rit
Proletari din
2(50)
februarie 1974
LITERARE
„	taftul 2 lei
REVISTA LITERARA FONDATA DE SOCIETATEA „JUNIMEA- DIN IAȘI, LA 1 MARTIE 1867. APARE LA 20 ALE LUNII-	______
anul 30
aceste începuturi
de orașe
Nume dragi coborînd printre amintiri
Asemeni țăranilor, dimineața, în gări de cale ferată
Nume ca niște puncte cardinale ale memoriei
Spre care mă-ndrept de fiecare dată-n poeme
Ursuze orașe înconjurate de cringuri
Și șleauri de lut tăiate-n ierburi
De pașii îndrăgostiților. Primindu-mă
Cu vuiet de fabrici și străzi oprite în lanuri de mazăre
Orașe ca niște proteste în călătoria singurătății
Și melancoliei. Neliniștite îngrămădiri
De speranțe. Uriașe abatoare de iluzii
Ascult cum curge sămînța din vremuri
Spre voi ca o binecuvîntare a patriei.
Corneliu STURZI!
loan Gânju
foto : L. Strotulct
Concomitent cu bilanțurile
referitoare la anul editorial
trecut, au început să apară
primele cărți ale lui 74.
Pînă acum, în bilanțurile
amintite, nimeni sau aproape
nimeni nu s-a grăbit să tragă
concluzii patetice asupra ceea
ce s-a tipărit, omițîndu-se
calificative senziționale. Nu
pentru că în anul precedent
n-au apărut cărți bune. Ci
pentru simplul motiv că de
cîțiva buni ani încoace avem
ca termen de comparație, ca
reper al evaluării, o platfor-
mă valorică incomparabil mai
ridicată decît cea de acum
10—12 ani, spre exemplu.
Se vorbește de numărul prea
mare de titluri tipărite în
ultima vreme și, în conse-
cință, se solicită folosirea
cu maximum de randament
a spațiului editorial. Da, per-
fect am zice noi, cu condiția
ca, într-adevăr, operația să
aibă loc în profunzime, să
țină cont de ierarhiile valo-
rice și nu de niște necesități
dictate de scripte, care au
nevoie numai de temeiuri
cantitative.
Anul 74 este anul celei
de a XXX-a aniversări a
Eliberării Patriei, anul Con-
gresului al Xl-lea al P.C.R.
momente pentru care întrea-
ga țară se pregătește cu
emoție și cu dorința faptelor
neobișnuite. Scriitorii sînt
animați de aceleași sentimen-
te iar bilanțul pe care-1 vom
face la sfîi’șitul acestui an
se va
de pe
spirit,
mult
resimți indiscutabil
urma acestei stări de
Avem nevoie mai
inedit
ca
valoroase,
oricînd de opere
demne de mo-
mentul istoric în care apar,
capabile să sublinieze cu
tăria unor înalte mesaje
umaniste, vîrsta matură a
literaturii noastre din anii
socialismului. Problematica
generoasă, clădită pe adevă-
rul și idealurile vieții de
azi, epopeea emoționantă a
construirii noii societăți se
impun, cu deosebire în acest
an sărbătoresc, ca inepuizabil
izvor al faptelor de artă, de-
terminînd un maximum de
exigență creatoare.
Omagiul omului de litere
trebuie să poarte amprente
înaltei responsabilități față
de semeni și de uneltele artei
sale. In pagina scrisă iubirea
adîncă de țară, de partid,
de oameni e mai mult decît
expresia unui impuls afectiv,
e însăși pasiunea vibrantă
ridicată la rang de simbol,
de viziune cu implicații vas-
te. Este un moment sărbă-
toresc al prezentului, o des-
chidere spre viitor, spre ceea
ce este peren. Entuziasmul
și omagiul scriitorilor, a oa-
menilor de artă, în generare,
poartă peceta unei angajări
totale, a unui încordat efort
Pompiliu CONSTANTINESCU
ISTORIA LITERATURII ROMÂNE*
Călinescu, un impiesionist, un artist violent, a
scris o încintătoare istorie literară de tip su-
biectiv, ceea ce nu înseamnă a fi lipsită de
valoare critică și de intuiții noi, originale :
s-ar putea spune din contra : chiar negările.
(I. Maiorescu, D. Zarnfirescu etc.) sînt interesante, sint
niște caracterizări ale unor observații juste în fond, mi-
nime în sine, dar exagerate de un subiectivism de
artist.
Atît de subiectiv, în sens artistic, și de puțin imperso-
nal, în sens critic, Călinescu este totuși o minte, o sensi-
bilitate, un talent - de o calitate deosebită și cartea lui
este un monument, pe care numai proștii, inculții și fa-
naticii o pot contesta.
Istoricii noștri literari,	fără excepție,	n-au	fost critici,
sau critici	partizani și	parțiali (lorga)	; cei	mai mulți
au tratat,	fără simțul	valorificării literatura	religioasă,
istorică și	chiar un Densusianu n-a	mers	decît mai
mult în culturalitate, în cele trei volume din Istoria lite-
raturii române moderne. Biografi, bibliografi, profesori
- n-au fost și critici, lorga, deși scrie prima monumen-
tală Istorie a literaturii române de la origină pînă în
1939 (ceilalți au scris manuale, cu pretenția de-a f.
mai complete : Adamescu, Murărașu, etc.) nu este un
critic, ci un cultural și un dogmatic.
Pe planul valorilor estetice, abia Lovinescu scrie o
Istorie a literaturii române contemporane, de la 1900
pînă ia zi, dar o istorie polemică și cu vădite tendințe
cenacliste și dogmatice (modernismul) ; totuși este de
preferai lui lorga, în acest lot, fiind un critic ; martor
și parte, intr-un proces în curs de desfășurare, era fi-
resc ca Lovinescu să nu aibă impersonalitatea nece-
sară a unei asemenea întreprinderi ; criticul, cu limi-
tele, cu preferințele și repulsiile lui — este mereu pre-
zent în cele cinci volume mari, mai „impersonal" în is-
toria condensată din 1939, și dominat de militantismul
iui estetic, in jurul Sburătorului și modernismului.
lorga e, pentru literatura contemporană, un pamfletar
(și chiar pentru literatura modernă !) un spirit confuz,
refractar, un critic pueril și de o lipsă de seriozitate
primejdioasă ; poate istoricul, (literar — n.red.) curiosul
de documente, mai e viu în el, dar ce învălmășit, ce
robit strictei descrieri de reviste, de nume, de cărți, cînd
nu e pornit sau eronat.
Cînd se va scrie o istorie critică a istoriei noastre literare,
de la cele mai vechi manuale pînă la zi, se va arăta
meritul și demeritul fiecăruia ; întreprinderea lui lorga
este cea mai vastă totuși, deși este utilizabilă, din ce în
ce mai puțin, chiar pentru epocile mai vechi, de cînd
intră el în arena literară — este total de neutilizat, adică
de pe la Junimism, pentru generația de la 48 fiind mai
comprehensiv.
Istoricii noștri literari : I. Nădejde, Al. Philippide, lorga,
Pușcariu, Densușianu, Adamescu, Cartojan, Procopovici,
etc. etc., — pînă la Murărașu, sunt culturali și au conceput
munca științifică ca c metodă colectivă : sunt istorii li-
terare individuale, deși lipsite de individualitate, infor-
mative, mai mult sau mai puțin sistematizate.
Călinescu este, în principiu, și ca mentalitate, in contra
unei istorii literare concepută ca o muncă colectivă ; el
recunoaște o personalitate critică, la baza oricărei munci
informative de istorie literară, și deci neagă posibilitatea
unei istorii literare in colaborare.
Dar aceasta există, dacă nu la noi, în străinătate ! E
drept insă că acolo se pune accentul pe o străveche
disciplină istoricistă, pe specializarea într-o epocă : sunt
moderniști, sunt romantîciști, etc. care posedă în mod
erudit o epocă, pentru a o prezenta istoric și a o valo-
rifica. Există apoi o disciplină seculară a istoriei literare,
în Franța, de pildă, și o metodă, care la un moment dat
ajunge un bun comun cel puțin al unui stadiu de învăță-
mînt și cercetare. Așa cum a fost lansonismul.
Impresionist, artist, critic subiectiv — e firesc ca G.
Călinescu să vrea să facă din istoria literară o construcție
sau o creație individuală. Și a făcut-o ; pe plan estetic,
istoria literaturii române, de la origini pînă la apariție,
este ceea ce a dorit, deși nu este și o operă de metodă,
de spirit impersonal I Adoptind planul valorilor creatoare,
cel firesc și opunîndu-se categoric lui lorga, dă însemnă-
tate mai mică literaturii religioase, istorice, etc., deși
pentru cronicari are o admirație nouă, proaspătă și poate,
uneori, excesivă I
lată însă că apare și la noi prima (ț I) Istorie a litera-
turii române moderne ca expresie a trei colaboratori :
Ș. Cioculescu, Vladimir Streinu și T. Vianu, deci o operă
colectivă.
Toți trei însă n-au o singură metodă. Cioculescu face
o serie de studii estetice asupra pașoptiștilor ; Vianu
prezintă în succesiunea istorică o serie de personalități
junimiste ; e drept că face, la început și o generalizare
asupra curentului și o sistematizare a materiei, pe mă-
sură ce-o desfășoară. Vianu desprinde și curentul și
personalitățile, în linii clare, cu unele observații intere-
sante (Maiorescu, Caragiale) chiar dacă nu sunt totdea-
una noi. Unitatea structurală maioresciană, cu toate
infiltrațiile ideologice eterogene, este bine prinsă și
sîmburele de originalitate al acestei structuri (în fond
necreatorul de idei) este limpede aflat și nuanțat pre-
zentat.
(continuare în pag. 2)
* Din volumul Caleidoscop în pregătire la editura
„Cartea românească" de către soția criticului Constan-
ța Constantinescu.
istoria literaturii române
(urmare din pag. 1)
condiția criticului tînăr *
Cioculescu ere o vedere de ansamblu, în cinci pagini premer-
gătoare lui Cirlova, însă susține cîteva erori : lipsa de curente
în patruzecioptism, neaderența la romantism, decît pe cale
politico-socială, nu și insensibilitatea estetică, văzută in acel
„mal du siecle" al romantismului apusean. In realitate începutu-
rile literaturii noastre moderne se datoresc exclusiv romantismu-
lui, chiar cind temperamentele contravin esteticii respective (Gr.
Alexandrescu. C. Negruzzi, Kogălniceanu (beletristică) Alecsandri.
Totuși, Heliade, Bălcescu, Russo, (Alecsandri chiar), Bolintinsanu,
Hasdeu sunt temperamental romantici și fundamental romantici,
chiar în știință, nu numai în literatură. Ideea că Eminescu este
primul nostru romantic e falsă ; este primul geniu romantic.
ceilalți avînd personalități mai reduse. Seria de romantici epi-
goni (Sihleanu, Crețeanu etc.) - byronienii - contrazice ideea
lui Cioculescu. Dacă literatura noastră pașoptistă, cu rare ex-
cepții, este dominată de problema politică, socială si națională
(comună și romantismului francez, din care descinde și numai
colateral englez se explică prin împrejurările istorice și prin
lipsa unui geniu creator; în junimism avem trei genii creatoare:
Eminescu, Creangă, Caragiale, dar avem nu numai romantici
(Eminescu) ci și clasici realiști (Caragiale și chiar Creangă). Pe
Cioculescu îl încurcă analogia cu literatura franceză unde curentele1
și esteticile sunt omogene, pe veacuri și pe grupări compacte
(Sec. XVI Renașterea, sec. XVII clasicismul, sec. XVIII ideologie,
sec. XIX romantism, realism etc. — coexistența curentelor și-n lite-
ratura franceză). La noi neavînd o tradiție literară clasică, curen-
tele încep să coexiste, din sec. XIX, de la începutul literaturii ro-
mane, moderne ; elemente clasico-romantice sunt la Heliade, Gr.
Alexandrescu, Cîrlova chiar (-) C. Negruzzi, Alecsandri etc., chiar
la Filimon e un amestec de realism și de bas-romantism, de foile-
ton. Romanticii noștri există, între Cîrlova și Junimism recte
Eminescu, dar sunt minori ; cauzele care operează, după
Cioculescu în romantismul francez (revolta contra „logicismului"
clasic nu operează nici asupra pașoptiștilor nici asupra lui
Eminescu ; atunci de ce Eminescu e posibil, ca geniu romantic,
și nu e posibil romantismul la pașoptiști ? Aci comparația cu
literatura franceză (reacția romantică) nu se mai aplica. Emi-
nescu n-avea nici ei, deși fost pașoptist, o tradiție clasicistă de
lungă durată, ca să țîșnească geniul lui romantic protestatar.
El este un mare romantic temperamental și dacă porniți, prin
imitație, de la Welt. . . german, cum pașoptiștii pornesc de la
„Le mal du siecle" francez sau de la byronismul englez, —
deosebirea dintre el și ceilalți, scriitorii minori, este de struc-
tură pur individuală : Eminescu are geniu, iar ceilalți numai
talent.
Drept este că există trei specifice viziuni romantice, create
in timpuri diferite și de popoare diferite : romantismul englez
(sec. XVI) romantismul german (sec. XVIII) ; romantismul fran-
cez (sec. XIX). Romantismul nu este și o creație românească,
dar este, prin contagiune luat, cu toată cultura noastră mo-
dernă, și o adaptare românească, o răsfrîngere în „spiritul
nou" a unui curent de faimă europeană. - cf. reflecțiile lui
Pi Ha t, din Tradiție și literatură,, cf, romantismul pașoptist, sămă-
torist și chiar poporanist. Teoria mea între școli estetice și
curente literare (ideologice) trebuie aplicată la istoria litera-
turii române, care nu este un calc, după istoria literaturii fran-
ceze, germane, etc., ci o istorie vie, cu cauze, efecte, mediu in-
telectual, social, etc. specific I
Glosele lui Cioculescu sunt prea sumare și categorice, iar me-
toda lui este neistorică, prezentînd personalități literare izolate,
întie Cirlova și C. Dragușanu.
Este prima eroare a capitolului de istorie literară a lui Ș.
Cioculescu : a doua este absența grupărilor, a clasificărilor, a
sistematizării unei evoluții succesive de fapte și figuri literare ;
el a procedat cam ca Faguet, în Secolele sale, prin mono-
grafii izolate (de proporții mai reduse, firește) dîndu-ie o
falsă aparență istorico-literară ; nu sunt contra judecăților es-
tetice aplicate scriitorilor (istorie literară fără spirit critic este o
eroare), dar lipsește însuși simțul istoric literar, sentimentul că
faptele și oamenii se desfășoară în timp, narațiunea (cf. Crace !)
ce face caractrul de bază al istoriei literare.
In istoria literară nu sunt spații goale (numai Papini se ocupă
de culmi, iar istoricii literari de tip subiectiv (Călinescu, Kl. Hae-
dens) trec și aceste spatii). Personalitățile mari sunt culmile; dar
șesurile, dealurile, accidentațiile minore — sunt talentele, epi-
gonii, scriitorii de tranziție (Vlahuță de ex.), precursorii ; dar
istoria literară e alcătuită din curente, școli, grupări, care fac
filiații (pe acestea le stabilești, uneori cu exces). Toate trebuie să
intre într-o narațiune vastă, colorată, într-un sens, o semnifi-
cație, o corporalitate. Șerban Cioculescu face cîteva analize
izolate, fără spiritul istoriei literare.
Firesc este ca orice istorie literară scrisă de un singur autor sau
fiind o operă de colaborare să se justifice de ce s-a înce-
put de la o perioadă sau alta ; justificările lui Cioculescu
sunt insuficiente in tot cazul e bine să fie precedată istoria
literaturii de un tablou general de la origini pină la data fixată
(cf. B. Munteanu), chiar dacă se acordă perioadelor rezumate
(și mai ales atunci) o importanță redusă.
Călinescu a procedat foarte bine, comprimînd literatura veche
la proporțiile juste, dar înglobînd-o în cursul isteriei literare. Pro-
blema orient-occident, atît de dezbătută și azi în literatura noastră
(Gindirea etc.) trebuie văzută-n desfășurarea ei istorică și tran-
șată într-un fel.
Orientul budist e moi creator în lirica lui Eminescu, decît
orientul bizantin, la Gîndiriști, și tradiția noastră e în noi nu
în clasicismul greco-latin, în slavism și bizantinism, iar occi-
dentul este imboldul de-a ne universaliza simțirea particulară ;
pentru Franța clasicismul a putut fi un model organic, fiindcă
catolicismul a asimilat organic acest clasicism ; dor e greu de
definit ce este tradiția noastră ; ruralismul, literatura populară, cro-
nicarii rac o tradiție, dar valorile ei sunt prea puțin universale,
ca să ne limităm la ele ; poziția metafizică și de filozofia — a lui
Blaga, rău și restrictiv înțeleasă, poate fi o primejdie pentru în-
țelegerea stilului românesc. Blaga însuși face un salt enorm
peste cultura și creația minoră, peste folclorism, peste ruralism
decorativ, peste gindirism, și peste toate „tradițiile" locale ;
totuși, proporția lui nu e configuratoare și „spațiul mioritic" nu
este un spațiu interior prea cuprinzător : blagismul poate fe-
cunda gîndirea noastră metafizică, dar nu trebuie adoptat
ad-literam, în critică și-n directiva literară. Pentru tinăra noa-
stră filozofie, de tradiție prea universitară, începind cu Maio-
rescu, pasul făcut de Bloga este mai important, decît pentru
lămurirea unor veșnic mobile probleme de directivă literară,
estetică, etc. Opoziția filozofilor de catedră este simptomatică,
față de filozoful Blaga, dar este mai primejdioasă adaptarea
filozofului de către literați. Cred că Blaga va însemna mai mult
în începuturile filozofiei românești, atît de fragile, decît în
doctrina estetică, în filozofia culturii, în configurarea stilistică
a geniului românesc, mai variat, mai complex, decît poate fi
înțeles prin „spațiul mioritic” sau alte categorii subiective. Ce
se cheamă „fenomenul românesc” este mai insesizabil, mai
umbrit decît poate fi cuprins în poziția unui metafizician au-
tohton, oricît ar fi el de îndrăzneț și de seducător. De altfel
un critic și un istoric literar nu trebuie să oibă o dogmă in-
justă ; cazul lui Sainte-Beuve și a lui Thibaudet, sunt mai eloc-
vente, decît cazul uui Boileau sau Brunetiere. Critica e libe-
rală nu dogmatică și chiar cînd se filozofează nu trebuie să
se osifice și să se dogmatizeze ca un pseudo-catolicism laic I
■ critica tînără
și scriitorii noi
I’articipînd la o dezbatere despre
așa-numita „critică tînără” (Luceafărul,
nr. 51 1973) prozatorul Alexandru Iva-
siuc făcea, pe un ton oarecum îngrijo-
rat șt oricum dezaprobator, consta-
rea că sus-zisa critică nu susține cum
s-ar cuveni pc scriitorii tineri, așa cum
critica azi mai vîrstnică, la vremea ei,
susținuse pe scriitorii — tot azi — mai
vîrstnici.
Este adevărat. Critica „tînără” nu și-a
concentrat în mod exclusiv atenția asu-
pra poeților și prozatorilor (literatura
dramatică...) tineri, „noi”. Criticii ti-
neri șțiu ori au înțeles că mai impor-
tantă decît o destul de vagă și decît o
destul de puțin literară „solidaritate de
generație” este sprijinirea valorilor au-
tentice indiferent de datele de stare ci-
vilă ; ei au preferat, așadar, solidaritatea:
întru valoare. G. Călinescu a spus, cred,
că un critic trebuie să aparțină genera-
ției sale dar G. Călinescu nu a fost cri-
ticul vreunei generații ; rezultă de aici
că G. Călinescu nu a fost critic ?!
Sunt de altfel silit să observ că, deși
este mai vîrstnic, deci a cunoscut direct
perioadele ceva mai îndepărtate ale is-
toriei literare contemporane, Alexandru
Ivasiuc pare să fie ceva mai puțin infor-
mat decît un, să zicem, critic „tînăr”,
obligat prin condiția biologică să se
documenteze dacă 11 interesează trecu-
tul literar apropiat. Căci nu este o e-
roarc vădită a se pune exclusiv în sea-
ma celei dc a doua generații de critici
postbelici susținerea lui Nichita Stănes-
cu, Cezar Baltag, Nicolae Breban, Fănuș
Neagu, Alexandru Ivasiuc însuși ? Prin-
tre cei care, în jurul anilor 1960, au scris
cu entuziasm despre Nichita Stănescu,
Cezar Baltag, Ilie Constantin, Fănuș
Neagu, D.R. Popescu, Nicolae Vclea, cu
entuziasm dar și cu autoritate, contri-
buind in mod hotăritor, la impunerea
lor rapidă, s-au aflat Ov. S. Crohmălni-
ceanu și Paul Georgescu, tot ei avînd un
cu greutate cuvînt de spus și după 1965,
cînd apăreau primele cărți semnate de
Nicolae Breban și Alexandru Ivasiuc.
Totuși, Alexandru Ivasiuc nu ezită să
„împingă” acțiunea acestor doi critici
către „anii ’50“, cînd, tot după opinia
tipărită a domniei-sale, ei ar fi „lansat
pe Marin Preda și Eugen Barbu” I In
acest fel, „lansarea” generației la care
Alexandru Ivasiuc își declară aparte-
nența este socotită, firește, rezultatul lu-
crării unei simetrice generații de critici,
numele citate fiind S. Damian. N. Ma-
nolescu, Lucian Raicu, Matei Călinescu,
Valeriu Cristea și Eugen Simion. Chiar
dacă am accepta că așa s-au petrecut
lucrurile (nu s-au petrecut așa), eveni-
mentul cel mai important în existenta
literara a criticilor numiți, definitoriu
pentru statutul și personalitatea lor, ar
fi fost aceste „susțineri” ? Ar urma, de
aici, să tragem concluzia curioasă că
misiunea respectivilor critici s-a sfîrșit
odată cu „lansarea” scriitorilor ce le co-
respondeau ca vîrstă.
Luînd în serios aceste afirmații, ar
trebui să acceptăm că Ov. S Crohmăl-
niceanu și Paul Georgescu ar fi atins
apogeul carierei lor prin „anii ’50”, iar
ceilalți — prin 1959—1967 (anul debu-
tului .și al „lansării” lui Alexandru Iva-
siuc). In realitate, scrierile cele mai im-
portante ale lui Ov. S. Crohmălniceanu
și Paul Georgescu au apărut după 1960,
ambii aflîndu-sc azi în plină activitate,
iar S. Damian, N. Manolescu, Lucian
Raicu, Matei Călinescu, Valeriu Cristea
și Eugen Simion poate că nu și-au scris
încă lucrările fundamentale ; mai mult,
și unii și alții continuă să urmărească
literatura prezentului fără diserimări de
ordinul vîrstei, scriind nu numai des-
pre autorii generației lor ci (chiar !) și
despre noii-veniți.
Dincolo însă de aceste necesare în-
dreptări de ordin documentar, observa-
ția lui Alexandru Ivasiuc trebuie reți-
nută : afirmării în ultimii 4—5 ani a u-
nor critici noi nu-i corespunde, cel pu-
țin la prima vedere, lansarea unui grup
compact de noi poeți și prozatori. Aceș-
tia, lasă Alexandru Ivasiuc să se înțe-
leagă, ar avea parte de un tratament
neconvenabil, „colegii noștri mai tineri
— zice, compătimitor, domnia-sa — n-au
beneficiat de o critică a lor, adică sus-
ținerea lor nu a căpătat o expresie teo-
retică”, Nu știu dacă nu e cumva foarte
exagerat a se vorbi despre „expresia
teoretică” a „susținerii" multora dintre
scriitorii citați de Alexandru Ivasiuc în
calitate de beneficiari ai unor la mo-
ment apărute generații critice, dar sunt
convins că dacă ar debuta astăzi mulți
dintre aceștia abia de ar fi observați.
Insă nu criticii tineri ar fi răspunzători
pentru o asemenea puțin plăcută situ-
ație. Totodată, mi-aș îngădui să observ
că despre scriitorii tineri — adică des-
pre mai puțin vîrstnicii, dar nu mai pu-
țin înzestrații, colegi ai lui Alexandrii
Ivasiuc au scris, susținîndu-i, sprijinin-
du-le afirmarea, mulți dintre criticii des-
pre care nu se mai poate spune că ar
fi tineri ; să înțelegem de aici că li se
impută de către Alexandru Ivasiuc —
lui S. Damian, N. Manolescu, Valeriu
Cristea, de pildă — faptul de a nu
fi ajuns la o „expresie teoretică” susți-
nîndu-i pe Augustin Buzura, Corneliu
Ștefanache, Bujor Nedelcovici, Nicolae
Damian ș.a. ? Sau capacitatea lor criti-
că nu se relevă decît la contactul cu
scrierile autorilor de aceeași vîrstă ?!
Totuși, parcă în treacăt fără să vrea,
Alexandru Ivasiuc atinge aici o chesti-
une dintre cele mai sensibile ale mo-
mentului literar : ignorarea prin unifor-
mizare. Nu există, în prezent, scriitor de
oarecare valoare care s-ar putea plînge
că este nedreptățit, că lucrările sale
trec fără a fi luate în seamă ; dar, fie
prin atribuirea uniformă de superlative,
fie prin evitarea judecății de valoare,
aproape toți autorii contemporani sunt
plasați în același plan valoric, distinge-
rile făcîndu-se după alte criterii (vîrstă,
de-o pildă). Și este vorba, în primul
rînd, de scriitorii pe care i-am putea
numi „consacrați” ; contrar celor mai
optimiste speranțe, timpul nu a vrut sau
nu a putut opera, singur, o selecție des-
pre care se tot vorbește de aproape trei
decenii. In mod fatal, apariția unor scri-
itori noi de reală valoare duce doar la
lungirea înșirărilor de nume în articole-
le cu caracter bilanțier. Pe de alta par-
te, ei au, de multe ori, sentimentul viu
că sunt nedreptățiți și pentru că. ne-
fiind mai prejos decît debutanții de a-
cum 10—15 ani, „pătrund” totuși mai
greu decît aceștia. Căci evoluția de ne-
contestat a literaturii noastre nu a adus
cu sine, fapt paradoxal, și o firească
modificare a ierarhiei valorice (aceasta
fiind și rămînînd quasi-inexistentă) ; în-
lesnind cîndva ascensiunile rapide, ful-
gerătoare uneori, unele justificate abia
ulterior și altele rămase fără acoperire
pînă azi, „dezvoltarea” literaturii impli-
că în momentul de față o anume im-
permeabilitate față de numele noi, fe-
nomen care este insă altceva decît os-
tilitate sau indiferență. Absente sau mi-
nore în momentele de rapidă evoluție,
exigențele cresc în perioadele mai len-
te de calmă împlinire ; și, dacă anii
1959—1964, de pildă, sînt sub aspect li-
terar mai „dinamici”, abia anii 1965—
1973 au adus majoritatea operelor de
autentică valoare existente în patrimo-
niul celor trei decenii literare postbelice.
Aparenta lipsă de interes pentru scri-
itorii noi este în fond un fapt de viață
literară normală ; debutanții nu sînt nici
respinși și nici ignorați ; ei sînt priviți
ca scriitori și nu ca tineri, ca realități
și nu ca virtualități. Semn, aș zice, de
prețuire nedisimulată și de încredere,
mai ales atunci cînd „primirea” de scri-
itori noi este dublată de „revizuirea”
celor „consacrați”.
Mircea IORGULESCI
■ între tradiție
și actualitate
î.a există critică „tînără” și critică
„matură” decît în măsura în care cea
d a urmă ar fi un „conte de Gormaz”,
care l-ar considera pe „don Rodrig”
copil trufaș, și în măsura în care am
putea spune, altfel decît Corncillc — „la
valcur attend le nombre des annees”.
Orice vîrstă a criticii (a criticii care
merită acest nume) este matură, pentru
că presupune o conștiință.
1.	Mai mult decît în orice altă epocă,
în actualitate, condiția criticii ar putea
fi exprimată în această metaforă (brech-
liană) : — critica „în desișul orașelor”.
Rolul criticii de azi (și actul critic în
sine) a devenit mai complex și mai
dificil. In Variete, Valery remarca fap-
tul că „bogăția și fragilitatea combina-
țiilor, instabilitatea gusturilor și trans-
mutațiile rapide ale valorilor ; în sfîrșit,
credința în extreme și dispariția dura-
bilului sînt trăsăturile (caracteristice) a-
le acestui timp”. Rolul criticii contem-
porane a devenit deci mai dificil, dar
critica de astăzi este poate mai „fidelă”
decît oricînd operei. S-a observat că,
mai ales în Franța, „lucrurile cele mai
importante, hotărîtoare din literatura se-
colului al XlX-lea ... s-au petrecut in
afara, ba chiar în pofida criticii” : Bau-
delaire. Rimbaud, MaHarmă (Hristic, — s.
n.). S-ar putea adăuga lesne și alte nu-
me : Lautreamont. Jarry... In literatu-
ra română, lucrurile nu s-au petrecut la
fel, din mai multe motive, dar fapte a-
semănătoare există. In fond, adevăratul
Eminescu a „scăpat” criticii secolului iar
Caragiale spunea, pe bună dreptate, că
este „cel mai fluierat dramaturg”. Am
dat exemplul secolului al XlX-lea „care,
fiind predecesorul nemijlocit al litera-
turii moderne, trebuie să reprezinte un
domeniu deosebit al preocupărilor noas-
tre” (Hristic). Nu întîmplător unele din-
tre cele mai fecunde exegeze critice din
ultimul deceniu s-au dovedit a fi cele
ale operei lui Eminescu și Caragiale.
Comicul enigmatic al autorului Scriso-
rii pierdute (despre care vorbea G. Că-
linescu), se află la originea unor dezvol-
tări literare și teatrale moderne funda-
mentale, de la Urmuz la lonescu. Mo-
dernitatea lui Eminescu, deși nu mai
trebuie „demonstrată”, e necesar să fie
serios studiată. Condiția criticului con-
temporan devine astfel (moștenirea se-
colului al XlX-lea fiind atît de impor-
tantă) mereu mai complexă. Forțînd
puțin lucrurile, orice cronică literară ar
trebui să țină seama de tot acest „com-
plex” al criticii contemporane.
2.	Se vorbește despre critica —• act
de creație, dar nu în sensul de „repeta-
re”, de „concurență” cu opera ci în ace-
la mai adevărat, înțeles, între alții, de
Gaeton Picon sau lovan Hristic : „ana-
liza critică și textul poetic sînt legate
unul de altul ; căci analiza critică devine
un act de reproducere a creației”. „Um-
bra” este nedespărțită de operă — un
raport nou intre una și cealaltă, un fel
nou de a înțelege roiul și rațiurea de a
exista ale criticii, un raport nou și un
fel de înțelegere nou față de ceea ce sc
întîmplă în secolul al XlX-lea. Dacă a-
tunci, la noi, ca și în vestul european,
cei mai importanți critici erau critici
și atît, în secolul al XX-lea ei sînt și
scriitori sau în primul rînd scriitori :
G. Călinescu, G. Ibrăileanu, Eugen Lo-
vinescu, la care putem adăuga și alte
nume de eseiști, promotorii unor inte-
resante disecții în critică (nestudiate în-
că) : Blaga, Camil Petrescu.
3.	Una dintre „obligațiile” criticii este
și aceea de a menține opera vie — adi-
că în conștiința publică, de a depăși mo-
mentele ei de eclipsă, chiar de a o „re-
învia”. In ciuda multor aparențe reapa-
re însă, și aici, pomenita incompatibili-
tate între „umbră” și „stăpînul” ei, nu
numai în înțelesul că cea dinții încear-
că (și uneori chiar reușește) o schimba-
re a rolurilor.
4.	G. Călinescu avea într-unul dintre
articolele sale mai vechi această idee :
„Nici un critic de artă nu s-ar încume-
ta să judece un tablou fără cunoaște-
rea tehnicii picturii”. Lucrul rămîne va-
labil, în ce privește tehnica literaturii,
și pentru criticul literar ? Aparent, „de-
sișul” despre care vorbeam și solicitările
contradictorii ale literaturii moderne ar
justifica graba și amatorismul criticii.
Dar, în fapt, criticul contemporan tre-
buie să satisfacă chiar mai mult decît
cele cinci condiții enumerate de G. Că-
linescu în Tehnica criticii și istoriei lite-
rare : vocația critică, disciplina de cer-
cetător erudit, cultură filozofică și isto-
rică, o întinsă cultură literară privitoa-
re la mai multe literaturi. Lipsa rigorii
și a metodei poate fi un alt argument
împotriva criticii grăbite, ocazionale, ca-
re ignorează necesitatea unei viziuni și
perspectiva unei unităti a interpretării
literare. Jean Starobinski observa foar-
te bine că metoda nu poate fi redusă la
o „tratare intuitivă, variabilă după oca-
zii .și orientată după simpla divinație ;
nu c suficient să aduci fiecărei opere
răspunsul specific pe care ea pare că-1
așteaptă. Aceasta ar însemna să redu-
cem critica la rolul de ecou sensibil, de
reflex inteleetualizat, docil la seducția
singulară a fiecărei lecturi. Critica, ui-
tînd unitatea finală către care ea trebuie
să tindă, s-ar abandona astfel solicitări-
lor infinite ale multiplicității formelor
pe care le întîlnește în cale. Ea n-ar fa-
ce decît să ia act de diversitatea opere-
lor — considerate ca lumi succesiv vi-
zitate — în loc de a elabora viziunea
unitară în care această diversitate se o-
feră înțelegerii ca diversitate”.
5.	Erorile criticii „imature” ? S-au dat
adesea „lecții” de evitare a erorii. Dar
toți marii critici, de la Sain+e-Bcuve la
Thibaudet și Lukâcs, chiar la vîrstă ma-
turității, au făcut suficiente erori. Că u-
neori se poate constata o „oscilație ne-
permisă a judecății de valoare”, faptul
are mai multe explicații și nu cea din-
ții e legată de imaturitatea unei gene-
rații de critici. Gaetan Picon scria cu
înțelegere că „tradiționalei rezistențe la
nou tinde să-i succeadă un spirit curios
de nonrezislență. In fiecare lună, critica
descoperă douăzeci de capodopere ; fie-
care trimestru are pe noul său Rimbaud
și pe noul său Stendhal... Mai mult,
critica se teme astăzi să lase să-i scape
geniul.
6.	Evoluția criticii de la o operă la al-
ia a determinat totdeauna „gîlceava” ge-
nerațiilor. Rezerva față de critica „tînără”
decurge cel mai adesea din faptul că ge-
nerația „clasicizată” vede lucrurile în
perspectiva „clasică” : critica în alt ra-
port cu opera și cu publicul. S-a spus
însă pe bună dreptate că nici o estetică
clasica nu poate orienta în mod eficace
o critică în contact cu actualitatea. Nu
este vorba, desigur, despre estetica cla-
sicismului francez sau german : în ulti-
mele două-trei secole s-au clasicizat mai
multe estetici.
7.	In actualitate, modalitatea abordă-
rii operei este, poate, mai importantă
decît oricînd. Gaetan Picon observa cu
înțelepciune că „nu sc poate pune pro-
blema de a nega valoarea unei critici
extra-estetice”. După mai multe de-
cenii în care a dominat critica eseistică
(interesată foarte puțin sau deloc de ju-
decata de valoare), „întoarcerea” este-
ticului la etic este consonantă și cu o
„întoarcere” la judecata de valoare. O-
pera are din nou nevoie de certitudine
și de un dialog despre sine însăși. „Um-
bra” reintră în toate drepturile ei.
8.	Dacă, asemenea poeziei, critica este
fără vîrstă (și nu așteaptă numărul a-
nilor), „don Rodrig” s-ar putea întoarce
spre „contele de Gormaz” cu această re-
plică : trufașule domn.
1. CONSTANTINESCU
* Publicăm, în continuare, răspunsu-
ri’^ sosite mai tîrziu la redacție, în ca-
drul anchetei „Condiția criticului tînăr”.
Convorbiri literare — 2
- realitate
si
♦
romanesc^
Propunindu-și să oglin-
dească noile realități spe-
cifice societății noastre,
socialiste, proza românească
de azi reprezintă, indiscu-
tabil, unul dintre cele mai
rezistente sectoare ale li-
teraturii contemporane.
Plecînd de la această evi-
dență, acum, cind întreaga
țară face bilanțul realizări-
lor din cei treizeci de ani
de existență și construcție
socialistă, am socotit utilă
„interogarea" prozatorilor
noștri asupra raporturilor
pe care creațiile lor le sta-
bilesc cu realitățile în mij-
locul cărora trăim. Am
urmărit, așadar, să grupăm
confesiuni literare, care să
dezvăluie publicului larg
faptele de viață, evenimen-
tele a căror transfigurare
a generat proza acestor
treizeci de ani.
C. L.
factorul decisiv:
interpretarea realității
Âm scris primul roman din nevoia exuberantă de a
mărturisi o descoperire pe care o socoteam formi-
dabilă. Nu mă intimida faptul că aceeași descoperire
o făcuseră alții, destui și iluștri, înaintea mea : cre-
deam în particularitatea poziției din care priveam
eu lucrurile. Apoi, fiindcă fusesem direct implicat în acele
întîmplări, simțeam nevoia confesiunii, așa cum supravie-
țuitorul unui cataclism simte nevoia de a povesti salvatori-
lor totul, așa cum s-a petrecut. In sfîrșit, beneficiind de
perspectiva cîtorva ani, a intervenit și necesitatea — și
totodată posibilitatea — meditației asupra celor petre-
cute. Celelalte cărți s-au născut pe urmă dintr-un senti-
ment oarecum asemănător cu dorul : o aspirație nelămu-
rită, dar obsesivă, de a spune ceea ce nu fusese spus, con-
festat, meditat în cartea anterioară. Pentru că întotdeauna
rămîne ceva neîmplinit și acest ceva este unul din factorii
care propulsează în continuare creația. E un lucru pe care
orice scriitor îl cunoaște, dar dezbaterea aceasta presupun
că se adresează în primul rînd cititorilor, adică celor ce
îndeobște, cînd citesc o carte, sînt preocupați să stabilească
ce este acolo „adevărat" și ce e „inventat". M-am izbit de
nenumărate ori de întrebarea brutală și zadarnică : „nu-i
așa că personajul Cutare din romanul dumneavoastră e to-
varășul Cutare ?“ E inutil să negi : cel care întreabă e mai
bine informat.
