REVISTA LITERARA FONDATA DE SOCIETATEA
----------—----------------1—-^———Ț-M---
JUNIMEA DIN IAȘI, LA 1 MARTIE 1 8 6 7. APARE BILUNAR. PREȚUL 2 LEI
floare-atîta de măiastră...
Cucerit in vis de lașul dulce-aducerii aminte,
Mi-am luat struna mea duioasă și-am plecat, cu vintul, seara,
Călător cu dor în suflet și cu inima fierbinte.
Să simt zborul de lumină, ce-n făptură-mi crește țara. • •
Și ființa mea, la ceasul cel mai 'nalt, ce dă vestire,
Că de-un sfert de veac, lumina cîntă-n comunism unire,
Se plecă spre Vodă Cuza și spre Ștefan, Domn cel Mare,
Apoi își pierdu condurii peste dealuri, pînă-n zare!...
Trecui, ca o vîlvă albă, de argint și de eter,
Și văzui cum intră-n case toate stelele din cer!...
Și-am simtit cită lumină, bucurie și căldură,
Intr-un sfert de veac schimbară, dulce tîrg, a ta făptură !. ..
Intîlnesc în tine-acuma. floarea tainică de măr,
Ce-ți aduse rod în casă, trup și suflet de-adevăr!...
Bucură-te, dor, în suflet, floare nobilă și rară,
Ca-ntr-o mantie de aur s-a-nnoit Moldova iară...
Cine ești tu ?. .. Ce putere ?... Floare-atîta de măiastră ?...
Care stai, precum stă cerul, soarele, deasupra noastră?...
Liniște! Ca-ntre planete!... Eu, la braț, ca-n zile mari,
Prinsei sufletul cu vintul, sus pe deal, la Șorogari !,...
Și mă-mprăștii precum focul, în cutremur și-n visare.
Văzînd chiar pe Eminescu și pe Creangă, la plimbare...
Ei îmi spuseră că floarea cea măiastră și ne-nvinsă
E Republica !... O steauă-n toate sufletele-aprinsă !...
Iași, 4 noiembrie, 1972
Traian I A N C U
toamnă de iași
»
Iarăși ploile vin și cad sub pleoapa amiezii
Disperatele ploi, răscolind prin amintiri și prin cringuri
Se-apleacă plopii la capătul clmpului și ascultă
Boabele brune de grîu cum respiră ușor in adincuri
Ploile vin și trec într-un leagăn a cerului
Numai via, numai cimpul, numai deal 1 așteaptă
într-o-nțeleaptă și sfintă odihnă
Zăpezile pure din suflet blind coborind dintr-o șoaptă.
Corneliu STURZI
DAN E RCEANU
I n d u s t r i e
sensul angajării
Netemeinicia — verificată prin
secole a unor doctrine este-
tice și mărturii	ce ignorau
menirea etică	a literatu-
rii, face astăzi ca o eventuală
poziție similară să fie anacronică și
penibilă. Și nu numai atît : în ra-
port cu scopul, cu idealul societății
noastre socialiste să devină nocivă.
In treacăt fie spus, iluzia de a re-
duce rolul esențial al literaturii la
un simplu joc de-a cuvintele, tinde
să reducă implicit voința și intenția
scriitorului, să golească de conți-
nut momentul „facerii", adică actul
de creație. Artistul n-ar trăi chipu-
rile decît un fel de transă, de in-
spirație, momentele haosului și anar-
hiei spiritului său, din care s-ar naș-
te opera, cînd de fapt inspirația nu-i
deeît punctul final al unui cumplit
efort, sfîrșitul unui timp îndelung
muncit, al unei minuțioase elaborări.
Oricît ar părea de ciudată afirmația
noastră, mai întîlnim încă asemenea
cărți fie de poezie, fie de proză,
care, dacă atestă oarecare îndemî-
nare, trădează în același timp, toc-
mai haosul ideilor autorilor respec-
tivi, neputința lor de a sistematiza
și a construi artistic. Lipsa ideilor,
a problemelor arzătoare ale timpului
nostru din asemenea cărți, acope-
rită de multe ori de o bolboroseală
de cuvinte, este „argumentată" nu o
dată astfel : eu scriu și pentru vi-
itor, sau numai pentru viitor,
astăzi nimeni nu mă înțelege.
Orice acțiune umană conștientă în
general și cea a scriitorului în spe-
cial încorporează în ea intuiția vi-
itorului, intenția de „a vedea" în
viitor, dar efortul acesta nu poate
pleca decît de la prezent. Nu pu-
tem să nu ne întrebăm acum în
primul rînd, astăzi, ce consecințe va
avea cartea noastră, cum va ajuta
ea ■ oamenii să înțeleagă mai bine
sensurile înalte ale vieții ? Credem
că numai răspunzînd la aceste în-
trebări putem să întrezărim cît de
cît dacă respectiva lucrare va re-
zista, sau, dimpotrivă, va fi înlătu-
rată imediat de oameni, de timp.
Scriitorul se dovedește cu adevărat
puternic numai atunci cînd stăpî-
nește întreaga materie asupra căreia
lucrează, cînd cunoaște perfect ceea
ce vrea să comunice, cînd intuiește
sensul dezvoltării lumii ce îl încon-
joară. Altfel, lucrarea sa poate fi
chiar frumoasă, dar perfect inutilă.
Marii scriitori n-au fost doar
niște artizani, niște căutători
de „efecte" din împerecherile
cuvintelor, ci, în primul rînd.
creatori ai unor viziuni integratoare
despre lume, plecate de la idealuri-
le umane cele mai înalte ale timpu-
lui lor, descoperitori ai unor laturi
noi din lumea umană și din om. A-
ceasta presupune astăzi pentru noi
stăpînirea nu numai a materiei pe
care o lucrăm, ci și o stăpînire a
principiilor fundamentale ale filozo-
fiei materialist-dialectice, a concep-
ției științifice despre lumea încon-
jurătoare. Evident, însușirea acestor
principii, cunoașterea în amănunt a
concepției noastre despre lume nu
naște automat opera de literatură.
Oricît de mari și generoase ar fi
ideile, necuprinse în substanța ope-
•	O convorbire
cu MARIN PREDA
(P- 3)
•	NINGE — fragment
din piesa cu același
titlu de Mircea Radu
lacoban (p. 6—7)
•	Scriitorul și PATRIA
®	3 scrisori inedite de
CARAGIALE (p. 1O)
rei literare, neacoperite în talent, nu
fac literatură. Avem aici în vedere
deci ideile din artă, idei de un anu-
mit fel, care se nasc în procesul
creației, care o călăuzesc și-i sînt
absolut necesare. Nu ne mai putem
(continuare în pag. 4)
•	O povestire de
GABRIEL GARCIA
MARQUEZ
•	Cronica literară la
volumele semnate
de MIHAI BENIUC
ION BRAD si VIRGIL
TEODORESCU
•	Trei poeme de
Const. CIOPRAGA

„creșterea
limbii românești
Actul proclamării Republicii a fost o
consecință firească a evoluției eveni-
mentelor petrecute în statul nostru în
anii de după Eliberare. După cum bine
am constatat cu toții, noua formă de condu-
cere a dus, de fapt, la o nouă Românie. In
această nouă Românie nu a dispărut nimic
din ceea ce era bun în spiritualitatea noas-
tră. Iar capul de aureolă al lui Decebal și
măreția lui Traian ne-au rămas intacte, căci
de mult țara aceasta aștepta să se înalțe și
să strălucească la adevărata ei valoare în
rîndul celorlalte națiuni. Sînt sigur că toți
marii noștri înaintași au visat la această
Românie care s-a înfăptuit în zilele noastre,
pentru că toți au dorit pentru acest popor
prosperitatea și gloria. In soarta ei măreață
de astăzi, eu văd întrupat visul tuturor gene-
rațiilor din trecut, care și-au iubit cu ar-
doare pămîntul și au crezut în viitorul lui
de aur. Viitor de aur, pentru că statul nos-
tru se află acum cîrmuit de cele mai bune
și sigure mîini pe care le-ar fi putut avea
vreodată.
Momentul proclamării Republicii mi-a dat
certitudinea și bucuria că țara și poporul nos-
tru — trecînd peste grelele piedici din trecut
— se vor înălța spre viața pe care o are as-
tăzi și spre un viitor nemaiîntîlnit.
Ca mînuitor de condei, crescut — în fami-
lie și în sînul nației mele — în spiritul dra-
gostei față de oameni și față de țară, dragoste
visul tuturor
generațiilor
George LESNEA
ce i-a animat pe toți marii cărturari înaintași,
m-am convins că evenimentul de la 30 De-
cembrie 1947 a însemnat nu numai o schim-
bare a formei de conducere a statului nostru,
ci o cotitură uriașă în viața acestui popor, o
dezlănțuire a tuturor energiilor lui creatoare
— în oricare domeniu de activitate. _ Adezi-
unea mea față de noua politică a țării am
exprimat-o încă de pe atunci, într-un poem,
manifestîndu-mi — totodată — și încrederea
în destinul Republicii, la cîrma căreia venise
partidul nostru.
