Biblioteca Municipiului T *
5M.A OE LEClURA
REVISTĂ LITERARĂ FONDATĂ DE SOCIETATEA „JUNIMEA- DIN IAȘI, LA 1 MARTIE 1867. APARE LA 20 ALE LUNII. PREȚUL 2 LEI
_____________________
Tovarășul NICOLAE CEAUȘESCU-
primul PREȘEDINTE al
REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
S





JURĂMÎNTUL
PREȘEDINTELUI REPUBLICII
.Jur să slujesc cu credință
patria, să acționez cu fermi-
tate pentru apărarea inde-
pendenței, suveranității și in-
tegrității țării, pentru bună-
starea și fericirea întregului
popor, pentru edificarea so-
cialismului și comunismului
în Republica Socialistă Ro-
mânia I
Jur să respect și să apăr
Constituția și legile țării, să
fac totul pentru aplicarea
consecventă a principiilor
democrației socialiste, pen-
tru afirmarea în viața socie-
tății a normelor eticii și echi-
tății socialiste !
Jur să promovez neabătut
politica externă de prietenie
și alianță cu toate țările so-
cialiste, de colaborare cu
toate națiunile lumii, fără
deosebire de orînduire so-
cială, pe baza deplinei ega-
lități în drepturi, de solida-
ritate cu forțele revoluționare,
progresiste de pretutindeni,
de pace și prietenie între
popoare I
Jur că îmi voi face întot-
deauna datoria cu cinste și
devotament pentru străluci-
rea și măreția națiunii noas-
tre socialiste, a Republicii
Socialiste România I"
CEAUȘESCU—ROMÂNIA
a jg ni multe evenimente, petre-
/■ In cu^e u^ma vreme s-au
In/1 înscris în istoria noii Româ-
leS nii. Dintre 'toate am ales
ziua de 28 martie, zi cînd
poporul, prin reprezentanții din
Adunarea Națională, și-a ales pri-
mul Președinte al țării în persoana
celui mai dîrz și mai iubit fiu al
său, tovarășul Nicolae Ceaușescu..
Numele acestui fiu de țărani, al
acestui muncitor ajuns primul băr-
bat al pămîntuțui românesc, este
mîndria noastră, a tuturora. De nu-
mele său sînt legate toate înfăptui-
rile fără precedent pe care poporul
nostru le-a împlinit. Acestea se nu-
mesc : salbe de fabrici și uzine,
școli și baraje, pîine mai multă și
cărți mai multei, independență și
omenie, dragoste de patrie și do-
rința sinceră de pace.
Niciodată poporul nostru nu a fost
mai unit în aspirația și credința
sa, nicicînd România nu a avut un
asemenea prestigiu internațional.
Astăzi oriunde în lume se rostește
numele patriei noastre socialiste
— România — țară liberă și inde-
pendentă, se rostește ; și numele
acelui bărbat care, prin exemplul
personal de dăruire eroică, ne-a in-
suflat tuturora certitudinea de ne-
clintit că putem fi stăpîni absoluți
pe pămîntul lăsat de la strămoși, că
putem — după atîtea veacuri de
vitregie — să trăim liberi, că sîn-
tem în stare cu propriile noastre
forțe să ridicăm țara pe cele mai
înalte culmi de civilizație și cultură,
să ne schimbăm pe noi înșine me-
reu în mai bine. Talentul, energia
și omenia acestui popor au fost eli-
berate pentru totdeauna, și în această
mare operă înfăptuită de partid,
tovarășul Nicolae Ceaușescu a fost
luptătorul, înțeleptul, inima și su-
fletul care au unit pentru totdeauna
pe cele peste douăzeci de milioane
, de suflete și inimi din România so-
cialistă. Și această unire înseamnă
eroism și luptă pentru cauza so-
cialismului în propria noastră țară
și în lumea întreagă, înseamnă sfinta
dragoste pentru trecutul și prezen-
tul patriei, încrederea nestrămutată
in viitorul ei, înseamnă eroism și
omenie, curaj și înțelepciune.
Uitîndu-ne acum în urmă, peste
tot ce-am înfăptuit în țara noastră,
peste momentele de legitimă
bucurie, dar și peste cele ale încer-
cării deloc ușoare, înțelegem și mai
bine ce simbolizează alăturarea ce-
lor două nume atît de scumpe po-
porului nostru : Ceaușescu-Româ-
nia 1 Fiindcă Secretarul general al
Partidului și primul Președinte al
țării a fost bărbatul care a luat piep-
tiș, cu înțelepciune și curaj, toate
marile și dificilele probleme ale ță-
rii, înfăptuind o nouă politică, în-
dreptată cu adevărat spre intere-
sele națiunii noastre socialiste, spre
interesele vitale ale omului. Acest
fapt a determinat pentru totdeauna
unirea întregului popor in jurul par-
tidului și a conducătorului său, a
făcut să crească încrederea fiecă-
ruia dintre noi, că toate cele pe care
le înfăptuim sînt numai ale omu-
lui de aici, ale tuturor, că numai
noi, în această țară, sîntem Nă-
pîni pe bogățiile ei și pe propriile
noastre vieți. Dacă ar trebui să în-
șiruim acum marile merite ale Pre-
ședintelui nostru, ar trebui să în-
cepem în primul rînd cu faptul, că
prin toate acțiunile sale, prin în-
treaga sa muncă, el a făcut ca po-
porul român să-și recapete pe de-
plin demnitatea meritată, indepen-
dența și suveranitatea națională. Nu-
mai de aici au început și încep toate
marile noastre înfăptuiri din țară
și prestigiul căpătat peste hotare.
patria cea neîncetat
izvorînd
Cine nu cunoaște durerea dulce-a
luminii
despicată de muguri !
Murmurul ramului și rîului, în cer
aprins :
țarina înverșunată împotriva negurii :
patima-n care visul ca un fulger
înainte de ploaia bogată, țîșnește ?
Fiindcă tovarășul Nicolae Ceaușescu
a fost primul comunist dintre noi
care a spus să fim comuniști de
omenie. Comunistul de omenie
Nicolae Ceaușescu ne-a dovedit din
plin omenia sa aici, în țară, la
bucurie și la greutăți, ne-a dus cu
cinste pe toate meridianele globului
omenia noastră românească, adică
aspirațiile de pace, de bună înțe-
legere intre popoare, de prosperi-
tate și socialism. Iată de ce astăzi,
cînd pronunțăm numele său, spunem
de fapt numele țării. Iată de ce cu
aceeași dragoste cu care ne încon-
jurăm patria, înconjurăm și omul
din fruntea ei, pe Președintele Re-
publicii Socialiste România.
Sufletul poporului român ; strunga-n
care
luceferii încearcă viața de pe pămînt!
In cujmea ta nouă mă aștepți
Patria mea cea neîncetat izvorînd —
Lumina-mi iute e-un spic de grîu ;
aruncă-1 valului de păsări ce
încălzesc pămîntul cu respirarea lor !
Ion STANCIU
/
dicționar literar autobiografic
îngrijit de Al. Andriescu
Partea țării de unde îmi trag obîr-
șia este cîmpia bănățeană, „pusta"
cum i se mai spune, atît de bogată
în lanuri de grîu și turme de vi-
te. Copilul de odinioară se vede pe căruța
cu trifoi, urmărind în pîlpîiri de vis legă-
narea viguroasă a valurilor galbene pregă-
tite să primească secerătorile înzestrate cu
palete uriașe, ce păreau niște mori de vînt
tracționate de cai. Precizat topografic, locul
meu de naștere este Peciul-Nou, o comună
ivita din ruinele unei cazărmi chezaro-cră-
iești, care pe vremuri adăpostea ostași răs-
punzători de buna rînduială a vînatului
cînd diriguitori ai „kakaniei" se încumetau
să părăsească Viena pentru clipe de des-
tindere pe aceste meleaguri. în locul lanu-
rilor de azi, în acel timp se ridicau păduri
fără cuprindere, tăinuind sălbăticiuni de
felurite soiuri, dar și haiduci temuți —
așa mi-a fost dat să aud de la bătrîni în
serile de veghe la cazanul de fiert țuică.
Patul meu de copil se afla chiar într-un
rest de cazarmă, reamenajat cerințelor unei
vieți străine de atmosferă ca zonă. Parce-
le mi-au hotărît venirea pe lume la 15 fe-
bruarie 1931. Mă pot considera așadar fiu
al cîmpiei bănățene, mai cu seamă că Și
mama văzuse lumina zilei prin aceste
locuri, ceva mai spre vest însă, dincolo de
frontiera iugoslavă. Și totuși, nu sunt de-
plin bănățean, întrucît tatăl meu vine din
Ardeal, ca fiu al unor țărani de lîngă Orăș-
tie. Pe bunica dinspre partea tatălului o
chema Basarabă, și mărturisesc regretul de
de a nu purta acest nume de rezonanță po-
etică. Părintele, născut sub o zodie mai
bună decît a mea, era specializat în dome-
niul financiar-administrativ. în timpul pri-
mului măcel mondial, cu toate că împlinise
de-abia șaptesprezece ani, fusese nevoit să
lupte ca honved dar a dezertat, participînd
la organizarea batalioanelor române hotărît
să lupte împotriva armatei austro-maghiare,
fapt pentru care primise gradul de locotenent
in uniforma italiană, Prin natura ocupației
sale de mai tîrziu, familia noastră se muta
destul de des dintr-o localitate în alta. Spre
folosul meu, avînd posibilitatea să cunosc pei-
saje variate, dar mai ales să leg prietenii cu
numeroși copii de-o seamă cu mine.
impresiile mele cele mai puternice
rămîn legate de anii adolescenței,
pe cînd eram stabilit în Denta, o
comună mare despărțită de rîul
BIrzava, pitorescul afluent al Timișului.
Aici mi-am trăit primele iubiri și tot aici
inima mea devenise depozitarul unui șir
lung de evenimente senine, dar și nespus
de triste (ca bunăoară cele aduse de pe-
rioada ultimă a războiului, cînd într-un
octombrie mohorît participasem la ridica-
rea morților și a răniților rămași în noroiul
tranșeelor), determinînd hotărîtor felul meu
de a gîndi viața. Am crescut într-un mediu
rural cu totul și cu totul particular, speci-
fic numai Banatului, greu de asemuit cu
altul din România de altădată. Acest me-
diu constituia produsul unei economii a-
grare caracterizate prin exploatare inten-
sivă, ducînd la o anumită prosperitate.
Gospodăriile țăranilor înstăriți erau dotate
cu tractor, secerători scumpe, pluguri cu
șase brăzdate, vînturătoare de cereale, că-
rora Ii se adăugau și alte agregate agricole
deosebit de eficiente. Lumina electrică nu
impresiona în mod deosebit. Satele mai
avute se bucurau de existența cinematogra-
fului mut, a circurilor ambulante, a echi-
pelor teatrale, a fanfarelor, a biliardului, a
radioului și a patefonului „His Mașter ‘ s
Voice“ și chiar a unor ziare locale editate
de plugari cu dragoste aleasă pentru litera
tipărită. Amintitele elemente civilizatorii,
care trebuie înțelese totuși ca niște prezen-
țe mai reduse, nu au deteriorat nicidecum
datinile și obiceiurile străbune, pe care bă-
nățenii știau să le păstreze cu sfințenie. Acest
univers rural constituit dintr-un amestec de
idilic, arhaic și modern, mai păstra încă vii
anumite relicve ale imperiului habsburgic
(părinții noștri fuseseră constrînși să „lupte"
sub faldurile vulturului imperial). Rar că-
min în care să nu se fi găsit atîrnînd pe
pereți fotografii „în culoare" cu soldați în
uniformă de operetă hazlie. Ar fi încă multe
de spus despre amintirile vîrstnicilor, legate
de evenimente petrecute pînă în preajma
alipirii Transilvaniei de patria mamă. Am
(insistat asupra acestei atmosfere insolite,
întrucît ea a devenit, în mod revolut, în-
săși substanța poeziei mele. Ignorând reali-
tățile amintite, modestele mele creații poe-
tice riscă reaua înțelegere, maii mult, să
iște confuzii pe care — vai ! — unii critici
le-au și făcut. Universul acestei poezii nu
are nimic comun cu cel al tîrgurilor mol-
dovene de odinioară, ponosite și condamnate
parcă la dulce somnolență. Banatul copilă-
riei mele constituie o zonă limită a Euro-
pei, desprinsă de trupul imperiului habsbur-
gic muribund, care păstrează pecetea unei
civilizații apusene, a unui stil de viață avînd
la bază o moralitate mai severă Și o defi-
niție mai precisă despre hărnicie și muncă.
Am urmat liceul în cetatea de pe Bega,
absolvind fostul colegiu „Constantin Diaco-
novici Loga“, după ce rămăsesem repetent
ca elev înmatriculat la un liceu de „con-
strucții civile și edilitare" unde nu aveam
căutare, ca unul care nu știa nici măcar
Tabla lui Pitagora. In locul orelor de curs
zăboveam prin numeroasele anticariate ale o-
rașului sau mă plimbam prin cartierele măr-
ginașe furat de mirajul unei vieți pseudo-cita-
dine pe care o descopeream treptat. Profeso-
rii îmi preziceau un viitor sumbru ; adevărul
e că citeam cu pasiune literatură umanitaris-
tă de genul celei oferite de Panait Istrati, Gala
Galaction (cu Roxana), Ștefan Zweig, Eugen
Relgis și desigur de alții.
Timpurie era și curiozitatea mea pen-
tru lirică (nu-mi dau seama de ce,
dar Bolintineanu și Alecsandri îmi
spuneau mai mult decît Coșbuc, ast-
fel că în clasele superioare ajunsesem la
la descoperirea suprarealismului pe care îl di-
vinizam. Era într-un moment în care știam pe
din afară numeroase poeme din Eminescu,
Bacovia, Adrian Maniu și Lucian Blaga.
Nu-mi era străin nici Ion Barbu, dar măr-
turisesc cu deplină sinceritate că nu mi-a
plăcut, gustul meu pentru acest mare poet
rămînînd pînă azi nemodificat. Barometrul
entuziasmului meu e foarte scăzut în fața
poemului riguros construit și mai cu sea-
mă în fața celui „rece", care își propune
jugularea emoțiilor directe, bazîndu-se cu
precădere pe frumusețea versului în sine,
decît pe transmiterea nemijlocită a fluxului
emotiv. Un vers „prozaic" din Bacovia mă
îneîntă mai mult decît întreaga operă bar-
biliană. O exagerare, o subiectivitate, care
cu o anumită bunăvoință poate fi înțeleasă.
MOMBrr VI
Iată și motivul pentru care vorbesc ponderat
pînă și despre Gottfried Benn, acest excep-
țional vrăjitor al cuvîntului și celebru teore-
tician al „poeziei de laborator". Chinuit de
demonul poeziei am compus, pînă în anii
studenției, niște biete poeme puternic in-
fluențate de Bacovia și Rilke. Se mai află
probabil în cîteva sertare parfumate pro-
ducția acelor ani, mi-ar fi însă greu să le
accept revederea.. -
Sosit în Capitală cu intenția de a studia
romanistica, m-am poemenit înscris, con-
trar voinței mele, la „secția germană" a
Facultății de Filologie. Spre marele meu
folos de mai tîrziu ! însușirea limbii ger-
mane (care n-a decurs prea neted), mi-a for-
mat gustul pentru lecturi superioare, cu
precădere din operele lui Thomas Mann,
Franz Kafka și Trakl. Din ultimul am și
tradus un volum elogiat la superlativ, atît
la noi, cît și peste hotare. Nu mi-am per-
mis nici o clipă însă neglijarea literaturii
autohtone, convins că ți-e imposibil să în-
țelegi ceva din alții atîta timp cît nu ai
cules toate frumusețile crescute în grădina
propriilor tăi părinți spirituali. Mi-a plă-
cut dintotdeauna Sadoveanu, care a fost și
va rămîne pentru mine adevărata religie a
scrisului nostru românesc. Suficient pentru
o literatură un asemenea scriitor, spre a fi
mîndră de existența sa în lume I
Debutul meu poetic (în anul 1956) a
fost un vis frumos, transformat curînd
în coșmare ! Presa literară mă criti-
ca vehement negîndu-mă, în u-
mila mea strădanie de a contri-
bui la reînviorarea peisajului liric din
acei ani văzînd lipsă de talent, și multe alte
culpe. Primele poeme mi-au apărut, paralel,
în paginile „Tînărului scriitor" (cu șase titluri,
ceea ce pe atunci constituia semnul unei deo-
sebite aprecieri) și tot atîtea la număr în „Stea-
ua". Nu pot uita niciodată începutul con-
tactului meu cu poeții Baconsky, Aurel
Rău, Gurghianu și Victor Felea, care m-au
întâmpinat cu o rară simpatie. Fusesem nes-
perat de repede primit în mica dar îndîr-
jita familie stelistă. Revista clujeană mă
apăra avînd grijă să mă publice cu regu-
petre stoica
laritate, în timp ce poeți cu faimă în acea
vremea erau respinși în numele unei exi-
gențe care devenise exemplară. Mă raliasem
unui crez artistic, care cerea, direct sau
uneori voalat, conjugarea tradiției cu mo-
dernismul. Poezia mea de „notație" (în-
trebuințez un cuvînt luat din recu-
zita săracă a criticii de odinioară), preocu-
parea pentru cotidian ca și slăbiciunea pen-
tru gestica umilă, la care s-a adăugat pu-
țin mai tîrziu culoarea universului bănățean,
se încadra perfect peisajului liric cultivat
cu fervoare de steliști. Dacă isto-
ria literaturii române va fi dispusă
să-mi acorde cîteva silabe, aces-
tea vor trebui să conțină afirmația prezen-
ței mele în rîndurile poeților de la „Steaua",
o mare revistă transilvană, adevărată școa-
lă literară din perioada anilor 1955—1966.
Din nefericire, azi sîntem tentați să dăm ui-
tării uriașul rol jucat de acest lunar, care a
imprimat un stil intrat în sîngele
multor poeți din generațiile mai ti-
nere. In ce mă privește, afirm cu mîndrie
că pagina scrisului care mă reprezintă poar-
tă imprimată în ea nobilul filigran stelist.
Privind spirala evoluției mele poetice,
ajung la concluzia că am plecat de la cali-
grafii naturiste (Poeme, 1956) insistînd asu-
pra versului de atmosferă (în Pietre kilo-
metrice și în Arheologie blîndă), transcris
intr-un stil voit naiv (pentru care A. E. Ba-
consky, Modest Morariu și Matei Călinescu
m-au considerat un Douanier-Rousseau al
poeziei noastre), ca să ajung, prin plachete
intermediare, la o Caseta cu șerpi (1970) și
Bunica se așează în fotoliu (1972). Acestea
din urmă exprimă nu numai nostalgii, cum
s-a afirmat, ci și stări de anxietate dublate
de neîncredere într-o anumită civilizație
a tehnocrației.
ntre aspra mea muncă de corector,
practicată timp de 8 ani și cea de re-
dactor al revistei „Secolul 20" în ca-
drul căreia activasem cu o mare bu-
curie mai bine de un deceniu, am scris fără
întrerupere, publicînd pe lîngă versuri nu-
meroase traduceri, eseuri și articole dedica-
te fenomenului literar german. Am scris,
destul de insensibil la critică, întrucît, chiar
de la început ea a văzut în mine un poligon
de tragere ideal pentru noile sale arme care
le înlocuiau pe cele vechi. Desigur, azi lu-
crurile stau altfel, literatura și-a refăcut țe-
săturile intime iar critica și-a redobîndit au-
tonomia. Dar traumele mele au rămas. Cred to-
tuși în rațiunea criticii, fără de care pro-
gresul literaturii e de neconceput și cu cît
ea se manifestă mai impetuos, mai moral
și mai intransigent, cu atît cîștigă mai mult
scrisul fiecăruia din breasla noastră. Dar (cine
nu o știe ?) pagubele pe care ea le poate
provoca sînt imense atunci cînd operează
din nacela unui aerostat purtat la voia tu-
turor adierilor oportuniste !
Semnătura mea a apărut în numeroase
reviste și antologii din Suedia, Iugos-
lavia, Italia, Austria, Bulgaria, R. F.
a Germaniei, Belgia, Brazilia etc. Bu-
curia majoră mi-a adus-o publicarea Case-
tei cu șerpi în Iugoslavia, pe care eminentul
poet belgrădean Adam Puslojic a tradus-o
cu dragoste și migală.
Sunt încărunțit și ușor atins de aripa obo-
selii. Continui să traduc și să scriu poeme,
în luptă cu timpul pe carie l-am nesocotit în
repetate rînduri.
Ulcica fermecată
Sînt mai multe dificultăți de
a scrie despre Sadoveanu.
Intîia, dacă nu în ordinea
gravității, în orice caz în
aceea a evidenței, este cantitatea
operei :	a-1 înțelege pe Sadoveanu
înseamnă, deocamdată, a putea să-1
citești, fără să te pierzi într-o gră-
dină în care potecile se bifurcă la
infinit și fiecare peisaj seamănă ca
două picături de apă cu celelalte,
deși este mereu altul, în care oame-
nii par a avea aceleași chipuri, deși
sînt de fiecare dată alții : înseamnă,
cu alte cuvinte, a rezista la mirajul
unei multiplicități. Și G. Ibrăileanu,
și T. Vianu au vorbit de reluarea în
variantă a motivelor sadoveniene. O-
pera este masivă și monotonă, greu
accesibilă, ca muntele ascuns al lui
Decheneu din Creangă de aur. Pro-
blema, în ce mă privește, a fost de
la început de a descoperi o temă,
renunțînd la tot restul. Desigur, re-
nunțare nu-i totuna cu ignorare și,
ca să aleg, am citit și recitit opera
în întregime, de-a lungul a cîțiva
ani, uitînd-o și regăsind-o de cîteva
ori. Chiar dacă nu vorbesc de o
carte, ea a fost explorată și grăun-
tele de minereu aurifer, trecut prin
toate sitele ; chiar dacă o demonstra-
ție pare a se baza pe un singur
text, pe care l-am crezut potrivit,
ea s-a încărcat în prealabil de sem-
nificațiile tuturor. Un studiu critic
poate fi comparat cu un arbore, ca-
re. spre a se hrăni, își înfinge în
pămînt rădăcinile puternice ; dinco-
lo de care însă, există rețeaua invi-
zibilă și delicată, împînzind mii de
kilometri pătrați, a unor nervuri in-
comparabil mai subțiri decît firul de
păr și a căror activitate tainică și
laborioasă umple de strălucire floa-
rea și dă bogăție coroanei.
A doua dificultate esențială este
mirajul limbii lui Sadoveanu, vraja
ei subtilă, pe care toți comentatorii
au simțit-o și care a transformat u-
neori critica operei într-o parafrază
lirică a operei ; pentru a scăpa a-
tracției, trebuie să-ți înfunzi urechi-
le cu ceară ca Ulysse și să te legi
de catarg. „Limbajul e aici în parte
chiar conținutul operei — scrie G.
Călinescu în Istoria literaturii — ca
la Creangă, ca la Caragiale, o con-
duită a oamenilor. Descărcat de sa-
voarea lingvistică, fondul se împuți-
nează, căci ceremonia și ingenuitatea
arhaică sunt în bună măsură figu-
rate prin limbă".
O dată cu limba, sau, poate, da-
torită ei, Sadoveanu impune o lume :
misterioasă și poetică, reală și tot-
odată inexistentă decît în imaginația
marelui prozator. S-au consacrat su-
te de pagini de comentariu institu-
țiilor acestei lumi idilice și patriar-
hale, eroilor, obiceiurilor, naturii și
filcsofiei ei. Ca și cum toate acestea
ar exista realmente și nu ca cel mai
pur produs al imaginației. Despre
procedeele artei lui Sadoveanu nu
s-a scris nici pe departe cît despre
universul lui. E oare de ajuns a spu-
ne că lumea lui Sadoveanu e o altă
Yoknapatawpha sau că prozatorul nu
e nici idilic, nici naturalist, nici pa-
seist, sub cuvînt că orice termen e
restrictiv in cazul său ? Trebuie să
ieșim din acest stadiu liric al criti-
cii, să învățăm a căuta resorturile
care creează iluzia, tehnica inega-
labilă care întreține arta, să încer-
căm a vedea pe scriitor și pe arti-
zan, acolo unde s-a văzut de obicei
demiurgul, să semnalăm artificiul,
acolo unde totul apare ca o curată
natură. Iată deci a treia dificultate:
Sadoveanu, ca și Eminescu, a deve-
nit un mit iar opera lui, obiect de
admirație fără analiză ; avem față
de ea un cult care exclude spiritul
critic ; comentariile noastre țin mai
rar de judecată decît de prejudeca-
tă. Subjugați de spectacol, să-1 oprim
totuși, să aprindem luminile și să
ne urcăm pe scenă. Să lăsăm deco-
rurile să se schimbe sub ochii noș-
tri și să dezbrăcăm pe actori de veș-
mintele de epocă. Să recunoaștem
trucurile. Să deosebim visul de rea-
litate. Pentru că, vai, criticii lui Sa-
doveanu sînt, adeseori, ca acel ne-
gustor din 1001 dc nopți pe care Ha-
run AI Rașid l-a ademenit și l-a
transportat la palatul lui pentru o
noapte și o zi. și care n-a mai știut
apoi dacă este negustor sau calif,
cind e treaz și cînd visează.
Ruperea vrăjii e deci o problemă
de atitudine și una de stil. Trebuie
„inventat" un stil critic — neologis-
tic și modern, lucid și clar — capa-
bil totuși să conserve poezia sadove-
niană, după ce a explicat-o. să ră-
mînă înbibat de mireasma ei după
ce a destrămat-o. într-o povestire
din Crîșma lui Moș Precu, e vorba
de un flăcău căruia o babă i-a luat
mințile dîndu-i să bea dintr-o ulcică
fermecată. Doar cînd a spart din
greșeală ulcica, a văzut flăcăul că
iubita lui era bătrînă și slută. Cri-
ticul trebuie să spargă ulcica, nu,
desigur, spre a descoperi că opera
e urîtâ (căci e, din contra, magni-
fică), dar spre a ști cu exactitate
cum este. Avînd grijă — ca să-mi
spun gîndul pînă la capăt să păs-
treze pe un fund de ciob puțină li-
coare vrăjită. Căci acolo e secretul.
Nicolae MANOLESCU
Convorbiri literare —2
Destinul
unei publicații
jffc. n 1967 se împlineau o sută de ani de la opa-
Iriția primului număr al bilunarului „Convor-
biri literare". Jubileul a trecut aproape fă-
ră vorbe de „aducere aminte'1. Tăcerea ve-
nea de la decăderea și conformismul revistei din
ultima ei perioadă, dar și din faptul că unii încă
mai erau nelămuriți asupra lui Maiorescu și asupra
„Junimii". Tăcerea a fost o eroare, deoarece s-ar
fi cinstit stele de primă mărime ale literaturii noas-
tre, în frunte cu Eminescu, Creangă, Maiorescu.
Este bine însă că de atunci încoace au apărut
cărți fundamentale atît despre mentorul societății
„Junimea" și al „Convorbirilor literare" cît și des-
pre prima serie a publicației, lată că acum, cînd
se împlinesc o sută șapte ani de la înființarea aces-
tei reviste și douăzeci și cinci de ani de la reapa-
riția ei (prin metamorfoza „lașul nou" și „lașul li-
terar"), avem tipărit primul volum din Cartea Con-
vorbirilor literare, datorat editurii ce poartă nume-
le societății „Junimea". Spuneam că se împlinesc
douăzeci și cinci de ani de la reapariție (prin me-
tamorfoza respectivă) fiindcă este bine să ne în-
chipuim că publicația n-a încetat niciodată să a-
pară, că lașii, acest centru care a dat atît de mult
artei și culturii noastre, merita chiar de la început,
după Eliberare, o revistă cu acest nume...
Cîțiva tineri aproape necunoscuți (în jur de două-
zeci și cinci de ani) au fost de la început sufletul
publicației. Meritul lor a fost, în primul rînd, de
a se adresa întregii țări, în acel „Apel la autorii
români". Păcatul provincialismului, prezent în atitea
publicații., era astfel înlăturat chiar de la primul
număr. Pnn spiritul lui Maiorescu,numai valoarea
artistică trebuia să fie luată în seamă (chiar dacă,
in întîiul an, producția literară nu a fost în stare
să susțină pe „concret" argumentele teoretice). Trep-
tat, treptat, publicația de la lași a adunat în pa-
ginile ei nume și opere literare de care oamenii
timpului se îndoiau. Aceia însă s-au dovedit pri-
mii noștri mari scriitori, cei care au pus nu numai
bazele literaturii și criticii literare, ci și ale limbii
literare. Pe drept cuvînt putem spune că de aici,
de la „Convorbiri literare", a început marea noas-
tră literatură. Pe urmă pot veni oriciți și spune
că ei au spus și au făcut, dar cei de la început,
primii, rămîn întotdeauna PRIMII.
După 18 ani de apariție la lași, lacob Negruzzi,
directorul, se mută cu publicația la București. In-
tr-o primă etapă, în redacție sînt reunite nume
celebre ale spiritualității românești. Dar, vai, în
anii ce-au urmat, revista nu și-a pierdut numai
pe străluciții ei oameni, ci și spiritul începutului,
împotmolindu-se în anii războiului la periferia gîn-
dului acestui neam. De fapt, odată cu retragerea
lui lacob Negruzzi, ea a încetat să mai răspundă tit-
lului ce-l purta, devenind pe rînd o publicație de
istorie, de etnografie, de filozofie etc., iar în ulti-
mii ani, inainte de Eliberare, a adus deservicii cul-
turii noastre.
Mi-ar place să cred că revista „Convorbiri lite-
rare" n-o avut asemenea rătăciri, că în paginile
ei dominantă a fost literatura, valoarea artistică,
că întotdeauna a slujit ca la inceput, cu nease-
muită strălucire această artă puternică și nemuri-
toare ce sintetizează, ca nici o altă îndeletnicire
spiritualitatea unui popor — LITERATURA. ..
îmi place să cred că niciodată apariția „Convorbi-
rilor literare" nu a încetat.
Din anul 1972 revista a apărut într-un nou for-
mat și cu o apariție bilunară, ca la începutul în-
ceputurilor ei. Va rămîne ca o nouă serie ? Nu
putem ști, nu putem spune noi, cei care o facem
astăzi, în condiții cu totul schimbate. Promovind
concepția partidului nostru pe tărîmul literaturii,
încercăm, cu fiecare număr — cum însuși partidul
ne îndeamnă - să păstrăm ceea ce este valoros
din trecutul publicației. Am spus din primul nu-
măr că sîntem adversarii provincialismului și pro-
vincializării, ai laudelor după o măsură locolă
după cum sîntem împotriva frondei și exchibiții-
lor, care niciodată, pe tărîmul literaturii n-au adus
nimic bun ; că munca noastră este îndreptată în
permanență spre slujirea, cu puterile noastre, a spiri-
tului poporului, a aspirațiilor sale identificate cu poli-
i tica partidului; că revista nu este o cutie poștală, dar
nici o bisericuță, în care nu pot intra decît pre-
ferați! unuia sau altuia ; că paginile ei se deschid
oricînd celor tineri ; că nu ne interesează posturile
administrative ale autorilor, ci valoarea cărților lor,
și a paginilor semnate de aceștia pentru revistă ;
că dorim sincer să contribuim la un climat creator
în literatură, un climat în care lucrurile să fie spu-
se deschis, fără nici o precauție de conjuctură în
legătură cu oricare dintre noi, cei de la lași sau
alții din alte părți ale țării...
Ne-am ținut oare de programul anunțat la în-
ceput ? Nu noi putem spune, ci cititorii, pentru
care facem revista, colegii din toată țara. Dar știm
că o revistă, direct sau indirect, este umbra celor
ce o realizează. In rare cazuri ea devine, în bine
sau în rău, umbra unui singur om (de obicei —
în rău). Asemenea unei cărți de valoare, ea nu
poate fi decît o construcție, un spectacol de lite-
ratură. Altfel sînt doar niște pagini umplute cu ce-
va. Unitatea de idei, de conștiință adică, și de
cult al adevărului, a celor ce fac revista este pre-
miza unei construcții reale, a unui spectacol de va-
loare, care exclude de la bun început culegerea de
texte căzute întîmplător pe masa redacției, eclec-
tismul și mediocritatea.
Știm că respectînd aceste principii, formulate
aici fericit sau mai puțin fericit, putem contribui
cu adevărat la dezvoltarea literaturii noastre socia-
liste.
Corneliu ȘTEFANACHE
cartea
„convor-
birilor
literare**
j^ntr-un tiraj de abia 2 900 de e-
Ixemplare (oare de ce numai atît,
cînd multe opuri mediocre se trag
cu zecile de mii ?) a ieșit de sub
teascurile editurii „Junimea" pri-
mul volum al unei antologii de excepție,
aceea a vechii scrii a Convorbirilor literare.
Chiar de-ar fi să ignorăm deosebita însem-
nătate a revistei în istoria culturii și lite-
raturii naționale și tot s-ar cuveni să salu-
tăm prezenta inițiativă cu entuziasm. Faci-
litind publicului larg cunoașterea directă a
trecutului cultural, pentru că — cel puțin
în secolul trecut — cultura și literatura
noastră a trăit și s-a răspîndit în primul
rînd prin reviste, refăcind atmosfera vre-
mii in datele ei esențiale, dar mai cu sea-
mă în amănunt, reeditarea vechilor noastre
reviste a devenit o necesitate. Cîțiva cer-
cetători merituoși, între care trebuie amin-
tiți G. C. Nicolescu, Z. Ornea, Adriana
Iliescu, Emil Mânu, au elaborat studii re-
lativ sistematice asupra unor publicații
culturale românești de mai largă răspindi-
rc ori cu profil special (revistele de poezie).
Un colectiv al Academiei continuă publica-
rea bibliografiei generale a periodicelor,
marile biblioteci din țară bibliogratiază —
e drept, pentru „uz intern" — revistele mai
însemnate, uneori apar bibliografii și în
librării (ex : Literatorul, Luceafărul, Gând
românesc, Ramuri). Avem și cîteva an-
tologii specioase : poeții de la Viața
nouă, poeții sau prozatorii de la Con-
temporanul ș.a. Utile, fiecare în parte și
toate la un loc, asemenea lucrări nu țin
insă locul revistelor propriu-zise. Și asta
cu atit mai mult cu cît majoritatea lor
sînt rarități pînă și în biblioteci. Cîți sc
pot lăuda azi că au ținut în mînă „perio-
durile" Curierului românesc sau colecția
Albinei românești sau a Foaiei pentru min-
te, inimă și literatură, ca să nu mai spun
de suplimentele lor ? Cîți vor fi foiktat
Revista română, Familia, Luceafărul și
chiar Contemporanul, Sămănătorul, Neamul
românesc ori Gîndirea ? Puțini, foarte pu-
țini ,iar pe zi ce trece numărul lor e *n
continuă scădere. Tinerele generații au ne-
voie de reeditatea tuturor acestor reviste,
chiar și a acelora de orientări discutabile
(de ce nu s-ar retipări textele din Gîndirea,
bunăoară, însoțite de un serios studiu cri-
tic ?), căci înțelegerea și judecarea trecu-
tului nu poate pleca decît de la o bună
cunoaștere a literei și spiritului acelui tre-
cut. Cartea „Convorbirilor literare" vine dar
să scoată Ia lumină o doleanță a tuturor ce-
lor interesați de istoria culturală a acestui
popor, o îndatorire patriotică a editurilor
noastre.
Despre modul de alcătuire al posi-
bilelor „corpus“-uri revuistice	se
pot spune destule. Ideală e, sigur,
soluția pentru care s-a optat	în
cazul Daciei literare, adică facsi-
milarea ; iar cînd această operație ridică
stăvili dc netrecut, reproducerea integrală.
Selecția oricît de riguroase și de estetice ar
fi criteriile, oricît de fidelă respectarea lor,
este prin forța lucrurilor deformatoare. Și.
la urma urmelor, o reluare a celor mai bu-
ne pagini apărute în cutare revistă, așadar
o antologie a ei, nu-și prea arată utilitatea.
Criticile lui Maiorescu, poeziile lui Emines-
cu, Amintirile lui Creangă, piesele lui Ca-
ragiale — pentru a numi creațiile de va-
loare puse în circulație de Convorbirile li-
terare în prima serie — sint, de bine de
rău, tipărite în ediții de masă, uneori și în
ediții critice (totdeauna neterminate), așa
incit cunoașterea lor intrinsecă nu c cu ni-
mic împiedicată de faptul că nu Ie putem
citi în forma primei lor tipăriri. Reeditarea
revistelor este, în schimb, indispensabilă
pentru înțelegerea gustului vremii și a Pro-
ducțiilor care l-au reprezentat, pentru per-
ceperea mecanismului circulației ideilor,
pentru recompunerea atmosferei culturale și
încadrarea valorilor autentice în ambianța
care Ic-a generat. Vrem să aflăm din aces-
te reeditări cum erau revistele altădată,
după ce rațiuni erau alcătuite și de către
cine, care le erau colaboratorii statornici,
cine publica numai ocaziona] etc., etc. Or,
toate aceste obiective istorico-literare nu
pot fi servite de nici un soi de selecție. Re-
vistele s-au făcut întotdeauna din alătura-
rea multor texte mediocre, între care scrie-
rile memorabile s-au insinuat doar ca nece-
sare excepții. Revenind la Convorbiri lite-
rare, din unghi cantitativ ponderea n-au a-
vut-o paginile semnate de Maiorescu, Emi-
nescu, Creangă ori Caragiale, ci acelea a-
parținind lui M. D. Cornea, Matilda Cugler,
lacob Negruzzi, Moise Pompiliu, Teodor
Șerbănescu, N. Schelitti. N. Quintescu etc.