Revenind la mobilurile care m-au determinat să scriu căr-
țile pe care le-am scris, vreau să spun că romanul repre-
zintă pentru mine posibilitatea de a demonstra o idee prin-
tr-o experiență (formularea îi aparține lui G. Călinescu), dar,
în același timp, o modalitate de meditație și de confesiune
— disimulată sau nu. Am convingerea că dacă meditația
poate lipsi (ceea ce nu înseamnă că socotesc absența ei
o calitate) demonstrația și confesiunea, într-un fel sau altul,
se insinuează în orice roman. Ele sînt o fatalitate. Așa stînd
lucrurile, dozarea elementelor reale și ale celor fictive nu
m-a preocupat în mod deosebit, aceasta fiind o chestiune
care se rezolvă oarecum de la sine, pe parcursul elaboră-
rii propriu-zise a cărții. Problema raportului dintre reali-
tate și ficțiune mi s-a relevat totuși ca actuală relativ re-
cent, cînd am început să lucrez la un roman istoric și cu
acest prilej abia am examinat-o și retrospectiv.
O primă constatare care mi s-a impus este la îndemîna
oricui : nici o carte nu se poate dispensa de elementul real.
Felul în care acest real se manifestă însă, cred că trebuie
privit diferențiat. Există un prim strat, exterior, de esență
epică și care pînă la un punct se poate confunda cu auto-
biograficul. El este întîmplător sau, în orice caz, neobliga-
toriu. Se poate manifesta episodic sau pe tot parcursul căr-
ții, după cum poate fi suplinit parțial sau în întregime de
structuri epice fictive, imaginate în funcție de intențiile au-
torului. Al doilea strat al realului, de data aceasta profund,
intrinsec operei, mi se pare a fi de natură spirituală, ținînd
de dimensiunile interioare ale creatorului. Avînd un carac-
ter obiectiv, el se manifestă indiferent de intențiile scrii-
torului sau de tipul de roman, puțind fi sesizat chiar și în
romanul istoric. Din toate acestea însă, cititorul e reținut
îndeobște doar de primul strat, de adevărul exterior al
cărții, imediat și ușor perceptibil. în acest sens mi se pare
semnificativă mărturisirea unui prozator de anvergură, a-
șadar cu experiență, cum este Eugen Barbu, care scrie :
„Un amic îmi reproșa că în romanele mele nu apare viața
mea personală deloc. Se înșală. Totul a fost disimulat, pierit
bine, tocat mărunt, încît să nu se simtă". (Caietele Prince-
pelui, I, p. 254.). Chiar fără să fi reprodus întregul paragraf,
e limpede că e vorba de o disimulare conștientă, deliberată,
ca o reacție împotriva unei necesități „mereu presante" de
confesiune, dar determinată probabil și de pudoare Și de
prudență. Căci un scriitor care-și cunoaște meseria știe că
nu e recomandabil să stea mereu în primul plan al cărților
sale. Asta le-ar răpi taina și ar duce în cele din urmă la
monotonie. Aici intervine ficțiunea. Ea e ca acel „sfumato"
descoperit de Leonardo, îndulcește contururile, adîncește
perspectiva, potențează forța de sugestie în funcție de in-
terpretarea pe care scriitorul intenționează s-o dea reali-
tății. Dar un scriitor care-și cunoaște meseria mai știe
ceva. El e conștient că în ciuda eforturilor sale de disimu-
lare și a dozei masive de ficțiune de care s-ar folosi, pro-
priul său eu va rămîne mereu vizibil și descifrabil pentru
un cititor avizat, începînd cu anumite preferințe lexicale,
pînă la opțiunea pentru anumite teme sau modalități. Pen-
tru cine știe citi, o carte vorbește în primul rînd despre
cel care a scris-o.
X
Am mărturisit și cu alt prilej că spectacolul cel mai fas-
cinant și mai dramatic la care am asistat a fost acela al
agoniei unei lumi îmbătrfnite, sclerozate și al nașterii pe
ruinele ei a alteia, mai bună și mai dreaptă. Am parti-
cipat eu însumi la acest spectacol, e drept, mai mult ca fi-
gurant dar am fost acolo totuși, și din cutremurările și re-
velațiile pe care le-am trăit cu acest prilej s-a născut
romanul Crepuscul. E primul meu roman șj totodată sin-
gura mea scriere marcată de autobiografic. Aceasta în-
seamnă că cea mai mare parte a dramei epice e constitu-
ită din fapte care s-au petrecut în realitate, pe care le-am
trăit eu sau cei din imediata mea apropiere. Nici unul din-
tre personaje însă nu coincide întru totul cu vreo persoană
reală. Am uzat de ficțiune atît prin introducerea unor epi-
soade imaginare, cît, mai ales, prin permutări și combinări
de situații și caractere. Crepuscul a devenit astfel un roman
și nu o carte de memorii, lucru pe care unii dintre cei că-
rora li s-a părut a se cunoaște în carte nu l-au înțeles, eri-
jîndu-se în apărători indignați ai defunctei onorabilități
burgheze și trăgîndu-mă de urechi la colț de stradă că mi-
am îngăduit „să cenzurez trecutul". în paranteză fie zis, un
scriitor care nu e și „cenzor" ar face mai bine să-și pască
suvenirile în tăcere. Cei ce nu sînt capabili să înțeleagă
acest rost, nu fac decît să demonstreze că într-adevăr sînt
niște crepusculari. Așadar realul nefasonat sau insuficient
fasonat implică și anumite riscuri iar istoria literară oferă
în această privință o mulțime de exemple celebre și instruc-
tive.
Crepusul însă nu m-a mulțumit. Voisem să spun mult mai
mult și constatam că n-am reușit să izolez decît un mo-
ment. Din acest sentiment de insatisfacție s-a născut Trep-
tele Diotimei. Ceea ce e „adevărat" în Crepuscul ține în cea
mai mare parte de autobiografic. în Treptele... autobio-
graficul e minim și insignifiant, „adevărul" fiind adevărul
istoric, atestat documentar, verificabil de către oricine. Re-
stul, adică personajele — clanul Candrea și toți ceilalți —
și epicul propriu-zis este imaginat în spiritul logicii ar-
tistice și al ficțiunii veridice. Treptele Diotimei este, dintre
cărțile mele, cea la care țin cel mai mult, care pînă acum
mi se pare că mă exprimă cel mai complet și tocmai de
aceea eu însumi mă aflu dispersat în aproape toate perso-
najele, în special în Roxana, Tiberiu, Răzvan și Octavian,
spre deosebire de Crapuscul unde nu mă pot identifica de-
cît, într-o anumită măsură doar, cu Vlad. Odată create
însă, nu mai există pentru mine nici o deosebire între
aceste personaje și oamenii reali. Eu cred în personajele
mele, nimeni nu m-ar putea convinge că ele n-au existat
sau că nu există și numai în această credință mi se pare că
se află secretul de a insufla operei viață autentică.
Cu romanul Zilele, de fapt al doilea în ordinea creației,
situația e cu totul alta. Mi-a fost foarte drag și apropiat un
om, un medic, mi-a fost confident, frate, prieten, dar la
47 de ani a murit subit, victimă a propriei sale omenii și
conștiinciozități. Pus brutal în fața absurdității vieții (un
absurd real, nu confecționat în retortele literaților), am
simțit nevoia să scriu cartea vieții acestui om care pentru
mine a întruchipat omenia. Ea trebuia să fie un omagiu,
dar și un protest, o polemică, o răfuială a mea cu absurdi-
tatea și meschinăria care ne otrăvește uneori zilele. O
carte deci despre întîmplări reale, în care invenția avea
un rol minim și neesențial. De la primele pagini însă s-a
ivit Daria, personaj inventat, care în intențiile mele tre-
buia să rămînă episodic. Dar, cum ziceam, cred în perso-
najele mele : de Daria m-am îndrăgostit, și-a cerut dreptul
la existență, m-a dominat și în cele din urmă a imprimat
cărții, pe măsura elaborării ei, un cu totul alt ritm și o
cu totul altă desfășurare decît intenționasem inițial. Zi-
lele a devenit o carte a cărei tramă epică este în întregime
fictivă. Singurul lucru care s-a păstrat din intențiile ini-
țiale este stratul protestatar, tonul polemic, fierbinte și
angajat pe care unii recenzenți silitori și posaci care au
citit despre „gradul zero al scriiturii" l-au luat drept te-
zism. Cititorii însă, poate mai puțin docți, dar cu intuiții
mai sigure, n-au luat cartea drept altceva decît este și
și-au descoperit mesajul ei în totalitate după cum m-am
convins din numeroasele întîlniri cu ei sau dintr-o masă
rotundă inițiată de o revistă neliterară (!)
în momentul de față întreprind o experiență cu totul
nouă pentru mine : un roman istoric a cărui acțiune se
desfășoară în epoca lui Rareș.
Arta e poate singurul domeniu în care „schimbul de ex-
periență" duce la faliment. Știu așadar ce vreau să spun
în acest roman, îi simt atmosfera și-i văd în zare persona-
jele, dar nu știu cum vor arăta în cele din urmă toate
astea, nu știu care va fi raportul dintre realitate și fic-
țiune. Important aici mi se pare a fi ca soluția la care
sper să ajung totuși să-mi îngăduie să încorporez acestui
roman istoric niște rezonanțe de acută actualitate pentru
cititorul-cetățean al unei națiuni socialiste de azi.
Am văzut recent un film documentar care prezenta un
aparat uluitor și, pentru un artist, vag neliniștitor, numit
sintetizator electronic de sunete. Mașina are ordinatoare și
filtre de sunet cu ajutorul cărora poate selecta din realitate
numai sunetele care îi convin, poate reține din aceste sunete
numai părțile care îi convin, poate imita orice instrument
muzical sau sunet din natură, după cum poate combina
sunetele reale cu cele produse de ea într-o infinitate de
variante. Sînt ispitit să compar scriitorul adevărat cu această
stranie mașină de muzică pe care, la urma urmelor, tot o
conștiință umană o dirijează. Și scriitorul filtrează realitatea,
reține din ea cît consideră că e semnificativ șj inventă atît
cît crede că e necesar pentru ceea ce are de spus. Dar
ea — interpretarea realității — mi se pare a fi pînă la
urmă factorul decisiv care menține echilibrul ori înclină
balanța în favoarea unuia sau a altuia dintre termenii
raportului pe care-1 dezbatem.
Radu CIOBANI
eugen barbu la 50 de ani
Eugen Barbu împlinește
cincizeci de ani. Ne-am o-
bișnuit într-atît să-l știm
o prezență mereu vie în
peisajul literaturii contemporane,
încît am fi tentați să spunem
că, de fapt, e mult mai în vîrstă.
Autor a mai bine de douăzeci de
cărți, poet, prozator, dramaturg,
eseist, memoralist, scenarist, cro-
nicar sportiv, director de re-
vistă, — și încă n-am înșirat
toate direcțiile în care spiritul
său s-a manifestat — Eugen
Barbu n-are, totuși, decît cinci-
zeci de ani. Vîrstă la care un
scriitor este în plină maturita-
te, dar — nu mai puțin — vîrs-
tă pînă la care un scriitor poa-
te face dovada înzestrării sale.
Și ce înseamnă Eugen Barbu
de pînă la cincizeci de ani pen-
tru literatura română ? în pri-
mul rînd, acel fascinant roman
care este Groapa, unul dintre
monumentele epice ale moder-
nității. Apoi Princepele — pa-
rabola luminilor crepusculare,
apoi nuvelele din cele patru vo-
lume, Oaie și ai săi, Patru con-
damnați la moarte, Prînzul de
duminică, Martiriul sfintului Se-
bastian. . . Simpla enumerare a
momentelor de vîrf ale creației
lui Eugen Barbu păcătuiește in-
să prin aceea că nu sugerează
nimic din savoarea fiecărei pa-
gini. Cititorii și, deopotrivă,
critica au remarcat excepționa-
la forță epică, știința construc-
ției și limbajul de o plasticitate
rară. Dar, chiar cu aceste adău
giri, am spus oare esențialul ?
Personalitatea sa trebuie căuta-
tă sub fiecare rînd semnat Eu-
gen Barbu. Articolele și noti-
țele polemice pînă la refuz, ese-
urile pitorești și violentele cro-
nici sportive, toate indică o
exemplară pasiune a scrisului,
după cum atitudinile omului po-
litic și cetățeanului vin să con-
firme o dată în plus luciditatea
contemporanului nostru. Vedem
în multilateralele manifestări
ale lui Eugen Barbu deplina an-
gajare a scriitorului in actuali-
tate, acea mare calitate a scri-
itorului român dintotdeauna de
a fi al timpului său.
Sărbătorindu-1 ca scriitor, îi
urăm încă mulți și rodnici ani
de viață, de-a lungul cărora să
adauge operelor de pînă acum
cel puțin atâtea cîte așteaptă pu-
blicul. Pentru că Eugen Barbu
n-are, totuși, decît cincizeci de
ani.
C L
nicolae țațomir
la 60 de ani
La 2 februarie poetul Nicolae Ța-
țomir a împlinit 60 de ani. Am
fost cumva surprinși, ni s-a pă-
rut că această vîrstă a venit prea
repede, mai ales știind omul, jo-
vial și ager, capabil oricind, cu ironie,
să se războiască subtil cu metehnele a-
oilor. Ne-am amintit apoi că pe sexa-
genarul Nicolae Țațomir, îl despart a-
proape trei decenii de momentul debu-
tului în literatură și surpriza noastră i-
nițială s-a transformat în curiozitate a
rememorării.
Lebede negre (1936), Eternul spirit
(1940) au însemnat un început sub zo-
dii crepusculare și discret ceremonioase.
Călinescu, foarte zgîrcit de altfel în „a
unge" pe tinerii literați, a găsit cuvinte
dintre cele mai apăsate în a atrage a-
tenția asupra poetului ieșean. In anii de
după 23 August îi apar mai întîi două
volume cu o evidentă coloratură so-
cială: Satire (o galerie de „caractere"
in aqua forte) și Răscoala, amplă și ve-
hementă retrospectivă asupra anului 1907.
Au urmat Un om pe promontoriu și Tai-
nicul arhipelag, volume în care sînt vi-
zibile decantarea expresiei și melanco-
liile discrete. Carmen terrestre (1968) a-
duce nostalgii și imagini de caligrafie pe
cristal, de o ingeniozitate bine tempe-
rată. Visările sentimentale au drept ca-
dru feerii exorbitante („Lustrele tenta-
culare strălucesc ca niște stele / Legă-
nîndu-se galactic pe spirala unui dans./
Bate, undeva, uitată sub coloane-n ba-
lans, / Inima-mi - pantoful roșu al Ce-
nușăresei mele"). A urmat, în 1972 cel
mai bun volum al său — Cartea mea
de lut. In ambele apare foarte, lim-
pede contrastul dintre vigoarea ex-
presiei și fondul afectiv care răzbate —
printr-o proiecție șocantă de oglinzi -
dincolo de geometriile imagistice auste-
re.
Privită în ansamblu, poezia lui Nico-
lae Țațomir dezvăluie o aspirație spre
stabilitate. Factura aparent detașată, lu-
cidă și severă a proiecțiilor lirice sub-
înțelege tocmai necesitatea disciplinării
prin creație a unor impulsuri afective pu-
ternice, a unor confruntări dramatice și
nedesmințite aspirații. Respectul pentru
litera scrisă a însemnat stăruință și cîn-
tărire migăloasă, rîvnâ fascinantă de bi-
jutier. In acest moment, pe lingă o vîrstă,
omagiem o remarcabilă conștiință poe-
tică.	'
C. L.
Stimate coleg NICOLAE ȚAȚOMIB,
Ne este foarte plăcut să vă fim prezenți
astăzi în casă, cu prilejul zilei D-vstră de
naștere, chiar daca numai prin mijlocirea
acestor cuvinte. Îngăduiți, mai întîi, să vă
mulțumim pentru strădania D-vstră de a vă
aduce aportul la dezvoltarea literaturii ro-
mâne la cultivarea conștiinței umane în
spiritul principiilor care ne călăuzesc deo-
potrivă. Fiecare nouă operă a D-vstră se
constituie ca factor principal în procesul de
edificare a societății socialiste, numele D-vstră
se înscrie printre valorile contemporane.
Colectivul de conducere al Uniunii Scriito-
rilor vă transmite, prin noi, respectuoasele
sale felicitări, urarea fierbinte să aveți parte
de sănătate si fericire, să vă bucurați de cît
mai multe succese în creația D-vstră literară.
La mulți ani 1
UNIUNEA SCRIITORILOR
DIN
REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA
PR E ȘEDINȚE,
ss. Acad. Zaharia Stancu
3 _ Convorbiri literare
tabla de materii
de Mircea IORGULESCU
MIRCEA MARTIN
sa S imic nu părea a-i lipsi lui Mircea Martin (n. 1940) pen-
tru a fi unul dintre cei cîțiva critici care, afirmîndu-se
HlR odată cu scriitorii ce aveau să schimbe în deceniul al
■ " șaptelea înfățișarea literaturii române, au transformat
această coincidență naturală într-un eveniment depă-
șind in implicații simpla împrejurare a debutului.
Generație și creație (1969), întîia și deocamdată singura
carte a lui Mircea Martin, are totuși sensul unui epitaf : odată
cu apariția acestui volum, în care își strînsese foiletoanele pu-
blicate între 1966 — 1969, criticul părăsește, pentru totdeauna
probabil, actualitatea literară. Nimic nu este mai grăitor pen-
tru pierderea suferită de critica literaturii prezentului prin
această pretimpurie și voluntară retragere decît faptul de a fi
cu neputință să se analizeze scrierile vreunuia dintre autorii pre-
zentati în cartea lui Mircea Martin ignorîndu-se interpretările
de aici. Interpretările, și nu aprecierile ; căci, deși acțiunea cri-
ticului se purtase exclusiv pe instabilul teren al actualității,
perspectiva sa ține mai mult de eseistică, de o eseistică parti-
zană. e adevărat, dar nu mai puțin situată dincolo de orice sus-
ținere și dincolo de orice infirmare cu caracter direct, explicit.
Atitudinea, element esențial în determinarea activității oricărui
critic al literaturii curente, ia forma imprecizabilei opțiuni:
„Aceste cronici — avertizează Mircea Martin — sînt, înainte de
toate, opțiuni, și opțiunea suverană o reprezintă generația celor
care — deasupra formației și a vîrstei — s-au afirmat plenar
abia în ultimii ani". A sprijini o generație nouă presupune însă
o delimitare de generațiile anterioare, uneori violentă, alteori
nedreaptă, întotdeauna însă fățișă ; nu vom întîlni în foiletoa-
nele lui Mircea Martin nimic de acest gen. Pentru critic, „ge-
nerație" însemna de fapt un pretext, un pretext în jurul căruia
își organiza comentariile, lucru de altfel mărturisit : „Con-
vingerea intimă a celui care semnează aceste rînduri este ca
generația nu înseamnă altceva decît un ritual cotidian de tre-
cere spre solitudinea esențială a creației. Cu alte cuvinte, o
ficțiune necesară". Cu aceeași subtilitate, criticul se va detașa
de materia foiletoanelor sale : „Critica e una, indiferent de pre-
texte, și identitatea ei o dă efortul interpretativ. Pentru mine
aceasta presupune o încercare de identificare infinit repetată.
Ținta oricărei exegeze trebuie să fie aceea de a întîlni conștiința
unei opere (nu pe aceea a autorului) și de a-i reda (sau atribui)
o coerență semnificativă. Nu există critică în afara unei fide-
lități fundamentale față de operă, a cărei «deformare» (inevi-
tabilă) e de dorit să se producă în punctul cel mai înalt cu pu-
tință". Dar nu ne poate fi indiferentă materia în care se oglin-
dește spiritul nostru (= efortul interpretativ înțeles ca tentativă
de identificare...) decît dacă ne fixăm atenția asupra capodope-
relor sau în cazurile cînd nu valoarea ne interesează I Statutul
cărților „la zi“ este însă nesigur și întîia obligație a criticului
foiletonist este aceea de a le constitui unul prin stabilirea va-
lorii.
Tăria și totodată slăbiciunea comentariilor lui Mircea Mar-
tin rezultă din paradoxul acestei împrejurări, sfîrșită, cum am
văzut, printr-o renunțare, acum explicabilă. Despre aproape fie-
care dintre autorii discutați criticul a dat formulări peste care
cu greu se poate trece; însă tot el a pus în circulație sau a
întărit cîteva foarte rezistente false idei. La Nichita Stănescu
este observată „deschiderea" permanentă „spre viața rarefiată a
ideilor"; „forța de seducție a unei astfel de poezii" — constată
Mircea Martin, lăsînd larg drumul spre interpretarea poeziei
acestuia prin filosofie, în cazul de față spre „stănescologie"
(pentru a-1 parafraza pe Călinescu) — „stă în capacitatea ei de
stîrnire intelectuală". Altădată criticul se simte dator să com-
penseze deficitul poeziei analizate făcînd el însuși... poezie: „In
liniștea contingență, numai clopotele vibrează lovite de lună și
pe pămînt se aud planete încă necunoscute. Lucrurile lumii își
dezvăluie fața ascunsă, de o paloare nealterată, în care poetul
se privește ca-ntr-o oglindă. Revelațiile primite astfel fac să
treacă imobilitatea momentană a contextului în crispare lăun-
trică. Liniștea peisajului încremenit e liniștea dinaintea surpării,
pentru că a doua față a lucrurilor e moartea. Sufletul privește
în oglindă ca-ntr-o prăpastie, a cărei teroare și atracție o su-
portă în același timp. Poetul respiră golul unei bătăi de aripă
și găsește la picioare iarbă fulgerată, dar sentimentul dominant
nu e, totuși, disperarea și nici măcar melancolia, ci fascinația".
Beție cu apă rece... Remarcabilă este înțelegerea resortului in-
terior al poeziei lui Marin Sorescu : „El (poetul, n.n.), nu poate
realiza sublimitatea stării lirice, pentru că nu se poate deba-
rasa de conștiința convențiilor pe care aceasta le presupune.
«Naivitatea» trebuitoare poetului, capacitatea de uimire și de
iluzie îi rămîn străine. (...) Marin Sorescu profanează poezia, o
face profană adică, o desacralizează, o bagatelizează chiar".
Despre Viața lui Alexandru Macedonski : „Un spirit de «ven-
detă» străbate cartea lui Adrian Marino, și este în el ceva mai
mult decît complicitate sau fraternizare".
O mare carieră au făcut opiniile lui Mircea Martin despre
izvorul poeziei noilor „tradiționaliști". Criticul, născut într-unul
dintre cele mai violent industriale orașe de la noi (Reșița), își
închipuie că tinerii poeți cîntînd satul arhaic au copilărit in-
tr-un fel de natural Muzeu al Satului : „E de meditat cum poe-
zia angrenajelor cosmice colosale găsește la atîția tineri poeți
ai noștri de origine rurală o structură deschisă, aptă de perspec-
tive noi. înainte de orice, împrejurările unei copilării petrecute
în cadru rustic nu pot fi ignorate. Contactul nemijlocit cu sti-
hiile și, mai ales, reprezentarea lor timpurie după credințe
naive, dar vaste și tulburătoare și, ca atare, fecunde în plan
artistic, au marcat definitiv biografia lor de artiști". Ipoteza a
fost reluată, într-adevăr, dar fără a se medita asupra ei; în
realitate, acești poeți „descoperă" satul prin intermediul poeziei
vechilor tradiționaliști, a poeziei lui Blaga in primul rînd. „Exo-
tismul" lor de tip „ancestral" și „cosmic", ține de o manieră, așa
cum de altfel nici tradiționalismul anterior nu fusese „decît o
formă de modernism" (Nicolae Manolescu, Metamorfozele poe-
ziei, p. 2a) ; de .meditat, aici, se putea medita mai mult în pri-
vința efectelor nu numai pozitive pe care le-a avut contactul
brusc și masiv cu pînă atunci necunoscuta poezie a înaintașilor.
Strict aplicate textelor analizate, comentariile lui Mircea Mar-
tin nu propun ceea ce Se numește o „viziune de ansamblu" asu-
pra grupului de autori care formează „opțiunile" criticului ; foile-
toanele lui, mai cu seamă cele consacrate cărților de poezie,
sunt niște veritabile reconstituiri ale unor izolate universuri lite-
rare, fără ca totuși, astăzi, acestea să mai intereseze toate. Una
dintre puținele observații cu caracter general întîlnite în această
carte suspect de frumos scrisă — „Proza română tînără dispune
de «artizani» străluciți. Ii lipsesc însă «arhitecții»" — i so poate
aplica de aceea criticului însuși ; căci, contrar părerii obișnuite,
critica literaturii prezentului este mai aproape de vocația „arhi-
tecturală" decît de aceea „artizanală", aceasta vădindu-so în
planul duratei și nu în acela, exterior, al formelor.
pentru cît am trăit
Oricînd aș pleca
după mine rămîne casa vraiște —
las dc lucru viitorului
să facă ordine
nu m-am gindit să părăsesc viața_
nu știu dacă din moarte mă voi întoarce
insă chiar și pentru cît am trăit
las de lucru viitorului
ori de cîte ori am fost intre voi
am dat totul pentru o clipă —
ori de cîte ori am fost singur
chiar și de mine însumi poezia m-a îndepărtat
faceți in urmă ce știți
— pentru voi am fost om,
pentru poezie dușman mie însumi —
după mine rămîne casa vraiște
de bun și de albastru
Cît sint eu de bun și de albastru
din cuvinte aș putea să desfășor
o pînză de păianjen care să susțină
păsările moarte în zbor
cît sînt eu de bun și de albastru
aș putea să fac să vă rugați de mine
să dau cîteva păsări la o parte
să vedeți soarele mai bine
cît sînt eu de bun și de albastru
pinza cuvintelor mele pe pămînt nu se vede —
cîte unul se împiedică de ceea ce spun
și aruncă în păsări cu pietre
soarele-i sus și cuvintele mele
continuă să crească pe jos —
cînd nu voi mai fi se va spune
că umbra mea cîntă mult mai frumos
prietenul pictorilor
Cu ei m-am împrietenit de tinăr
cînd făceam parte din averea mobilă
a crîșmelor, cînd pe timp de iarnă
umblam cu pantofii legați cu sfoară
și aveam o căciulă cu clape
care mă apăra de zgomot
pentru a scrie în gînd pe stradă
și în gară,
pentru a juca de unul singur
interminabile partide de șah ă l’aveugle
ne-am împrietenit pe cînd ei
nu puteau să-și cumpere culori —
cu toții beau mult pentru a-și colora tablourile
cu imaginația,
eu îi ajutam să-și termine tablourile
lucram în special noaptea,
pentru a nu deranja lipsa familiilor noastre
(mai tîrziu unul din noi a trecut pe la starea civilă :
nevastă-sa I-a trimis într-o zi după carne
și el ne-a găsit și am umblat prin crîșme
pînă cînd i s-a împuțit carnea în plasă)
cu ei m-am împrietenit de tînăr —
cît timp am lucrat împreună
eu neputînd să-mi duc pînă la capăt poemele
coloram de fiecare dată ultijna pagină a manuscrisului
și cu lacrimile lor
chiar și astăzi
mai scriu poeme care pentru a fi înțelese
trebuie să le completați cu imaginația
prostește
De cei mai dragi m-am despărțit prostește
pentru cel care din ură mă iubea —
de viață era cît pe ce să mă despart
ca și cum nu ar fi fost a mea
martor al amurgului în care
vita soarelui se culcă pe un deal de flori,
sufletu-mi de floare în strivire
a iubit prostește de atîtea ori
prost fără pereche, poezia
am iubit-o prea de tot prostește —
pe acela care nu-și trăiește viața
pe acela viața îl trăiește
stea oricît de mare de-am avut în frunte,
peste ea a pus prostia etichetă —
după fericirea unui prost de geniu
n-am văzut pe nimeni cum regretă
în oricare parte aș lua-o
tot prostia-n cale mi-o aștern —
mai aveți răbdare : veți vedea cum intră
mirele prostiei in infern
antologia lirică a „convorbirilor" )
ioanid
romanescu
rușine
De rușine am uitat să trec pe acolo
am uitat cită lumină se pierde
am uitat să vin să aduc flori
am uitat să spun cit sînt de singuri
cei puternici și nemuritori
de rușine mă scufund in tăcere
și răscolesc tăciunii unei cenuși străvechi —
lacrimi de sînge varsă gura mea
și astfel sting a nu știu cîta oară
părerea că îmi bate la ușă cineva
de rușine am uitat să spun
că de fapt nu mă așteaptă nimeni,
că nu am pe cine să aștept,
am uitat să spun cită ninsoare
cade într-un suflet de poet
în dormitor
Adevărat, Bătrine, se mai trezește
cîte unul în dormitor
însă cineva a spart becurile —
nu este văzut cel care strigă
se spune despre el că aiurează
și somnul continuă
adevărat, Bătrine, se mai trezește
cîte unul —
dar au trecut ani
și s-a mărit dormitorul
acum însuși ecoul repetă nu sfîrșitul
ci începutul cuvîntului —
pentru a mă face auzit și crezut
mi-ar trebui un milion de dovezi
ca și cum greutatea cerului nu apasă Ia fel
pe turnul cel mai înalt și pe coarnele melcului
idee fixă
In spital am văzut într-o noapte
cum unul din pereți era pictat
cu liliacul lui Vrubel —
insă chipul tău
nu apărea nicăieri
doctori bălrîni m-au vegheat —
nici unul
nu mi-a aflat suferința
într-un tîrziu
arătind peretele am vorbit :
aceasta e o pînză de Vrubel —
spuneți-mi : unde este EA ?
cam în acest loc — a răspuns unul —
apoi cu toții m-au dus pe brațe
și am sărutat peretele
spre capul horn
al patagoniei din stele
Mă duc — iubindu-vă — în cer
spre Capul Horn al Patagoniei din stele,
iubita mea de ieri de astăzi și de mîine
săpat de voi mormîntu-mî gol rămîne
prin scindurile casei pe masa celui singur
lătura pentru îngeri doar voi ați aruncat-o
— nici morții nu primesc mai lungă noapte —
cenușa mea de viu luminii se împarte
sălbăticit — și totuși cu-o umbră de mîhnire —
mă rog de voi în cea din urmă clipă
eu cel pe care toate l-ați vrut instrăinîndu-1:
deschideți ochii mari să-mi văd mormîntu! !
căci merg — iubindu-vă — îr cer
spre Capul Horn al Patagoniei din stele :
furtuna de nisip din depărtare
cenușa mea e, prada luminii viitoare
Convorbiri literare —4
poeziei
de daniel dimitriu
„acele
mirabiIe zile'1
Privită în ansamblu, poezia lui Marin
Sorescu devine expresia unui singur
gest reflectat în multiple oglinzi
inițial derutante în mișcarea lor. Acest
gest a făcut senzație acum zece ani
din motive lesne de înțeles, iar azi nu mai
impresionează la fel, întrucît ordinea ima-
ginilor care îl reflectă ne este arhicunoscută,
ca să nu mai vorbim de imaginile înseși.
Secvențele din lanterna magică nu mai taie
respirația nimănui. Acum zece ani eram,
probabil, mai tentați să aplaudăm orice în-
cercare de scoatere a lirismului de sub a-
numite „forme fixe", azi entuziasmul a tre-
cut și ne dăm seama că trebuia să aplaudăm
în primul rînd Poezia, indiferent de insoli-
tul și gradul contestației. Acum zece ani
obrăznicia ștrengărească a stilului Sorescu
avea ca termen de comparație, printre alte-
le, descriptivismul cenușiu și clișeul verbal
de ședință. Azi, pentru foarte multă lume,
Marin Sorescu se luptă cu morile de vînt.
A-l transforma Pe autorul Morții ceasului
în victimă a unei conjuncturi ni se pare to-
tuși nedrept. Lucrurile trebuiesc privite din-
tr-o perspectivă mult mai largă. Marin So-
rescu a încercat, sub aparența de persiflare
a clișeelor limbajului propriu-zis, o submi-
nare a clișeelor poetice, prin clișeu poetic în-
țelegând și cele mai insolite Și gratuite aso-
ciații făcute pe temeiurile cuceririlor de a-
vangardă. Sorescu a fost dintre cei foarte
puțini care au anticipat o anume inflație
de angoase, de sentimentalism pretențios,
de căznite ecuații lirice, de elucubrații pe
teme mai mult sau mai puțin filozofice, ca-
racteristice poeziei mimetice și factice. Se
poate spune, deci, că gestul lui Sorescu își
relevă valoarea polemică nu raportat în pri-
mul rînd la ceea ce a fost fad și convenți-
onal în poezia noastră pînă la 1960, ci la
ceea ce a fost convenție, infinit mai subtilă
și mai vicleană într-o bună parte a poeziei
ceva mai apropiate nouă. Parodia e aleasă
în mod deliberat și ea semnifică neadeziu-
nea la tot ce, sub o formă sau alta, devine
inerție. Procedeul minimalizării e o replică
de usturătoare maliție la adresa imposturii
cu morgă.
Din nefericire, poetul nositru a intrat în
rîndul propriilor victime. S-a lăsat sedus de
o formulă socotită inițial anti-formulă cu
acțiune eficace în toate cazurile. Inteligen-
ța subtilă, dublată de umorul cu implicații
tragice, rămîne apanajul unor texte pre-
zente cu deosebire în Poeme și Moartea
ceasului. Acesta din urmă îmi pare a fi,
de altfel, cel mai important volum al lui
Marin Sorescu, un moment ce nu poate fi
trecut cu vederea atunci cînd ne referim
la prefacerile poeziei românești de după
război. Astfel, exceptînd volumele pentru
copii (Unde fugim de-acasă ? e o carte
splendidă) Marin Sorescu este, pînă acum,
autorul a cel mult două cărți de poezie re-
marcabile (le-am menționat mai sus), „tra-
se“ în multe alte ediții, revăzute cu indul-
gență și neinspirat adăugite.
Astfel este formată din patru părți : Ast-
fel, Trunchiate, Sunet și Către mare, fără
vreo legătură între ele, fapt subliniat și de
inegalitatea lor valorică. Trunchiate se pre-
zintă sub formă de notații laconice, în ma-
rea lor majoritate inconsistente. Unele au
aspectul de pur exercițiu de stil, altele
nici atît, deși, se pare, rîvnesc la tîlcuri
foarte subtile : „Verdeața care schimbă sîn-
gele. / Cad pînă și frunzele / care conțin
fier" (Vini).
Cea mai eterogenă secțiune rămîne pri-
ma, cea titulară, din care se remarcă totuși
o serie de texte, scrise în „stilul caracteris-
tic" : Șarpele, Hai la vorbe (un soi de artă
poetică), Concentrare (unde e frumos spus :
„O țară atît de mică ! / Femeile au genele
PUBLICITATE O.L.
în curînd în li-
brării :
Maria Petra :
„OROLOGII DE A-
PA“, Editura „Ju-
nimea", 1974.
negre și lungi /Și ca să i i treacă peste
graniță / Și le prind cu clam? în ceafă, — /
Genele lor prea lungi"), Unde zeu Zamolxe
și Recapitulare. Vocația parodiei e recon-
firmată de Nevermore; semnificațiile cele-
brului poem al lui Poe sînt puternic actua-
lizate, originalitatea unghiului de vedere
propus de Sorescu mi se pare evidentă. Pen-
tru cei care îl apropie pe poetul nostru de
Topîrceanu furnizez un argument în spiri-
tul apropierii pe care o fac — adică unul
pur formal. Citim, în Nevermore : „Lumina-
rea de ceară aruncă un cerc pîlpîit de lu-
mină / Asupra păsării care stă cu ghiarele
strînse, ca un drac în aureolă"; („Cuvioasă
ca un popă / Și smolită ca un drac" — To-
pîrceanu).
Greu de acordat un epitet favorabil unor
texte ca Maximum de durată (o meditație
aproape cabotină asupra morții) și Don Ju-
an, pe oare îl citez pentru... frivolitate:
„Cînd o dragoste / La care lucram mai
mult / Mi-a reușit, / Atunci o trec pe cu-
rat, / Pe inima altei femei, f/ Natura a fost
înțeleaptă / Creînd mai multe femei / De-
cît bărbați, / Pentru că ne putem desăvîrși /
Sentimentul, / Folosind un mare număr /
De ciorne".	,
Ceva mai unitară, partea a treia a cărții
(Sunet) surprinde prin ceea ce a-și numi
marea, necunoscută de pînă acum a liricii
lui Sorescu: erosul. Un eros, acaparat de
ocazional, definibil prin tandrețea discretă.
Ineditul situației determină un plus de in-
teres care poate fi satisfăcut de un text
precum Maree: „Cineva ți-a descoperit o
stea / In liniile norocului din palmă, /
Suflă, te rog, în luminare, să vedem cum
sclipește prin odaie, / Să ne luăm după ea /
Doamne, unde-o să ne conducă ? // Pe a-
proape e o nemaipomenită atracție spre
cer. / Poate din cauza lunii care excită
spațiile verzi / Ale mării de la tălpile ta-
le. I Să ascultăm marea, unde respirația
noastră neliniștită / Face valuri".
Nonșalanța, postura de sceptic ironic, a-
parența de detașare și toate celelalte din
aceeași categorie au ajuns pure ticuri, se-
ducătoare forme fără fond. M-am oprit lin-
gă tragic ori Limpezimi, care conțin versuri
de autentică încordare dramatică, apar, în
contextul cam lipsit de relief al volumului,
drept semne ale accidentalului.
Ciclul intitulat Către mare oferă variați-
uni pe teme mai mult sau mai puțin mi-
tologice, livrești în tot cazul, dintre care se
detașează poemul cu același titlu, istorie
polemică și de un patetism convingător a
exilului lui Ovidiu : „Poate, care dai vechi-
me de două mii de ani versurilor mele, /
Implîntat ca o piatră de hotar la marginea
limbii române / Pescărușii te-au ales în
prezidiul doinelor noastre / Pe care le-ai
transcris în latinește și le-ai trimis pe vînt
la Roma / Săpate în piatră să aștepte pe
columnă prizonierii daci !“.
Mi-am amînat în două rînduri plăcerea
de a discuta o carte de Marin Sorescu, în
speranța că mi se va oferi un subiect ca-
pabil să atenueze destule apariții editoriale
mai puțin semnificative, cu care poetul ne-a
obișnuit în ultimii ani. Nici Suflete bun la
toate nici La lilieci nu-mi apar ca niște
prezențe necesare în contextul general al
scrierilor poetului, așa cum nu sînt nici
Tușiți, nici o Aripă și-un picior și nici chiar
Tinerețea lui Don Quijote. Astfel se situ-
ează în aceeași serie, cu precizarea că te-
matic, prin lirica de dragoste, poate însem-
na un punct de referință în amintitul con-
text.
D
acă Patimile după Bacovia par a fi
fost scrise într-un moment oarecum
dificil, de susținută încordare a spi-
ritului (de unde și accentele dramati-
ce și polemice repetate), Bucolice e o
carte a melancoliilor relaxate, ușor studiate
și, în bună măsură, decorative. Această vi-
zibilă detentă nu diluează substanța poe-
tică, nu o sacrifică, în ultimă instanță, unor
cochetării sentimentale. Patimile după Ba-
covia încercau, printre altele, să surprindă,
în pastă ceva mai groasă, cu tente voit ob-
scure, atmosfera provinciei, ridieînd-o la
rang de tărîm sacru, purtător de fatalitate.