Pînă și întreaga atmosferă a vieții scriito-
ricești s-a modificat, în sensul că scriitorii au
devenit apreciați la justa lor valoare. Ca fost
membru al Societății scriitorilor români,
cunosc bine situația precară în care se aflau
breslașii condeiului, indiferent de mărimea
lor. De aceea pot spune că astăzi situația
s-a modificat numai și numai în favoarea
noastră. Talentul și munca scriitorilor sînt
prețuite și de către conducerea statului și
de către popor. Pentru noi, evenimentele
politice din ultimele două decenii și jumă-
tate au însemnat trezirea unei înalte con-
științe profesionale și o mare explozie crea-
toare — în toate genurile literaturii. Chiar
eu, ca scriitor, aparțineam unei alte structuri
literare ; astăzi, mă simt angajat total în
fluxul vieții noastre noi; chiar posibilitățile
mele de creație au devenit mai cuprinză-
toare.
In instaurarea Republicii, văd o mare bi-
ruință în urma luptelor duse de veacuri de
poporul nostru și de oamenii lui cei mai
înaintați. S-a înlocuit o conducere care
„domnea" cu una care într-adevăr guver-
nează, cu o conducere activă, la curent cu
tot ce se întîmplă în statul nostru și în afara
lui, cu o conducere care este expresia vo-
inței întregului popor și a setei lui de rea-
lizare.
Pornind de la realitățile majore ale
societății in mijlocul căreia trăiește,
parcurgind — într-un periplu al efer-
vescenței creatoare — peisajul con-
temporan românesc caracterizat prin valori
certe și durabile, scriitorul s-a dovedit a fi,
in ultimul pătrar de veac, o conștiință tot
mai activă și lucidă, un participant integru
și direct la viața cetății.
Trăgindu-și seva din pămîntul fertil al
vieții, literatura este necesară ca aerul și
lumina întrucît, printre altele, ea determină
— prin capacitatea de comunicare a ideilor
încorporate în substanța operei — o extin-
dere atît a domeniului cunoașterii, cît și a
ariei experienței umane.
înaltul prestigiu
Nicolae ȚAȚOMIR
Veridic concepute și veridic redate, bucuria
și uneori tristețea, frumosul și uneori urîtul,
izbînda și uneori eșecul pot fi atinse, în
opera creată, de aripa perenității, pot consti-
tui materia unei opere de reală valoare dacă
universul estetic al scriitorului include în
primul rînd zonele spirituale și materiale
ale mediului apropiat și în continuă prefa-
cere, extinzîndu-se apoi și sintetizînd pe
plan artistic stadiile de evoluție ale spiri-
tualității general umane.
Literatura ultimilor douăzeci și cinci de
ani, literatura Republicii noastre, s-a arătat
a fi un florilegiu, o suită de creații pline
de originalitate și de idei fecunde, respin
gîndu-se aproape — funciar — mimarea unor
revelații străine de structura proprie a scrii-
torului din societatea socialistă, ale cărei
idealuri converg în focarul propriului său
ideal.
Așa cum releva George Călinescu, „tăria
gloriei literare se confirmă prin diafanitatea
figurii reale, istorice, a artistului". Această
figură reală, istorică, trăiește în mijlocul
poporului care făurește istoria. Pentru ar-
tist, cunoașterea presupune efortul demiurgic
de a clarifica, de a limpezi, de a comunica,
firește, cu mijloacele specifice artei sale.
Valoarea înaltă a unor opere literare ro-
mânești, tăria gloriei literare a autorilor lor,
se datoresc faptului că aceștia au cunoscut
în prealabil viața, oamenii, năzuințele socie-
tății în care trăiesc și au reușit să transmită
Aniversarea unui sfert
de veac de la procla-
marea republicii co-
incide cu sfîrșitul u-
nui an în care au avut loc
evenimente deosebite pentru
destinele țării. Aceste eve-
nimente, materializare a vas-
tului program elaborat de
Congresul al X-lea și de
Conferința Națională a
P.C.R., vin să exprime hotă-
rîrea întregului popor de
a-și spori eforturile, de a
le concentra în direcția ac-
celerării ritmului de dezvol-
tare a economiei socialiste,
astfel ca într-un viitor re-
lativ apropiat România sâ
se afle printre țările dezvol-
tate ale lumii.
Aniversăm evenimentul is-
toric de la 30 Decembrie
1947 conștienți de faptul că
numai munca nooastră neo-
bosită exprimă suprema cin-
stire. Numai eforturile noas-
tre susținute pot încununa
și justifica aspirațiile spre
mai bine ,iar efort înseam-
nă în primul rînd evaluarea
atentă a posibilităților exis-
tente, perfecționarea organi-
zării și a conducerii, efort
înseamnă investigație sporită
de inteligență, inițiativă cre-
atoare, simț de răspundere.
Realizările obținute în cei
douăzeci și cinci de ani sînt
rezultatul firesc al unui sta-
tornic sentiment patriotic.
Greutățile țării au fost greu-
tățile noastre, izbînzile ță-
rii au fost izbînzile noastre.
Mîndria cu care privim tot
ceea ce am înfăptuit deter-
mină hotărirea noastră de
a înfăptui și mai mult,
dragostea față de popor pun
alături entuziasmul, abnega-
ția șl voința fermă de pro-
pășire materializată în fap-
tele de zi cu zi.
Literatura, la rîndul ei,
trebuie să fie oglinda aces-
tor fapte, pornind de la ele,
scriitorul dezvăluie semnifi-
cațiile generale prin inte-
grarea particularului într-un
șir de cauzalități necesare.
Pagina de revistă șl de car-
te exprimă coordonatele
majore ale evenimentului
social și politic, implicațiile
sale în sfera individualului.
Tot ce este valoros în lite-
prezentului și viitorului — îmbinînd armo-
nios tradiția și inovația — mesajul veridic
al gîndurilor și sentimentelor lor.
Aceste idealuri, gînduri și sentimente sînt
ale noastre, ale tuturor, care ne bucurăm
de înaltul prestigiu al țării noastre în lume,
permanența victoriilor republicane asigurînd
condiții optime pentru realizarea de către
popor a misiunii sale istorice de desăvîrșire
a construcției societății socialiste multilateral
dezvoltate.
Prestigiul politicii externe românești arată
legătura organică a acesteia cu cerințele con-
temporaneității și îi dezvăluie caracteristi-
cile : realism științific și umanism, înaltă
principialitate și dinamism, spirit de iniția-
tivă și simț al noului.
In „sandale de aur", literatura noastră a
început demult și din ce în ce mai presti-
gios marea ei călătorie pe meridianele
lumii.
vatra noastră
românia
Dumitru IGNEA
ste greu de crezut sau de imaginat
Ecă undeva pe planeta noastră ar pu-
tea exista o ființă umană în sufletul
căreia să nu sclipească, măcar din
cînd în cînd, scînteia veșnică, nemuritoare
a sentimentului de patrie. Această stare
afectivă, profund umană, se cuibărește în
noi ca o sămînță sub brazdă, încă de cînd
ni se oglindește cerul în pupile, încă de
cînd rostim universalul cuvînt, mamă. Acest
binecuvîntat bob încolțește, prinde rădă-
cini adinei, se ramifică devenind, odată cu
scurgerea anilor, nepieritor. Nimeni și ni-
mic nu-1 poate clinti, nimeni și nimic nu-i
poate nega dreptul la existență. Inegalabil
acest sentiment de patrie ! Flacără care a
ars și arde, a luminat și luminează de-a
lungul mileniilor în numele libertății și pro-
gresului. Cu el s-au făurit și se făuresc is-
torii, din el au izvorît marile valori depo-
zitate în tezaurul culturii mondiale. Fiecare
popor și-1 cultivă în felul său, unic, udîndu-1
cu apa vie a dragostei și mîndriei izvorîtă
din muncă, gîndire, har și eroism. Nesecat
este simțămîntul de patrie !
Patrie — pămînt, vatră. Mut, am ținut
cîndva în palmă, departe de țară, o pungă
cu țărînă găsită lîngă piele, la pieptul unui
camarad răpus de un glonte nemilos. Era un
om simplu, un truditor al pămîntului. Nu
știa carte ; se pricepea să cînte din fluer,
să mulgă oile și să țină în palme coarnele
plugului. Am presărat țărîna peste trupul
acelui om întins în groapă și în acea clipă
mi s-a părut că aud un oftat adînc, liniș-
tit : oftalul marii împăcări. In aceleași îm-
prejurări am citit sau am scris deseori cărți
poștale pentru cei cărora slova le era stră-
ină, cu ale lor cuvinte șoptite, întortochiate
întrebări, nu numai despre nevastă, copii,
casă sau vite, dar și despre pîrîul ce curge
la marginea satului : „mai are apă ?“ și des-
pre cuibul cocostîrcilor de pe acoperișul
casei : „să nu le smintească cumva sălașul,
împelițații de copii !“ și despre clopotul cel
mare al bisericii din sat. Și mai
apoi, priveam cum mîna asprită de fer-
bințeala puștii împodobea epistola cu sti-
lizate crenguțe de brad, cu corolele vii ale
mușcatei din fereastră sau cu secrete împle-
tituri, cîndva încrustate de aceeași mînă pe
stîlpii porții și ai cerdacului casei. Adîncă,
trainică și nespus de frumoasă este dragos-
tea de patrie ! Freamătă ca strunele viorii
ratura noastră din ultimul
sfert de veac sintetizează,
într-o gamă largă de mijloa-
ce de exprimare, ambianța
marilor transformări revo-
luționare, așează în centrul
acestor transformări chipul
omului contemporan angajat
în marea bătălie pentru
prosperitatea materială și
perfecționarea morală. Pa-
triotismul ca trăsătură per-
manentă a literaturii noas-
tre cunoaște astăzi dimensi-
uni noi, determinate tocmai
de gradul înalt de angaja-
re a omului de litere în ma-
rile probleme ale actualită-
ții.
