupra Dragostei, Speranței, Fricii, Urii,
Trăiește Ea, Durerea — durerea fără moarte.
Și secoli într-un an de intră-n legile firii
Iar anii doar clipe de pot să îi poarte,
Departe, cît de departe și făr-de aripe
Peste toate, prin toate durerea poate fugi;
Un ceva veșnic, aproape fără nume,
Uitînd ce este ca să noată muri.
Tu, soare-al insomniei și stea melancoliei
A cărui rază-n licăr gonește-n depărtare,
Ce-arăți întunecimii că nu te Iași veciei
Și cum asemeni artei tu nu cunoști hotare
Așa îți văd trecutul, așa te văd și mîine
Lucind fără căldură cu raza ce petrece
și te-am văzut plîngînd...
Și te-am văzut plingind — o lacrimă
A strălucit pe ochiul de albastru
Și m-am surprins atunci gîndindu-mă
Că-i rouă violetă căzută de pe-un astru.
in traducerea lui Al. PASCU
Și precum norii uneori primesc
Din soare, umbre violete.
Ce adierea serii o vestesc,
Venind rîzind cu noaptea-n plete
Și zîmbetu-ți pentru o minte-ntunecată
împarte raza purei bucurii ;
Surîsul tău iubiri-i este plată
Și-aduce mîngîiere inimii.
ritmuri domestice
Drum bun.
Drum bun ; de-i pentru totdeauna.
Drum bun. Eu tot te voi iubi.
De nu mă vei ierta tu niciodată
tmpotrivă-ți,
Inima mea nu se va răzvrăti
Și sinul gol ce inainte-ți stă
Unde tu capul ți-ai plecat plăpind,
Lăsînd pe-Orfeu să te cuprindă
Tu nu-1 vei mai vedea nicieînd.
Și sinul gol ce-adcsea l-ai privit
in ochi lăsîndu-ți gindul să se vadă,
Ai recunoaște, chiar de-ai fi uimit.
Că n-ar fi trebuit disprețul tău să-1 roadă.
Ch-ar de-am greșit atit de des
Alt braț au nu se va găsi
Decît acel ce m-a cuprins ades
Rănindu-mă prin felu-i de-a minți ?
Și de lumea te comandă
Tu zîmbești de-a ei lovire ;
Lauda-i la fel de vană,
Chiar de vine din iubire.
Și n-aș vrea să te-nșeli vreodată ;
lubirea-n lincezeală piere
și nu se mai întoarce niciodată
A noastre inimi întunecînd cu fiere.
ritmuri domestice
Așa că viața iți păstrează
Și eu pe-a mea, chiar urgisită de-i
Și gîndul ce durerea o durează
Nu-i altul,, ci că nu te voi vedea.
Cuvintele-mi sînt pline de durere,
Mai grele decît giulgiul de pe mort
Dar amindouă-s pline de putere,
Cînd țes a] văduviei aspru tort.
Cind gindu-ți liniștea o cată
Și fiul tău îți strigă un cuvînt
Tu vrei ca prima-i vorbă să fie „tată",
Dar mîngîicrea-ți să i-o scoți din gînd.
Și cînd mînuța-i pe a ta apasă
Și cînd gura-i pe a ta se lasă
Gîndul bun de-a cui culeasă ?
Și de binecuvîntarea cui îi pasă ?
Și cînd chipul lui aievea-i
Cu un chip ce nu-I mai vezi
Face inima-ți să bată
Tare de cît nici nu crezi.
Și de-mi știi greșeala poate
Nebunia-mi nu o știi ;
Doar speranța mea, socoate,
Te-nsoțeștc printre vii.
De-nțeles, vorba-i cu toane
— Vorbele-mi sînt tot mai vane
Liberat gîndul de frîie
Zboară fără să-i dau voie,
Drum bun deci! — și despărțirea
Rumpe orice legătură :
Singură și vană-i firea,
Dreptul de-a muri mi-1 fură.
JOSE DE ESPRONCEDA
(1808 — 1842)
¥ * ¥
Și-n blinda lumină-a amurgului
singuri să hoinărim pe țărmul pustiu,
pe cînd acolo, în larg, marinarul
frumoasă cîntare ridică amorului,
și blînd sărută marea nisipul,
luna rece orizontul îl luminează
și-adierca care suspină supusă
răcoare și-arome dulci respiră.
Și umezi să vezi ochii duioși
care un ceriu deschid inimii îndrăgostite
în extaz, de amor și dulceață,
cu blîndă, ușoară și dureroasă dorință ;
vrajă amorul împrumutînd frumuseții
sale și gîndului ascuns avîntul
acolo unde se află năluca
fericirii pe care-a visat-o cîndva.
Să respiri adierea-i înmiresmată
și cu zgomot să tresari în veșmintele tale,
să-nțelegi al său gînd de iubire
și să numeri bătăile inimii,
să scoți din nesfîrșita mihnirc
suspine duioase, gemete languroase,
in timp ce sorbind nectaru-i chemi
blînd surîs pe gura întredeschisă.
ENRIQUE GIL CARRASCO
(1815-1846)
violeta
(fragmente)
Vino să-ncununi lăuta-mi tristă
floare dulce-n amintirea mea;
cîntările de bucurie s-or întoarce
în suflete spre-a răsuna.
împrăștie aroma pe-a lor strune ;
deasupră-ți tîmpla n-o voi înclina
de teamă, floare pură, că vei pierde
comoara de miresme și frumusețea ta.
Eu, totuși, fruntea mi-o încununam
în serile de april cu gingășia ta.
ROSALIA DE CASTRO
(1837-1885)
¥ * ¥
Se spune că plantele nu vorbesc
nici izvoarele, nici păsările,
nici una cu-a sale murmure,
nici stelele cu strălucirea;
se spune, dar nu-i sigur
căci — iată ! — cînd trec
despre mine șoptesc :
Acolo se duce nebuna, visînd
cu veșnica primăvară
a vieții și-a cîmpurilor
și, iată, repede, repede
cum are părul alb
și privește tremurînd, înghețată
cum acoperă bruma cîmpia.
Sint fire albe in păru-mi;
brumă pe cîmpie este,
dar eu merg mai departe, visînd
sărmană, nevindecată somnambulă,
cu veșnica primăvară
a vieții care se stinge
și veșnica tinerețe
a cîmpurilor și a sufletelor
chiar dacă unele se usucă
și altele se mistuie-n flăcări.
Stele și flori și izvoare
nu șoptiți despre visele mele,
fără ele cum v-aș admira
și cum aș trăi fără ele ?
în românește de Corneliu POPEL
Și te-am văzut zîmbind — șiragul de safire
Umbrea chiar strălucirea unui soare;
O vie rază umplu întrega fire
Pornită parcă din a ta înfățișare.
CONVORBIRI LITERARE
revistă lunară de literatură editată de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România
Redactor șef: CORNELIU ȘTEEANACHE
RedQElia: lawi. strada Palat nr. 1 tel. 16242. 17287. Administrația: București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10, tel. 183389. Tiparul. I. P. lași