Bucolice sugerează evadarea în natură, e-
vadare ale cărei delicii sînt transpuse în
pete transparente de acuarelă. Am delimi-
tat două tehnici și două spații, unul fere-
cat, celălalt — o imensă deschidere. Poetul
încearcă de astă dată voluptatea contem-
plării, reușind în anumite momente o re-
ală detașare care nu trebuie privită ca in-
diferență, ci ca moment de abandon în plă-
cerile clipei. O asemenea atmosferă devine
la Ovidiu Genaru subiectul unei îneîntă-
toare poezii de notație, modalitate foarte
ingrată, în general aptă de a fi compromisă
prin facilitate. Pentru mine această poezie
e ca un test ale cărui rezultate sînt, în ca-
zul de față, mai mult decît satisfăcătoare.
Genaru insuflă notației, chiar și celei apa-
rent detașate de o anume stare de spirit,
vibrația discretă a unei sensibilități rafina-
te : „Exorbitante femei stau pe țărm și pri-
vesc / cu invidie marea, / stilul ei liniștit
de-a lucra cu andrele de apă / imaginea
eternității, / felul inegalabil de-a-și legăna
șoldurile pentru nimeni, / castul triunghi
al unei mici corăbii / care se culcă cuvîn-
tul imaginar" (Nu mai sint balcoane la Man-
galia. VII).
Paralel cu notația propriu-zisă, autorul
Bucolicelor încearcă să transforme ocazio-
nalul în pretext, trecînd de la faptul divers
la cel cu implicații profunde și definitive.
Trecerea verii și presimțirea toamnei nu
devin numai subiect de pasteluri, ci capă-
tă proporțiile unui proces intim de un dra-
matism insinuat. Un fapt banal cum e că-
derea serii, spre exemplu, aduce cu sine,
pe lîngă o consemnare voit prozaică a unei
ambianțe oarecare, reflecția pătrunsă de a-
mărăciune asupra vîrstei : „Aseară la cină /
gazda ne-a dat plăcinte de lut, / lumină
băurăm din sticla de lampă, / jucarăm un
joc mohorît de zaruri. / Dragostea noastră
acum se cheamă insomnie" (Insomnie). Ca
jurnal de vacanță, Bucolice se distinge prin
acea voluptate a abandonului pe care o su-
gerează fiecare gest. De fapt, acesta este și
elementul unificator, cu adevărat stabil pe
parcursul întregii cărți. In același timp, fe-
meia este cea care devine martorul perma-
nent, oglinda fidelă ce „prinde" integral
chipul poetului.	,
In poezia lui Ovidiu Genaru candoarea
are proporțiile unui dat existențial, e o di-
mensiune majoră a spiritului. Apare ca su-
port al viziunii poetice, ca lentilă prin care
e privită lumea. Este termen de referință,
model și finalitate în același timp. Reacți-
ile poetului la tot ceea ce se opune acestei
candori ating uneori paroxismul ; toată vio-
lența, abil deghizată în ironie sentimenta-
lă, e semn al incompatibilității dintre pu-
ritate și tină. Se poate spune că poezia lui
Ovidiu Genaru e terenul unei veritabile
dispute de natură etică. Referirile frecvente
la vremea copilăriei, însuși refugiul în na-
tură denotă tocmai acest apetit al inocen-
ței, al cărui revers negativ e dezvăluit nu
cu mai puțină patimă. In această bătălie
pentru candoare poetul acceptă să fie naiv
și încrezător în himere. Nu poate fi, în a-
celași timp, decît superior lucid și sarcas-
tic. In volumul în discuție candoarea gă-
sește un spațiu de rezonanță natural (și la
propriu și la figurat), își dezvăluie cu in-
tensitate ambițiile dominatoare. Tristețile
sînt ceva mai inofensive, cumva înțelepte
Postura donquijotescă este acceptată în
virtutea amintitei lucidități : „Atlet singu-
ratic ai fost și rămîi, / alergător după hi-
mere mai sprintene ca tine1 (Atlet singu-
ratic). Același refugiu voluptuos în himeră
îl atrage pe Ovidiu Genaru pe tărîmul fa-
bulos al baladei. Amurg medieval lasă să
se vadă o neîndoielnică plăcere a fantază-
rii, fapt cu deosebire semnificativ pentru
starea de spirit a poetului în momentul con-
ceperii volumului său. Textul, dintre cele
mai frumoase din volum, merită a fi citat
integral : „Dă-mi flinta căci ținta-i aproa-
pe. / E încărcată cu molii, domniță. /
Dă-mi arcul, atunci, cavalere. / A-nflorit
și e rodnic în viță. // Dă-mi ceva mai u-
șor, dă-mi o frunză / să pot lovi vânatul
în piept. / Vi-e mîna scoasă din candeli /
și n-aveți putere, domniță... E drept, //
dă-mi ochiul, atunci, să ochesc. / E orb ca
și smalțul, se teme. / Ogarii unde-mi sînt,
cavalere ? / Domniță, ogarii aleargă în ste-
me... // Dar spune-mi, hăitașii ce fac ? /
Cred că dorm și dau morților vamă. / Dar
soarele cel roșu nu e sus ? / Este chiar a
trupului vostru rană... // Dar, cavalere, mă
minți ! De prisos / te-am dăruit cu podoabe
albastre, / parcă aud pe aproape alaiul... /
O, nu, e chiar sîngele încheieturilor voas-
tre ! // Atunci, ce-așteptăm, nu ne-ntoar-
cem ? Pe unde ? V-am spus că sînt orb ca
un crin. / Totuși, presimt pe aproape ala-
iul... / Alaiul, domniță, sînt umbrele care
vin".
Poezia lui Ovidiu Genaru este abia în
ultimul rînd romanța tristeților provincia-
le. Ea închide, într-o formulă eufemică, de
un deosebit farmec, avatarurile unei con-
■ Marin SORESCU : „Astfel", Editura Junimea, 1973.
■ Ovidiu GENARU: „Bucolice", Editura Junimea, 1973.
■ Anghel DUMBRĂVEANU : „Singurătatea amiezii"
Editura Facla, 1973.
științe care nu poate face nici un compro-
mis cu mistificarea și umilința. Ceea ce es-
te și semnul unei neliniști generoase.
Bucolice confirmă resursele unei vocații
incapabile de a se compromite chiar și a-
tunci cînd își savurează „convalescența".
Lirica de factură elegiacă atent și cu
folos exersată în Fața străină a nop-
ții, convine, se pare, lui Anghel Dum-
brăveanu în momentul de față; lucru
întărit și de volumul din urmă, Sin-
gurătatea amiezii. Recitindu-i cărțile apă-
rute pînă la Delte (o selecție retrospectivă)
și comparîndu-le cu ultimele două (cele
menționate la început), mi-a apărut limpe-
de că gestica a obosit, așa cum foamea de
spații vaste și plăcerea ușor forțată a con-
topirii cu infinitul s-au temperat în mod
apreciabil. Să fie această revizuire a for-
țelor un moment necesar al evoluției poe-
tice sau ea subînțelege corectarea discretă
a unei opțiuni eronate ? Aș înclina să con-
ciliez cele două alternative spunînd că, me-
ditativ și sentimental prin structură, An-
ghel Dumbrăveanu este ispitit să dea efu-
ziunilor sale repere o dată exterioare, altă
dată interiorizate, acest eclectism exprimînd
căutări și tatonări într-un unic spațiu de
referință.
Elegiile din Singurătatea amiezii au ca
motiv — titlul e fără echivoc — neliniștile
și întrebările amenințătoare ale vîrstei de
mijloc. Nu e vorba atît de analiza unui mo-
ment de criză acută, ci de prefigurarea u-
nui impas care-și anunță cu destulă grabă
inconvenientele. In ceea ce mă privește, nu
am găsit ceva cu deosebire original în au-
toportretul pe care și-l schițează în pre-
zent poetul, am reținut, în schimb, „dese-
nul" ca atare, în anumite momente suple-
țea și puritatea liniilor — proiecția bine
dirijată a luminii și umbrelor. Energiile
din volumele anterioare se istovesc în com-
bustii temperate, însăși dragostea are ca
emblemă surîsul obosit, plin de înțelesuri
subtile. Oricum, sentimentul de pierdere a
femeii e comunicat fără sfială, așa cum fă-
ră sfială sînt rememorate momentele de
comunicare: „Cămașa-i mirosa (sic!) ne-
deslușit / A noapte montană. Se putea pre-
supune o dulce putere / A trupului ei.
S-auzeau păsările vorbind despre sud /
Iar dincolo de munți era marea. / Dacă ră-
mîn, mă va pierde, gîndeam, / Insă nu se
schimbase nimic. Stelele căzînd / In coa-
mele cailor, fornăitul lor de plăcere, / In
fînul uscat surîsul femeii nu mai credea. /
Sînt un călător fără noroc, spuneam ezi-
tînd. / Femeia își deschise Z Pulpele lungi.
Aceasta fusese ultima călătorie. / Nici îna-
inte, nici înapoi, iar femeia rîdea, / Sau
mi se păruse — rîdeau grădinile ei / In
care intrasem abandonînd steaua, mai în-
depărtată acum". (Sonată de toamnă).
De altfel, în cadrul celor patru secțiuni
ale cărții, cea de factură eminamente ero-
tică (penultima) se dovedește superioară
celorlalte, poate și din cauză că suportul
meditației e unul foarte concret. Nu la fel
se întîmplă în prima parte, acolo unde po-
etul se desprinde tocmai de amănuntul pal-
pabil și încearcă să se ridice la descripția
stărilor de spirit ce rîvnesc, probabil, a se
întîlni într-un soi de litanie a singurătății
iremediabile.
In cea de a treia parte există și poemul
care m-a impresionat în mod deosebit. El
se numește Incidență: „Dacă privim din
acest unghi, / Dacă privim îndelung / Cu
gîndul și cu mirosul, / Din acest unghi prin
care trece cocorul / Și unde visează co-
pacul, / roșul acoperiș / De olana în spăr-
tura albastră a mării, / Dacă privim astfel
pînă sosește amurgul, / Pînă vîntul aduce
din larg / Impresii de păsări în verdele
putred, / Dacă te uiți cu gîndul și cu mi-
rosul, / Dacă te uiți cu auzul, / Vei vedea
o femeie / Subțire ca un migdal, / O fe-
meie cu părul lung răsfățat pînă pe șold, /
Dar mai ales vei vedea / Cum trece sub
arbori de tisa / Cu palmele-întinse / Ducînd
seînteierea stelei dintîi / Ori un fruct și
dacă privești astfel, concentrat peste mă-
sură, / Intimidat, răvășit de emoții, / Fe-
meia aceea vine la tine — / Iar acesta e
totul".
5 — Convorbiri literare
de val condurache
persoana întîi în roman
Orice situație de comunicare implică
existența unui EU, cel care vorbește,
al unui TU, cel căruia se adresează
vorbitorul și al unui EL, cel despre
care este vorba. Pronumele personale
nu au valoare semantică decît în contextul
comunicării, conchide Emile Benveniste.
Este EU cel ce rostește EU. înțelesul per-
soanei întîi în roman nu este diferit. Un
roman poate fi scris la persoana întîi, la
persoana a doua ori la persoana a treia, în
mod convențional. în mod real, romanul fi-
ind o situație de comunicare între altele,
nici un TU, nici un EL nu pot avea funcție
de narator. întotdeauna cel ce povestește
este un EU, fie că pronumele apare în text,
fie că este absent. Am făcut această intro-
ducere pentru a reaminti faptul că persoana
întîi nu este, prin ea însăși, o garanție a
sincerității, ®punîndu-se prin aceasta per-
soanei a treia. Pentru a ilustra această afirma-
ție, vom compara două situații în care per-
soana întîi deține toate atributele așa nu-
mitei persoane a treia, cu situații în care
persoana întîi e folosită ca garanție a „au-
tenticității". In două momente de criză. Ba-
luca, naratoarea romanului Așteptare, își
închipuie că soțul ei, Val, o înșeală. își ima-
ginează scene de dragoste petrecute între
Val și o Ea imaginară. Să comparăm aceste
episoade cu restul întîmplărilor narate. Ro-
manul este o confesiune tragică a Ralucăi.
Naratoarea nu relatează decît întîmplări la
care a fost martoră, nu „violează" psiholo-
gia celorlalte personaje, transcriindu-le
gîndurile, ci notează doar reacții observa-
bile, ori transcrie „fidel" cuvintele altor per-
sonaje. Dimpotrivă, în secvențele amintite,
naratoarea dobîndește darul ubicuității, pă-
trunde în gîndurile soțului ei. Dreptul a-
cesta, Raluca l-a dobîndit prin mijlocirea
imaginației. Naratoarea și-a permis să încal-
ce convenția testimonială pentru că întâm-
plările narate erau fictive. Ubicuitatea și
atotștiinta sînt semne ale convenției literare,
mijloace prin intermediul cărora autorul recu-
noaște caracterul fictiv al întîmplărilor ro-
manului. Universul romanului e despărțit
astfel de lumea reală prin mijlocirea lui
„ca și cum"...
Putem considera episoadele din romanul
Mariei-Luiza Cristescu drept o expresie ex-
plicită a modului de funcționare a persoa-
nei a treia în roman. Unde încetează con-
fesiunea și intervine imaginația, sincerita-
tea se transformă în plăcere „pervertită"
de a fabula. Scenele imaginate de naratoa-
re au însă, în Așteptare, un temei real. Ra-
luca găsește o scrisoare de dragoste a so-
țului ei către o oarecare femeie. Ficțiunile
ei, trezite de bănuieli fără acoperire, anti-
cipează realitatea. Funcția prozatorului, prin
analogie cu cea a naratoarei (și în concor-
danță cu cele discutate mai sus), este de a
PUBLICITATE C. L.
SEMIOTICA
șnegatf

iwjimm

în curînd în li-
brării :
Petre Botezatu :
„SEMIOTICA ȘI
NEGAȚIE".
Const. Ciopraga :
„PERSONALITA-
TEA LITERATU-
RII ROMANE".
Constantin Geor-
gescu : „TAINA
PERGAMENTU-
LUI".
Editura „Junimea",
1974.
anticipa realitatea, de a găsi în fenomenul
complex al vieții semnificații pe care rea-
litatea însăși le ignoră.
Confesiunea Ralucăi e dominată de per-
sistența a doi termeni : așteptarea și per-
plexitatea. Așteptarea e concepută în trei
ipostaze, corespunzătoare celor trei părți ale
romanului. în prima parte, naratoarea face
mai puține mărturisiri, fiind preocupată de
soarta Ioanei, femeia ușoară, vulgară din
exces de vitalitate, dar închisă în propriul
orgoliu, claustrată în propriile vicii. Expe-
riența Ioanei constituie prima ipostază a
așteptării. Ioana așteaptă o modificare a
cărei natură îi este străină : mai mult, o
așteptă conștientă că modificarea nu se va
produce. Așteptarea ei e fără scop. Sinuci-
derea Ioanei apare ca o consecință firească
a impasului existențial în care se află -per-
sonajul. Naratoarea crede însă în durabilitatea
impasului. Pentru ea, așteptarea e legată,
deocamdată, de ideea de scop. Sinuciderea
Ioanei îi produce o stare de perplexitate.
Ideea de perplexitate e corelată cu ideea de
ignoranță : Raluca înțelege abia atunci că
în spatele faptelor, aparent nemotivate, a-
leatorii, se ascunde logica internă care ac-
ționează nu din aproape în aproape, nu me-
canic, ci de la asemănător la neasemănător.
Moartea Ioanei îi provoacă o puternică de-
presiune psihică. Internată într-un spital de
boli nervoase, Raluca ia cunoștință de a
doua față a așteptării : e așteptarea bolna-
vilor irecuperabili, a celor care nu vor pă-
răsi niciodată spitalul. E așteptarea ca scop
în sine, ruptă de iluzia perpetuării, simi-
lară cu nemișcarea, cu moartea. Partea a
doua a romanului e inconsitentă sub raport
epic, fărîmițată în mărturii fără număr pe
care naratoarea le adună pentru a recon-
stitui portretul fostului docitor-primar Ho-
ria. Deși excelentă sub raport stilistic, par-
tea a doua a romanului face mari deservi-
cii întregului prin aproape neglijenta lipsă
de coeziune. Aceeași obiecție poate fi adusă
construcției romanului. Cele trei părți con-
stituie tot atîtea romane. Maria-Luiza Cris-
tescu nu reușește să le închege într-un tot
unitar. Imaginea lui Val e discontinuă. Ne-
mulțumirea provocată de circulația defectu-
oasă a personajelor dintr-o secțiune în alta
a romanului este atenualtă de evoluția mo-
tivată a paralelismului așteptare—perplexi-
tate. Perplexitatea este, în cea de a doua
ipostază, o urmare a procesului de perce-
pere a așteptării ca non-existență. Reapare,
în partea a doua, contradicția aparență — e-
sență în modul de construcție al personaje-
lor (Horia, Alioșa), contradicție ilustrată
paroxistic, pînă la pierderea identității, de
Val. Partea a treia e mai puțin fragmentară,
dar încă insuficient de coerentă. Episodul
jocurilor copilăriei, excelent scris, cu o in-
tuiție rară a dominantelor paradoxale ale
psihologiei infantile, e introdus fără o mo-
tivație riguroasă în contextul maturității
personajului. Așteptarea naratoarei se defi-
nește prin perplexitate. Aflată în vacanță
pe litoral, naratoarea are ultima experiență
a perplexității. Stăpîna casei (Nevesta) în
care naratoarea e găzduită înțelege că
moartea nu e un fapt exterior conștiinței,
ci există în mod virtual în conștiință. Moar-
tea soțului o învață pe Nevesta că omul
poate deodată să nu mai fie. Moartea, con-
chide naratoarea, este irațională și devine
inteligibilă, admisibilă, numai o dată intro-
dusă în cîmpul de „posibile" al conștiin-
ței. Conștiința admite propria pieire în spa-
țiul fictiv al literaturii. Raluca face din
propria narațiune un antidot : ea încearcă
să învingă spaima de moarte „scriind". Na-
ratoarea romanului Așteptare este un scri-
itor virtual. In lumea ficțiunii moartea este
posibilă, rațională, existența definindu-se
prin așteptarea sfîrșitului. Iar sfîrșitul este
împins înăuntrul ficțiunii, într-un spațiu în
care timpul este abolit. Așteptarea devine
proiect, calcul al probabilităților viitorului
între care moartea e un proiect îngăduit.
In final, naratoarea hotărăște să aștepte în-
toarcerea lui Octavian : probabilitatea în-
toarcerii constituie obiectul așteptării, de-
finiția pe care naratoarea o dă omului ca
individ e asemănătoare cu formula lui Sar-
tre : omul este proiect. Amendamentul adus
de naratoare ar fi următorul : non-existen-
ța este o experiență posibilă, dar pentru a
o concepe, omul o transformă în povestire,
în ficțiune. Nimeni nu comentează propria
moarte, ci relatează moartea altuia.
Aceasta e interpretarea pe care o propv
nem ; în romanul Mariei-Luiza Cristescu
raportul perplexitate — așteptare e inaparent.
Introspecțiile Ralucăi nu sînt termenii unei
ecuații, ci incursiuni extrem de subtile, ale
unei lucidități exacerbate, în interiorul u-
niversului de fapte stratificate nediferenți-
at de memorie. în pofida incoerenței rela-
tive, cartea Mariei-Luiza Cristescu se im-
pune ca una din cele mai semnificative
cărți de analiză ale ultimilor ani. Dacă im-
perfecțiunile amintite ar fi lipsit, am fi pu-
tut vorbi despre Așteptare ca despre un
excepțional roman.
Valoarea romanului Să crești intr-un an
cît alții într-o zi e limitată la cîteva
aspecte neesențiale. Petru Popescu a
atins un grad de „profesionalizare" a
scrisului, de automatizare a procede-
elor narative, care îi permite să creioneze
cu ușurință, în limitele verosimilului, desti-
nul episodic al personajelor secundare. Ro-
lul acestor personaje este de a crea funda-
lul social pe care evoluează protagonistul.
Destinele episodice sînt, în romanele lui Pe-
tru Popescu, manifestări ale funcției refe-
rențiale a discursului epic. Contextul social
este destul de bine conturat în romanul
Să crești într-un an cît alții într-o zi, fără
a fi, în același timp, pregnant. Intre me-
ritele romanului trebuie să menționăm na-
turalețea dialogului, precum și virtuozita-
tea pe care romancierul a atins-o în folosi-
rea modalității behavioriste de prezentare a
personajelor.
Verosimilul este, în romanul lui Petru
Popescu, o calitate a enunțului și, vom ve-
dea, tot mai puțin a enunțării. Petru Po-
pescu a renunțat, de la un roman la altul,
la una din funcțiile persoanei întîi : aceea
de a-1 caracteriza pe vorbitor. Naratorul
lui Petru Popescu se definește aproape înl
exclusivitate prin ceea ce face și aproape
deloc prin modalitatea individuală și so-
cială de a povesti. Stilul naratorului apar-
ține unui profesionist al scrisului, nicide-
cum unui funcționar cu leoturi eterogene,
de gust îndoielnic. Renunțînd la individua-
lizarea naratorului prin limbaj, Petru Po-
pescu periclitează eșafodajul teoretic, și as-
fragil, expus în postfața-program a roma-
nului. (vezi și introducerea la comentariul
romanului Așteptare). Caracterul convenți-
onal al personajului de ficțiune care este
naratorul apare și mai evident.
Statutul ambiguu al persoanei întîi în ro-
manul lui Petru Popescu nu ar constitui un
inconvenient dacă la contradicția program
teoretic — operă finită nu s-ar adăuga de-
fecțiuni grave de construcție epică. Roma-
nul Să crești într-un an cît alții intr-o zi
nu dispune de un nucleu conflictual nici
măcar în stadiu embrionar. Personajul-na-
rator parcurge un spațiu „existențial" ne-
contradictoriu. între polii A și B ai începu-
tului șj sfîrșitului de roman nu se produce
nici o modificare importantă în destinul
personajului. „Experiența de viață" a per-
sonajului este precară, iar adevărul vieții,
spre care năzuiește, teoretic, Petru Popescu,
neconcludent, periferic. „Peripețiile" prin
care trece naratorul (urmează cursurile șco-
lii de șoferi, primește carnet de conducere,
pleacă la mare în căutarea unor aventuri
galante, cunoaște un grup de americani, a-
sistă la turnarea unui film : aflat la volan,
accidentează o femeie depășind limita de
viteză îngăduită, are satisfacția împlinirii
visurilor de... glorie erotică, etc.) sînt de-
parte die a prezenta un interes prin ele-
însele. Naratorul este un personaj neintere-
sant, făcînd parte din categoria „obsedaților,
complexaților", incriminată în postfața ro-
manului. Erotismul este pentru tînărul
funcționar o obsesie de ordin fiziologic, fă-
ră corelativ psihologic. Cugetările sale pri-
vind „rolul automobilului în viața moder-
nă" sînt pure truisme, rareori întrerupte de
asociații de-a dreptul stupefiante, transcri-
se, în cîteva locuri, într-un stil deplorabil,
(vezi pag. 8).
Chiar paginile acceptabile ale acestui ro-
man nu reprezintă decît o ilustrare plată
a realității ; efortul de a parcurge cele a-
proape 300 de pagini nu este, aproape de-
loc, răsplătit. Făcînd „suma", putem spune
că informațiile asupra „adevărului vieții" pe
care ni le comunică naratorul ne erau cu-
noscute din viața de toate zilele și că în-
tîmplările („inedite") al căror protagonist e
naratorul, sînt lipsite de interes. La sfîrși-
tul lecturii ajungem la concluzia că am a-
flat ceea ce știam înainte de a citi romanul.
Structura romanului Alergie e simila-
ră structurii dialogurilor socratice.
Nici un adevăr nu e definit prin el
însuși, ci confruntat, modificat, refor-
mulat. Fiecare secvență narativă e un
dialog, o înfruntare de contrarii. întreg ro-
manul e construit pe baza unui model
MARIA-LUIZA CRISTESCU, Așteptare, Ed. Cartea româ-
nească, București, 1973.
PETRU POPESCU, Să crești intr-un an cît alții într-o zi,
Ed. Eminescu, București, 1973.	,
GENOVEVA LOGAN, Alergie, Ed. Cartea românească,
București, 1973.
binar de tipul întrebare-răspuns. în succe-
siunea lor, segmentele de text minimale
(fraze) sau extensive (capitole) urmează în-
deaproape formula metodei maieutice : în-
trebare — răspuns — concluzie — negație
a concluziei = întrebare, etc. Alegerea su-
biectului e cum nu se poate mai elocventă ;
personajul narator, Ion lacob, este psihia-
tru la un centru de „psihotehnică". Exami-
nîndu-și subiecții, psihiatrul modern îi con-
duce, prin întrebări meșteșugite, la desco-
perirea adevărului. Intre dialogul socratic
și examenul psihologic există însă deosebiri atît
în ce privește rolul partenerilor implicați
în „dialog", cît și în ce privește natura a-
devărului descoperit.
Afirmînd că romanul Alergie are o struc-
tură similară structurii dialogurilor socra-
tice, nu presupunem numaidecît că autoa-
rea a avut în intenție acest lucru (tot așa
cum nu pubem exclude ipoteza), ci ne pro-
punem să interpretăm romanul prin prisma
dialogurilor socratice. Personajul-narator
este, prin natura profesiei sale, practicia-
nul unei maieutici deviate. Dialogul purtat
în timpul orelor de serviciu este continuat
în conversațiile sale cu Mișu. întîlnirile lor
sînt veritabile ritualuri ale dialogului filo-
sofic. Structura sufletească a celor doi pri-
eteni e similară, după cum asemănătoare
sînt preocupările lor. Unul caută adevărul
în organizarea macrocosmosului, contem-
plînd constelațiile cerului, celălalt cercetea-
ză mecanismul contradictoriu al micro-con-
stelației psihice. Amîndoi speră să găseas-
că punctul în care se conciliază finitul și
infinitul, raționalul și iraționalul. Cele do-
uă personaje sînt identice, asimilabile unei
conștiințe unice care, întrebîndu-se, crede
că află esența adevărului pe care ea însăși
îl conține. Dramatismul romanului Alergie
constă în opoziția dintre certitudinea, pe
care personajul-narator o are, că adevărul
este în el însuși, și speranța că va putea
dovedi inconsistența acestui adevăr. Perso-
najul caută adevărul despre viață și moar-
te, dar speră că, o dată descoperit, acest a-
devăr va putea fi contestat. Progresia mar-
cată de evoluția personajului-narator co-
respunde saltului de la momentul descope-
ririi propriei contradicții, la momentul sub-
sumării contradicției. Naratorul se
îndoiește de el însuși în momentul cînd are
revelația că omul e o structură contradicto-
rie, alcătuită din ordine și dezordine, rațio-
nal și irațional. Ion lacob începe să pună
sub semnul întrebării justețea propriilor
acte, le denunță ca nefiind în întregime
controlabile. Aflind de sinuciderea unui om,
presupune că sinucigașul e unul din paci-
enții săi și se consideră vinovat de moartea
acestuia. Realitatea este pusă la îndoială
de imaginație. Conversațiile dintre Ion la-
cob și Mișu sînt un pendant al orelor de
serviciu. La un alt nivel al textului, între
cele două planuri ale existenței naratorului
se stabilește același raport dialogal între-
bare-răspuns. Fiecare conversație cu Mișu
este o întrebare, fiecare examen „psihoteh-
nic“ un răspuns. Un raport similar se sta-
bilește între capitolele în care naratorul își
povestește delirul și capitolele în care re-
latează fapte petrecute „cu adevărat". Ge-
noveva Logan introduce în lumea posibilă
a literaturii, cîteva capitole de proză fan-
tastică, capitole pe care le putem numi a-
venturi posibile în lumea posibilului. în-
tîmplările imaginate de narator corespund
întrebării, trezirea corespunde răspunsului.
Naratorul îl întîlnește pe fostul pacient. Vi-
ziunile de coșmar își pierd realitatea, nu și
valabilitatea. Omul nu s-a sinucis, dar si-
nuciderea sa ar fi fost posibilă. Ion lacob
ajunge ,în finalul romanului, la punctul de
echilibru visat, privilegiat, de pe care pozi-
ție să poată contempla, ca pe ceva al său,
jocul ordinii și dezordinii. Naratorul admi-
te că existența e datorată contradicției. Ge-
noveva Logan se folosește de dialectica te-
zei și antitezei pentru a „postula" necesita-
tea întrebării, a căutării perpetue.
Alergie se situează mai degrabă, la gra-
nița între eseu și roman. Riscurile asuma-
te de prozatoare s-au răzbunat înitr-o oa-
recare măsură. Senzația că ne aflăm în fața
unui roman tezist amenință echilibrul con-
strucției epice. Și invers, eseul filosofic e
degradat in cîteva rînduri de alegerea unor
parabole epice neinspirate.
Convorbiri literare — 6
A arăta prin ce se deosebește litera-
tura română de altele, a defini deci
fondul specific al creațiilor artistice
pe care le-a produs în timp acest
neam —• iată o operație la care as-
piră oricare critic. Numărul mic al tentativelor
pe această temă este însă un indiciu sigur al
dificultăților pe care ea le presupune. Și asta
din chiar momentul alegerii perspectivei. Pen-
tru că, bunăoară, din unghi estetic, delimită-
rile în sfera specificului sînt complet irelevan-
te. Contribuția autohtonă la literatura lumii e
în funcție strictă de valorile produse. Emines-
cu. Creangă, Caragiale, Blaga, Arghezi ne re-
prezintă nu (în primul rînd) pentru că sînt
specifici, ci pentru că operele lor întrețin
sentimentul valorii, pompiliu Constantinescu,
situat consecvent pe această poziție, avea de
aceea toată îndreptățirea să scrie că „cea mai
sigura cale, spre a afirma originalitatea lite-
raturii naționale, gradul ei de universalitate,
în care se topesc nuanțele specificului, ni se
pare stabilirea unei scări de valori interioare".
Exemplul său. Eminescu, e elocvent : „In lirica
lui Eminescu se poate identifica simțul naturii,
venit din subteranele milenare ale creației a-
nonime, se pot întrezări unele reacțiuni spe-
cifice românești ale sensibilității. Dar valo-
rile lui creatoare le simțim în acele mituri
personale care-i conferă originalitatea viziunii".
(Literatura română există). Fără a nega dar
specificul, Pompiliu Constantinescu acceptă de-
terminarea valorii artistice numai prin alte
condițiuni decît puritatea caracterului etnic.
Cealaltă direcție reprezentată dc Gherea, Ibrăi-
leanu, Ralea. Blaga, Vianu etc., admite posibi-
litatea definirii specificului (Pompiliu Constan-
tinescu nega pînă și gîndul unei eventuale de-
finiții : „Ce este specificul național nu știm :
suntem duioș! sau vehemenți, suntem raționa-
liști sau intuitivi, avem un sentiment tragic
sau unul apolinic al existenței — iată tot ati-
tea controverse care ne pot dezorienta").
Aici lucrurile	se	complică. Pentru	că
puținele studii de etnopsihologie de	ca-
re dispunem încă nu permit constituirea u-
nui model abstract al specificității. Or, e clar
că specificul unei literaturi este expresia sub-
limată a metamorfozelor suferite de constan-
tele psihologiei naționale ia nivelul ficțiunii
artistice. De altfel, absența acestui esențial in-
strument de lucru i-a condus pe majoritatea
cercetătorilor amintiți spre recunoașterea des-
chisă a dificultăților și, mai cu seamă, a dis-
cutabilității concluziilor la care au ajuns, Tu-
dor Vianu la care ma voi opri dat fiind ca-
racterul sistematic al paginilor sale, vorbește
cu multă prudență și grijă la nuanțe (speci-
ficul e „mai mult un produs decît o dată, deci
nu un punct de plecare, ci o realitate ce se
constituie treptat"). Reproduc în continuare tră-
săturile distinctive ale literaturii române, așa
cum apar ele în articolul Asupra caracterelor
specifice ale literaturii române (1959) :
1.	„literatura română a păstrat un caracter
popular" remarcabil în : a) limba „alimentată
din tezaurul lexicului, al formelor și al zice-
rilor populare"; b) faptul că „marile creații ale
literaturii române s-au adresat întregului po-
por"; c) stilul „dominat de formele oralității";
d) tratarea temelor folclorice; e) sentimentul
dorului.
2.	„caracterul militant, național și social" vi-
zibil în frecvența atitudinii luptătoare și sen-
timentul „participării la viața întreagă a po-
porului". ca și în slaba reprezentare a „omului
solitar, concentrat asupra singurelor lui pro-
bleme intime sau a contemplativului disociat
de societate".
3.	„însemnătatea sentimentului naturii pentru
toți poeții și povestitorii români"; „natura și
omul fuzionează la poeții români", la care nu
întîlnim „sentimentul acelei impasibilități a
naturii care izolează pe om ca o ființă opusă
universului indiferent sau ostil".
4.	„echilibrul acestei atitudini în raport cu
natura, cu lumea întreagă, ni se pare carac-
teristic pentru întreaga literatură română. A-
ceasta n-a cunoscut nici marile temperamente
subiective, nici imaginativii la care icoana lu-
mii suferă o transformare fantastică. Subiecti-
vismul extrem, inspirația fantastică și barocă
au rămas străine literaturii române".
Detaliata prezentare a celor două ti-
puri de atitudini și, deopotrivă, a
concluziilor pe care ele le înlesnesc
era absolut necesară pentru încadra-
rea lucrării lui Const. Ciopraga,
Personalitatea literaturii române. De la bun
început s-ar putea observa că autorul urmă-
rește o sinteză a acestora, căci prima secțiune,
Constante și metamorfoze, urmează calea sta-
bilirii notelor de maximă generalitate ale cre-
ațiilor literare autohtone, în vreme ce a doua,
Cîteva rezonanțe, tinde să definească origina-
litatea viziunii la cîțiva scriitori de valoare
reprezentativă : Eminescu, Caragiale, Creangă,
■ Const. CIOPRAGA : „Personalitatea literaturii ro-
mâne", Editura Junimea, 1973.
*
B	* „Documente literare junimiste", Editura
Junimea, 1973,
*
■	'	* „Junimea și junimiștii", Editura Juni-
mea, 1973.
Rebreanu, Călinescu, Camil Petrescu. Horten-
sia Papadat-Bengescu, Arghezi, Blaga, Ion Bar-
bu. Concilierea perspectivelor este însă aparen-
tă și cele Cîteva rezonanțe sînt, mai degrabă,
ilustrări ale formulărilor din prima parte. Să
vedem, de aceea, care sînt elementele perso-
nale ale cercetării de față.
Const. Ciopraga afirmă hotărît posibilitatea
fixării trăsăturilor individualizatoare ale crea-
ției românești : „De la prototipurile arhaice, cu
aerul lor naiv, elementar, pînă la mostrele ar-
tei moderne, între scrieri foarte distanțate cir-
culă un fluid spiritual mai mult sau mai puțin
sesizabil. De la Varlaam și pînă la Sadoveanu
urechea unui rafinat va distinge, nu fără emo-
ție, o rezonanță colectivă" (p. 14). Cu toate a-
cestea, specificul nu este o realitate statică,
el identifieîndu-se cu „istoria modurilor în
care un popor se mișcă în fenomenalitate și
tinde spiritualmente spre un plus de cunoaș-
tere. Cu un cuvînt permanențele se reactuali-
zează mereu, adăugîndu-și elemente noi, ast-
fel că mesajul artei și literaturii nu poate fi
decît unul evolutiv" (p. 264). Dar cum poate
fi dovedită prezența specificului? In cazul că
el există, își va pune categoric amprenta asu-
pra tuturor elementelor cu care intră în con-
tact respectivul popor, determinînd în cuprin-
sul acestora devieri sensibile de la forma ori-
ginară. Examinînd situația marilor curente ale
culturii europene în plan românesc, Const.
Ciopraga subliniază tocmai noile înțelesuri pe
care și le adaugă umanismul, clasicismul și
romantismul, ca urmare a acțiunii modelatoa-
re a spiritualității locale, a puterii sale de
structurare în consens cu propriile-i disponi-
bilități latente. Dintre multele exemple furni-
zate în paginile volumului, îl aleg pe acela al
soartei romantismului. Acesta se afirmă la noi
nu printr-un „stil reveur, solitar, devorat de
tragism, în care frapează tortura intimă, anxie-
tatea", ci „pe un fundament social specific,
subliniat energetic, decis să dinamizeze" (p. 30).
Mai mult, romantismul românesc nu se de-
clanșează (precum cel francez) dintr-o opoziție
la clasicism (de care n-am avut parte), nu pre-
supune deci un manifest doctrinar. Doctrina,
cîtă poate fi semnalată, a venit după aceea.
Formele romantice au precedat-o pentru că răs-
pundeau mai bine decît altele unor deziderate
interne, de ordin social și politic. Romanticii
noștri rețin din romantism în primul rînd ceea
ce le convine, nota militantă și agitatorică,
mesianismul. Romantismul românesc nu e, ca
urmare, un scop, ci un mijloc. Coexistența ele-
mentelor clasice și romantice la scriitorii pa-
șoptiști de aici vine, din adaptarea formelor
moderne la o structură altminteri echilibrată.
Cu excepția lui Eminescu noi n-am avut ro-
mantici structurali si chiar la el se observă
interpenetrația. Ar fi fost interesant, de știut
ce s-ar fi întîmplat în această literatură dacă
modelele clasice ar fi putut servi literar as-
pirațiilor, în fond extraliterare, ale mijlocului
secolului al XlX-lea.
Urmează să semnalez ce trăsături conlucrea-
ză, după Const. Ciopraga, la constituirea per-
sonalității distincte a literaturii române.
1.	Sentimentul naturii : „In problema relații-
lor om—natură, literatura română reflectă o
dialectică proprie, o dată accentuînd pe ideea
de sol—humanise, altădată pe aceea de natură—
antropologizantă. (...) Intre om și natură se
stabilesc raporturi de complementaritate, cele
două părți manifestîndu-se solidar..." (p. 42) ;
„Scriitorii români în mare parte, percep na-
tura ca fenomen de continuitate și integrare,
încît în balansarea dintre viață și moarte na-
tura intervine ca element de certitudine, pon-
derator al anxietății, factor nu de înstrăinare
ci de consimțâmînt..." (p. 43).
2.	Estomparea tragicului. Tristețea la români,
„cîtă a existat, a fost o consecință a tragicu-
lui istoriei, nu o trăsătură a rasei" (p. 47); „Fe-
nomen tipic, dedramatizarea tragicului carac-
terizează, pe o mare întindere, literatura ro-
mână mai veche. Tranziția de la reprezentarea
in suprafață, de la frescă la o literatură a
profunzimilor, se produce, după o largă acu-
mulare, sub ochii noștri. Modernii au un mai
subliniat sentiment al tragicului." (p. 52).