In aceste zile care preced
sărbătorirea marelui eveni-
ment, scriitorii simt nevoia
de a exprima încă odată,
limpede și apăsat, emoția
lor. Statornica dragoste pen-
tru acest pămînt, pentru oa-
menii săi minunați, eroi ai
operelor durabile. Rîndurile
de mai jos vor să însemne,
deopotrivă, mîndrie și re-
cunoștință.
sub arcuș atunci cînd, fie și după un timp
foarte scurt, întorși dintr-o călătorie înde-
părtată, simțim sub tălpi pămîntul pe care
ne-am născut. Cine a trăit și ar putea uita
sentimentul rar, declanșat în clipa cînd, po-
posiți lîngă mormîntul unui mare înaintaș,
îndoim genunchiul și înclinăm fruntea ? ! în-
vățăm, vorbim și ascultăm limba strămoșilor,
în gînd cu vatra străveche pe care s-a în-
chegat și a căpătat străluciri ; plini de mîn-
drie că din cuvintele ei s-au ivit Miorița,
bătrînele cronici, moștenirea Văcăreștilor,
măreția Luceafărului, comorile hîtrului hu-
muleștean, acel șirag de perle rare numit
sadovenian și toate celelalte nenumărate nes-
temate. Rostim Dunăre, Olt sau Mureș,
Pont Euxin, Ceahlău sau Bărăgan, profund
convinși că am numit patria. Cînd ascul-
tăm o doină tremurînd în frunze, născută
din alean, șoptim în noi : cîntec românesc.
Firul de ață albastru ca cerul în înserare
sau galben ca holda pîrguită, verde ca pă-
durea bătrînă, roșu ca sîngele sănătos sau
negru ca brazda răsturnată de plug, — firul
șerpuind pe inul iei sau pe borangicul ma-
ramei, mîngiîat de degetele fetelor și ne-
vestelor acestui pămînt, lasă scris în urma
lui un cuvînt : România.
E veche dragostea noastră de patrie, foarte
veche. O cultivăm de două mii de ani.
Timpul a cernut cu migală această pulbere
de aur, a închegat-o și a transmis-o din ge-
nerație în generație ca pe un dar de mare
preț. S-au găsit unii gata să o transforme
în tinichea ; alții, ascunși după faldurile lui
bogate și-au clădit palate confundînd plaiu-
rile țării cu propriile lor bunuri ; n-au lip-
sit nici cei care s-au străduit să neguțească
sentimentul de patrie pe tarabele murdare
de dincolo de granițe. Dar în sufletele celor
mulți nu a putut pătrunde nimeni. Acolo
sentimentul de patrie a rămas nealterat. In
adîncuri de conștiință se pregătea marele
salt calitativ.
Și într-un sfîrșit de an, acum un pătrar
de veac, a sosit acel moment de istorie nouă
cînd oamenii cei mulți, tezauratorii legitimi
ai dragostei de patrie, au simțit arzîndu-le
în artere un sînge nou. Minunate clipe. Anii
nu au putut șterge din memorie, de pe re-
tină imaginele acelor ore în care entuzias-
mul colectiv s-a revărsat în stradă asemeni
unui uriaș fluviu ieșit din matcă. Nu se
încheia un an ci un capitol de istorie. Se
punea un punct apăsat, după care urma să în-
ceapă scrierea capitolului următor, cu de-
săvîrșire nou, la a cărui schiță, Partidul
Comunist Român lucra de un sfert de veac,
îmbogățit și înnobilat, străvechiul sentiment
al dragostei de patrie se împlinea cu acela
de popor st.ăpîn pe destinele sale Nu o sim-
plă coroană a fost trecută în rîndul obiecte-
lor netribuincioase, uzate de vreme, ci o
instituție parazitară, îmbătrînită în rele. Po-
porul român a respectat și respectă, a vene-
rat și venerează coroanele strălucitoare ale
neamului și pe purtătorii lor începînd cu
Mircea cel Bătrîn și terminînd cu Alexan-
dru loan Cuza. Le respectă pentru că frun-
țile încununate cu ele au reprezentat, în
timp, făcliile gioriei și năzuințelor de liber-
tate ale truditorilor acestui pămînt. In me-
morabilul decembrie 47’ legea implacabilă a
istoriei a extirpat de pe trupul țării o ven-
tuză lacomă, a înlocuit ideile refractare pro-
gresului devenite singulare și total străine
poporului muncitor.
De atunci, un strălucitor mănunchi de
raze a fost proiectat asupra destinului pa-
triei noastre. Fiecare an scurs a venit să
adauge prin cîștigurile sale noi impulsuri
sfîntului sentiment al dragostei de țară. în-
florirea orașelor și satelor românești, fer-
bintea noastră dorință de prefecționare și
de îmbogățire a conștiințelor, neînduplecata
bătălie pentru echitate și cinste sînt bunuri
cîștigate pentru totdeauna. Miracolul româ-
nesc, născut aici lîngă arcul Carpaților, co-
lindă demn toate meridianele globului. El
reprezintă voința, talentul, munca și mîndria
unui popor liber. Ridicarea drapelului tri-
color la o festivitate sportivă pe o îndepăr-
tată paralelă, un produs vorbind românește
într-o vitrină sau la o expoziție din Paris,
Moscova, Alger sau Tokio, o sondă petrolieră
ploieșteană implantată în nisipurile ferbinți
ale Saharei, cuvîntul unui diplomat român
rostit la ONU, în apărarea drepturilor omu-
lui — toate acestea și încă multe altele vin
astăzi - să crească mîndria românească. Ro-
mânească, socialistă, comunistă, profund in-
ternațională în esența ei.
o singură iubire
loanid ROMANESCU
Aproape tot ce iubim, ca oameni, putem
pierde în anumite momente ale vieții.
Din vina noastră, sau din vina celoiY
lalți. Pentru că sîntem oameni și gr^
șim. Dar o singură iubire, neconfundabilă,
îmbogățindu-ne cu fiecare zi trăită, ne ră-
mine mereu: Patria.
In România nu a existat vreodată mare
scriitor care să nu-și fi spus cuvîntul asu-
pra evenimentelor istorice pe care le-a
trăit, ca participant. Exemplele sint atît
de numeroase și elocvente, incit o înși-
ruire de nume — oricît de bogată ar fi
ea in cazul de față — nu ar fi îndeajuns
de cuprinzătoare. Pentru că Istorie înseam-
nă, pentru noi înțelegere superioară a
condițiilor noastre și acțiune în funcție de
realitățile noastre. In general, cînd scriito-
rul român spune eu, înseamnă, de fapt,
Noi ; în general, scriitorul român nu se co-
munică numai pe sine și nici nu are or-
goliul de a fi sau de a rămîne un „caz
particular". El vede cu ochii Celorlalți,
este o parte infimă — dar mobilă — a
retinei unui ochi enorm, percepe din toate
unghiurile; el este fiecare punct al ima-
ginii timpului trăit, pentru că ia lucrurile
în serios. Conștiința lui îl obligă; nu-i
cere nimeni; și nici nu are sentimentul
„sacrificării" talentului său. Nimeni nu ne
spune, nouă, astăzi, să scriem despre (sau
numai despre) un anume lucru. Noi scriem
despre Patrie pentru că îi aparținem,
oameni de litere, mai mult decît aricind.
Că există, în alte părți, arbori mai înalți,
mai drepți și mai frumoși ? Dar noi sîn-
tem arborii care păstrăm pamint între
crengi — și avem cea mai de preț podoabă
a noastră. Uneori, in acel pămînt dintre
crengi, cresc fire de iarbă. Este o marcă a
vitalității pămîntului nostru. Opera scriito-
rului român (oricît de modern ar fi fost
el pentru vremea lui) conține — indiferent
in ce măsură — și elemente din bogata
creație al cărei autor inegalabil e poporul,
adică elemente ale modului de a vedea și
de a simți românește. „Iarba crescută in
arbori" poate părea numai o imagine poe-
tică. Dar legătura cu pămîntul și cu oame-
nii lui, în cazul oricărui scriitor român,
este o realitate.
Scriu acestea acum, la aniversarea unui
sfert de veac de la proclamarea Republicii.
Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, copil
fiind, vestea aceasta am primit-o ca pe un
eveniment deosebit; pentru că așa au pri-
mit-o	părinții mei și	oamenii	lo-
cului	meu de naștere.	Pentru	că,
atunci,	noțiunea de Patrie	a căpătat,	în
mințile	și în sufletele oamenilor de	aici,
noi dimensiuni. Ai noștri luaseră în între-
gime răspunderea asupra destinului acestui
popor. Ai noștri erau cei care suferiseră în
închisori pentru că erau purtătorii unor
idei generoase, erau cei care luptaseră pe
front, cei care împărțiră pămînt celor ■ să-
raci. Evenimentele ulterioare au constituit
o urmare firească a conducerii de către
popor.
Nu pot încheia aceste gînduri la aniver-
sarea Republicii, fără cîteva versuri des-
pre încrederea mea în Ai noștri :
„noi înșine, de-oriunde ni-s oamenii
aproape
— chiar dacă-n munții stelelor ar ninge,
ni-i scrisă cartea neamului sub pleoape —
noi am învins, învingem noi și vom
învinge !"
ȘI-A PATRIEI CINSTIRE”
2 — Convorbiri literare
— .. .Moară de vînt ? Cred că am
văzut una pe undeva prin Ardeal,
pe lingă Sibiu, dacă-mi aduc bine
aminte. Dar mai înainte am văzut
mori de vînt, așa cum am văzut toți,
în desenele care însoțeau rezuma-
tul pentru copii al aventurilor iscu-
sitului Don Quijote. Acolo am luat
cunoștință despre ceea ce se cheamă
o moară de vînt. O descripție halu-
cinantă face Geo Bogza într-unul
din reportajele sale ; el a văzut de
aproape o moară de vînt, s-a dus
lingă ea, a pipăit-o, a pus mîna pe
^înza cîrpită. Peticul acela pe care
<1 descrie amănunțit adaugă fantas-
ticul viziunii. . . Mi se pare că mori
de vînt mai există și azi, pe undeva
prin nordul F'ranței, nu sînt sigur,
înțeleg eu cum devine chestia asta,
cu morile de vînt. Vrei să mă de-
termini să spun ceva despre „Don
Quijote"...
— Nu neapărat. Mori de vint
există și in viețile contemporanilor
noștri, scriitori sau nu. Dacă tot afi
pomenit de romanul lui Cervantes...
— Există două categorii de fic-
țiuni în proza literară. Sînt cărți la
care aderăm, le înțelegem foarte
bine, ne recunoaștem în ele ; ceea
ce reprezintă asemenea cărți este
pentru noi ceva întru totul inteligi-
bil. Dar sînt și, ca să zic așa, cărți
cu bătaie lungă, pe care nu le pri-
cepem de mici, ci abia mult mai
tirziu, poate la maturitate. De altfel,
în asta constă și secretul longevității
lor. Dacă ar fi ușor de priceput, a-
ceastă ușurință ar duce poate și la
consumarea înțelesului, care s-ar
toci cu anii și n-ar mai constitui un
motiv de nedumerire, un semn de
întrebare, pe care să-1 preia gene-
le-Te următoare, veacul următor.
O astfel de creație, la care nu a-
deri la prima lectură din tinerețe,
este și „Don Quijote". Cînd am ci-
tit pentru prima oară această carte,
n-am înțeles nimic. Totul mi s-a
părut neverosimil și cam stupid. A-
venturile acestui cavaler ar fi tre-
buit să mă determine să rîd. Dar nu
rîdeam deloc. Era o veselie a auto-
rului care nu mi se transmitea, pen-
tru că înțelesul îmi scăpa. Un biet
nebun a citit cărți despre cavaleri șl
pleacă și el cu o mîrțoagă și cu un
țăran cam mărginit, ales să-l în-
soțească. . . Toată chestia asta n-a
constituit nici o atracție și nu avea
nici un farmec pentru vîrsta mea
de optsprezece ani. Abia pe urmă,
cu anii, auzind sau citind, mi-am
dat seama că predispoziția aceasta
a lui Don Quijote are un înțeles,
că există aci o anumită subtilitate.
Luptei cavalerului cu morile de
vînt i s-a dat un sens mai înalt, pe
care atunci, în tinerețe, eu nu-1 vă-
zusem în carte. Don Quijote nu mai
părea un nebun total, ci un om cu
iluzii zadarnice. Dar mă întreb dacă
asta a vrut să spună Cervantes.
— In prefața și in dedicațiile
cărții, Cervantes își prezintă singur
romanul. Spune : „Cartea nu-i decit
o înjurătură îndreptată împotriva
cărților cavalerești". Scopul romanu-
lui ar fi „să ruineze autoritatea a-
cestor cărți". Don Quijote : „Măcar,
senior Quijote, că scornirea / Ți-
a-ntunecat a minților lumină /
Nicicînd un om nu-ți va găsi prici-
nă / Spunind că ți-a fost josnică
pornirea". E deci un nebun care a
avut țeluri frumoase. Nu e vorba
nici o clipă despre ceea ce ne-am
obișnuit să numim donquijotism.
Mai tirziu a cam fost vorba. Ce s-o
fi întîmplat cu cartea ? Poate că
fiind, totuși, o carte genială, plină
de viață, oamenii au văzut mai de-
parte, dincolo de ceea ce le indica
literatură
si s o
»
autorul în prefață...
— Orice cultură, națională sau
continentală, sau care ocupă o mare
parte geografică a lumii, trebuie
să-și creeze niște mituri, niște no-
țiuni de referință care să constituie
o posibilitate de legătură între se-
colele care trec peste capetele oa-
menilor. Mă îndoiesc că un chinez
ar înțelege „Don Quijote". Nu, din
tot ce am învestit noi în aceste a-
venturi cam neverosimile, el nu va
înțelege nimic. Nu-și va da seama
de ce numim „donquijotești" și nu
altfel acțiunile umane generoase,
dar zadarnice. El nu va înțelege,
chinezul sau alt locuitor al plane-
tei din alt continent cultural, după
cum noi înșine, dacă citim nu știu
ce cugetări ale lui Li-Tai-Pe, sau
Confucius, sau Buda, nu le prea în-
țelegem. Sînt printre europeni oa-
meni care apreciază filozofia bu-
distă. In ce mă privește, n-o apre-
ciez deloc. Mă plictisesc înțelepciu-
nile acestea, pe care le înțeleg, dar
care mi se par mult prea depărtate
și prea abstracte. Nu-mi sugerează o
realitate la care să ader cu o con-
vingere fundamentală. Cu mai mare
plăcere îl citesc, de pildă, pe Scho-
penhauer, a cărui filozofie mi se
pare foarte apropiată și pe înțelesul
meu de european. Așa judecind lu-
crurile, înțelegem că donquijotismul
este o noțiune de circulație perma-
nentă. specific europeană. Și se vede
că termenul a fost bine gîndit, de
vreme ce n-a fost minat și nu este
minat de nici un alt termen, deși
au trecut aproape patru sute de
ani și, slavă Domnului, s-au scris a-
tîtea capodopere și au apărut scri-
itori mai mari decît acest spaniol,
scriitori ca Balzac și Tolstoi.
— Aș vrea să adaug la ceea ce
ați spus cîteva date. Prima: „Don
Quijote" este una din cărțile cu
cea mai mare circulație europeană;
în prefața la ediția românească se
scrie chiar că ar fi cartea cel mai
des tradusă. A doua : nu există scri-
itor român care să fi fost influențat
in mod hotăritor de către Cervan-
tes. Sînt „balzacieni", „tolstoieni",
poate „proustieni", „gidieni", pot fi
întîlnite episoade „shakespeariene".
Cuvintul similar, pornind de la
„Cervantes", nu s-a format. Nu s-a
simțit nevoia. In „Istoria literaturii
române" (compendiu) de G. Căli-
nescu vom găsi opt referințe la
Shakespeare, patru la Tolstoi, cinci
la Balzac, șase la Proust, cinci la
Gide. La Cervantes, nici una. De
altfel, „Don Quijote". carte tradusă
în toate limbile globului, nu a fost
tradusă decit foarte tirziu în limba
română. Au existat niște adaptări
pentru copii, a existat o tălmăcire,
acum vreo treizeci de ani, a lui
Popescu Telega. Abia în 1965 apare
prima traducere completă. Există o
atitudine specifică a cititorului din
România față de această carte ?
Dostoievski spunea că este „cea mai
tristă și cea mai frumoasă poveste
din literatura lumii". Nu-i place
această frumoasă poveste cititorului
de la noi *
— Părerea mea este că acest gen
de nebunie nu este agreat de citi-
torul român, care vede în strădania
oricărui om de a lupta cu morile
de vînt o întreprindere care naște
mai degrabă rîsul. Dar nu rîsul su-
perior, ci rîsul de dispreț care n-ar
încuraja scrierea unei cărți ca „Don
Quijote". Alte popoare, n-aș spune
mai naive, dar care au un alt fond
de gravitate, pătrund dincolo de niș-
te fapte care pe cititorul român îl
nedumeresc („Stai, domnule, fii se-
rios, ce-i cu chestia asta ? Care
moară de vînt ? Astea sînt prostii?")