După cum nu primele dădeau tonul vremii,
intreținind atmosfera generală propice unei
anumite literaturi, ci acelea de pe urmă.
Creațiile la care ne place să ne întoarcem
și după un secol erau atunci, ca și acum,
excepții. Ele violau gustul epocii, dinami-
tau „tradiția" (în ciuda aparențelor de con-
tinuitate), distrugeau „locurile comune",
pentru a instaura, desigur, altele. Aceste
„locuri comune" rezistente Ia nou ne sînt
relevate prin parcurgerea publicațiilor și
selecția nu face decît să le înlăture în fa-
voarea excepțiilor. Spun toate acestea pen-
tru că și prezenta ediție a Convorbirilor li-
terare, îngrijită și prefațată dc Pavel Flo-
rea, se vrea selectivă. E drept că volumul
recent editat, grupînd cele 24 de numere
ale anului de debut („1 martie 1867 — 1
martie 1868“ — scrie pc coperta interioară,
deși numărul din 1 martie 1868 aparține de
drept anului al doilea de apariție) are omi-
siuni minime, excelînd. ca urinare în ilus-
trarea „locurilor comune". Editorul ne asi-
gură însă că „următoarele volume vor avea
caracter de antologie, încorporînd cele mai
valoroase scrieri din cuprinsul revistei" (P.
XXI), ceea ce va face — am arătat moti-
vele — ca ediția să-și piardă tocmai func-
ționalitatea. Și numai asta nu e de dorit.
Ce surprize oferă. totuși, lectura
cursivă a Convorbirilor ? Intre
multe altele una se impune cu
deosebire. Se știe că în primele
opt numere Maiorescu și-a publi-
cat amplul studiu Despre poezia rumână,
conceput ca prefață Ia antologia junimistă
a liricii autohtone de pînă Ia 186,, antolo-
gie tipărită probabil Ia începutul Iui iulie,
de vreme ce „anunciul" ei figurează in nu-
mărul 10. Important e, în ordinea celor ce
urmează, că acest studiu consacră judecata
estetică în actul critic prin numirea mult
citatelor „condițiuni". Scopul lor, precizează
în final autorul, „nu este și nu poate fi de
a produce poeți : niciodată estetica nu a
creat frumosul, precum niciodată logica un
a creat adevărul. Dar scopul lor este de a
ne feri de mediocritățile, care fără nici o
chemare interioară, pretind a fi „poeți". Și
cîteva rînduri mai departe: „Căci mica
noastră literatură poetică este în pericol de
a confunda acea distingere elementară. Ma-
joritatea poților rumâni nu merită numele
ce și-l uzurpă: din producțiunile lor se
vede numai o fantazie seacă de imagini
originale și o inimă goală de simțiri ade-
vărate, și mai bine le-ar fi fost lor și nouă,
dacă niciodată nu ar fi luat pana în mînă
și nu ar fi lățit în public producțiunile lor
nedemne de limbagiul muzelor. Căci dacă
lipsa de orice literatură este «nul din sem
nele de barbarie a popoarelor, o literatură
falșă și urită este cel dintîi pas spre de-
gradarea culturii începînde". Dacă aceste
cuvinte apăreau doar în amintita broșură,
ele ar fi definit numai luciditatea și ri-
goarea critică a celui care le-a scris. Găz-
duite de revistă însă, însemnătatea lor spo-
rește. Pentru că ele nu califică numai un
critic, ci și revista care le înserează, pre-
supunind adeziunea totală a acesteia din
urmă la principiile enunțate. Or, aici ur-
mează curiozitatea: poeziile din Convorbiri
sînt parcă special alese pentru a nu re-
zista exigenței maiorescene. Nu că ar fi
inepte, dar totul le trage între „mediocri-
tăți". Iată cîteva mostre numai : „Cînd mi-ai
spus, ți-aduci aminte, / Că eu sînt amo-
rul tău, / O lacrimă mult fierbinte / A pi-
cat din ochiul meu / // Cînd vreodată tu
mi-i spune: / Nu mai ești amorul meu, /
Atunci cu deșertu-n mine / Oare ce voi
face eu ?“ ; „Astă floare ce trăiește / Ține-o
pe inima ta. / Pe inima-mi cc iubește, /
Ea arde, s-ar usca ! // Lacrima care apare
/ Sub geana ochiului tău / Piere ca rouă la
soare, / De-ar pica pe pieptul meu ! // Floa-
rea, lacrima, copilă, Ele mor și eu trăiesc,
/ De vrei să mor, fără milă, / Spune-mi,
spune-mi, "te iubesc»!“ (M. D. Cornea);
„Inima mi Se zdrobește / Capu-mi este greu;
Mintea mi se rătăcește... / Eu nu știu ce
vreu. // Aș voi ca niciodată / Să n-o mai
zăresc ; / Intr-o țară depărtată / Singur să
trăiesc // etc." (I. Negruzzi). Cînd într-o
parte Maiorescu se străduia cu multe exem-
plificări să îndrepteze gustul publicului, re-
vista oferea din abundență producții în
măsură să-1 pervertească. Depărtarea între
nivelul exigențelor critice și acela al exi-
gențelor redacționale este covîrșitoare, su-
biect ce poate fi prilej de meditație și azi.
De altfel, Convorbirile n-au înlăturat cu to-
tul această situație paradoxală. Pînă și în
anii cînd publică aici marii scriitori ai
veacului trecut, mediocritățile își păstrează
pozițiile. E proba concludentă că revistele
se fac în primul rînd cu asemenea reali-
zări artistice și abia pe urmă cu capodope-
re. După cum împrejurarea arată cît de
greu e să-ți susții atitudinea critică prin
promovarea unei literaturi pe potrivă.
Adrian OPRINA
3 —Convorbiri literare
tabla de materii
de Mircea IORGULESCU
valeriu cristea
Pentru a-și revela firesc personalitatea i-a lipsit 'ui Vale
riu Cristea, critic format după 1964 în ambianța vechii
Gazete literare (azi România literară), revistă fără indi-
vidualitate critică dar avînd întotdeauna mulți critici
buni, posibilitatea practică de a-și exercita constant apti-
tudinile. în oiuda părerilor comune, factorul continuității și al
consecvenței nu-i deloc neglijabil pentru un comentator de
literatură curentă ; dacă n-ar mai fi scris după 1920, probabil
că Lovinescu ar fi însemnat cu mult mai puțin decît meteoricul
Ilarie Chendi ; supusă imediatului și efemerului, avînd de stră-
bătut toate fluctuațiile și făcînd mereu față neprevăzutului, ac-
țiunea criticului foiletonist devine eficientă și poate căpăta pro-
fil numai prin durată. Este de altfel interesant de observat că
în aproximativ aceiași ani în oare se situează începuturile lui
Valeriu Cristea o serie de publicații dobîndesc o notorie autori-
tate literară tocmai fiindcă, permanentizîndu-și cronicarii, toți
„criticii noi“t ajung să se identifice cu ei (este cazul lui Nico-
lae Manolescu la „Contemporanul11, al lui M. Ungheanu la „Ra-
muri", al lui Gheorghe Grigurcu la „Familia", a[ lui Mircea Mar-
tin la ..Amfiteatru11...).
La justa lor proporție, calitățile criticii lui Valeriu Cristea au
putut fi de aceea înregistrate abia odată cu apariția primei sale
cărți (Interpretări critice, 1970), o culegere caleidoscopică de foi-
letoane, foarte unitară totuși, prin atitudine și prin stil. Atrage
atenția, maî întîi, o forță neobișnuită a percepției critice. Ope-
rele sunț parcă stoarse de sucuri, presate cu putere pentru ai
li se extrage licorile cele mai subtile. Dacă așezarea autorilor și
a cărților despre care discută într-o ordine istorică și categorială
nu-1 preocupă decit accidental pe critic, atenția i se concentrează,
întreagă, asupra încercării de a prinde fibra lor esențială și de
a o palpa cu voluptate. „înțeleg critica literară — scrie Valeriu
Cristea — ca pe un vampirism al esenței, ca puncții succesive
in măduva operei. Din acest punct de vedere metaforele au un
rol absorbator, de ventuze diforme". In realitate, criticul își
toarnă impresiile în cupa de argint masiv, șlefuit cu migală,
a unui stil sugestiv și dens, de o rafinată elaborare. Despre
textele în proză argheziene : „Proza lui Arghezi este o demon-
strație de forță a limbii române. (. . .). Cu un simț al preciziei
cu totul ieșit din comun, Arghezi pipăie zimții fiecărui cuvînt
în parte, și fraza Se construiește din îmbucături perfecte, peste
care se trece apoi cu o flacără de sudură eternă. Magia frazei
ne cufundă în reverii medievale. Despre Creanga de aur:
„Tulburarea pe care această carte o produce provine nu
din evocarea, ci din revelarea unui trecut. (. ..) Prin Creanga
de aur Mihail Sadoveanu a dat epopeea căutării timpului pier-
dut la scara unui neam întreg". Despre proza lui Fănuș Nea-
gu : „în orice pagină scrisă de Fănuș Neagu, ca într-o mem-
brană vie, se zbate pulsul unui temperament agresiv și violent.
Totul pare la un pas de explozie (.. .) Văzul, auzul, simțul olfac-
tiv și tactil ale lui Fănuș Neagu rup și smulg din realitate
fragmente de o mare pregnanță (. . .). Senzoriul puternic dez-
voltat îl îndrumă pe scriitor nu numai spre lirism, ci și spre
acel realism magic și etern care interpune între noi și lumea
reală din jur mirajul propriu de realitate, încadrîndu-ne în rama
imaginilor sale (...)“
Dacă în critică poate fi vorba de vitalitate și de elanuri, atunci
caracteristică pentru Valeriu Cristea este prezența unei energii
mobilizate, gata oricînd să se desfășoare implacabil („ce altceva
este critica decît un efort îndîrjit, continuu, de a descoperi for-
mula magică a unei opere?11). Pentru a surprinde sunetul funda-
mental, nota profundă și originală a unei opere, criticul înlă-
tură cu un gest decis tot ceea ce ar putea falsifica ori îngreuna
„contactul direct cu materia". întemeiată exclusiv pe gust și
intuiție, critica lui Valeriu Cristea este eminamente interpreta-
tivă, aflîndu-se sub semnul miticului Anteu : orice îndepărtare
de solul operei este resimțită ca un pericol mortal. „Originali-
tatea lui Valeriu Cristea — arată Liviu Petrescu — nu trebuie
căutată neapărat într-o direcție a concepției literare ; ideile
despre literatură ale criticului se înscriu mai degrabă într-o or-
dine a evidenței și a bunului simț, foarte rare fiind ocaziile în
care vom întîlni totuși și teze de o factură ceva mai deosebită.
Dacă indiferent — și refractar uneori — față de planul abstract
al unor formule Valeriu Cristea este prin temperamentul sau atle-
tic, robust „sănătos" (pentru critic, lectura dintr-un mare scri-
itor este „epuizantă ca o boală"), acestea sunt totuși trăsături
comune pentru mulți critici afirmați în deceniul al șaptelea.
Invocării de „idei generale" ei preferă judecata determinată de
gust ; sentimentul individualității este predominant, se înregis-
trează o abundență de fragmentarism și relativitate ; și trebuie
să vedem aici o generală încercare de a se disocia valorile, uni-
formizate și confundate printr-un verbalism extins cu pretenții
dp „sistem" și „principialitate11. De fapt, nu „sistemul” „prin-
cipiile", justificarea teoretică, preocuparea de „idei" au dus la
frazeologie și opacitate, ci absența gustului, frigiditatea estetică,
neputința de a discerne valorile ; slujite cu incompetență, ideile
cele mai înalte se pierd într-un mîl confuz și inexpresiv de
cuvinte.
Fixată asupra miezului problematic al operei, critica lui Vale-
riu Cristea scoate la iveală un precipitat în care se recu-
nosc toate trăsăturile textului supus explorației ; dezvă-
luirea este aproape in pudică pirtin puterea de sugestie a
imaginilor. Proza lui Zaharia Stancu, de pildă, este plină de alu-
zii canine. In Desculț țăranii poartă botniță, un ro-
man se numește chiar Dulăii. Să luăm ca exemplu mai concret
nuvela Constandina. Eroina e agresivă și lingușitoare ca un cîine,
nutrește față de bărbatul ei, care o stîlcește în pumni, o dra-
goste de cîine, toate personajele mai în putere ale nuvelei o bat
ca pe un cîine și ea se așează pe pămînt, într-un colț al odăii, ca
un cîine". Curiozitatea criticului merge îndeosebi către roman,
către contorsionările psihologice și morale, către „amalgamul de
contraste" văzut mereu sub unghi artistic : „Ceea ce contează în
etica lui Dostoievski nu e practicarea unei virtuți cuminți, egale
care se degradează inevitabil în iprocrizie, căci omul nu poate fi
consecvent în bine, ei cît de sus sare jetul pur din mlaștina cea
mai infectă. In opera lui Dostoievski cele mai multe disponibi-
lități pentru sublim le au marii păcătoși".
Energică despicare a operei sau îmbrățișare prelungă (mortală
pentru scrierile anemice : Valeriu Cristea este un polemist teri-
bil, nimicitor), această critică viguroasă, avînd la origine o puter-
nică sensibilitate extractivă, și-a găsit „punctul de sprjiin" în
aplicarea asupra unor mari scriitori străini — Dostoievski, Cer-
vantes —, fiind totuși de sperat că în manifestările ei viitoare se
va întoarce la terenul primelor aplicații, literatura română actuală.
sic cogito
Așa gîndesc, simți-vă-n furtună
Așa gindesc, simți-vă in rouă
Așa gîndesc, în mine, iată, ecoul veacului răsună
Mereu năseîndu-mă cu-o carne mai dureroasă și mai nouă
Desigur am în mine-un om de calciu pur
Scheletul meu : columnă și pedeapsă
Scheletul meu care prin unghii presimte tot ce c-mprejur.
Și cine mi se reazemă de coapsă,
Și cine-mi caută căicîiul descoperit de apărare
Și cine bobul craniului mi-I prețuiește
Devine-n mine gind și întrebare
își află-n mine rădăcini și crește
Așa gîndesc, desigur, și-n mine mai există
Un om de sînge ; inima-mi i-i țeastă
Fața lui roșie e tristă dar rezistă
Rana acoperindu-și-o cu rana voastră
Un om de sînge-n mine este, pom de artere și de vene
Ceață aproape violetă sau roșie, de capilare
Un om ce nu primește sfaturi așa cum nu primește lene
Și care-ncurajat de moarte s-a lecuit de-nfricoșare
Un om ce altoit in vena oricărui altui om se prinde
Un om ce răsturnat în târnă, face sub el țărîna sfintă
Există-n mine-un om care iubește tot ce e-n leagăne și
în morminte
Un om ce naște-adesea frigul
Un om ce-adesea mă-nfierbîntă.
Așa gîndesc și iată-un om de carne
Mă-acoperă și mi-i acoperă pe ceilalți doi
Un om de carne gata ca să zboare și gata ca să se
răstoarne
Există iată-n mine-un om ca voi
El știe ce-i sudoarea-nlăcrimată
Rîsul ce este sau plăcerea grea
El amețind fără sfîrșit greșește și lingușește cîteodată
EI face noapte adevărul și-n el eroarea pune stea
El simte doar plăcerea de a crește
Creșterea-i pentru el și preț și țel
El se-nmulțește-n sine singur
Sau cu-altă carne se-nmulțește
în timp ce gol pe dinăuntru continuu se surpă-n el
Așa gîndesc și, iată, evadează
Din mine ceilalți doi, adică mor
Adică osul îmi devine templu și sîngele în el visează
Să fie sevă roșie în flori
Așa gîndesc, simți-vă in rouă
Fiți numai os și sînge și așa
Fiți laolaltă carnea mea cea nouă
Să-aud cum plînge veșnicia-n ea
ca frunzele
Sîntem neîndoielnic niște frunze
Și-ades cu frunza — frunză ne asemuim
Ca frunzele ne naștem, în mugure ascunse
Ca frunzele, cu jale prin gol căzînd, murim
Ca frunzele în aer știm că-i lumină multă
Și că-ntre noi și țărnă-i tulpina care vrea.
Tulpina care totul prin nervii noștri-ascultă.
Tulpina care lacom din vena noastră bea.
Și cum n-am recunoaște că rădăcini in cer
Purtăm cu trupul nostru amenințat de vînt
Așa cum rădăcinile în întuneric pier
După lumina apei aprinsă sub pămint
Tulpina, lemnul lacom și pofta lui cerească
în cer, și lut poruncă aruncă răspicat.
Vrea să se-mbete-n sevă tulpina, vrea să crească
în timp ce-n noi lumina și vintul morții bat.
Și noi topim lumina, uniți cu vintul morții
Noi, frunzele adică, creștem copaci senini
Și-mpinși ușor în moarte sîntem cînd sună sorții.
Ca de-un picior, de creanga aceleeași tulpini.
Să-ncapă îndoială că sîntem niște frunze ?
Să-ncapă ! Și aceasta ar fi încă un semn.
Dar fără noi tulpina spre ceruri nepătrunse
Calcă cu crengi. Picioare mai certe, dar de lemn
Așa că-mpăcați, iată noi spunem sîntem niște
Atît de simple frunze. Căzînd ne-nveșnicim
Dar țărna care-o naștem începe-n lut să miște
Dar astfel, murind astfel putem și noi SA FIM !
întrebare în cîmp
în ccasu-n care-o fi să-nchidem ochii
în ccasu-n care iarbă ne-om simți
Și vom simți-n adîncul ochilor triști plopii
Și dinții marmoră amară ne vor fi
în ceasul izvorît din miezul vremii
Spre a ne duce și pe noi în el
în ceasul care-n timp nu se consumă
Pentru-a putea-mplini mereu același țel
antologia lirică a „convorbirilor
ion
chiriac
Vedenie nu cred c-o să se facă
Sub ochiul minții ceea ce-am trăit
Va fi din contra limpede și dragă
Această curgere spre infinit
Pornind din tîmple cer își va alege
Aceste ginduri și-or să cate nori
Neocrotită în pămîntul rece
Imaginea acestor flori
Va căuta să se așeze-n pleoape
Ființa ochilor, surîsu-mi iar
Va fi prin aer tremur și prin ape
Murmurul undei domolit și rar
Căldura inimii precum un dulce nor
în jurul unui om se va opri, curată
Și-ngemănată cu a Iui s-o face dor
Către neunde, către niciodată
Partea de suflet care laș preferă
Să fie umilită pentru a fi
Pe trupul cui o să se-așeze și totuși pînă-n care eră
Va crește din mormîntul nostru umbrind plăcerea de-a muri
noi, tinerii
Cei îndopați cu rod de sacrificiu
Și ocrotiți să nu trăim ca voi cîndva
Feriți încă din fașă de indiciul
Că ne-am putea cumva sacrifica
E dragoste, desigur, părintească, dar stupoare
Nu vrem să fim doar flori și vă displăcem
Ne cresc însă și nouă rădăcini și sîntem
Precum sînt toți acoperiți de soare
Ne scuturăm de floare și ne coacem
Și, sigur, floarea fiindcă vă-aparține
Vă doare ca un dinte cînd îl scuturi
Precum pe noi ne doare fructul de-acecași floare-adus în
lume
Inconștient polenizat de fluturi
Voi suferiți pierzîndu-vă iluzia-nflorită
Noi suferim purtîndu-i obligatoriu, rodul
Căci e o șoaptă de tristețe-n toate
Precum o dialectică în totul
Floarea murind să își umbrească rodul
Voi cu privirile spre vîrfuri
Noi cu privirile spre rădăcini
Noi vii sub cerul ars de-așa lumini.
Noi cu privirile spre rădăcini.
Luind din trup țărînă pentru fapte
Căci nu-i posibil să-așteptăm să fim întii țărînă
Trupul ne doare și țîșnește noapte
Ne doare trupul dar ne e fîntină
Gîndul se sperie dar ni-i fîntină
Răsare soarele cu tot cu umbre
Fără lumină noaptea nu se umple
Bătrin și tînăr sînt același astru
Aceștia sîntem într-un fel noi tinerii
Iubire crește-n tot ce ne desparte
Imboldul nostru naște cînd vă strîngeți
Negîndu-vă cît Sînteți vii vă ocrotim.
A doua viață-a voastră sîntem.
Convorbiri literare — *
critica p o e ziei
de daniel dimitriu
retrospective lirice (1)
Surîsul Hiroshimei ți alte versuri, cea
mai importantă selecție retrospectivă
din lirica lui Eugen Jebeleanu, reți-
ne In exclusivitate poezia politică și
de dragoste, în prima secțiune func-
ționtnd criteriul unei nemiloase exigențe.
Autorul se oprește la următoarele cărți; Ceea
ce nu se uită, poem amplu apărut în 1945, Su-
rlsul Hiroshimei din 1958, Cîntece împotriva
morții din 1963, Elegie pentru floarea secerată
din 1967 ți, în sfîrșit, Hanibal, apărut anul
trecut. LI se adaugă un număr de 27 de texte
detașate din alte volume. Antologia comple-
tează prin severitatea selecției valorice exi-
gențele opțiunilor tematice. Această situație
specială, în care omisiunile și acceptările
poartă, de cele mai multe ori pecetea totalității
(cu mici excepții au fost reținute ori evitate
volume Întregi) este, fără doar și poate în
avantajul autorului.
In ceea ce mă privește, dintre cele două
secțiuni tematice amintite o prefer pe cea a
poeziei politice. A doua secțiune, și ea un
„cîntec împotriva morții", interesantă prin
alura monocordă, prin simplitatea primitivă
și naivă chiar prin care e sugerată durerea,
nu transmite totuși aceeași „undă de șoc". Je-
beleanu nu excelează pe latura tălmăcirii pa-
siunilor egotiste. Trauma morală cu implicații
de natură intimă — provocată de moartea so-
ției — nu divulgă aceleași adîncimi, nu ema-
nă aceeași tensiune ca în cazul perceperii
asasinatului In masă. Protestul poetului îm-
potriva morții, substanța autentică a operei
sale atinge In acest al doilea caz coordona-
tele unul veritabil conflict existențial, desfă-
șurarea de forțe pe spații largi fiind proce-
deul predilect și cel mai eficace, am spune,
din punct de vedere artistic. Absurdul mor-
ții văzut la dimensiunile umanității — și nu
ale individului — capătă proporții simbolice.
Să vedem prin ce se individualizează acest
gen de lirism al confruntărilor la scara speței.
In fața catastrofei, Eugen Jebeleanu încear-
că în primul moment o stare de perplexitate,
pentru ca imediat să riposteze brutal. Ripos-
ta are aerul unui act de justiție, rechizitorul
luind forma unui pamflet dus pînă la limitele
violenței. In Ceea ce nu se uită condamnarea
celor care, prin război, au ucis tinerețea poe-
tului, amintește pe alocuri de voluptatea im-
precației, caracteristică pamfletelor arghezie-
ne : „Crunt orator al veacului de zgură, /
Priveam în jos talazurile — orașului / De
oameni, de lumini ce se roteau, / De umbre
fîlfîind. de zbateri mute / Un uriaș oracol
de blănuri ninse, / purtate legănat pe umeri
goi, / Mîini mlădiate scăpărînd comete. /
Pîntece grase ferecate-n aur — / Un rîu fos-
forescent de putregaiuri, / O preambulare
calmă și rotundă... // (...) Ați aruncat ca-
petele noastre / Ca pe niște zaruri sub pă-
mînt. / Niște zaruri cu trei găuri albastre; /
Gura și ochii ce nu mai sînt / Și care —
azvîrlite, în orice chip, / vă ies totdeauna cu
noroc bun. // Gurile noastre de vînt învelite
/ N-au prețuit cît o gură de tun". Sau, în
prologul la Cîntece împotriva morții" : „Nu.
Moarte, nu ești singură... Zbîrcita / Meschi-
nărie, trupul său de gnom, / cu degetele-i
scurte, ar vrea să facă / din fiecare om o
stirpiturâ, / ar vrea să calce, să chircească,
să sfărîme, / să facă ploșnițe cu-aripi din
toate / aceste rîndunele, care / unesc pe oa-
meni și înaltă cerul : / din inimile ome-
nești ... / și-n locul lor, s-așeze — un vier-
me palid... / un vierme de pămînt, de scîn-
duri ude...“
In fața morții atomice, a cinicului asasinati
în masă, atitudinea lui Jebeleanu se carac-
terizează printr-o gamă întinsă de reacții ca-
re merg de la mirare și stupefacție la com-
pasiunea față de victime, pentru a ajunge
prin lamentări bocet, strigăt disperat, sugru-
mat de indignare, la viziunea paroxistică a
răzbunării perfide. Citez acel admirabil Cu-
vînt al japonezului către asasini : „Nu pot să
fiu prieten cu tine,-n veci nu pot ! / Mi-ar
crește, dac-aș face-o, lungi gheare, aspru bot,
/ mi-ar crește colți de fiară prădalnică, mi-ar
crește / la cele patru labe apucătoare clește
— / și m-aș tîrî cu ele-n păduri, și aș pîn-
di / an după an, și lună de lună, zi de zi...
/ Urlînd aș sta acolo, sub mutul corn de
lună / cu inima-mi ca iadul în care jalea su-
nă / și-n care, despletite, scrîșnesc tăcute
furii / ce propria lor carne și-o dau mîncare
gurii... // Pîndind aș sta ferindu-mi făp-
tura-ntunecată / de soare și de lună, de apa
ei curată ... / Cu ochii mei de fiară, lungi ani
aș sta la pîndă și — în sfîrșit! — cînd fal-
nic mi te-ai ivi în șea, / lin m-aș tîrî spre
tine, mi-aș face blana blîndă. / Și, surîzînd,
la pieptu-ți căzînd — / te-aș sfîșia 1“ Poemul
politic dintr-o perioadă mai recentă, mă refer
la cel din Hanibal cunoaște o variantă laco-
nică și sentențioasă, de o apreciabilă den-
sitate în ceea ce privește sensul din subtext.
Jebeleanu renunță la ceea ce Pompiliu Con-
stantinescu numea „amplă fantezie" ori „pa-
noplie încrustată cu pietre rare ale imaginii",
dînd „expresiei metalice" caracteristice versu-
rilor sale un caracter mai sever de o parci-
monie metaforică și lexicală vecină cu afo-
rismul. Ripostele poetului cunosc o aparentă
detașare intelectuală, determinată de conver-
tirea expansivității în ideație concentrată.
Indiferent de natura expresiei lor, poemele
lirice de factură angajată ale Iui Eugen
Jebeleanu apar ca niște veritabile fructe ale
mîniei, vegheate de doi zei tutelari : Ares și
Ero».
Profit de apariția unei noi antologii
Doinaș (care succede imediat o alta,
masivă apărută acum doi ani la E-
ditura „Eminescu") pentru a remar-
ca aderența rapidă și profundă a
criticii la opera sa poetică. Prin aderență în-
țeleg, în primul rînd, seriozitatea comentariilor
în care — foarte important lucru — tentati-
vele de situare în context sînt foarte frecvente
încercînd, prin superlative, distingerea u-
nor aptitudini, și. mai departe, surprinzînd
atitudinea esențială a poetului, I. Negoițescu
nu omite să caracterizeze viclean și eufemic
o manieră : „Stăpîn pe cea mai mare capaci-
tate de a crea imagini, din literatura română
(...), Doinaș luptă ca un titan cu elementele
cosmice care îi străbat lirismul (...), izbutind
uneori să aducă totul la forma cea mai do-
molită în sine (constatativă doar), a descrie-
rii". Legat de acest aspect al stilului, Lucian
Raicu vede în autorul lui Alter ego „poetul
formelor impecabile și al seninătății apoli-
nice ca «stil», al pudorii sufletești și al re-
zervei intelectuale". Intr-o formulare ușor ne-
clară, inteligibilă totuși, Gheorghe Grigurcu
spune că „Doinaș se dovedește mai mult un
autor al personalității decît al poeziei". Un
critio tînăr, Aureliu Goci, insinuiază, atri-
buind-o altora, o anume reținere față de im-
pecabilul stil doinașian : „Cineva chiar ar pu-
tea devansa opinia că volumele de eseuri sînt
partea cea mai viabilă a operei Iui Ștefan
Aug. Doinaș. In ambele ipostaze lirice (in
ceea ce mă privește, Doinaș nu-mi pare a fi
deloc «liric», în postura de eseist — D. D.]
atinge «perfecțiunea», o perfecțiune care i-a
fost mereu reproșată. Lumea abia așteaptă să
aplaude, ca o mare realizare, un vers șchiop,
o rimă mai silnică". Nicolae Balotă face Ia un
moment dat subtile disocieri privind etapele
creației și, referitor la prima dintre aceste
etape (nu fundamental deosebită de următoa-
rele, cred eu), remarcă : „Fără îndoială, cu
ani în urmă, Doinaș ar fi respins cu indig-
nare o apropiere care azi mi se pare atît de
evidentă încît ne mirăm cum de cei ce i-au
cunoscut și gustat poezia în acele timpuri ale
începuturilor sale [e vorba de «perioada ba-
ladelor» — D.D.] nu am remarcat-o și anume
o apropiere dintre lirica sa din acea epocă
și poezia lui George Coșbuc".
La capitolul situări în context, am în ve-
dere două aprecieri superlative. Prima apar-
ține lui Ov. S. Crohmălniceanu care vede în
Ștefan Aug. Doinaș „unul dintre cei mai stră-
luciți reprezentanți ai liricii românești con-
temporane". A doua — a lui Petru Poantă —
e ceva mai explicativă ; „Ștefan Aug. Doinaș
este unul dintre marii poeți români de după
Eliberare (...). El propune un spațiu de sensi-
bilitate nou printr-o intuiție existențială a
formelor, ceea ce înseamnă că poezia sa va
avea o acțiune catalitică în literatura româ-
nă".
După cum se vede, elogiile aduse poeziei lui
Doinaș au un aer franc, lipsit de precauție,
rezervele, în schimb, poartă pecetea aluziilor
subtile și, pe undeva, a unei exagerate dis-
creții. Situația (și, îndeosebi al doilea aspect)
are o anumită explicație : poezia celui în
discuție frapează înainte de toate printr-o
anume prestanță care izvorăște din aerul ei
solemn, solemnitate ce atinge în unele mo-
mente hieratismul. Totul aici este grav, în-
cepînd cu motivele, continuînd cu atmosfera,
cu dibăcia construcției și logica stringentă a
demonstrației lirice, și terminînd cu ritmul
impunător și sonoritățile wagneriene. Astfel
de argumente pot inhiba și trebuie să inhibe
pornirile minimalizatoare prea categorice (o
excepție face Marian Popa), impunînd o eva-
luare lucidă, nu mai puțin „solemnă" și lo-
ială.
Lirica lui Doinaș este actul justificator, de
o apreciabilă rigoare și forță de convingere,
al unei meditații eclectice asupra poeziei. In
ciuda spațiului întins pe care îl ocupă în
creația sa fabula, substanța acestei poezii este
imagismul, (în cazul baladelor el fiind o mo-
dalitate de dilatare și complicare a semnifica-
țiilor fabulei; mai mult, el îmi apare acolo
ca o aprofundare retorică a acestor semnifi-
cații), șl, pentru a mă apropia de ideea lui
I. Negoițescu, voi spune că acest imagism im-
pecabil, de factură macroscopică, își creează
singur obiectul. în cazul de față spectacolul
cosmosului. Dar, nu numai că îl creează, îl și
„îmblînzește", tocmai acest ultim gest eroic
și spectaculos fiind cel mai adesea percepti-
bil. Participarea poetului e, deci, dublă (con-
templația, într-aaevăr, nu-1 caracterizează),
să-i spunem plenară, și, atît ca autor, cît și
ca actor, îi lipsește ingenuitatea, fascinația
și mirarea reală. Căci, imaginat și dirijat de
poetul însuși, acest spectacol al cosmosului
nu are mistere autentice, sugestia tainei e un e-
fect regizoral, Ia fel dezordinea acaparatoare,
și imprevizibilul, și ambiguitatea. înseși mis-
terele poeziei și avatarurile moderne ale ver-
bului poetic sînt provocate și nu simțite «'a
realități în sine. Semnificativă în acest sens
este ultima parte din volumul Ce mi s-a în-
timplat cu două cuvinte, unde asistăm la o
spectaculoasă superior calificată adaptare
și revizuire a procedeelor. Se poate spune
că în toate ipostazele sale, cel care a scris
Omul cu compasul divulgă o atitudine de ex-
pert entuziast cu o fantezie prolifică, posesor
al unei „erudiții" dinamice și al unor capa-
cități asociative ce funcționează fără cusur.
Doinaș nu este un solitar în poezia de azi
înalta calificare profesională a devenit o boa-
lă generalizată, care i-a contaminat pînă și
pe debutanți. Individualitatea poetului nostru
rezultă din radicalismul și, aș spune, din pe-
danteria excelent camuflată, dar absolută, ca-
racteristice „jocului" său. Diletantismul par-
venit este exclus. Doinaș rămînînd un auten-
tic interpret al Iui Orfeu, apt să atace în
forță, jubilînd, cele mai dificile partituri. Deși
preferințele mele merg spre altceva. în fața
oricărui text al Iui Ștefan Aug. Doinaș în-
cerc un sentiment de admirație. Prin ceea ce
spuneam anterior că îl individualizează, poe-
tul este o prezență importantă în lirica de
azi.
Volumul de Ia care am pornit discuția to-
talizează șaptezeci și trei de texte, aparținînd
tuturor perioadelor, de la poemele de dragos-
te ceremonioase și involuntar platonice din
prima tinerețe, pînă la incursiunile temerare
în ținuturile austere unde se zămislește poe-
zia Prin forța împrejurărilor, selecția e ne-
miloasă, oricum nu m-a mulțumit spațiul in-
fim acordat baladelor. Se cuvine a fi remar-
cată prefața lui Virgil Nemoianu, care, și ea,
pe lingă o analiză pătrunzătoare și o punctare
a constantelor, nu evită o tentativă de situare.
Orfeu plîngînd-o pe Eurydice a avut
ceea ce numim de obicei o presă
bună, autorul prezentei antologii
fiind pus fără rezerve sub lupa e-
xegezei atente. Poetul desuet, dia-
fan, delicat, grațios etc. (epitetele din ace-
eași familie pot continua), naiv — anacronic
într-un cuvînt, a devenit aproape peste
noapte un fel de caz, un altcineva demn de
a fi luat în considerație pe temeiuri mai
serioase. Postura inițială a fost trecută la
categoria aparențelor dubioase. Situația, spec-
taculoasă, desigur, e totuși dintre cele frec-
vente și se dovedește interesantă prin fap-
tul că e tipică pentru ceea ce numim în mod
curent schimbarea unghiului de receptare.
Să reținem că nu avem de a face, în pri-
mul rînd, cu o firească adaptare a formulă-
rilor critice la un nou stadiu de creație. Horia
Zilieru este redescoperit (sau, poate, numai
descoperit), pomindu-se de la un volum se-
lectiv și nu de la unul inedit care să dez-
văluie serioase mutații.
Barocul și artificialul din poezia sa în-
cep să fie din ce în ce mai puțin simțite
ca valori pitorești, dimpotrivă, ele capătă
valențe simbolice. Formalismul și calofilia
trec din categoria exceselor sterile în aceea
a riscurilor demne de admirație. Desuetudi-
nea stilistică, manierismul exacerbat apar,
paradoxal, ca expresie a celei mai rafinate
fronde. Modele poetice notorii în călimara
cărora, s-a zis, își moaie pana poetul nostru,
devin spirite tutelare liber consimțite, care
nu Impietează asupra originalității celui în
discuție. Epigonismul atribuit nu numai că
e o exagerare, dar, dimpotrivă, el e aparen-
ța falsificată a unor virtuți.
O asemenea situație privilegită nu poate
fi explicată totuși numai prin schimbarea
neașteptată a unghiului de receptare critică.
Trebuie să avem în vedere tocmai mobilurile
care au determinat această reevaluare, iar
motivele, fără îndoială, se află în primul
rînd în.. . poezia lui Horia Zilieru. Sînt si-
■	Eugen JEBELEANU: „Surisul Hiroșimei și alte ver-
suri", Editura Minerva, col. B.P.T., 1973
■	Ștefan Aug. DOINAȘ : „Versuri", Editura Albatros,
col. „Cele mai frumoase poezii", 1973
■ Horia ZILIERU : „Orfeu plîngînd-o pe Eurydice", Edi-
tura Albatros, 1973
'uații cînd reorganizarea materialului artis-
tic într-un volum selectiv aruncă o lumină
nouă asupra textelor cunoscute în volume
separate. E ceea ce se întîmplă și in acest
caz, cînd diferitele etape au prilejul să co-
munice direct și, în același timp, să se indi-
vidualizeze pregnant. Incepînd (timid) cu
elegiile din Umbra paradisului și continuînd
cu Nunțile efemere, atitudinea poetului față
de propria îndeletnicire suferă discrete, la
început, ulterior accentuate metamorfoze.
Imensele provizii imagistice agonisite ante-
rior cu un scop practic, — de subliniere printre
altele a unor porniri afective nemăsurate (e
vorba de adulația erotică) — au început să de-
vină semne de parazitism prin aceea că depă-
șesc cu mult necesitățile practice urmărite.