3.	Sentimentul dorului.
4.	„Nevoia de lumină, în ansamblu, repre-
zintă una din permanențele literaturii româ-
ne..“ (p. 58); „Nocturnul ca spaimă și maca-
bru, măștile melancoliei negre sînt mai degra-
bă ’ excepții. Prioritate evidentă au solarii",
(pp. 55—56).
5.	Tentația stilului narativ. „Pe o mare în-
tindere, proza românească este narativă, ceea
ce înseamnă că farmecului vocii, gestului sau
măștii, rostirii stricto senso, li se caută echi-
valențe scriptice" (p. 58); „oralitatea exprimă-
rii la scriitorii români este o notă comună,
ca efect al caracterului popular al limbii" (p.
62).
6.	Preferința pentru anumite tipuri epice.
„Satanicii și macabrii, posedații, demonicii sînt
figuri de excepție. Marcați de tenebrosul ro-
mantic. eroii cu spirit labirintic reprezintă în
prozele eminesciene o experiență solitară. Fan-
tasticii lui Cezar Petrescu (Baletul mecanic)
sau bizarele apariții din Golia lui Ionel Teo-
uoreanu, trăind crepuscular, într-un Escurial
moldav sumbru, evoluează pe un teren lune-
cos. Condiții de ordin social și psihologic au
făcut ca scriitorii să se concentreze în jurul
tipurilor de interes larg", (p. 71).
7.	Sinteza tradiției cu inovația.
8.	Deschiderea spre universal.
Ce concluzii sugerează această enumerare?
Prima, că unele constante descoperite de
Const. Ciopraga literaturii noastre sînt reduc-
tibile la acelea propuse de Tudor Vianu. Ast-
fel, bunăoară, estomparea tragicului, sereni-
tatea, preferința pentru tipologie în epică,
refuzul experiențelor extremiste, așadar măsu-
ră și cumpătare, conduc toate’ la conturarea
unei dimensiuni clasice. Aceasta e permanen-
ța, celelalte rămînînd simple consecințe ale
ei. Ceea ce nu înseamnă că lucrarea de față
se mărginește pur și simplu la reluarea și
dezvoltarea observațiilor lui Vianu. Am ară-
tat, cred, suficient mai înainte marea ei ori-
ginalitate. Amintesc acum numai nenumăra-
tele paralele și incursiuni comparatiste de care
uzează autorul pentru mai precisa fixare a
personalității acestei literaturi. Delimitînd mo-
durile specifice de manifestare a spiritualității
noastre în plan literar, Const. Ciopraga ad-
mite aproape de fiecare dată că respectivele
se întîlnesc și în alte literaturi: un similar
sentiment ai naturii il au și poeții indieni,
solari sînt toți mediteraneenii, stilul narativ
românesc amintește de povestitorii Orientului
etc. etc. La o atentă examinare — nici una
dintre trăsăturile așa-zis individualizatoare nu
ne reprezintă în exclusivitate. Ar fi, de altfel și
absurd, căci tipurile de reacții umane la situa,
țiile existențiale (singurele care interesează)
sînt practic limitate. Cu adevărat specific poa-
te fi socotit numai aliajul rezultat din com-
binarea reacțiilor comune, din distribuirea
lor variabilă, în funcție de complexitatea
mediului de existență. In acest sens scrie si
Const. Ciopraga : „Ansamblul literaturii româ-
ne oferă privitorului o imagine în care tem-
peramente diferite se completează reciproc. Do-
minantă este aspirația rotundului. O latură se
sprijină pe cealaltă, făcînd ca socialul, eticul,
psihologicul și celelalte să se înscrie într-un
realism nuanțat", (p. 85). Dacă însă această
„aspirație a rotundului" se referă la comple-
xitatea factorilor care asigură individualizarea,
atunci cu siguranță ea este o realitate uni-
versală. înainte de a fi „dominantă" naționa-
lă; dacă, dimpotrivă, ea presupune o conștiin-
ță a necesității „rotundului" si, implicit, o lu-
crare deschisă în această direcție, atunci ea
comportă explicări suplimentare, care, e drept,
nu-și aveau locul într-o sinteză de natura ce-
lei de față.
In al doilea rînd, reține atenția o afirma-
ție des accentuată în paginile cărții,
aceea că literatura română este una a echi-
librului. Constantele rezumate ceva mai îna-
inte converg toate către această idee. Pe de
altă parte însă, Const. Ciopraga adaugă insis-
tent că literatura secolului XX „adaugă ele-
mente noi" profilului literaturii. Și acestea
nu sînt altceva decît sentimentul tragicului,
examenul stărilor de conștiință, personajele
singulare, experiențe extreme (modernismul).
Nu e oare surprinzător? Pentru că noile di-
mensiuni contrazic sau cel puțin estompează
constantele epocilor trecute. înțeleg că „per-
manențele se reactualizează mereu, adăugîn-
du-și elemente noi", dar cum se face că aces-
tea din urmă sînt tocmai inversele primelor?
Și dacă faptul nu pretinde cu necesitate ex-
plicații, cum trebuie să privim depărtarea în-
tre recunoașterea valorii „noilor elemente" și
formularea categorică potrivit căreia „tot ce
intră în conflict cu o anumită organizare cla-
sică a viziunii, întimpină rezistență, de unde
eșecul inserțiilor suprarealiste sau onirice,
neaderente la organismul națiunii"?
La apariția antei iorului volum al lui Const.
Ciopraga scriam că. după atîtea cărți prepon-
derent analitice, autorul are datoria sintezei
reprezentative. Și ce poate fi mai reprezenta-
tiv decît un studiu care pune în discuție în-
săși personalitatea literaturii române, și asta
într-un mod original și convingător?
a ntr-o vreme cînd pasiunea publicu-
■ lui pentru ineditele de orice fel a
a luat proporții impresionante, semnalez
c din producția de anul trecut a edi-
turii Junimea două volume de docu-
mente referitoare la societatea litera-
ră cu același nume. Primul, Documente lite-
rare junimiste, îngrijit de Dan Mănucă. urmă-
rește — citim în prefață — „să îndrepte unele
erori din istoriile noastre literare referitoare
la așa-zișii «minori» ai «Junimii», peste a că-
ror activitate s-a trecut cu prea mare ușu-
rință". Și, după ce singur recunoaște că „cele
mai multe din operele lor nu rezistă înfrun-
tării cu timpul" și că „cei mai mulți nu au
făcut altceva decît să se supună comandamen-
telor ideologice și estetice ale «Junimii»", edi-
torul adaugă : „Dar e tot atît de adevărat că
«Junimea», ca societate literară, n-ar fi putut
exista fără ei și fără ei nu ar fi avut o co-
vîrșitoare influență". Deși nu știu cine va fi
contestat acest lucru, ar fi de spus numai că
preparativele justificatoare sînt disproporțio-
nate față de însemnătatea reală a documente-
lor puse în circulație. Cele cu pretenții lite-
rare, aparținînd lui Beldiceanu, Bodnărescu,
Naum, Petrino, Pogor, Șerbănescu, sînt con-
secvent mediocre și un fragment din Tîngui-
rile lui Beldiceanu face, în acalmia generală,
figură de capodoperă : „Dorule ! trist / Ca în-
tunericul — / Tu faci un Crist / Pe tot ne-
mernicul H Și-n urlete / De aspre vînturi,
/ Pe suflete / Cumplit le vînturi...". In privin-
ța „erorilor" îndreptate prin acest volum, ele
sînt legate de data nașterii lui Bodnărescu,
Gruber, Matilda Cugler, Gorovei, Panu; iar
scrisorile mai consistente, fără valoare litera-
ră, ale lui lancu Alecsandri, oferă date des-
pre fratele—poet (între altele aceea că drama-
turgul a respectat întocmai sugestiile sale).
Nici vorbă, istoricul literar are numai de pro-
fitat de pe urma unor asemenea descoperiri,
dar ele nu modifică prin nimic locul pe care
respectivii autori l-au căpătat în „istoriile
noastre literare". Utilă pentru nuanțarea unei
atmosfere și pentru cunoașterea aspirațiilor
(ca și a posibilităților) „caracudei". Documente
literare junimiste este o addenda a mai ve-
chilor Scriitori Junimiști.
Prin rolul jucat de semnatarii lor în
epocă, scrisorile încorporate în Ju-
nimea și junimiștii (ediție îngrijită,
introducere și note de Ion Arhip ți
Dumitru Văcariu), transcrise din fon-
dul Muzeului de literatură al Moldovei, pre-
zintă un mai mare interes. Intre ele se deta-
șează cele cinci epistole trimise de Maiorescu
lui I. M. Melik, cu referiri la chestiuni poli-
tice. printre altele la nevoia grabnică a stîrni-
rii agitației socialiste printre cadrele didactice, dar
și la eforturile proaspătului ministru de a
„introduce elementele din «Junimea» în școa-
lele moldovene pretutindenea în locul igno-
ranților și fanaticilor din fracțiune" (25/V,
1874). In misivele celei de a doua soții a cri-
ticului către cumnata Humpel găsim amănun-
te de tot felul despre viața cotidiană a aces-
tuia, excursii călătorii, trebi politice șl juri-
dice. D-na Maiorescu e atît de la curent cu
toate încît face veritabile dări de seamă, con-
curind „însemnările zilnice", ba. uneori, își
permite să fie și spirituală, ca în scrisoarea
datată „București, 22 dec. 1885". unde li u-
rează adresantei să înceapă „anul 1896 cu mai
mult optimism". O revelație e Gheorghe Roiu
cu ale sale violente, însă nu și nedrepte, con-
siderații critice asupra calității materialelor
publicate în Convorbiri literare : „Iți mărturi-
sesc însă amicalmente (și observațiunea a-
ceasta poți să o faci cunoscută și D-lui Ne-
gruzzi) eu citesc adesea lucruri pe care nu le
înțeleg și care sînt sigur, n-au fost lămurite
nici în capul celor ce le-au compus: vezi epi-
gramele și mult lăudatul Rienzi al lui B (Bod-
nârescu — n.n.)... a căruia reproducțiune e
exprimată nrobabil de către redacțiunea Conv.
Lit. Amară ironie pentru publicul cititor în
general și în special pentru cel ce ar fi fost
tentat a reproduce o piesă ca «Rienzi» ! Mi-a-
duc aminte că mi-am fost luat curajul în mal
multe rînduri să citesc piesa întreagă și nu
mi-a fost cu putință; stilul, forma, ideile chiar
din aceste sublimități originale îmi cOnfundau
mintea. Mai tot aceleași eforturi mi-au trebuit
ca să citesc «Cultura națională» a d-lui X (Xe-
nopol — n.n.)... cu deosebire că în acest arti-
col, dealtmintrelea inteligibil, curiozitatea mea
era excitată și ținută în suspensie prin o sea-
mă de lucruri, alte decît cultura națională,
despre care autorul nu pomenește cîteva rîn-
duri decît la fine... Pentru numele lui Dum-
nezeu, spune D-lui Negruzzi să nu nenoro-
cească publicul cu producțiuni pe măsura ce-
lor de mai sus rezervîndu-le pentru vacan-
ta din vara viitoare dacă nu se poate menține
altfel. (...) Și D-l Maiorescu. care critică cu
atîta succes limba jurnalelor din Austria. D-lui,
care posedă într-un grad deosebit inteligenta
și gustul literar, trece cu vederea fără a ni-
mici o piesă ca «Rienzi» și epigrame ca cele
de mai sus. Crede oare și D-lui că e destul să
spui lucruri cum nimeni altul n-a spus, cum
nimeni altul n-ar voi spune, pentru a trece de
un om original?" (Către I. M. Melik, 15 ianua-
rie 1869).
PUBLICITATE O. L.
în curînd în li-
brării :
CARTEA „CON-
VORBIRILOR LI-
TERARE".
George Eliot :
„FELIX HOLT“.
G. G. Ghipail,
M. Diaconescu,
Gertruda Kreissler:
„REINTERVEN-
ȚIILE IMEDIATE
ȘI PRECOCE IN
CHIRURGIA AB-
DOMINALĂ", E-
ditura „JUNIMEA"
1974.
7 —Convorbiri literare
Oho, spunea Adam, vremurile minunate despre care
mai tîrziu am aflat o mulțime de lucruri. Vorbeam
în șoaptă dar asta mi se părea lipsit de importanță,
aveam douăzeci de ani, cei care au acum spre pa-
truzeci poate își amintesc cum fluieram cu încîntare
și mîncam o gogoașe fierbinte, uleiul sfîrîind în cazanul
încins așezat pe trotuarul din fața spitalului Colțea, lîngâ
alt cazan în care clocotea asfaltul. Crezîndu-mă mai liber
decît pasărea cerului, pe cînd contemplam un nor alb dea-
supra cazărmii pompierilor, mirosul plăcut de smoală în-
cinsă, flacăra albă țîșnind din injectorul cu păcură, vară,
ologul din pridvorul Mînăstirii Antim, lîngă ștrandul Tir,
și altădată legîndu-mă, strîns în chingile parașutei, lent
coborînd și fără nici un risc fiindcă parașuta era agă-
țată cu un cablu argintiu de gheara din vîrful turnului
de parașutism din Bariera Vergului, luam lecții dar nici-
odată nu am sărit dintr-un avion adevărat, și altădată în-
fulecînd cu lăcomie supa de roșii în cantina murdară din
pasajul Victoria (tavanul de care atîrnau panglici decolo-
rate și ghirlande de hîrtie creponată rămase de la ultimul
revelion colectiv) sub ochii binevoitori ai bucătăresei, re-
gina din spatele geamului dreptunghiular pe unde se dă-
deau farfuriile cu tocană de oaie, Ferrante Palia, spuneam,
și căscam gura la țiganca mare care cînta cubacubacuba-
cubatieraaa la o grădină cu mititei și pastrama de cal,
gard înalt de viță sălbatecă în Piața Kogălniceanu și dimi-
nețile ploioase cînd beam iaurt la un armean în neuitata
stradă Sfînta Vineri. Boala nailonului și a motocicletei. Nu
ne lipsea nimic, aveam roșii, pîine, salam, cămine, nu um-
blam desculți și nu ne umplea jegul. Voiam altceva ? Eu
unul nu-mi amintesc. Eram naivi și brutali și sentimentali,
credeam în lipsa noastră de griji, eram studenți, profesorii
nu erau pretențioși, ce putea fi mai plăcut! Studenția noas-
tră aducea cu o uriașă școală profesională, cu un curs pre-
militar, semănăm între noi cum seamănă verzele și pin-
guinii ? Atunci nu știam sau nu mă gîndeam la asta. Mult
mai tîrziu, unii dintre studenții de atunci au scris cărți în
care în ședințe lungi și dramatice s-ar desfășura un duel,
mă rog, o înfruntare a conștiințelor, revelații morale, schim-
bări petrecute într-o clipă. He, he, he cum ar spune băr-
bierul Ivan lacovlevici (vă amintiți, mărunțelul care în
cețosul Petersburg, într-o dimineață de martie, găsi în pîi-
ne nasul maiorului Covaliov) he, he, nu cred, asta nu-i
adevărat!... Vă spun, în ședințele lungi în care moțăiam
sau citeam pe furiș cărți interzise (nu vă grăbiți să înțe-
legeți greșit, nu ce credeți, doar literatură de gang, proză
antebelică, cărți soioase și neangajate, apolitice aș putea
spune, amor sau prohibiție, atît, și dacă asta însemna cu-
raj, nebunie chiar, și dacă eram un temerar, aventurier
de-a-dreptul, angajîndu-mă în astfel de lecturi, lăsați-mă
să spun că pe atunci nu știam, tocmai asta nu știam : cît
sînt de curajos ! cu toate că, recunoașteți, are haz să-ți riști
viitorul, cum se spune, să pierzi totul pentru o broșură
despre AI. Capone) așadar, în vestitele ședințe lungi (zece
ore sau șaisprezece, în care se discuta, să zicem, cazul
imoral al unui student de Ia arhitectură care a fost prins
sărutînd o fată de la drept, într-unul din amfiteatrele Fa-
cultății de la Podul Elefterie, ziua în amiaza mare și apoi
cum se transforma asta, hai s-o numim imprudență juve-
nilă într-o gravă eroare politică, ăsta, da, era un spec-
tacol !) în ședințele despre care este vorba nu existau cu
adevărat probleme. Aceste întîmplări s-au petrecut în-
tr-adevăr sub ochii mei, dar pe atunci, eu cel puțin, trăiam
în afara lor sau mi se păreau atît de obișnuite încît nu le
dădeam nici o atenție, erau întîmplări ale lumii în care
trăiam, cum s-ar fi putut să mă mire ? Iar azi privindu-le
nu le înțeleg, mi se par absurde, ieșite din ordinea logică,
fantezii. Poate pentru a le înțelege mi-ar trebui epoca și
simțurile de atunci, dar asta nu se mai poate. Este ceva
ca un „gol istoric". Azi trăiesc azi și nu atunci. Povestea
cu fata care în fața colectivului trece peste cadavrul iubi-
tului etc., aparține literaturii din deceniul șapte, este scri-
să deci cu mijloacele și în rigorile de acum, așadar pen-
tru mine nu există, nu o înțeleg, este inutilă. Dacă s-ar
fi scris cărțile astea atunci, ehe, he, altfel ar fi arătat.
Dar scrise acum, ele sînt pentru mine niște texte confuze,
semne ale unei civilizații dispărute. înțeleg foarte bine
istoria și mișcarea ei necesară, oamenii însă sînt pentru
mine o enigmă. Vă dați seama cît eram de sărac, cu toate
astea sînt vesel și mulțumit! Trăiam bine pe atunci, nu
mă îngrijora prezentul și cu atîit mai puțin viitorul.
Așa că nu mai inventați povești cu studenți și
studente, lucrurile sînt tot atît de adevărate ca praful în
ochi și sarea în bucate. Apucați-vă de treabă, avem nevoie
de liniște, lucrăm, sssssst, să nu v-aud gura. Gata, lăsați
vorba, cine nu muncește nu mănîncă...
Și nici nu bea, spuse Dobre lonescu. Sau n-ar trebui.
Se vede bine că te-ai îmbătat dar ai o voce plăcută și
convingătoare. La mulți ani tuturor, vă urez multă sănă-
tate și fericire și spor la treabă ! Bău paharul pe jumătate,
rîse larg : dinții de sus erau opera unui dentist din Viena ;
dinții de jos erau ai gurii lui, sănătoși, caninii lucind spre
tăișurile cam late însă retezate ferm, și ascuțiți în așa fel
încît să taie cu ușurință carnea și să spargă cu plăcere
osul, dinți ușor depărtați între ei dar cu atît mai viguroși,
nesprijinindu-se unii de alții ci doar în puternicile lor ră-
dăcini. Mesenii tăcuți (în timpul discursului neașteptat de
vesel al lui Adam s-a putut urmări apariția, creșterea, mo-
dificarea acestei tăceri ; în metamorfoza lor, fețele oame-
nilor căpătau o tendință comună, în cele din urmă ajun-
seră să semene una cu alta ; o stare ascunsă dar îndea-
Niicolae IONEL
pămintul întreg
O fire mai naltă
tresaltc-n izvoarele
ce se deschid
Eliberate să curgă
toate șuvoaiele
în bucuria umanității
Și sufletul
mi s-a topit
A venit miros
de salcim înflorit
dintr-un rai
dintr-un adînc
Simțeam cum
în lacrimi se strîng
atomii toți lunecind
Și n am mai fost
imbătarc
n-ain mai fost
risipire
floarea însăși
devenise cuvînt
Uite acum
nu am suflet
n-am gind
Mi sc dăruie
totul deodată
ca o cunoaștere
beatificată
a tuturor viilor
una făcind
Nu cintec
lege vreau să devină
entuziasmul iradiind
în transa exactă
o nouă suflare
de viață, cutreiere
Nu mă mai duce
nici un extaz
nu mai mă-nchide
nici o stihie —
pe ultimul lumii talaz
sunt aură
sunt bucurie
juns de puternică pentru a provoca misterioasa schimbare)
toți cîți se aflau acolo răsuflară ușurați, o mare veselie
cuprinse adunarea (fețele căpătarâ brusc înfățișarea lor
de toate zilele, dar violența întoarcerii nu lăsă urme, ca-
petele care ar fi trebuit să fie acum cenușă erau la locul
lor, mai vii și lacome de viață ca niciodată) zîmbetul lui
Dobre lonescu era tronul de foc din care țîșnea lumina
îngăduinței, să ne bucurăm, avem voie, șopti Basarab în
urechea lui Anatol, din colțul celălalt al mesei. Dobre lo-
nescu îl privi pe neașteptate leneș răsturnat pe brațul ma-
relui său scaun de lemn lucrat cu dalta și cu fierul roșu
iar Basarab își îndreaptă spatele, fruntea ușor plecată, ri-
dică paharul și strigă — vocea lui care altădată, convin-
gătoare, patetică murmura despre transfigurarea luminii
la Vermeer — să trăiți, să ne trâiți la mulți ani tovarășe
Dobre, paharele se ciocniră cu tărie, țăndările umplură
văzduhul, vinul de culoarea mierii și vinul asemănător
uleiului de măsline și vinul întunecat ca sîngele ursului se
amestecară și curgeau împreună, un curcan se ridică ușor
din mijlocul mesei, dintre legumele albe roșii galbene verzi,
și plutea sub bolta sălii, rumen și nepăsător, un dirijabil
al bunăstării, iar în bucătăria unde Lucheria cea mare în-
tețea focul cu cioate de fag, capul de vițel care fierbea
în cazanul de tuci ceru îndurare. Avîntat și umil, adică
îndrăzneț fără obrăznicie, adică foarte respectuos, așa tre-
buie să fii, șoptea Basarab în urechea lui Anatol. Luca
Mardirosian se ivi însoțit de cei trei chelneri aduși de jos
din orașul de pe labele Muntelui-Ou. Ei purtau tăvi de
aramă pe care în cetină de brad se tolăneau păstrăvi afu-
mați cu gurile negre și cozi țepene. Pielea lor aurie începea
să semene cu coaja unui arbore uscat dar minunatele puncte
roșii luceau între solzii lor ca stelele. Luca Mardirosian era
grav, abia dacă se vedea mulțumirea lui ascunsă. Călca
ușor, jumătate de pas înaintea celor trei în veste stacojii,
iar nasul lui de armean lucea în obrazul măsliniu, nările
triumfătoare îl bolteau deasupra buzei de jos repezită îna-
inte cum o avea și tatăl Mardirosian despre care bunica
Alexandra spusese : gură de știucă. La mulți ani, spuse
încă odată Dobre lonescu. ..
Oho, spunea Adam, ce vremuri cînd provincialii se în-
tîlneau la ceas la Universitate și apoi repede traversau și,
ajunși dincolo, erau ca și localnici, locuitori ai metropo-
lei. Dincolo era borcanul. Era cilindrul de sticlă în care
stătea milițianul și dirija circulația în Piața Universității.
Avea itelefon și un birou de comandă cu butoane și în-
trerupătoare. La Borcan, unde era tangcrul și casablanca
și singaporele Bucureștiului. Era Circul și apoi șirul de
maghernițe strălucitoare care se terminau într-un unghi
drept. Mai drept decît dreptatea regelui Solomon, spusese
nu știu care dintre noi. Dar unghiul drept era tutungerie,
librărie, florărie, restaurant, iar în spate, ascuns de zi-
duri jerpelite și garduri înalte din șipci bătute oblig și vo-
psite în verde, era Răcaru (vestitul Răcaru, cine, ce era el,
de unde venea, era un om, o instituție, o afacere, o mască ?
da, un loc unde se și dansa, un ring de dans, mă rog, la
răcaru, cele mai selecte matinee, o orchestră de jegoși,
contrabas, trompetă, sax și tobă, doamne, era perioada
mambo și celelalte) și unde mai pui chioșcurile de sirop,
bufetul, postavurile, pînza, mâtăsurile, zarzavageria, farma-
cia, lia pia mia... .
Intre miezul nopții și nouă dimineața, locul era pustiu,
loc de trecere, nimeni nu se oprea, vreun duh rău al ora-
șului București s-o fi învîrtit nevăzut pe acolo, gospodinele,
funcționarii, bătrînii, bișnițarii, chiulangii de tot soiul, pă-
durarii și braconienii marilor bulevarde treceau în fugă, nu
se opreau, îi puteai vedea tăcuți în grupuri compacte, alu-
necind ca bancurile de scrumbii în adîncul întunecat al mării
sau singuratici strecurîndu-se pe lingă borcanul în care
marele delfin sugea o algă, atunci cînd nu vorbea în pîl-
nia unui telefon de coral. In restul timpului, acolo era un
loc de refugiu și meditație. Ședeam pe pervazul ferestrei
(asta la tutungerie), un fel de consolă de cărămidă lustru-
ită și dezlegam cuvinte încrucișate, enigmele caraghioase
ale vieții noastre nepăsătoare, Informația Bucureștiului, sin-
gurul ziar de după amiază ,cel mai senzațional ziar, rebus,
starea vremii și reportaje despre zarzavagii din piața Sfîn-
tul Gheorghe. Pe cînd dormeam la prietenul meu, medici-
nistul Șaraga (mai tîrziu, el și-a deschis un cabinet dentar
la Buenos Aires și mi-a trimis o vedere cu plaja de la Co-
pacabana) și-i arătam și lui, băiat din altă lume, splendo-
rile vieții de la borcan, oho, ce vremuri. Avea o față ca un
jambon proaspăt, era cu totul lipsit de experiență dar dor-
nic să-nvețe cit mai multe din aspra viață de cavaler ră-
tăcitor. Tatăl lui, doctorul Șaraga din Focșani îi trimitea
o mie de lei pe lună și o mătușă din Brașov plătea un băiat
de la Tarom care îi aducea, cu avionul poștal, de trei ori
pe săptămînă, un sufertaș cu supă caldă Era un pokerist
de marcă dar prea timid cînd era vorba de frumoasele
nopții. Stătea pe Moșilor, o cameră cu baie și intrare sepa-
rată, la văduva unui fost negustor de oglinzi, doamna Perll-
man. Băietul ei era angajat la Informația Bucureștiului. A-
vea o bicicletă, în spatele șelei, sub numărul mic scria :
presă. O sprijinea de balustrada scării și apoi urca greu
două etaje, casă veche cu balcon de fier forjat podit cu
seînduri, stăteai acolo în șezlong și vedeai, sub rețeaua dublă
a tramvaielor, Ia frizeria de peste drum, zarurile alunecind
în cutia de table, lovindu-se de marginile ei și cînd nu tre-
ceau tramvaie auzeai tablagii vorbind încă despre Ciubotarii
și Soțicaș și intilnirea nemaipomenită de pe Stadionul Re-
publicii. Ce-i nou cu presa Simonel, îl întrebai, a ars o ma-
gazie cu lemne la Confederați, răspundea, și ce, spuneai,
pentru o magazie cu lemne faceți voi atîta caz la ziarul
• vostru ? vezi dacă te grăbești, spunea, magazia a
luat întîi foc dar pe urmă au mai ars și două case cu etaj
și un garaj. Rimă, spuneai, și el rîdea. Șaraga îl vorbea
de rău : spunea că, atunci cînd nu aleargă pe bicicletă în
folosul ziarului său, scrie poezii. Dar parcă îl vedeai sosind
gîf, gîf, înalt, gros, aerul lui apatic, descălecînd greu de
pe bicicleta lui de la presă, apropiindu-se de plutonierul
de pompieri, în timp ce pompierii cu chivere desfășoară
alene furtunul și nu găsesc gura de apă : eh, ce s-aude,
sînt presa, cine-i de vină ? iar focul văzîndu-șj liniștit
de treaba Iui, casia și castanul din fața ei arzînd, oamenii,
țipetele, fumul negru și albastru, lucruri de prin odăi a-
dunate pe trotuar, aruncate claie peste grămadă, boccele,
lăzi, scaune rupte, lighene, o rîșniță de cafea, o bancă
lungă de gimnastică, ce caută acolo o bancă de asta ? și
tînărul Perllman ținînd bicicleta de coarne : presa. Și în
casa lui, oglinzi peste tot, de toate felurile și de toate
mărimile, rămășițe ale grandorii de altă dată : Perllman
et comp, Oglinzi Cristaluri. Se înțelege, Simonel Perllman
nu lipsea în nici o seară de la Borcan.
O gașcă din cartierul Tei, trei fete cu picioare cam subțiri,
una crăcănată, dar capete dulci, plantinate și umeri în-
guști, fuste în carouri mari, iar golanul, din frunte : haină
de velur, albastru marin, niciodată îmbrăcată pe mîneci,
totdeauna între umeri, moda de-atunci, și de unde dracii
luxu-ăsta cu velur la el ?! Oho, ce lume ! Ciupi Bădulescu
în came și oase, asul bancurilor scurte, băiat minunat, ta-
lent gîrlă, noroc mai puțin abia venit în București să că-
lărească gloria la fostul teatru al lui Tănase, păi aici, frăți-
oare, unde-i osu mic și noi mulți ți-ai găsit să. vii ? vrei
să te mîncâm și să aducem jale-ntre fetele din tîrgul tău ?
Să fi rămas dracului liniștit acolo. .
(Cabotin, într-o alură argotică să strecori în sos sentimen-
tal cîteva lucruri de bun simț, să strici totul cu ceva prea
multă melancolie, să bei mult și să te îmbeți mai puțin de-
cît se bagă de seamă, unde vrea să ajungă acest Adam ? —
din caietul lui Basarab).
Oho, ce mai vremuri cînd se adunau provincialii acolo
și prin apa străvezie a borcanului priveau fascinați mișcă-
rile molatice ale marelui pește, forța lui obscură ascunsă
în zvîcnetul greoi al cozii.
Malagamba venit de la Iași, după ce făcuse liceul prin
mai toate orașele din Moldova, un băiat scund cu nas de
boxer dar cu o față blîndă, ochi cafenii copilăroși, calmi și
un ciudat abia văzut zîmbet batjocoritor. Malagamba în
sus, Malagamba în jos, cu toții am sfîrșit prin a-i uita cu
totul adevăratul nume. Malagamba ! Firește, nu era un atît
de bun baterist ca adevăratul, negriciosul, sprîncenatul, me-
lancolicul, Marele Malagamba, dar era mai bun decît ori-
care jucător de pocher de pe globul nostru albastru, aici
era, fără îndoială, cel mai bun, The Great Ace ! Un an la
Politehnica din Iași, după care s-a retras Ia Borcan cu o
rentă in Ici dc le zero la cît se nimerea. încă un an a
fost ajutor de sobar și ucenic la un atelier de mături și
perii și ajutorul unuia care batea tablă pe casă și al altuia ca-
re desiunda closete. Fiindcă el nu era unul dintre acei jucători
înalți și subțiri care coboară din diligență îmbrăcați în-
tr-o redingotă neagră, vestă argintie și nici un fir de praf
pe revere cu toate că drumul a fost lung pînă aici la Poker
Fiat etc., un gentleman și o lichea într-o singură scăfîrlie
și în loc de inimă as de pică etc., nu, el era Malagamba și
asta spune totul. Cum în vara următoare, în timpul cani-
culei din iulie, el și-a cumpărat o înghețată la chioșcul de
lîngă biserica Sfînta Vineri și a traversat fără să se gră-
bească, s-a oprit lîngă grilajul de fier forjat ș; a dat un
leu lustragiului fără să-și facă pantofii și a intrat în vechea
casă Ghica, azi muzeul de istorie a Bucureștiului, pe atunci
sediul Facultății de construcții civile, și a întins secretarei
bătrine cu zulufi și jabou actele lui de candidat la exame-
nul de admitere. Doamne, oho-ho, verile cînd candidații
din provincie asediau marele oraș în dezvoltare București
și sub ploaia de pietre ș:„ smoală topită și uncrop urcau pe
ziduri pînă sub crenelurile înguste ale castelelor universi-
tare, oho, rîdeți și vă bucurați de jalea lor caraghioasă, dc
tot ce nu știau și nu învățaseră ei, de blînda și întunecata
lor ignoranță, de lăcomia cu care mușcau dintr-o roșie, de
dragostea lor pentru motocicletă și slăbiciunea exagerată
pentru haine de velur și gulerele late cu balene, rîdeți și
de zidurile astea cu crenele de mucava și de uncropul ăla
nenorocit care nu era decît siropul de smeură după care se
îmbogățeau chioșcarii în verile călduroase cînd ne îmbul-
zeam ca oile toropite de soare în curțile largi sau înguste,
in coridoarele întunecate ale policlinicilor, încăperile albe,
ușile pe care scrie micro, centrele de micro-radiografie, de-
senul plămînilor tăi fără de care nu te poți prezenta la nici
un examen în lumea asta de oameni sănătoși pe care tu
candidatule i-ai putea îmbolnăvi cu tinerețea ta fără bucă-
țica asta de carton I Să vărsăm o picătură pentru noi ! Văr-
sați I Așa I Ușurați-vă ! Vă lipsește actul cutare, a spus se-
cretara, era un fleac, o adeverință din aia de care ai mereu
nevoie, o scoți de pe la vreo instituție, școală, naiba mai
știe N-o am a spus Malagamba, fiindcă nu o avea, săracul.
Era ultima zi de înscriere, era ora zece dimineața, la doă-
sprezece se închideau secretariatele. Și de-ar mai fi fost o
lună sau un an nu era Malagamba omul care să umble
după o adeverință, doamne, cînd spunea el lăsați-mă-n
pace, îl lăsați, zău, și vă căutați de treabă. Așa că a traver-
sat fără să se grăbească și a intrat peste drum la Univer-
sitate. El și-a zis : mă înscriu la oricare nu se cere actul
ăsta Și să nu fie umanioară dc loc. Vedeți bine avea el ce-
va în cap ! La fizică nu i-a mers, la chimie nu, la fizico-
chimie nu, peste tot se cerea fițuica aia. Dar la matematică,
he-he matematici cum spunem noi, matematicienii, he-he,
acolo nu se cerea hirtiuța asta, sau poate secretara să
fi fost vreo băbuță sau poate făcea parte din Armata Sal-
vării sau era și ea ceva pe la Crucea Roșie sau Semiluna
Roșie sau o fi fost, la naiba, chiar secretara Societății pen-
tru ocrotirea animalelor mici, cine știe, Malagamba a in-
trat în secretariatul ei, prima ușă care îi ieși în cale, pe
stingă. O ușă. N-a murit, nu-1 aștepta un milion dincolo,
ce să faci la urma urmei cu un milion ?! atîta doar că din-
colo de ușa asta în întunericul, în lumina misterioasă de
acolo, naiba știe, ceva s-a întîmplat Cînd Malagamba a
deschis din nou ușa asta a ieșit doctor în matematici și în-
că unul dintre cei mai buni și va fi cu siguranță cel mai
bun, îl cheamă mereu ba în California, ba în Tokio să le
țină vreo conferință dar se urnește greu, pînă-și face el
actele să plece a trecut ziua conferinței, a rămas un leneș,
ce mai I I E un tip al dracului, nici nu-i pasă de lenea lui,
se scoală pe la nouă și în pat pînă Ia cinci, șase își face
problemele lui, inventează matematică și după vreo două trei
zile iși bate totul la mașină, își pune costumul lui gri
cam jegos pe la guler și se duce la institut unde îl așteaptă
toți cu mult respect. Dă hîrtiile și se întoarce în bîrlog. Ma-
lagamba, spun ești nebun, mai las-o dracului o noapte, două,
mai ieși și tu. . . Mă privește ca un orb, plec, nu mai dau
pe la el vreun sfert de an. Dar cîte odată îl întreb, ascultă
Malagamba, dar un pocheraș nu mai faci tu ? învie deodată,
(continuare în pag. 10)
Convorbiri literare —8
fragment de Lucian CURSARU
n stația de autobuz, Candian se opri întrebător înainte
Ide a face cîțiva pași, apoi alese una din străzile care
plecînd din bulevard coboară domol spre Cișmigiu, u-
na din vechile străzi ale capitalei pe care predominau
clădirile cu două — trei etaje și mansardă, cu terase largi șl
dependințe îngropate în subsol, protejate de grilaje inteligent
arcuite, coeficienți de siguranță desigur și totodată ferone-
rie de efect cu cîteva decenii în urmă. Era o stradă liniștită,
impregnată de o nostalgie ușuratecă ca o melodie vieneză.
Mai de mulit era mărginită de felinare de fier atît de inutile
în ochii edililor contemporani încît din confuzie și ignoranță
ajunseră discret la topitorii...
Mări pasul, savurînd strada aceea de o delicată pedan-
terie, aerul rece al serii îi făcea bine, dar pe nesimțite își
trezi mustrări de conștiință că acceptase prea ușor această
invitație, venită după o zi grea de muncă. La intrarea în ex-
poziție îl întîmpinară afișele de rigoare, apoi un hol întune-
cos ca o pîndă liniștită și obligatorie, după care vocile, clin-
chetul paharelor, un magnetofon deschis îi dirija drumul
prin acel paravan semi-obscur. Intîrziatul invitat se simți
apucat de braț prietenește. Roberta îl copleșea cu un noian
de cuvinte flatante, de parcă în sală intra un om excepțional.
Acesta era însă felul ei de a fi, gusturi bizare, gesturi dc
bazar balcanic, erupție de politețe și acte de pură rațiune.
11 duse și-l prezentă celorlalți încercînd să stabilească un
raport între anii de cînd se cunoșteau și funcțiile actuale ale
lui Candian, insistînd mult asupra unor amănunte destul de
străine celor prezenți...
Pe atunci studenții de la Ante plastice aveau un cămin
pe Calea Griviței, o clădire dacă nu insalubră în orice caz
întunecoasă și sărăcăcioasă. Subjugat de modul de viață agi-
tat și neconformist al locatarilor, portarul nu dădea atenție
că un bărbat tînăr intra într-un cămin în care locuiau și stu-
denți și studente, dotați de acum cu o independență orgoli-
oasă și matură. Cel mai nedumerit fusese tot Candian, care
se văzu obiectul unei atenții artistice întrerupte de lungi pe-
rioade de tatonări erotice, în care Roberta, ce-i drept, excela.
în acel moment lucrurile puteau, ar fi putut avea un
sfîrșit convenabil Lclor doi, dar în toamnă Candian își luase
serviciu în orașul său, întrerupîndu-și frecvența la facultate.
— Ar fi trebuit să-1 vedeți atunci, fetelor ! exclamă Ro-
berta zgomotos. Avea o frumusețe aparte, nu de mascul, de
beduin cum a purtat pe chip răposatul meu soț, Candian pă-
rea un prințișor spiritualizat, dulce, dar și caustic, liric dar
și obtuz ca un catîr, cînd nu-i convenea ceva și mai ales ge-
los la culme.