Un alt cititor, elvețian sau german
— în special german, cred — sau
:hiar francez, vede imediat subli-
mul atitudinii personajului. Intr-o
lume în care toți oamenii sînt ob-
sedați de existență și de lupta pen-
tru existență, francezul, cu inteli-
gența lui pătrunzătoare, sesizează
«mediat caracterul fascinant al unui
erou care își consumă toată bruma
de avere pe care o are, ca să cum-
pere cărți cavalerești și să-și umple
podul cu ele. Și încă asta ar fi o
o convorbire
cu MARIN PREDA’
manie intr-adevăr fără sens, dacă
personajul ar rămîne aici. Dar el
trece la practică. își face rost de o
iapă, își stoarce creierii să-i dea a-
cestei iepe un nume sonor, potrivit
pentru faptele mărțe pe care o să le
săvîrșească, își caută un scutier, mă
rog, îl vrăjește pe nenorocitul ăla
de Sancho Panza, și pe urmă și pleacă
la drum, fără să-și dea seama că
împrejurările istorice care favori-
zau apariția cavalerilor rătăcitori
nu mai există, s-au modificat. Nu
vede în jurul său schimbarea. Ei
bine, anacronismul sublim al perso-
najului, românului îi este străin.
Spune : „Domnule, ăla este un biet
nebun". Da, da, un biet nebun, dar
e un nebun obsedat de-o idee, pe
care vrea s-o pună în practică în
ciuda vitregiei condițiilor și-a ză-
dărniciei acțiunii respective! Asta
se întîmplă, poate, pentru că ro-
mânii — și noi doi am mai discu-
tat despre asta — au cunoscut prea
multe nenorociri. Nenorociri adevă-
rate, nu închipuite. Nu erau niște
vrăjitori ascunși într-o moară de
vînt, cum își imagina Don Quijote ;
chiar veneau niște tătari care nă-
văleau și distrugeau căminele noas-
tre, vetrele noastre, tot ce clădeam.
Tot ce se putea clădi pe pămîntul
acestei țări era ars. Nu? Veneau
tătarii și aruncau suliți de foc în
bisericile noastre, pe orașele noas-
tre. Nimiceau tot. Trăind sute de
ani aceste realități, ești prea puțin
dispus să mai te distrezi cînd vezi
oameni care au psihologii bizare și
sînt stăpîniți de un soi de nebunie,
aceea de a lupta cu condiții vitrege,
în ciuda evidentei zădărnicii. Vezi,
la noi nu se poate. Cine pățește
prea multe, are prea puțin chef să
aprecieze sublimul unuia care pă-
țește lucruri închipuite sau o pățește
din pricina unei închipuiri. Noi am
trăit în realitate asemenea grozăvii.
Prea multe din nedreptățile împo-
triva cărora luptă Don Quijote sînt
imaginare. Dacă-mi amintesc bine,
el vedea într-o turmă de oi niște
dușmani ascunși. Ei, la noi, chiar
erau niște dușmani. Nu era o simplă
turmă de oi inofensivă. Sau întîl-
nea în cale o slugă bătută de stă-
pînul său, și imediat își imagina că
era o victimă nevinovată, iar bătă-
ușul un monstru ; se vedea apoi că
sluga era un șmecher care nu știu
ce treabă nu făcuse și care me-
rita să fie bătută. La noi, lucrurile
stăteau altfel, erau mult mai rele,
au fost sute de ani mult mai rele.
Venea peste casa românului
străinul, turcul sau cine venea
și cu adevărat, smulgea copilul de
la sînul mamei, ca să-1 ducă sulta-
nului, drept bir în semn de vasali-
tate. In timp ce Spania, ce ocupație
a suferit ? Mi se pare că o singură
ocupație, cea arabă. în orice caz.
Spania, la rîndul ei, a fost o putere
triumfătoare.
— Pe vremea lui „Don Quijote",
era cea mai mare putere din lume.
— Trăia Filip al II-lea. Și pe ur-
mă noi știm că din Spania au por-
nit conchistadorii care vînau oa-
meni cu cîinii pe noul pămînt des-
coperit, în America. In stampele
la care ne uităm, vedem spanioli
vînînd indigeni și ucigînd. Nu la ei
în țară se petreceau aceste orori,
ci ei le provocau în altă parte.
— Și totuși s-a întîmplat ca ero-
ul cel mai puternic al cărților
dumneavoastră — care nu sînteți,
după cum se vede, un admirator fă-
ră rezerve al lui Cervantes — să
fie comparat cu Don Quijote, iar
comparația să facă o anumită ca-
rieră în critică. A pornit de la o
afirmație a lui S. Damian, care zi-
cea că „Ilie Moromete repetă într-
un sens o experiență de Don Qui-
jote". Cîțiva ani mai tirziu, un alt
critic, Marin Mincu, îl contrazicea
întîi pe S. Damian și susținea că
nu există o legătură între Moromete
și Don Quijote, iar apoi se contra-
zicea și pe sine spunînd că Moro-
mete „e mai profund în gratuitate"
c i e t a t e
decit Don Quijote, adică făcea to-
tuși comparația. Există ceva comun
între cele două personaje ? Sigur că
și Moromete și Don Quijote sint
oameni buni, inteligenți, generoși,
și unul și celălalt nu văd la un mo-
ment dat realitatea, dar aceste
cîteva lucruri se pot spune despre
aproape orice erou din literatura
universală, și despre Pierre Bezu-
hov, și despre Mîșkin, și despre
Ladima. Asta nu înseamnă că toți
aceștia repetă experiența lui Don
Quijote. Atitudinea lui Moromete
poate fi, intr-un episod, donquișo-
escă, dar cred că nu există om
care să nu fi avut, măcar o dată in
viață, o asemenea atitudine...
— O cultură, chiar dacă nu este
integrată și pe planul difuziunii,
este fără voia ei integrată într-un
anume spațiu geografic. Europa are
o cultură în care idei și teme, filo-
zofii și cieații, circulă de la o țară
la alta, cu o forță mai mare sau
mai mică. Asta ține de specificul
culturilor naționale. Unele sînt in-
teresate mai mult de un anume as-
pect al activității umane, altele de
altul. In Italia și în Franța a apărut,
sub o formă comună, aceeași idee
(guvernînd două mari opere, „Di-
vina Comedie" și „Comedia umană"),
ideea de comedie, arta fiind văzută
ca un amplu spectacol. Ideea e re-
luată și la noi. Au fost scriitori care
au văzut arta ca un spectacol făcut
să copleșească pe cititor. Intre ei
stă la loc de frunte Eminescu. care
este marele nostru poet : ideile sa-
le, stările sale sufletești, predispo-
zițiile sale cele mai intime sînt ca-
racteristice romantismului german ;
el rămîne însă un poet original a-
tît prin tragismul său, care este
deosebit de cel al romantismului
german, cît și prin forța sa de ex-
presie specifică geniului și reprezen-
tînd virtuțile creatoare ale poporu-
lui nos'ru, în acel timp și nu nu-
mai în acel timp. Există, deci, te-
ma artei ca spectacol. Există și
tema eroului contemplativ, a omu-
lui care, fără a disprețul activita-
tea, își dă seama că insul care e
numai activ își consumă viața și nu
înțelege nimic din ea, pentru că
devine robul acțiunii. Să vezi via-
ța, s-o contempli, nu neapărat ca
pe un spectacol, ci ca pe un lucru
de al cărui secret trebuie să te pă-
trunzi, să te uiți la oameni, la soa-
re, la tot ce există e însă o plăcere
în sine, pură, misterioasă, e aproape
un viciu. Din pricina asta, acestor
oameni li se întîmplă tot felul de
nenorociri. Nu dau exemple nume-
roase, dar mă gîndesc la eroul lui
Lermontov, la Peciorin, la unele
personaje ale Iui Balzac, la Oblo-
mov. Tema aceasta, a omului con-
templativ, e demnă de cea mai ma-
re atenție ; de fapt, aici se pune în-
trebarea ce este viața : un prilej de
acțiune sau un prilej de contem-
plare. Cel care alege un drum și
merge pînă la capătul lui devine
erou, erou de dramă. Un asemenea
erou e doamna Bovary, o eroină din
galeria celor cu aspirații neîmpli-
nite, cunoscînd, ca și Don Quijote.
acea stare sufletească care ne face
să aspirăm spre ceva care nu există,
sau spre ceva care este, dar pute-
rile noastre și condițiile noastre de
trai nu ne permit să-1 atingem.