La Horia Zilieru, declarația de dragoste e
însoțită de complicate reverențe și prețioase
preambuluri, e retorică și asfixiată de sono-
rități rare. Iubirea însăși tinde să devină, din
eveniment grav, un veritabil spectacol, ceva
între carnaval și feerie, în care decorul baroc
și costumația fastuoasă, perucile pudrate,
dantelele, bijuteriile, jerbele de artificii ori
invaziile de flori fac protagoniștii nevăzuți :
..Sub rîu de roze mari în izbăvire, / arde
un rug în tragică zăpadă : / un craniu trist
pe vinovate lire / cu gîturi lungi de lebădă
eladă. // Mă descojesc de umbre pînă-n
flora / atomilor din nervi în stingeri pale, /
unde iluzii plîng amîndurora / cu line in
strumente muzicale. // Se descompun în somn
de aur pleoape / melancoliei îndulcind o-
travă H mai înlăuntru pe bolnave ape / tî-
rînd pe pietre plasma lor suavă. // Și tres-
tia de gheață prin organe / sună osînda sîn-
gelui. Obscure, / dansează balerine pe tim-
pane / ca-n coapsa lunii verde pe-o pădure. //
Văzduhul cărnii-n rece tulburare / la vămile
oprite-un plîns îl zice: / parfume se cunosc)
sub fața mare / în pulberea cu viermele
complice. // Și flăcările tîmplelor nocturne /
curgînd adînc în plante desfrînate / visează
prin cenușe ținînd urne / cu candele ginga-
șe de păcate..." (Rug).
Conștient de faptul că o asemenea inflație
metaforică este superbă, dar pe undeva inu-
tilă în postură de accesoriu, poetul ambițio-
nează să-i atribuie virtuți absolute și esen-
țiale. Cultivarea deliberată a calofiliei, aspi-
rațiile lucide la flamboyant și funambulsec
au menirea de a conferi micilor cochetării
formaliste calitățile performanețelor insolite.
Dorința intimă și pe deplin justificată a po-
etului e de a transforma pitorescul și ridi-
colul desuetudinii în perfidă originalitate.
Trebuie să-i recunoaștem criticului Mircea
lorgulescu meritul de a fi sesizat primul a-
cest aspect.
Nu cred că oportunitatea acestei „depla-
sări de forțe" poate fi pusă la îndoială. îna-
inte de toate pentru că o asemenea schim-
bare își are motivațiile ei chiar în intimita-
tea actului de creație. Horia Zilieru nu este
— așa cum s-a spus — un poeta faber. Ra-
finamentul și cultul rarităților lexicale ori
asociative sînt semne false. El nu concepe
poezia ca pe o operație elaborată, ca pe
o probă a rîvnei și migalei obstinate, în
care un material inform sau risipit inițial
își dezvăluie în cele din urmă desăvîrșitele
contururi de ansamblu. Dimpotrivă, poemul
are ca punct de pornire o avalanșă de ima-
gini, pe care ulterior autorul o temperează
prin omitere și ordonare. într-o atare teh-
nică elementul spontan o esențial. Alura ca-
lofilă și suprarealistă totodată a poeziei
lui Horia Zilieru își are explicația princi-
pală tocmai în acest procedeu.
Muzicalitatea și luxurianța metaforică se
vor deci atuuri și nu „consolări", coloane
de sprijin si nu decorații ornamentale. Tre-
cerea lor în categoria elementelor de sub-
stanță e sinonimă cu delimitarea unei vi-
ziuni care, asemenea fascicolului de lumină
e capabilă să perforeze obstacole către a-
dîncimi. Horia Zilieru știe acest lucru ;
Nunțile efemere conțin cîteva bune indicii
asupra științei sale, ceea ce ne face să
credem că viitoarele sale cărți vor justifica
ambițiile și riscurile apreciabile ale unei
maniere, transformînd-o în poartă de acces
spre profunzimi apreciabile. „Formalizîndu-
se“, fie și pînă la exces, poezia sa e datoare
să dea acestui proces finalități care țin de e-
sențe. Dacă nu înțelege acest paradox, au-
torul lui Alcor riscă să transforme un gest
temerar în act derizoriu.
5 —Convorbiri literare
critica prozei
de val condurache
forme
convenționale
Analizînd speciile romanului polițist,
T. Todorov arăta (Poetique de la
prosc) că în „romanul cu enigmă"
există două serii de evenimente
grupate în jurul istoriei crimei și
istoriei anchetei. Aceasta din urmă nu are
numai rolul de a pune în lumină pas cu
pas, întîmplările primei istorii, cî, în pri
mul rînd, de a motiva scrierea cărții însăși.
Ancheta întreprinsă de detectiv justifică
scrierea cărții, este canalul de comunicare
prin intermediul căruia naratorul ia cunoș-
tință de întîmplările primei istorii. In ul-
timă instanță, cea de a doua istorie, istoria
anchetei, este și istoria cărții. Faptul iese
și mai mult în evidență cînd romancierul
însuși „ia conducerea1' unei anchete, „trans-
formîndu-se“ în detectiv. în acest caz, este
clar că romancierul-detectiv nu poate co-
munica cititorului decît ceea ce cunoaște
despre crima descoperită și că fiecare pa-
gină scrisă corespunde unei etape din evo-
luția anchetei. Cartea apare astfel ca un
„jurnal de zi" al anchetei.
Romanul lui Haralamb Zinca, Dispărut
fără urmă, se înscrie în rîndul acestor
pseudo-jurnale ale anchetei, în care dez-
văluirea procedeului compozițional (pretex-
tul scrierii cărții este ancheta pe care pro-
zatorul o conduce) devine ea însăși proce-
deu compozițional. Haralamb Zincă „pri-
mește" de la un cititor al său, Sorin Tudo-
ran, o scrisoare prin care este solicitat să
elucideze misterul unei dispariții. Tatăl lui
Sorin Tudoran, militarul Puiu Tudoran, a
„dispărut" în timpul celui de-al doilea
război mondial și fiul dorește să afle amă-
nunte suplimentare în legătură cu presu-
pusa dispariție. Romancierul se transformă
în detectiv, personaj al propriei cărți, pu-
nîndu-și viața în primejdie într-o serie de
aventuri imaginare petrecute într-un uni-
vers fictiv. Intervenția romancierului în u-
niversul personajelor are, în acest roman,
rolul unei motivații de tip „realist". Fapte-
le, sugerează Haralamb Zincă, sînt „auten-
tice", personajele cărții sînt „reale", cartea
nefiind decît un „reportaj", relatarea unor
fapte neobișnuite, dar petrecute „cu ade-
vărat". Motivația realistă întărește în ro-
man iluzia vieții, dar pericolele pe care le
„înfruntă" romancierul au și funcția de a-1
ține pe cititor în tensiune : căci în cazul
în care un accident l-ar împiedica pe ro-
mancierul-detectiv să continuie urmărirea
agresorilor, nu numai ancheta ar lua sfîr-
șit, ci cartea însăși n-ar putea fi scrisă
pînă la capăt. Evident, nu e vorba decît de
o convenție, cunoscută de cititor și „specu-
lată" cu ingeniozitate de Haralamb Zincă
în romanul său. Se știe că romanul e scris,
cititorul îl are în fața ochilor, se știe că
aventura e imaginată și că enigma nu apar-
ține vieții ci e rezultatul combinării unor
procedee compoziționale.
Descoperirea unui cadavru presupu-
ne declanșarea unei anchete, stabi-
lirea condițiilor în care s-a produs
crima, descoperirea și transfor-
marea asasinuluj în „victimă" a
justiției. Aceasta e „ecuația" romanului po-
lițist și Rodica Ojog-Brașoveanu a reușit
să scrie o carte surprinzătoare de la un ca-
păt ia altul fără să-și permită nici o dero-
gare de la „normă". 10 pasageri călătoresc
cu avionul pe ruta București — Viena. în
timpul unui scurt-circuit, piloții sînt asasi-
nați. Ca în orice roman polițist, între per-
sonaje trebuie să se afle nu numai asasi-
nul, ci și detectivul. Rodica Ojog-Brașovea-
nu crează încă de la început o dublă enig-
mă : nici detectivul nu este cunoscut de ci-
titor. Orice pasager poate prelua con-
ducerea anchetei, inclusiv asasinul.
Pista anchetei este repede abandona-
tă, căci moartea piloților transformă ro-
manul cu enigmă în roman de aventuri .
întrucît nimeni nu știe să piloteze, pasa-
gerii sînt sortiți pieirii. Cititorul știe, însă,
că una din regulile genului este de a nu
lăsa nici o întîmplare neexplicată. Rezol-
varea așteptată de cititor privește atît mis-
terul crimei, cît și catastrofa iminentă spre
care se îndreaptă pasagerii. Dublu sus-
pens în realizarea căruia Rodica Ojog-Bra-
șoveanu dovedește o exemplară cunoaștere
a procedeelor de „montaj" a textului. Pe
de o parte, se așteaptă elucidarea enigmei,
pe de altă parte, se speră în împiedecarea
catastrofei.
Spectrul morții apropiate îi îndeamnă pe
pasageri la confesiune. Intre ci se află un
preot, (interlocutor „tradiționali" al celor
ce se confesează, stimulent pentru cei ce se
căiesc. O lume a lașității și mizeriei uma-
ne izbucnește de sub aparențele existenței
anonime și decenței. Rodica Ojog-Brașo-
veanu obține excelente efecte de contrast
prin intercalarea confesiunilor personajelor
Cu prilejul mărturisirilor se dezleagă și
prima enigmă, îl cunoaștem pe autorul cri-
mei din avion. Se pare că romanul cu e-
nigmă a lăsat defenitiv locul romanului de
aventuri și că interesul lecturii va fi sus-
ținut numai de situația dramatică în care
se află pasagerii. Ultima dintre confesiuni.
aceea a lui Diamantopol, relevă o altă cri-
mă, duce la „descoperirea" unui alt „ca-
davru" (cadavre), creează o altă enigmă. în-
tre pasagerii avionului se află un criminal
de război, fost medic într-un lagăr de ex-
terminare, singurul care poate să conducă
avionul la sol. Ecuația romanului cu enig-
mă este refăcută. Intre personaje se află a-
sasinul (necunoscut) și detectivul (Diaman-
topol). Descoperirea criminalului constituie
rezolvarea enigmei, dar și împiedecarea ca-
tastrofei, ucigașul fiind singurul capabil să
piloteze avionul. Amîndouă intrigile par
a-și fi găsit rezolvarea.
Rodica Ojog-Brașoveanu sacrifică, încă o
dată, romanul cu enigmă, în scopul accen-
tuării suspens-ului. Cele două forme de ro-
man nu puteau coexista, căci, identificarea
asasinului înseamnă conform legilor genu-
lui, pedepsirea lui. Rezolvarea enigmei ar
fi pus capăt aventurii. Cît timp detectivul
are funcția de a-1 transforma pe criminal
în victimă. Este firesc ca romanul de a-
venturi să înlăture ancheta. Soluția care se
oferă pasagerilor este uciderea... detectivu-
lui. Personajele abandonează, rînd pe rînd,
în deplină concordanță cu datele psiholo-
giei, lor sentimentul dreptății. Rodica Ojog-
Brașoveanu scrie, cu această ocazie, pagini
de excelentă analiză psihologică. Diamanto-
pol este ucis și criminalul de război se
pregătește să piloteze avionul. Se pare că,
în sfîrșit, toate nelămuririle cititorului au
fost explicate și toate așteptările-satisfăcu-
te. Cititorul avizat bănuiește că romanul nu
s-a încheiat. Misterul pare (doar) că a fost
elucidat. Pedepsirea asasinului a rămas ne-
împlinită.
Rodica Ojog-Brașoveanu transformă din
nou romanul de aventuri în roman cu enig-
mă, provocînd cititorului cea din urmă și
cea mai mare surpriză. In final se dove-
dește că toate întîmplările călătoriei au fos*
regizate, biografiile pasagerilor-inventate.
întreaga călătorie este o înscenare. Dintre
pasagerii avionului numai Diamantopol și
criminalul nu au avut de jucat un rol, cei-
lalți au interpretat o partitură pusă la punct
de maiorul Minerva Tudoran. Piloții și
Diamantopol nu au fost uciși, catastrofa
nu era iminentă. Detectivul „real", ascuns
sub masca unui pasager, a dorit să creeze
atmosfera propice demascării criminalului
de război. Transformările succesive ale ro-
manului cu enigmă în roman de aventuri
și invers au fost posibile datorită faptului
că personajele își schimbă, de-a lungul
romanului, poziția față de conflict. Pasa-
gerii sînt, rînd pe rînd, detectivi, victime,
agresori. Permutarea rolurilor de la un
personaj Ia altul a permis Rodicăi Ojog-
Brașoveanu o desăvîrșită „încifrare a e-
nigmei. Operînd strict în limitele genului
polițist, Rodica Ojog-Brașoveanu realizea-
ză în acest roman un adevărat tur de for-
ță. „Planul diabolic" este însuși planul ro-
manului, „diabolic" conceput în vederea'
înșelării cititorului.
Rodica Ojog-Brașoveanu a dovedit încă
în romanele apărute în 1973 o preocupare
constantă pentru încifrarea enigmei cu a-
jutorul permutării rolurilor pe care le joa-
că personajele. Asemănarea fizică a două
personaje, introducerea în intrigă a „fra-
telui geamăn" nu constituie o noutate pen-
tru romanul polițist. Prozatoarea inversea-
ză, în Cocoșatul are alibi, ecuația intro-
ducînd în roman un „fals frate geamăn".
Agresorul își construiește o fizionomie da-
torită căreia să poată fi confundat cu „fra-
tele geamăn". Asasinul se deghizează în co-
coșat, pentru a atrage atenția asupra coco-
șaților „reali" (trei la număr) aflați în an-
turajul victimei. Detectivul trebuie să bănu-
iască mai întîi că, între „frații gemeni", u-
nul este fals, pentru ca apoi să-1 identifice
în rîndul celorlalte personaje. Asasinul sc
ascunde ieșind în evidență.
Excelent scrisă este Omul de la capătul
firului. Enigmatizarea crimei este condusă
cu „mînă de maestru" al genului de către
Rodica Ojog-Brașoveanu. Enigma este rezol
vată, însă, printr-un procedeu prea uzat al
genului. încâlcind una din vechile prescrip-
ții ale genului, autorul îl „ascunde" pe a-
sasin în anturajul oamenilor legii. Rolul de
detectiv nu este jucat, întotdeauna, numai
de un singur personaj. Medicul legist este,
într-un fel, primul anchetator al cazului.
Ascundîndu-1 pe criminal în spatele per-
soanei medicului legist, Rodica Ojog-Bra-
șoveanu îl pune pe agresor să joace rolul
detectivului.
Permutarea rolurilor provoacă în Plan dia-
bolic o „încifrare" absolută a enigmei. Pla-
nurile intrigii converg cu o precizie remar-
cabilă spre punctul rezolvării aparente,
pentru ca finalul romanului să ridiculizeze
ipoteziele formulate anterior de cititor. Cu
aceleași elemente ale „fabulei", Rodica O-
jog-Brașoveanu oferă două răspunsuri po-
sibile pentru aceeași enigmă, dintre care
unul singur este valabil. Plan, diabolic are
configurația unei „pure arhitecturi geo-
metrice".
Intr-un spațiu închis (Ia o cabană in
munți, izolată de „lume" prin lipsa
mijloacelor de transport) se desfășoa-
ră și episodul central al intrigii ro-
manului Procesul manechinelor. Impo-
sibilitatea de a comunica cu „lumea- pe
durata comiterii asasinatului reduce nu-
mărul suspecților la personajele cunoscute
de detectiv și cititor. Dezvăluirea unor ra-
porturi strînse între victimă și personajele
de la cabană (implicit dezvăluirea unor
posibile mobiluri) face ca toate persona-
jele să fie deopotrivă de suspecte. Inge-
niozitatea autorului constă, în acest caz, în
a alege proba acuzatoare, căci aflarea iden-
tității criminalului nu poate produce citi-
torului o surpriză deosebită. Culpabilitatea
asasinului trebuie dovedită cu argumente
pe care cititorul nu le bănuiește, deși cheia
enigmei îi este oferită de indicii risipiți
(alături de falși indici) în text. Ștefan O-
prea introduce, pe lîngă „proba acuzatoa-
re", și un alt element de surpriză : prezen-
ța detectivului în rîndul suspecților.
Episodul asasinării Marthei Nicolescu este
încadrat într-o intrigă de spionaj Ștefan
Oprea deschide cîmpul de investigație al
detectivului, nelimitînd și aria suspecților.
Descoperirea asasinului Marthei N. nu a în-
semnat și lichidarea rețelei de spionaj. In-
teresul cititorului este captat cu alte mij-
loace : în romanul de aventuri detectivul
își riscă viața. Aventura creează un alt
tip de suspens, generat de primejdiile prin
care trece detectivul. Soarta acestuia este in
joc pînă la ultima pagină.
Romanul lui Ștefan Oprea conține, ală
tuci de ancheta polițistă, materia unei alte
anchete, de natură morală. „Procesul" omu-
ciderii este dublat de „procesul" unei alte
crime, cu implicații în conștiința persona-
jelor. Profesorul Soran e acuzat de a fi
ucis personalitatea omului de știință Martha
Nicolescu. Romanul Procesul manechinelor
e, de fapt, istoria dublei asasinări a Mart-
hei N.
Preocuparea morală primează în roma
nele lui Petre Sălcudeanu. Nu aspec-
tul „senzațional" al crimei îl intere
sează pe autor, ci cauzele care au
condus la omucidere, și consecințele
ei, deopotrivă de nefaste pentru victimă și
asasin. Ancheta prilejuiește investigarea ce-
lor mai diferite medii sociale, enigma pro-
priu-zisă trecînd în planul al doilea, lăsîn-
du-se descifrată cu destulă ușurință de că-
tre detectiv. Crima este o „biată crimă", a-
ventura o „biată aventură", misterul creat
în jurul descoperirii unui cadavru nu as-
cunde nimic senzațional ci doar „păcatele
lumii", mizeriile sufletului omenesc. Crima
iese din făgașul obișnuit al existenței numai
prin aspectul ei de viață degradată. De-
tectivul, urmărind să descopere cauzele și
nu autorul crimei, va căuta Vinovății și nu
Agresorul. In romanele lui Petre Sălcudea-
nu mai multe personaje au pe conștiință,
fie și involuntar, moartea unui om.
Romanul Un bunic și o biată aventură
debutează cu prezentarea unei oarecare zi-
le de vacanță din existența anchetatorului
și a ajutorului său. Nimic nu tulbură echi-
librul vieții. Crima nu „explodează" in
liniștea existenței normale, ci își face sim-
țită prezența prin indici care nu-i sînt spe-
cifici : furturi banale, manifestări ale de-
licvenței juvenile. Descoperirea unui ca-
davru nu implică ipoteza crimei, dimpotrivă
moartea are toate aparențele unei sinuci-
deri. Rezolvarea cazului nu aduce, nici de-
tectivului, nici cititorului, satisfacția dez-
legării unei „ghicitori", faptele relevate cu
prilejul anchetei sînt mai importante de-
cît actul în sine al crimei. Atenția lec-
turii se concentrează asupra cuplului de de-
tectivi Bunicu-Panaitescu. Umorul cu care
își „tratiează" Petre Sălcudeanu protago
niștii contribuie și mai mult la estompa-
rea caracterului criminalistic al anchetei.
■	Haralamb ZINCĂ : ,,Dispărut fără urmă", Ed. Mi-
litară, București, 1973.
■	Rodica OJOG-BRAȘOVEANU : „Plan diabolic",
Ed. Militară, București, 1974.
■	Rodica OJOG-BRAȘOVEANU : „Cocoșatul are
alibi", Ed. Dacia, Cluj, 1973.
■	Rodica OJOG-BRAȘOVEANU : „Omul de ia capă-
tul firului", Ed. Albatros, București, 1973.
■	Ștefan OPREA : „Procesul manechinelor", Ed. Juni-
mea, lași, 1974.
■	Petre SĂLCUDEANU : „Un bunic și o biată aven-
tură", Ed. Albatros, București, 1974.
■	Theodor CONSTANTIN : „Crizanteme pentru Erna",
Ed. Eminescu, București, 1973.
Rîsul sancționează degradarea autenticității
existenței.
Un bunic și o biată aventură se încheie
cu reintrarea vieții pe făgașul normal. E-
xistența „decentă" încadrează, formal, epi-
sodul crimei și anchetei : crima se pierde
între celelalte evenimente ale vieții. Pe-
tre Sălcudeanu și-a cîștigat un loc aparte
în rîndul autorilor de romane polițiste da-
torită îmbinării armonioase a anchetei poli-
țiste și anchetei sociale. Acest ultim roman
ne atrage atenția asupra unui risc pe care îl
presupune formula de roman adoptată de
Petre Sălcudeanu : disoluția enigmei în for-
mele romanului realist-critic, nepermisă în-
călcare a canoanelor genului polițist care
poate atrage după sine părăsirea cadrelor
genului.
Interdicțiile tematice ale genului poli-
țist sînt prin urmare tot atît de au-
toritare. Ne vom referi la un motiv
..interzis", relevat de romanele lui
Theodor Constantin : motivul „iubirii
pure". In romanele Fiul lui Monte-Cristo,
Doamna în mov. Crizanteme pentru Erna
detectivul și Agresorul se îndrăgostesc unul
de altul, iubire împărtășită, dar irealizabilă.
Tematica erotică este admisă în romanul
polițist în forme violente, „imorale", în u-
nele cazuri-bestiale. Intre Justițiar și A-
gresor iubirea este interzisă, nașterea sen-
timentului erotic duce, în mod obligatoriu
la pedepsirea unuia din cei doi. Romanul de
dragoste și romanul polițist coexistă ca
forme deosebite și nu se întîlnesc decît spre
a-și demonstra incapacitatea de a fuziona.
Putem fi siguri că, într-un roman în care
intriga erotică și enigma polițistă coabi-
tează un timp, o catastrofă va împiedeca
realizarea iubirii sau ducerea la bun sfîr-
șit a anchetei. Eșecul uneia din intrigi ho-
tărăște apartenența romanului la genul po-
lițist sau erotic.
In romanul Fiul lui Monte-Cristo iubirea
ascunde o enigmă. Declanșarea anchetei fa-
ce imposibilă iubirea. In Crizanteme pentru
Erna enigma ascunde o iubire. Amenința-
rea proferată de Erna Caroți. fostă condam-
nată la detenție, este o falsă amenințare,
Erna îl iubește pe maiorul Radu Mănăilă.
Taina iubirii e însă păstrată și detectivul
(în alt plan cititorul) nu are cunoștință de
nevinovăția acuzatului. Acuzatul va între-
prinde el însuși o anchetă, căutînd să-1
demaște pe adevăratul vinovat, dovedin-
du-și astfel inocența. Pentru a triumfa, iu-
birea recurge la anchetă, cerc vicios, căci
ancheta ucide încă o dată iubirea : Erna
își dovedește nevinovăția, dar moare, in
fața regulilor genului, Erna s-a făcut vi-
novată de încălcarea prohibiției iubirii, vi-
nă cu nimic justificabilă. Agresorului, chiar
penitent, îi este interzisă o „alianță", alt-
fel decît temporară, cu Justițiarul. Genul il
condamnă pe personajul răzvrătit Ia moarte.
Theodor Constantin a avut dc ales între
a părăsi genul și a permite iubirii să se
înfăptuiască, sau a rămîne fidel romanului
căruia i s-a consacrat (și care l-a consa-
crat), dar a interzice împlinirea iubirii.
Este semnificativ faptul că, spre deosebire
de alte romane ale sale, Theodor Constan-
tin nu lasă neexplicat nici un. detaliu al
intrigii. Lăsînd să plutească o incertitudi-
ne, refuzînd să lămurească toate amănun-
tele unei anchete, Theodor Constantin își
oferea posibilitatea de a elucida „amănun-
tul" într-o nouă anchetă. Personajele cir-
culau dintr-un roman în altul. Crizanteme
pentru Erna închide un circuit. Primul ro-
man reprezenta motivul îndrăgostirii Justi-
țiarului de Agresor. In ultimul roman si-
tuația se inversează. Intre cele două roma-
ne există un spațiu al iluziei : iluzia tre-
cutului, a fostei iubiri, în Doamna în mov,
iluzia viitorului, a posibilei iubiri, în Cri-
zanteme pentru Erna, iluzii care s-au hră-
nit cu speranța că regulile genului pot fi
abolite.
Convorbiri literare —6
critic a
criticii
de al. dobrescu
diverse și
nu prea
Cărțile de critică (nu neapărat foarte
bune) sînt pe zi ce trece tot mai rare
(sîntem în 20 aprilie și promisiunile
planurilor editoriale pe 1974 continuă
să rămînă promisiuni), cînd firesc ar fi
ca — într-o literatură de efervescența celei
contemporane — numărul lor să fie în conti-
nuă creștere. Acțiunea critică e acum mai ne-
cesară ca oricînd. deși unii se tem de ea, iar
alții se fac că o ignoră. Și nu există rațiuni
serioase pentru a prescrie o anume formă a
ei, fie că aceea se numește studiu monogra-
fic. fie că-i zice culegere de articole. Dar, în-
tre’ recunoașterea necesității deplinei libertăți
de manifestare a criticului și tipărirea ori-
cărei cărți, numai pentru că e de critică, e
bine să mai medităm din cînd în cînd, chiar
eu riscul de a pierde o dată șansa apariției
anuale în librării. Nu mă gîndesc la insti-
tuirea unei instanțe exterioare, care să postu-
leze cîte și, mai ales, care cărți de critică
trebuie să apară, ci la cenzura intimă a fie-
căruia dintre noi, a cărei mai atentă și mai
frecventă consultare ne-ar împiedica, poate,
să ieșim în lume oricum.
Despre îndreptățirea culegerilor de articole
s-a glosat cu îndestulare în ultimii ani, opi-
niile oscilînd, ca mai totdeauna, între totala
acceptare și violenta contestație. Realitatea e
că această particulară formă de manifestare
editorială a criticii nu e, în principiu, cu ni-
mic inferioară altora. Textele publicistice, re-
acții prompte la mișcarea literară, se citesc
cu interes și adunate în volum, cu condiția să
fie substanțiale, să formuleze adică întrebări
esențiale vis â vis de literatură și, mai cu
seamă, să susțină convingător posibile răs-
punsuri. Iar peste toate, ordonarea lor să dea
sentimentul întregului. De ce adică i-am pre-
tinde prozatorului să-și construiască bine ro-
manele, să le dea unitate, și criticului i-am
refuza o asemenea exigență?
Că apar destule volume a căror unitate e
asigurată doar de numele ce figurează pe co-
pertă se știe, ba — judecind după numărul
lor — s-ar spune că am început să ne obiș-
nuim cu situația. Descurajant e însă altceva.
Anume că pînă și criticii cu oarecare presti-
giu se complac în editarea unor subțirele (la
figurat, pentru că la propriu ele depășesc
întotdeauna 300 de pagini) colecții de texte pu-
blicistice. Mircea Zaciu oferă prin Ordinea și
aventura unul dintre ultimele exemple. Vo-
lumul adună prefețe, articole aniversare, în-
semnări de lectură, cronici ale edițiilor, note,
așadar producții critice ocazionale, grupate în
trei secțiuni (I, II și III) după criterii care
îmi scapă. După cum e greu de bănuit ele-
mentul care face posibilă strîngerea lor între
două coperți. Tema — în nici un caz, iar me-
toda cu atît mai puțin. Colajele arătau an
Mircea Zaciu dispus și apt să se elibereze de
istorism prin afilierea la o concepție critică
de bună descendență călinesciană : documen-
tul — punct de plecare al sintezei epice. Re-
nunțînd deliberat la dihotomia critic — is-
toric literar, autorul pleda pentru aventura
inteligenței critice în universul ordonat al in-
formației riguroase. Ordinea și aventura ar fi
fost deci cel mai potrivit titlu pentru Colaje,
mai ales că materia volumului care îl poartă
este departe de a-1 reclama, fie și pe ocolite.
Aici Mircea Zaciu este în primul rînd un om
al ordinii, uită sistematic de aventură (nici
monografia Ion Agârbiceanu nu urma alt drum;
acolo însă aventura critică era înlocuită de
transcrierea ori parafrazarea mărturisirilor
scriitorului), de unde informația în exces (u-
nele texte nici nu rezistă prin altceva), ca și
aerul didactic al paginilor, fie ele și lirice,
parodii involuntare ale „sintezei epice“: „Și
ce frumoși erați voi, bărbați ai trecutului !
Cu bărbile voastre sălbatice, înfășurați în pe-
lerine tainice, trecînd pe străzile de mister
ale lașului romantic, gîndind din dealul Sâ-
răriei Ia Lumea viitoare, citindu-1 pe Macx
și pe Schopenhauer la lumina tremurată a
lămpii, asediată de greerii nopților emines-
ciene, care vă spuneau cît e de bătrînă lumea,
și cum vă gîndeați voi să urniți «uriașa roat’a
vremii» ! Erau răzvrătiți! și conlestatarii evu-
lui burghez. Erați nonconformiștii moralei sta-
bilite. Puneați semnele voastre de întrebare
pe tot ce părea veșnic : familie, proprietate;
■ Mircea ZACIU : „Ordinea și aventura", Editura
Dacia, 1973.
■ Aurel MARTIN : „Introducere în opera lui N. Fi-
limon", Editura Minerva, 1973.
■ Romul MUNTEANU : „Jurnal de cărți", Editura Alba-
tros, 1973,
■ Romul MUNTEANU : „Noul roman francez", Editura
Univers 1973.
■ H. ZALIS : „Scriitori pelerini”, Editura pentru turism,
1973.
vorbeați de plus-valoare, de egalitatea femeii,
de exploatare, de proletarul cult și de cauzele
pesimismului. Nu știu de ce ne-am obișnuit
să vă închipuim foarte bătrîni, cînd voi erați
pe atunci așa de tineri !“ (Un elogiu posibil).
De spiritul Colajelor amintesc abia cele două
texte remarcate și de Nicolae Manolescu,
Culinare și nu tocmai și Ardelenii, primul
prin tratarea eseistică a reflexelor gastrono-
mice in literatura autohtonă, al doilea prin
portretul — de astă dată, „sinteză epică” —
lui Al. Papiu Ularian.
In rezumat, Ordinea și aventura este un vo-
lum dezordonat, cu palide tentative de aven-
tură, prin care Mircea Zaciu își probează am-
pla informație istorico-literară, atrăgîndu-ne
atenția asupra faptului că e profesor, da- lă-
sindu-1 în umbră pe critic. Așa că, pînă la
viitoarea probă contrarie, Colaje e totuși, sin-
gura carte memorabilă a criticului Mircea Za-
ciu.
Au apărut în ultimii ani numeroase ten-
tative de reinterpretare a operelor li-
terare din secolul trecut, toate avînd
ca punct comun ambiția determinării
(inventării) acelor calități ce pot fi-
gura între locurile comune ale creațiilor mo-
derne. Nimic rău în asta, desigur. Spiritul cri-
tic al unei epoci se verifică și prin aptitudi-
nea confruntării cu producțiile trecutului, din-
tre care le reține numai pe acelea care îi sînt
pe potrivă. Despre majoritatea acestor studii
am scris la timpul cuvenit, atrăgînd atenția
asupra riscurilor pe care atari încercări le
presupun. Este vorba, in primul rînd, de ar-
gumentarea interesului artistic al acestor crea-
ții, argumentare destul de lesnicioasă în cazul
acceptării perspectivei istorice (judecarea ope-
rei în raport cu nivelul estetic al ambianței
originare), mult mai complicată însă în acela
al aplecării discuției spre modernitate. Cîtă
vreme nu vom ajunge să dovedim cu probe
clare că respectivele opere (și altele) ridică
probleme, formulează întrebări și oferă so-
luții artistice în care spiritul modern să se
recunoască, susținerea modernității nu e decît
simplă vorbărie. De altfel, e cel puțin bizar
ca toți scriitorii consemnați de istoriile lite-
rare să fie purtătorii unor mesaje de o mo-
dernă sensibilitate, cum lasă să se înțeleagă
studiile ce le-au fost consacrate. Modernitatea
împărțită cu cumsecădenie — chiar dacă a-
nimată de cele mai nobile și patriotice senti-
mente — oricui și oricînd, fără susținerile cri-
tice de rigoare, este semnul indubitabil al
hibernării spiritului critic.
O Introducere în opera lui N. Filimon, bine
armată cu informații istorico-literare. de o
decentă pondere în judecăți și redactată de
o manieră eliptică ee îngreuiază sensibil lec-
tura, a scris de curînd Aurel Martin, critic
ce preferă deocamdată sintezei analiza (a se
vedea mai vechea sa culegere de articole,
Poeți contemporani). Preponderent analitică e
și această carte, din care se detașează cîteva
observații asupra tehnicii narative a nuvele-
lor scriitorului. Remarcabilă mi s-a părut sta-
bilirea registrelor stilistice distincte ale celor
trei naratori din Mateo Cipriani (pp. 126—129)
sau — tot acolo — explicarea supărătoarei
alternanțe a pasajelor de maximă sobrietate
cu acelea în care „limbajul folosit nu e ade-
sea nici funcțional, nici reprezentativ" : „Nu-
vela — scrie Aurel Martin — e construită
(amănuntele, nuanțele, etajele nu infirmă sche-
ma) pe două planuri. Diferite ca substanță
Unul îl are ca protagonist pe Mateo; celălalt
e dominat de două personaje : mănăstirea și
Gerolamo. Primul stă sub aripa fanteziei; al
doilea, sub cea a evenimentelor trăite, a do-
cumentarului și a neistovitelor întrebări social-
politice. Lectura atentă distinge, fără difizul-
tăți, caracterul artificios al celui dintîi. do-
rința lui Filimon de a face aici «literatură»,
după rețete aflate încă în vogă. Dar și vero-
similitatea reprezentării, aspectul mai natural
al expresiei, cînd ochiul și urechea sînt soli-
citate de realități relativ nemijlocite. Primele
arpegii ale evocării, cu descrierea celor văzute
la mănăstire, convorbirea cu Gerolamo, apoi
(spre final) episodul consacrat ritualului tra-
dițional legat de pregătirea condamnatului
pentru trecerea lui în neființă respiră, parcă
prin contrast cu narația lui Mateo, efortul eli-
berării scriitorului de sub tutela romantismu-
lui minor. Eliberare neintegrală, desigur, pen-
tru că ici-colo epitetul nu iese din tipare, iar
portretele schițate nu izbutesc să evite întru-
totul modele de obîrșie livrescă. Semnificativă,
întrucît marchează înclinația lui Filimon spre
soluția prorealistă. Mai convenabilă tempera-
mentului său", (pp. 132—133).
Filimon iese din analizele lui Aurel Martin
ceea ce și este : un precursor, în termenii au-
torului — „un deschizător de drumuri". La
1862, cînd romanul românesc era reprezentat
de Kogălniceanu, Phelimon. Urechiă, Al. Can-
tacuzin ș.a.. apariția Ciocoilor vechi și noi va
fi fost, desigur, un eveniment. Căci, era pri-
mul roman acceptabil al literaturii noastre, cu
o intrigă destul de strînsă amintind romanele
tenebroase (pe gustul publicului de atunci), cu
personaje schematice, dar — oricum — per-
sonaje, în sfîrșit prima tentativă de roman în-
chegat și încă sociologic. La mai bine dc un
secol de la publicare însă, exercițiul lui Fi-
limon nu mai poate pretinde decît respectul
cuvenit precursorilor. Și. fie că ne convine,
fie că nu, el nu mai e citit acum decît de e-
levî și studenți, iar recitit — numai din obli-
gație profesională. Meritul lui Filimon în is-
toria romanului național are temeiuri numai
in întîietatea istorică, Ciocoii... reținînd azi
prin informația documentară și descrierea me-
canismului sociologic al parvenirii. Lipsit de
fantezie artistică, dar cu aplecare spre obser-
varea imediatului, Filimon a detaliat cu mi-
nuție o schemă, valabilă din unghi sociolo-
gic, pe care a ilustrat-o prin tipuri aberante.
Autorul nu se impune, cum crede Aurel Mar-
tin. „ca un veritabil constructor", pentru că
tot efortul arhitectonic se reduce la urmări-
rea amintitului mecanism. De altfel, nici acela
nu e urmat cu fidelitate, Filimon cedînd la
tot pasul vocației sale documentare. In con-
secință, scenele urmează mai puțin logica fap-
telor și mai mult ambiția scriitorului de a-și
trece cititorii prin toate mediile și localurile
despre care putea furniza informații. La fel,
personajele nu sînt caractere, ci categorii ab-
solute, de unde totala inconsistență psiholo-
gică. Gîndind viața (Și literatura) fie numai
amănuntic, fie numai categorial, fără medieri,
Filimon era lipsit de capacitatea refacerii ei
imaginative. Ciocoii vechi și noi este opera
unui autor fără vocație epică.
Deși mai puțin categorice, formulările lui
Aurel Martin pe parcursul analizelor sînt,
totuși, rezervate. Nimic nu atestă ambiția co-
mentatorului de a-și moderniza cu orice preț
obiectul. Ea apare, în schimb, cînd nimeni nu
se aștepta, în încercarea finală de stabilire
a locului Ciocoilor... în literatura română, unde
ne e dat să citim următoarele ; „Cap de se-
rie, evident, el e cu deosebire un model. Ia
accepția competitivă a cuvîntului". (p. 236).