Roberta vorbea inspirat, aplica desigur și cîte o tușă per-
sonală în acel portret tardiv dar chema toate acele amintiri
cu o voluptate sinceră, lucidă. Cînd ciocniră primul pahar
Candian căută să rețină ceva mai mult din figurile celorlalți
invitați. Tnregistră fugar cîteva figuri hirsute, un ins albinos
tu o pereche de mustăți fibroase, îngălbenite de nicotină, un
altul îmbrăcat în pantaloni dc catifea roșie și încins cu un
cordon galben, de damă, un domn vîrstnic, pleșuv, în redin-
gotă cu nasturi de alamă care stătea direct pe parchet. Pe
unii îi mai văzuse la vernisaje, prin oraș sau în cafenele, oa-
meni de treabă poate, cu ceva talent, dar supunîndu-se cu
voluptate boemei, dorinței de a fi mereu altfel decît ceilalți
și-n haine, și-n comportare și-n viață.
Femeile așezate pe niște scăunele pliante, păreau mai ne-
utre, siluete de plastilină, bine fardate mișcînd cu distincție
brațe încărcate cu brățări masive, colorate, picioare dezgolite.
Doar doamna Borza, autoarea ' unor tapiserii prestigioase își
purta cu demnitate o veche infirmitate, un picior veștejit de
o boală lacomă și necruțătoare.
Candian ascultă toasturile confuze ale celorlalți și-i ur-
mări cum golesc alcoolul, distins, indiferent sau cu expresia
vulgară a pavagiului decis să se îmbete criță.
— Poate că dorești să-ți ofer candoarea unei surprize,
începu Roberta ducîndu-1 spre pinzelc expuse pe pereți. Du-
pă cum vezi am îmbătrînit, nu mi-au folosit la nimic nici
cremele, nici aerul și nici soarele a trei continente. Ar tre-
bui să fiu tristă dar nu sînt. Îmi iubesc încă meseria, iar
loviturile pe care mi le dă viața le primesc ca pe un act de
supunere.
— Despre ce lovituri e vorba ?
— Am dus-o greu ori pe unde am fost. M-am umilit pen-
tru ca să obțjin o sală de expoziție, un cuvînt de re-
comandare pe programul de sală. Din fericire este greu nu-
mai la început, pe urmă devine o problemă dc rutină sau
de inteligență.
— Nu te-au ajutat rudele ? Știu că ai pe cineva în stră-
inătate.
Roberta îl privi cu un vag reproș, mușeîndu-și buzele.
— La început am contat pe ei, un timp m-au ajutat dar
fiecare din cei de acolo este un jucător foarte prudent. Nu
uita că ei trăiesc o altă viață, care li se infiltrează în de-
prinderile afective, le modifică mentalitatea, personalitatea.
Am cunoscut oameni bogați care se temeau că dimineața nu
vor avea aceleași conturi sau valori cu care porniseră seara
precedentă. Ii sperie pur și simplu viața, se tem cu
premeditare de o eșuare, de sărăcire, de limitele imprevi-
zibile ale existenței lor într-un anume spațiu, se-ngrijorează
de scumpirea metroului, a benzinei sau a laptelui. Chiar cînd
mi-au dat cîte o cameră, nu la hotel ci la ei acasă o făceau
cu mari eforturi și nu pentru că nu aveau spațiu, rămîne
întotdeauna o cameră a copiilor care au crescut și și-au luat
zborul ,o cameră a bunicilor trecuți pe cea lume și așa mai
departe. In claustrarea lor nu puteau admite, nu se puteau
împăca să aducă un om din afară, așa cum nu accepți să-ți
introduci singe străin în organism decît în cazuri limită. Pen-
tru ei aveam o altă identitate și pentru că veneam de depar-
te, din altă lume și pentru că am o profesiune trăznită și
pentru că eram o femeie pornită în lume în Ioc să stea lingă
bărbat, să crească copii, să se reducă la un stereotip bigot și
casnic.
— .Așadar ai revenit plină de îndoieli în legătură cu
societatea de consum, căută Candian să rupă acea destăinuire
cvasi-impudică cu o ironie ușoară. Vreau să văd tablou-
rile, Roberta.
— Da, iartă-mă ! spuse ea concentrată și aprinse cîteva
becuri noi, reconstituind astfel ansamblul încăperii.
Candian și Roberta porniră prin expoziție înti-o cadență
impusă de lucrările de artă care linișteau sufletul și mintea,
sfîrtecau acele evocări triste, toate cuvintele de pînă atunci.
Expoziția era de un echilibru marcat, o polemică insolită,
deliberată cu dezlănțuirile artei abstracte din ultimii ani.
Peisaje, flori, cîteva portrete, multă culoare și căldură, o vi-
brație umană secretă care elimina hazardul, care invoca cro-
matica nostalgică a spațiului românesc dar și amprentele este-
tice ale necunoscutelor peregrinări ale pictoriței.
Roberta își plasase cîteva piese de un neașteptat efect
optic în extremele expoziției, inspirație inteligentă pe care
Candian o remarcă elogios.
— Ți-ai păstrat nealterată gîndirea, simțul pictural, fan-
tezia colorisitică rafinată. îmi dau seama că îți cunoști mai
bine perimetrul posibilităților, rigorile talentului tău.
Roberta își ascuțise auzul, privirea verzuie mobilă se
grăbea să se supună laudelor cu o politețe mașinală. Făcură
cîțiva pași ținîndu-și mîinile pe lingă corp.
— Mă bucur că-ți place. Cînd o să scrii ? se interesă ca
precipitat, agățîndu-se acum de brațul lui. îi simți palma
caldă și umedă. Această familiaritate explozivă îl făcu pe
Candian să refacă un itinerariu de gindire. Expoziția merita
să fie prezentată și încă în cuvinte frumoase. Poate că sin-
gura dificultate o constituia data apariției articolului. Nu se ve-
dea capabil să-1 scrie atît de repede, nici în acea noapte,
nici a doua zi.
— Sau poate nu vrei să scrii ? căută Roberta să-și ex-
prime o vagă suspiciune alintîndu-se.
— Voi scrie dar mîine seară plec pe teren pentru o an-
chetă. îl voi redacta pe drum, undeva în teren, la hotel, nu
știu. Am nevoie să decantez impresiile, să captez o privire și
o stare de spirit perfect curată. Poate că la întoarcere voi
veni să mai văd o dată expoziția.
— Faci cum știi și cum crezi că e mai bine, acceptă
Roberta convinsă. M-am încrezut în tine întotdeauna.
Se apropiară de ceilalți invitați care își amestecau respi-
rațiile și vorbele cu valurile albicioase de tutun.
■— Nune est bibendum! strigă Roberta cuprinzîndu-i pc
toți cu privirea ei ce respira satisfacție și inteligență. Apelez
la bărbați să-1 primească pe domnul Candian. Or să aibă ne-
voie cîndva de condeiul lui. Hai, depechez-vous !
— De ce nu apelezi și la noi ? replică o doamnă. Nu-ți
permit acele agreabile amintiri ?
Ciocniră într-o veselie confuză, laborioasă ale cărei mo-
tive rămîneau mai departe necunoscute sau dispersate. Pe
măsuțe se aflau cîteva sticle de votcă, coniac, apă minerală,
două platouri de carton cu pateuri și fursecuri, acum pc sfir-
șite. După un .timp Candian observă că invitații se moleși-
seră, se ghiftuiseră probabil acolo sau mai înainte prin ca-
fenele și gîndul lor era s-o zbughească pe ușă spre cele mai
apropiate stații de taxi. Una din femei scînci că-i este somn
și-1 privi galeș pe Candian. Și ceilalți dădură semnalul de
plecare ridieîndu-se, făcînd pași de acomodare prin încăpere,
strivind țigările în scrumiera ticsită. Roberta pîndi un mo-
ment prielnic și-i spuse lui Candian că dacă vrea să rețină
ceva, poate să mai rămînă și să aleagă. El acceptă oferta cu
o veche obișnuință. Oaspeții plecară răsfățîndu-se și resfi-
rîndu-se ca un cîrd de păsări migratoare care compun mereu
altă așezare, doar de ele știută.
Privite în liniște, prizate în acea singurătate limpede și
odihnitoare, tablourile își descopereau o nouă viață, o sub-
stanță concentrată și misterioasă.
— Ce-ți place mai mult ?
Candian indică concentrat cîteva pînze.
— îmi pare rău, dar astea le țin pentru Comisia de la
Consiliu, care trebuie să vină să achiziționeze... Am astfel a-
vantajul că-mi plătesc imediat și-n situația mea am nevoie
de bani cum ai nevoie de oxigen.
— Ca întotdeauna ! spuse Candian cu o ironie ușoară.
— Nu, protestă Roberta, nu te grăbi să mă condamni.
Locuiesc la hotel, mă costă 1.200 de lei pc lună o cameră ba-
nală în care suport zgomotul bețivilor ce trec pe coridoare
toată noaptea. In plus suport în cameră o pictură imbecilă din
inventarul hotelului, care mă indispune ori de cîte ori vreau
să lucrez.	r ’
— De ce n-ai căutat o cameră la o gazdă, într-o familie?
Roberta făcu un gest a lehamite.
— îmi ajunge cît am abuzat, prin străinătate, de găzdu-
irea prietenilor și rubedeniilor. După o săptămînă afecțiunea
lor era atît de epuizată încît simțeam cum mă împinge spre
ușă. Imaculata concepție a ospitalității a degenerat mult,
dragă prietene.
— Am crezut că ai avut o călătorie mai plăcută. Să zi-
cem reconfortantă : peisaje noi, muzee excepționale, confrați
de toate națiile, discuții despre artă, plimbări și mereu noi
schimbări de decor.
Roberta surise cu înțelegere.
— Nu pot nega, în sfîrșit, c-am avut și unele satisfacții
altfel îmi luam zilele. O bursă de un an care mi-a dat o
anume independență materială și artistică, cîteva tablouri
Georgeta EFTIMIE
transhumantă
S-a trezit inima Pămîntului
In primăvara gravului decor ;
Și-a pierit odihna apei către seara
înfrunzită în pajiștile lunii ;
Dinspre munți
Nori de ploaie răcoresc plecări.
Un cocor rotind zdrențuiește zarea...
Din drum m-aș întoarce, dc-aș afla, în fine,
Că tu ești acela — vîslind după mine.
vîndute acceptabil, cîteva expoziții care mi-au deschis ochi’
asupra acelei lumi înmbătrînite și sclerozate. Apoi muzeele,
acele minunate muzee în care îți pui cele mai neliniști-
toare întrebări. în care îți verifici vocația, talentul, conștiința
— mulți ani de aici înainte voi închide ochii și
voi revedea pînzele cele mai îndrăgite. în toată simplitatea și
demnitatea lor. Sufletul meu a trăit însă înăbușit, la întim-
plare, acceptînd mezalianțe îngrozitoare ! De cîteva ori am
crezut că n-o să am puterea să întimpin ziua următoare. Știi
ce înseamnă să fii singur, uitat de toți, flămînd, dezgustat de
viață, fără bani într-un hotel sordid, rece sau dimpotrivă pe
o căldură umedă, vîscoasă, întins pe pat, epuizat, mîinile pe
lîngă trunchi, nemișcate, ochii închiși, stare de dezagregare
lentă, definitivă ? Nu o dată mi-am așteptat moartea aflată
aproape, uneori chiar pe mesuța cu medicamente.
— Mă cam înspăimînți. Roberta 1 exclamă Candian între-
rupînd spovedania aceea de o sensibilitate și sinceritate ma-
ladive. Dar ce nu-mi, explic este că tot ceea ce văd aici, arătă
cu un gest larg tablourile, sînt de un optimism cuceritor, o
sete plenară de viață, o explozie senzuală.
— Poate că tocmai asta trebuia să exprime reîntoarcerea
mea la viață.
Degetele nicotinizate ale Robertei tremurau ușor căutînd
o batistă.
— Dar să ne reîntoarcem la discuția noastră de afaceri,
mai este ceva care să-ți placă ?
Candian indică un alt tablou de un efect foarte puternic
și foarte delicat totodată, un peisaj cu un galben solar co-
pleșitor, o pulbere misterioasă scăldată de o mare azurie in-
tr-un calm letargic.
— Te previn că are niște defecte de Ia înrămat, pînza
prezintă o fisură... Ar trebui probabil reînrămat sau așa ceva.
— Atunci mă mulțumesc cu peisajul acesta olandez... E
desenat cu finețe, e un elogiu adus florilor, te desfătează.
Mie îmi place arta sănătoasă.
— Tu cumperi acum sau îmi ții lecții ? surise mulțumită
Roberta.
— Și una și alta.
— E o alegere bună. Și mie îmi place. Apoi Roberta în-
cepu să explice cîteva amănunte de tehnică, de colorit.
Ți-1 dau in rate, ca întotdeauna. Douăsprezece rate, e bine ?
întrebă ea sorbind din paharul de votcă dar urmărindu-1 cu
privirea și ochii ei deveniră mici, vicleni, icterini. Nu spusese
încă prețul.
— Fără rate nu m-aș putea hazarda nici eu, vorbi Can-
dian cu o fizionomie crispată. Nu mă scald în bani și după
cîte cheltuieli am făcut...
— Spune-mi, Anelise e tot la sanatoriu ? îmi parc rău
că nu te-am întrebat pînă acum nimic despre ea, dar m-am
blocat tocmai pentru că erau ceilalți... Nu știu cît și ce anu-
me ar fi înțeles ei din toată povestea asta.
Candian înclină capul prelungind nehotărît răspunsul.
— E tot acolo și fără nici un progres. E bine totuși că
e îngrijită de somități ale științei medicale că are medi-
camente rare. Poate că boala va fi biruită. Trebuie să ai
curaj . .. presimt că Lise se va face bine. Și Marc-Aureliu ?
ce face puștiul ? să-1 săruți din partea mea. De fapt poate
o să trec să-1 văd. Unde e, tot la Silvia ?
— Tot acolo, aprobă Candian cu un început de duioșie.
Apoi simți că-1 cuprinde o oboseală paralizantă și pleoa-
pele i se închid. Roberta înregistră semnele și se precipită.
— Văd că ești obosit... Uite, pun eu un semn că ai reți-
nut pînza asta și gata, închid. Ajunge pentru azi.
In cîteva minute termină totul, deșertă precaută scru-
miera într-un ziar pe care îl duse în hol, își îmbrăcă parde-
siul, stinse luminile, și încuie. Ieșiră în stradă. Candian ob-
servă că Roberta continua să poarte acel ziar în care împache-
tase conținutul scrumierei. Primii pași îi făcu încordată spre
un coș de gunoi, unde abandonă pachetul.
— La Otawa era să-mi ardă expoziția, îi explică ea vor-
bind repede. Au ars cîteva magazine prinprejur, au fost pa-
gube ba și victime.
— Nu crai asigurată ? întrebă mașinal Candian.
— Bine înțeles că eram, protestă Roberta. Dar crezi că
polița de asigurare mă făcea fericită ?
— înțeleg, înțeleg. Scuză-mă. Mi-e somn și mintea lucrea-
ză mai greu. Cred că e aproape douăsprezece, spuse Candian
și privi cadranul ceasului apropiindu-se dc lumina unui stîlp
de electricitate. Simți sub talpa pantofului cioburi fine de
sticlă spartă și-și aminti că lucrătorii de la IDEB au un obi-
cei bizar de a sparge globul de sticlă, acolo, în stradă, și de
a duce cu ei doar tubul metalic cu prețiosul filament Wolfram.
— Cît e deci ceasul ? întrebă Roberta.
— Douăsprezece fără un sfert.
— Ai vrea să bei ceva cald ? se interesă ea prinzîndu-1
de mînă ocrotitor.
— Nu, sint prea obosit.
Se despărțiră în fața edificiului hotelului cu o nuanță
de afecțiune și chiar de duioșie. Restul de drum îl făcu tot
pe jos ca să se curețe de acel fum de tutun grețos care se
îmbibase insistent în haine. Cînd ajunse acasă telefonul su-
na insistent. Roberta vroia să-i spună prețul tabloului. Can-
dian o ascultă cîteva minute, își ținea capul rezemat de o
pernă fantezie și adormi. Cînd se trezi, din receptor susura
țiuitul uniform al tonului. Nu-i rămase decît să se dezbrace
și să-și pregătească patul în modul cel mai economicos cu
putință.
cumpănă
Din cînd în cînd cereai puțină culoare
din ochii mei
pentru leagănul de ape, cc-1 pregăteai
intiiulu/ tău născut.
Eu ți-ain dat cerul cu totul
(pentru singele tău înghețat de păcat)
Și zimbetul, în primăveri adunat.
Intr-o zi mi-ai cerut un braț,
cu ți l-am dat neștiind că vei lăsa
paseri dc pradă să-1 prindă în laț ;
aceleași paseri cu gheare au scrijelat
acrul din jurul tău de nu mai poți respira
decît umbre...
Mi-a mai rămas celălalt braț.
Și părul,
Trist ca albia unui riu secat.
Grăbește, grăbește, ceasul îndoielii
să nu mai am timp dc iertat.
9 —Convorbiri literare
( cronica reeditărilor )
(v.rmare din pag. 8)
urcă sîngele în el, ochii văd, da spune, cîte unu dc-ăsta
mai fac. Te întrebi : ce naiba s-o fi întîmplat dincolo de ușa
aia, după ce a intrat el să dea examen ? !
Și unul mic, Ninel Vipușcă, Pcrlușcă sau Plevușcă, student
la Conservator, unul bine legat, mărunt dar al dracului,
întotdeauna mi s-a părut mai înalt decît era, un tip vorbă-
reț și prietenos apucat de neașteptate accese de grandoma-
nie. Venind acasă în vacanță, la Albala, sufletul și inima
tinerimii studențești, cum spunea bătrînul profesor Rebegea
care și azi mai încearcă încă să refacă vechiul cor al cate-
dralei Sfinții împărați .Nu spunea bancuri mai bine decît
Ciupi Bădulescu dar cînta la fel de bine ca el. Numai Ciupi
nu se întorcea la Albala, el rămînea și vara să păzească glo-
ria pe marginea gropii de la Savoi, mînca la cantina de
sub pasajul Teatrului Național, lîncezea cîte două, trei cea-
suri la masa unde își mîncase iahnia de fasole și compotul,
împreună cu unul care purta cămăși cafenii cu epoleți și
buzunare și părea făcut pentru filmele cu cow-boy cel pu-
țin cît fusese făcut pentru asta Tom Mix. Nenorocul lui
era însă că pe Lipscani nu se mai făceau de la o vreme
filme cu cow-boy. Dar pe la Borcan tipul trecea deseori
însoțit de cîte una din fetele alea bune pe care le vezi
lîngă pianist atunci cînd împingi cu umărul batanța saloon-
ului. Ehe, visuri de artist, să dai drumul pe rigolă unei
monezi de trei bani și după felul cum se rostogolește să
știi din ce parte bate vîntul norocului ! Dar Vipușcă-Per-
iușcă-Plevușcă stătea toată vara la Albala pe malul lacului,
sărea de pe stăvilar și făcea curse de rezistență în Canalul
Morii. Ce faci Ninele, ce mai faci? îl întrebai, cum ce fac?
se mira, te măsura cu dispreț și îngăduință, se urca P<" °
piatră, pe fundul unei lăzi goale, pe o creangă mai la înde-
mînă, acolo era sus, ochii i se îmblînzeau: studiez, stu-
diez, ce altceva ai vrea să fac, fratele meu, nu te uita la
mine că sînt vesel și mă port ca un țap logodit, șapte ore
pe zi și chiar zece trebuie să stai în fața partiturii, să faci
ferfeniță arcușu-ăla, cum s-ajungi artist dacă nu studiezi ?
Ninel Vipușcă ! Avea o cameră mare și goală, într-o casă
veche pe strada Sfinții Apostoli. Un pat îngust, înalt, cu
tăblii de bronz, coclite, acoperit cu o pătură sub care se
adîncea salteaua de paie. Lîngă geam, un pupitru înalt,
lemn mîncat de cari, pe care stătea deschisă o partitură
îngălbenită. Vioara plutea în nori de praf pe colțul dulapu-
lui. In cutia ci, sub lavoarul de tablă, ținea ciorapii și că-
mășile murdare. O țin acolo sus, o am mai la îndemînă,
într-o zi o să dațj drumul la lădoaiele voastre cu difuzor
și-o să m-auziți transmis de la Melburne și de la Calcutta,
invidioșilor. Boema, fratele meu, boema face pe artist. Și
unul care venea și el pe la Borcan, fără nici o treabă, și
tot timpul nu făcea decît să întrebe tot felul de chestii,
întrebînd : boema și nu munca, Ninele ? Și Ninel : boema
și nuca nătărăule ! Nu vedeți, aș putea oricînd să fiu cel
mai bun gurist la estradă, nu vă uitați că am dantură de
plutonier major, dar nu vreau să-i iau pîinea fratelui
Ciupi, cu studiez, studiez. Și ce dacă fac giumbușlucuri,
uite, fac și-acum.. . Ne dăm la o parte, un culuoar scurt,
unul continuă să dezlege cuvinte încrucișate, în picioare,
se gîndește cu creionul înfipt în obraz, rîsete, scurte hui-
duieli amicale, milițianul, să nu ne vadă milițianul, și
Ninel Vipușcă merge în mîini, urcă treptele, cele două
trepte, și intră în tutungerie, ho-ho ,ce-i asta, vă bateți joc,
ieși, lăsați. Ninel din nou pe picioare, un svîcnet,. dați-mi
ceasul strigă (ceasul scos de pe mînă dat înainte de demon-
strație în păstrare unuia Busuioc, nepotul lui Schaffhausen,
singurul căruia puteai să-i încredințezi afacerea asta) fuge
apoi, se teme de milițian, dar în tren nu se temuse dc ni-
meni, îl repezise pe conducător cît colo, un pariu,la o parte,
trec ; și el trecînd în ciorapi șj fără mănuși, un pulover
vărgat, guler norvegian, el, Vipușcă trecînd dintr-un com-
partiment într-altul, trenul gonind prin noapte, cum se
spune, da, folosind mîinile și picioarele, de la o fereastră
la alta, pe afară, desigur, nu-i mare lucru, te ții bine și
mori le rîs cînd îi vezi pe cei de dincolo leșinați de spaimă,
ci nu chiar leșinați, o pramatie la urma urmei, un băiat
serios nu face așa ceva. Și Ninel tolănindu-se pe banchetă,
fumul țigării ieșind din capul lui prin urechi și prin păr ca
dintr-o căpiță udă care arde înăbușit: inteligența mea este
nineliană, dc tip activ, spre deosebire de tipul contemplativ,
inteligența comaniană, vezi doctorul Coman, prietenul meu,
da, da, noi doi o să stăpînim pînă la urmă lumea. Mă vezi ?
par un terchea-berchea dar pe mine mă salută doctorii și
inginerii vă salut domnule Vipușcă, eu sînt artist, studiez,
studiez, nu mă uit eu la un puțică ca tine care mă ia pe
mine la mișto, eu am un scop înalt, neisprăvitule, ai auzit
de Alban Berg ?
La Borcan venea fata cu ochelari care scria tot timpul
poezii într-un caiet de matematică gros, o sută sau o mie
de pagini, le scria acolo în ușa tutungeriei, cu un creion
de trei centimetri, buzele i se mișcau neîncetat ca la șco-
larii cretini care memorează orice și ajung premianții cla-
sei, ei stau întinși pe pat sau în bănci sau la masa dc bu-
cătărie și citesc cîteva fraze, închid cartea apoi, mîna lor
mică și transpirată între file, ochii închiși, un cuvînt greșit,
cartea se deschide iar, se închide pînă ce cuvîntul a fost
definitiv fixat, acolo sus. Cuvinte, fraze, paragrafe, pa-
gini, o diplomă și supinele de admirație : are o memorie. . .
Cum îmi spunea bătrîna doamnă Genoveanu, nu eram cu
prea deșteaptă dar aveam o memorie extraordinară, mai
tîrziu, e drept, am recuperat dar mult mai tîrziu pe cînd
îmi făceam teza despre Alphonse Daudet, dar cînd îi po-
vesteam colonelului cum memoram eu capitole întregi,
ha, ha, mai tîrziu, bineînțeles, ha, ha, mai tîrziu, bineînțeles,
ha, ha, pe atunci nu era nici el, ha, ha, nici chiar cl, de-
cît un biet cadet, n-ai crede, ha, ha, el însuși spunea că s-a
născut colonel, ei bine, colonelul spunea : ai fost una din-
tre tocilăresele acelea cu ochelari, ha, ha, spuneam eu, oche-
lari nu purtam ! Cum se numea oare poetesa ?
îl puteai vedea pe Daniel Frapieră, seara devreme, nicio-
dată după nouă, palid, subțire, părul rar, blond spă-
lăcit, lins de o parte și de alta a cărării deasupra urechii
drepte, eu port cărarea în dreapta care-o mai poartă acolo,
să-1 văd ? Mîinile celor care purtau cărare repezindu-se
spre capete, da, Frapieră are dreptate, este singurul... Ve-
deți?!... Veniți la băiatu să vă dau «n ciorap de nailon. Daniel,
haina lui cărămizie, paltonul de culoarea untului și pantofii
roșeați cu garniturile astea albe, cine mai are azi 1 vino de
vezi cicrapu. O cutie dc carton care se deschide ca un penar
și înăuntru ciorapi țepeni, colorați, bățoși, ultimul răcnet
la București dar cine-ți mai vinde așa ceva ? Ia să vezi
neamule, dar mai la dos să nu se prindă ăsta... Un tip
cu suflet mare care lua sare din solniță cu două degete cînd
voia să te bată vreunul și-i spunea îți dau cu sare-n ochi
și chiar dădea, oricine-ai fi fost, o sută de chile dacă aveai
și faimă de ucigaș, stați aici Ia borcanu-ăsta și ardeți gazu,
da, asta venea de ia Daniel Frapieră ! Primăvara Și toamna,
el era baterist în provincie, numai la localuri de mîna-ntîi,
vărule, iarna tot baterist în stațiune, vărule, unde-i aerul
mai tare și ozonul mar puternic, sus la munte Ia izvor, iar
vara baterist tot așa dar pe litoralul Mării Negre, vărule.
bărbați și femei trecînd fără întrerupere în mari șuvoaie
pe sub borcanul milițianului pe vremea cînd provincialii se
obișnuiau cu aerul metropolei în Piața Universității.
de George PRUTEAMU
un roman-replică
Nu voi exagera mult spunînd că Facerea lumii
(splendidă metaforă 1) e un roman ce pare por-
nit din intenția de a „reface" și polemiza cu
romane de Călinescu. Eugen Barbu nu și-a as-
cuns cultul pentru marele si multivalentul căr-
turar și artist. în Jurnal (v. cd. 1966, p. 144), în Caiete...,
în Foamea de spațiu sau Jurnal in China (maestrul scri-
sese o Am fost in China nouă), Călinescu este prezent și
omagiat cu venerație. Nu e de mirare dar că nepotri-
virile de viziuni epice, Eugen Barbu le-a marcat nu prin
exegeză, ci prin replici de aceeași natură : epice. Cîteva
exemple :
Nu e oare evident că ratarea în plan patern placată
pe o anume reușită socială, a lui Filipache, o repetă pc
a lui loanide ? (Un amănunt : și numele sunt ambele de
izvor grec ; s-ar putea să fie în aceasta o aluzie la ideea
că marile crezuri se exprimă în construcții durabile).
Absorbit de munca și meditațiile sale, loanide e nul ca
tată, își ignoră copii, pe care îi descoperă în ultima clipă,
prea tîrziu, alunecînd pe o pistă sordidă. Activitatea în
ilegalitate, apoi „terenul", apoi cele 15 ore pe zi la tipo-
grafia pe care o conduce îl fac pe Filipache să-și negli-
jeze fata, intrată în medii dubioase și colată în cele din
urmă cu un proprietar de cai și de idei cinice și reac-
ționare.
Eva este și ea o replică la copiii lui loanide. Ca și la
aceștia, există în ea un clocot lăuntric, o mare disponi-
bilitate și — în straniu contrast cu firea tatălui — o ire-
presabilă chemare spre vivere pericolosamente, spre
aventurosul josnic. Pica, fiică de arhitect genial și pro-
fund onest e atrasă de o brută întreprinzătoare ca Gavril-
cea. Eva, fată de muncitor crescută în respectul demni-
tății și al muncii, e fascinată de putreda strălucire a pro
prietarului de cai care-și batjocorește slugile, nevasta și
chiar pe ea, pe Eva, punînd-o să-1 aștepte în mașină in
vreme ce el intră în patul alteia. Există în Eva, ca și m
Pica, o vocație a infecției morale, o voluptate dureroasă a
căderii. Eva e dintre cei care văd binele și-l aprobă, dar
urmează răul. Și în fond, lucrurile sunt mai simple. Am-
bele sunt femei și, în ce-1 privește, Eugen Barbu a intuit
— cum era firesc — iraționalul iubirii, care nu se constru-
iește pe premise, ci pe inefabile. Dacă inițial Eva vine
spre Manicatide atrasă de fast, de mondenitate, de lux, de
comodități — în finalul legăturii, cînd toate acestea au dis-
părut, tocmai slăbiciunile de copil egoist și pervers o fac
să alerge spre el schimbînd cîteva tramvaie spre a-i duce
sufertașul cu mîncare.
Dar Manicatide ? Să ni-1 amintim pe Pascalopol. (Iar
nume grecești). Amîndoi sunt bărbați trecuți de o anumita
vîrstă, dar, amîndoi, plini de prestanță, aplomb și șarmanti
în felul lor. Maniere impecabile, distincție, automobil, cai,
autoritate în eros, putere. în mijloacele de seducție ale
ambilor intră, prin coincidență, superbele animale ale lui
Gericault. Pascalopol invită pe „domeniile" sale, Manicatide
la hanuri din afara orașului numai de el știute. Manica-
tide e de fapt o continuare a destinului lui Pascalopol în
anii ’44—’50.
Mai sunt și alte aspecte care dezvăluie intenția de „re-
plică". Eugen Barbu descrie și el talciocul în care își trăia
mercantil agonia înalta societate a României. Ca și loanide.
Filipache construiește în perspectivă și durabil, ceea ce
derutează spiritele mediocre. Dar, pe de altă parte, Fiii-
pache este și o ripostă la imaginea cam acadelică a mun-
citorului-director din Scrinul negru. In spirit polemic, Eu-
gen Barbu corectează idilismele călinesciene. Nu lipsită
de corespondențele cu structura romanului Bietul loanide
este în Facerea lumii continua și directa interferare a is-
toriei cu destinele protagoniștilor. Iată, cred, suficiente
probe pentru a dovedi o intenție, fie și subconștientă, de
polemică vis-ă-vis de romanele Iui Călinescu.
Cum este Facerea lumii, la a treia ediție * și la o a doua
lectură ? Voi spune franc : mi se pare o carte frumoasă,
tensionată, bine gîndită și ritmată, bogată în sugestii și în
imperfecțiuni, care au însă farmecul imperfecțiunilor să-
vîrșite cu mult talent. Ele sînt cicatrice pe trupul unui ar-
bore viguros. Să exemplific.
Ca în Dickens, Eugen Barbu simte ici și colo nevoia de
.a-și judeca de-a dreptul eroii, și o face cu vădită pornire,
fără obiectivitate, cu intenția netă dc a-i discredita sau
febrilitate
Sîntem tentați să acumulăm.
Sentimentul că timpul trece și ne
vom pierde în neființă, ne face
harnici, un fel de zor ne hărniceș-
te mîinile și picioarele și e foarte
greu să ieșim din această frenezie,
ne-am format mîna, ne-am inte-
grat unui flux de mare randa-
ment, sîntem urmăriți cu simpa-
tie și curiozitate, ne simțim bine,
ne simțim bine... Furați de lucru,
repetăm gesturi, unul după altul,
într-o serie febrilă, nu lipsită de
spectaculozitate, dar, sub un ochi
neiertător... Este în noi tentația a-
dunării într-o sumă, care să fie cît
mai mare, dacă se poate mai mare
decit a celuilalt, atît de mare in-
cit să ne vrăjească chiar și pe noi,
să ne mîngiie orgoliul puterii. Un
soi de opulență, adus din lumeai
tranzacțiilor, aici, între gracilele
muze. Suma se cere mereu rotun-
jită și astfel gesturile se succed
repede, repede. Păcatul, probabil,
nu stă în succesiune, ci în repe-
tare. Febrilitatea elaborării are
frumusețea ei, a spus-o Valery ;
Dc ce producerea unei opere de
artă n-ar fi și ea o operă de artă ?,
e o frumusețe spontană, ieșită din
înzestrări native, dar noi să cerem
artei numai atît ? Nu, să cerem
fiecărei lucrări un sentiment nou.
Gide era sever: Să nu mă bizui
niciodată, într-o operă nouă, pe a-
vîntul luat în cea precedentă, pen-
tru fiecare operă nouă, să-mi cu-
ceresc un public nou. Se poate oa-
re ? E posibil ca pentru fiecare o-
peră nouă să avem un sentiment
nou ? Nu e o utopie ? In fond, e-
xistă o predispoziție sentimentală,
pe fondul căreia artistul produce
opere. Nu e deajuns ? Să spunem
nu. Sentimentul trebuie invocat cu
fiecare lucrare nouă. Bine spus
invocat, pentru că gestul creator
autentic nu trebuie lăsat să lînce-
zească în faldurii moi ai atelieru-
lui, între care este presupusă exis-
tența predispoziției. Gestul acesta
înseamnă mobilizare de posibili-
tăți, tensionare a gîndirii. De un-
de, recomandarea ca această mo-
bilizare lucidă să nu se facă zil-
nic.
E o dinamică a așteptării, o
răbdare echilibrată, o economisire
a posibilităților, care, toate, pre-
gătesc gestul de creație important.
Noua lucrare va trebui să nu ne
plictisească, să ne intereseze, să ne
placă, să ne mire, ca orice lucru
cu adevărat nou. Să stăm în fața
ei, ca în fața unei felii sîngerîn-
de de adevăr, vorba veselului Dali.
Continuitatea, fluența lucrului în
atelier sînt lucruri verificate, în
care credem, o sincopă poate dere-
glorifica. Iată-1 făcînd rechizitoriul ticălosului de Anghel :
„«Și noi să-1 ajutăm ?» întrebase Burcea .. . «Șă-1 ajutăm
ca să-1 avem la mînă» ; iată ce explica amabilitatea și in-
trarea direct în chestiune, atunci cînd se văzuseră ; se
ivise complicitatea de fier care topește punțile și face ca
ticăloșii să treacă peste orice fără remușcări"^ (II, 240). Și,
dimpotrivă, cel bun e, cînd și cînd, ridicat în slăvi, por-
tretizat ca un angel radios: „Nu avea multă școală, dar
reprezenta acea categorie minunată de ființe, pentru care
viața este cel mai mare învățător cînd o iei in serios"
(II. 242), „Nu suferea minciuna și prefăcătoria" (II, 243),
„Filipache nu avea antipatii personale și nu judeca oame-
nii după aspect" (II, 211).
Fără a fi schematice, personajele conflictului din tipo-
grafie sunt totuși prea antipodic concepute. Se înfruntă
serafimi și demoni. Și dacă la Anghel biografia magistral
condusă de autor, îi explică parțial alterarea, ce justifi-
care arc teribila înverșunare a scriitorului contra lui
Burcea : „Cu acest om fără scrupule, care ascundea sub
ipocrizia manierelor sale alese cea mai ticăloasă speță
omenească.. .“ etc. (II, 235). După asemenea caracterizare,
personajul e cu totul neinteresant. Autorul a spus totul,,
l-a epuizat în două rînduri, eroului nu-i mai rămîne decit
să se conformeze, executînd lichelisme în serie.
Unele rezolvări sunt facile. Nevasta lui Anghel, de pildă,
trădează prea ușor lui Pîntea exact ceea ce-1 interesa. Ba
mai mult. Ea e în deplină contradicție cu ceea ce_ spune
autorul despre dînsa. ..Astfel de femei suferă, rabdă, crapă,
dar nu-și vorbesc niciodată bărbatul de rău" (II, 245). Pen-
tru ca după două pagini să i se plîngă Iu Pîntea, pe care-J
cunoștea de abia de 10 minte, că e bețiv și că „tot după
fuste umblă, cu ochii ca motanul", și că nu Siguranța ci
un camion i-a schilodit piciorul ! E neverosimil, e adus din
condei, e regizat.
în fine trebuie să spun, că romanul, scris cu o cuceri-
toare vervă și acuratețe, e totuși pe alocuri pătat de fraze
șablonarde, neconvingătoare.
Dar, cum spuneam, acestea sunt, noduif într-o „papură"
altminteri sveltă și rezistentă. Avem, în Facerea lumii, epu-
rat de unele naivități pătimașe, și estompate cîteva po-
larități din cale-afară pronunțate, adevăratul și viabilul
roman al anilor în care murea o orînduire și se năștea o
,alta. Toată trepidația, patosul, vînzoleala, greșelile și fa-
natismele acelei epoci tulburi, de tranziție respiră din acest
roman. Cîteva personaje sunt absolut memorabile. Eva, Ma-
nicatide, dostoievskiana Gaby, prostituata nebună, Irma se-
cretara (personaj obsesie excelent), fiica italianului. Eugen
Barbu e maestru în urmărirea unor caractere în mers, în de-
venire. Ivirea și prolifererea complexelor în suflete slabe
sunt punctul său forte, aici. Pînă la ’44, Anghel c un per-
sonaj ireproșabil dezvoltat. Frustrările, firea și influențele
suferite îi lămuresc degringolada (poate însă nu și excesiva
aură malefică). La fel în ce privește pe Eva, care deține și
doza de „imponderabil", ce o plasează în rangul femeilor de
neuitat din epica română.
Carte realmente solidă în sine (și prin forța simbolică și
avertizantă a conținutului ei), foarte bună în ansamblul
literaturii de după Eliberare, Facerea lumii este ca și Risipi-
torii lui Marin Preda, opera de mîna a doua a unui autor
de mîna întîi. înglobînd atît maximele virtuți ale autorului
(trimit doar la paginile 20, 26 — poetul crepusculelor —, 41
și finalul din voi. I și 110, 117 ca și toată scena ședinței din
voi. II) cît și fatalele slăbiciuni ale unui talent viforos.
* Eugen Barbu, Facerea lumii, roman, ediția a
treia, Prefață și Tabel cronologic de Liviu Călin,
Biblioteca pentru toți, 2 voi. , ed. Minerva, 1973.
Prefața lui Liviu Călin reproduce — nu înțeleg
de ce — articolul acestuia din Portrete și opinii
literare. E tot ce s-a scris mai bun despre E. B. ?
Prefața nu e la obiect. Din 10 pagini, una singură
e despre Facerea lumii. Și în această pagină ni se
spune că „potrivit verticalității (?!) sale, Filipache
reflectează" etc. sau că Anghel ar fi „prototipul
carieristului", ceea ce nu e adevărat din două
motive. 1) E.B. nu realizează, balzacian, prototip!,
și 2) Anghel nu e carierist, ci invidios și cutră.
gla angrenajul, poate duce la pi-
erderea unor certitudini de ordin
tehnic, opera nouă însă presupune
o așteptare tenace. Exerciții zilni-
ce, ca ale violoniștilor, da, actul
important însă nu cunoaște calen-
dar.