Doamna Bovary găsește cîțiva băr-
bați pe care îi iubește, dar se do-
vedesc niște țipi comuni, neintere-
sanți. Urmează, bineînțeles, prăbu-
șirea, inclusiv ruina materială. Cine
are asemenea aspirații ajunge ne-
greșit la ceea ce ajunge și doamna
Bovary, adică e încolțit de griji și
de necazuri care, în cele din urmă,
îl copleșesc. In literatura română,
un conteplativ al naturii este ,5a-
doveanu, un om care, așa cum am
mai avut ocazia să spun, integrează
ființa umană în natură ca pe o vie-
tate de un gen deosebit. Pe planul
unei mari finalități a naturii, omul
nu are o soartă mai fericită decît a
lupului, a peștelui ; între vînător și
vînat nu se cască o prăpastie. Lu-
poaica trebuie și ea să-și hrănească
puii, după cum ne amintește el în-
tr-o frumoasă povestire de a lui ;
lupoaica vînează și le aduce puilor
să mănînce; iar în vremea asta este
ea însăși pîndită și în cele din urmă
vînată. Sadoveanu arată aici că, în
natură, lupta speciilor, dintr-un a-
nume punct de vedere, este un fe-
nomen la care trebuie să ne închi-
năm. Și te întrebi chiar, cine are
dreptul să distrugă o specie ? O
specie de păsări, să zicem. Dar, spre
liniștirea noastră, tot Sadoveanu a-
rată că păsările sînt atît de nume-
roase —, mai numeroase decît oa-
menii •—, îneît vînarea lor nu re-
prezintă o tragedie. Dimpotrivă.
Rămînînd toate în viață, s-ar înmul-
ți prea tare, ar invada pămîntul. In
orice caz, pagina aceea, în care el
spune că planeta noastră este de
fapt o planetă a păsărilor, nu a oa
menilor, este de o mare poezie. Te-
ma asta are un caracter universal ;
peste tot, și la asiatici, în special la
asiatici, există viziunea asta care în-
globează sau are tendința de a în-
globa într-un singur tot, oameni și
animale, păsări și ape. Cred că Sa-
doveanu este, din acest punct de ve-
dere, un scriitor asiatic. Moromete
al meu este și el un contemplativ,
iar drama Iui este drama contempla-
tivității, de care pomeneam mai
înainte. Iluziile lui sînt prezente, a-
devărate, dar el nu acționează. Ca
să fie un Don Quijote, Moromete ar
fi trebuit să acționeze în spiritul
iluziilor lui. Dar ce interes aș fi
avut eu — și ce interes are orice
scriitor — să imite pe altcineva, să
imite pe alt scriitor, altă carte ?
Chiar dacă realitatea ne-ar îndrep-
tăți să facem asta.
— Spuneați că, pentru a semăna
cu Don Quijote, Moromete ar trebui
să acționeze în sensul iluziilor lui.
Cum adică ? Vă rog să încercați să
dați un exemplu. Intr-o împrejura-
re oarecare, cum ar fi procedat Mo-
romete, dac-ar fi fost Don Quijote?
Ar trebui întîi precizată iluzia, și
apoi să vedem cum ar fi acționat
in sensul acelei iluzii.
— Una dintre iluziile acestui e-
rou este că lumea ar putea trăi fă-
ră bani, iar poziția asta e a țăra-
nului patriarhal. El simte că pute-
rea banului — care devine din ce
în ce mai mare în timpul său, cînd
el însuși a ajuns mic proprietar de
pămînt — îl pune în situația de a
face din producția sa, o marfă. E
dator să muncească pentru a-și în-
treține familia, dar să muncească
într-un anume stil, și anume produ-
cînd cereale pentru sine, dar și pen-
tru a le vinde. E nevoie să dobîn-
dească bani. Și nu numai pentru
plata, hai să zicem, a impozitelor
și a altor obligații cetățenești, ci în
general, pentru a avea un element
de siguranță împotriva nenorociri-
lor care pot apărea în viața colec-
tivității agricole : secetă, lipsuri. Da-
că omul are ceva bani, cumpără din
altă parte și în felul ăsta se pune
la adăpost. De asemenea, trebuie
să aibă bani și pentru a se dez-
volta. Au apărut mașinile, care
pot să-i ușureze, să-i schimbe, să-i
revoluționeze munca, să-i dea posi-
bilitatea să nu mai crească atîția
cai cîți ar avea nevoie într-o eco-
nomie tradițională, autarhică, ci
mai puțini, un singur cal pentru
trasportul persoanei lui și, în rest,
să aibă un tractor pentru muncile
cîmpului, pentru arat și semănat.
Deci, banul înseamnă un atac bru-
tal la adresa iluziei cu care se nu-
trește personajul, că el, cu pămîntul
lui și cu copiii lui, cu ce are, poate
continua să trăiască liniștit, că nu
va fi nevoit să intre în cursă Da,
e adevărat, vede și el, țăranul este
atras în această cursă. Dar încotro
o să meargă ? Spre ce ? Neliniștea
unor asemenea întrebări îl determi-
nă pe erou să rămînă pe poziția lui
pînă la sfîrșit. Cum ar trebui să ac-
ționeze Moromete, eroul meu, în spi-
ritul iluziilor lui ? Răspunsul este
că el și acțioinează în acest spirit,
și sigur că în acest sens are o tră-
sătură donquijotescă. Să ne reamin-
tim. Întîi că el îi ia în rîs pe co-
piii Iui, care vor să cîștige bani.
Asta-i acțiune, nu ? Vrea să-și păs-
treze copiii, să-i învețe felul său de
viață, să muncească la cîmp, iar
cu surplusul de cereale, care o fi,
n-au decît să se ducă să-1 vîndă Ia
munte sau la baltă. Asta ar fi una.
Al doilea : el nu cedează atunci cînd
acești copii stăruie în dorința lor de
a-și face altă viață decît cea tradițio-
nală și nu acceptă, luptă cu dispe-
rare să-și păstreze copiii lîngă el.
în finalul primului volum, le admi-
nistrează acea bătaie crîncenă. Dar
nu este o bătaie, ci un gest de dis-
perare, prin care încearcă să-i obli-
ge să rămînă ceea ce ar trebui ei
să fie, după părerea lui, adică ță-
rani adevărați. în volumul doi,
asistăm la o altă acțiune, tot de
natură donquijotescă : îl dă pe unul
din băieți la școală, dar în același
timp începe o trudă de cîțiva am
de zile, stăpînit de un gînd, un
gînd bizar, pentru un om ca el,
care a dat dovală de atîta lucidi-
(continuare în pag. 11)
Florin MUGUR
* Din volumul Convorbiri
cu Marin Preda, în curs de
apariție.
3 —Convorbiri literare
Pămîntul tării
»
Pămîntul prin care liniștea trece
Vine spre mine acum,
Pămîntul tării, suind spre iarnă.
Vine spre mine acum.
La ușă respiră, aproape,
Spre mine acum,
Cu dulce ispită, cu stele pe degete
Pămintul, aproape.
Și ora e gravă și legea lui e eternă.
Curînd, va începe viscolul să mă poarte
Printre stele și zimbri
Pe albe cărări.
Un demiurg poate crea
Un demiurg poate crea o pasăre
Cu aripi de pulbere reci,
Cînd iarna e lungă
Și tînăr petreci.
Cu pleoapa inghetată printre brazi.
Ei fluieră tot mai subțire,
Pînă în vaier recazi
Și vaierul prinde, dulce, să se resfire...
lirism și accesibilitate
Publicului cititor 1	se oferă
astăzi cu dărnicie	cărți de
versuri, a urmări în această
direcție producția	editorială
dintr-un singur an, spre exemplu,
presupune un foarte serios efort,
în presa literară — și	nu numai
în presa literară — se vorbește
despre avalanșa editorială în fața
căreia cititorul poate apărea deru-
tat, neputincios (mai ales în cazul
autorilor neconsacrați) să selecțio-
neze, să diferențieze volumul va-
loros de cel care se vrea ca atare.
Desigur, faptul că se scrie mult
este îmbucurător. Faptul că se pu-
blică mult vine să scoată în evi-
dență anumite trăsături ale clima-
tului cultural din țara noastră, pune
în lumină condițiile materiale excep-
ționale de care se bucură literatura
în genere. Acceptînd ideea că există
condiții pentru a se publica mult,
și pornind de la realitatea că se
procedează ca atare nu înseamnă
că „piața literară- (ca să folosim
o expresie mai puțin literară) ab-
soarbe orice. Producțiile mediocre
și submediocre ajunse la cititori
mai puțin informați pot crea o im-
presie falsă asupra ceea ce repre.
zintă în ansamblu poezia română
de a/', poezie ale cărei indiscutabile
valori continuă în chip fericit o
tradiție extrem de exigentă. Criticii
îi revine rolul de a contracara pro-
liferarea mediocrității, de a o de-
nunța cu obiectivitate și simț de
răspundere (nu cu mai puțină cla-
ritate !), asumîndu-și delicata, dar
nu mai puțin utila misiune de a
stabili o scară a valorilor (nu e
vorba, evident, de o schemă rigidă)
care să înlesnească cititorilor o per-
cepție de ansamblu mai exactă.
Cîștigul e atît de partea cititorului,
cît și de partea poeziei.
Existența publicului este binecu-
noscută. A nu o accepta sau a o
ignora înseamnă a judeca îngust,
a ceda în fața unor teorii nefon-
date (e vorba de acele teorii care
se referă la privilegiul „inițiaților"),
înseamnă a scoate poezia din cir-
cuitul normal al difuzării ei, a-i
crea o existență automată, în sine,
prin aceasta ireală. Nimeni nu
poate justifica azi ezoterismul ca
trăsătură necesară a poeziei, ca mar-
că a profunzimii și a complexită-
ții. Aceasta pentru simplul motiv
că valoarea, și de aici capacitatea
poeziei de a emoționa, nu este condi-
ționată de o astfel de complexitate
artificială (dacă este într-adevăr
complexitate) în care, în cel mai
bun caz, noutatea, insolitul pot fi
socotite elemente de diferențiere și
deci false peceți ale valorii.