De unde și pînă unde „model"? Oare nu tot
Aurel Martin scrisese cu numai cinci pagini
înainte că romanul e „imperfect"? Și. oare,
formularea „deschizător de drumuri" nu impli-
că reticența, prin faptul că impune numai o
judecare prin comparație, cu operele succe-
dente? Poate fi „model" în sens „competitiv"
un roman „imperfect" și care, luat separat,
nu rezistă unui sever examen estetic? Hotărît
lucru, aptitudinea analitică este singura în mă-
sură să definească paginile lui Aurel Martin.
lev al lui D. Popovici. ale cărui stu-
| dii asupra iluminismului le continuă
W- prin Contribuția Școlii Ardelene Ia cul-
■■ turalizarea maselor (1962) și Literatura
europeană în epoca luminilor (1971),
Romul Munteanu s-a consacrat în ultimii ani
cercetării fenomenului literar străin, al cărui
autorizat cunoscător este. Volumele publicate
anul trecut, Jurnal de cărți și Noul roman
francez, se înscriu tot în această arie de preo-
cupări. Primul, adunînd însemnările autoru-
lui asupra unor recente apariții editoriale din
spațiul francez ori anglo-saxon, dar și cîteva
texte ocazionale despre unele capodopere ale
literaturii universale, are, după anterioarele
lucrări de sinteză, aerul unui divertisment cu
obiective instructive (în speță, informarea).
De altfel, prefața însăși — Ipoteze despre un
jurnal de cărți — fixează cele două scopuri
premeditate ale culegerii : ilustrarea „modului
de reacție al unui critic contemporan față de
operele vremii sale" și invitarea „la lectură
plină de dragoste" „mai ales a celor tineri,
mai puțin familiarizați cu fenomenul literar
străin". Intr-adevăr, comentariile lui Romul
Munteanu, chiar de dimensiuni liliputane
fiind, conturează cu pregnanță nu atît un cerc
de preferințe, cît, mai ales, un tip de atitudine
critică. Nu mă gîndesc la receptivitatea față
de noile forme literare, ae care se apropie cu
înțelegere și pasiune. Nu faptul că ne întîlnim
în paginile volumului cu Omar Khayyam și
Novalis, dar și cu Prevert sau Lars Gustafsson
cu Voltaire și Sade, dar și cu Rbbbe-Grillet ori
Beckett, cu Moliere, dar și cu lonescu și
Durrenmatt, în sîfrșit — cu Lanson, dar Și cu
Poulet, Starobinski, Rousset sau Richard, mi
se pare deci esențial, ci tipul de interogație
la care sînt supuse operele fără excepție. E
suficient să transcriu, pentru edificare, titlu-
rile cîtorva articole • Jacques Prevert sau
pendularea între poezie și antipoezie, Henry
Bonnicr și metamorfozele romanului balzacian,
Arno Schmidt și distrugerea limitelor scriitu-
rii în proză, Macbett în versiunea lui loncs-
cu și riscurile confruntării cu clasicii, Andre
Maurois și biografia literară, Max Beusc și
realitatea literaturii, Pierre de Boisdeffrc și
problemele istoriei literare etc. etc. Format
în școala lui D. Popovici, Romul Munteanu
a rămas, se vede, credincios direcției consa-
crate de profesor, adică studiului concepției
literare, orientindu-și chiar și simplele pre-
zentări de cărți în această direcție. Mai ve-
chea Farsă tragică, urmărind devenirea ideii
de teatru în formele moderne ale genului, se
înscrie — în fond — în aceeași sferă de preo-
cupări. După cum, tot ei îi e consacrată si ulti-
ma carte. Noul roman francez.
Subintitulată Preludii la o poetică a antiro-
manului, ea reface integral volumul din 1968,
atît ca informație, cît și ca sistematizare a
materiei. Acela era conceput ca o suită de
monografii (Alain Robbe-Grillet. Nathalie
Sarraute, Michel Butor), acesta din urmă se
ordonează în jurul marilor întrebări pe care
noul roman le ridică. Așadar, Romul Muntea-
nu se ocupă de trecerea de la roman la anti-
roman, atrăgînd atenția asupra posibililor pre-
cursori, de ipostazele naratorului și modu-
rile organizării intrigii, arta descripției și
metamorfozele personajului, timp și spațiu, de
formele discursului literar, de reacțiile critice.
Nu intru în detalii. Recenzențil anteriori au
rezumat conținutul lucrării cu competență,
neuitind amănuntele. Altceva vreau să observ.
In critica noastră s-a vorbit despre „noul ro-
man" și pină la apariția prezentei cercetări,
mai ales în urma celor cîteva tentative au-
tohtone eșuate. însă, în urma respingerii ve-
hemente a formelor mimetice, s-a creat o
oarecare ostilitate și față de modele. Ca ur-
mare, „noul roman" a devenit o formulă peio-
rativă, la care apela cine șl cînd voia, mai
întotdeauna fără cunoașterea directă a texte-
lor încriminate. Viciul judecăților e izbitor.
Căci, ce răspundere poate avea Michel Butor,
ca să mă opresc la cel mai însemnat scriitor
al valului, pentru producerea la noi a nu știu
cărui Scarabeu sacru ? Și, chiar dacă numărul
scrierilor de excepție este destul de redus,
apariția „noului roman" consacră unul dintre
marile momente ale literaturii moderne. M’-
ditînd asupra artei narative, năzuind să o
schimbe, exagerînd uneori într-un sens
sau altul, Robbe-Grillet, Sarraute, OUier, Ri-
cardou și ceilalți au contribuit hotăritor la
conștientizarea scrisului romanesc, la definirea
modalităților și tehnicilor. Nu e întîmplător
că o armată de critici s-a angajat în Franța
în dezbaterea problemelor „noului roman",
după cum nu e întîmplătoare nici efervescența
actuală a studiilor de poetică a romanului.
Pare curios, dar de pe urma „noului roman"
a avut de cîștigat în primul rînd cel tradi-
țional. Și, tot așa, critica.
Sistematizînd problemele esențiale ale „nou-
lui roman", cartea lui Romul Munteanu are,
de aceea meritul incontestabil de a oferi o
imagine amplă și nedeformată a acestuia.
Scriitorii pelerini de H. Zalis. apărută
nu întîmplător la Editura pentru tu-
rism, este o scriere publicitară. Con-
vins că „poporul român are vocația că-
lătoriei" (p. 5), autorul a redactat pro-
filele a 14 dintre marii ei călători ; Nicolae
Milescu. Dinicu Golescu, Grigore Alexandres-
cu. I. Codru-Drăgușanu, D. Bolintineanu, A-
lecsandri, Filimon, Odobescu, lorga, Ralea, Că-
linescu, Bogza, Eugen Barbu, A. E. Baconsky
Analizele, mult descriptive, sînt însă banale
fără excepție, și, dacă facem abstracție de pre-
cizările propuse în materie de istorie literară
(Dinicu Golescu, nu Eufrosiu Poteca, ar fi
tradus The present state of Turkey de Thomas
Thornton și epistolele memorialului lui Codru
Drăgușanu „au fost alcătuite sincronic cu data
lor"), nu văd ce-ar mai fi de adăugat. Afară
doar decît îndemnul la călătorie.
7 — Convorbiri literare
mircea
m i c u
ÎNTOARCEREA
Terminase de săpat fîntîna, cea mai
adîncă din cîte săpase pînă atunci
fîntînă de munte înșurubată în mu-
chea dealului, chiar deasupra ci-
mitirului bătrîn cu cruci înalte de
lemn vopsite în culori vesele și simțea ca
niciodată o sfîrșeală dulce și ciudată mole-
șindu-1, o osteneală necunoscută și străină
pe care n-o putea alunga. De aceea rămase
cîteva zile în sat amînînd întoarcerea, tre-
cînd pe la vechii prieteni și pe la vechile
locuri nu demult părăsite, însoțit tot timpul
de sfîrșeala aceea molatecă și stranie care-i
alinta corpul ca un vin bătrîn băut înde-
lung și cu măsură.
Se întristase oare lucrînd zile în șir dea-
supra cimitirului semănînd cu o pădure de-
cojită, foarte aproape de oasele părinților lui
ce odihneau într-o coastră mai ferită ? era de
vină nostalgia regăsirii acelor locuri pe care
le visase atîta vreme în somn sau în visele
închipuite de el, vara mai ales, stînd singur
în nemărginirea dogoritoare și calmă a pus-
tei ?
Nimic nu-1 putu scoate din starea de blîn
dă apatie : nici bucuria izbînzii, nici veselia
ortacilor cu care băuse posomorit și fără
chef.
Hotărît să îndeplinească un gînd mai vechi
se apucă să cioplească singur două cruci
trainice dt stejar, înalte de peste doi metri,
le meșteri înflorindu-le cu crestături adînci
și-și săpă numele său și al nevestei în lem-
nul tare și alb. Le vîrî în pămînt alături de
crucile părinților lui și după ce le privi o
vreme cu oarecare încîntare și mulțumire
se simți eliberat și hotărî să se întoarcă a-
casă.
Amurgea, scăpa o lumină subțire ca o
lamă de briei dinspre crestele țuguiate ale
munților, valea cu pîrîul ei argintat ce pă-
rea un șarpe subțire aburea ușor, o răcoare
plăcută îl învăluia înflorindu-1 și aerul era
tare și rece ca o băutură aromată. Trăgea
a toamnă și pădurea începuse destrăbălarea
ei de culori, păsări năucite de instinctul ple-
cării străbăteau aerul ocolind pădurea și el
auzea, îndepărtat dar limpede, sunetul tă-
lăngilor pierdute în pășuni bombardate cu
rouă.
Era singur în liniștea caldă ce-1 învelea ca
o plapumă de vată și gîndurile lui se în-
toarseră într-un timp părăsit și pierdut, în
vremea acelor zile ale tinereții sale cînd o
aștepta pe Versavia sub arinii neliniștiți,
foarte aproape de moară. Ea venea ușoară
trecînd puntea de lemn aruncată peste pîrîu
și luînd-o de mînă străbatea poieni cu iarbă
grasă îndreptîndu-se spre poiata din pădure.
Urcau în podul cu fîn mirositor și cald și
stăteau alături lipiți reținîndu-și răsufletul,
privind sclipătul lunii răzbind prin acope-
rișul rărit și luna i se părea un solz de pește
plutind neclintit pe apa întunecată a ce-
rului.
Pe atunci ea era frumoasă și tînără, pie-
troasă și vioaie ca un păstrăv, mirosea a
frunză de nuc și-a busuioc și părul ei blond
adunat într-o coadă groasă atîrna greu ca un
lanț peste bluza aspră de cînepă.
O despletea încet și cu plăcere, se juca
cu ea cum te joci cu o păpușă și noaptea
trecea iute sub scăpărarea singuratică a stele-
lor și sîngele lor tînăr și aprins se potolea
la auzul privighetorilor.
Acele zile erau pierdute demult, anii zbu-
raseră iuți și nemiloși, el se strămutase din
matca lui retezat ca un pom, într-un pămînt
străin, dar rădăcina îi rămăsese aici și ea
nu era altceva decît o grea și dulce amintire
care-1 tulbura și-1 întrista deopotrivă.
Trecea deasupra cimitirului pe o cărare
șerpuită și satul își deșira casele de-alungul
văii ca niște mărgele colorate, Luptase aici
cu arma în mînă, se bătuse în timpul războ-
iului pentru locurile acestea, omorîse duș-
mani sau oameni, văzuse murind camarazi
de arme și chiar consăteni, apoi plecase mai
departe și apucase ziua cea mare a păcii.
Pe coasta aceasta pe care umbla acum
sănătos și tulburat de amintiri bătălia ți-
nuse o zi și o noapte. Apoi își îngriopaseră
morții în cimitirul bătrîn și le sădiseră,
după obicei cîte un brad lîngă cruce.
Intr-un colț mai ferit săpaseră gropile,
dușmanilor omorîți, oameni de altă credin-
ță pe care îi îngropată după obiceiul creș-
tinesc. După moarte nu mai conta ce sînt,
moartea îi egala într-un fel, deveneau
simple trupuri din carnea cărora viața zbu-
rase speriată lăsîndu-le trupurile reci și
înțepenite.
Morții putreziseră demult, crucile scăzu-
seră supte de lăcomia pămîntului, dar bra-
zii creșteau viguroși și tineri paralel cu
crucile. Ii văzuse și se mirase constatînd
un lucru ciudat și de neînțeles. Dece oare,
(se întrebase plimbîndu-se cu căciula în
mînă printre movilele mici și năpădite de
iarbă, citind inscripțiile șterse de vreme),
dece oare brazii îngropați la căpătîiul ro-
mânilor sînt mai înalți și mai viguroși ?
Bradul e un simplu copac, n-are de unde
LUI IERONIM
ști la căpătîiul cui crește, rădăcinile lui,
n-au de unde ști în jurul căror oase s-au
încolăcit fără să le spulbere, brazii sînt
brazi și ei cresc din mila vîntului și-a
ploii și a sfîntului soare și totuși, ce taină
era aceasta, neînțeleasă și de neexplicat ?
Era seară de toamnă beteagă de sunete
și frunza pălită de brumă susura stins sub-
țiindu-se în drumul ei spre uscăciune.
Un ris de fată tînără se auzi în liniștea
serii și gîndul i se întoarse iar la nevasta
lui și i se făcu un dor nebun de ea, un dor
care-1 smulse pentru o clipă din cealaltă
capcană a moleșelii, a celuilalt dor ce urca
din pămînt către tălpile lui furișîndu-se
hoțește spre inimă.
Trecu pe Ingă casa Carolinei, o femeie
rămasă văduvă de tînără, cu care el (și nu
numai el) se iubise de cîteva ori în vremea
fecioriei. Fusese o fată subțire și înaltă
cu ochi albaștri și tremurători ca florile
griului, trăind singură în colțul ferit al
dealului, lucrîndu-și singură livada și limba
săracă de ogor, iubindu-se cu cine-i plăcea
și nedînd nimănui socoteală. Cîte vorbe nu-i
scoaseră muierile satului revoltate de pur-
tarea ei sfidătoare, dușmănind-o pe ascuns
și invidiind-o. Jurau c-o văzuseră noaptea
umblînd peste dealuri, despletită și dezbră-
cată, în urma unei capre negre care nu era
altcineva decît diavolul. Că într-o duminică,
venind la biserică pe la mijlocul slujbei,
la intrarea ei se stinseră toate luminările
din strană și din fața altarului și că popa,
călcînd regula, făcu o rugăciune de dezle-
gare de diavol. Era vrăjitoare și bivolii ei
negri și smoliți ca doi draci mugeau în
nopțile lungi de iarnă și spăimîntau lumea.
Punea ochii pe cîte-un fecior și pînă nu-1
aducea în așternut nu se lăsa. Nici unul
dintre cei cu care se iubise nu sfîrșiseră
bine. losipe, fiul morarului, venind noap-
tea din patul cald al văduvei căzuse într-o
prăpastie și rămăsese olog pe viață nepu-
tîndu-se mișca decît cu ajutorul cîrjelor.
Visarion cel frumos, fecior temut în sat și
iubit de multe fete, se bătuse pentru ea la
joc și nimeni nu știe nici pînă astăzi dece-și
pierduse mințile de la această întîmplare
și umbla năuc pe străzi desculț și murdar
rostind vorbe de neînțeles. Se spunea că
nici măcar nu e femeie, că are corpul aco-
perit cu păr des și roșcat și-n loc de țîțe,
două răni negre și cicatrizate. La moartea
ei, se vor putea convinge, atunci cînd vor
spăla trupul, dacă rinduiala bisericească va
îngădui asta, că era o femeie cu coadă, o
prietenă a necuratului.
VIRGINIA CARIANOPOL
știi?
M-am întrebat de-atîtea ori
Dacă visele cîntă la harfă
Cu degete de iarbă,
Dacă s-ascund dincolo de poarta lunii
Și dacă toamna pleacă
Odată cu lăstunii ?
M-am întrebat de-atîtea ori,
Oare plopii sînt cei
Care țin visele-n ei ?
Cîteodată — aș vrea să le caut
Să le ghemui toate într-un flaut.
pentru tine
Vezi,
Cu mîinile acestea,
Care leagănă doruri
Am strîns zile și nopți pentru tine.
Vezi.
Cu ochii aceștia, de-atîtea ori.
Am petrecut
Tomnatece triunghiuri de cocori.
DUMITRU PRICOP
exod
Ora mi-aruncă-n sînge salcîmii obosiți
lacrima lumii trece tăcută în mirare
iubesc această iarbă ce-n genunchi
mă caută prin cîntece de sare
poate s-au șters pereții de caii mei nebuni
izul licorii surpă bărbatul din icoană
ascuns în ani înăbuș pornirile, nu strig,
vînd doar din sînge partea ce mi s-a dat pomană
acasă gardul lunii s-a prăbușit pe inimi
Dar Ieronim știa că nu e nimic adevărat
din toate acestea, el însuși intrigat de ne-
număratele povești auzite îi ținuse calea de
cîteva ori, o fluierase seara în colțul gar-
dului și așteptînd să se arate. La început
văduva se feri din calea lui, era cu zece ani
mai bătrînă și-i repeta acest lucru făcîndu-1
„neînțărcat11 și provocîndu-1 cu rîsul ei
gros și adînc.
Se iubise de cîteva ori cu ea, noaptea în
grădină, ocrotiți de întuneric, o iubise cu
grabă și spaimă necunoscută cu neîndemî-
nare și rușine.
Ea se dezbrăca de fiecare dată zîmbind
ascuns și privindu-1 amuzată de sfiiciunea
lui, avea un corp frumos și subțire ca o
nuia și pielea caldă și moale la pipăit. A-
ventura lor, scurtă și amețitoare fu între-
ruptă din voința ei și numai a ei, ea fusese
cea care îi ceruse cu glas ferm să n-o
mai caute niciodată și să n-o mai fluiere
seara fiindcă și-a găsit un om cu care vrea
să se mărite.
Trecu pe lingă casa ei și-o văzu desju-
gînd bivolii, aceieași bivoli grași și negri
ca două arătări din altă lume rumegînd
blînd și sclipindu-și ochii de culoarea pru
nei brumate. Se apropie de poarta scundă,
de gardul de unde, odinioară, o fluiera
noaptea nerăbdător și excitat și-i privi
mișcările decise și ferme, mișcări de bărbat
obișnuit cu munca, trupul stîlcit de trece-
rea anilor uniform și străin ca o bucată de
lemn.
Impise poarta și se apropie cu pași ușori
oprindu-se la o anumită depărtare așteptînd
ca femeia să termine treaba. N-o vedea
decît din spate învelită în lumina incertă
a înserării și ochii lui și-o închipuiră
într-un alt contur, își imagina acum o altă
siluetă înaltă și subțire ca odinioară.
„Bună seara Carolină" zise el cu glas
estompat de emoție și ea se întoarse mirată
și-1 privi cu ochii de culoarea florilor de
grîu. Puse o mînă pe gîtul unsuros al bivo-
lului ce abia îl desjugase și se uita la el
mirată încercînd să-și aducă aminte. Nu-1
recunoștea poate din pricina straielor lui de
la cîmpie și se uita străină și întrebătoare.
El își scoase căciula și se apropie cu fața
în lumina scăpată zgîrcit, sfirtecată de
dinții brazilor. Nu-1 mai văzuse de opt ani,
dinainte de război ; ea îmbătrînise mult,
deși fața îi rămăsese frumoasă, trupul altă-
dată nervos și elastic intrase în drumul lui
de bătrânețe fără întoarcere.
„Tu ești Ieronime" vorbi ea cu acelaș glas
gros și catifelat și zîmbetul ciudat și ade-
menitor îi înflori scurt în colțul buzelor.
„Ce mai faci Ieronime, pe unde umbli ? “
întrebă ea ca și cum nu l-ar fi văzut o
lună.
Mohu rămase nemișcat și peste moleșea
la Iui duioasă se ridică o altă moleșeală du
renoasă și adîncă care-i lua graiul și-1 fă-
cea neputincios să vorbească. Ar fi vrut
să-i spună câteva vorbe frumoase, s-o în-
trebe ceva, dar nepăsarea ei aparentă, aerul
ei resemnat și străin îi retezau orice elan.
„Te-ai dus și te-ai făcut plugar Ieronime,
te-ai dus cu casă cu tot și nu te-oi mai în-
toarce, nu ? “
Vorbele sunau egale în liniștea de seară,
egale și fără reproș, era un fel de consta-
tare interogativă Ia care el nu știa ce să
răspundă.
îl invită în casă și-1 servi cu țuică și mă-
lai copt privindu-1 multă vreme cu ochii ei
frumoși și neîmbătrîniți, reci și îndepărtați
ca două bucăți de gheață, stînd cu mîinile
strînse în poală, departe de scaunul lui,
ștergîndu-și din cînd în cînd nasul cu col-
țul basmalei.
„Cît stai ? “ întrebă ea și el răspunse
„pînă mîine“ și bău dintr-o sorbitură pa-
harul de țuică privind-o cu un început de
duioșie.
„Nu vrei să îmbătrînești" zise el vrind
să-i facă o plăcere. „Poate că nu, poate că
ți se pare. Tu ai îmbătrînit mult Ieronime".
Cîntă vorbele și-1 privea cu indiferență, nu-
mai chipul ei strîns într-o grimasă dure-
roasă îi vorbea despre altceva.
El își aminti nopțiile lor de iubire și pri-
vind-o duios zise cu glas învelit în dra-
goste : „îți mai aduci aminte Carolina de
cînd eram tineri ? “
Pe fața ei strînsă trecu o undă de lu-
mină scurtă și ochii reci sclipiră pentru o
clipă. „Cum merge treaba cu plugăritul ? “
se interesă ea spulberînd clipa de intimita-
te și el răspunse „destul de bine pînă acum".
„Am auzit că-i vorba să vă ia pămîntu-
rile. Ce-ai să faci dacă ți-1 ia ? “
Mohu tresări mișeîndu-se nervos pe sca-
unul său și răspunse rece ca și cum și-ar
fi răspuns sieși. „Nu-1 ia nimeni, Carolina.
Poate că ne-om uni numai să fim mai mulți
și mai tari. Ne-om uni și l-om stăpîni îm-
preună".
„Poate" acceptă ea ironic și tăcu privin-
du-1 ușor mirată. „Vrei să-mi spui că
dacă-1 ia și-1 pune laolaltă îți lucra mai
bine ? Nime nu lucră bine numa pămîntul
lui, știi tu asta..
Mohu nu știa ce sâ răspundă, își dădea
seama că e greu să-i explice ei despre ce
era vorba și, pe deasupra, el însuși era ne-
liniștit în ultima vreme din pricina zvonu-
rilor care circulau în jurul comasării pămîn-
turilor.
„Dacă ți-1 ia, te întorci înapoi cu casă cu
tot și-o iei de la capăt . ..“ psalmodie ea
fără intonație și Mohu primi cuvintele ei
ca pe niște palme neștiind ce să răspundă,
Stătură o vreme tăcuți și stingheriți ca
doi străini, indiferenți și' reci și cînd ea îl
întrebă dacă are unde dormi, dîndu-i de în-
țeles că-1 poate găzdui pentru o noapte, el
se ridică hotărît și mulțumi cu glas sec.
„Atunci, zise ea, cu voce groasă, mergi
sănătos Ieronime și s-auzim de bine".
îi dădu mina bărbătește și el i-o strînse
simțind degetele ei groase și muncite, reci
și fără vlagă atingîndu-1 scurt și retrăgîn-
du-se.
Ieși în noaptea luminată și ea îl urmări din
prag cum se pierde cu pași rari printre
căpițele de fîn ce aromea aerul cu mirosul
lor.
Trînti ușa intrând în casă și lui i se păru
că în liniștea nopții cineva descărcase o
pușcă și glonțul ei rău și fierbinte îi tre-
cuse prin inimă sfîrtecîndu-i-o.
fragment	’
din volumul doi al romanului
„PATIMA44
tăcerea-mbată-n lut strigoii bruni
adîncul nu mai poate îmbrățișa strigoii
și lumea nu mai crede în minuni
eu plec să-mi caut chipul, cea de pe urmă poză
s-a îndoit prea mult să mai pot sta
eu ora care-n sînge îmi scutură salcîmii
urc cea din urmă cruce în cea mai albă stea
pereții vîrstei
Unde pereții vîrstei se-ntorc în umbra lor
alunec îndoială și mă supun tristeții
iar lacrima-i limanul de strigăt viitor
asemeni harfei albe ce-o poartă-n ochi poeții
i
Dacă tîrziu, copacii vor termina povești
iluminind cărările spre stele
vei fi ajuns acolo unde ești
stăpînul de pe urmă al paginei rebele
și literele-n cintec de nuntă alcrgind
vor însemna spre oameni primul rînd.
de lingă munte
De lingă munte acolo unde nu mai putem fi
cumpene fintinilor abandonate
cind apa, departe, in albul clopot al morții
citește o carte cu litere sparte
dacă urci, pînă unde poți, nebunule,
Înțelege regele călător printre fiice
cînd picioarele nu mai sint albastre
și nici atît de jos cum se zice
într-o zi, singur, cu muntele orb
clătinînd lacrima, clătinînd sîngele neștiut
într-o zi, vei ajunge,
o știu după masca de lut...
odihnindu-ți cenușa, uscînd-o de patimi
vei simți că nimic nu-i mai mult și mai greu
ca bordeiul spre care batista
întinde, tîrziu, aripa somnului meu.
Convorbiri literare —8
de
alecu
iv an
ghilia
fie beat și venea direct spre el, încordat, aplecat puțin în-
tr-o parte, ca și cum vasul ar fi fost plin și prea greu, mult
de iasomie în nări : singur, prea singur
prelinsă printre acoperișuri, străvezie,
nîndu-și într-una că va ajunge negreșit
pe strada principală stropită cu lapte,
prea greu, legănîndu-și capul alb,
lungueț, cabalin, poate chiar calul
căluțule, năzdrăvanule, oprește-te
gîndind : numai o gură, o singură
înconjurat de un nimb,
care-1 aducea să bea ;
sînt eu, mor de sete,
gură, repezindu-se dis-
în lumina incertă
inconsistentă, spu-
dacă o ține drept
așternută cu ză-
vîrsta senilității dacă nu-i va ieși înainte o doamnă cu pre-
pelițe coapte, codoașă bătrînă, stăteau să cadă, și vrăbiile,
numai de numai de s-ar apropia o dată, îl ispitește cu
curcanii fripți și cu vin înșelător să-1 poată îmbrînci-n patul
frumoaselor cu sînge fierbinte care din el, din „ei", dintre
„ei", în timp ce noaptea murea împrejurul lui, umbrele se
furișau cenușii, golite de liniște, strecurîndu-se prin ziduri,
inconsistente și misterioase, ca ploile de cenușă, îl mai
căutau încă, îl vor căuta mereu pînă-i va distruge sau îl
vor distruge, gîndind : sînt singur, sînt prea singur, oricît
de absorbit era de obsesia foamei, cu-o mireasmă dulce
De dincolo de întunericul prin care mergea fără sfîrșit,
cu-o clipă înainte de a-i răsăn zeița în gînd, fără
să știe unde, de dincolo și de nopțile celelalte care-1
despărțeau de sine și de trecutului lui sbuciumat, în-
nodînd drumul cu nopțile topite în el, ca un vis
înșelat de propria lui înseninare și minciună, ea îl chema
pezi lunare, pășind ca-ntr-o stare de imponderabilitate prin-
tre pereții înzăpeziți, loviți de fulgerări scurte,
izbită cu patul armei, tot cerul împroșcat de
un suflu seînteios, sub gang o formă.
Simți că s-a întîmplat ceva, ceva care, în
luna scăpăra
stele svîrlea
legătură cu,
de după
frumoasă
lumii, a
ochii lor
perdeaua înflorată stînd dreaptă-n fereastră, mai
ca aurora, frumoasă ca nici o altă frumusețe a
pămîntului și cerului, curată și strălucitoare în
pîngăritori, ca soarele, coapsele, coloane de mar-
mură, pîntecul, scut de mătase umbrit de adîncitura coap-
selor, vale cu grădini parfumate, mireasma mea, dogoare și
miere picură de pe buzele tale, izvor de miresme păzit
în taina amiezii, grădină închisă cu brațele mai dulci ca
rodiile și mai amețitoare ca vinul, chiparoși și piersici, și
trestie mirositoare, bujor, negru și potir de apă vie răsco-
lit de vîntul neliniștit al dorinței, de vreme ce m-ai așteptat
și-ai rămas ca o speranță, lasă brațele și palmele mele flă-
mînde să pătrundă în alelele tale
tufișurile sperioase și izvoarele cele
în afunduri, să umple văzduhul de
și să golească noaptea de spaimă
zăvorite să răscolească
fierbinți care clocotesc
trecerea ta, nenunitito,
și-amenințare, neprihă-
nita mea prigonită, sora mea, moartea mea dragă, sînt bol-
nav de dor de iubire, ajută-mă să ajung, numai așteptarea
ta mă mai ține-n picioare, să-mi afund pașii în răcorile
fierbinți și lunecoase și înșelătoare, umbrite de însetare, să
mă rătăcesc de mine și de toate, să mă pierd, să mă ,uit și
să dorm cu capul sprijinit de genunchii tăi, în umbrele zo-
rilor, cînd spaimele fug, lîngă tine ca lîngă o fîntînă care
mi-a alinat setea și spaima de-a nu te mai găsi, cînd tu
ești acolo, mereu acolo, mereu acolo, fluturîndu-ți părul
galben, soare căzut în apele ferestrei, tremurînd în va-
lurile perdelei, soare scurs în fereastră: întoarce-te, nu-i
lăsa să te ia, întoaree-te, îi striga din vremea revărsată, din
matca ei primordială, din clipa suspendată într-un timp
nemișcat, rămas și clipă și ea, ca un tablou într-o ramă,
în geamul luminat, cu părul revărsat pe umeri, mică în-
fricoșată și firagilă, ca și cum așteptarea ar fi sculptat o
statuie în ea, abia plecat de lîngă ea, luat între pistoale,
că ea-i ignora, nici nu-i păsa de „ei“ și-l chema înapoi :
nu te du, vino, îl chema, mă va simți venind chiar dacă
nu-i acolo să mai aștepte, dar cu siguranță că-i acolo și
m-așteaptă, cu siguranță, prea mi-o doresc mult, în clipa
asta și din totdeauna ,să nu simtă și ea că-i pentru totdea-
una, dacă-i acolo, tulburată înainte de-a mă vedea, numai
la gîndul, gîndul ei, că pot s-o văd peste cîteva minute,' ros-
togolit îmbătat spre întunericul nopții, ca s-o privească și
vîntul pălește și se rostogolește îmbătat spre întunericul
nopții, vă jur pe toți arborii pădurilor și pe florile cîmpu-
lui, mai frumoasă decît ea nu-i nimeni în toată lumea, n-a
fost și n-o să fie, mai frumoasă Și mai bună, nimeni, ni-
meni, în tot orașul, nu-i alta sub soare, statuie albastră
deoarece, ceva care i se așeza ca □ ceață pe creier, sau
altceva, sau altceva, de care depindea, curgerea timpului,
pădurile străbunicului, calul alb risipind o ploaie de lu-
mină, ceva ca o ceață fierbinte, s-a-ntîmplat desigur, va
afla el ce, secunde largi, minute, albe, flămînd, timpul
se-nfuleca pe sine, este, nu, nu mai este, a fost și fostul
lui a fost rămîne în gol, suspendat în sine, cald și rece,
nu-și amintea de unde, căzut în ce, din care se și năștea
clipa devoratoare de nemărginire, silindu-se să ajungă și
neajungînd nicăieri, silindu-se să strige și neputînd, stri-
gătul de a nu deschide gura, cu toate că dura prea mult,
se și transforma în altceva, pierzîndu-se trudnic, în curge-
rea viitoare, în prefacerea flămîndă de sine; ce ne facem,
oameni buni, cine putea ști, de-atîta mers picioarele lui,
abia le mișca, sprijinit, poate chiar asta s-a întîmplat,
mîini puternice, îl duceau, unde, în sfîrșit, poate se-ntîm-
pla ceva : ne pierdem printre dinții și măselele timpului și
nu ne mai putem aduna, am ajuns unde sînt, cine sînt,
risipiți din noi, oamenii ășita care, ieșiți afară pe prispa din
golul vremii, prietenoși și blînzi, unde-au ajuns, scufun-
dat mereu, pierdut și rătăcit, amintindu-și cum stătea reze-
mat de zid, îngropat în pielea lui udă de transpirație, din-
du-și vamă sieși clipele înghițitoare de clipe, nu se plîn-
gea, nu spunea nimic, nu cerea nici mîncare, le-ar fi
fost deajuns să se uite la el : uitați-vă, am dorit, ăsta sînt,
ei, da, sînt așa cum sînt, nu mă mai ascund, am fost acolo
și sînt aici, așa cum sînt, și-a fost o întîmplare cu țigările,
cînd a izbucnit în plîns Generalul și colonelul îi tot da
cu gradul și comanda armatelor, să nu se sinucidă bă-
trînul care nu mai voia să dea drumul briciului cu care
se râdeau cu toții și Fane izbea mereu cu pumnii în ușă,
strigînd după doctor, în ușa zăbrelită după care dispăruseră
neauziți pașii „Generalului“-gardian, cu capătul țigării atîr-
nat în colțul buzelor învinețite de răutate, atît de uscate și
subțiri că nu-i acopereau dinții încît rînjetul lui continuu
părea al unei fiare aflată în permanență în stare de
— Fugi ! Ce stai ! Cine ești ? Vin ! Nu-i auzi ?
perat înainte ca năluca să dispară, îngenunche întinzînd
mîinile, apleeîndu-și față pînă atinse mireasma dulce de
mănușa doamnei, sughițînd năuc, cu nările pline, răscolin-
du-i pieptul, plantă cățărătoare, înflorind bogat la începu-
tul verii și peste vară pînă tîrziu în toamnă pe măsura ce
vlăstarele tinere găseau un punct de susținere și-naintau
neobosit și tenace spre cer, zămislind o floare ca o egretă
minusculă legănată pe-o tijă lungă, formînd un cioc gălbui,
palid la capăt, c-un moț, ca un pămătuf, deasupra, mem-
brane subțiri, arcuite, cu pungile de polei, flăcărui aprinse,
cădelnințînd în legănarea vîntului și răspîndind un parfum
suav, în timp ce petala lată și crestată de deasupra moțu-
lui cu extremitățile rotunjite delicat, formînd cu petala răs-
rfîntă de jos, un cioc deschis din care ieșeau mustățile-
candele răspînditoare de inefabile mireasme: o gură, nu-
mai o gură, aplecat deasupra găleții, gata să-și atingă fața
de oglinda întunecată, cînd lichidul negru, cleios, îi răsfrîn-
se masca unei tragice decepții o dată cu damful mîlos, dc
petrol, care-i înfunda nările gonind pînă și amintirea, pînă
și, trezindu-se întrebînd : ce faci cu păcura asta, nu-i pă-
cură i se răspunse, e petrol, cu petrolul, întrebă, îl adun,
pentru după război, vreau să deschid o găzărie, am și auto-
rizație,
tată și
autorizație, autorizație, ce te miră, sînt orfan de
de mamă, mă întreține guvernul, am să adun și
cartușe, să le vînd după război vînătorilor să împuște lupii,
să vezi
ce scump va fi petrolul după război cînd toți își
crescînd din rădăcina fiecărui gînd al
toată și întreagă să-mi înlănțuie capul
smulgă dintre urmăritorii mei, să mă
dă în desmierdârile ei mai suave ca
găduindu-mă în mirajul veșmintelor
meu, a mea, a mea,
și cu dreapta să mă
ascundă, să mă piar-
adierea zefirului, în-
sale ca-mtir-un miros
de pace, pâscînd sînii tăi, între miresme de crini, de crinii
pielii tale mai tare ca spaima, iubirea ta alungind spaima
din mine, ieșiți, fete ale orașului, dacă mai trăiți, ieșiți
și-mi urmăriți dragostea, pînă ce răcnește ziua și fug um-
brele, ar ajunge la ea, munte de mir, și le tine, deal de
tămîie, cu moartea pre moarte călcînd, asemeni focului ge-
loziei, arzînd pînă-n cenușă, mîncați, prieteni beți și-mbă-
tați-vă de dragoste dar de iubirea mea să nu vă atingeți o
veșnicie cît o să țină pînă atunci, dacă nu m-aș întîlni
din nou cu „ei“ și dacă-ar mai fi în fereastră să mă aș-
tepte, cît am de străbătut prin iadul
înainte ca să închidă geamul și să
fiarei cu țigara aprinsă ghintuită în
tunericul gol de fragilitatea siluetei
ăsta, să ajung o dată,
se întoarcă la umbra
ușă, dezarmată în în-
ei grave înflorite în
apele geamului, geamului rămas în amintirea lui, care soar-
be lumina șovăielnică a nopții, poate chiar văpaia trimisă
de nerăbdarea și dorința lui : frumoasa mea frumoasă, mai
frumoasă ca raza de soare scursă printre gratiile închisorii,
care-mi amintea de soarele părului tău căzut în geam, mai
tristă ca norii întrezăriți prin ochiul murdar de sticlă
spartă, ca vîntul în zori cînd se schimbă gardienii ma-
nevrînd în liniștea somnoroasă închizătoarele armelor,
vîntul mirosind a iarbă brumată și pămînt înghețat,
mîinile tale înfrigurate cînd mi-ai atins fața în seara
roasă de Crăciun cînd te-am așteptat să te iau să te
acasă la mine unde mama și Andreea ne-așteptau cu
mări prăjite și vin fiert amestecat cu ceai fierbinte
ca
ca
ge-
duc
ju-
să
ne-ncălzim, nieștiind că va fi ultima dată cînd o să-ți simt
mîinile tale reci în palmele mele, cu tot ceaiul băut și căldura
din casă, și-am întors capul și te-am văzut în geam, după
perdea, dînd perdeaua intr-o parte, și mama în ușă, fă-
cindu-mi un semn de după perdea, de lîngă Andreea, a-
mîndouă în geam: am să te aștept, te-aștept, cu pieptul
plin și șoldurile mai plăcute decît șoldurile fetei directo-
rului închisorii care se plimba, subțire și mlădioasă, îm-
brăcată-n alb, cu umbreluță albă de mătase pășind de-
zinvolt cu gleznele ei subțiri și puțind a pușcărie, care-o
mîncau din ochi, nu numai nepăsători dar excitați de fap-
tul că știau cine e și că de după geam pîndea sbirul in-
vestit cu drept de viață și de moarte asupra lor.