Dealtfel, în fața hărniciei cu
orice preț, a umplerii spațiului și
timpului cu gesturi, atitudinea
noastră este cea cunoscută. Să ne
oprim la acest pasaj din inferna-
lul Ernesto Sabato (Despre eroi și
morminte), în care Fernando Vi-
dai Olmos este confruntat cu spa-
țiul — kitsch, plin cu milieuri, al
unei matroane : Un fel de horror
vacui o împiedica să lase vreun
spațiu gol, fără să-1 acopere și să-1
umple cu ceva. După care : I-am
lăudat tenul și i-am spus că era
de necrezut că avea patruzeci de
ani.
O, dar e aici o apreciere nesin-
ceră, am zice. Dar despre aceasta
in viitoarea însemnare.
Val GHEORGHIU
’ crochiu )
Convorbiri literare —10
eseu
delimitări
eminescu:
nostalgia stărilor apolinice
de Al. CĂLINESCU
in jurul unui tablou (II)
Să considerăm nostalgia drept o dorință de reve-
nire la ceva care a fost (nostos = întoarcere), dar ■
și ca stare proiectivă, dar orientat către un nescio
quid. Tragicul și apolinicul comportă la Eminescu
disocieri de la niveluri existențiale diferite, legate de
experiența personală ca și de miturile colective. Cri-
tica istorică a demonstrat, din unghiuri multiple, că struc-
tura întîiei vîrste a poetului era a unui personaj senin.
Să numim acest senin : echilibru apolinic. In sistemul
său de metafore persistă obsedant, patetic, nostalgia
spațiului liber de la Ipotești, de la care pornind, prin
ridicări succesive, privirile cuprind concentric spațiul
românesc în ansamblu sau vizează temerar cosmicul.
Un filozof (G. Bachelard) observa că sub aspect feno-
menologic, un scriitor e marcat definitiv de cele dintîi
lucruri care i-au vorbit, începînd cu „casa", spațiu al
primelor experiențe, „primul nostru colț de lume“, „pri-
mul nostru univers1', un „cosmos in toată accepția ter-
menului" (La poetique de l’espace, ed. V, p. 24). La E-
minescu, stările de echilibru, reale sau aparente, pot fi
raportate totdeauna la contacte cu elementele, cu pă-
mîntul, cu apa, cu aerul, așa-numitele principii ale cos-
mogoniilor intuitive. S-a spus că un creator devine ma-
re, pe măsură ce devine simplu, descoperind pe cont
propriu cîteva adevăruri fundamentale. Izvorul și ma-
rea, teiul sfint și firmamentul devin, în lirica emines-
ciană, simplități. Cum trebuie înțelese acestea ? Senza-
ția de prospețime din etapa uimirilor inițiale în fața
lumii, se păstrează neobișnuit, de unde impresia de ma-
gie a cuvintului, care, subordonat unei viziuni, își veri-
fică necontenit rolul de intermediar. Mai bine spus,
frapează în primul rînd aspectul conotativ, relațiile și
asociațiile, nu diversitatea lexicală. Simplul și sincerul
sînt atitudini corelative, cuceriri în lupta cu complica-
tul și făcutul.':*¥,entru a-și redobîndi candoarea, poetul
se „copilărește" bucuros, dedîndu-se amintirilor, evo-
cînd soba, motanul, balta, melcii, jocurile în pădure,
cîntecul de bucium, „naltul ierbii", „teiul vechi", într-un
cuvînt „un rai din basme". Pădurea, fauna, apa (din
improvizații precum Copii eram, noi amindoi sau Fiind
băiet păduri cutreieram) sînt reverii fără mult mister,
— transparențe. Din aluviunile amintirilor depozitate
în subconștient revin la suprafață dimensiuni ale mi-
niaturalului, dind expresie unui univers rotund. Armo-
nia e pretext perpetuu de nostalgie apolinică. Trimis
la studii in străinătate, adolescentul arde de dor după
codrul care, prin mirajul depărtării, a intrat în cate-
goria idilicului mitologic. Pe ce se bizuie o astfel de
raportare la cei vechi ? In special pe o comună conști-
ință a spațiului intim, considerat un plastic centru al
lumii. Paralel, acționează însă un fior al distanțelor
enorme. La șaisprezece ani, poetul vrea să salute „co-
libele din vale", vechi așezări „dorminde", fixate într-o
„pace" bucolică. Normal ar fi ca, la această treaptă a
existenței, imaginația să acționeze spre viitor. La Emi-
nescu lucrurile stau altfel : imaginația lucrează retros-
pectiv, făcînd ca depărtarea să amplifice distanța în
timp. Limbajul are frăgezimile, inclusiv naivitățile
vîrstei, însă percepția timpului e a unui matur, dețină-
tor de amintiri :	4
„Aș vrea să văd acuma natala mea vîlcioară
Scăldată în cristalul pîrîului de-argint,
Să văd ce eu atîta iubeam odinioară :
A codrului tenebră, poetic labirint...“.
Pentru a se vedea că sensibilitatea e aici arhaică, ele-
mentară, să alăturăm „melodica șoptire" a rîului de sus-
pinele lui Joachim du Bellay „înstrăinat" la Roma, cu
trei veacuri mai vechi. Intre elegia eminesciană și Le mal
du pays sînt analogii, nu numai de sentiment, surprin-
zătoare ;
„Quand revoiray-je, helas, de mon petit village
Fumer le cheminee, et en quelle saison
Revoiray-je le; clos de ma pauvre maison,
lui m’est une province, et beaucoup d’avantage ?(...)
Plus gue la marbre dur, me plaist l’ardoise fine,
Plus mon Loyre Gaulois, que le Tybre latin,
Plus mon petit Lyre que le mont Palatin . . ."
Prin cultură, Eminescu reface imaginar ,cu o largă
deschidere spre universal, trasee spirituale tonifiante.
In exercițiile caligrafice din epoca debutului, de re-
marcat aventura în spații de mit, prin cîmpiile elisee,
înconjurat de silfi și bacante, sfidînd „a lumii para-
nimfă-moartea" sau convocînd zeități greco-latine (Apo-
lon, Chloris, Eros, Eol, Eco, Endymion, Erato, Narcis,
Selene, Venere, Vesta și celelalte). Se reinventează po-
etul prin intermediul antichității ? Nu în aceste mito-
logicele, în genul artificios al secolelor trecute, amal-
gamate cu sunete folclorice, e de găsit creatorul, dar
contaminările neoclasice, eboșele academice, verbul ne-
sigur apar ca trepte elocvente în descoperirea perso-
nalității profunde. Poetului îi va plăcea să vorbească
în „mite", fascinat de mitologiile meridionale, de mi-
turi germanice sau de metafizica indiană, dar un exa-
men al metaforelor obsesive probează la Eminescu o
excepțională conștiință a autohtoniei. Imaginile se re-
ajustează, elarifieîndu-se uimitor de repede, pe măsură
ce el ia cunoștință de sine, ca exponent al comunității
naționale. Istoria și legenda îi vorbesc, de acum încolo,
prin implantarea într-un pămint-mumă, deținător de
amintiri seducătoare, cu alte rezonanțe decît mitologii1
străine. Primul element sacralizat în poetica eminesci-
ană e Pămîntul. Tranziția de la partiturile străine la
partitura proprie nu presupune descoperirea vreunui
pămînt necunoscut, ci instalarea în solul fertil al copi-
lăriei, de care se leagă întregul său mit personal. Se
pare că imaginația oricărui scriitor se leagă de ceea ce
psihocritica (Charles Mauron) numește „mit personal",
mit legat totodată de „gîndirea actuală și conștientă a
scriitorului și de trecutul său uitat". (Des metaphores
obsedantes au mythe personnel, ed. 1972, p. 221—222).
Și într-o ipostază și în alta, originalitatea eminesciană
este un complicat proces de înrădăcinare, — pendulare
între cele două niveluri psihice — act devenit pentru
prima dată manifest în Epigonii. „Mă cufund ca într-o
mare de visări dulci și senine", afirma apolinicul în
1870. Avea douăzeci de ani. Cufundarea în acest mod
în scripturile române vechi, trebuie înțeleasă ca o adîn-
cire în timp și, implicit, consonanță afectivă cu pămîn-
tul. Prezența unui „plan de adîncime", perspectiva care
„se afundă către regiunile mai ascunse ale sufletului",
constată Tudor Vianu, sînt la Eminescu trăsături per-
manente ale evocării omului (Studii de literatură ro-
mână modernă, p. 299). N-au avut și alții, anterior, ace-
lași impuls către adîncime ? Eminescu nu e o excep-
ție, dar excepțională e la el aptitudinea de a trimite
lungi antene în lumea subterană, în pămîntul fertili-
zat de istorie : „Din pămînt și de sub mare s-aud su-
nete ce cresc .. .“.
Sensibilitatea de excepție care captează voci din a-
dînc, trăgîndu-le la suprafață, face ca pămîntul să se
asocieze eternității. Prin moarte, omul perisabil, pe pă-
mînt rătăcitor, intră în componența macrocosmosului.
Moartea și iubirea sînt deopotrivă eternități, de aceea
„lutul rămas... alb și rece" (din Mortua est), simboli-
zare a inerției, își estompează sensurile funerare prin
magia erosului, care, în alte poeme înseamnă suspen-
sie, amînare, obnubilînd drama dispariției. Intr-o invo-
care tândră, amorul pare un act de exorcizare, avînd
ca finalitate risipirea tenebrelor existențiale : „Tu tre-
buia să te cuprinzi / de acel farmec sfint, ! Și noaptea
candelă s-aprinzi / Iubirii pe pămînt". La modul su-
blim, amorul e un echivalent al uitării de sine, un mit
benefic în care dispar și ceruri și pămînt. Chiar și re-
conectarea cu pămîntul prin moarte, care ar putea a-
nunța repaosul absolut, nu e un repaos neutru, atîta
vreme cît atomii păstrează memoria iubirii. Vocea care
sc imaginează vorbind din adîncul pămîntului și al
vremii, își pierde (în Despărțire) timbrul subiectiv, asu-
mîndu-și rolul de crainic al umanității. Compunîndu-și
mitul sentimental, Eminescu se situează psihologic în-
tr -un tărîm mioritic, de seninătăți cosmice, din care
aprehensiunile s-au evaporat de mult.
Pămîntul ca spațiu intim, ca natură atașantă, este col-
țul erotic al pădurii, stînca, teiul, lacul și celelalte. Ace-
lași spațiu tinde spre imensitate prin încorporarea lui
în cosmic. Există prin urmare, la Eminescu, o anumită
răsturnare a perspectivelor planetare, încît adîncul si-
deral devine cîmpie senină, plată, limitată, asemenea lu-
crurilor terestre, iar ochiul iubitei e un adînc de stele.
Legile gravitației universale își schimbă subit cursul. /
dîncirea în pămînt, în materie, implică în bine sau în
rău condensare ; ridicarea in astral e rarefiere, spiritu-
alizare. Altfel spus, regimul Luceafărului e zenitul, locul
transparențelor ultime. Iubitei din Floare albastră i se
cere ieșirea din sine, un moment de elevație : „Aș vrea
o dată-n viață tu / Să te înalți mai sus" ... Apel căzut
in gol. Interlocutoarea din Floare albastră, mască a fe-
meii în genere, proiectează fericirea în spațiul cotidian :
„Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte ? (...)
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vîrful lor mare —
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite !“
II
Printr-un proces de condensare a particulelor din
mînt se izolează metale nobile, marmura și celelalte.
Maxima condensare în spațiile cosmice o reprezintă as-
trele. Marmura și steaua sînt de aceea polarități, cen-
tre de interes, simbolizări ale sublimului. Selenarul la
Eminescu este un echivalent nocturn, misterios, al mar-
moreanului diurn, ambele înscriindu-se într-o dialec-
tică a reveriei. Principii feminine, luna, steaua, mar-
mura, raportate la principiul masculin care este Pămîn-
tul, dezarticulează tragicul (legat de acesta din urmă)
făcînd să amorțească durerea prin raportare Ia ceea ce
ele comportă ca inert și rece. In codul eminescian, mar-
mura presupune, mai întotdeauna, coexistența frumu-
seții cu senzația de frigiditate lunară. Incoerență deci.
Cum adorația implică tensiune, căldură, consonanța cu
marmura devine imposibilă. Spațiul erotic stă de aceea,
pe o mare întindere, sub semnul amărăciunii, de a-și fi
îndreptat idealul spre o piatră. Superba Venus valac-
hica poate fi o dată marmură caldă, ochi de piatră ce
scinteie, altă dată pură ca marmura de clară sau de mar-
mură alba, vegheată de îngeri imponderabili, însă crono-
logia indică în final indiferență. Ca unul care sugerea-
ză o frumusețe hieratică, Luceafărul, astru rece, își des-
fășoară larg marmoreele brațe. Diafanul, aerianul, va-
porașul selenar, angelicul, rarefierea și alte particula-
rități ca acestea sînt moduri ale idealizării. Spațiul ro-
mantic al reveriei eminesciene este unul de dizolvare
în văzduhul străbătut de raze. Izvorul, lacul, pădurea
sînt martori, prezențe cvasi-muzicale ca la Beethoven;
căprioara, pasărea, albina nu aparțin peisajului obiec-
tiv, ci unui pastel muzical, aerian, adecvat reprezentă-
rii simfonice. Lucrurile apar spiritualizate, transferate
din contingent într-o zonă a inefabilului ; ființele s-au
eliberat de teluric, în timp ce-n spații sună lin cîntarea
sferelor, „eternă, nefinitâ" : Dacă regimul diurn e în-
trerupt de sincope brutale, Doamna mărilor ș-a nopții
varsă liniște și somn, luna introducînd într-un climat
de basm, la nivelul inocenței infantile. Aerianul noc-
turn merge mînă în mînă cu orfismul. Sufletul unei
moarte străbate litanie a norilor schele — prin ploaie
de raze, ninsoare de stele, instalarea progresivă în ima-
terial fiind o integrare în principiul aerian :
„O rază te-nalță, un cîntec te duce,
Cu brațele albe pe piept puse cruce,
Cînd torsul s-aude I-al vrăjilor caier
Argint e pe ape și aur în aer" ...
Tot pe o rază alunecă, în cursa lui astrală, Hyperion,
transfigurînd văzduhul cu farmecul luminii reci. Fan-
tome plutesc în spații ca fulgii de ninsori. In viziune
rafaeliană, sublimul feminin e o pură idealitate, apa-
riție angelică. Sufletele florilor sînt profume. Nu o da-
tă misterele nopții provoacă halucinații : „Iar doi îngeri
cîntă-n plîngeri / Plîng în noapte dureros" ...
Oa doua funcție este dedusă din faptul că naratorul se
poate referi la textul narativ printr-un fel de discurs me-
tanarativ ; acest discurs are rolul de a marca „articu-
lațiile (textului), conexiunile, inter-legăturile, într-un
cuvînt organizarea internă ; acești 'organizatori’ ai dis-
cursului, pe care Georges Blin îi numea 'indicații de regie’, sînt
elementele unei funcții ce poate fi numită funcție de regie"
(p. 262). Avînd, apoi, în vedere că în cadrul situației narative
sînt angajați doi protagoniști : naratorul și „destinatarul" na-
rațiunii („le narrataire", prezent, absent sau virtual), Genette
identifică o funcție de comunicare, ce corespunde atît funcției
fatice cit și celei conative. In romanele de tipul Tristram Shandy
sau în romanele epistolare orientarea către „destinatar" este un
element de cea mai mare importanță, mai important chiar,,
uneori, decît „istoria" pe care o povestește naratorul. Pentru a
denumi orientarea naratorului către el însuși, Genette distinge
o funcție testimonială sau de atestare ; aceasta ne indică rapor-
turile dintre narator și povestire (în plan afectiv, moral sau
intelectual, cum ar fi acest exemplu pe care criticul îl găsește
în Confesiunile lui Rousseau, în care povestitorul ne descrie
sentimentele ce pun stăpînire pe el atunci cînd își amintește
un anumit episod ; „Simt, scriind aceasta, că inima îmi bate din
nou la fel de puternic ; aceste momente mi-ar fi la fel de proas-
pete în minte dacă aș trăi o sută de mii de ani"). In fine, na-
ratorul poate comenta „istoria", direct sau indirect, în chip mai
„didactic", sub forma unui „discurs explicativ și justificativ"
(frecvent la Balzac, unde se urmărește motivarea realistă) : este
funcția ideologică a naratorului. Așadar, Genette distinge cinci
funcții ale naratorului, cu una mai puțin decît în tabloul lui
Jakobson (funcțiile fatică și conativă fiind asimilate într-una
singură) și cu trei mai puțin decît la Ollier (ținînd cont de de-
dublarea metalingual-metaficțional). Să notăm, de asemenea, că
la Genette lipsește funcția reprezentativă, pe care o vom înlo-
cui, poate întrucîtva arbitrar, cu funcția ideologică. Un posibil
tablou al funcțiilor naratorului ar arăta astfel :
IDEOLOGICA
TESTIMONIALA NARATIVA DE COMUNICARE
METANARATIVA
Să subliniem, mai întîi, o trăsătură comună tablourilor pro-
puse de Ollier și Genette ; ele au o aplicabilitate limitată, cel
al lui Ollier referindu-se în primul rînd la propria lui operă iar
cel al lui Genette la romanul proustian. Această limitare pare
să ne indice, de la bun început, marile (foarte probabil, insur-
montabilele) dificultăți de care s-ar lovi orice încercare de gă-
sire a unor funcții valabile pentru totalitatea literaturii româ-
nești. In al doilea rînd, nu trebuie să pierdem din vedere faptul
că Genette studiază funcțiile naratorului, așa cum apar ele în
vastul ansamblu narativ scris la persoana întîi care este A la
recherche du temps perdu, pe cînd Ollier acordă individualitate
ficțiunii, situație ce este o consecință a autonomiei pe care o
capătă, în concepția noilor romancieri, textul narativ
Funcțiile aflate în centrul tablourilor sînt nu numai cele mai
importante ci și cele mai discutabile. Pentru Genette funcția
narativă definește însăși rațiunea de a fi a naratorului , foarte
adevărat, numai că observația transgresează cu mult 1'mitele
literaturii narative, fiind aplicabilă și acelor forme de expresie
para-literare sau non-literare în care un narator are misiunea
de a povesti ceva (benzi desenate, relatări jurnalistice etc., e-c >.
La Ollier termenul de fictiona] are un cîmp de aplicație mult
mai restrins, fiind chiar, în ultimă analiză, exagerat de restric-
tiv, căci ficțiune înseamnă „sistem narativ provizoriu închis, în
cadrul căruia narațiunea însăși face intriga și dispune sensul"
(p. 203). Este vorba așadar de o structură („o entitate autonomă de
dependențe interne"), deschisă întrucît e susceptibilă de a fi mo-
dificată sau completată printr-o lectură critică sau prin produ-
cerea unui sistem ficțional derivat ; ceea ce dă naștere „armă-
turii ficționale" este proliferarea „celulelor narative inițiale" iar
sensul este creat tocmai de procesul căutării locului exact pe
care trebuie să-1 ocupe fiecare figură narativă. Ca și alți teo-
reticieni ai noului roman — Jean Ricardou în primul rînd —
Ollier acordă cea mai mare importanță capacității generative a
textului, el investigînd textul la nivelul semnificativului, dei
unde această definiție lipsită de echivoc : „ficțiunea este cartea
considerată ca semnificant global" (p. 207). De aceea, „fabula"
nu-și află un loc în tablou, Ollier precizînd că de o „funcție
Tabulatoare" s-ar putea vorbi doar dacă s-ar încerca construirea
unui alt tablou, consacrat de astă dată funcțiilor lecturii.
Așa stînd lucrurile, surprinde prezența — în tabloul lui
Ollier — a funcției reprezentativă (după cum la fel de surprin-
zătoare este absența acesteia din tabloul lui Genette). Autorul,
e drept, ne avertizează că nu trebuie în nici un caz să credem
că ar fi vorba de reprezentarea directă a lumii reale, de vechea
și naiva iluzie realistă ; edificați asupra a ceea ce nu este
funcția reprezentativă și asupra faptului că ea are oricum, un
rol secundar, rămîne,m fără răspuns la întrebările: ce anume
reflectă(?) „ficțiunea" ? care sînt raporturile ei cu realitatea
exterioară ? in schimb, apare limpede că autorul privilegiază
funcțiile operatoare și semnalizatoare, situație paradoxală, de-
oarece, pe dp o parte, el recunoaște autonomia textului, capaci-
tatea lui (re)productivă, iar pe de alta el vorbește insistent des-
pre controlul pe care îl exercită scriitorul asupra mecanismului
și procesului constituirii semnificantului.
Un lucru devine limpede : una dintre funcții (remarca e
valabilă pentru ambele tablouri) poate deveni predominantă, în
așa măsură încît să îngăduie a se defini în chip pertinent o
operă sau un grup de opere de același tip ; în proza modernă,
accentul pare a fi pus pe una din funcțiile secundare. Cea mai
dificilă este identificarea funcției centrale, termenii „narativ",
„ficțional" sau „romanesc" fiind niște soluții provizorii. Pe de
altă parte, oricît de bine găsită ar fi denumirea acestei funcții
principale, aceasta va fi întotdeauna condiționată, determinată
de funcțiile secundare (raportarea Ia un anumit „cod" narativ,
modul în care este „reprezentată" realitatea, modul în care na-
ratorul înțelege să-și facă simțită prezența în cursul narațiu-
nii etc.). Din alt punct de vedere, am putea adresa lui Ollier și
Genette critica pe care autorii Retoricii generale (Larousse, 1970,
p. 23) o fac lui Jakobson : mesajul nu este un factor printre
ceilalți, el este produsul celor cinci factori de bază. In conse-
cință, funcția centrală nu numai că însumează raporturile din-
tre celelalte funcții, dar în același timp le transcende, acțio-
nînd asupra codului, influențînd relația dintre mesaj și refe-
rent etc. In orice caz, dincolo de dificultățile pe care le-ar în-
tîmpina cercetătorul tentat să ducă mai departe investigațiile
lui Ollier și Genette, nu încape îndoială că rezultatele la care
s-ar ajunge de fiecare dată, oricît de provizorii și de parțiale,
ar însemna un pas înainte în direcția studierii riguroase a dis-
cursului narativ.
11 — Convorbiri literare
de Adrian MARINO
degradarea temelor
originalitatea ideilor literare
Realitatea constantelor literare, fenomenul
recurenței și al circularității anulează orice
veleitate de „originalitate" reală a ideilor
literare și, în orice caz, determină o profundă
modificare a statutului acestui concept. „Re-
petiția", syb orice formă, exclude „originalitatea",
implicit identificarea precisă a „originii". Adevărul
este că ideile literare n-au „paternitate". Cine a enun-
țat pentru prima dată o anume idee ? Imposibil a
primi un răspuns convingător la această întrebare
fie și numai pentru faptul că prima atestare lexicală,
nominalizarea, nu coincide cu apariția efectivă a unei
idei, adesea mult anterioară sau altfel formulată.
Asupra acestei „autonomii" a ideii literare (evidentă
mai ales la stadiul „modelării"), față de etichetele
sale verbale, vom reveni pe larg în altă parte. Ex-
periența dovedește că dificultățile identificării „ori-
ginii" ideilor sînt adesea insolubile.
Dacă există adevăruri, semi-adevăruri, sau propo-
ziții dc-a dreptul contestabile „constante", deci iden-
tice în timp și spațiu, apariția, descoperirea sau re-
descoperirea lor nu poate constitui un Copyright sau
„monopol" sub vreo formă sau alta. Ideile preexistă
și în stare latentă și a „descoperi" sau „redescoperi"
singuri, voluntar sau involuntar, cu perfectă inocență
și bună credință, „adevăruri" spuse de mult de alții,
nu constituie nici accidente, nici dovezi de insufi-
ciență intelectuală, nici contaminări sau influențe
fecunde ori culpabile, ci pur și simplu acte spontane,
inevitabile, de recurență teoretică. Ideile există, circulă,
iși fac peste tot apariția, în căutarea unor „autori" a unor
„personalizări". Ceea ce gîndim astăzi a fost deja gîn-
dit, adesea la fel de bine, la fel de limpede, și uneori,
chiar mai bine și mai limpede. Recurență care implică,
în egală măsură, previzibilitatea : tot ce-a fost gîndit
va mai fi gîndit, tot ce a fost exprimat va mai fi expri-
mat, în interiorul eternului proces circular al spiritu-
lui. Prin relație cu ideea „constanței naturii", prin-
cipiul repetiției devine el însuși un adevărat topos
teoretic (=„ceea ce a fost va mai fi").
Recunoașterea acestei situații de permanență și
stabilitate teoretică implică o atitudine metodolo-
gică radical deosebită. Tendința curentă este de a
sugera și mima invenția personală, a ascunde iz-
voarele, a simula o pseudooriginalitate inexistentă.
Noi, dimpotrivă, convinși de vanitatea și imposibi-
litatea obiectivă a acestei atitudini, procedăm în
mod diametral opus : ne dăm pe față programatic,
demonstrativ, ostentativ chiar, toate „izvoarele", în-
treaga .documentare", consecvenți cu spiritul și li-
tera metodei noastre, care nu recunoaște și nu ope-
rează decît cu idei-constante. Cine nu crede în „ine-
ditul" fundamental al ideilor literare, nu poate
tinde decît spre anularea însăși a ideii de „izvor",
spre demistificarea sa prin „publicitate" largă, prin
scoaterea la lumină într-un mod atît de transpa
rent și vizibil, încît evidența să devină regimul
normal necesar al tuturor ideilor literare. Să dis-
pară în felul acesta ca entități și fragmente auto-
nome și să nu mai rămînă decît scheletul construc-
ției generale din care fac parte, ca infrastructură a
modelării viitoare. Suprema consecvență a metodei
care demonstrează că nici o idee nu este și nu
poate integral fi nouă constă în acceptarea deschisă
a concluziei că nici metoda noastră nu este și nu
poate fi integral „nouă". Vom vedea că nu alta este în-
săși condiția de bază a cercului hermeneutic, care
absoarbe, integrează și reformulează — conform
unei scheme unice — totalitatea elementelor „mo-
delului" căruia îi dă ființă.
Reacțiunea împotriva mitului exorbitant, infatuat,
adesea agresiv al pseudo-originalității are și o mo-
tivare etică. Privită din această perspectivă, critica
ideilor literare constituie o adevărată mortificare și
asceză, o „lecție" de relativism și modestie, de pru-
dență și chiar de „înțelepciune", servită prezumpției,
insolenței și în orice caz veleităților nejustificate. Ea
privește cu surîs ironic pseudo-descoperirile de ultimă
oră, relansarea zgomotoasă a locurilor comune, com-
pilația disimulată, banalitatea care se proclamă stri-
dent inedită. Este instructiv să surprinzi o idee lite-
rară pretins „nouă", în flagrant delict de mistificare,
chiar dacă involuntară, de bună credință : s-o reduci
la proporțiile exacte, să-i demonstrezi negru pe alb
că așa zisa „originalitate" este, de fapt, demult cla-
sată și acceptată. Ideile literare duc, în realitate, o
coexistență paralelă în timp și spațiu. Iar dacă ar fi
vorba să ne revendicăm, totuși, o „originalitate" oa-
recare, atunci pseudo-originalitatea noastră constă
tocmai în adoptarea deschisă a unei astfel de poziții
antioriginale, mai curînd sceptice, a veșnicei întoar-
ceri a ideilor literare. Aceeasta într-o perioadă de
enormă proliferare a clișeelor și formulelor teoretice,
aruncate și depășite de alții și culese avid, cu vo-
luptatea inocentă a ineditului și revelației, de nume-
roși „eseiști" de ocazie, lipsiți de perspectivă istorică
și de explorarea întregii sfere a ideilor literare.
Problema recurenței și circularității propune șl 6
meditație asupra „revoluțiilor" teoretico-literare. In
ce măsură sînt posibile, reale ? Se mai poate vorbi
de „noutatea" și „modernitatea" efectivă, integrală,
absolută, a ideilor literare ? „Trece un secol și în cel
următor se aud aceleași strigăte, aceleași argumente,
aceleași considerații". Și ceea ce era evident pentru
abatele Feijdo, în secolul al XV|II-lea, rămîne la fel
de legitim și pentru observatorii lucizi ai secolului
XX. Dacă arta modernă poate fi pusă și sub semnul
lui : Plus fa change, plus c’est la meme chose, devine
evident și în întreaga teorie a „modernului" poate
să participe la același regim al recurenței cu care
de fapt tinde să se confunde. Modernul pare a su-
feri în permanență de falsă memorie ; el își rea-
mintește mereu că a mai făcut exact aceleași afir-
mații, că nu trăiește, în esență, decît din propriile
sale reminiscențe. Se vorbește, pînă la saturație, de
o nouă „critică". Dar orice critică originală ca obiect
și metodă a fost „nouă" la timpul său. Termenul
însuși nu este „nou" de vreme ce apare încă la
Carlyle („new criticism"), la Sainte-Beuve, la mulți
alții. „Cel puțin dacă ar fi nouă. ..“ (Etiemble)
înțelegem acum în ce sens se poate vorbi, totuși,
de „originalitate" în cîmpul ideilor literare : con-
ținutul său este mișcarea circulară în interiorul
unei formule date, irepetabilă, ea singură originală.
Toate încercările de originalitate au tendința de a se
reîntoarce, fără voia lor, la soluții cunoscute, accep-
tate. In cadrul non-individualității circulare globale,
se produc un număr de acte intelectuale individuale,
care pot afirme o „noutate" particulară, tranzitorie,
absorbită însă invariabil de schema generală, care pre-
zidează întreaga mișcare. Irepetabilă este soluția, for-
mula de sinteză a circularității, intrinsec-originală
prin structură și modelare ; repetabile — totalitatea
ideilor fragmentare care-i dau conținut și existență
obiectivată în texte.
In linii generale această pseudo-originalitate a idei-
lor literare se lasă ilustrată prin cîteva aspecte spe-
cifice :
a) Elementele, constante, invariante, ale ideilor li-
terare (analoage sau identice timpului units-ideas) in-
tră în numeroase combinații, aranjamente, sisteme
originale. In acest caz, originalitatea constă în noua
organizare a elementelor preexistente, integrarea în-
tr-o nouă formă, restructurarea într-o nouă configu-
rație. Evident, originalitatea de acest gen rămîne strict
funcțională, în interiorul unei structuri recurent-cir-
culare, originală în totalitate și ca totalitate, esențial
diferită de orice altă idee literară posibilă, nu mai
puțin recurentă și circulară.
b) Noile combinații de idei-constante lasă larg des-
chisă posibilitatea alegerii, opțiunilor. Selectăm din
vastul depozit de idei recurente doar elementele re-
cuperabile, adaptabile, integrabile sistemului recurent-
circular care selectează. „Nouă nu poate fi decît cău-
tarea — ținta ei, mărturisită sau nemărturisită, fiind
veche de cînd lumea." „Orice adevărată căutare nu
este decît o întoarcere, o întoarcere acasă, o operă a
nostalgiei (nostos = întoarcere, algos = durere)". Per-
sonalizarea selecției are, prin urmare, și această nu-
anță subiectivă, „nostalgică".
c) Totalitatea noilor restructurări ale elementelor
recurente obligă ideile literare la un permanent efort
de continuitate și sinteză creatoare. Ceea ce se pro-
duce este un proces de continuă creștere și sedimen-
tare, o îmbogățire și nuanțare continuă a originalității
originare a fiecărei idei literare. Altfel spus, ideea li-
terară se dezvoltă în sensul propriului său sistem și
vom vedea că însăși operația modelării presupune o
astfel de „programare". „Economia" culturii implică
de altfel acte de continuitate, refuzul gesturilor inu-
tile, care n-ar relua decît eforturi efectuate și intrate
în patrimoniul spiritului comun. Idealul nostru — ob-
servă pe drept cuvînt Tudor Vianu — este constituit
din stofa tuturor idealurilor omenești. Desigur, inven-
ția morală este continuă în omenire. Dar ceea ce
timpul și împrejurările noi de viață introduc ca ele-
ment original în fiecare etapă a evoluției morale, nu
anulează vechile cîștiguri ale conștiinței omenești, ci
tind mai degrabă să o unească cu acestea, în sinteze
din ce în ce mai bogate și mai profunde". Sinteze, to-
tuși, stabile ca formulă, de unde și posibilitatea lec-
turii simultane a ideilor literare.
d) în toate aceste împrejurări, originalitatea funcțio-
nală este dublată de originalitatea contextuală. Orice
idee recurentă primește o funcție nouă prin integrare
și adaptare la un context nou (nouă combinație
structurală, nouă intrare în relație cu alte idei lite-
rare, cu alte contexte ideologice, sociale, etc.). Mul-
te idei „vechi" fac în felul acesta „figură nouă",
neașteptată, prin modificarea raporturilor de inte-
grare și a unghiurilor de percepție. „Originalitatea"
criticii ideilor literare, în formula pe care o
propunem, nu rezultă decît prin raportare la
contextul criticii actuale, ca termen de referință. Re-
lația fundamentală : idee literară — model — con-
text istoric necesită, bine înțeles, o analiză în adîn-
cime.
Cunoscutul universitar fran-
cez, Gustav Lanson, de la
care poți învăța lucruri folosi-
toare despre istoria literară,
susținea între altele și o idee cam
rigidă. El spunea că în istoria litera-
turilor se impun temporar anumite
teme, care apoi se vlăguiesc și se
epuizează cu timpul, pe măsură ce
literatura se îndreaptă spre alte
experiențe și spre alte doctrine lite-
rare. L-au contrazis în primul rînd
scriitorii țării sale, care au preluat
teme și mituri vechi, pentru a le
reinterpreta. Apoi procedeul „demiti-
zării" a devenit curent, a apărut o
adevărată literatură ce răstălmăcea
teme și mituri ale tradiției. S-a
dovedit astfel că nici o epocă lite-
rară nu poate monopoliza în exclu-
sivitate anumite teme, chiar dacă
acestea s-cu- părea că îi aparțin,
sau o definesc în mod specific. în
adîncimea lui, adevărul acesta este
destul de simplu. Tot ceea ce a
devenit la un moment dat temă,
adică prilej de a face literatură, re-
prezintă un aspect etic sau social cîș-
tigat definitiv pentru domeniul este-
ticului. Orice lucru făcut o dată posi-
problema influențelor
Problema influențelor e
mult mai complicată decit se
consideră de obicei în istoria
literară și practica foileto-
nistică ; se pune frecvent ca obiec-
tiv istoric, — sursologie— și constă
în urmărirea lecturilor și afinități-
lor mărturisite de autor sau
descoperite numai de critic (dacă
au fost ascunse de primul). Pare
însă foarte puțin verosimil ca un
scriitor să fie clar influențat de
altul care îl precede la mare dis-
tanță în timp, deoarece sistemul
cultural și modul de gîndire literară
s-au modificat. Altceva este, desi-
gur, preluarea unor motive sau
actualizarea unor subiecte.
Mult mai ușor de admis ar fi
împrumutul de imagini-împrumut
deformat, corectat de poetul nou—
și influența ca inspirație declanșată
de un pasaj stimulator — să zicem,
fără prea marc importanță
în contextul originar sau cu un rol
de „umplutură" în organizarea
operei — care stimulează fantezia
creatoare a noului autor dar pe
alte coordonate, culminînd și în
rezultate deosebite. Poetul preia de
la antecesor numai lucruri mă-
runte, marginale și numai la ni-
velul imaginilor minimale. Acest
tip s-ar putea defini ca influență
diacronică.
Pentru că nu discutăm acum
subordonarea totală, reluarea fi-
delă a unui întreg univers imagi-
nar, împrumutul integral al tim-
brului specific, deci dependența
epigonică, trecem la o altă vari-
antă, nu mai puțin verosimilă
deși nediscutată: inter-influența
dintre scriitori contemporani. Deși
raportul se stabilește, de obicei,
unidirecțional, e Ia fel de proba-
bil ca un scriitor minor să influ-
ențeze un mare contemporan,
după cum se pot influența scrii-
tori de calibru aproximativ egal ;
un poem al unuia, cu pondere in-
signifiantă în «totalitatea operei,
poate să catalizeze pe altul, de-
clanșînd un veritabil proces de
personalizare care duce la naște-
rea unui nou continent liric.
Există și un tip de influență „de
azi pe mîine“, care scapă istoricu-
lui literar. Deformarea de înțele-
gere sau aproximațiile informației
orale sînt și ele determinante.
Datarea nu poate fi privită decît
cu circumspecție de critic; ome-
nește vorbind, e posibil ca o poe-
zie apărută azi să fie influențată
de una care apare miine sau nu
apare niciodată, așa că, descope-
rită în postumi ate, rolul ei nu
poate fi precizat.
Opera cuiva de o remarcabilă
unitate de ton se consideră a fi
sursa unui poem cam de aceeași
natură într-un volum mai eclectic,
mai neunitar. Nu de rareori se
spune că o poezie cu totul singu-
lară între scrierile cuiva are un
tonus arghezian sau bacovian, cu
mult înainte de apariția acestora.
De fapt, e posibil ca Arghezi sau
Bacovia să-și fi construit edificii-
le lirice, pornind de Ia acel text
singular însă, în acest caz, vorbim
de o influență a noului asupra
trecutului.
ilarie voronca,
Știut este că istoria expresiei
„poetes maudits" este recentă,
că datează de la Paul Verla-
ine, care a aplicat-o — într-un
text din 1884, reluat și întregit în
1888 — lui Arthur Rimbaud, Tris-
tan Corbiere și Stephane Mallar-
me. Textul său cuprindea, între
altele, portretele și o serie de po-
eme reprezentative ale acestor
„Poeți Absoluți", „Absoluțj prin
imaginație, absoluți în expresie",
„dar blestemați". Meritul principal
al lui Paul Verlaine a fost de a
fi popularizat opera lor novatoare
și revoluționară : Le Bateau ivre
sau Le Tombeau d’Edgar Poe, de
exemplu. Numindu-i „acești scumpi
Blestemați" („ces chers Maudits"),
el intuia într-o oarecare măsură că
numele și textele ce își propunea să
le descopere publicului epocii vor
fi recuperate, puțin cîte puțin, de
critica literară, de Universitate și
de manuale.
De la Franțois Villon la con-
temporanul Jean Genet, publicul
cititor s-a obișnuit de altfel cu in-
genioasa dialectică a refuzului și
poete maudit
recuperării „poetului blestemat", cu
drumul sinuos parcurs de la igno-
ranță și refuz pînă la firească
acceptare. Corneliu Mihai lonescu,
într-o carte consacrată unui grup
de avangardă italian, a făcut o
demonstrație magistrală asupra mo-
dului cum funcționează o atare dia-
lectică. O demonstrație la fel de
convingătoare ar oferi studiul rela-
țiilor lui Lautreamont cu mișcările
literare și cu exegeza universitară :
descoperit și exaltat de suprarealiști,
redescoperit de grupul Tel Quel,
Isidore Ducasse e din nou refuzat,
„demitizat" adică, de Robert Fauri-
sson (A-t-on lu Lautreamont ?.