Accesibilitatea poeziei nu se pre-
zintă atît ca o chestiune de deschi •
dere la public (ceea ce nu înseamnă
că ocolește acest aspect), nu ține de
ceea ce numim în mod obișnuit
expresie clară, univocă din punct
de vedere al semnului lingvistic,
eminamente logică în ceea ce pri-
vește informația. A fi accesibil în
seamnă în primul rînd „a lovi în
plin" (de multe ori prin procedee
mai greu de explicat), a face să
vibreze puternic acele resorturi in-
time ale sufletului uman, înseamnă
a găsi o „lungime de undă" prin
care să se poată stabili o legătură
de eficacitate (artistică) maximă cu
un număr cît mai mare de oa-
meni ; acești oameni sînt cititorii
dintr-un anume loc și ai unui anu-
me timp, idealul fiind multiplica-
rea la infinit a acestor circuite ma-
gice. Dintr-un anume punct de ve-
dere, poetul nu are nimic de as-
cuns cititorului său, iar dacă formal
pare că o face este pentru că, prin
ceea ce el încearcă să decupeze, să
A trecut steaua
Pe la fereastra mea a trecut steaua
Intr-o vreme de îndoială, pe cînd
încolțeau trandafirii de toamnă.
Gongul bătea singur.
Gonaciul apei blind se adumbrea.
Prin întuneric intr-un tirziu,
aș fi putut visli.
Prin brațele mele curgea rîul.
Lumina a lăsat atunci acea tulburare
Era printre mesteceni
Era printre mesteceni o lumină,
de fiecare se-ntreba
de unde vine,
cînd va trece,
cu pași pe ape, lin, ea ne urma.
Era printre mesteceni o lumină
sau fiară tristă care ne privea__
mistifica
prin
e v a z
Cuvîntul „evazionism11 a căpă-
tat o circulație mai pronunța-
tă în publicistica noastră li-
terară abia în ultima vreme, în ul-
timii cinci ani, să zicem. Ceea ce
nu înseamnă că el este un „nou
născut". Ne amintim că am întîl-
nit atît problema ca atare cît și
cuvîntul la Călinescu, încă în 1962,
într-o Cronică a optimismului din
2 noiembrie : „Ce-mi pasă de eveni-
mentul diurn și efemer ? zice ar-
tistul de pretenții puriste și evazio-
niste. Răspund : Marea artă, născu-
tă din pasiune și frămîntare, se
naște numai atunci cînd artistului
îi pasă de Hecuba... și de Cuba“.
Ce este evazionismul ?
Este tendința de a fugi de reali-
tate, de a se debarasa de ea. Dar
de ce această fugă ? Cauzele pot
fi mai multe :
1)	Neacceptarea, principială și
organică, a realității. Scriitorul, ne-
mulțumit de o realitate care-i con-
trariază gusturile și idealurile, se
refugiază în himere, reverii, lumi
ficționare, utopice etc. E cazul mul-
rea
i o n i s m
tor romantici. In cadrul societății
noastre, pentru al cărei triumf scri-
itorul e alături de toată suflarea,
această cauză, firește, nu acționea-
ză.
2)	Dificultatea realității. A con-
tura, prin scris, un tablou plauzi-
bil al unui fragment de viață —
spunem un lucru știut — nu e la-
ndemîna oricui. Chiar cei care nu
sunt scriitori vor fi observat cît e
de greu să descrii veridic și viu o
întîmplare, un fapt, un episod. Scri-
itorul alege soluția, facilă, a evazio-
nismului, atunci cînd simte că rea-
litatea îi scapă. Evazionismul acuză
o insuficiență a simțului concretu-
lui. De acord, acest evazionism poa-
te fi involuntar, în sensul că scrii-
torul e perfect convins de autenti-
citatea și însemnătatea relatărilor
sale, în fond foarte depărtate de e-
sența realului ; avem de-a face, în
acest caz, cu o auto-înșelare, a că-
rei sorginte e fie în lipsa de talent,
fie într-o structură psihică defor-
matoare. Scriitorul e de bună cre-
dință, caută să vadă exact și să
scrie în consecință, dar cuvintele,
fluxul lor, îl trag spre eroare. Dacă
e lipsă de talent, scrierea va fi fa-
dă, lumea înfățișată va avea contu-
rurile estompate, neclare. Evazio-
nismul echivalează aici cu o lipsă de
precizie, de pregnanță. Dacă e o
structură psihică deformantă, lumea
transpusă în pagină va fi lizibilă,
dar va deruta: „Da, interesantă
poveste, dar unde se pot întîmplă
asemenea lucnuri, de ce, și ce vor
ele să spună ?". în ambele varian-
te, plasarea în timp și spațiu e
defectuoasă.
Voluntar fiind, această speță de
evazionism e mai blamabil. Scrii-
torul constată lucid că nu are for-
ța necesară pentru a se desfășura
vast și a fora adine, și se „conso-
lează" cu investigarea luxuriantă
a frămîntărilor și tramelor (sau dra-
melor) mărunte, de mîna a doua.
S-ar putea obiecta : nici un scriitor
nu va recunoaște că obiectul aten-
ției sale este secundar. în replică,
vom semnala că există, obiectiv, o
ierarhie a însemnătății faptelor, și
că deci, la talente presupus egale,
va interesa mai mult istoria de-
venirii unui om odată cu vremilM
sale, decît (ca să folosesc un exem-
plu ajuns. .. clasic) istoria unei
muște între două geamuri.
3)	Desconsiderarea adevărului.
Și numai greierele
Și numai greierele nopții cunoștea același drum
Și tainele fintînilor
Crengile închipuiră pe cer, pină la ziuă
o constelație nouă.
Doar sufletul nostru, neschimbătorul, călătorea.
Din cînd în cînd se tulbura o apă-n adincul său
Iar după ploaie
la marginea pădurii răsăreau ciuperci
și fluierau mesteceni...
Din cînd în cînd ceva bătea din aripi :
ca teama de-a-ncorda definitiv un arc.
sensul
angajării
(urmare din pag. I)
închipui acum un scriitor adevărat
lipsit de idei. Literatura este un
mijloc complex de comunicare și
înrîurire asupra omului, ea poate
să-1 determine să înțeleagă mai pro-
fund sensurile majore ale vieții, să
cuprindă un orizont uman cît mal
larg și să aspire spre cele mai înal-
te culmi ale omenescului; un instru-
ment deosebit de puternic capabil
de a face ca oamenii să-și amplifice
experiența, să identifice ceea ce au
trăit și să cunoască sentimente, în-
tîmplări netrăite și, în consecință,
să ia atitudine față de ele, să fie
în stare să discearnă ceea ce este
nociv omenescului.
Spuneam mal sus că acțiunea
umană în general are o in-
tenție, un scop. Scopul litera-
turii noastre nu poate fi altul
decît cel al societății în care trăim:
de a transforma continuu omenescul
în mai omenesc, de a ajuta cu „u-
neltele" ei la făurirea omului nou
pe măsura umanismului socialist. In
strînsă legătură eu această idee, cre-
dem că este necesar ca revistele
noastre să ia în discuție o serie în-
treagă de noțiuni des folosite dar,
tot de atîtea ori înțelese greșit sau
numai în anumite părți ale lor, pe
care cîteodată le absolutizăm, încer-
cînd să ne justificăm propriile slă-
biciuni : necunoașterea realității so-
cialiste ce ne înconjoară sau lipsa
de talent. Este știut că literatura ca
oricare artă, are un statut de auto-
nomie relativă, este un fenomen
specific, cu legi proprii de dezvol-
tare. A înțelege numai din acest
unghi literatura, actul de creație și,
mai ales, a-1 absolutiza ni se parc
o eroare. Literatura, cu statutul ei
de autonomie relativă, este o parte
integrantă a societății noastre, o
componentă specială a concepției
largi despre omul de astăzi și cel
de mîine, capabil să se perfecțio-
neze continuu, să devină mai om,
în funcție de idealurile care se
nasc în realitatea înconjurătoare, so-
cialistă. Stabilit odată scopul socie-
tății noastre, literatura nu i se poate
sustrage. îndemnul secretarului ge-
neral al Partidului, tovarășul
Nicolae Ceaușescu, adresat scriito-
rilor la Conferința lor Națională din
acest an ___ „Faceți ca operele voas-
tre să servească poporul" — sinteti-
zează lapidar tocmai această supre-
mă datorie ce o au literatura și
slujitorii ei. Exemplul marilor noștri
înaintași din literatură merită cu
prisosință repetat de noi astăzi, la
dimensiunile noii lumi pe care ne-o
construim aici, pe pămîntul româ-
nesc. Această dorință și datorie nu
umbrește cu nimic sensul fundamen-
tal al noțiunilor de libertate și de
valoare — ca să ne referim doar la
ele — ci dimpotrivă, numai astfel
libertatea de creație și valoarea
creației capătă consistența reală.