Respiră greu, ciulind urechile.
A rămas acolo-n fereastră : mai repede, repede, numai
de-ar mai putea, repede, repede, se strecură printre flăcă-
rile care ardeau pîrjolind carnea păsărilor, încărcînd aerul
die mirosuri, prăjeală, iepuri fripți, și prepelițe împănate,
prepelițe în unt ca niște boțuri de aur, vrăbii rumenite ;
repede, mai repede, se afumă friptura, nu mai putea, nu
mai ajungeau, înghiți privind în sus cu nările despicate de
aroma iute de cimbru și mărar, adulmecînd unda subțire
de piele rumenită, crocantă, ochind un fazan de aur, se
legăna pe creanga unui castan, castanele coapte pocneau
căzînd pe trotuar, menit să rămînă cast și flămînd pînă la
— Unde să fug ?
— Fugi !
— Unde să fug ?
— Fugi !
Se-ntoarse și-o luă la
droanele morții, uitînd. . .
Ar fi dat oricît să se
un munte de vifor din
goană îndărăt urmărit de
esca-
năpustească peste bețivii lătrători
senin ,să-i înghețe bocnă și să-i
prefacă în sloiuri de gheață, pierdut în peisajul sumbru,
mirosind a crematoriu să-și piardă urma, să ajungă mai
repede la ea : fugiți, vin, îi suna în urechi ca un nechez
de rîs și din bezna adîncă îl urmăreau ochii fanatici în-
roșiți de ură, ochii lor ca niște gloanțe, răcindu-i tîmplele
și lăsîndu-i o salivă amară sub limbă.
Fugind rătăcise prin orașul stăpînit de haitele devora-
toare, se îndepărtase de logodnica din vis, cum se-ndepăr-
tase de maică-sa și de cumnată-sa, de perdeaua din fe-
reastra rămasă în poarta cimitirului : ..Mai bine aici decît
vor cumpăra mașini, ai dreptate, sigur că am, fă și tu la
£el, îl sfătui ologul și plecă, șonticăind mai departe, dar se
opri și se-ntoarse : știi că-i și lorga-n oraș, care lorga,
lorga cel mare, aha, da, se lămuri el și-un fior de groază-i
trecu prin șira spinării privind fața ologului ; era dracul
cel bătrîn zugrăvit pe tronul de smoală clocotindă în tinda
bisericii din cimitir : stătea pe-o bancă, cine, stăpînul, ah,
da, se prefăcu el, forțîndu-se să pară firesc, să nu atragă
atenția celuilalt : foarte bine, să nu te superi dacă plec, o
clipă, tot cu barbă, unde să și-o radă cînd nu mai sînt
frizeri în oraș, l-am întîlnit și pe străbunicul tău, a intrat
stoler la noi, adică ce face, repară butoaie, ce-ți închipui
că noi, nu he-he, și-o rupse la fugă, mai întoreînd o dată
capul și făcîndu-i un semn cu mîna liberă, ca și cum ar fi vrut
să-i indice o anumită direcție, aplecat într-o parte să nu-și
ude genunchii păroși, de țap bătrîn ; e plin orașul de ne-
buni, îi strigă», ferește-te, și dispăru topindu-se în pereții
unei case după care-1 văzu ieșind în partea cealaltă, într-o
curte luminată de-un rug mare care se prăbușea peste vi-
trinele încărcate cu rochii de mirese, foșnitoare ca țipla
în adierea focului, făcînd să se miște într-una un arlechin
de sticlă, trecînd și ieșind din vitrină, și revenind la loc, cu
tricornul de hîrtie cerată pe cap, atingîndu-1 de cercevele
cînd și-l scoatea să salute, distins și grav, amintindu-și cum
a ajuns în gară, melancolizat de privirea clovnului, ce cău-
ta acolo și pe cine aștepta, dacă aștepta pe cineva, mătasa
argintie mișeîndu-se misterios, manechinele deschizînd
ochii trezite din dulcea lor insomnie și mustrîndu-1 cu
fețele încărcare de sulimanuri, împopoțonate în rochii cre-
ponate și flori artificiale, trăsnind a naftalină: du-te, ce
stai, ce căști gura la noi, ești așteptat, n-o să mai fii mult,
grăbește-te, gonind printre miresele de ceară, strivit de dor,
lovindu-se cu pieptul de colțul vitrinelor, zărind ca prin-
tr-un acvarium strada pustie, nici o umbră de om, haitele
se tupilau pe lîngă garduri, miresele manechine dansau în
castani, în geamurile sparte trîmbițau cocoșii de ziuă sau
miezul nopții, cîmpia trimitea înapoi gîfîitul astmatic al
trenului strecurat printre dealuri, soldați! dormeau lîngă
țevile tunurilor și-o lăcustă cu bot de jad escalada în să-
rituri minuscule trupul diform al unui monstru de fier,
cu șenilele risipite ca niște brățări în iarba coaptă sunînd
uscat, în care și-au făcut culcuș gușterii și broaștele rîioase
dincolo", proclama șoltic firma strîmbă, de vis-ă-vis,
clientela dă năvala ca la filmele
avea putere să reziste, să apară
acum să apară, să-1 ducă pe sus,
și sete printre cîinii și ocnașii
cu Greta
calul cu
va cădea
flămînzi
Garbo. Cît
Și
mai
aripi de argint,
sfîrșit de foame,
împărtășindu-și
prada cu șobolanii, mi.șunînd și unii și alții pe cadavre ca
pe-un strat de gunoi, încît nici nu se sinchiseau de trece-
rea lui întoarse capul să nu-i mai vadă dar știa că n-o
să-i uite, că-1 vor urmări pînă și-n visul că doarme și-i
visează sărind peste el, mirosindu-1 cu boturile lor scîr-
boase, lovindu-1 cu cozile ascuțite: vin, fugiți, cine latră ?
Urlau haitele în valuri coborînd pe urmele lui, pentru
ce ? Strada forfotea de gurile flămînde, de răsuflările rîn-
cede, ghearele mînjite de sînge scormoneau și sgrepțănau
în carne vie, zdrobită, aerul otrăvit de transpirația uriașă
a foamei îi aluneca jilav pe piele, impregnîndu-i gras în
cămașă și-n pori, miros greu de crematoriu și de hazna :
o să mă sufoc, o să ne sufocăm de-atîta duhoare, dacă mai
durează murim otrăviți, cineva trebuie să deschidă
rile și să aerisească, pămîntul se-năbușă, unde-o
mi-am pierdut capul și mai era doar atît de puțin,
geamu-
găsesc,
atît de
puțin că mă și vedeam ajuns, cînd calvarul abia începe,
unde sînt, unde-am ajuns, fără haină, fără bani, fără ceas,
flămînd și zdrobit, ce mă fac, simțind că se desface car-
nea pe el, de-atîta soartă rea, simțind pînă în măduva oa-
selor osînda de-a ispăși, ce ? „Ce, doamne ? Ce tot ispășim
atîta, într-una, într-una, fără nici o îngăduință și vină ?
Din vina cui ?“ îi scăpărau ochii de îndîrjire : „nu, de-o
mie de ori, nu", strînse pumnii și privi, desenat limpede
pe cerul de pucioasă, turnul primăriei despicat în două, cu
ceasul Jmare dominînd molozurile și idărîmăturile.
fosforescente, nu-și pierduseră strălucirea, oprite la 7
sfert. Șapte și paisprezece minute, preciză și-și stăpîni
Acele
și un
clăn-
dum-
țănitul dinților. Nici nu-i tîrziu, din o mie opt sute :
nezeule, ce trece timpul, se face dimineața, cifrele 10, 11 și
12 nu se vedeau, ceasul fusese retezat cu o parte din turn.
turn.
acele fosforescente se opriseră exact la 7 și 14 minute
seara sau dimineața, nu putea ști, cînd se produsese cata-
clismul. „De moment ce sîntem atît de singuri în moarte,
măcar să fim bravi în viață. Cît o să mai fug și unde ?
Și cît o să mai mă ascund și de ce, își spuse, cînd tot cu-o
moarte plătim toți !“ Tresări zărind o umbră în cămașă
cu capul gol, ologit de picioare, desculț, cărînd șalticăind o
găleată ; apă, icni de poftă, sufocîndu-se. Simți în nări o
pală de aer curat, de ninsoare geruită și se simți puternic
și tînăr. Zgîlțîită în mers căldarea se vărsa udînd panta-
lonii omului de la genunchi în jos. Ca și cum ar fi împrăș-
tiat boare de zăpezi în aer. Omul însă nu părea să-și dea
seama de asta, duhnea a vin și-a ciuperci murate. Părea să
și melci băloși lasă urme de sidef
de lună, o pasăre țîșni speriată
sfîrcul aripei, se-ndepărtă topită-n
ușor de aripi, risipind peste strada
de parfumuri subțiri, bolnave de
umplu de mireasma sălbatică, oprit
ca niște paze înghețate
ștergîndu-i urechea cu
întuneric, c-un sfîrîit
tăcută un val nevăzut
dragoste, pieptul i se
în dreptunghiul de lu-
mină prin care se decupa silueta fetei, cu șoldurile prinse
în teaca scurtă a fustei : ah, ce m-ai speriat, strigă. Ameți
descoperind mirosul uitat și lenevos, adierea caldă de
piele proaspăt spălată, de așteptare, de pîndă, și încă de
ceva fără nume care-ndulcea și înțepa aerul, sucuri, fructe,
sosuri, picante, extracte proteice și delicii vegetale, legume
fierte și legate prin gelatina galbenă a maionezei, un sfo-
răit de cal, calul nechezînd în noapte, răvășeala lucrurilor
împrăștiate într-o savantă dezordine șoptitoare de voluptăți
paradisiace, șifonierul desfăcut cu ușile date în lături, cu-o
oglindă mare, ovală, încrustată în una din uși, prin care,
prin care, o zări și-și simți inima-n gît : ea, atît de aproape
și de neașteptat, nu se poate, visez ,visează, totdeauna a
fost un aiurit, imposibil, tu, aici, tu, cu adevărat, deasupra,
pasăre destrămată, un combinezon, mătase roz sidefie, în-
călzită de respirația pielii ei, tot trupul ei rămas acolo,
nu, se poate, mă înăbuș, îi aud venind, vin după mine,
mă caută, cîntă vorbind, înmuia cuvintele cu vocea ei
dulce, mai dulce ca mierea, imposibil dar sigur ea, o sin-
gură fată avea vocea asta pe lume, una singură și fata
aceea stătea într-un geam, după perdea și-l aștepta și el
construia absurd o realitate anapoda : imposibil, foamea-i
de vină ; Anton, Anton, strigă ea și el se simți ca și cum
ar fi fost pe neașteptate sătul și amețit de voluptatea aceea
care-1 făcea să tremure, abia se stăpîni să nu : Anton, nu,
lasă-mă să mă obișnuiesc cu gîndul, gîndind : nu se poate»,
e imposibil, și-atunci auzi pașii „lor" ureînd scările, ceafa
i se răci, deveni ceea ce era, fiara rănită și-ncolțită și
se-ntoarse să sară pe geam...
fragment
din romanul cu același titlu, în
curs de apariție la ed. Eminescu
9 —Convorbiri literare
dosoftei
în vechea
literatură
română
Searlat PORCESCU
In noiembrie trecut, UN.E.S.C.O. a propus ar’vcrsarea
„eruditului mitropolit Dosoftei" al Moldovei și Sucevei de la
a cărui naștere se împlinesc, în anul 1974, trei secole și
jumătate. Cîteva luni în urmă, s-au împlinit trei sute de ani de
cînd importanta operă a acestui ierarh, „Psalitirea“ în versuri,
a ieșit de sub teascurile tiparniței din mănăstirea Uniev
(1673—1973).
Iată motive temeinice care oferă prilejul de a readuce în
conștiința noastră bogata și variata activitate cărturărească
a acestui ierarh.
Opera mitropolitului Dosoftei a fost și trebuie, încă, mult
tudiată, din diferite unghiuri de vedere, de teologi (îndeosebi
liturgiști), istorici și critici literari, filologi, pentru a se cu-
noaște mai bine contribuția pe care acest cărturar a adus-o
la dezvoltarea culturii române vechi.
Scrierile sale — traducerile și, îndeosebi, cele pornite din
cugetul și pana sa — reflectă, între altele, în primul rînd,
poziția mitropolitului pe care am numi-o dominantă, în legă-
tură cu limba națională; în al doilea rînd, o bună parte a
operei sale relevă vocația sa poetică.
Limba slavonă și limba greacă erau considerate — alături
de latină și ebraică — „limbi cărturărești" sau „limbi sacre",
deci, în condițiile secolului al XVII-lea, limbi de mare auto-
ritate. Necesitatea de a înțelege ceea ce se citea sau asculta,
utilizarea limbii române, în locul limbilor sacre, apărea, așa-
dar, ca un deziderat, ca o cerință a maselor populare, pe care
unii au numit-o „revoluționară". Cărțile în limba română, ti-
părite de Dosoftei constituiau un act de mare îndrăzneală, de-
oarece se înfrunta o tradiție adînc înrădăcinată, o menta-
litate cvasidogmatică.
întocmai ca traducătorii și editorii de mai înainte, Dosof-
tei a urmărit prin operele sale tipărite în limba română
„să-nțeleagă toți". Cum scrie într-o predoslovie, textele într-o
limbă neînțeleasă de popor sînt ca o „grădină încuiată", ca o
„fîntină pecetluită". De aceea, el a tradus și imprimat, spre
deosebire de înaintașii săi moldoveni, cărțile care sînt dc
mare importanță în cult, a activat, deci, pentru introducerea
și generalizarea limbii naționale în biserică. In afară de a-
cestea, el a îmbogățit limba română, a lucrat pentru statorni-
cirea aspectului ei literar, pentru unitatea ei. Este adevărat,
în traducerile lui Dosoftei, pe alocuri, se resimte topica pro-
totipurilor, se găsesc calcuri lexicale, dar, în genere, construc-
ția frazei sale este limpede, fluentă, firească. Mai cu seamă
„Psaltirea" în versuri și „Viața și petrecerea svinților" pun în
lumină preocuparea sa de selectare a mijloacelor de exprima-
re. Alternanța între formele veohi și cele noi, utilizarea unor
elemente de vocabular împrumutate din alte limbi, glosările
marginale la unele cuvinte străine ,reliefează preocuparea
mitropolitului de a alege ceea ce-i părea mai potrivit, de a
lămuri ceea ce i se părea mai greoi.
El a format cuvinte noi substantivizînd adjective sau par-
ticipii, a creat prin derivare din verbe unele substantive, a
folosit infinitive și gerunzii cu valoare substantivală ; a creat
substantive din adverbe, care însă n-au rămas în limbă ; u-
nele cuvinte utilizate de cl — bucățea, mititea, zicanii, pră-
vitură, mihniciune, cugetătură, fericință, strălucoare, sloveni-
tură, măguliciuni, lingrăituri etc. — sînt muzicale și expre-
sive. Condus de o normă literară, Dosoftei a valorificat artis-
tic elemente din vorbirea populară, a îndepărtat ceea ce nu i
se părea firesc, a turnat limba națională „în forma nouă" a
versului cult și a prozei îngrijite.
i'nn lucrările sale în limba română, el a dat autoritate
acestei limbi, arătînd că ea dispune de tot ceea ce este ne-
cesar pentru a exprima idei, sentimente alese, nuanțe și fră-
mîntări sufletești. Lupta sa pentru drepturile limbii române
oglindește simțămintele 32’° românești, legăturile strinse cu
poporul său.
Dosoftei, spre deosebire de alți cărturari de mai înainte
sau din vremea sa, a scris și versuri care pun în lumină vo-
cația sa poetică, meșteșugul său artistic. Numele său este
legat de versurile ocazionale, între care amintim „epigramele",
poemul numit „Cronologia Domnilor Moldovei", prologul „plin
de îndemnuri moralizatoare" al tragediei „Erofili", scrisă de
cretanul Gheorghios Chortatzis, și „Psaltirea" versificată, fără
îndoială, opera sa poetică de căpetenie. Trecînd peste moti-
vele care l-au condus la versificarea psalmilor, peste țelurile
urmărite de el prin această operă, remarcăm în versurile scri-
se de el sensibilitatea sa românească, cultul său pentru poe-
zia populară.
Psalmii sînt, în marea lor majoritate, creații literare in
care autorii au exprimat, prin figurație poetică, stări sufle-
tești, aspecte sociale, frumuseți peisagistice, fapte istorice ;
de aceea, atît prin conținutul cît și prin forma lor, totdeau-
na au fost considerați și apreciați ca poezii cu valoare lite-
rar-artistică. Traducătorul, în cazul nostru Dosoftei, a preluat
ideile și sentimentele autorilor, s-a silit să nu se depărteze,
prin versificație, de textul original - grija aceasta i-o dicta
poziția sa în ierarhia bisericii, cum și anumite implicații ale
disputelor și controverselor confesionale din acele timpuri —
și a realizat, cu măiestrie artistică, versificarea psaltirii. Te-
matica variată a psalmilor, factura lor literară, nevoia de „a
supune disciplinei versificațiunii“ limba națională, cum și
pasiunea versificatorului „pentru desăvârșirea formei artisti-
ce", îl obligau la o muncă stăruitoare. Această muncă de
turnare a psalmilor în versuri, pentru caro a muncit cinci ani
cu osîrdie mare, înseamnă efort, frămîntare cărturărească,
deci acte de cultură.
S-a afirmat și susținut că Dosoftei a cunoscut psaltirea
în versuri a poetului polon J. Kochanowski, din care, într-o
anumită măsură, s-a inspirat. Firește, el va fi cunoscut opera
poetului polon din care, în unele privințe, s-a inspirat, dar
Psaltirea în versuri, tipărită de el în anul 1673, este un rod
al strădaniilor cărturărești ale mitropolitului, o operă care
reflectă vocația poetică a acestui ierarh.
Prin meșteșugul său artistic, prin tehnica versificației, Do-
softei are un loc recunoscut în evoluția versului cult la noi.
Unii isto-ici literari au văzut în el pe cel dintîi poet cult al
nostru, multă vreme, uitat. într-adevăr, mulți psalmi versifi-
cați de el par poezii în care chinul creației este evident;
stihurile sale au însă forma și fizionomia versurile orale
populare, ritmica melodică a acestora, de aceea poporul le-a
primit cu mare interes înitrucît erau ale sale dintru ale sale,
îndeosebi psalmii versificați în metrică hexasilabică seamănă
aidoma cu doinele, baladele sau urâturile create de popor.
Stihurile : Limbile să salte / Cu cîntece nalte / Să strige-n
tărie / Glas de bucurie / Pre vîrvuri de munte / S-aud glasuri
multe / De bucine mare / Cu naltă strigare / (Ps. sau :
cartea străină
de Constantin PRICOP
modalități poetice
Numele lui Alexandr Blok 1 a apărut în literatura rusă
intr-o constelație de excepție : contemporană cu el a
fost revoluția și contemporani poeți de prestigiu ca
Maiakovski. Esenin, Hlebnicov, Mandelștam... Revo-
luția socială și revoluțiile literare ale epocii lăr-
geau — dar în același timp riscau să dilueze dincolo de li-
mitele obișnuite—registrul poeziei. Maiakovski sau Hlebnicov
au traversat mișcările de avangardă, rămînînd totuși poeți de
mare adîncime. Esenin a ritmat dramele unor răsturnări ne-
maivăzute de secole. Nici Blok n-a fost absent din marile
seisme și nici n-a fost partizanul unei lumi moarte, așa cum
îl vede Maiakovski în Harașo. El a rămas totuși, în acea
inefabilă traiectorie care este poezia, prin altceva. A scris
Cei doisprezece, poem al revoluției (înserat în cadrul aces-
tei rubrici cu ocazia apariției versiunii lui Aurel Rău) însă
Lunacearski intuise exact atunci cînd spunea că revoluția a
fost pentru Blok ca o stihie, ca un fenomen cosmic Prăbuși-
rile sociale sînt pentru poet alături de toate celelalte mo-
tive ale poeziei. Dar nu fața apropiată a evenimentului e în
versurile lui Blok substanțială, ci un profetism al intuițiilor
poetice. Viața sa de poet acoperă un cosmos al umanității
pentru care mișcările sînt largi și pînă a numi fac vizibile
simbolurile. Toată marea poezie se întilnește într-un punct,
despre ea se pot repeta locuri comune, dar fiecare poet trăieș-
te în alt chip. Pentru Blok revine o aleasă supunere, o ple-
căciune demnă, un aristocratism al înțelegerii: „Eu și lumina,
zăpezile, soarele/Apele, stolul de păsări și cîntecul,/Și mult ră-
vășitele-mi gînduri,—supuse/Ție îți sînt! Ale Tale sînt toate.//
(...)//Fără soț sau cu soț: numere moarte./Ințelesul ascuns al
Firii rămîne / Să-1 urîm și-n văzduhuri înalte / Numai Tu
să veghezi. Te vedem doar pe Tine !“ (p. 35). Ca mare parte
din poeții ruși, Blok e departe de o abstractizare care ar
descărna poezia, lăsîndu-i perfecțiunea lucidității. In textele
sale lucrurile există și doar din această existență a lor se
nasc simbolurile. „Simbolismul" său îi aparține prea mult
pentru a putea fi confundat cu cel occidental, pentru care a
avut totuși o deosebită propensiune. E deajuns ca un decor
să se ordoneze într-un anumit fel pentru ca cotidianul să
atingă cosmosul ocolind orice comentariu filosofard : „Noaptea
strada, felinaru-n ceață, / Farmacia, luna fără rost... f
Inc-un sfert de veac de treci în viață / Toate vor rămîne cum
au fost. // Cînd muri-vei or să se repete / Toate de la capăt
iar și iar. / Noaptea. înghețate robinete / Farmacia, ulița,
un felinar". (Dansurile morții, p. 14). Poezia devine un „dans"
al „stărilor de suflet", e de-ajuns un gest din partea poe-
tului pentru ca totul să înceapă să curgă tăcut, discret, ca
în poveștile nordului. Așa cum remarcau mai mulți critici,
ți cum sublinia undeva sugestiv A. E. Bacoysky, Blok este
un poet al nordului, al stărilor cețoase, al discreției visului.
De fapt însuși poetul își recunoaște o asemenea „descenden-
ța". Dacă ar fi să folosim acele situări „sociale" cu care ne-a
obișnuit critica și i-am spune unui Maiakovski poet tribun,
atunci Blok este poetul sarcedot. Simbolismul poate fi des-
coperit într-o anumită fluiditate formală. Pentru a vorbi
despre poet trebuie a-1 lăsa, în larg spațiu, să se rostească
el însuși : „De lut urechea mi-am lipit, / Un țipăt n-am
scos de durere. / Tu știi că sufletul nu piere, / Dar gemi
și-1 chinuiești cumplit. / Ridică-te și pîrjolește, / Ciocanul
bine să-1 apuci / Trăsnind stihia de năluci, / Că altfel bezna
nu sfîrșește". (p. 166). Acest „vag" despre care se poate vorbi
atîta apropos de poezia sa nu este însă deloc un semn al
unei poetici fără nucleu. Blok nu ilustrează un program, insă
poezia care-1 domină e de o firească concentricitate. In ea
e nordul, e lumea poetică, în ea e și Rusia : ^Rușia mea,
viața mea, ni-i oare / Același zbucium dat să împărțim ? /
Biberii, țări, Ermak și închisoare ? / Nu-i oare vremea să
ne despărțim ! // Că unui suflet liber ce foloase / Ii poate-adu
ce-ntunecarea ta ? / Credeai tu oare în iconostase ? / Știai
ceva ? Și deslușeai ceva ? // [. • •] ll Tu, geană purpurie, lu-
minoasă, / Ce stărui peste taberi, ce ne-arăți ? / De ce te
datini, vrajba somnoroasă, / Și de-al meu suflet liber joc îți
bați ?“ (pp. 231—232). Dacă în poezie încape dragostea, la
fel de bine încape și istoria, dacă încape bucuria Și triste-
țea, încap și realitățile politice. Jocul lor face acel univers,
acel cosmos despre care vorbeam inițial și marea influență
a poeziei sale trebuie căutată și aici. Poetul știe faptele, vede
evenimentele, dar trece ades dincolo de ele, tocmai pentiu
a le gîndi mai adînc. Sciții, poem de mare răsunet, avînd ca
motto cuvintele lui Vladimir Soloviov („Panmongolism ! Deși
sălbatic nume, / De el auzul meu e desfătat !“) e o transce-
dentală sete de a trăi necuprinsul forței și al închipuirii :
„Voi — milioane. Noi — fără sfîrșit ! / Veniți cu noi să
vă-ncercați tăria ! / Da, sîntem neamul asiatic, scit, / Ducind
în ochii oblici lăcomia ! // La voi ce-s veacuri e la noi un
ceas ! / Dar scutu-n mîini l-am dus ca robii, / Și neclintiți
de strajă am rămas, / Intre mongoli și vrajba Europei ! /
[.. .) Bătrînă lume, cu-nrăitu-ți chip, / Cît încă nu te co-
pleșește caina, / Oprește-te-nțeleapto, ca Oedip, / Și-n față
Sfinxului dezleagă taina ! // E Sfinxul rus, sever, triumfător
/ Vărsîndu-și aprig sîngele-n cîmpie, / Spre tine ațintind
scormonitor / Priviri de ură și prietenie. // Așa cum noi cu.
sînge-nfierbîntat / Iubim, nu-i nimeni dintre voi în stare. /
Că e, pesemne-n lume, ați uitat. / Și-o dragoste arzînd ni-
micitoare / [.. .] Trezește-te, o, lume-ți poruncesc ! / Și-ți
fac chemare cea din urmă oară. / La muncă, pace și ospăț
frățesc, / Te-ndeamnă lira mea barbară" (pp. 313—316). Vagul,
discretul, ascund dincolo încă o lume, una a forței și a vio-
lenței. Lirismul lui Blok, ca orice lirism adevărat, cuprinde
lumea mai bine decît orice tratat științific.
PASAJ
Cînd ain intrat in ceață,
prietenul Benjamin a stri-
gat stai, poți da cu capul
în arborele Iui leseu și
cad sfinții de pe miriadele
ramuri ca perele mălăie-
țe. M-am uitat blind la
bunul Benjamin și I-am
luat de mînă, avea mîna
jilavă de frică, mina lui
mare, osoasă, care nicio-
dată nu transpira.
L-am chemat în ceață.
Măcar o busolă, dă-mi
voie să urc în Turnul Go-
liei, am acolo pe cineva
care repară busole, și vin,
nu-i bine să mergem așa,
ne putem izbi, ne putem
izbi. . .
Vino, i-am zis.
Cîmpul era un veritabil
Magritte, dar mai încețo-
șat, pînză largă, pictată
cu înfrigurare subțire, în-
bălsămată cu verniuri de
smirnă și de tămîie. Scau-
ne bizare, cu fundul îm-
pletit din papură, tube
bondoace, cu alama vi-
brînd continuu, copaci in-
dividualizați, pe crengile
cărora ardeau flăcărui vio-
lete, o floare de lotus, un
cîine, o vacă rumenă, păs-
cînd iarba grasă a islazu-
lui, un om, doi, traversind
cîmpul în haine de gală,
cu manșete și gulere foarte
albe și cu butoni foarte
negri, un flașnetar cu pa-
pagal, o păpăgăliță, un fri-
zer, o barbă, stîlpi cu fe-
linare medievale în care
ardeau vapori de mercur,
o mașină, două mașini de
călcat, un computer, o co-
cardă din moar, agățată ca
un breloc, mai mult orna-
mental, o partitură cu trei
caterinci, iarăși un om, doi,
trei...
0 istorie a poeziei ar consemna, cu o anumită regu-
laritate, o mișcări de avangardă pe de o parte, jar
pe de alta o încercare de „echilibrare" aparținind
tradiției. Dihotomia este oarecum didactică pentru
că poezia adevărată este în același timp revoluție
și conservatorism. Dialectica înnoirii și a păstrării unor da-
tuumuri mai vechi este un proces pe contururile căruia ar
putea fi deci formulată, în linii mari, o istorie a liricii.
Gottfried Benn2 poate reprezenta foarte bine o asemenea
evoluție. Perioada sa de început este șocantă prin natura-
lism : „Cînd pornind dinspre piept / pe sub piele / i-am re-
tezat cu un lung bisturiu / beregata și limba, / trebuie că
am atins-o, pentru că a lunecat / în creierii-ntinși alături".
(Mica sleliță, p. 13). Nimic din ce considerau poetic o anu-
mită categorie de literați nu poate fi aflat aici. Nici măcar
astăzi, după o jumătate de secol de curente „extremiste" în
lirică nu s-ar putea spune că asemenea texte nu păstrează
un sumbru insolit. Cruzimea deliberată, îngroșată prin de-
talii cărora li se dă o importanță „supra-normală" devine un
fel de adulare a violenței. Nu este desigur vorba de acea
vulgară violență a lipsei de spirit. E mai mult un strigăt,
eliberat pînă la nevroză, al unei tragice relevări a conștiin-
ței. .Aflat într-o deplină intimitate cu tragicul, cu efemerul
condiției umane, cu caducitatea fericirii poetul refuză la-
mentația, plinsul, și alege sfidarea, strigătul de revoltă. Această
stare nu exclude, chiar în perioada de început, un delicat sentiment
al unei poetici așa-zis tradiționale pentru care nuanțele au o
neasemuită valoare cînd devin „exemplare" : „Dar să știi :
/ Trăiesc zile de fiară. Sînt o oră de apă. / Seara pleoapa
mea dormitează ca pădurea și cerul. / Iubirea mea puține
vorbe știe : / Ce bine-i lîngă sîngele tău" (Amenințare, p. 19).
„Ora de apă" era. în fapt, o oră de foc a Europei. Poeziile
sînt scrise în jurul anilor care marchează primul război mon-
dial. Multe din valorile „consolidate" s-au clătinat atunci și
au lăsat cicatrici pe fața umanității. Poezia nu este o_ copiere
a stării de lucruri din lume, dar asta nu înseamnă că nu
poate fi sincronă cu ele. Expresionismul a dat lirismului
bolnav al unei lumi bolnave. Stabilitatea unor structuri so-
ciale s-a dovedit iluzorie și nesiguranța s-a ivit ca un mu-
cegai. Este o perioadă revoluționară. Sînt anii cînd a ieșit
victorioasă una din erupțiile sociale care ulterior a schim-
bat întreaga lume. Iarăși trebuie subliniat- că nu e vorba de
a aplica argumente sociologice unei mișcări literare. Insă o
poezie abstractă și atemporală, asocială ș.a.m.d. nu prea există.
Cile semnificații are sectarismul lui Mallarme și cîte năzuințe
spre o „altă lume" nu conține dorința lui de a realiza CAR-
TEA ! Legături între cele două sfere (lume/carte) se pot
face mereu și există o sigură legătură între ele chiar în
acele celebre poezii ale lui Benn care au putut fi conside-
rate ca simple notații morbide : „Bărbatul : / Pe rîndu-acesta
sunt burți descompuse, / pe rîndul celălalt — sini descom-
puși. / Pute pat lîngă pat. Surorile se schimbă-n fiecare
ceas. / Vino, poți să ridici această pătură. / Uite morma-
nu-acesta de osînză și de sucuri putrede / a însemnat nespus
de mult pentru-n bărbat, / în el găsea și patimă și tih-
nă . . .“ (Bărbat și femeie mergind prin pavilionul cancero-
șilor, p. 41). Nu mai este vorba aici de revoltele unor sim-
boliști împotriva „termenilor" literari convenționali. Vampirul
lui Baudelaire este mai puțin o cultivare a răului cit o de-
nunțare a existenței lui. Violența sa de limbaj devine ac-
ceptarea deliberată a unei existențe clinice în cazul lui Benn.
In poeziile de început — care l-au făcut celebru — du-
rerea nu mai este o amenințare la adresa celor tihniți, a
burghezului și mai ales a ternului mic-burghez — ci o re-
nunțare la „altceva", consimțirea existenței din mijlocul rău-
lui (fizic). Suferința n-are nimic călugăresc, ea nu duce spre
„purificarea" sufletului, nici la ispășirea păcatelor. E o con-
vingere pagină a circuitului natural în cadrul căruia omul
e o „etapă" a mizeriei fizice. („Mizerie" e termenul pe care-1
aduce conștiința pentru că omul ar fi singura „etapă" care-ar
avea o asemenea facultate). Mizeria fizică e, în urmă, o „se-
creție" a spiritului, a lucidității. Dincolo de boală e natura,
echilibrul, seninul, firescul ; „Aici, în jurul fiecărui pat creș-
te ogorul. / Carnea se netezește-n cîmp. Arșița piere. / Su-
cul desprinde curgerea. Pămîntul cheamă" (loc. cit.).
Aceasta ar fi o primă etapă a poeziei lui Gottfried Benn,
etapă nu mai puțin importantă decît cele care au urmat și
care ar putea fi caracterizate printr-un echilibru „tradițional". O
poezie simbolică	mai	„liniștită" și, de	ce nu,
mai convenționala	decît	cea de	la	început. Intr-un
fel de „înțelepciune" se termină o operă care adusese, cu
forță deosebită, în poezie, aerul „clinicii". Marile seisme ale
lumii contemporane i-au „aprobat" într-un fel atrocitatea
însă, în alt sens, l-au izolat ca pe un element de contrast.
Și parcă fiind singur conștient de această condiție, poetul
semnează o poezie în al cărei text se recunoaște : „Două vi-
suri. Intîiu — întrebase: / oare ți-e chipul, cu-adevărat : /
ceea ce buza ta murmurase / ori îndrăzneala ce suspinase
/ într-o zi, pe-nserat ? // Al doilea te văzuse mai bine : / o
roză sau trifoi diafan, / dulce-o minune ce-n sine, / stră-
veche. păstra lumi senine, / tipare de sepiei din ocean. //
Oare al treilea are să vină . . . ?“ (Două visuri, p. 147)
1 Alexandr Blok. Versuri, în românește de Victor Tulbure,
Editura Univers. București, 1973.
2 Gottfried Benn, Poeme, în românește de Ștefan Aug.
Doinaș și Virgil Nemoianu, cuvînt introductiv de Virgil Nemo-
ianu, Ed. Univers, București — 1973.
Ceața se rostogolea și
simțeam cum ne îneacă.
Să ne întoarcem, să ne
întoarcem, a tușit Benja-
min. Nu te mai frăsui a-
tît, i-am zis, în fond nu
știu de ce ți-e atît de fri-
că de ceața asta păcătoa-
să, lua-o-ar dracu, tu nu
vezi că lucrurile există, ne
lovim de ele, numai că
le vedem mai slab, și a-
poi orice ceață se ridică
pînă la urmă.
N-am terminat să-i ex-
plic toate astea, cînd bu-
nul Benjamin a ridicat
mîinile deasupra capului
și a strigat cu plămînul
ușurat se ridică ceața, uite
cerul, uite albastrul. ..
Nu-i cerul, i-am zis, e
peretele Voronețului.
(continuare în pag. 12—13)
Val GHEORGHIU
Convorbiri literare —10
(	delimitări
Intre istorie și mit:
mihail sadoveanu
Sîntem tentați să vedem în istorie expresia unui
timp mai depărtat, deși ziua de astăzi, lo dată
sfîrșită, se alătură (prin ce are notabil) timnu-
lui istoric. Distanțele mari înlesnesc apariția
mitului. Timpul face apoi ca vechea istorie, în
aparență aceeași să se releveze altfel : eadem sed ali-
ter / In măsura în care vorbim de creație — cu sau
fără suport istoric — orice artă este în fond o rein-
ventare a lumii, metaforă semnificativă. Istoricul de
carieră, atent la fapte, reconstituie perseverent, rigu-
ros, atît cît îi permit în acest scop documentele ; într-un
roman de evocare istorică primează cîteva date esen-
țiale. Sinteza poate fi acoperită în rest cu analogii uni-
versale. Ni se propune, așadar, o realitate secundă, în
care, — paradoxal — ficțiunea nu numai că nu dez-
articulează impresia de autenticitate, dar o accentuează.