Gallimard, 1972).
Interesant e și un alt fapt : în
prima ediție a textului verlainian
sînt citate doar trei nume de „poetes
maudits" ; în ediția din 1888 mai
apar încă trei, cărora li se va
adăuga — în ediția din 1900 — și
numele autorului. De atunci numă-
rul lor a sporit considerabil.
Dovadă este cartea lui Pierre Se-
ghers, Poetes Maudits d’aujourd’hui
(Editions Seghers, 1972), care con-
iordache
Vlăstar dintr-o veche și ilus-
tră familie boierească, lorda-
che Golescu e fratele mai
vîrstnic al peregrinului Di-
nicu. Și cum călătoriile nu-1 ispi-
tiră, marele vornic, cu rangul său
și cu averea, și-ar fi putut îngă-
dui prea bine să fie un feneant.
Nu foarte dăruit cu însușiri lite-
rare, „prea înțeleptul strașnic iu-
bitor de muze" — după expresia
reverențioasă a lui Gh. Lazăr —
avea însă o mare vocație a mun-
cii, a studiului, săvîrșite cu pa-
siune și tenacitate. Pentru acele
vremuri era, desigur, un erudit.
La începutul activității _ sale,
lordache Golescu elaborează în
grecește, străduindu-se să trans-
pună scrieri ale Iui Montesquieu
și Bernardin de St. Pierre. Tăl-
măcirile sale în limba română
sînt neterminate. încă înaintea e-
lenizantului C. Aristia, Golescu
încercase a transpune Iliada. Cu
o tentă autohtonîzantă, încercarea
(doar primele două sute de ver-
suri) e cam greoaie, mai sugesti-
vă totuși în pasajele de infiltra-
ție folclorică. Mai interesant apare
cărturarul în ipostaza de moralist,
cu o certă înclinație către coloc-
golescu
viul de idei. Spirit raționalist,
nutrit din filozofia luminilor, el
face intr-adevăr dovada unor apti-
tudini speculative, angajîndu-se
— inspirat și de Montesquieu — în
dezbaterea unor chestiuni de etică,
închipuind niște dialoguri de tip
plantonician, va încerca, cu rigoare
logică și discernămînt, să lămu-
rească relativitatea unor concepte
(ex, bine și rău), sugerînd totodată
o politică de guvernare întemeiată
pe „cugetul cel bun", adică pe
rațiune (Cărticică coprinzătoare de
cuvintele ce am auzit de la însuș
cugetul meu). Urmărit de ideea
unificării lingvistice, I. Golescu
face să apară o gramatică (Băgări
de seamă asupra canoanelor grămă-
ticești), încă empirică, dar fecundă
în observații pătrunzătoare și de
bun simț, deduse din realitatea vie
a limbii populare, precum și un
„dicsioner" (Condica limbii româ-
nești). Ca și alte întreprinderi ale
sale, „condica" aceasta este o operă
de proporții monumentale, cu un
caracter enciclopedic, recoltînd o
mare bogăție de cuvinte — între
care multe neologisme la prima lor
atestare. Uriașul material strîns
aici va mai fi fructificat prin re-
Convorbiri literare —12
bil pentru literatură, rămîne definitiv
In stăpînirea acesteia. Admitem că
fiecare epocă se recunoaște cu
precădere în ceea ce reprezintă des-
coperirile ei, în noutățile zilei,
anume în acele direcții de crez ar-
tistic ce se împletesc, pentru acel
moment, cu ale crezuri socia-
le. Dar nu totdeauna ne dăm sea-
ma cît de „bătrîne“ sînt invențiile
noastre literare, pentru că nu facem
de fiecare dată acea necesară
reductibilitate la temă. Este fals să
afirmi că scriitorul pornește cu in-
tenția bine calculată de a ilustra o
temă anume, aleasă dintre alte teme
posibile, pe temeiul că aceasta ar
fi o temă majoră, în comparație
cu altele mai modeste. Ceea ce nu
înseamnă însă că nu există o ale-
gere. Se întîmplă însă un alt feno-
men, un proces de compromitere
a marilor teme literare. Vreau să
Problema influențelor nu pri-
vește, după opinia mea, preluările
și epigonismul.
2.	Un critic cu o percepție infi-
nitezimală a operei ar putea de
tecta influența lui Arghezi asupra
lui Blaga, și viceversa. Universu-
rile lirice, precis structurate și de
inconflundabilă specificitate comu-
nică între ele tocmai în virtutea
enormei lor individualități. Nu
sînt niște monade impermeabile.
Arghezi poate să împrumute de ia
Blaga nu știu ce subiect, strict al
acestuia, pe care îl va personaliza,
îl va asimila și reface cu instru-
mentele sale specifice pînă la nc-
recunoașterea originii lui. Și reci-
proca este valabilă.
Circuitul ideilor lirice este foar-
te amplu și greu de depistat, nu
se poate însă contesta existența
lui. Intervine, apoi și o competiție
subtilă, nemărturisită între valo-
rile contemporane, care nu este
numai excludere și anulare ci și
determinare bivalentă.
3.	Influența poate interveni și
ca, paradoxal, contra-influență,
modelul — ca fia contra-model.
Cineva își impune să scrie altfel,
dar programatic, cu totul altfel de-
cât altcineva care a și scris pînă
în acest moment. In fața unei rea
lități literare date din care face
un reper negativ scriitorul se a-
șează exact la antipod. Prin con-
trast își descoperă personalitatea
sa. Influența se înregistrează co-
mod numai ca asemănare fla-
grantă, efortul detașării, deosebi-
rea cu sistemă, care există fără
îndoială, e mai greu reperabilă.
Camil Petrescu mărturisea că scrie
numai în opoziție față de ceva.
Ion Barbu își impunea o „minie
amintesc aici o excelentă obser-
vație pe care a făcut-a Mircea
lorgulescu într-o cronică din Lucea-
fărul : „Este o eroare — spune
criticul — să credem că, așa cum
se spune de obicei, pseudoliteratura
s-ar caracteriza exclusiv prin atrac-
ția spre false probleme. în realitate,
întotdeauna vom găsi o extraordi-
nară risipă de probleme adevărate
și mari în pseudo-literatură. Teme
nobile și însuflețitoare, idei gene-
roase, soluții morale ireproșabile,
atitudini juste, fără cusur din nici
un punct de vedere, își dau întîl-
nire în manufactura literară printr-
un uz abuziv". Degradarea temelor,
evidentă mai ales în proza tînără,
denunță o tristă concepție mimetică.
Mulți scriitori tineri se simt atrași
de marile probleme ale prozei, dar
acceptă să trateze aceste lucruri cu
o candoare infantilă. De aceea avem
multe romane „drăguțe", multe nu-
activă", Șerban Cioculescu sublinia
că, fără să fie evidentă, dar ori-
cum posibilă, există „o secretă ri-
valitate între Arghezi și Emi-
nescu".
4.	Demarcarea influențelor în
complexul deosebirilor e un act
critic extrem de complicat și, fără
o dexteritate chirurgicală, o între-
prindere hazardată. Poetul pleacă
de la modele sigure și recunos-
cute, de el și de alții, de care se
îndepărtează mai apoi exclusiv
prin voința de diferențiere (mode
Iul devine reper negativ) ca, ulte-
rior să revină în orbita eare l-a
fascinat. E perfect posibil ca un
mare creator Ia începuturile sale,
sau, oricum, onorabil, să sfîrșească
degradant ca pastișor șj epigon.
Sursa și modelul reprezintă
două lucruri deosebite ; înțeleg mo-
delul ca principiu de construcție,
ca proiect de organizare internă a
creației, iar sursa ca material mi-
nimal, ca totalitate a elementelor
componente, despărțite de edificiul
în care au fost integrate.
Nuanțele sînt practic nelimitate ;
eu exagerez cu bună știință pen-
tru a sublinia cu roșu probabilită-
țile influențării, natura complicată
și aproape imposibil de teoretizat
în afara cazurilor concrete. Re-
țeaua de filiații, seriile tipologice
de durată istorică, permanențele
constituie altceva decît influența
ca atare, un semn al continuității
și al aderenței structurale la ace-
leași imperative sufletești, etnice,
sociale.
5.	Problema influențelor intere-
sează deopotrivă critica foiletonis-
tică și istoria literară; prima în-
cearcă să izoleze antecedente ime-
diate, a doua studiază configura-
vele clădite grijuliu pe o parabolă
subțirică, multe povestiri în care se
pretinde că introspecția forează
adînc în sufletul omenesc. Și tot
acest lux formal clădit în aer, clădit
pe pretexte puerile, clădit pe o
convenție inconsistentă. E adevărat
că temele mari, ca și literatura
mare, sînt mai riscante decît năzu-
ințele modeste. O asemenea temă
poate fi compromisă mai ușor, cu
cît pare ea a fi mai la îndemîna
oricui. Cînd această compromitere
se generalizează, numai energiile
creatoare cu totul autentice pot re-
condiționa și reabilita temele com-
promise. Acest lucru se verifică de
exemplu în legătură cu romanul
nostru istoric. După ce cu două de-
cenii în urmă romancierii noștri
aveau obsesia epopeii, din dezvol-
tarea ulterioară a prozei românești
asemenea proiecte au dispărut a-
proape cu desăvîrșire. Cei mai noi
ția genetică. Foiletonismul subli-
niază concordanțele, coincidențele
cu alte opere, adică ceea ce apar-
ține nu numai operei analizate —
o modalitate de a stabili procentul
de noutate, unicul, irepetabilul ;
filiația majoră, modelele asumate
se revelă numai Ia o distanță tem-
porală de operă și, în acest caz,
istoria devine sursologie.
Un tip de influență prin ricoșeu
este următorul : în fața unei capo-
dopere — pe care o înțeleg în ac-
cepția tradițională — un autor în-
cearcă să deriveze un text de va-
loare identică, situîndu-se în opo-
ziție, „a contrarie" Ia coordonatele
oferite. Influență prin conversiu-
nea reperelor. Nu e probabil că
nn asemenea demers culminează
într-o operă total diferită ca struc-
tură, identică însă prin valoare;
opera nu este egală cu negația sa
premeditată.
împrumutul fățiș nu e semn
cert că autorul nu are personali-
tate. Se poate ca nota diferențială,
specificitatea lui să fie condițio-
nată chiar de colaborările străine,
sintetizate nivelului unei creații noi.
6.	Individualitatea este egală, în
accepția comună, cu noutatea ; un
autor este el și numai el în mă-
sura în care nu seamănă cu alții
(subînțeles, autorii vechi) dar, și e
evident, numai deosebirea marcată
nu ridică scrierea Ia rangul capo-
doperei. Noutatea absolută este
receptată mai întîi ca un domeniu
al pitorescului.
Specificitatea subliniată se mai
confundă cu valoarea iar gradul
de noutate ajunge echivalent cu
personalitate scriitorului. Simțul
istoric al literaturii îl determină
pe autor să pășească pe calea
prozatori au observat acest lucru,
de unde s-a ajuns pe tăcute la
concluzia că însuși genul aparține
unei concepții depășite despre ro-
man. Apoi a venit valul de romane
teoretice. Cum spune un critic fran-
cez, scriitorii au început să scrie
romane în care explicau de ce le-au
scris pe cele anterioare, pentru ca un
nou roman să conțină apoi noi
explicații. Numai că aceste valuri
nu au reușit să-i iluzioneze pe toți
scriitorii europeni, și dovada o face
acum proza mai tradițională șj mai
serioasă, care se impune în ultima
vreme peste tot. Un singur exem-
plu, romanul albanezului Ismail
Kadare, Generalul armatei moarte,
pe care îl aveam tradus și în
românește. Fără a recurge la un
obositor laborator experimental,
acest aproape necunoscut romancier
a scris unul dintre cele mai reușite
predecesorilor, a tradiției. Desi-
gur, își este sieși contemporan dar
prin dominantele fatale ale crea-
ției se obligă să devină contem-
poran cu toți marii creatori de ori-
cînd și de oriunde și, în primul
rînd, cu cei din spațiul său cultu-
ral.
7.	Dacă opera nouă se judecă
cel mai frecvent cu unitățile de
măsură ale trecutului, înseamnă
că pentru ultimile apariții nu
există echivalent pe potrivă în in-
strumentarul critic. Acomodările
teoretice vin mai tîrziu și, de ace-
ea, impresioniștii care, dacă ne
uităm cine sînt, nu e greu să re-
cunoaștem intelectuali de mare
probitate însă sceptici — au drep-
tate să se încreadă exclusiv în
propria intuiție. Cînd apare nou-
tatea nici scientiștii nu au avut
timp să-și precizeze metoda; cînd
o pun la punct au rămas iarăși
în întîrziere, pentru că a apărut
deja altceva. Noul admis în siste-
mul valorilor tradiționale schimbă
și ordinea anteriorului ; după Ar-
ghezi înțelegem altfel pe Emines-
cu și chiar pe Dosoftei. Anamor-
foza istorică, în sensul acordat de
Lovinescu, de mutație a valorilor
— nu s-a observat subtila incipi-
ență a ideii în articolele despre
Caragiale unde criticul profetizea-
ză, eronat, „învechirea" marelui
nostru clasic — intervine în ambele
direcții : de la vechi Ia nou, dar
și de la nou la vechi. Opera încor-
porează în structura sa nu numai
specificitatea epocii de apariție
dar și întreaga experiență istorică
a genului literar din care face
parte. Noile semnificații se răs-
frîng și asupra conținuturilor
vechi.
romane contemporane. Iată că
scriind proză autentică, dintr-o mare
deschidere spirituală, acest autor
impune pe plan european noua li-
teratură a țării sale. Degradarea
temelor, ca și degradarea formelor,
sînt primejdii pe care nu le poate
evita decît acel scriitor adevărat
pentru care atît temele, cît și for-
mele, nu sînt obiect de speculații
sezoniere. Altfel, o temă degradată,
arată mai rău decît o temă vetustă,
pericolul pe care vrea să-1 evite cu
orice preț mai ales tînărul prozator.
Critica tot cere roman epic, dar prea
puțini dintre acești scriitori par să-i
dea dreptate. Maniera de multe ori
primează, ea însăși a devenit de la
o vreme obsesie tematică. Intre
temele degradate, aceasta este poate
cea mai absurdă situație. O temă
degradată, dar care nu există !
Dinu FLĂMÎND
In măsura în care se integrează
între valorile trecutului opera
aparține prezentului. In toate ca-
zurile putem vorbi de eterna cata-
liză a vechiului. Nu am amintit
mai sus că Arghezi a scris prin
nemărturisită concurență cu poe-
zia eminesciană ? Dar opoziție egal
reper, egal influență asumată.
8.	Problema influențelor — in-
terferențe, reluări, surse, modele
contra-influențe— este unul din
obiectivele esențiale ale criticii
literare, alături de judecata de va-
loare și sublinierea timbrului spe-
cific, cu care se află în inter-re-
lație. In fond, cronica este elemen-
tul minimal al criticii, orice exe-
geză, monografic, istorie vastă sau
tratat teoretic se constituie din
cronici înlănțuite, dedicate, fie
unei probleme unui text sau autor,
fie unei perioade, în critică totul
este cronică sau, în măsura în care
este cronică literară, un text devine
subsumabd criticii.
Nu ajunge să remarci numai
elementele exterioare încorporate
în operă, influențele translucide
ci și ceea ce lipsește cu premedi-
tare sau dacă nu cumva semnele
și simbolurile nu sînt opziții con-
struite la ceva anterior ; orice sens
poate fi de fapt, un contra-sens.
Dacă poetul nu are nimic de la
Arghezi e posibil să-I fi avut ca
model natural; dacă frapează pre-
zența unor elemente clar opozitive
celor argheziene, în acest caz mo-
delarea e flagrantă,
Nu e suficient să discutăm numai
despre model, ci și despre mirajul
pe care îl exercită asupra autori-
lor ca reper de diferențiere.
Aureliu GOCI
semnează doisprezece asemenea po-
eți1) morți în perioada cuprinsă
între 1946 și 1970. Din cele douăs-
prezece nume reținute de antologia
lui Pierre Seghers — Antonin
Artaud, Gilberte Dallas, Jean—Pierre
Duprey, Andre Frederique, Roger
Milliot, Gerard Neveu, Jacques„Pre-
ver, Andre de Richaud, Roger
Arnould Riviere, Armând Robin,
Jean Salabreuil și Ilarie Voronca
— doar primul și ultimul se bucură
de notorietate. în cadrul antologiei,
fiecare din „poeții blestemați" e
prezent cu fragmente reprezentative,
precedate de o scurtă introducere
a unui specialist. Prezentarea in-
troductivă a lui Ilarie Voronca e
semnată de Michel Giroud.
Antologia mai cuprinde o intro-
ducere a lui Pierre Seghers în care,
aidoma omologului său din secolul
trecut, se face interpretul celor
doisprezece poeți pe lîngă publicul
contemporan. „Poetes Maudits d1
aujourd’hui, declară el, va putea fi
considerată drept un semnal de
alarmă, dar și un bilanț : acela al
indiferenței publicului față de poeții
săi și de strigătele lor, apeluri dispe-
rate pe care societatea e datoare să
le cunoască. Lăsați în voia singură-
tății, doisprezece poeți ne îngăduie
să tragem o concluzie. Ei au mers
pînă la capătul refuzului, de-a
lungul unor furtuni, rupturi, tăceri,
dezordini, catastrofe... Totuși, în
ei s-a păstrat vie o voce de nestă-
vilit. Nici acoolul și nici drogurile
n-au putut să-i vină de hac. ..
Poezia, secretă, neîmpărtășită, a fost
modul esențial de a depăși mizeria,
ultima posibilitate de dialog, de spe-
ranță și de supraviețuire la care au
recurs în van“.
Curioasă este și dispunerea lor în
antologie : Antonin Artaud la
început, iar Ilarie Voronca la sfîr-
șit. La început, „sinucigașul societă-
ții", „învingător învins într-o luptă
disperată", teoreticianul dreptului
la sinucidere, promotorul unei poezii
a violenței și a refuzului, al unui
„teatru al cruzimii" de care s-a
ocupat pe larg în eseurile din Le
Theâtre et son double. (Sinuciderea
ia la el mai ales o accepție meta-
fizică, paradoxală, de regresiune
înaintea vieții, și nu de progres spre
moarte.) Iată un poem consemnat în
prezenta antologie, intitulat de
Artaud „Post-scriptum“ :
„Oine sînt eu ? / De unde vin /
Eu sînt Antonin Artaud / și dacă
spun asta / așa cum știu s-o spun /
imediat / îmi veți vedea trupul
actual / făcîndu-se fărîme / și adu-
nîndu-se sub zece mii de chipuri
notorii / un trup nou / în care nu
veți mai putea / niciodată / să mă
uitați".
Cu totul altfel este Ilarie Voronca,
„le plus chaud, le plus franternelle-
ment aimant de ces poetes enchan-
tes par la poesie, seule verite, seule
vraie compagne, leur seul recours",
cum îl definește Pierre Seghers.
Sinuciderea lui i-a surprins foarte
mult pe cei ce-1 cunoșteau. Cel mai
surprins s-a arătat a fi Eugen
lonescu. In cuvîntul înainte la Onze
recits, autorul Rinocerilor narează
ultima sa întîlnire cu Ilarie Voronca,
cu cîteva zile înainte de moartea
acestuia : „îmi mărturisea că desco-
perise taina bucuriei, că poate să
mi-o împărtășească, fiind gata să
dezvăluie lumii această taină.. . “
.Respectiva taină era cuprinsă în
ultima sa operă, Manualul Fericirii
Perfecte, apărut și în traducere
românească.
In prezentarea introductivă pe
care i-o dedică, Michel Giroud
evidențiază cotitura pe care o
reprezintă în opera acestui poet
anul 1936, anul volumului intitulat
semnificativ Poesie commune,
ruptură parțială cu trecutul său
dadaist și suprarealist, dar nu cu
resursele lor vii, „aventură reală
printre oameni și lucruri". Sînt
urmărite apoi marile teme, motivele
importaiete ale poeziei lui
Ilarie Voronca pînă în ultimul său
text poetic, din 1946, intitulat —
foarte surprinzător și în contrast
cu destinul unui „poet blestemat"—
Contre—solitude. După introducere,
schițînd cîteva „repere", Colomba
Voronca recapitulează datele esen-
țiale ale acestei existențe poetice :
„Escală : ... A întîlnit expresionis-
mul, dadaismul, supranealismul și
a făcut escală în ele. Marea sa
aventură: viața ; — și pentru a o
exorciza — pe ea și sora ei geamănă,
moartea — poezia.
Scopul existenței sale : poezia
neîntreruptă".
Sînt antologate un număr de șapte
poeme, din varii volume : Eloge du
silence, Fragments, Amitie du poete,
Mes amis mes montagnes, Sans co-
nnaisance, Mon peuple fantome, Uli-
sse dans la cite. In multe din ele,re-
miniscențele fondului său folcloric
și balcanic, nostalgiile proprii spa-
țiului adolescentin își fac simțită
prezența discretă, ca în Mes amis
mes montagnes :
„Montagnes / Je retourne repenti
vers vous / Je viens d’une viile
pieine de suie / Je pensais â vous /
Quand j’ouvrais la fenetre sordide /
Qui ne donnait meme pas vers une
cour si petite fut-el-lc / Mais
vers un couloir sombre. / Je pensais
â vous / Montagnes : / Quelque
part en Europe vos genoux plient
vers la mer..."
Poemele antologate reușesc să
contureze dimensiunile poeziei lui
Ilarie Voronca, familiaritatea ei cu
marile achiziții ale orientărilor lirice
moderne, oscilarea ei între mitologic
și real, „unanimismul" ultimei perioa-
de (de care vorbește și Jean Rousse-
lot în Dicționarul de poezie fran-
ceză contemporană) cînd, matură
poezia devine adevăr practic, așa
cum o mărturisesc versurile așezate
de Michel Giroud în fruntea comen-
tarului său :
„Cest vers vous, hommes de
l’avenir / Que va ma pensee. / Et
je veux que vous exclamiez / „II
etait des notres" quand vous lirez
• mes poemes".	Luca pjTU
dactarea altor masive opere lexico-
grafice (dicționarul elino-român,
româno-elin).
Un codificator, așadar, pentru
începuturile limbii noastre literare,
lordache Golescu e nu mai puțin,
în folcloristică, un merituos pre-
cursor. Valorificată de Eminescu,
culegerea sa (Pilde, povățuiri i
cuvinte adevărate și povești) pre-
cede la o distanță apreciabilă în
timp realizările analoage ale lui
Anton Pann, Petre Ispirescu sau
Gh. Dem. Teodorescu. Alcătuită
spre instruire și desfătare, lucrarea
(terminată prin 1845) întrunește
atît pe moralist, cu gustul obser-
vației tipologice, cît și pe filolog,
sau pe voluptuosul prețuitor al
subtilităților de limbaj, știind să
savureze înțelepciunea ști umorul
dintr-o vorbă de duh, fie ea și
spusă mai pe șleau.
Dacă în opera lui lordache Go-
lescu e sesizabilă o preferință, ne-
dezmințită, pentru un mod de ex-
presie anume, acesta este neîndoiel-
nic dialogul. De altfel ca și inevi-
tabil, mai ales, după bunul obicei
al vremii, într-o scriere cu caracter
didacticist. Dar asta constituia
totodată o premisă pentru eventuale
încercări dramatice, Ia care marele
vornic s-a și dedat. Fire vindicativă,
lordache, încercat pe semne și de
un sentiment de vinovăție de clasă
— care nu l-a ocolit nici pe Dinicu
— pentru deplorabila stare de lu-
cruri din țară, abordează pamfle-
tul politic. Un pamflet disimulat
oarecum de veșmîntul străveziu al
satirei dramatice, în care se încor-
porează.
Dar tablourile sale, de Un rea-
lism aspru, chiar necruțător, oferă
o imagine încă mai amplă și mai
complexă a realităților politico-soci-
ale din timpul regimului fanariot,
ca și din vremea instalării principi-
lor pămînteni și din epoca regu-
lamentară. Vizavi de aspectul de-
gradant al decăderii moravurilor
în rîndul unei părți a boierimii,
reacția autorului e una de indignare,
convertită în satiră, de ură chiar,
eliberată în sarcasm. E ca o supapă
de ușurare sufletească, de descon-
gestionare lăuntrică, resortul con-
stituindu-I îndeobște propriile sale
nemulțumiri. Expresia literară,
însă, transfigurează arareori în
fapt artistic intensitatea și profun-
zimea sentimentelor. Titlul general
al pieselor și comediilor lui satirice
este Istoriea Țării Românești. Starea
Țârii Rumânești pă vremea streini-
lor și a pământenilor.
Scrisă prin 1831, comedia Starea
Țării Rumânești... pe vremea
asidosiei are și două compuneri
anexe : Povestea huzmetarilor și
Obșteasca anafora a boierilor pentru
pravilele măriei sale. O piesă mai
deosebită, în proză și versuri —
unele de factură folclorică—, recur-
gînd la personaje alegorice, este
Mavrodinada. Fusese scrisă (pe la
1845) cu năduf, din răzbunare,
după ce domnitorul îl pusese în
disponibilitate, adică îl dăduse
afară din înaltul Divan, Injustiția
avea să se repare.
Cu o structură improprie, cam
rudimentară, compunerile satirice
ale lui I. Golescu angajează, ca
modalitate dramatică, mijloace ale
comediei clasice (Aristofan, în speță,
cum s-a observat), împletite cu
altele, împrumutate din satira
populară. Totuși, în scrierile
dramatice ale acestui spirit mai
degrabă sceptic, adesea cu o umoare
neagră, solicitat mereu de satiră și
pamflet, momentele de șarjă au un
pandant în izbucnirile patetice, de
felul impresionantului final al piesei
Barbul Văcărescul, vînzătorul țărh,
unde tînguirea norodului și bleste-
mele „înfricoșate" dezvăluie re-
surse dramatice surprinzătoare.
Interesul acestei scrieri, cea mai
închegată și mai dură dintre toate,
nu e numai documentar. Ea dis-
pune de un dialog firesc și plastic,
mînuit cu destulă îndemînare, în
care, în clipele de tensiune, lim-
bajul se încarcă de o reală forță
de expresie. Iată : „Precum să
stinge focul dă apă, așa să să
stingă sămînța lor dă mînia Dom-
nului !“ / „Să să zdrobească oasele
lor, dă la mic pînă la mare!“ /
„Cum să topește ceara dă Ia fața
focului, așa să să topească nea-
mul lor dă Ia fața Domnului" 1
„Fiere și otravă spre mîncare sâ
le dea lor și cu oțet să-i adape pă
ei! “ / „Pămîntul să-i înghiță pă
toți dă vii! “ / „Foc dumnezeesc
din cer să-i arză pă ei" / „Potoa-
pele să-i înece ! “ / „Viermii dă vii
să-i mănînce! “ 7 „Vîntul să-i ri-
sipească ca paiele din arie" 7 „Pra-
ful și țărina să să aleagă dă tot
neamul lor! “ In atmosfera de
teroare care se înstăpînește, un
surd, dar tot mai amenințător
„Amin !", rostit de către norod,
contrapunctează aproape simfonic
valul de blesteme. Anatema Go-
lescului, cu patosul ei apocaliptic,
are grandoare.
Despre alte vodeviluri și come-
dii ale lui I. Golescu știri sigure
nu sînt. I-a mai fost atribuită o
scenetă satirică (Tarafurile cele ce
așează domnia, 1821), descoperită
de C. D. Aricescu și publicată de
B P. Hașdeu, în „Columna Iui
Traian" (1872), drept „o admira-
bilă farsă anonimă". Spiritul far-
sei, care surprinde luptele pentru
domnie între partidele boierești,
nu face notă aparte de alte scri-
eri dramatice ale Iui lordache Go-
lescu. Insolită e numai rezolvarea.
In finalul piesei, nici unul din
„tarafurile" care își dispută candi-
datura la tron nu are cîștig de
cauză (v. „fapta a treia" : Nici
Hangiarliu, nici Sutzu), alesul fiind,
în chip neașteptat, un al treilea
pretendent, Scarlat Callimachi.
Nesemnalată încă, această asemă-
nare cu situația binecunoscută din
O scrisoare pierdută este, totuși,
frapantă. Oricum, un „trouvaille"
ingenios al vechiului dramaturg,
Atunci cînd încă nu se putea de-
cide între Cațavencu și Farfuridi,
Caragiale ar fi putut găsi, în far-
sa lui lordache Golescu, bune su-
gestii.	Florin FAIFER
controverse
13 — Convorbiri literare
„convorbirilor**
1
I AC O B NEGRUZZI, JURNAL (II)
luni, 2 decembrie, 1861
Din nou 3 dimineața. Declar fără doar și poate că sînt
un om lipsit de onoare. Ce mă ajută că mi-am luat angaja-
mentul să nu mă mai duc în timpul săptămînii la Braun. Am
fost totuși acolo. Bosco era la teatru, și din nou mi-am încer-
cat norocul. Ce folos că am cîștigat cîțiva taleri amărîți, cu
care mi-am achitat anumite datorii mai vechi. Trebuie să-mi
întocmesc singur un testimonium pauperitatis, pentru că sînt
lipsit de orice energie și elan.
Să spun că vorbele amare de căință nu sînt suficiente ?
De multe ori erau de folos, dacă m-am îndreptat. îmi pare
bine că mi-e rușine măcar de mine. Nu mai vreau să-mi iau
nici un angajament, căci asta nu ajută la nimic. Sper că am
să mă (port așa încît să nu mai fie nevoie să mai iau anga-
jamente. Dea domnul să am tărie și energie. După masă la
„Schilling“. Am băut o cafea destul de bună. La magazinul
de articole muzicale „Weinholz" mi-am luat notele coman-
date (Traviata, Rigoletto, Trovatore), care au fost transpuse
foarte mediocru pentru flaut. Cîntatul la flaut merge mai
bine. Poate faptul că am păstrat flautul la un loc prea fri-
guros a fost de vină. Sper să pot dormi bine și să mă scol
devreme, pentru a fi în stare să repet încă o dată.
mărfi, 10 decembrie 1861
După repetitor am fost la Laknewsky, promițîndu-i să-1
iau în curînd la exercițiile de sabie. L-am întîinit pe Hulkne
la el; tot unul care o adoră pe Patti. După masă, din păcate
nu m-am plimbat. Am jucat timp de două ore ruletă ! ! Am
cîștigat 2 taleri și jumătate. Am mers apoi cu Pietsch la
„Schilling" și am băut o cafea. Acasă am tradus din Corpus
juris și am scris o epistolă foarte lungă și amănunțită către
Leon. Am luat cina la Knorr. Acasă, am terminat scrisoarea
către Leon. S-a făcut foarte tîrziu. Unu fără un sfert. Jurna-
lul trebuie să fie azi scurt de tot : s-a terminat cerneala.
Noapte bună.
miercuri, 11 decembrie 1861
Dimineața am tradus din Corpus juris. După masă am lu-
crat mult la „actiones in rem scriptae". Apoi am făcut puțină
muzică. Cu flautul merge ceva mai bine, nu însă la fel de
bine cum era cu zece zile în urmă. Seara am fost din nou
la „Braun" și am jucat ruletă și am pierdut iarăși 2 — 3 ta-
leri. Deoarece cecul s-a epuizat, trebuie să termin acum, de
bine de rău, cu jocul. Dar nu-mi vei propune să nu joc, pen-
tru că altfel voi juca chiar din această cauză. Am ajuns a-
casă la miezul nopții. Cum nu eram obosit, am mai studiat
pînă la două fără un sfert istoria. Dar acum sînt obosit, am
terminat și mă culc. Noroc '
joi, 12 decembrie 1861
Dimineața l-am vizitat devreme întîi pe Paetzolt și apoi
pe rusul Laknewsky, la care i-am întîinit, în afară de Bu-
kowsky, pe încă doi cu care am făcut cunoștință. Diasko, un
basarabean care cîntă bine la vioară, vorbește românește,
franțuzește, rusește, germana și poate și engleza, apoi un rus,
al cărui nume nu l-am reținut. Pe toți patru i-am condus la
Hotel de Pologne și le-am arătat exercițiile cu săbii. Le-a
plăcut așa de mult încît m-au asaltat tot timpul cu întrebări
referitoare la cele mai simple lucruri. Pe Diasko, care pare a
fi mare filistin, duelurile și sîngele l-au îngrozit și a insistat
pe lîngă ceilalți atîta, încît cei doi, în afară de Laknewsky,
plecară. Laknewsky, care îmi place din ce în ce mai mult, a
rămas pînă la urmă și s-a interesat de toate, încît m-am vă-
zut nevoit să-i explic în amănunt cele petrecute. Luni plea-
că cu Bukowsky, via Hamburg, la Paris, unde vrea să pe-
treacă iarna. Vara vrea să studieze la Heidelberg.
După ce am băut cafea la „Schilling", ne-am întors după
amiază acasă și am studiat harnic, să ne facem porția. Am
fost întrerupt însă foarte devreme de vizita lui Pietsch. După
ce i-am cîntat la flaut, a rămas pînă la opt la noi. Apoi
ne-am dus la „Knorr", unde am luat cina. La zece am fost
din nou acasă. Deoarece în studiul istoriei am ajuns acum la
istoria grecilor și ne-am ocupat azi în deosebi cu așezămin-
tele lor de stat, de poezia, cultura, literatura și filozofia lor,
am fost foarte nemulțumit cu realizările mele de pînă acum,
mai cu seamă că n-am prea înțeles ultimele probleme. Și mai
cu seamă dacă mă gîndesc cît îmi lipsește ca să fiu un om
cult, dacă iau în considerație cîte mai am de învățat, ca să
pot să predau această știință ca profesor ; cîte mai vreau să
știu și să învăț ; cîte aș fi putut învăța pînă acum în aceste
cinci semestre pierdute inactiv, fără nici un pic de mulțu-
mire pentru patria mea, pentru părinții mei. De acum sînt
neliniștit. Vreau să învăț de toate, dintr-odată și nu am timp.
Dar să am răbdare. Dacă folosești timpul bine, cu hărnicie și
bunăvoință, poți recupera multe. Să sperăm că atunci voi a-.
vea o bază științifică sigură pentru ca, sprijinindu-mă pe ea,
să-mi pot continua formația mea științifică prin autoînvățare.
In studiul istoriei mi-am nctat cîteva teme despre care voi
scrie atunci cînd voi progresa oarecum. Desigur primele lu-
crări vor fi foarte slabe, dar treptat se vor îmbunătăți. Deoa-
rece m-am decis să devin docent pentru istorie și filozofia
istoriei la Iași, am următorul sistem de studiu : 1) Istoria u-
niversală a lui Weber ; 2) să mă orientez în Filozofia istoriei
a lui Hegel; 3) Să prelucrez Istoria lumii a lui Schlosser1 ;
4) să particip la colegii de istorie și de filozofia istoriei, la
prof. Droysen2 și Michelet3 ; 5) să folosesc diverse alte lu-
crări. Temele care mi le-am propus și pe care le voi prelucra
în românește sînt : despre viața, moravurile, deprinderile și
caracterul popoarelor antice din Orient. 6) Despre poezia ve-
che : a) poesia orientalilor, b) poesia grecilor și a romanilor
(în comparație cu poezia nouă). Cînd voi putea întreprinde
aceste scrieri e o problemă foarte îndepărtată. Nu există însă
nici o îndoială că le voi face, dacă nu cumva între timp, mă
voi hotărî să schimb anumite lucruri. Oricum, tratarea, in-
tenția și scopul lor sînt atît de folositoare pentru mine în-
sumi, încît ar fi. păcat să nu le transpun în practică. Desigur
că aceste proiecte mă vor costa multă trudă, dar fructele vor
fi de aur. Douăsprezece și jumătate. Am mai fumat o țigară
și apoi în pat. Trebuie să mă scol ceva mai devreme. Mîine
e un spectacol cu Trovatore și m-am decis să mă duc să-1
văd. De pe acum mă bucur de plăcerea pe care o voi simți.
vineri, 13 decembrie 1861
Dimineața n-am putut găsi nici un bilet mai bun pentru
Trovatore. Totuși am hotărît să mă duc acolo, oricît ar costa.
După masă ne-am plimbat pînă la Moritzof și seara ne-am
întors. Am rămas pînă la ora 6 și mi-am petrecut iarăși, din
păcate, cele mai bune ceasuri jucînd ruletă (am pierdut 7
taleri și jumătate). Apoi Zeckel, Pietsch, Mieszik, Bosco și eu
m-am dus la operă în speranța că vom putea obține poate un
bilet. Puținele bilete care se mai găseau erau atît de scumpe
încît ar fi fost o risipă dacă le-am fi luat. Ne-am decis așa-
dar să mergem la parter, Bosco însă a fugit. Spectacolul a
fost mult mai mult decît splendid. Patti și Trebelli, cîntau
atît de minunat încît nu-mi dădeam seama căreia să-i acord
întîietate. Mi-a plăcut excelent și baritonul Potki. Formeo
ori e răgușit în permanență, ori vocea sa de tenor începe să
slăbească. Am fost îneîntat și în timpul spectacolului și du-
pă aceea. Din păcate adeseori sunt conturbat în cele mai
alese plăceri de glumele cele mai triviale și banale. Dumi-
nică mă voi duce la Rigoletto (e ultimul spectacol al signorei
Trebelli) oricît ar costa. Seara am cinat la „Braun", unde
erau prezenți foarte mulți cunoscuți. Cei mai mulți s-au de-
plasat apoi în casa de distracție ; la 12 fără un sfert eram
acasă. Am citit puțin la istorie ; acum s-a făcut 1 și mă culc.
sîmbătă, 14 decembrie
Seara, după o baie, m-am dus la „Braun" la o întrunire
unde am băut 2 rînduri. Primul s-a plătit după tragere la
sorți, n-am dat nimic; al doilea l-a plătit Quaritsch, care
pierduse un pariu. La început era foarte agreabil, dar de
sfîrșit s-a sfîrșit ca de obicei, cu un jeu. Am pontat și am
pierdut iarăși 10 taleri. Desigur, am cerut lui Bosco și lui
Koch cîte 2 taleri împrumut. Urmarea firească era să scot
banii pregătiți pentru loto. Deoarece la urmă a mai fost cin-
stit Legler, băurăm mult, iar eu m-am îmbătat de-a binelea.
împreună cu Filter și Krehn m-am dus pe la 3 la „Musen-
halle", unde Filter a făcut cinste cu două sticle de șampanie.
Prin consumul exagerat de șampanie la care, alături de cî-
teva femei, au participat și fiul lui Frantz Merrig și șeful
serviciului aprovizionare, ofițerul Grabner, m-am îmbătat în
așa hal încît mi-am pierdut conștiința. îmi amintesc numai,
că Krehn a căzut, fiind dus apoi cu o caleașcă. Filter și cu
mine am mai întîinit un amic ce părea la rîndul lui beat. Amj
căzut de acord să mergem la „Kitzelpulle". Era 5’/2 Și loca-
lul închis. îmi aduc aminte vag că am făcut un scandal mon-
stru pe stradă cu paznicii de noapte, birjarii și pompierii și
mai știu că am ajuns acasă pe la 6 și că servitoarea, Helene,
a luat cu ea hainele la curățătorie. Âm încercat să glumesc
cu ea, dar nu am fost în stare, de oboseală.