Romancierul potențează și relevă în sensul veridicității,
cu mijloacele artei. Istoria ca știință se ordonează re-
trospectiv pe linii și dimensiuni clare, apropiate adevă-
rului controlabil ; literatura își creează perspective
multiple, deschideri spre totalitate, fiind cu atît mai
valabilă cu cît reverberațiile estetice întrețin polisemia,
pluralitatea de înțelesuri. Ca evocator al istoriei, lui
Sadoveanu îi sînt deaiuns cîteva puncte de sprijin în
realitatea exactă pentru ca în rest imaginația să între-
gească armonios, convergent, pornind de la reacțiile
tipice ale pămîntenilor în fața existenței. Creația și
istoria sînt înțelese ca forme ale destinului. Exprimă
în linii mari o matrice stilistică. Natura, speranța, mîh-
nirea, moartea, solidaritatea cu înaintașii — toate de-
monstrînd permanența unui nucleu de tradiție — se
constituie în componente ale evocării, procedeu care la
Sadoveanu traduce o vocație interpretativă excepțio-
nală, dintre cele mai complexe. Să ne referim doar la
Nicoară Potcoavă. Dacă în primele pnoze de evocare
accentul cădea pe spectaculosul romantic, pe un eroism
la modul baladesc, dacă protagoniștii apăreau în linii
stilizate, potrivit caligrafiei folclorice, capodoperele de
la maturitate, în special Frații Jderi și Zodia Cance-
rului, demonstrează că în conceptul de evocare intră o
adîncire în lucru i, o fină meditație despre destin, o
filozofie largă privind durata eului în raport cu comu-
nitatea socială. în Nicoară Potcoavă, operă de bătrî-
nețc (1952), pe scheletul cu aproape o jumătate de veac
mai vechi al Șoimilor, structura superioară a evocării
probează o ingenioasă ridicare a istoriei la dimensiunea
mitului. Ce înseamnă aceasta, mai explicit ? Pe de o
parte, Sadoveanu arată respect faptelor exacte, dar nu
cu intenția reconstituirilor minuțioase, ci numai pen-
tru a sugera existența unui fundament real. ,.De la
adormirea bătrînului Ștefan-vodă, părintele Moldovei,
trecuseră șaptezeci și doi de ani“... Evenimentele rela-
tate în Nicoară Potcoavă încep, prin urmare în 1576,
la doi ani după uciderea lui lon-vodă, supranumit de
boieri „cel cumplit". Moldova feudală, devenită sub
Ștefan cel Mare stat centralizat, era acum teatrul unor
grave frămîntări politice. Se accentua grabnic deca-
dența. Pentru a răzbuna asasinarea Iui Ion vodă, vîn-
dut de boieri turcilor, frații lui, Nicoară și Alexandru,
sprijiniți de oameni din popor, pornesc lupta de pedep-
sire a pîrcălabului trădător, Ieremia Golia și a succe-
sorului la domnie, Petru Șchiopul. în restul romanului
e numai ficțiune, dar prozatorul operează cu elemente
tipice, personajele fiind în mare parte niște simboli-
zări ale frămîntărilor din epocă.
Pentru a găsi o semnificație diverselor enigme
incîlcite, misterelor de care vorbea Eminescu,
autorul lui Nicoară Potcoavă acordă credit mi-
tului, introducînd sistematic realul într-o țe-
sătură imaginară. Programatic deci, prin mij-
locirea mitului Sadoveanu se instalează ab originem,
în illo tempore, ascultă zvonuri difuze, are viziuni de
nuanță specială. Pare ciudat, însă documentele lui sînt
niște voci îndepărtate, purtătoare de legende ; altfel
spus, la Sadoveanu — evocatorul a vedea înseamnă a
închide ochii, a asculta. Vorbele interlocutorilor de la
hanul lui Gorașcu Haramin, descîntecele și cugetările
presviterei Olimbiada, legăturile lui Nicoară cu cazacii,
isprăvile eroice și episoadele erotice, sînt mai puțin
motive de reprezentări plastice cît pretexte pentru a
extrage semnificații. Singura salvare din efemer este
jertfa pentru cauza generală, iată semnificația funda-
mentală a operei. Eroicul individual lasă loc deci pre-
zenței maselor, astfel că tot ce înfăptuiește Nicoară, tot
ce visează el, se înscrie pe fondul luptei pentru inde-
pendență națională și dreptate. „Fapta noastră — con-
stată, ca într-o epopee antică, bătrînul zaporojan Po-
kotilo — este poruncită de deznădejdea noroadelor și
de dreptatea pe care ele o caută în veci". Istoria nu
se confruntă cu mitul, ci se întregește prin mituri. în
alți termeni, mitul nu abate istoria din matca ei, ci o
acompaniază, o completează prin amintirea glasurilor
originare, pe care știința istoriei pnopriu-zise le lasă
deoparte. Locurile comune ale mitului măresc aria de
rezonanță a istoriei prin apelul la formele gîndirii
populare. Tot felul de analogii subterane leagă, într-un
fel sau altul, pe protagoniștii din Nicoară Potcoavă cu
felurite personaje mitologice. Să-1 alăturăm pe Nicoară,
ca luptător cu mască gravă, homericului Achile ; pe
bătrînul Petrea Gînj (tatăl neștiut al lui Nicoară) lui
Priam „Cel înțelept" ; pe duioasa presviteră Olimbiada
respectabilei Minerva ; să comparăm pe fratele mai
mic al lui Nicoară cu frumosulu Adonis, pe Ilinca, de
la Dăvideni (lîngă apa Moldovei), cu superba Elena iar
umbra lui lon-vodă cu fantoma miticului Theseu. Sim-
bolurile la Sadoveanu sînt extrase din realități. Ce e
Nicoară, dacă nu o simbolizare a năzuințelor poporului
către libertate ? „Fraților ciobani și fraților țărani
— zice un păstor — ne-a spus nouă diacul Radu că
măria-sa Nicoară a trecut ca un vis al noroadelor. Din
duhul său care nu se stinge, ne-om aprinde și noi, și
alții după noi, cum se aprinde lumina din lumină". în
aceeași viziune mitologizantă și subliniat etică, bătrînul
oștean Petrea Gînj reprezintă devotamentul total, dis-
creția și mai ales înțelepciunea. Prietenia dintre bătrî-
nul cazac Elisei Pokotilo și Petrea Gînj, dintre evreul
de la Liov, lacob Lubiș (numit de cei apropiați : „Cubi
Lubiș filozof") și hatmanul Nicoară, se ridică și ea la
semnificația unui simbol, ilustrînd ideea scumpă scrii-
torului a înțelegerii între popoare. Și presviteră Olim-
biada, figură memorabilă, aparține unei lumi de mit
(o „sfîntă Vineri"), simbolizînd experiența vieții, blîn-
dețea populară și sfatul potrivit.
Cînd spunem că Ia Sadoveanu istoria națională,
își asumă dimensiuni mitice, înțelegem că ex-
ponenți ai acestei istorii apar într-un înveliș
de lumini care, concentrate asupra trăsături-
lor permanent elocvente, ne solidarizează cu
trecutul invitîndu-ne să găsim mult mai multe sensuri
acolo unde istoriografii nu propun decît o singură ex-
plicație. Sadoveanu recurge la un limbaj oarecum ex-
traverbal creind un climat al muzicii și poeziei, sti-
mulator în direcția reveriei. Asistăm la un protocol al
spunerii afective, urmărind să scoată în relief la pro-
tagoniștii operei, mobilurile jertfei, puritatea etică în
opoziție cu pîngărirea. să sublinieze rezistențele psi-
hice sau, cu un termen mai filozofic, să ilustreze un
anum'.t psihism : „Cînd sună la urechea noastră isto-
risiri din vechime ori din locuri depărtate, noi moldo-
venii petrecem ca într-o clipă nopțile"... (cap. V). Lim-
bajul muzical, simfonic, destinat să fie ascultat, este
acela al rapsozilor, comparabil cu ibericele romances,
un limbaj adecvat legendei și mitului, cu ritmuri am-
ple și reluări concentrice. Tonuri calde, urmate de spa-
ții neutre, exaltare și tristețe, analogii și semnificații
se succed în mișcări ce traduc în paralel respirația
naturii și rotirea astrelor. Prin efectele distanțării spa-
țiul moldovenesc al dramei din Nicoară Potcoavă este
nu mai puțin îmbibat de lumini clasice, decît spațiile
cu rezonanțe mitologice ale Heladei. Pînă la un punct
fraza desfășurată lent, liniară, are afinități cu Neculce
și Costin : se narează întîmplări sîngeroase, abundă
violența, însă distanța în timp netezește, făcînd ca în
locul stilului nervos, exploziv, să triumfe un stil consta-
tator, reflexiv-tragic. Liniștea sadoveniană e liniștea
înțeleptului antic, o inserție în legile universului, nu o
ruptură; tentativă de depășire a răului prin stăpinire,
nu prin ieșirea din sine, de unde registrul atît de bogat
al termenilor exprimînd statornicia și înțelepciunea
maselor. Prin decantări succesive, partenerii ajung să
rostească propoziții în care se vede o esențialitate de
fond, o cristalizare, de ordin filiozofic-reflexiv, căreia
îi corespunde o esențialitate a cuvîntului. Vorbitorii
sînt într-o privință impersonali și Sadoveanu însuși cul-
tivă impersonalitatea, devenind un receptor al mitului
colectiv, un comentator din interior al condiției umane.
Sistematic, el dramatizează sau potențează patetic vo-
cile subconștiente ale mulțimii, de aceea ritmul narativ
e unul de maree plină de mistere. Imaginația afectivă
și retrospectivă întreține o stare de reverie, în care
regizorul, protagoniștii și cititorii participă ca părți
egale. Tendințele către generalizare atestă, la fiecare
pagină, orientarea spre un limbaj lirico-epic de struc-
tură mitică. Exemple culese la întîmplare concretizează
ceea ce am avansat teoretic :
„Cei mulți care robotesc sînt sarea pămîntului, a
zis măria-sa la praznicul cel mare de sfîntu Ion Bote-
zătorul în mitropolia de la Iași"... (...) „Sula de aur zi-
dul străpunge", mai spunea măria-sa în pofida turci-
lor .. .“.
„Toate trec ca ceasurile, toaite curg ca apa Moldovei,
numai codrii rămîn în putere pe opcina țării"...
Nicoară privește mișcat locurile de la Boura, unde
Dragoș a ucis zimbrul : — Da. Locuri tari, care au
rămas neschimbate de la începutul zidirii", zice el,
luîndu-și o perspectivă spre etern.
Oamenii sînt aproape de starea de natură. Precum
în Iliada, în casa unui logofăt: „vițelul e jupuit și
spînzurat în chiler"...
„Copiii cuvioșiei sale (Olimbiada) sînt jigănii ale co-
drului și văzduhului : un vătui de căprioară, un ursuleț,
un lupan, o bufniță cu ochi ca ai presviterei, și altele,
pe care nu le știm, deoarece cînd intră om aici în
curte, toate se duc în ascunzișuri, nesuferind pe străini".
Pe Nicoară, bolnav, presviteră îl tratează cu exorcisme,
la modul arhaic : „Să-i fie leacul de folos măriei-sale.
Să doarmă somnul cîmpului. Să-i cînte adierea vîntu-
lui. Să intre în domnia-sa puterea pămîntului...".
în Nicoară Potcoavă, una din cele mai elocvente
cărți ale ultimelor trei decenii, Sadoveanu a realizat
proporția de aur. Pentru a înțelege istoria națională în
dimensiunile ei tulburătoare, apelul la Eminescu și Sa-
doveanu este indispensabil.
de Al. CĂLINESCU
Semantic și semiotic
Distincția pe care o enunță titlu] a fost propusă de E. Ben-
veniste într-un studiu considerat astăzi capital, și anume
Semiologie de la langue (în revista „Semiotica", I. 1—2,
1969). Ea ne interesează în chip special din punctul de
vedere al unei anumite orientări a teoriei literare actuale ;
înainte însă de a vedea care sînt implicațiile acestei distincții, o
prezentare rezumativă a ideilor lui Benveniste este absolut nece-
sară.	. ,	. r
Autorul pornește de la ideea că un sistem semiologic poate fi
definit prin intermediul a patru caracteristici : 1) modul opera to-
riu ; 2) domeniul de validitate ; 3) natura și numărul semnelor sale;
4) tipul de funcționare. Intre diferitele sisteme semiotice exista un
raport el însuși de natură semiotică ; se pune problema daca un
sistem semiotic poate să se interpreteze el însuși sau trebuie să
fie interpretat prin intermediul unui alt sistem semiotic. Aceasta
situație ne obligă să vorbim de sistem interpretărit și sistem inter-
pretat; în cadrul acestui tip de raporturi limba ocupă, față de toate
celelalte sisteme semiotice, un loc privilegiat: ea este . sistemul in-
terpretant prin excelență, așa cum. la o scară mai mică, alfabetul
grafic este interpretantul alfabetelor Morse și Braille. Există însă
sisteme inconvertibilite în unități de limbă : astfel, muzica poseda
o sintaxă dar nu o semiotică. Benveniste ajunge la următoarea de-
finiție: „Tout systeme semiotique reposant sur des signes doit ne-
cessairement comporter (1) un repertoire fixe de signes, (2) des
regles d’arrangement qui en gouvernent Ies figures (3) indepen-
damment de la nature et du nombre des discours que le systeme
permet de produire". întrebarea care se ridică acum este dacă
toate sistemele semiotice pot fi reduse la unități și dacă aceste
unități, în sistemul în care există, sînt întotdeauna semne. Sunetul
în muzică nu este, am văzut deja, un semn. Se pot distinge, deci,
două tipuri de sisteme : cu unități semnificante (limba) și cu uni-
tăți ne-semnificante (muzica). Artele ce „figurează" se organizează
în cadrul compoziției „guvernate de legi proprii". Observația îl
duce pe Benveniste la o afirmație ce poate părea exagerată, și
anume că opera de artă își „inventează" de fiecare dată propriul
sistem. In schimb, „la signifiance de la langue ... est la signifiance
mâme, fondant la possibilite de tout echange et de toute communi-
cation, par lâ de toute culture". Să revenim Ia distincția Intre sis-
teme interpretante (care „articulează", care își manifestă propriul
lor sistem semiotic) și interpretate (care sînt „articulate", a căror
semiotică nu apare decît prin intermediul „grilei" unui alt mod de
expresie). Limba, insistă Benveniste (Și aici regăsim o discuție de
o acută actualitate, privind raportul dintre lingvistică și semio-
logie) este organizarea semiotică prin excelență, ea ne dă modelul
singurului sistem semiotic atît prin structură formală cît și prin
funcționare : „1) elle se mannifeste par l’enonciation. qui porte
reference ă une situation donnee ; parler, c’est toujours parler-de ;
2) elle consiste formellement en unites distinctes. dqnt chacune este
un signe ; 3) elle est produite et rețue dans Ies memes valeurs de
reference chez tous Ies membres d’une communaute ; 4) elle est la
seule actualisation de la communication intersubjective". Limba are
rolul de matrice semiotică ,de structură modelantâ. Dar limba se
mai distinge și prin aceea că prezintă o „double signifiance", com-
binind adică două moduri distincte de semnificare : semiotic și
semantic. Prin „le semiotique" Benveniste înțelege modul de sem-
nificare propriu semnului lingvistic și care îi conferă, de altfel,
statutul de unitate (în ceea ce privește „la signifiance", cele două
fețe ale semnului, semnificantul și semnificatul, nu pot fi consi-
derate separat, ci doar în unitatea lor). Cercetarea semiotică, în
sens strict, constă în identificarea și descrierea semnului; acesta
există „quand il est reconnu comme signifiant par l'ensemble des
membres de la communaute linguistique et il evoque pour chacun,
en gros, Ies memes associations et ies memes oppositions. Tei est
le domaine et le critere du semiotique". Ceea ce înțelege Benveniste
prin „le sematinque" este tocmai ceea ce interesează cercetarea
literară. „Semanticul" ar fi modul specific de semnificare produs,
de discurs. Reîntîlnim aici problema mesajului, pusă de Jakobson
in termenii pe care îi cunoaștem ; dar, pentru Benveniste, mesajul
nu este o înșiruire ,o acumulare de unități identificabile izolat,
căci sensul este acela care se realizează și se divizează în senine
particulare, adică in cuvinte. Și apoi semanticul, spre deosebire de
semiotic, se ocupă și de ansamblul referenților ; prin urmare, „l’ordre
semantique s’identifie au monde de l’enonciation et â l’univers du
discours". Benveniste mai stabilește și alte deosebiri între semantic
și semiotic, printre care aceea că semnul (deci semioticul) trebuie
recunoscut, pe cînd discursul (semanticul) trebuie înțeles. Doar lim-
ba posedă ambele dimensiuni ; celelalte sisteme pot avea doar di-
mensiunea semiotică, fiind private de cea semantică (gesturile de
politețe) sau doar dimensiunea semantică (modurile de expresie ar-
tistică). Tot numai limba este capabilă să creeze un al doilea
nivel al enunțării, acela deci al meta-limbajului, ce îngăduie „des
propos signifiants sur la signifiance".
Teoria lui Benveniste este o tentativă — ce se mărturisește ca
atare — de a depăși cadrele teoriei semnului stabilite de Saussure.
Este vorba, în al doilea rînd, de preocuparea — ce revine tot mai
des Ia cercetătorii actuali — de a pune bazele unei lingvistici a
discursului. Semiologia limbii a fost blocată, consideră Benveniste
— tocmai de accepția saussuriană a semnului. Intre semn și frază
tranziția este imposibilă : sîntem atunci obligați să admitem că
limba prezintă două domenii distincte, „fiecare reclamînd propriul
ei aparat conceptual". Trecerea la această nouă etapă, în care sem-
nul saussurian nu ar mai fi principiul unic, s-ar realiza prin două
căi : „dans l’analyse intra-linguistique, par l’ouverture d’une nou-
velle dimension de la signifiance, celle du discours. que nous appe-
lons semantique, desormais distincte de celle qui est liăe au signe,
et qui sera semiotique ; dans l’analyse translinquistique des textes,
des oeuvres, par l’elaboration d’une metasemantique qui se construira
sur la semantique de l’enonciation".
Care sînt consecințele acestor teorii pentru cercetarea literară ?
Intr-un articol din „Les Nouvehes Litteraires" (9—15 aprilie 1973),
Henri Mitterand observa că un domeniu extrem de vast se oferă
cercetătorilor : semantica textuală. Pentru poetică, importanța aces-
tor idei este extraordinară, dacă ținem cont, pe de o parte, că lite-
ratura constituie obiectul de studiu al poeticii deoarece materialul
ei constitutiv este limbajul, și, pe de alta, că raporturile dintre
poetică și lingvistică nu vor putea fi pe deplin clarificate atîta
vreme cît lingvistica nu va putea sparge cadrele frazei. Cei ce
preconizează o „lingvistică textuală" se înscriu, de altfel, pe linia
ideilor avansate de Benveniste. Am prezentat, recent, cartea lui
Harald Weinrich, Tempus (în „Cronica", din 8 februarie 1974) și
intenționăm să comentăm și alte lucrări ce fructifică opțiuni teo-
retice similare. Un număr al revistei „Litterature" (dirijat de
același Henri Mitterand) se intitula „Semantique de l'oeuvre litte-
raire" (nr. 4, decembrie 1971) ; în prezentare, Mitterand precizează
că studiile respective își propun, în principiu, descrierea „formei
conținutului" operelor, adică „locul specific al relațiilor semantice
pe care îl instituie într-un țesut textual asociațiile lexicale, combi-
națiile sintactice și distribuirea unităților transfrastice". Nu numai
literatura permite analiza semantică, ci toate artele care „repre-
zintă". Tabloul, baletul, filmul propun un „mesaj", un sens; aceste
forme de expresie artistică dispun deci de modul de semnificare
semantică (cea semiotică le este, după Benveniste, refuzată). Să
adăugăm, revenind în planul literaturii, implicațiile conceptului de
„enunțare" teoretizat de Benveniste, și vom avea conturată mai clar
imaginea unui tip de cercetare care ar putea depăși limitele atît
ale lingvisticii frazei cît și ale stilisticii sau ale clasicei (și, fatal-
mente fragmentarei) „analize de text" etc.
11 — Convorbiri literare
ilustrarea spiritului critic
de Adrian MARINO
lectura simbolică
0 interesantă experiență de , semiotică" (în sensul
larg al cuvîntului) formează obiectul ultimei
lucrări a lui Jean Starobinski (1789, Ies emble-
mes de la raison, Paris, Flammarion, 1973, 191
pp. 4°), cunoscută anterior și prin unele frag-
mente publicate în French Yale Studies și La nou-
velle Revue Frangaise. Criticul pleacă de la conside-
rarea momentului 1789 ca „text", care implică un
„limbaj" și deci o „lectură simbolică" (p. 7, 54), pe
parcursul evenimentelor și operelor sale semnifica-
tive. Simbolul central este, de fapt, însăși revoluția
de la 1789, descifrată în imaginile-cheie care domină
întreaga viață imaginară a epocii. Identificarea a-
cestor imagini reconstituie universul simbolic revolu-
ționar a cărui coerență este în același timp „ideolo-
gică" și „artistică". Lectura semnificației operelor
duce la idei (inscripții — program, principii, teorii)
și simboluri, care, la rîndul lor, se referă la eveni-
mente. Dar același circuit poate fi parcurs și în sens
invers : de la evenimentele istorice, la simboluri și
idei spre opere. Din punctul nostru de vedere, toc-
mai acest circuit hermeneutic latent, dar foarte efi-
cace, formează în același timp finețea și soliditatea
lucrării.
Lecturile „simbolice" de calitate — trebuie spus
deschis — foarte inegală sînt multe. Nu constituie o
reală originalitate nici semiotica artelor plastice („ar-
hitecture parlante", „langage du style", imagini pic-
turale care „spun" etc., etc.). Teoria „polisimboliei"
propagată de Roland Barthes, de alții, a devenit cu
adevărat loc comun, care a început să agaseze prin
repetiție mecanică, stereotipă, necritică. Exactă în
esență, ea cere numeroase corecțiuni și rezerve în
aplicațiile sale practice în măsura în care se opune
ignoră sau trece cu dezinvoltură peste realitatea
faptelor, textelor, operelor, în litera, spiritul și con-
textul lor. In felul acesta s-a putut ajunge la o
„lectură" a lui Ignațiu de Loyola, de pildă, la limi-
ta fanteziei șl a diletantismului. Metoda lui Jean
Starobinski este total deosebită și duce la rezultate
de o altă calitate.
Fenomen care ține de esența profundă a „noii
critici" (cînd este bine înțeleasă), infrastructura me-
todologică devine cel puțin tot atît de importantă cît
și suprastructura analitică orientată spre obiective
precise. In cazul în speță, contribuția reală a criti-
cului constă, în primul rînd, în descoperirea și a-
plicarea consecventă a două circuite hermeneutice
convergente: 1. Eveniment — operă — eveniment!
operă — eveniment — operă ; confruntarea în am-
bele cazuri a stilului evenimentului revoluționar și
al operelor de artă apărute în aceeași epocă (p. 7) ;
arta se „explică" prin istorie, istoria „explică, lu-
minează", la rîndul său arta ; 2. Etapă și mai origi-
nală, care presupune parcurgerea și intimitatea tex-
telor, unele foarte rare sau obscure, îndelunga lor
frecventare : raportarea permanentă a marilor noți-
uni astfel descifrate, folosite ca repere de orientare
(p. 59), la o serie de principii, idei, intuiții, imagini
scoase chiar din textele epocii, citate în notele fi-
nale, aparat critic sui generis, de fapt dubletul eru-
dit al textului, căci demonstrația are loc simultan
pe două registre. Să denumim convențional acest al
doilea circuit hermeneutic alternativ, de mare com-
petență, care nu poate fi decît produsul „erudiției"
(= lectură enormă asimilată Și „uitată", adevărat
residuum hermeneuticum): lectură simbolică — text
explicit (= simbol enunțat, formulat) — lectură sim-
bolică/text explicit — lectură simbolică — text ex-
plicit.
Această etapă metodologică, infuză în întreaga ar-
hitectură a eseului, este destul de surprinzătoare și
merită o mențiune specială. Unele indicații anteri-
oare nu ne lipseau. Dar pentru întîia oară ni se de-
monstrează, chiar dacă nu prin subliniere insistentă,
că totalitatea simbolurilor esențiale ale momentului
1789, în forma în care ele se lasă „citite" la nivelul
actual, au fost de fapt anticipate (fie și fugitiv,
fragmentar, nesistematic) de ideologia epocii, de un-
de Jean Starobinski le depistează unul după altul.
Repertoriul acestor idei-simboluri „clasice", care for-
mează în același timp totalitatea „emblemelor" ti-
pice momentului 1789, duce și la o altă concluzie :
constanța, recurența și circularitatea marilor simbo-
luri se verifică încă odată.
Dar să vedem, în mod precis, despre ce este vorba.
Alternanța lumină (= spirit revoluționar) și întuneric
(= spirit reacționar) își are punctul de plecare într-o in-
tuiție a lui Bernardin de Saint-Pierre (p. 161). Distruge-
rea și renașterea, catastrofa finală urmată de începutul
unui nou ciclu, pot fi întîlnite — uneori chiar ex-
pressis verbis — la Senac de Meilhan, Jacobi, Cha-
teaubriand (p. 161, 166). Regenerarea și palingeneza
la Rousseau (p. 168) ; de fapt ideea este mult mai
răspîndită (cf. Rudolf Unger, Zur Geschichte des
Palingenesiegedankens im 18, Jahrhundert, în Auf-
sătze zur Literature — und Geistergeschichte, Ber-
lin, 1929, II, pp. 11—16). Regenerarea prin „geome-
trizare" arhitectonică este recomandată și de un de-
cret al Convenției Naționale din 14 august 1793 (p.
170). Reîntoarcerea la izvoare, la principii, nostalgia
originilor apare, între alții, la Rabaud Saint-Etienne
(p. 166), cu nuanța, foarte importantă, a regenerării
artistice, a reinstaurării „noutății" prin revenire la
neo-clasicism (cf. de același autor, Le recours aux
principes et Videe de rigeneration dans l’esthetique
de la fin du XVIII-e siecle, în Lettere italiane, XXI
(1969), pp. 3—13) ; aspectul face de altfel parte in-
tegrantă din „modelul" ideii de nou și de modern.
Decăderea și reconstruirea „ideală" a naturii consti-
tuie, în sfîrșit, în aceeași perioadă, un adevărat topos
teoretic. Printr-o metodă identică pot fi recuperate
și alte două idei foarte „moderne". Mai întîi princi-
piul însuși al lecturii simbolice, alegorice, uneori
chiar mistice (oh, Roland Barthes și tutti quanti .),
atît de frecventă în mediile ocultiste ale secolului
al XVIII-Iiea (p. 164). Apoi transformarea în „pon-
cife", „clișee", topoi, al întregului limbaj revoluțio-
nar și implicit artistic al epocii. Benjamin Constant
are această remarcabilă intuiție, în 1797 : „Apologie
scrisă cu anticipație, intr-o limbă convențională" (p.
57). Ideile nu sînt niciodată „noi". Doar lectura lor,
in funcție de noi sisteme de lectură, descifrare, de-
codare.
Poate fi redusă la o schemă unitară întreaga a-
ceastă tradiție ideologică, uitată și redescoperită prin
recuperare hermeneutică modernă ? Momentul „1789",
parcurs în dimensiunile și valențele sale simbolice,
pare a fi dominat de ideea de pendulare, alternanță:
catastrofă / salvare, umbră / lumină, moarte / re-
naștere, infern / cer (paradis), ordine veche / ordine
nouă, sfîrșit / început, „pasiunea începutului / nos-
talgia reîntoarcerii" (p. 137), efemer / permanent (p.
30), rațiune / iraționalitate (tenebre, p. 103, 122). Con-
cluzia inevitabilă care se lasă surprinsă în filigram,
dar și în texte, opere, simboluri, este circularitatea,
sub diferite forme : regenerare și restaurare perio-
dică (p. 81) ; întoarcere la origini, reintegrarea în
Edenul primitiv ; încheierea „revoluției marelui cerc"
(p. 137) ; instaurarea și „mobilizarea" noutății, eter-
nizarea sa în forme neoclasice (p. 14) ; interpreta-
rea în sens „revoluționar" a revenirii la clasi-
cism, prezentată ca o formă de regenerare estetică
radicală (p. 112, 123). Reîntoarcerea, reînceperea, re-
staurarea definesc deci momentul spiritual „revoluți-
onar", printr-un „paradox" care nu scapă autorului
(p. 156).
Dar situația este, într-adevăr, numai „paradoxală"?
Ea se înscrie, de fapt, într-o mișcare circulară a spi-
ritului, căruia etapele revoluționare îi imprimă doar
o mișcare accelerată, precipitată, cu tendințe radi-
cale. Intre cele două planuri autonomia este rela-
tivă, dar foarte reală și analizele pertinente ale lui
Jean Starobinski vin să confirme încă odată acest
adevăr: ordinea „nouă" în literatură și artă în e-
poca rococo-uiui este de fapt produsul u-
nei „societăți muribunde" (p. 15) ; libertatea este-
tică totală (în cadrul epocii studiate) apare
doar la Goya, în condiții sociale diametral opuse (p.
144) ; o coincidență între întoarcerea „umbrei" este-
tice și politice se constată numai în Spania, în arta
aceluiași artist, care coincide sub acest aspect cu
evenimentele tragice ale anului 1808 (p. 157).
Cartea lui Jean Starobinski nu constituie numai
o excelentă demonstrație de lectură hermeneutică
nediletantă, de analize și disociații limpezi, de o
sobră eleganță tipică autorului, dar și o meditație
asupra permanenței și recurenței ideilor în forme
simbolice.
1. DEZROBIREA DE
ETIMOLOGISM
Formula ca atare nu se întîlneș-
te în nici un program, dar e fo-
losită atunci cînd se amintesc re-
zultatele acțiunii tribuniste. Mișca-
rea nu înseamnă însă numai ceea
ce se publică, așa cum preocupă-
rile lingvistice nu se reduc le ceea
ce apare în subsolul ziarului. Pre-
ocupări de limbă în ... este o for-
mă elegantă, dar inutilă, de a spu-
ne că scriitorul consacrat sau sim-
plu corespondent și-au publicat
aici opiniile și nu în altă parte.
In „Tribuna" de la Sibiu sînt cu-
noscute intervențiile lui Valeriu
Braniște, Vasile Vaida, sau a ce-
lor de dincolo de Carpați: Ion
Gorum, M. Străjanu ș. a. „Tribu-
na" de la Arad oferă colaboratori-
lor o rubrică permanentă. Lupta
pentru limbă, unde semnează : N.
lorga, S. Pușcariu, II. Chendi, G.
Coșbuc, I. Bianu, V.A. Urechia, D.
Onciul, Gr. Tocilescu, Al. Lape-
datu, dar și Vasile Vîrcu și alți
anonimi, pe care deobjeei îi uităm
pe nedrept. Pentru că orice idee
are un ecou și o rezonanță care,
în anumite împrejurări, ar trebui
să ne intereseze mai mult decît
discutarea în sine a unei proble-
me, fie ea filologică sau de altă
natură. Slavici, mereu neamintit,
atunci cînd se inventariază preocu-
pările lingvistice ale tribuniștilor,
își scrie articolul Așezarea vorbe-
lor în românește, plecînd de la
exemplul celor care-1 ocărau altă-
dată pentru limba lui „stricată".
„Timp de vreo doi ani mi-am pe-
trecut serile corectînd coresponden-
țe, articole și contribuiri literare
ce ni se trimeteau pentru „Tribu-
na" ; de multe ori eram nevoit să
le prescriu ; apoi n-am mai avut
nevoie să corectez, iar astăzi ar
putea să-mi facă mie corecturi
unii dntre aceea cărora le făceam
odinioară corecturile" t.Tribuna"
și tribuniștii, 1896).
Sigur, avea dreptate Al. Russo,
cînd scria, la 1855, că „Ardealul
n-a dat României, pînă acum o
singură carte de închipuire și ca-
re să răzbată inimile" .Dar proble-
ma este puțin mai complicată.
Ion Breazu a arătat căror cauze
s-a datorat succesul sistemului e-
timologic în Transilvania și ce-a
însemnat abuzul de filologie și is-
torie. Dar situația la 1884 era cu
totul alta. Istoricul literar vedea
în redescoperirea adevăratei limbi
și în restabilirea unității ei, gestul
mitic al contactului cu pămîntul.
Insă ceea ce trebuie subliniat este
faptul că nu printr-o simplă în-
tîmplare „Tribunei" din Sibiu și,
mai tîrziu, celei din Arad, îi fusese
rezervată favoarea de a da „lovi-
tura de grație" exagerărilor etimo-
logiste. Gestul fusese învățat de la
junimiști, ale căror idei fuseseră
repede îmbrățișate, mai ales de ti-
neri.
In Telegraful român se reprodu-
ce studiul lui Maiorescu Despre
poezia română și obiceiul e preluat
de tribuniști care-și ilustrau pro-
gramul adeseori cu articole din
presa de dincolo de Carpați. Timo-
tei Cipariu va fi atacat chiar în
paginile „Foișoarei Telegrafului
român", în numele noii ortografii
fonetice, în timp ce Eugen Brote
și D. Comșa tipăresc cu noile sem-
ne, începînd din 1877, Calendarul
bunului econom, „în care literatu-
ra Junimii și folclorul ocupă a-
proape întreaga parte literară"
tentația exoticului
n general cînd se discută des-
Ipre exotic și exotism se are
în vedere, mai mult sau mai
puțin deliberat, ceea ce s-ar
putea numi „exotismul romantic",
romanticii fiind cei care au trans-
format sentimentul și gustul exoti-
cului într-o trăsătură definitorie a
curentului. Romanticilor Ie place să
călătorească, mai mult imaginar
(ca și moderniștilor), să contem-
ple peisaje, costume, moravuri, in-
solitul care să Ie satisfacă dorul de
infinit și de varietate. Exotismul
romanticilor se asociază melancoliei,
insatisfacției, nostalgiei lor ;
el definește o stare de spirit dar
și un stil artistic : este o formă e-
levată a trăirii și a expresiei exoti-
cului.
Exoticul nu a apărut însă în ro-
mantism.
Pentru a deveni stare de spirit
și marcă stilistică, el trebuia să fi
însemnat în epocile anterioare ce-
va mai puțin și chiar altceva. La
origine, cuvîntul se înscria în aria
semantică a străinului, a necunos-
cutului. O realitate geografică, tem-
porală, etnică sau literară, pentru
a-și păstra calitatea de a fi exoti-
că, trebuie să creeze în receptor un
sentiment de diferențiere, de dis-
tanțare, cît și conștiința individua-
lismului.
Sentimentul exoticului a presupus
în Europa, pe de o parte, conștiin-
ța europocentristă, iar pe de altă
parte, deschiderea către universal.
Acest moment se situează, credem,
în Renaștere.
Exoticul renascentist înseamnă
altceva decît cel romantic și este un
fapt că fără conștiința individua-
lității europene și tentația univer-
salului, n-ar fi de conceput formele
elevate ale exotismului romantic și
contemporan.
în Renaștere, în urma călătorii-
lor și a descoperirilor geografice, se
Produc mutații spirituale funda-
mentale. Intuirea infinității lumii
determină în arte înlocuirea forme-
lor închise cu cele deschise. Fan-
tasticului mitic și clasicismului i se
substituie, în parte, „fantasticul
ignoranței", legat de închipuirile
vag localizate în zone de penum-
bră ce mărgineau închisele cercuri
geografice ale vechilor culturi (Ed-
gar Papu, Călătoriile Renașterii.. .)
„Fantasticul ignoranței" este indi-
solubil legat de exotic. Cunoaște-
rea naturii exotice facilitează nu
nu numai eliberarea fanteziei dar
și posibilitatea receptării grandiosu-
lui, a diversului ca și atitudinea o-
biectivă față de insolit. Elemente-
le universului nu mai sînt raportate
neapărat la conștiința individului.
De aceea. Japonia, China, India,
Etiopia, Babilonu], cu tot ceea ce
se înfățișează ca nou, sînt văzute
„realist". Ele nu mai sînt „proiecții"
europene în care vechiul continent
să se reprezinte pe sine așa cum se
întîmplă în formele închise ante-
rioare sau, uneori, în cele ale seco-
lului al XVIII-lea. Mendez Pinto
Fernao (pe la 1614) explorează Ja-
ponia și observă culoarea locală a
extremului orient, așa cum va face
și Spătarul Nicolae Milescu. Fran-
cesco Alvares descrie adevărata E-
tiopie iar Ercilia — Araucania. în
literatură pătrunde personajul exo-
tic (Othello ș.a.) și călătoria în „al-
te lumi" : „fantasticul ignoranței"
se transformă în realitate. Nu de-
finitiv, căci el rămîne în arta ba-
rocului, în decorațiile ce inundă
dosoftei în vechea
literatură română
(urmare din pag. 10)
Din	măgura / sfîntă Ce stă /
fără smîntă / Cetate frumoasă /
De piatră vîrtoasă / Bine-nteme-
iată I De Domnul gătata (ps. 47) au
factura prozodică a stihurilor Miori-
ței; iar cele în metrică octosilabică:
Lăudați cu glasuri nalte / De bucine
fereoate / Lăudați-L în lăute / în
psăltiri pe viersuri multe / Lăudați
pre toate locuri / Cu tîmpene și
cu giocuri / Lăudați-L să răsune
I In organe tinse-n strune / Lăudați
cu bune versuri / De chimvale într-
alesuri / Lăudați și-L strigați tare /
In țimbale de strigare (Psalm 150) ;
sau : Să vă părăsiți colacii /
Și să giudecați săracii / A mișei să
ferecate /Lăudați-L în lăute / în
țineți parte / în giudeț cu derep-
mișeilor nevoaie (Psalm 81) sînt a-
semănătoare orațiilor populare.
„Alunecînd zglobii după modele-
le versurilor populare" unii psalmi
au fost utilizați în colinde (46,
48), alții „au fost introduși în țe-
sătura dramei religioase populare
a Vicleimului" (94, 98) sau au in-
trat în cîntările poporului.
Gîndirea și sensibilitatea româ-
nească a mitropolitului sînt re-
flectate și de culoarea locală, de
aroma națională pe care a dat-o
el psalmilor versificați. Ierarh și
teolog ortodox, el n-a falsificat tex-
tul biblic prin versificație, ba, dim-
potrivă, s-a silit, din considera-
țiuni de ordin interconfesional, să
respecte, cît mai mult originalul,
îmbrăcînd însă psalmii săi în veș-
mînt românesc. Anumite cuvinte
pe care le întîlnim la cronicari și
în diferite acte moldovenești, ima-
gini și comparații de inspirație
locală, cum și numeroase referiri
la unele aspecte și realități ale so-
Convorbiri literare —12
(Ion Breazu). Direcția va fi conti-
nuată după 1884, nu numai prin
aleasa „ținută literară" a Tribunei
ci și printr-un spirit polemic și
critic mai accentuat. în 1924, Sla-
vici încă îi mai ironiza pe cei care,
uitînd vechile dispute literare,
mergeau din ce în ce mai rar pe
di umul deschis de Junimea : „Sînt
si azi între scriitorii noștri, scrie
în Amintiri, mulți care n-o simt
aceasta și „aruncă vorbele cu fur-
ca". Unii dintre dînșii cunosc fe-
lul de a vorbi al poporului din
vreo parte a pămîntului românesc,
dar n-au citit nici cronicarii, nici
cărțile bisericești ; alții sînt mai
cărturari, dar n-au trăit niciodată
în mijlocul poporului și n-au nici
o slăbiciune pentru limba româ-
nească ; iar alții s-au dezvoltat sub
înrîuriri străine ori trăiesc în cer-
cul strimt al vreunei mahalale . . .“
Slavici era „un copil literar al
direcției noi" și, prin urmare, nu
ne miră că scriitorul în tot ce face
așteaptă încuviințarea lui Maiores-
cu. „Aș dori — îi scrie el — ca
ceea ce facem noi aici să afle
aprobarea Dvoastră, ori cel puțin
să nu vă supere, căci puntați, în
mod fatal, răspunderea pentru o
parte însemnată a faptelor noas-
tre". Maiorescu nu răspunde, dar
se poate bănui că era mulțumit de
lucrarea învățăceilor. Solidaritatea
de principii cu Societatea de la
Iași era de fapt chiar realizarea
ideii de unitate culturală și, prin
ea, de unitate națională, pe care
ziarul ardelean și-o trecuse în ar-
ticolele program. Pornesc, cu toate
acestea, sursele literare ale „Tri-
bunei" numai din Junimea, așa
cum crede Ion Breazu ? Ideile noii
școli au fost acceptate, populariza-
te de timpuriu în Transilvania,
ardelenii s-au entuziasmat de no-
ile formule literare și direcția cri-
tică maioresciană, dar nu cumva
mișcarea tribunistă plătește un i-
nevitabil tribut chiar propriilor
sale consecvențe ? Nu e vorba de
a diminua cu ceva extraordinarul
efort, teoretic și practic, pentru
cultivarea limbii și pentru
înlăturarea „fetiștilor regionali",
despre care vorbea Bogdan-Duică.
Dar spațiul literaturii era un te-
ren vast și consecințele nu sînt în-
totdeauna numaidecît o problemă
de influență — Prima mare reali-
zare a „Tribunei" și a lui Slavici,
cu toți colaboratorii de pînă în
1912, a fost aceea amintită de Ion
Banu, în 1935 : „Au reușit să înca-
dreze Ardealul, stăpînit în bună
parte de spiritul sterp și anacro-
nic al latiniștilor în spiritul juni-
mist, creator de forme noi. Prin
înlocuirea limbii latinizante cu
limba literară a Junimii au des-
chis drum larg penetrației adevă-
ratelor valori. Astfel spiritul ma-
selor a fost legat de idealul de
cultură românească și unitară și
Ardealul scos definitiv din stag-
narea culturală și încadrat în sis-
temul culturii moderne".
Din aceste preocupări sistemati-
ce pentru problemele de limbă se
pot, cred, trage cel puțin patru
concluzii cu un caracter mai gene-
ral, privind ilustrarea spiritului
critic. Mai întîi seria de mari fi-
lologi pe care i-a dat țării Ardea-
lul și faptul, deloc întîmplător, că
unii dintre ei, istorici literari, con-
tinuau generoasa idee a disciplinei
ca ramură a istoriei naționale. S-a
dezvoltat de timpuriu în Transil-
vania un cult al modelului, culti-
vat cu grijă de generațiile de
scriitori manifestat în literatură
pînă în epoca contemporană, mai
ales în efortul constructiv și mo-
dul stăruitor de a oferi operei un
caracter arhitectonic monumental.
Criticii ardeleni sînt, în general,
și istorici literari, pentru ei orice
operă capătă „aspectul unui docu-
ment istoric", în care principalii
termeni de raportare sînt timpul
și spațiul. Bogdan-Duică a observat
acest adevăr, fiindcă era el însuși
„un critic literar împotriva dorin-
țelor proprii". Criticul poate ne-
glija total un poet mediocru ; un
istoric literar va fi obligat să se
ocupe de el dacă este „o potență
de ceva importanță în dezvoltarea
unei literaturi". Poate și de aici
înclinația spre cercetările regiona-
le, grija de a ști totul, ambiția de
a epuiza un subiect sau fascinația
erudiției. Dar baricadată atîtea
decenii în filologism, chiar atunci
cînd ni se prezintă sub forma
pamfletului, critica nu poate as-
cunde o deficiență : abuzul de des-
criere și neputința uneori de a
discerne exact între judecată și
gust. Subiectul este mult mai im-
portant, pentru că fenomenul de
„absorbire a criticii literare de
către istoria literară" este încă ac-
tual.
2.	ÎN CAUTAREA FORMEI
Nu e vorba, fără îndoială, de
întreaga critică tribunistă dar
pentru cîțiva se poate face trimi-
tere la ceea ce spuseseră cîndva
frații Goncourt : „Comparația nu-i
nobilă, dar dați-mi voie, domnilor,
să-1 compar pe Taine cu un cîine
de vînătoare pe care l-am avut,
căuta, răspundea Ia aret, făcea de
minune tot ce i se cere unui cîi-
ne de vînătoare ; numai că nu a-
vea miros și am fost silit să-1
vind". Cine mai citește astăzi „cri-
ticile" lui losif Blaga, Mihail
Bruescu, Vorica Dumbră, Constan-
ța Oprea, Ilie Maniu sau chiar
Horia Petra-Petrescu și Ion Russu-
Șirianu, decît pentru simpla infor-
mație culturală ? Sinceri susținători
ai idealului național de unitate
culturală și politică erau, însă hăr-
nicia în literatură nu e neapărat
semn al vreunei vocații. Dar e a-
devărat că pentru fiecare în parte
activitatea literară era o comple-
tare necesară a celei de ziarist.
Lipsea, în general, criticilor vre-
mii, obsedați de precizie și exac-
titate, răbdarea și voluptatea, în-
conjurul ideilor, ceea ce E. Faguet
găsea caracteristic pentru secolele
clasice. Lipsea, cu alte cuvinte, ro-
mantismul și entuziasmul, înțeles
ca o simțire vie, reacție spontană,
„dorință și ideal al creației".
Criticul întemeiază o ordine, el
nu citește numai de dragul cultu-
rii, ori numai pentru a se delecta.
Există o ordine a istoriei și o or-
dine a ficțiunii, una a faptului o-
biectiv, impus oarecum de la sine
și alta a unui spațiu imaginar, im-
pus realității. Or, criticii începutu-
lui de secol, în mare parte, n-au
cunoscut-o pe aceasta din urmă,
între existența socială și indivi-
duală a operei distincția era des-
tul de confuză. Chendi și Bogdan-
Duică, cei mai importanți critici
ardeleni de la începutul secolului,
au plătit, fiecare în felul său tri-
but acestei stări de lucruri. Pri-
mul printr-o pornire destructivă,
adeseori nejustificată, al doilea,
într-un efort constructiv lăudabil,
căzînd prizonierul unor preocupări
mai mult de natură culturală care
au pus în umbră activitatea criticu-
lui. Dezinteresarea, în sensul înțe-
legerii operei nu prtn sistemul de
condiționări istorico-politice, ci prin
propriul său sistem argumentativ
lipsea deocamdată din programul
scriitorilor tribuniști. „Căci publi-
cistul trăiește cu vremea sa și în
mediul său și fiecare gînd al lui
se absoarbe de acest mediu" — scrie
II. Chendi, conitinuînd o idee din
Russu Șirianu și D. Marcu : ziariș-
tii, și împreună cu ei criticii sînt
„muncitori pentru binele public". Pen
tru el importante erau două lucruri,
întîi să impună o activitate critică,
intelectuală etc., în condițiile în
care „la noi nu se respecta pute-
rea inteligenței și meșteșugul scri-
sului" și, în al doilea rînd, să in-
stituie un „control critic" asupra
producției recente.
Dar, de aici se va naște, pe de o
parte, articolul informativ, de in-
ventariere, genul memorialistic, cul-
tivat cu precădere în paginile „Tri-
bunei", menit a impune o tradiție
și un respect al valoiilor autohto-
ne, pe de alta, foiletonul și croni-
ca literară, pentru urmărirea și co-
mentarea operelor curente, cu acea
detașare și „aparență a unei cul-
turi universale", necesară dialogului
și manifestării libere a spiritului
critic. Toate acestea sînt realizări
tîrzii, cînd odată restabilită unita-
tea limbii, a început acea extraor-
dinară „comunicațiune de idei", du-
pă o expresie a lui Slavici, care a
permis Ardealului o foarte rapidă
reintegrare în ritmurile culturii mo-
derne. începuse foiletonul în 1829
în „Curierul românesc" al lui He-
liade ? Foarte bine ! Dar el cuprin-
dea traduceri, notițe, informații
culturale, impresii de călătorii, nu-
vele moralizatoare, producțiuni fol-
clorice și pînă tîrziu : Th. Codres-
cu, Baronzi, Asachi, Negruzzi, D.
Guști, Săulescu, Filimon, erau pu-
bliciști care scriau despre toate, cu
aceeași convingere și seriozitate.
Heliade traducea din Lamartine, din
Byron și din Biblie, dar și din
Aritmetica lui Francoeur. Pînă la
„Tribuna" situația foiletonului era
aceeași peste tot ; el însemna
probleme de învățămînt, cultu-
ră generală, literatură popu-
lară etc. Cu Ilarie Chendi și, în
parte, cu Bogdan Duică, foiletonul
devine însă un nou tip de literatu-
ră și un control al traducerilor și
al literaturii originale. Din păcate
istorismul și critica izvoarelor îm-
piedecă încă acceptarea noului. Jus-
tificarea nu era de condamnat, dar
tradiția văzută numai aa o imita-
re mecanică a trecutului, se trans-
forma într-o formulă conservatoare.
Tot ce nu era „o continuare a tre-
cutului", pentru Ilarie Chendi era
fals. De unde și condamnarea în
bloc a mișcării simboliste și a
activității lui Macedonski. „Simbo-
liștii noștri, scrie criticul, nu au
de felul lor nici o legătură cu dez-
( continuare in pag. 15)
Aurel SASU
exteriorul și interiorul clădirilor și
în unele forme literare: barocul
convertește în fapte stilistice ele-
mentele unui univers infinit.
Poate că nu întîmplător în acel
„secol de aur" al culturii și litera-
turii române, doi mari oameni de
spirit, doi europeni recunoscuți la
vremea lor în occident, au fost mar-
cati, și în sensul gustului și al cul-
tivării exoticului de tendințele se-
colului al XVII-lea renascentist, ba-
roc și clasic.
Nicolae Milescu și Dimitrie Can-
temir întrupează în operele lor (de-
sigur, nu egale din punct de ve-
dere literar) două forme de exotism
pe care încercam să le distingem
mai sus : exotismul călătorului eu-
ropean din Renaștere și cel al ba-
rochistului de la sfîrșit dc Renaș-
tere, o formă „primitivă" și una
elevată, una existențială și una es-
tetică.
în proiectul unui studiu despre
arta exotică, Victor Segalen nota că
ar începe cu Marco Polo. Pentru
secolul al XVII-lea european, Spă-
taru Milescu este un Marco Polo
ce călătorește într-o țară necunos-
cută, așa cum Inco Garciloso sau
Francesco Alvares o făcuseră mai
înainte în alte ținuturi.
Spătarul era un călător încercat ;
el fusese și la Paris, într-o misiune
la Ludovic al XlV-lea, pentru a sus-
ține cauza domnitorului Gheorghe
Ștefan. Milescu nu scrie însă des-
pre călătoriile lui europene ci des-
pre marea sa aventură într-o țară
imensă și ciudată. El descoperă ast-
fel China, peisajul și oamenii ei,
moravurile, datinele, legendele, ma-
rile ei construcții arhitectonice și
se miră de deosebirea existentă
această lume și lumea din care ve-
nea el. Ca și Menendez Pinto sau
Francesco Alvares, el ne comunică
„adevărate informații" (cartea lui Al-
vares se intitula, desigur nu fără a-
dresă polemică, Adevăratele informa-
ții despre ținuturile preotului loan
din Indii, 1520) despre China, atît în
Jurnal cît și în Descriere. El se
simte mereu un european și expri-
mă judecăți de diferențiere între
cele două culturi. Reacțiile călăto-
rului sînt de admirație față de po-
porul chinez, de mirare, de res-
pingere, de extaz față de diversele
realități pe care le cunoaște. Călă-
toria sa este (și autorul o știe) una
neobișnuită, o experiență existen-
țială insolită, ea îi dezvoltă imagi-
nația și, mai ales, dă posibilitatea
europeanului să se simtă european,
în China, scrie călătorul, se găsesc
multe lucruri care nu se mai află
nicăieri. „Cine stă să privescă lo-
cul de așezare al acestei împărății
poate spune că pare o lume deo-
sebită, despărțită de tot restul pă-
mîntului" (Descrierea Chinei). Din-
colo de consemnarea exactă, Miles-
cu sc lasă furat de pitorescul locu-
rilor. Curiozitatea și uimirea îl fac
să descrie amănunțit ciudatele for-
me de civilizație intilnite. Iată un
exemplu : „Turnurile și clopotni-
țele sînt astfel zidite : din piatră
cioplită sau cărămizi^ au formă oc-
togonală, peretele dinlăuntru este
lucrat din marmură pestriță și este
așa de neted, că strălucește mai ta-
re decît oglinda. Zidul din afară
e făcut din porțelan și e împodo-
bit cu fel de fel de flori și pă-
sări (. . .) înălțimea unora e mai
mare de o sută de stînjeni, de a-
semenea lărgimea nu le este nici ea
așa de mică și între cele două zi-
duri, spre marginea turnului, se a-
flă o scară răsucită care are cîte
o ieșire la fiecare cat și de jur îm-
prejurul turnului este cioplit (un
cerdac) din marmură frumoasă, și
la fiecare cat sînt așezate zăbrele
din fier aurit. La un turn sînt nouă
sau șapte asemenea caturi și ori la
fiecare, ori numai la cel mai de sus,
sînt atîrnați niște clopoței care,
cînd adie vîntul, scot un murmur
îneîntător".
Dacă pentru romantici Orientul,
în general, va fi „un Orient al vi-
sului, al sprintului și al artei", pen-
tru călătorii renascentiști — între
care și Milescu — Orientul înseam-
nă experiență existențială în primul
rînd o experiență în care indivi-
dualitatea umană se confruntă
cu diversitatea lumii iar din aceas-
tă confruntare se nașțe sentimentul
exoticului și apoi exoticul artei.
Prin Dimitrie Cantemir, sentimen-
tul exoticului se convertește în for-
me estetice. Impresiile noi și di-
verse, percepțiile multipolare elibe-
rează fantezia, geniul creației și în-
demînarea artistică. Ca orice scri-
itor baroc, Dimitrie Cantemir „se
eliberează" în forme variate, ciu-
date, fantastice sau reale. Orientul
fusese și pentru el o experiență,
dar o experiență trecută. Nu
trăirea existențială a Orientu-
lui este ceea ce contează ci
efectul artistic al ei. In Despre Isto
ria ieroglifică, Manuela Tănăses-.u
observa că „o aromă sudică, de ci-
trice și mirodenii, plutește peste
pagini. Animale rare, plante necu-
noscute la noi sînt descrise minuți-
os". Bosforul înfățișat de Cantemir
nu este unul real ci unul construit
dintr-o infinitate de imagini asam-
blate pentru a realiza un „paradis
terestru". Scriitorul nu mai respec-
tă criteriul realului, ca numeroșii
scriitor-călători din Renaștere, ci pe
acela al fanteziei născute din per-
cepția infinității lumii și varietă-
ții formelor : „iară pe șesurile
cîmpului aceluia și pre o parte și pre
altă parte de apă, atîta cîmpul cu
otavă înverdziia, cît ochilor preste
tot o tablă de zmaragd mereu a fi
se părea, în carile tot chipul de
flori din firea răzsărite, ca cum cu
mina în grădină, prerind și pre so-
coteală ar fi sădite, cuvios să îm-
prăștiia, și cînd zefirul, vîntul des-
pre apus aburiia, tot feliul de bună
și dulce mirosală de pe flori scor-
niia.. .* etc. Alteori scriitorul se a-
venturează cu imaginația spre a-
pele Nilului, în deșertul exotic cu
minunile lui zoologice.
Că exoticul este la Cantemir o
„posibilitate stilistică" ne îndeamnă
să susținem și faptul că de cele
mai multe ori el se încadrează
structurii alegorice a cărții. Scopul
descrierii cetății Bosforului este a-
cela de a vorbi despre lăcomia Por-
ții. Dezvoltarea și rodirea nefireas-
că a citricelor semnifică bogăția ne-
firească a împărăției turcești. Dar,
inainte de a interpreta alegoria, i-
maginația cititorului se desfață cu
creația, în parte reală, în parte fan-
tezistă a acestei „Wunderland".
Descrierea cetății Epithimiei sau cea
a Capiștei Boadzei Pleonexiei sînt,
dincolo de semnificația alegorică,
creația unui meșteșug desăvirșit și
a unei fantezii ilimitate : „Deci cît
meșteșugul vărsatului temelii ceii
de metal și cît iscusită și ascuțită
mintea vărsătoriului și tipăritorului
ar fi fost, florile și frundzele, ca-
rile una pe su,bt alta vîrite, și lo-
zele una cu alta frumos împleticite,
și șerpii, carii printre frundze și
printre loaze se vîrîia și coadele
zmicelele își învătuciia, arăta. Așiș-
derea, tot feliul de pășiri, de ji-
ganii de lighioi și de pășiri peste
toate locurile să arăta, unele în
pomișori cuiburi își făcea...“ etc.
Scriitorul continuă, într-o frază u-
riașă, să descrie minuțios mișcă-
rile tuturor formelor animaliere ce
împodobesc clădirea. La fel de stra-
nie este și clădirea Capiștei Plco-
nexiei : „Tot păretele de sus pînă
gios neted și de cît diamantul mai
luciu era, atîta cit dziua lumina
soarelui ca printr-un prea curat
cristal înlăuntru pătrundea și lumi-
na dinlăuntru cu cea din afară una
se făcea, atîta cît nu mai puțină
în capiște decît în aer era. Iară noap-
tea, pe dinlăuntru, candile Ia număr
decît numărul mai multe și de sus pî-
nă gios pre lîngă părete frumos orîn-
duite avea și fiecare candelă cinci
ocă de aur arăpesc trăgea, iară în-
lăuntru o ocă de nard lua (căci în
Capiștea Pleonexiii (undelemnul
măslinului nu arde) carile, după ce
ochiul ceriului se închidea și per-
deaua nopții peste fața pămîntului
se trăgea toate să aprindeau". ..
Barocul Istoriei ieroglifice se de-
finește, în parte, prin exotismul ei.
Ar fi interesant de studiat ceea ce
s-ar putea numi „exotismul
limbajului* la Cantemir. In-
fluențe turcești, arabe, latinești,
grecești, în topică, sintaxă, lexic,
au transformat „rostirea poetică" a
Iui Cantemir într una stranie și a-
parent ermetică. Limba Istoriei ie-
roglifice nu este limba română :
nici cea vorbită, nici cea literară,
ci o limbă română pur artistică,
aproape „artificială*. Imixtiunea
„exotică" a spiritului altor limbi
contribuie Ia realizarea acestei im-
presii.
Și Milescu și Cantemir sînt „eroi"
pentru ceea ce s-ar putea numi o
aventură în lumea exoticului. A-
mindoi rămîn europeni, dincolo de
experiențele orientale mai mult sau
mai puțin esențiale ; ei sînt indivi-
dualități puternice care trăiesc, la
nivele diferite, plăcerea diversului.
Pentru unul, această plăcere rămî-
ne în sfera existențialului, pentru
celălalt ea se converteșe în forme
artistice specifice secolului al XVII-
lea baroc.
Viorica S. CONSTANTINESCU
cietății din. vremea sa imprimă
psaltirii în versuri caracterul pe
care unii l-au numit „autohto-
nism".
Comparațiile : „necurați ca plea-
va" (Psalm 1), „Cum zac pologii"
(Psalm 17), „Ca cerbul pre dealuri
peste măguri nalte" (Psalm 17),
„Di-or sta ca pologii capete că-
zute" (Psalm 67), „Purtîndu-i ca
oile-n pășune" (Psalm 77), „Ca o
cramă cînd i se ia vinul (Psalm
78), „Ca otava ce se trece / De
soare și de vânt rece" (Psalm 89),
„Ca albina ce șade pre faguri"
(Psalm 117) sînt deplin sugestive
în legătură cu diferitele laturi ale
ocupațiilor de căpetenie ale mol-
dovenilor. Expresiile cronicărești :
„Se vorovesc cu sfaturi" (Psalm
2), „Domnul mi-este ocină direap-
tă“ (Psalm 15), „Că moșia mea
este stlăpita / De pre uric în sem-
ne-ntărită“ (Psalm 17), „Giudețele
tale-s adîncime lată" (Psalm 35),
„Și le-a dat cu vecii uric pe mo-
șie" (Psalm 36), „Că mi l-ai dat cu
uric" (Psalm 59) aduc în conștiin-
ța cititorului aspecte ale rinduie-
lilor social-politice locale ; mențio-
narea unor arme și a unor mij-
loace de apărare din vremurile
acelea : „Arcul întins în coardă,
armati strălucește" (Psalm 7), „Și
iată păgînii încordară arce / Pun
săgeți în tolbe să grijesc de lance"
(Psalm 10), „Aibă ei nădejde pre
cai, pre telege" (Psalm 19), sau :
„Nime nu mă va-ntiri să fug la
cetăți / Cu șanțuri, cu tare străji,
cu porți, cu lăcăți" (Psalm 59) o-
glindesc aspecte ale vieții militare
moldovenești ; cuvintele „bogătași"
(Psalm 12), „mesei-" (Psalm 12),
„mișei" (Psalm 67), „breaslă"
(Psalm 88), „megieșii" (Psalm 88),
„moșnenii tăi" (Psalm 121), denu-
mesc diferite categorii sociale fe-
udale din Vremea cînd a trăit și a
scris Dosoftei ; instrumentele mu-
zicale moldovenești — „bucine",
„lăută", „cobuz", „surlă", „bucin
de corn de bour" —, ca și mani-
festările de mare veselie : „naltă
strigare", „zicături multe", „giocuri",
chiar particularitățile dialectale,
moldovenești — „ni-ți cădea", „di-
or sta", „nu mă va-ntiri", „n-a
merge", „ce țî-s ocină", „mi-i du-
ce" etc. — reliefează preocuparea
mitropolitului Dosoftei de a, da
culoare și tonalitate locală psalmi-
lor săi în stihuri.
în așa numitul poem în versuri
„Cronologia Domnilor Moldovei",
Dosoftei folosește, în unele cazuri,
ton „encomiastic aducînd laude
unor domni, chiar cînd nu este
cazul". încercarea sa de a scoate
în lumină, stăpînit de un puter-
nic sentiment național, istoria ță-
rii sale și, mai cu seamă, contri-
buția adusă pentru „creștinătate și
pravoslavie" este, în contextul
condițiilor veacului său, o atitudi-
ne românească.
Originea mitropolitului Dosof-
tei a .prilejuit fel de fel de
ipoteze; s-a mers atît de departe
încît i s-a contestat originea ro-
mână. Documentele istorice judi-
cios interpretate și argumentarea
logică conduc la concluzia că Do-
softei a fost român, un foarte bun
român. Nimeni, în veacul său, n-a
stăruit mai mult ca el pentru
c oniroverse
drepturile limbii române în cult
și în literatură. Asemănînd o car-
te scrisă în limbile „cărturărești"
și „sacre" cu o „fîntînă părăsită",
cu o „grădină încuiată", a tradus
și tipărit mai multe cărți în lim-
ba română ca „să-nțeleagă toți" ;
scriind versuri în limba poporului
său a urmărit să demonstreze că
această limbă nu este cu nimic
inferioară altora ; lucrînd pentru
îmbogățirea și cultivarea limbii
române, pentru aspectul ei literar,
mai mult ca oricare dintre cărtu-
rarii veacului său, Dosoftei s-a do-
vedit unul dintre cel „dintîi ierarhi
ai românimei", un vrednic „ctitor
al literaturii noastre".
13 — Convorbiri literare
ț în exclusivitate „convorbiri4* )
iacob negruzzi, j
urnal (ud
vineri, 20 decembrie 1861
Azi dimineață am primit două scrisori. Una de la Leon scrisă
intenționat de el în stare de ebrietate, iar una de la vărul meu de
la Paris, Eugene Voinesco20. M-am apucat chiar azi să-i răspund
acestuia din urmă, dar n-am reușit să termin scrisoarea. După
amiază am fost vizitat spre uimirea mea de concetățeanul meu
Demetre Niso. Motivul vizitei era să-i împrumute. l-am dat o scri-
soare de recomandare pentru magistru! Toți sînt la fel, cînd n-au
nevoie, te tratează cu răceală și nu se interesează de tine. Dacă
au nevoie, sînt drăguți și foarte amabili. Acest Niso îndeosebi nu
mi-a plăcut niciodată. M-am abținut însă, dat fiind amabilitatea
mea, să-1 refuz. A fost prima vizită a unui concetățean de cînd
m-am mutat în Ritterstrasse și cu toate acestea i-am vizitat de
x-ori. Dar dacă cineva va mai dori ceva de la mine, va veni aici.
Scriind lui Voinesco, s-a făcut foarte tîrziu. 1 1/4 și sunt foarte
obosit.
simbătă, 21 decembrie 1861
După amiază am vizitat împreună cu Pietsch tîrgul de Crăciun,
unde ne-am distrat regește. întîi am făcut cunoștința a două fete
foarte drăguțe. Pe urmă ne-am permis luxul să împărțim copiilor
bomboanele cumpărate în cantități mari de la fete. Intr-adevăr nu
există plăcere mai mare decît să fericești pe cineva. Micuții care
în majoritatea lor priveau bomboanele fără speranțe, fără să fie în
stare să-și cumpere de acolo	ceva, au fost atît de în-
cîntați, de micile daruri pe	care le-am,	distribuit, în-
cît și	noi	ne-am simțit	peste	măsură de	fericiți văzînd
plăcerea și mulțumirea licărind în ochii lor. După ce cu Paetzelt
am stat un timp acasă la mine, eu cîntîndu-i ceva la flaut, ne-am
dus apoi la Colln-Gymanasium și am asistat la spectacolul orga-
nizat de elevi. Ei au prezentat două acte din Piccolomini și unul
din Faust. Deși spectacolul a fost în general slab, pentru posibi-
litățile lor nu puteai pretinde altceva. Cel mai mult mi-a plăcut
în mod cert conaționalul meu Rakowitz în rolul lui Isolani. Sala
a fost plină. Majoritatea spectatorilor erau doamne, în parte foarte
drăguțe. Și ceilalți conaționali au fost prezenți. A fost și Niso,
care la urmă mi-a spus că magistrul i-ar fi dat banii Am cinat
cu Paetzelt la „Jaeger" de pe Spittelmarkt, apoi ne-am dus la
„Braun". Intr-un discurs mai lung, am propus ca și în acest an să
sărbătorim un Crăciun cu cadouri. Propunerea mea fiind accep-
tată, s-a discutat foarte mult despre punctele respective. La urmă
s-a ajuns la o înțelegere. Krebs, Legler, Filter au fost aleși pen-
tru organizare. După seara de băut, am jucat bineînțeles ruletă.
Am pierdut 2V3 taleri. Din fericire n-aveam bani mai mulți la
mine. Acasă am încheiat scrisoarea către Voinesco și am scris jur-
nalul.
duminică, 22 decembrie 1861
In sfîrșit mi-a parvenit o scrisoare de la tribunal .înștiințîn-
du-mă despre acuzație și daja fixată (14 Ianuarie 62) pentru șe-
dința. O a doua scrisoare am primit-o din partea lui Raabe, în
care se adresează corporației pentru prelungirea certificatului său
de onoari»( și-mit spune că a expediat în 9 cei 10 taleri pe tiare
mi-i datora. In cel mult opt zile trebuie să-i răspund. După a-
miază l-am vizitat pe conaționalul meu Nicolai Casimir, la care
se aflau și Michel Gregoriady și Rossi. I-am găsit la jeu. In ora
în care am participat am cîștigat 15 taleri (miza cea mai mare 5
taleri). Seara am cinat la „Kaisegarten". In studiul meu de istorie
am ajuns pînă la moartea lui August și a lui Isus Christos. Mîine
trebuie să lucrez foarte harnic, căci Quaritsch n-a fost mulțumit
în ultima vreme de progresele făcute de noi. 11 3/4.
luni, 23 decembrie 1861.
Bier a sosit de la Wiirzburg și va rămîne aici încă cinci zile
după Anul nou. Mă bucur nespus să-1 văd pe acest flăcău. In
„Kiinigsgarten" l-am întîlnit pe Wilheling. In curînd îi voi vizita
împreună cu Bier. In drum spre casă, l-a întîlnit pe Koch. El mi-a
comunicat să vin la circiumă, deoarece un Domn bătrîn2', vrea
să ne viziteze (domnul Harder, un funcționar forestier). Am băut
la Braun pînă la 2 1/4. Am tras la sorți cine plătește și am scă-
pat. A fost din nou un chef foarte plăcut. Plecai amețit și am
condus din nou o femeie acasă, dăruindu-i 2 taleri. Cam pe la 4
dimineața am ajuns în pat.
marți, 24 decembrie 1861, Crăciun.
Deși de regulă într-o astfel de zi îmi trec prin minte cele mai
triste gînduri, deși simt mai mult decît oricînd despărțirea de
părinți și de aceea mă apucă melancolia, în acest an am făcut o
IACOB
NEGRUZZI
(fotografie
de epocă)
excepție. In primul rînd eram atît de buimăcit de beția din ziua
premărgătoare, încît în cele două ore de repetitor cred că am pro-
fitat foarte puțin. Pe de altă parte, fiind invitat în această seară
la familia Fieweger22, m-am simțit foarte bine și am uitat astfel
puțin de gîndurile rele. Am participat enorm la bucuria celor
mici, a băieților și fetelor lui Fieweger care primiră din toate păr-
țile cadouri în abundență. Atît domnul și doamna Fiewenger cît
și doamna Bertrand au fost extrem de drăguți în această seară.
La 8 serbarea începută foarte devreme era deja pe sfîrșite și ca
atare am luat hotărîrea să-mi încep obișnuita plimbare de Cră-
ciun. Azi însă eram atît de obosit încît n-am ajuns departe. L-am
vizitat pe Gregoriady, la care i-am întîlnit pe Rossi și pe Niso cei
mic, cu care (deși sînt destul de provinciali) m-am amuzat totuși
destul de bine. Apoi am cinat la cafeneaua „Meyer" și ne-am des-
părțit, fiecare plecînd la casa lui. Ia 11 eram din nou acasă. In
așa fel petrec Crăciunul, această mare sărbătoare! Din păcate te
gîndești foarte puțin la rostul sărbătorii și, dedîndu-te plăcerilor,
uiți ceea ce sărbătorești. Pentru mîine sînt invitat la prînz la
Fieweger. In studiile mele de istorie am ajuns pînă la migrațiu-
nea popoarelor și la răspîndirea creștinismului. E îngrozitoare is-
toria împăraților romani pînă la Constantin. Noapte bună !
miercuri, joi, vineri, 25, 26, 27 decembrie 1861
Aceste trei zile sînt cele 3 sărbători mai mari ale protestan-
ților. Aș spune că ele se sărbătoresc atît de fastuos și pe scara atît
de largă, încît pot impresiona într-adevăr în mare măsură. In pri-
ma zi de crăciun am luat masa la Fieweger (Bosco și cu mine).
Am mîncat bine pentru întîia oară după reîntoarcerea mea din
patrie. Ne-am întreținut foarte bine cu familia. Apoi am jucat
whist cu Fieweger, care a dat dovadă de mult noroc. După aceea
ne-am dus la „Braun". Acolo l-am întîlnit pe Lockstedt, abia sosit
de la Gorlitz23. Am organizat banca și rar să fi văzut atîta noroc
ca al meu: după ce inițial pierdusem 30 de taleri, dimineața la
plecare, la 6, eram în cîștig (14 taleri). A doua zi și a treia zi de
crăciun am sosit din nou la 6 acasă. Au fost 3 zile la care mă voi
gîndi și mai tîrziu. Joi ne-am ospătat seara la Krebs și am jucat
rulotă. La terminare cîștigasem 5 taleri. Fiind băuți, ne-a venit
ideea (horribile docta) să mergem la 1 Vz la Filter. După ce am
luat administrarea băncii de la el, am cîștigat nemaipomenit (25
de taleri de la Filter).
In a treia zi de Crăciun, a avut loc serbarea noastră. După
amiază am jucat skat mai întîi la Krebs cu el și Krehn, pierzînd
3 taleri. La serbarea Crăciunului au fost prezenți 16 neoborusieni
(Neuborussen, Krebs, Marggraf, Nefeldt, Lockstedt, Koch, v. Kro-
enen, Paetzelt, Bertram, Krehn, Hitzig, v. Nagrozgi, Bier, v. Das-
calesco, Quaritsch, Filter, Legler). De mult n-am mai trăit o seară
așa de veselă. Ca membru al comitetului, Filter a organizat totul
excelent. Pomul era drăguț, cadourile de tot dragul, băutura ex-
celentă. La tragerea la sorți a cadourilor, am primit o mare și
frumoasă cutie de țigări și cadoul pe care-I adusesem (scrumieră,
oort-țigaret, tăietor ’ de țigări) i-a revenit lui Bosco, care adusese
u 1 album fotografic. Cele mai bune cadouri au fosit un mic panou
de anunțuri din marmură (v. Kroenen; l-a cîștigat Pietsch) și o
culte pentru tutun (de Legler, cîștigată de Bertram). Lipsit de gust
era rodoul adus de Pietsch : o cutie sigilată cu nuci în care era
băga un praf. Quaritsch adusese niște castraveți din lemn și spre
distracția tuturor i-a cîștigat el însuși. Cheful a fost extrem de
plăcut. ’ Sa cîntat cîntec după cîntec, s-au ținut cuvîntări după cu-
vîntări, s-a băut în cinstea tuturora. Dintre cuvîntările cea despre
Legler ținută de mine a fost pe departe cea mai_ bună, fără ca
eu să mă grozăvesc. Și am băut în neștire, astfel că la 1 toți erau
beți. Cheltuielile pe căciulă au fost de 2 taleri (băutura și pomul).
La 2 au plecat toți, dar eu n-am vrut că mă culc a|tît de devreme
într-o zi festivă. împreună cu Koch și Krebs ne-am dus pînă la
„Musenhalle", unde ne-am distrat destul de bine. Am fost atît de
pierdut, încît din nou am plecat cu o femeie. Am luat o droșcă și
după 3/4 de oră ne-am oprit pe Koblankstrasse (acolo am rămas
pînă la 5 și am mers pe jos prin străzi absolut necunoscute, cu
cutia mea de țigări valorînd 5 taleri, pînă acasă, ajungînd pe la
6! Ziua aceasta m-a costat 17 taleri (7 am plătit de fapt pentru
datorii). Această zi îmi va fi mereu o amintire plăcută, dar și un
avertisment.
duminică, 29 decembrie 1862
(greșeală a lui I. Negruzzi, pentru 1861)
Azi am asistat la matineul muzical la operă. Nemaipomenit
mi-a plăcut Patti cîntînd în germană un lied al lui Eckert ; 2)
Hans Bulow interpretînd la pian o partitură a lui Liszt aflată
in posesia sa (e elev al lui Liszt) ; 3) Auer, un evreu de 18 ani din
Pesta, interpretînd o piesă la vioară. E de neimaginat cu cîtă pre-
cizie manevrează și cîtă expresie dă instrumentului mort. Pe de
altă parte doamna Wegner era foarte slabă. A interpretat cîntecul
luceafărului din Tannhăuser. Ar face mai bine să nu mai conti-
nue de loc cu cîntatul și să se dedice numai teatrului, pentru ca-
re are mult talent. Apoi Formeo interpretînd un cîntec lipsit de
gust despre cifra 3, care ar fi mers într-un teatru de mîna a
doua, nu însă la operă. După amiază l-am căutat împreună cu
Schackamann pe Briefler, de la care vrea să ia lecții de pian. Nu
l-am găsit însă acasă.
luni, 30 decembrie 1861
Am chiulit pentru prima oară de la repetitor. După masă am
jucat ruletă la „Castelli", pierzînd 1 1'2 taleri. Seara la Braun am
recîștigat banii și ceva în plus.