Duminică, 15 decembrie 1861.
M-am trezit la 12 cu mare jale. Toată ziua m-am simțit
prost și capul că durea îngrozitor. Nu a fost Rigoletto ci o
„Grande Miscellanea", pentru care nu prea se găseau bilete.
După amiază am stat acasă. După cină am studiat la istorie.
Terminat cu istoria grecilor. Extrem de mult mă interesează
filologia greacă, doar de-aș putea s-o înțeleg ca lumea ! Dar
va veni și asta. Cu flautul mi-a mers foarte bine azi. Am
reușit chiar și un si de jos (după ce de opt zile nu mi-a mai
reușit nici si, nici do-diez, nici do). Am cinat la „Braun".
Din fericire, n-am întîinit pe nimeni și m-am întors acasă.
Ora 12. Sînt foarte obosit. Noapte bună !
luni, 16 decembrie 1861
După masă am studiat, apoi am primit vizita lui Reclam
și ulterior a lui Paetzelt. Am stat pînă la 8. în prealabil sta-
bilisem cu Rock și Reclam să vizităm pe Vandali4 în circiu-
ma lor. După ce am cinat la „Braun", m-am și dus acolo.
Vandalii sînt în general oameni simpatici, mai cu scamă
Kaltmeycr cu care am băut. S-a băut grozav. Mie mi s-a
dat din toate părțile atît de mult încît m-am îmbătat. După
ce am băut bine, am plecat, Ia ultimul cîntec, împreună cu
Buchholz, la unu, în „Musenhalle", unde după consumarea
unei cafele, mi-am revenit întrucîrva. Spun întrucîtva, pentru
că dacă m-aș fi refăcut de-a binelea m-aș fi abținut să merg
la o femeie acasă (Lisbeth B — Spittelbruke 2). E cam rar
să găsești o femeie de treabă, adică cît se poate la profesia
ei. E foarte drăguță, își exercită meseria abia de prin mar-
tie și era bună la pat. 3 însușiri pe care nu le are orice fe-
meie venală. Mi-a stors un taler și ceea ce c mai rău, mi-a
cauzat frământări de ordin moral foarte puternice atît în
drum spre casă, cît și în locuința mea unde ajunsesem abia
pe la 5.
marți, 17 decembrie 1861
în ciuda faptului că m-am resimțit atît din punct dc
vedere fizic cît și din punct de vedere moral, m-am sculat la
vreo 9>/2. La 10 am fost vizitat de fostul meu croitor, domnul
Bach. Se purtase atît de ingrat cu mine, încît eram decis să-1
las să mai aștepte cei 10 sau 11 taleri pe care-i eram dator
și pe care mă angajasem în scris să îi plătesc pînă la 15 de-
cembrie. L-am primit cu răceală și m-am purtat atît de ne-
cioplit cu el încît plecă evident supărat. După masă cu Pietsch
și Bosco, la o cafea la „Schilling". Apoi mi-am luat cîteva
note muzicale (Orfeu în iad)5 de la magazinul lui Weinholz
de pe Rochstrasse. După aceea l-am întîinit pe prietenul meu
vechi Stubbe. Stătusem cu el timp de o lună La clinica Baeh-
reng. Amintirile din vremea aceea le voi nota mai tîrziu.
îmi amintesc destul de precis în ce fel l-am cunoscut pe
Stubbe înainte de a intra în clinică. în semestrul de vară, îni
ultimul meu semestru de balic, eram împreună cu fratele
meu. eu, Dragniki, Demetre Ghyka 6 și Rohl (despre care voi
relata multe cu altă ocazie), niște petrecăreți destul de ne-
pricepuți. Fratele meu devenise chiar atunci Mare Vulpe7 și
apreciind asta drept un lucru deosebit, ne luam la harță cu
oricine, mai ales duminică, cînd de obicei ne aflam la „Hof
jaeger". Intr-o duminică se găsea acolo și domnul Stubbe,
cam băut, împreună cu un negustor înstărit din partea locu-
lui mi-a scăpat numele, era un om destul de în vîrstă. Cu
noi era o femeie Mărie Kanitzki, care a ajuns să se certe cu
Stubbe și cum noi socoteam că avem obligația cavalerească
să-i luăm partea, scandalul era gata făcut. Stubbe cel băut
își dădea aere de aristocrat, dar în curînd ne-am dat seama
că e un burghez modest. Deoarece tot localul era de partea
noastră, la fel și hangiul nostru Dornbusch cu chelnerii lui,
Stubbe și însoțitorul lui urmau să fie dați afară. S-a opus
însă întregului local și a făcut-o atît de energic, încît i-a dat
birtașului cu o halbă de bere în cap, umplîndu-1 de sînge.
în fine, ceilalți au renunțat și el a rămas în local. Însoțitorul
său, foarte fricos, încerca să împace spiritele. Ba i-a reușit
chiar să o liniștească și pe femeia transformată în furie, mîn-
gîind-o cu numele măgulitor de Kunigunda-Kunigunda. Dîn-
du-ne seama că avem de a face cu oameni de treabă și ci-
vilizați, am evitat în seara aceea altă ceartă și am făcut
bine. Căci ulterior, fiind din întîmplare coleg cu Stubbe la
clinică, l-am cunoscut ca un om civilizat și bun și ne-am și
împrietenit. Mă bucur că l-am rfeîntîlnit și negreșit îl voi vi-
zita în curînd. In studiile mele de istorie am ajuns pînă la
cel de al doilea război punic. Am cîntat prost la flaut. în
curînd îmi voi cumpăra o cîrpă de șters flautul. Am cinat
la „Kaisergarten". Scris azi și jurnalul de ieri. Mîine va fi
comandat un bilet la Wilhelm Teii al lui ^chiller. Mă miră
că nici de acasă, nici de la fratele meu, nici de la Bier, nu
vine nici un răspuns și nici de la Ghyka n-am primit adresa.
miercuri, 18 decembrie 1861
După amiază, fiind vreme urîtă, m-am lăsat sedus de ru-
letă la „Castelli". E prima oară după mult timp că am dat do-
vadă de noroc. în 2Vz ore am cîștigat 5 taleri (din care am
restituit lui Koch 3i/z, datoria mea). După aceea am fost la
teatru. Reprezentația cu Wilhelm Teii a fost în general bună.
Hendricks, din ale cărui roluri principale Teii e după păre-
rea mea rolul de bază, mi-a plăcut foarte mult (ceea ce nu
se întîmplă întotdeauna). La fel de firesc Dessoir, în rolul lui
Gessler, Doring ca Attinghausen, Carlowa ca Melchthal. Cei-
lalți m-au lăsat indiferent. Rolurile Bertei și al doamnei
Stauffacher au fost bine interpretate de domnișoarele Dillin-
gen și Crelingen, dar aceste roluri sunt mult prea puțin sem-
nificative. Domnul Landacher era mizerabil în rolul lui Ru-
denz. De altfel s-a rîs de el în aceeași măsură în care ceilalți
au fost aplaudați. în mai multe rînduri am fost atît de agi-
tat, încît din ochi mi-au curs lacrimi. Dar asta poate fi și o
urmare a slăbiciunii ochilor mei, mai cu seamă a celui drept.
După spectacol ne-am dus la^ „Braun" și, neîntîlnind pe ni-
meni, la „Knorr". Am cinat și am plecat numaidecît acasă.
Mîine vreau să mă scol mai devreme.
joi, 19 decembrie 1861
După amiază am lucrat circa 3 ore la extras, adică la
rezumatul unui citat lung din Institutiones. Nu e ușor să no-
tez rezultatul a 48 de paragrafe (din fiecare paragraf separat).
După ce am umblat timp de 2 ore să găsesc o cîrpă de șters
flautul, am luat altă cîrpă, mai mare, de 3 taleri. E mai bine
decît nimic. Concetățeanul meu forgolesko8 pe care l-am în-
tîinit pe stradă mi-a dat un bilet pentru un spectacol cu pri-
mele două acte din Piccolomini9 și primul act din Faust, or-
ganizat de elevii gimnaziului din Koln 10 sîmbătă, în cinstea
flotei germane condusă de prusaci (lorgolesko împreună cu
Rakowitz au avut de interpretat roluri. Ei sînt în ultimul an
la acest gimnaziu). După cît merge de bine cu sunetele înalte
la flaut, pe atît îmi merge de prost cu celelalte. Acestea nu
le pot cînta aproape de loc ! Seara m-am dus cu Bosco la
„Braun" unde la propunerea mea (!!) am jucat ruletă. După
ce am pierdut 17i/2 taleri, v. Roenen, m-a determinat să joc
cu el en deux. Am avut noroc chior și am cîștigat 10 taleri.
Știe domnul cînd îi voi primi. Cu cît i-ași primi mai degrabă
cu atît ar fi mai bine, căci aș putea în fine să scap de dato-
ria de la Koch. încă n-am primit nici o scrisoare, nici de
acasă, nici de la fratele meu, nici de la Ghyka sau de la
Bier sau de la Lockstedt, căruia i-am împrumutat 12*/2 taleri
și nu i-am primit îndărăt !
Traduceri și note de HORST FASSEL
') Friedrich Christoph Schlosser (1776—1861) istoric ger-
man. Istoria sa universală scrisă în spiritul iluminismului a
cunoscut o răspîndire mare.
2) lohann Gustav Droysen (1808 — 1884), om politic, isto-
ric german. A fost membru al parlamentului de la Frankfurt
(1848).
3) Jules Michelet (1798—1874) istoric francez. De o mare
popularitate s-au bucurat Istoria Franței (19 volume) și Istoria
revoluției franceze (7 volume).
4) Vandali, numele unei corporații studențești.
5) Titlul operei lui Willibald Gluck, Orpheus in der Un-
terwelt este transformat de I. Negruzzi.
6) Dimitrie Ghica, studiază începînd cu 11 noiembrie 1857
dreptul la Berlin.
7) Fuchs, al doilea grad în cadrul corporațiilor studențești
8) Locotenentul lorgulescu e înscris la drept la Berlin în-
tre 1862 — 1866. Originar din Craiova.
’) Partea a doua din trilogia Wallenstein (1799) de Frie-
drich Schiller.
’°) Cartier din vechiul Berlin
Convorbiri literare —14
Studentă in anul III la Conser-
vatorul de muzică din Iași, Anca
Nicolau scrie poezii de o factură
aparte. Despre versurile cuiva care
cîntă la violoncel și pian, oricine
ar putea să creadă că sint foarte
„muzicale". Așa am crezut și noi,
dar — plăcută surpriză — Atica
Nicolau a citit foarte multă lite-
ratură (și în special poezie), încît
a știut să evite muzicalitatea faci-
lă a cuvintelor. Nota aparte a ver-
surilor pe care le publicăm de
astă dată constă in altceva : sim-
bolurile sunetului sînt abordate din-
tr-o altă perspectivă (..Parcă tre-
zeai din somn un cîntcc") sau ca-
pătă un alt rol („Totul e destinat
să-nflorească / In clopotele feres-
trei mele“ ; .,. .. ursitoarele bat ple-
tele nopții / Să curgă polenul din
stele11).
IOANID ROMANESCU
EI, PREAFRUMOASEI UMBRE
Ei, preafrumoasei Umbre
Ii dărui acum ultimul voal
Brodat cu tot argintul florilor,
Pentru ea ursitoarele bat pletele nopții
Să curgă polenul din stele.
Ei, preafrumoasei Umbre
Ii dărui enorma pupilă a zilei.
CUM?
Cum să pot să-ți spun o zi întreagă
Despre fereastra mea
Plină cu clopote ?
Totul e destinat să-nfloreascâ
In clopotele ferestrei melc
Din care aripi albe îți trimit
Pentru lumina fiecărei zile.
Spre PIRG
Acum cînd poame zcmuicsc
Dulcea lor putere
POGAN ION
Pseudonimul poetului Florin Tărabuță
(n. 10 aprilie 1905, la București - m.
1968). Licențiat în drept la București
(1927), a debutat cu versuri în „Ade-
vărul literar" (1924). A colaborat la
„Universul literar", „Bilete de papa-
gal", „Viața literară", „Vitrina lite-
rară" etc. In anul 1934 a editat la
Brăila revista „Relief dunărean".
Scrieri : Liniști și comori (versuri.
Buc. 1929) ; Relief (versuri, 1932) ; Zo-
gar (versuri, 1935).
POLYCLET
Numele literar al poetului și epi-
gramistului fon C. Popescu (n. 18 de-
cembrie 1883 la Craiova). De profe-
sie magistrat. A colaborat la „Romă-
nia jună", „Ramuri", „Luceafărul",
„Noua revistă olteană" etc.
Ne lasă-n urmă
Un regret ascuns
Acela că florile și-au ars
La porțile soarelui
Rochiile lor dc mirese.
DECOR
Din norii grei
Curg picături dc ceară
Văzduhul tot
E galben și pustiu
Cînteccle
Curg descompusc-n galben
Ne-nrămate amintiri
Pe care altădată un papagal
Ni le scotea din cutia cu minuni.
Anca NICOLAU
dicționar de pseudonime
A mar semnat : I. C. P. Polyclet. A
tradus din Maupassant, iar în anul
1929 a tipărit la Craiova - Antologia
poeților olteni.
Scrieri : Viorele (versuri, Craiova,
1904) ; Zări albastre (poezii, Craiova,
1913) ; La vale (epigrame, 1913) ;
Amurg de toamnă (versuri, 1925).
POMPILIU MIRON
Numele literar al „președintelui ca-
racudei" (un fel de secție inanimată
a funimei) — poet, pe numele adevă-
rat Moise Popovici (n. 20 iunie 1843
în Stei — Crișana — m. 19 noiembrie
1897). Fost profesor secundar, între
întocmit de Gh. CATANĂ
altele și ia „Liceul Internat" din lași.
A colaborat la „Convorbiri literare",
„Familia" etc., publicînd versuri și
studii critice.
Scrieri : Balade populare (1870) ;
Antologia română pentru uzul școli-
lor secundare (1877) ; Poeziile logofă-
tului Conachi (1888) ; Scrieri (Ed. Va.
sile Netea, E.P.L., 1967).
Scrieri despre : Dr. Con st. Pavel -
Miron Pompiliu (viața, opera, Beiuș.
1930) ; Tratatul de Istoria literaturii
române, voi. III, pag. 59—60, Bucu-
rești, 1973).
Casa „Vasile Pogor“ din Iași
Această clădire și-a scris prin ani o istorie a sa,
devenind un prestigios lăcaș de cultură românească. Ea
a fost ridicată între anii 1855—1858 de Vasile Pogor, care,
întoreîndu-se de la studii din străinătate, nu-1 mai mul-
țumeau casele vechi părintești și a alcătuit un plan ce-
iînd să se construiască o casă într-un stil românesc, cu
saloane de primire, bibliotecă, holuri largi, unde avea
să-si găzduiască prietenii junimiști. In această casă, măr-
turiseșta facob Negruzzi „se făcuse obiceiul ca duminica
după sfîrșitul prelegerii, Maiorcscu, Rosetti, Carp, cu și
Pogor să no adunăm la acesta din urmă pentru a discuta
asupra obiectului prelegerii ce se ținuse. Era o marc
plăcere pentru noi orele acestea petrecute în discuții fi-
lozofice și literare". Pe la sfîrșitul lunii februarie 1870,
în această casă a fost citită o poezie cu titlul „Venere
și Madonă". Lectura a fost făc*'tă dc unul din cei mai
vestiți lectori ai Junimii — Titu Maiorescu. Entuzias-
mul a cuprins repede tot cercul junimist, „toți și mai
ales Pogor au fost incintați de acest poet necunoscut".
In luna august 1874, o trăsură urca domol spre Ma-
'** halaua Muntenimii de jos, din capitala Eșilor, spre ca-
sele dumnealui aga Vasile Pogor. In trăsură se afla un
tînăr cu „ochii vii și visători, cu părul negru, lung, ce
i sc cobora aproape pînă la umeri, cu zîmbetul blind și
melancolic, cu fruntea înaltă și inteligentă". Și-a co-
bcrît în pragul casei un cufăr vechi, plin cu cărți.
Parcă și acum auzim poruncile stăpînului dc altă dată,
adresate feciorilor din casă, ca să pregătească camera,
gustările, că în acea zi avea un oaspete ales. Pogor l-a
primit pe poet cu tradiționala urare românească : „Bine
ai venit la Eși, domnule Eminescu!". Peisajul minunat din
jur l-a îneîntat pe Eminescu. In casa Pogor se găsea un
lucru de preț care, cu siguranță, l-a atras pe Eminescu:
o bibliotecă cu tomuri grele, cronici îngălbenite dc curge-
rea vremii, unde dormeau străbunii, cărți în limbile,
franceză, germană etc. Și apoi, seara, în balconul cu
grilaj dc fier, se întîlnca la un ..pahar de vorbă" cu
omul „cel mai vesel... mai poznaș din toată pleiada
„Junimii", omul care avea o aleasă cultură, „cu spiritul
său eminamente estetic, care aproba tot ceea ce era
frumos și simțit".
Sus în holul de la intrarea în salonul ..Junimii",
G. Panu l-a cunoscut pe marele poet care, pe atunci,
„era bine făcut, frumos, cu mustață mică, subțire și cu
plete mari". Aici l-a văzut și pe V. Alecsandri, care venea
rar la întîlnirile junimiștilor și „citea foarte frumos".
Aici a venit într-un amurg de seară Creangă cu ma-
nuscrisul poveștii „Soacra cu trei nurori" și a citit cu
mult haz, stirnind rîsul junimiștilor, încît cel care era
poreclit ..biblioteca contemporană" a fost nevoit să strige1
cu glas hotărît : ..porco, porco !; ceea ce însemna că tre-
buia să se continue numaidecît lectura... Au rămas să
PUBLICITATE — CONVORBIRI
Constantin PRICOP
lucrări teoretice
dăinuie mereu peste veacuri ecoul glasurilor lui Emi-
ncscu, Slavici, Caragiale, Alecsandri, Conta, Xenopol,
Lambrior ș.a., scriitori ai acestui popor.
Cît de minunate trebuie să fi fost acele intilniri !
Parcă și acum îl auzim pe Pogor cum la începutul citirii
unei lucrări se punea să intoneze fraze din liturghii :
„Acum să ascultăm sfînta evanghelic... a lui Conta citire",
urmînd ca dc undeva din colțul lui, cu glas de bas ad-
mirabil. să răspundă hîtru, Ion Creangă : „Să luăm a-
minte", iar Pogor dădea replica ..Pace ție, cetitorule" și
abia atunci se putea porni lectura. Ea dura pînă cînd
feciorul deschidea ușa, aducînd tăvi pline cu cozonac și
cești de ceai. Atunci, pe mai multe glasuri, din toate
părțile, se striga: „Ușile, ușile"! Așa decurgeau întîlni-
rile, cu glume, haz și voie bună.
După mutarea lui Maiorescu la București, întîlnirile
junimiștilor care rămăseseră la Iași, se țineau tot în
Casa V. Pogor, cu timpul însă, rînd pe rind ci s-au călă-
torit spre acea „lume a umbrelor" și prin parc, prin sa-
loane, n-nu mai răsunat glasurile acelor oameni aleși,
ctitori de seamă ai scrisului românesc. Nc-au rămas în
documente, în cărți și în suflete amintirile lor scumpe.
Dar să cercetăm în continuare cîteva file îngălbenite
dc vreme undG sînt consemnate alte date despre istoria
acestui lăcaș.
In anul 1901, V. Pogor vinde casa principesei Marin
Moruzi. Noua proprietară face unele reparații, preface
intrarea, schimbă fațadele, aȘczînd deasupra balconului
din față blazonul familiei ce reprezintă un scut cu ste-
ma Moldovei, alături de vulturul moruzesc.
Ele ia principesa Moruzi, casa a trecut în proprieta-
tea fiului ci Gh. Brătianu, fost profesor la Universitatea
din Iași, care a adus de la Ruginoasa o parte din biblio-
tecă, mobilierul și alte obiecte ce aparținuseră primului
domn al Principatelor Unite — Al. I. Cuza. Profesorul
ieșean organizează aici un mic muzeu care nu avea un
caracter public. Mutîndu-se la București, Gh. Brătianu
închiriazrt casa rezidenței regale din Iași. E interesant
de menționat faptul că în contractul de închiriere se
află o descriere a interiorului, arătîndu-se că pereții
erau tapisați, ferestrele cu geamuri de cristal, ușile cu
clanțe de alamă în stil de epocă, iar plafoanele din lemn
de stejar natural. De asemenea, c confirmat un lucru
interesant. Salonul mare de la etaj e numit „Biblioteca
Junimii".
Norii negri ai războiului ce s-au abătut asupra ora-
șului de pc șapte coline au lăsat răni adînci. Și casa cu
„ferestre luminate" a rămas un timp în beznă. Dar nu-
mele lui Eminescu, Creangă, Alecsandri, Slavici, Maio-
rescu, Caragiale se păstrau prea adînc în sufletele noas-
tre. ca acest monument să fie dat uitării.
Casa a fost restaurată acum, dîndu-i-se menirea de
a adăposti un muzeu al scrisului românesc. Poate ni-
căieri în altă parte ca aici, nu și-ar fi putut da o mai
fericită întiinire creatorii literaturii române din ultimei»
louâ veacuri.
Trecerea necruțătoare a anilor n-a putut îngropa în.
noianul uitării „casa cu ferestre luminate", ci. dimpo-
trivă ea s-a transformat într-un lăcaș al luminii, rege-
nerîndu-și vocația de gazdă primitoare pentru toți iu-
bitorii de frumos.
Trecînd pragul casei, în holul de la intrare te întîm-
pină cu zîmbetul lui poznaș, gazda de altă dată, „sufle-
tul întîlnirilor", V. Pogor. In față, se află tot secretarul
perpetuu al „Convorbirilor literare", lacob Negruzzi, me-
reu îngîndurat că n-are manuscrise suficiente pentru nu-
mărul viitor al revistei.
Ușile sc deschid apoi spre o lume de visare, unde
stau adăpostite atîtea tezaure de mare preț, care ilus-
trează, tot ceea ce a creat mai trainic și prea frumos,
acest popor cu suflet atît de ales.
In cele patrusprezece camere sînt expuse mii de
piese originale de la Letopisețul Țării Moldovei a ma-
relui cronicar Ion Neculce și pînă la volumul „Primelor
iubiri" de N. Labiș.
Ion ARHIP
directorul Complexului Muzeistic Iași
Gramsci, unul din remarcabilii gînditori marxiști ai epocii a dat
o importanță deosebită confruntărilor literare și filosofice cu
alte tendințe. Este adevărat că, în comparație cu Lukâcs, de exem-
plu, sistemul său (dacă poate fi numit așa) este doar o succesiu-
ne de proiecte, de schițe în diferite faze, de fragmente. Asta nu
înseamnă că ar putea fi neglijat. In cele mai multe cazuri textele lui
Gramsci au ca punct de plecare note la diferite lucrări față de care se
află „în	opoziție". „Opoziția" e aproape permanentă. Gestul său
de	militant comunist era mai singular decît îl putem imagina
astăzi — cînd marxismul e binecunoscut și în apus — și în
al doilea rînd „strategia"	era în mod firesc alta. Era nevoie
de o poziție precizată strict pentru a se distinge între atîtea orientări
— unele de stingă și democratice, însă fără un plan de acțiune limpede.
Gramsci s-a oprit foarte des la problemele culturale și, în particular, la cele
privitoare la literatură. In această antologie Teatrul lui Pirandello, Nepoții
părintelui Bresciani sau Observații despre folclor au un asemenea profil.
Lăsînd la o parte ultimul (și altele pe care nu le-am mai reamintit) aceste
articole sînt probe pentru schițarea unei poziții estetice gramsciene. Ea
este ferm în rezonanță cu o anumită atitudine etică și implicit poli-
tică. Intr-un fel, critica sa este mai mult culturală, de poziție, decît ana-
litică. însă afirmațiile nu se mențin la un nivel general — și deci neve-
rificabil — ci ating. în general, nuanțele textelor care le-au generat și vala-
bilitatea lor axiologică : „Ceea ce interesează însă este următorul lucru :
sentimentul critico-istoric al lui Pirandello, dacă l-a dus, în domeniul
cultural, la depășirea și dizolvarea vechiului teatru tradițional, convențio-
nal, de mentalitate catolică sau pozitivistă, putrezit in mucegaiul vieții re-
gionale sau al mediului burghez plat si abject banal, l-a dus și la creații
artistice desăvîrșite?" (p. 11). Poziția critică a lui Gramsci este mai eficace
atunci cînd discută un sistem. Avind în față o construcție conceptuală, care nu
necesită o dispersare în nuanțe afective, Gramsci alege „punctele slabe"
și desființează edificiile plecînd de la o asemenea „eroare de calcul". în
aceste situații stringența observației este neapărat necesară, etapele nepu-
tînd fi sărite. In textul Reforma și Renașterea, ideea generală despre pres-
tigioasa mișcare de gindire europeană este serios zdruncinată. In special
Renașterea italiană este privită din alt unghi. Obiectul discuției nu este
un moment pierdut din vedere, iar observațiile sînt cît se poate de adec-
vate : „Dacă Renașterea este o mare revoluție culturală, nu este pentru
că oamenii au început să gîndească despre ei înșiși, că au încetat de a
mai fi «nimic», și că, dimpotrivă, sînt totul, ci pentru că acest fel de a
gîndi s-a răspindit și a devenit un ferment universal etc. Nu a fost des-
coperit «omul», ci a început o nouă formă de cultură, adică un nou efort
pentru a crea un nou tip de om în clasele dominante" (p. 2.38), Caracterul
fragmentar, de schiță a unui proiect mai vast, se păstrează și aici, cum
se păstrează și în Filosofia lui Benedeto Croce. In asemenea studii în faze
incipiente anumite probleme se repetă, apar sugerate în perspective dife-
rite, fără a fi însă epuizate. Vorbind despre Croce este remarcată in
primul rînd „descompunerea conceptului de sistem închis și definitiv și
prin urmare pedant și obscur în filozofie ; afirmarea că filozofia trebuie
să rezolve problemele pe care le prezintă pe rînd procesul istoric în dez-
voltarea lui" (p. 138). Simțul bunului sens îl fac pe Croce să devină cri-
tic față de multe din sofismele depășite ale filosofiilor contemporanilor
săi. Insă Croce face „Eroarea [...] în a înălța la rangul de moment meto-
dic ceea ce are caracter direct, înălțînd anume ideologia la rangul de
filosofie". (p. 145). Critica tîrzie pe care Croce o face marxismului pretin-
zînd că „.. . marxismul ar fi teologizant, iar conceptul de «structură» nu
ar fi decît reprezentarea naivă a conceptului despre «un zeu ascuns»"
(p. 149) este pentru Gramsci un semn că sistemul filosofic al acestuia ră-
mîne la modul de a construi pe care-I reproșează. „Filosofia lui Croce
rămîne o filosofie speculativă și, ca atare, nu e numai o urmă de trans-
cendență și de teologie, ci este în întregime transcendență și teologie [...]
însăși imposibilitatea, pe cît se pare, a lui Croce de a înțelege tezele
marxismului [...] arată că prejudecata speculativă îl orbește și îl devia-
:ă“ (pp. 149—150).	. I
Gaetan Picon este cunoscut îndeosebi în calitate de critic și istoric lite-
rar. Nu de puține ori însă criticii ajung să depășească stadiul cercetă-
rilor pe text și să ajungă să-și pună întrebări asupra unor zone mai în-
depărtate de textele propriu-zise , mai generale dar, în intenție, mai
adînci. Este momentul în care acea imagine a „criticului" cu care s-au
obișnuit mulți (foiletonist, cronicar de pe o zi pe alta, recenzent etc.) este
repudiată ca o haină prea strimtă și inexpresivă. La fel este repudiat, de
pe această poziție, istoricul literar, care de obicei catalizează diferitele
opinii și le „împacă" într-o sinteză convenabilă. Atunci cînd teoreticianul
se apropie de ginditor, cărțile pot avea înfățișarea celei semnate de
Gaetan Picon : Scriitorul și umbra lui2). O paranteză se poate face
ăpropos de un fapt care în majoritatea cazurilor este relativ fără impor-
tanță. Cartea, în ediția originală, a apărut în anul 1953. Este o perioadă
complexă în literatura franceză și în cea europeană, perioadă care a
dus și la răspîndirea unor sisteme de nuanță existențială. Cartea lui
Picon este o apropiere oarecum „patetică" de literatură („Or, cu cît înaintăm
în timp, cu atît operele pe care le iubim ne par bogate, apropiate, posedate.
Ele vor fi aici miine, și în viitor, și nicidecum încremenite într-o eterni-
tate mută: înnoite de fiecare dintre apropierile noastre" (p. 262). Reflecțiile
asupra literaturii sînt reflecții generale, valabile și în observațiile asupra
afectivității. Vorbind despre relația cititor-operă, se ajunge la cea de dra-
goste : „Orice rațiune de a iubi devine suspectă ; orice rațiune de a iubi
descalifică pe cel care iubește, dovedește că el crede că iubește, dar nu
iubește. Orice reflecție asupra operei se mută inevitabil în afara operei,
evadează spre regiuni în care noi nu putem decît să pierdem din vedere
ceea ce opera are unic și necesar" (p. 12). Reflecțiile sînt cele ale mora-
listului exemplar, așa cum a știut să ni-1 releve doar cultura franceză
cu ilustrele exemple din toate manualele. Distincțiile sînt de o suplețe
caracteristică și, dacă uneori ele nu aduc puncte de vedere inedite, alteori
pun punctul pe i în chestiuni pe lîngă care se trece tot timpul dar ni-
meni nu face distincțiile necesare: „Dar ce numim noi exact: estetică ?
Nicidecum conștiința artei ca existență ca ființare artistică : conștiința
artei ca ierarhie și calitate, ca valoare.
Or, ansamblul reflecției pretinsă estetică se preocupă de artă ca exis-
tență nu de artă ca valoare" (p. 223). „Motivele" cărții — iată-ne vorbind
și despre „motivele" unei cărți de critică — sînt exact distinse în pre-
fața lui Mircea Martin. Ceea ce este important, revenind la citatul de mai
sus, este faptul că Gaetan Picon privește opera de artă ca o trăire inde-
pendentă a cărei existențială trăsătură ar fi inefabilul oricărei ființe. Este
o extindere a existențialismului și, în același timp, o anulare a exclusivismului
său. „Libertatea" (problema capitală a existențialiștilor) este în cartea lui Picon
aceea de a te apropia de o ființă cînd te apropii de artă sau, mai precis, de a te
apropia de inefabilul acesteia. Amintirea permanentă a „ființei" este o ob-
sesie a sfîrșitului, ușor de recunoscut în structura culturală a acelor ani
— iar la cei formați atunci ea a rămas o obsesie pînă astăzi. Și Maurice
Blanchot vede textul ca o trădare a lumii prin cuvînt, o trădare însă care
împiedică izbucnirea neantului. Astăzi, la atîția ani de structuralism și
alte studii „formale", imaginea unor asemenea sisteme poate apare oare-
cum vetustă. In orice caz exagerările sînt mult mai ușor vizibile (pate-
tismul, supralicitarea unor trăsături literare și ignorarea altora, etc.). Apro-
pierea existențială a lui Picon de operă se aseamănă însă, în esență, cu
încercarea „formaliștilor" de azi de a rupe o inerție care să fixeze atît
de ușor. Extremele sînt acum bine vizibile și descoperirea lor este încu-
rajantă pentru că astfel devine vizibilă gama atît de largă a cercetărilor
literare. Traducerea lui Viorel Grecu poate pune Ia îndemână celor care
reduc cercetarea literară la cîteva categorii formale încă un exemplu de
elasticitate și subtilitate în abordarea unor chestiuni aparent ușor rezolvabile.
1.	Antonio Gramsci — Scrieri alese, texte alese și traduse
de Titus Pârvulescu, Ed. Univers, București, 1973.
2.	Gaetan Picon, — Introducere la o estetică a literaturii :
Scriitorul și umbra lui, în românește de Viorel
Grecu, prefață de Mircea Martin, Ed. Univers,
București, 1973.
15 — Convorbiri literare
PAUL CELAN
In traducerea lui Mihail SABIN
ADEVĂRUL DĂ DE VESTE
mizează potrivnic spre moarte,
banii, monedele
aspru îți plouă prin pori,
în
făptura secundei
te înalți și acoperi
ușile Ieri și Mîine — dc fosfor
ca dinții eternității
înmugurește pieptul tău
și celălalt piept
către gesturi, sub
lovituri: atît de vîscos,
atît dc adine
împrăștiate
sînt stelarele
semințe de cocor.
Dar în tine,
de la naștere
se-nspuma o altfel dc apă,
pc raza
neagră a gîtului
urcai înspre zi
Am ales acest vers atît
de elocvent pentru conștiin-
ța lui Paul Celan, poet
care a vibrat în întreaga sa
operă pentru destinul vea-
cului 20. Versurile sale de o
rară sensibilitate, în care in-
venția lingvistică dă naște-
re unor grave simboluri e-
xistențiale, sînt strigăt în-
fiorat, un apel patetic la u-
manitate și dragoste. Nu se
poate defini poezia secolu-
lui nostru, fără a se ține
seama de prezența acestui
inspirat trubadur ai me-
lancoliei, care a înobilat ex-
presia lirică germană și a
cărui operă a cunoscut o
vastă consacrare internațio-
nală. Revendicat de litera-
tura austriacă, datorită atît
participării sale directe la
viața spirituală a acestei
țări cît și filiației sale certe
din Georg Trakl, Celan are
afinități și cu spiritualita-
tea noastră, deoarece, copi-
lărind în România, a închi-
nat strofe remarcabile pei-
sajului și dimensiunilor e-
Lice din această parte a lu-
mii.
Cele mai cunoscute volu-
me de versuri ale lui Paul
Celan sînt Macul și memo-
ria. Trandafirul nimănui.
Zăbrelele cuvintelor, și
Schimbarea respirației. Se-
lecția de față aparține ulti-
mei cărți amintite aici,
carte definitorie pentru ex-
periențele stilistice din fina-
la sa etapă de creație. Vo-
lumul este important și
pentru faptul că înmănun-
chează poeme scrise cu pu-
țină vreme înaintea morții
sale violente. (Poetul s-a si-
nucis la Paris, la vîrsta de
cincizeci de ani).
Dacă lectura versuriloi
din această pagină va per-
mite cititorilor să înțelea-
gă cîte ceva din zbuciumul
unei mari conștiințe lirice,
traducătorul își va fi făcut
datoria.
M. S.
Neagră,
ca rana amintirii
tc caută privirea
in înalt mușcata
dc dinții inimii
țară a coroanei,
patul nostru :
Tăcutele gînduri în urma săgeții.
înaltul tău cîntec
în aspra seînteie de februarie
a încleștatului, aproape zdrobitului
nisip.
Vom mai străbate
o unică distanță
dc melancolic.
înconjurați dc cele ajunse,
albaștri dc capătul drumului,
puternici în barcă,
eliberați dc binccuvîntarea
scrișnită a pietrelor.
prin acest tunel trebuie să vii,
vei veni.
In mișcarea semințelor
se înstelează dcapururi
pe dinăuntru,
marca.
Sărbătoarea numelui se sfîrșcște,
deasupra ta arunc destinul meu.
Inundația cuvintelor, vulcanică,
îngropată dc vuietul mării.
Mare, scînteietoare boltire
prin care se zbat
spre mari depărtări
negrele roiuri dc frunți:
pc fruntea nebună a unui berbec
ard această imagine
între coarne, lîngă
un cîntcc din întoarceri, unde
măduva topitelor mări
ale inimii crește.
în meterezele
monedei cerești, in deschiderea porții
apeși cuvîntul
din care m-am rostogolit
cînd cu pumnii în tremur
am furat acoperișul
dc peste noi,piatră după piatră,
silabă după silabă, de dragul
razei de aramă
din cupa cerșetorilor
de sus.
Deasupra
fluturindu-1 pescăruș
al ființelor potrivnice
zboară — imagini dc azi și dc mîine
apun cu mindric.
Fină cînd vei azvirli
luna cuvintelor, ce stăpîneștc
refluxul — miracol
și craterul purtind forma inimii
gol va sta mărturie
pentru nașterea
regilor.
împotriva cui
I nu se repede el
oare?
Acord dc violoncel
din urma durerii :
Din pumni, alb
de adevărul eliberat
din pereții cuvintelor,
ți-a înflorit o nouă memorie.
Lumea dispare, cu trebuie să te port.
forțele oarbe așezate
spre ceruri potrivnice
rostogolesc nevăzutul înaintea
cărărilor,
scara gituită
este plină dc crengi pulmonare,
Frumoasă, dc ncfcrccat,
ca azvîrlc
umbrele gîndului.
Inăutru, fără întoarceri,
se deschid, de azi începînd,
doisprezece munți,
douăsprezece frunți.
Foamea de lumină — cu ca
am urcat treptele piinii
sub clopotul orb:
ca, cea limpede
ca apa
se zbate deasupra
libertății cc-mi însoțește
urcușul
și dc Ia care unul
măninîcă pc săturate cerul
de mine boltit peste
un drum de imagini și sînge
înecat în cuvinte.
doi
nori de foc ai respirației
se adîncesc în carte
spre a răsfrînge larma tîmplclor,
Cea care seamănă melancolic,
prin tine primind ochii stelelor,
află totul.
ceva se trezește,
de douăsprezece ori strălucește
un dincolo lovit dc săgeți.
Toba paiaței
zgomotoasă prin banii inimii.
cea cu sîngele negru
bea
sămînța celui cu sîngele negru.
Treptele scării peste care
maimuța mea, Ulise, se cățăra spre Itaca,
rue de Longchamp, o oră
după vinul vărsat;
Cînd te afli în patul
din mătasea pierdutelor flamuri
în silabe albăstrii, în umbra din gcana zăpezii,
vine înotînd
prin apele gîndului
cocorul de oțel.
Iu i te deschizi
Pliscul său numără ora
in fiecare gură — în fiecare oră
răsună sub fier înroșit
un mileniu de tăcere,
timp și nctimp
totul este mai puțin
decît este,
totul este mai mult.
adaugă acestea tabloului
care ne vinde cu zaruri spre casă
în pocalul unde culcat lîngă tine
nu pot fi jucat.
In carul cu șerpi dc-a lungul
chiparoșilor albi,
prin potop,
ci te răpeau.

literatura lumii
CONVORBIRI LITERARE
revistă lunară de literatura edilată de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă Remania
Redactor șef: CORNELIU ȘTEFANACHE
Redațcția: lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287. Administrația: București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10. tel. 183389. Tiparul: I. P. laii