Traducere și note de Horst FASSEL
20) Fiul Smărăndiței Voinescu, născută Negruzzi.
21) Cel mai înalt grad într-o corporație studențească.
22) Karl Fieweger, doctorand în filozofie, adus de
Karl v. Kotzebwe, la Iași ca precep or al copiilor săi.
A plecat la 14. X. 1852 cu frații Negruzzi la Berlin
Doamna Bertrand amintită mai departe, era mama so-
ției sale, Angelique.
23) Orășel situat la granița germano-polonă, lîngă ri-
ul Neisse.
24) Borussia este simbolul Prusiei. E folosit drept de-
numire pentru diverse organizații. Neuborussen e nu-
mele unei corporații studențești.
evenimentele anului
1821 într - un roman
german din sec. XIX
La 14 ani s-a înrolat în armată
și a participat la războiul din
Polonia. La 30 ani a pus capăt
carierei sale militare, fiind dez-
gustat de viața cazonă. A călăto-
rit mult, a străbătut Franța, Ita-
lia, Suedia și a scris un număr
însemnat de piese de teatru și de
romane. Iată ce se poate spune
pe scurt despre lulius von Voss
(1768—1832) ale cărui scrieri um-
plu coloanele dicționarelor biogra-
fice din secolul trecut, dar care
azi este cu desăvirșire uitat. In
consecință nu e de mirare că nici
romanul șău Begebenheiten ei-
nes jungen Theologen in der Mol-
dau und Griechenland, (Berlin.
1826) nu a mai intrat in atenția
cercetătorilor. El rămîne totuși
un foarte atractiv amestec de a-
devăr și ficțiune și este una din
puținele (dacă nu singura) atesta-
re a mișcării lui Tudor Vladimi-
rescu din Moldova în literatwa
germană.
Prezentarea autorului german,
se face in cadrul sferei romanului
pedagogic, foarte îndrăgit în sec.
XVIII. Tot de la iluminiști este
împrumutată figurța personajului
principal Gotthold Dultmann, re-
prezentînd „străinul" care nefiind
implicat afectiv în sistemul rela-
țiilor sociale, le judecă cu mult
simț critic sugerînd căile cele mai
indicate pentru remediere. In fe-
lul acesta Voss se încadrează în-
tr-o tradiție începută cu celebrele
„Lettres persanes" ale lui Mon-
tesquieu și continuată de Voltaire,
Wieland și Lenz. Amintim că în
aceeași serie evolua și un alt ro-
man german avîndu-l de data a-
ta ca erou pe un român care tre-
ce în revistă realitățile germane.
Ne referim la romanul lui F. Chr.
Mayer Romanj,... Nilrnberg, 1785
și constatăm că Dultmann aplică
de fapt în Moldova, ceea ce a
învățat Romanj în Germania: un
sistem de economie națională. A-
vem deci o continuitate în cazul
celor două personaje, întregită a-
poi de figura lui Laskar Vioresku
la W. Kotzebue (1813—1887) unde
moldoveanul de baștină e acela
care realizează o gospodărie mo-
del și impulsionează reașezarea o-
rînduielilor sociale din patria sa
pe un sistem de principii rațio-
nale.
Dacă pe planul personajului
principal am constatat o încadra-
re într-o anume succesiune, să
vedem, ce probleme dezbate scri-
erea lui Voss. Dultmann vine în
Moldova plecînd de la Halle (un
puternic centru de studii asupra
României datorită activității cu-
noscutului savant Thumann). I se
încredințează educația copiilor bo-
ierului Grigore Suli. După sosire
observă peste tot lipsuri. Oame-
nii au multe calități (simț artis-
tic, agerime, omenie) dar como-
ditatea, dezinteresul, care sînt du-
pă părerea lui Voss urmări ale
situației lor istorice. îi împiedică
să le pună în relief. Odraslele
boierești cu care se ocupă Dult-
mann la început sînt un fel de
copii ai naturii în genul lui Rous-
seau. Folosind metodele lui Pes-
talozzi, Dultmann reușește în scurt
timp să le trezească cele mai no-
bile sentimente, încît în cele din
urmă participă distingindu-se in
luptă, în mișcările pentru indepen-
dența națională. O sarcină mai
grea o are Dultmann în cazul bo-
erului și al sătenilor. Ei țin la o-
bișnuințele lor și numai eu fapte
concrete Dultmann izbutește să le
cîștige încrederea : pornește pe Ji-
jia în jos cu plute pînă la Vama
și apoi la Constantinopol. Aici co-
mercializează lemnul moldovenesc
și cerealele achiziționate din Do-
brogea. După acest prim succes,
obține amenajarea unui canal,
transformînd mlaștinile în pămînt
arabil. Aplicînd în agricultură ce-
le mai avansate metode, urmate
nemijlocit de recolte bogate. Beția
e combătută prin muncă și prin-
cipiul utilității își spune cuvîntul:
ținuturile din jur se îmbogățesc,
intrigile ciocoiului Antonio sint
zădărnicite și rațiunea triumfă.
In momentul acesta izbucnește
mișcarea lui Tudor Vladimirescu.
Țăranii luptă cu eroism și abne-
gație, dar in fața lor se află un
dușman supranumeros. In același
timp majoritatea boierilor stau la
o parte, avînd interese comune cu
turcii. Iar guvernul Moldovei îi
poate ajuta numai în mod tacit și
pe ascuns pe cei răsculați, deoa-
rece marile puteri nu sprijină
lupta moldovenilor și grecilor pen-
tru independență. Alexandru Suli,
fiul boierului, ajungînd unul din
conducătorii luptelor, trebuie să-și
părăsească patria, împreună cu
sora sa și tatăl său. Dultmann im-
plicat și el, este arestat după tn-
frîngerea răscoalei, dar oficialită-
țile îl ajută să evadeze. Retrași
în Polonia eroii se reîntîlnesc spe-
rind că într-un viitor nu prea
îndepărtat cauza lor va avea mai
Convorbiri literare—14
mulți sorți de izbîndă ,atunci cînd
peste tot rațiunea și civilizația cea
mai avansată se va impune in
patria lor. In ciuda nostalgiei du-
pă pămînturile natale, eroii se
consolează atunci cînd binefăcă-
torul lor Dultmann se căsătorește
cu fosta sa elevă, Irina Suli. A-
cest happy end are menirea să
facă uitate în parte tragicele eve-
nimente, care au distrus realiză-
rile atît de promițătoare din sa-
tele de pe malul Jijiei.
H. F.
ILUSTRAREA SPIRITULUI CRITIC
(urmare din pag. 13)
voltarea firească a literaturii noas-
tre“ (Schite de critică literară, 1924).
Frumoasele declarații : „Actualita-
tea, da asta vrem s-o fixăm11 sau :
„Noi trăim cu vremea și vremea
este în scrisul nostru11 nu fuseseră
decît în parte onorate.
3.	PROFESIONALIZAREA
CRITICII
Nu se poate vorbi la noi, pînă
în prima jumătate a secolului al
XX-lea, ca în Franța de exemplu,
de o critică vorbită, spontană „fă-
cută de publicul însuși11, luată chiar
numai ca o „existență teoretică11,
nici de o critică de artist, făcută
adică de scriitori. Se poate susține
însă că, cel puțin pentru a doua
parte a secolului al XlX-lea, cri-
tica română era ca și aiurea „o
succesiune de profesori de fapt sau
de drept11 (A. Thibaudet) și că în-
vățămîntul fără să înregistreze cu
promtitudinea ziaristicii sau cu a-
plecarea polemică a presei, în gene-
ral, variația de valoare a unei li-
teraturi în plin proces de evoluție,
oferă primele elemente ale unei
conștiințe critice, înțelegînd prin
asta primele eforturi de apropiere
de literatură cu mijloacele literatu-
rii înseși. Mărturie stau manualele
și tratatele de retorică, de stil sau
de teorie literară ale lui I. P. Mol-
nar, S. Marcovici, D. Guști, Al. Dră-
ghicescu, Cristu Negoescu, I. Manliu
și alții despre care, e adevărat, nu
știm astăzi mare luciu. Cele cî-
teva fericite excepții nu fac decît
să confirme regula. Și, dacă în
Franța „vreme de o sută de ani
meseria de critic a fost oarecum
o prelungire a meseriei de profesor.
Ca și a meseriei de ziarist11, situa-
ția, la noi, fără să exagerăm n-a
fost mult diferită, mai ales că în
Ardeal „lupta dusă de ziarist era
completată în mod stăruitor de a-
ceea a lucrătorului harnic în do-
meniul literaturii11 (D. Popovici).
Dar tratatele de literatură ale pro-
fesorilor înșirați înainte inventariau
trecutul : genuri literare, valoarea
de document a istoriei, raționalita-
tea creației etc., în. timp ce foile-
tonul, cronica literară achiziții ex-
clusive ale ziaristicii, instituiau o
ordine în literatura originală, altfel
spus tindeau spre o „discernare a
prezentului11, operația polemică prin
definiție și mult mai dificilă.
„Epoca poeziei contemporane nu
poartă pecetea unor individualități
distinse", constata 11. Chendi în
1903, justificîndu-și într-un fel ac-
țiunea critică împotriva „falșelor
direcțiuni ale poestrașilor multico-
lori11 și împotriva „scandalului ca-
lomniilor", destul de frecvente în
această epocă de tranziție. Dar,
chiar dacă se recunoștea că „pa-
ralel cu cercetările istoriei merg
și cele literare11 și chiar dacă se lua
în considerare „superficialitatea și
lipsa de disciplină a studiilor din
trecut", nu se putea impune ideea
că singura metodă obiectivă era
critica izvoarelor. E adevărat însă
că aceasta era direct legată de cer-
cetările istorice, ori pentru tribu-
niști istoria națională era „o ramu-
ră a literaturii naționale", așa cum
nici idealul național, științific și
literar nu erau Înțelese separat. Im -
portant era însă altceva. Criticul
oficial putem spune, al „Tribunei"
publică în volumul Foiletoane, din
1904, articolul Dreptul criticii, pa-
rafrază după Kritiker und Kritikas-
ter. De fapt, formula traducea o
convingere mai veche, spusă cu alt
prilej : „critica este o datorie". Să
ne amintim și cîteva puncte din
programul critic al lui Heliade, din
1847 : „.. .La traducții a se face nu-
mai observații de limbă. In versuri
a se observa limba și versificația.
Bazele pc cari se fac observațiile
nu vor fi decît baze generale de
logică, de estetică, de retorică, de
gramatică generală, de gramatică ro-
mână în ceea ce intră în natura
limbei". Și totuși, în condițiile pu-
ținătății literaturii românești, poe-
tul nu credea în acțiunea critică.
Și era firesc, pentru că zestrea a-
vuției noastre literare, în afara tra-
ducerilor, era destul de neînsemna-
tă. După nici o jumătate de secol,
definiția criticii ca o datorie, recla-
ma valoarea însăși a literaturii ori-
ginale și justificarea universului
moral al operei. De-ar fi să atri-
bui o intenție pedagogică criticii
tribuniste aș spune că ne-a învă-
țat nu atît să descoperim valori,
cît să le verificăm și să le culti-
văm pe cele existente.
DILONA HRENIUC — Rădăuți. După cum veți fi obser-
vat, în ultimul timp am răspuns numai celor care ne trimit
lucrări deosebite față de cantitatea de maculatură produsă de
începători. Epistola prin care ne admonestați nu a produs
vreun efect asupra noastră; mai curînd versurile dv. ar pu
tea să ne „îmbuneze", dacă nu ar suferi de atîta răceală, de
atitea inadvertențe, de atîtea exprimări voit șocante; pînă și
titlurile pe care le dați sînt concludente in această privință;
iată cîteva: Sentință, Lașitate, Contribuție. Iată cum „dema-
rați" în poezia Viața; „Caii pasîndu-și (??) urcușul spre mi-
ne, I Uriașe grămezi înlănțuite / Sub gheara amurgului pier-
dut / Ca o amintire în buzunarul drept (??) / Al tăcerii...".
Mai aproape de autentic sînt cîteva versuri din Acum ; „A-
cum, să reașezăm / Intre acești doi bulgări / de soare, / Mîn-
gîindu-i pe creștet / Să visăm, Traversînd / Firida sufletu-
lui nostru."
ION DIACONU — București. Mai așteptăm. Publicăm o
foarte frumoasă poezie a dv.:
Acolo, cînd, departe
pe acolo trebue să mai fi trecut
altă dată
neprihănirea lutului din mine,
prea înaltă e liniștea
prea neașteptată noaptea cînd vine —
pietrelor arse
trebuie să le redau căldura,
apele nu mai curg
pe drum de mătasă,
nu a mai rămas decît cîntul
pe zborul de păsări
cînd zarea se cerne departe,
sfioasă.
Nu : GHEORGHE BERCE A — Roșiorii de Vede, LIVIU
CANGOPOL — Iași, PETRE DANIEL UMARU — Craiova,
IACOB VIZITIU — Iași, IULIA VIRGIL — Alba-Iulia,
GHEORGHE VRACIU — Piatra Neamț, MIHAI NĂDEJDE —
Galați, TEO MANUL — Iași, GEORGE CHIORĂSCU — corn.
Ștefan cel Mare — jud. Ialomița, RADU II.IE — Luduș, DAN
CERNESCU — Baia Mare.
MAI TRIMITEȚI : S. VLADIMIR — București, ADELINA
NICOLAESCU — Iași.
loanid ROMANESCU
dintre sute de catarge
Publicitate convorbiri
litoral ’74
0 atenție deosebită se acordă
sezonului estival din acest
an pc litoral.
Oficiul are locuri cu ca-
zare la hoteluri din Mamaia,
Eforie Nord, Eforie Sud, Venus,
Saturn și Cap Aurora. Preț infor-
mativ : 1—31 mai : 40 lei pe zi
pentru masă și cazare; 1—15 iunie:
45 lei pe zi ; 16—30 iunie : 50 lei
pe zi ; 1 iulie — 31 august : 104
lei pe zi ; 1—15 septembrie : 50 lei
pe zi ; 16—31 octombrie : 40 lei
Pe zi. Cazarea la vile în Eforie
Sud cu preț informativ 50 lei Pc
zi. Cazarea la case particulare în
Eforie Nord și Eforie Sud, preț in-
formativ 12 zile 1.100 lei de per-
soană.
Biletele se valorifică în serii de
12 zile la care Se percepe un co-
mision de 5 la sută. Pentru peri-
oadele 1 mai — 15 iunie și 1 sep-
tembrie — 30 octombrie locurile se
pot valorifica și pentru perioade)
mai mici de 12 zile sau numai ca-
zarea. De asemenea, în aceste pe-
rioade turiștii aflați pe litoral pot
participa la excursii în Delta Du-
nării, Adam Clisi, plimbări de a-
grement cu vaporul Pe mare, ex-
cursii în R.P. Bulgaria Ia prețuri
avantajoase.
Tuturor participanților li se a-
cordă 50 la sută reducere pe C.F.R.
odihnă și tratament
Dînd prioritate utilului, pu-
tem anunța pe cititorii
noștri că Oficiul județean
dc turism Iași Ie oferă
în tot cursul anului locuri,
la odihnă pentru localitățile Bor-
șa, Bușteni, Borsec, Balvanyos,
Cheia, Colibița, Lacul Roșu, Mo-
neasa, Păltiniș, Predeal, Pîrîul Re-
ce, Izvoarele, Sinaia, Sovata și
Tușnad ; pentru tratament la Ama-
ra, Bazna, Borsec, Buziaș, Bălță-
tești, Balvanyos, Călimănești, Că-
ciulata, Covasna, Eforie Nord, Băi-
le Felix, 1 Mai, Govora, Geoagiu,
Herculane, Moneasa, Malnaș, Man-
galia, Olănești, Ocna Sibiului, Pu-
cioasa, Sovata, Slănic Moldova,
Sîngeors, Simeria, Tușnad, Techir-
ghiol, Vatra Dornei, Vîlcele.
Cazarea se asigură în vile con-
fortabile, iar tratamentul este apli-
cat de personal cu înaltă califica-
re. Copiii pînă Ia vîrsta de șapte
ani beneficiază de cazare gratuită
și reducere 50 la sută Ia masă.
Copiii dc la 7 la 14 ani beneficia-
ză de o reducere de 50 la sută din
tariful de cazare.
' • •	■ •
dicționar de pseudonime
ION POTOPIN
Pseudonimul poetului Ion
Magnea (n. 1916 în satul
Potopin, jud. Olt.) Liceul la
Caracal, iar Facultatea de
litere și filozofie și I.A.T.C.
la București. A debutat in
revista „Zorile Romanațului"
în anul 1934. Colaborări la
„Astra", „Argeș", „Ateneu",
„Convorbiri literare", „Viața
românească", „Familia", „Lu-
ceafărul", „Orizont", „Stea-
ua", „Tomis" etc. — A mai
semnat : Mihai Arpașu (Ro-
manatul), Ion Cara (Pandu-
rul), Lucian Magnea, Vladi-
mir Truda. Este membru al
cenaclului „G. Călinescu", de
pe lîngă Academia R. S.
România. Pe lingă numeroa-
se traduceri a întocmit și
antologiile : Pentru pace și
prietenie ; 10 ani sub stea-
gul libertății.
SCRIERI: Cartea rănilor
(versuri ; Omagii (poem) ;
Clamor (versuri) ; Educația
estetică prin artă și litera-
tură (studiu).
PREAJBA SCARLAT
Numele literar al poetului
și prozatorului Nicolae Ne-
greanu (n. 3. VIII. 1875 la
Preajba, fostul județ Roma-
nați), liceul la Craiova și
Școala de ofițeri din Bucu-
ajuns la gradul de general,
rești. Ofițer de carieră, a
In „Universul" a publicat
cu pseudonimul G. Nedoi.
Pe lîngă traduceri a publi-
cat poezii originale, epigra-
me și proză, fără să-și adu-
ne creația în volum.
PRIGOR MAURA
Pseudonimul prozatoarei
Corabia Simionescu (căsăto-
rită Cotescu), născută la 15
august 1900 la Slatina. A
urmat cursurile Școlii cen-
Pentru toți rosesorii biletelor de
odihnă și tratament se asigură o
reducere de 50 la sută pe C.F.R.
și I.R.T.A.
băile strunga
La 53 kilometri dc Iași, pe
șoseaua asfaltată Iași —
Roman, la o altitudine de
226 m și lîngă o pădure
pitorească sc află Stațiu-
nea balneară Strunga ce funcție
nează	sezonier în perioada 20
mai	—	10 octombrie. Cazarea este
asigurată în vile de confort II și
III (camere de la 2—5 paturi), ma-
sa este servită la cantina stațiunii,
asistența medicală fiind asigurată
cu personal de specialitate.
începutul și terminarea seriilor
(dc 18 zile) ; 20 mai — 6 iunie, 7
iunie — 24 iunie, 25 iunie — 12
iulie, 13 iulie — 30 iulie, 31 iulie
— 17 august, 18 august — 4 sep-
tembrie, 5 septembrie — 22 sep-
tembrie și 23 septembrie — 10 oc-
tombrie.
In stațiune există instalații pen-
tru băi sulfuroase .stații aerosoli și
inhalații, hidrotermoterapie și e-
lectroterapie.
Indicații terapeutice pentru cura
internă: boli ale tubului digestiv
și ale glandelor anexe, gastrită
cronică hiperacidă, boală ulceroa-
să, afecțiuni inflamatorii cronice
ale intestinului, urmări după he-
patite acute, toxice, infecțioase,
cronice, stări alergice alimentare,
colicistită cronică, dischinezii bi-
liare.
Afecțiuni ale aparatului urinar :
litiază uriană, urmări după inter-
venții operatorii pe căile urinare.
Bolile aparatului respirator : ri-
nite, rino-faringite, rinite cronice
ozenoase, laringite și sinuzite, bron-
șite, boală astmatică, bronșiectazie.
Bolile sistemului nervos perife-
ric : nevralgii, nevrite, plexite, ne-
vroză astenică.
Bolile aparatului locomotor: re-
umatism inflamator, secundar, po-
liartrită reumatoidă, spondilită an-
chilozantă, artroză, spondiloză reu-
matismală, sechele posttreumatice,
discopatie.
Afecțiuni asociate: boala hiper-
tonică, ateroscleroză, artetrită, une-
le afecțiuni cronice ginecologice,
boli de nutriție.
Stațiunea are un climat bun pen-
tru cură de odihnă și tratament ;
de asemenea posedă cinematograf,
restaurant, cofetărie, iar împreju-
rimile oferă prilej de excursie.
Prețul unei pensiuni complete :
31 și 34 lei pe zi.
Biletele se pot procura la Ofi-
ciul județean de turism Iași, Piața
Unirii 12 sau direct în stațiune Ia
Biroul O.J.T.
excursii
Tot prin acest Oficiu puteți
petrece un revelion în ța-
ră sau peste hotare pentru
care trebuie să vă hotă-
rîție din timp și să vă
alegeți varianta preferată. Turiștii
străini își pot procura prin acest
oficiu diferite mărfuri pe valută,
li se asigură o gamă variată de
servicii și pot efectua schimburi
valutare. Unitățile Oficiului pen-
tru Iași sînt: hotel și restaurant
Unirea, Motelul Bucium, restau-
întocmit de Gh, CATANA
trale de fete din București,
după care a făcut studii
universitare la Geneva. A
debutat în „Vitrina literară"
(noiembrie, 1929), colaborînd
și la „Adevărul literar",
„Munca literară", „Țara
noastră", „Tribuna femeii"
SCRIERI: Statuia care ar-
de (roman, București, 1934) ;
Tundă (nuvele, 1936).
QVIL TANA
Numele literar al poetei
Maria Ana Oardă (n.	27.
XII. 1894 la București. Pseu-
donimul Tana Qvil și l-a
luat, după propria mărturi-
sire, desfăcînd în două,
pentru a fi mai accesibil,
numele soției lui Tarquiniu
Bătrînul, al cincilea rege al
Romei : Tanaquil (Tana Qvil).
A debutat în revista ieșeană
„Deșteptarea politică și so-
cială" (18. VI. 1917). Licen-
țiată în litere, a fost, un
timp, profesoară de limba
română și istorie la București,
precum și translatoare la Mi-
nisterul Muncii. A colaborat
intens la „Contimporanul"
lui Ion Vinea (în acea peri-
oadă era soția lui), „Clopo-
tul" (revistă de avangardă
redactată de H. Gad) în
„Chemarea" și „Facla". A
tradus din Romain Rolland,
Lautreamont etc.
SCRIERI; Nocturne (ver-
suri, E.P.L. 1968) ; versuri în
„Antologia literaturii române
de avangardă", București,
1969, pag. 418-423.
Scrieri despre : Sașa Pa-
nă — prefață la volumul
„Nocturne", E.P.L.,	1968,
pagina 5-32.
RANETTI GEORGE
Numele de familie al scri-
itorului era, de fapt, Ranete.
Scriitorul s-a născut la 18.
X. 1875 la Mizil și a murit
la București (2 mai 1928). A
început să scrie din clasa a
Vll-a de liceu la „Adevă-
rul literar. A colaborat cu
Tony Bacalabașa la „Moș
Teacă" și cu I. L. Caragiale
la „Moftul român" împreu-
nă cu N. Țăranu a scos re-
vista umoristică „Furnica". A
mai semnat cu pseudonime-
le : George Biciușcă, Gh.
Biciușcă, Caiafa, Coco Cyr,
Cyrano, Delacoperativă Ghe-
orghe Delacoperativă, Ghi-
ță Delacoperativă, Delagam-
brinus Ghiță Delagambrinus,
Ghiță Delamizil, Jorj Dela-
mizil, Don Ghițos de las Ga-
brinus y Mizilos, Don Pala-
du, Ghiță Kiriac n-a pas
d'argent, Lord Ghytza, Ma-
dam Mizil, Marchizul de
Kogalac, Nagor, Namuno,
Chiriac Napadarjan, Kiriac
Napadarjan, Netty, Ghiță
Nifilistul, Peneș, Prințul Ghi-
ță, Prințul Ghitza, Prin-
țul Ghytza, Putifar, G.
Ranetty, Rigola, V. V. Rița,
Rolla, Romeo, Sarsailă, Spi-
riduș, San Sander, Sander-
Nagor, Sandernagor, Taras-
con, Dr. Tarascon, Tarasco-
nată, Tarasconievici, Contele
de Techirghiol, Tovarășul
Ghiță. Volumul de versuri -
De inimă albastră (Buc.,
1899), l-a semnat Doni Pa-
ladu.
Scrieri : Strofe și apostro-
fe (Buc., 1900) ; Ahturi și
ofuri (Buc., 1901) ; Eu rid,
tu rîzi, el rîde (Buc., 1904) ;
Fabule (1907) ; Romeo și
lulieta la Mizil (ț907) ; Să-
racu Dumitrescu (1907) ;
Schițe vesele (1909) ; Mata-
che Pisălog (1914) ; D'atunci
și d'acolo (poezii, 1921) ;
Poezii (1924) ; Domnișoara
Miau (roman, 1926) ; Madam
Strakinidy (1928) ; Versuri
(B.P.T., 1956).
Scrieri despre : Mihu Dra-
gomir — prefață la ediția de
„Versuri" (1956) ; Horia O-
prescu : „Scriitori în lumina
documentelor" (Buc. 1968) ;
Lucian Predescu : Enciclope-
dia Cugetarea (Buc. 1940) ;
M. Straje : Dicționar de
pseudonime (București, 1973).
Strunga : pavilionul central
rantele lașul și Ciric, hotelurile
Victoria și Continental și Hanul
la „Trei sarmale", toate oferind
servicii la prețuri convenabile.
Posibilitățile de cunoaștere a
frumuseților patriei fiind multi-
ple și variate, Oficiul comunică
din timp prin presă, radio și afi-
șe excursiile organizate pentru de-
semnarea cărora se ține cont dc
sugestiile și preferințele turiștilor.
Condițiile moderne de cazare și
transport, deci deservirea turistică
contribuie ca numărul celor ce a-
pclează la aceste excursii să fio
din ce în ce mai mare.
Pentru orice informații supli-
mentare, Oficiul județean de tu-
rism Iași, Piața Unirii 12, telefon
15236.
Motel Bucium.
15 — Convorbiri literare
Intre poeziile născute la confluența civilizațiilor poe-
zia turcă se distinge printr-o notă aparte. Cu o exis-
tență milenară ea a apărut și s-a dezvoltat la umbra
marilor culturi orientale. Aceasta se poate vedea atît
din textele poetice mai vechi cît și din cele clasice.
Fără a impieta cu nimic importanța acestei lungi peri-
oade ci mai degrabă pentru a pune mai bine în eviden-
ță marea mișcare poetică contemporană care a conden-
sat într-un timp relativ scurt un fenomen liric de pro-
porții, am putea spune că deosebita afirmare a poeziei
turce s-a produs în secolul nostru. Contribuția poeților de
față, cu toții aflați la deplina maturitate adică in pose-
sia unor opere definitiv dimensionate, este fundamen-
tală. Aceasta le-a adus satisfacția de a fi așezat poezia
turcă pe baze noi. Un lucru este clar și anume că această
poezie se sprijină aproape în exclusivitate pe existență. Nu
vom găsi în perimetrul ei jocul .gratuitatea, ci întot-
deauna un interes major pentru destinul omului. Dacă
ne-am întreba ce anume a produs aceste substanțiale
schimbări, răspunsul nu e greu de găsit. încli-
narea spre obiect și deci spre demitizare, dorința
de a transforma viața zilnică în poezie pretutindeni pre-
zentă, dovedește pe deplin acest lucru. Această "dez-
ghețare" din miturile orientale hieratice și generale pe
baza cărora s-a creat o poezie mare dar uneori mono-
tonă, din cauza! reducerii ei la un număr mic de „mo-
tive" i-a asigurat atît originalitatea cît și succesul. Ori-
ginalitatea deoarece în acest fel a scăpat de vechile in-
fluențe, obligînd-o la găsirea unui vad propriu. Succesul
deoarece ea se prezintă ca poezie europeană proaspătă
dar care mai poartă încă în străfundurile ei aura ori-
entului.
N. 1
poeți turci
contemporani
Necati Cumah
Oaspetele
Cele mai frumoase poeme
Le-am scris pentru femei pe care nu le-am iubit
Și in viață am cunoscut doar femei ca tine
Pentru tine am început acest cintec
Pentru tine care stai leneșă în patul meu
Și mă privești cu ochii obosiți.
Tu doar în noaptea asta mi-ai ieșit în cale
Singură cu umbra ta în întunericul moale
Erai ca un copil care casa și-a pierdut,
Mirosul de sărăcie al părului, paltonul descusut.
Mă întristează hainele tale.
Nu ești frumoasă dar în întuneric o statuie ai putea fi
De cînd oare te tîrăștl prin oraș.
Bănuiesc că ai un temperament vesel
Dar stai departe învelită în lacrimi,
Fată încolțită de cîini
Nici umbră n-a mal rămas din feciorelnicia ta.
Cînd mă gîndesc la brațele tale pale,
Ai fi vrut să rămîi să nu mai pleci niciodată,
Dar totul a fost cum a fost, totul s-a sfîrșit,
Cel mai bine e să-mi fii oaspete, dormi liniștită în
întunericul moale
Urmarea nu e nici în inîinile mele și nici în ale tale!
doi poeți
ciprioți
Kypros Hrisanthis avînd
la bază studii de medicină
la Atena și Londra, făcînd
parte din conducerea nume-
roaselor societăți și institu-
ții de cultură și literatură,
fiind și director a unor re-
prezentative publicații, a
cultivat poezia, teatrul, ro-
manul. reportajul etc. Crea-
ția sa este încununată cu
diferite premii literare și
cunoscută în Anglia, Fran-
ța, Germania, Bulgaria, etc.
Patosul patriotic, îmbinat cu
un lirism nostalgic al gîn-
dirii poetice transfiguratoa-
re. constituie particularita-
tea esențială a poeziei sale.
Kostas Mondis care s-a
impus în literatura ciprio-
tă, în special prin poezie,
a început să publice încă
din 1939. Elaborează îm-
preună cu Gaston Henry
Aufrere și Andreas Hristofi-
dis acea „Antologie de la
Poesie Chypriote" — Paris
1970. Chiar dacă poezia Iui
K.M. a suferit influența ce-
lei engleze (a studiat așa
de bine pe Eliot), totuși nu
trebuie să uităm că Mon-
dis este o creație aparte a
mediului său, așa precum
alexandrinul Kavafis. El re-
ușește să-și păstreze auten-
ticitatea și armonia versuri-
lor sale și o expresie liri-
că inteligibilă.
A.K.
kypros hrisanthis
Zilele patriei
Strălucitoare zile are țara.
Mărețe și de-o bărbătească fire,
Inalte-n vitejia lor, gîndirîi sublime
Tot mai mărețe c-orice revenire.
Fazii Husnu Daglarca
Thasin Sarap
A cheltui
Eu îmi cheltuiesc vistcria,
Foarte repede, asemeni întunericului pe pămint,
E tristă dar e frumoasă
Călătoria cu muritorii de rînd.
Nu e atît de întuneric, sînt eu obosit
Timpul și visul meu cît de repede pier.
N-am putere să privesc stelele
să mă ascund în cer.
Primesc saluturi din oraș prin iubita,
De dragul iubitei mai respir pe cîmpie
glasul lucrurilor aleargă
între înțelepciune și nebunie.
Nu iau și plec ca un vagabond
S-au ump’ut ulcioarele și în aer lovesc,
Cum de aș putea pleca sufletul meu
De îndată ce timpul și apa nu se unesc.
Am dat tot și acum mă întorc spre
Sărmani, bogați, păsări și fiare
Ceea ce am cheltuit din vînturi în lume
că m-am risipit mi se pare.
Ajută-mă doamne, găsește-mi o salvare,
Se rupe din mine piatra, plîng printre ruine,
Se rupe cu dragoste, cu înțelepciune.
Fructul crengii din mine, petala de trandafir din mine.
Mortul
în cartierul în care nu există popă.
Eu acolo voi muri
Să nu vadă nimeni cît de frumoase sînt.
Picioarele mele, părul în care moartea se odihni.
Pe numele morților, liber și curat
Peste mări fără nime.
Oaie nu sînt musulman, doamne ferește
Dai- nu vreu mulțime.
Să nu mă îmbrace în cearceaf alb,
Să nu doară bezna mea arare
Să nu mă leagăn cînd sînt purtat pe umeri
Căci toate organele îmi sînt în visare.
Nici o rugăciune nu poate să recheme
Depărtarea mea de-a dura
Să nu-mi spele trupul, să nu-mi spele
Ca un smintit îmi iubesc căldura.
M. C. Anday
36,7
Zici că temperatura ți-a coborît la treizeci și șase cu șapte
înseamnă că o aproape ziuă și ți-e bine,
Femeia mea ca o creangă, frumoasa mea
Cerc tot ce dorești de la mine.
Sînt sclavul iubirii, dragostea mea
Puterea minții și a mi inilor mele e în tine
Eu sărmanul rapsod m-am născut
Cere tot ce dorești de la mine.
Victorie aleasă
Lumina în agonie a luceferilor care pîlpîie
în arhipelagul somnului amuțesc
Porțile mărilor închise.
Biciul dc piatră al foametei cu miros dc ceară
Alungă lupii hămesiți prin pădurile liniștite
Dincolo de nopțile cețoase.
Atunci cînd marele ghețar al fîntînilor se topește
Un gol surd cu privirea de sticlă
Strigă în toată strălucirea sa.
în ultima seară înecat în tutun și alcool
O undă rece pătrunde în măduva umbrelor obosite
Ah, din trupurile înfierbîntate ale femeilor.
Sfințește ca pîinea, ca vîntul, ca floarea
Darul sorții a caligrafiat destinul
Cu mîinile luminate ale nesfîrșitelor lumi.
Uite că nu e departe
Acea liniște albastră de sub astrul pălmuit
Din care curg rîuri de lapte.
Munții vor fi abordați drept flamuri ale acelei alese victorii
In cea mai răsunătoare cîmpie a acelei intîlniri
Cînd în mirosul de lucerna se crapă de ziuă !
O poveste ca o amintire
Iți strălucește somnul
Cînd lanurile se ridicau în rouă zilei.
Liniștea nopții mai stăruie încă
Pe movilitele albe din pieptul tău.
Părul tău e coada calului pur sînge arab,
E bici pentru gleznele nopții
Cu o respirație cerească
Apropii depărtările de mine.
In zorii mediteranieni din vremurile Feniciei
Spăla în prundișul alb al dinților
Spăla un zîmbet vechi
Cu soare, rîsul ca un fildeș
Printre ramurile de măslini negre
Și
Un cer primăvăratec de adîncimea mării
în fericirea care te îndeamnă să uiți
Noaptea ca pe o moarte enormă.
Deodată lichidul negru închis
Al acelei deschizături neașteptate în vene
Din cauza coșmarului înalt care sufocă
Deja nu mai putea din somn
Să revină.
Iată că se întîlnesc despărțirile noastre
Ca zăpezile pe înălțimea munților
Și curg singurătățile
Asemeni rîurilor subterane, tăcute, adinei, întunecoase
in albii.
Și acum pentru mine
Ca gustul de ramură îți e amintirea
In priveliștea sălbatică a Mușului
Iarna în serile de gheață fumcgînd
Ești o ceașcă de ceai fierbinte în mîinile copilului
Ești o ramură...
Prezentare și traducere
Nicolae IOANA
Nestinse seînteiară în Albania
Și-n anul Eteriei temerar ;
Memoria anticei Salamine
Un crug imens își redeschide iar.
în umbra lor, noi .firave lăstare
Pulsăm prin truncbiul-naltului platan
Căci aripile lor ocrotitoare
Ne duc mai sus de cerul diafan
Arcadieni vlăstari e vremea, .. orice zi
A patriei respiră-n sărbătoare.
Unui prieten mort
Ai plecat simplu ca un nou născut
Gol de om
Simplu-i sorocul vieții ;
Numai virtute-1 măsoară
Ai plecat simplu și gol
Supremul adevăr : goliciunea
Seara voi deschide fereastra
Să aștept memoria ta.
KOSIAS MONDIS
Aceste frunze de toamnă...
Aceste frunze de toamnă ce s-au culcat una
peste alta
Dacă n-ar fi căzut atît de-nvălmășite
Cel puțin să nu fi căzut așa indiferent.
Cu fața de la noi întoarsă.
Și cu umerii atît de ridicați
într-atîta sfîrșit.
încă un subiect
de povestire
N-a fost cum credeai prima oară
jerba de flori
pe care o ținea femeia, în zori, pe bulevard,
un copil mort era,
un copil pe care n-au. apucat să-I boteze,
căci nu mai avea nici atîta viață
ca să aștepte primirea harului
și acum îl duceau fără lacrimi, fără cortegiu,
fără biserică,
numai cu trandafiri deasupra presărati,
numai cu iasomii deasupra așternute,
cu fața florilor spre el
spre a-i ascunde fața,
fără niciun semn.. . .
numai cu trandafiri să-1 îngroape
numai cu iasomii să-1 îngroape
aceeași răspundere
pustiu. ,
In românește de
Andreas RADOS și Leonida MANIU
iteratura lumii
CONVORBIRI LITERARE
revista lunară de literatura editata de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă Romănia
tedactor șef: COPNHfU șFEEANACHI
Redacția: lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287. Administrația: București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10, tel. 183389. Tiparul. I. P. lași