„Libertatea" de a descrie agonia u-
nei insecte, de a-ți etala niște firave
senzații, escamotînd ceea ce fră-
mîntă cu adevărat pe semenii tăi,
falsificînd fie prin înnegrire, fie
prin înrozire momentele hotărîtoare
ale vieții lor, s-a dovedit o „liber-
tate" dacă nu nocivă, cel puțin in-
utilă și penibilă.
Aceste lucruri sînt bine știute
le noi și, credem, atît de evi-
dente, îneît sînt acceptate de
toți. Atunci ce rost au ase-
menea rînduri tipărite aici, cu cine
polemizăm, de cine ne delimităm ?
Aminteam mai sus de unele cărți, pe
care citindu-le, îți pui întrebarea '
ce au ele comun cu timpul nostru?
4 —Convorbiri literaro
eludeze în discursul său poetic,
tinde să dea o maximă eficacitate
emoțională acestei comunicări de
tip special, conferindu-i prin folo-
sirea într-un anume fel a cuvinte-
lor sensuri multiple, fundamentale.
Poetul nu-și poate permite com-
plicarea gratuită a argumentelor cu
care vrea să convingă pe alții (poe-
zia este un anume fel de argumen-
tare, de persuasiune) căci, procedînd
astfel, riscă să le suprime. Dragos-
tea de viață, de natură, de patrie,
dragostea de om devin accesibile,
e drept, nu prin simpla lor afir-
mare (existența unor astfel de sen-
timente este, evident, o premisă ne-
cesară), dar tot așa, învăluirea lor
în straturi succesive de sensuri ce-
țoase pentru obținerea chipurilor,
a unei complexități și forțe de con-
vingere sporite se dovedește o ope-
rație care face deservicii sentimen-
telor în cauză.
Talentul are acea capacitate de
a intui cuvintele apte să traducă
în chipul cel mai adecvat emoția.
Pînă la un punct, poezia poate fi
considerată o alegere savantă de
termeni. E vorba de un stadiu ne-
cesar, dar nu unic, de obiectivarea
emoției, de transpunerea ei într-un
sistem de referință inteligibil pen-
tru toată lumea. Operația este dic-
tată de un impuls afectiv sau idea-
tic individual care, separat de cu-
vînt, deci acceptat în formă pură,
este un embrion artistic și nu un
„organism normal". Emoția intensă
și cuvîntul, luate izolat, sînt ele-
mente, poezia este substanța care
le subînțelege și care, desigur, este
anulată de absența unuia sau a
altuia.
Poetul autentic ar fi acela care,
figurat vorbind, are tăria de a
„renunța11 la cuvinte, căci cuvîntul
poate deveni la un moment dat os-
til emoției, distrugînd-o. Se știe,
în poezie platitudinea nu se confun-
dă cu simplitatea, cu claritatea.
Există platitudini ca rezultat al
unor complicații de aparență, ase-
menea unor străluciri scurte, fapt
ce corespunde unui fond emoțional
nul sau adus în acest stadiu. Sub
aparența complexității, cititorului îi
sînt oferite surogate poetice, invo-
cîndu-se in cazul respingerii lor
argumentul incompetenței.
Marile noastre sentimente sînt
puține la număr (și poate de aceea
sînt atît de puternice), modalitățile
de a fi exprimate sînt infinite. A
intra în contact cu opera de artă
înseamnă a identifica acele senti-
mente, a le resimți, și, în consecință,
a le adinei. Fără îndoială, trebuie
să existe pasiunea căutării, perseve-
rența, acel apetit care este în bună
parte nativ, în bună parte dobîn-
dit, format. Dar nimic nu poate su-
plini absența sentimentelor, (absen-
ță este și pura lor enunțare), nici
chiar o nemaipomenită originalita-
te, o frapantă inteligență, un sedu-
cător rafinament etc. Astfel de atri-
bute, și mai sînt multe altele din
aceeași sferă, devin, în clipa absen-
ței constantelor despre care vor-
beam, accesorii ale unei absențe,
elemente ce pot suscita un interes de
moment, pot trezi admirații efe-
mere, inconsistente. Cititorul simte
întotdeauna această absență ; cel
avizat o denunță, cel obișnuit o
contestă tacit. Ea poate fi desvălui-
tă cu claritate, așa cum poate fi
mistificată, savant poleită, și, cel
mai eficace mijloc de a ascunde
nimicul este supralicitatea aparen-
țelor. Cuvîntul ca mod concret de
existență a poeziei poate exista la
rîndul său și sub aparența poeziei,
posibilitățile pe care le oferă în ce-
ea ce privește rimarea poeziei sînt,
de asemenea, infinite.
Valorile literare au apărat din
totdeauna valorile umane. A le a-
păra este tot una cu a le conține,
a le afirma, a le recrea. Numai
astfel se justifică noutatea, căută-
rile, experimentele. Noutatea este
respinsă în clipa în care înseamnă
o altă modalitate de a nu spune
nimic.
în fața poeziei ci itorul are foar-
te rar sentimentul relaxării, al di-
vertismentului. Mai mult decît o
piesă de teatru sau un roman, spre
exemplu, (nu-i vorba de orice pie-
să de teatru sau de orice roman)
poezia solicită. Solicită prin aceea
că surprinde în chip laconic expe-
riențe capitale, nu-și poate permi-
te digresiuni, încearcă descifrarea
unor stări complexe și esențiale tot-
odată, pornește la refacerea unor
senzații de maximă acuitate. Citi-
torul intră în acest joc de bună
voie, încearcă el însuși în astfel de
momente o forțare a textului spre a
surprinde o pluralitate de sensuri.
Sesizarea lor este de cele mai mul-
te ori o operație inconștiență, in-
traductibilă, sau greu traductibilă
în limbaj logic. Poetul însuși mi-
zează pe acest lucru. Colaborarea
sa cu cititorul apare ca un fapt ine-
rent, existența, necesitatea ei sînt
semnele realizării poetice. Arătam
mai înainte, jocul aparențelor este
în această situație un pericol. Plu-
ralitatea de sensuri devine o plura-
litate forțată, nu una care se im-
pune ca plauzibilă și verificabilă.
„Eu am vrut să spun cutare lucru
— afirmă poetul X — ce să fac da-
că n-am fos1 înțeles ? Uite, cuvîn-
tul cutare trimite la cutare lucru,
deci cutare înseamnă cutare11 etc.
Asemenea interpretări sînt dezolan-
te și, bine înțeles, precedentele lor,
adică textele sînt descurajatoare.
Cine trebuie să se considere neîn-
dreptățit ? Cititorul căruia i se ofe-
ră astfel de mostre de incoerență
sau cel care, de fapt, inițiază ase-
menea dubioase tranzacții ? Răspun-
sul cred, e limpede. Exigența citi-
torului se „reduce" la un singur
lucru : găsirea în textul poetic a
acelor sentimente și idealuri familia-
re prin măreția lor omului, a acelor
sentimente și idealuri care au fă-
cut ca nobile aspirații umane să
devină izbînzi.
Faptul că în România de as4ăzi
cultura este un bun al tuturor, po-
porul venind spre cultură cu dorin-
ță avidă de cunoaștere și de înțe-
legere, atitudinea artistului trebuie
să fie unică, fermă : el irebuie să
slujească poporul, oferindu-i acele
opere demne de faptele și de țe-
lurile sale. Poetul, căci despre el
ne-am ocupat în aceste însemnări,
este dator să simtă omul și timpul,
să comunice cu acest om și cu acest
timp, deci este dator să se ridice
la dimensiunile umane și istorice
ale contemporaneității. El nu tre-
buie să scrie „pe înțelesul tuturor-1
pentru că nu se pune problema să
se coboare la o anume treaptă de
înțelegere așa cum lasă să se între-
vadă expresia citată. Prin ceea, ce
scrie, el are datoria de se ridi-
ca la înălțimea acelor idealuri
care caracterizează societatea
noastră, are datoria să satisfacă în
chip onest și responsabil setea
crescîndă de cultură a unui popor
pentru care cultura a fost întotdea-
una parte integrantă a marilor sale
prefaceri istorice. Astăzi cultura îi
este o prezență familiară și, ca ata-
re, în nici un moment nu i se poate
pune la îndoială competența, gradul
înalt de receptivitate a noului.
Dan DRAGOMIR
Cea mai gravă formă de evazionism
literar este cea în care scriitorul
hotărăște, deliberat, escamotarea
realității, din convingerea că plăs-
muirile sale, pe coordonate fante-
ziste vor avea mai multă valoare
decît transfigurarea fidelă a realu-
lui, pe coordonate date, existente.
Aici e viciul atins de Călinescu :
„ce-mi pasă mie de evenimentul
diurn și efemer?", anume confuzia
dintre cotidian și efemer. Practicia-
nul unui atari evazionism socotește
că ceea ce se petrece sub ochii lui
intră exclusiv în atribuțiile reporta-
jului, că suferă de păcatul ime-
diatului, că arta trebuie căutată în
abstracțiunile eterne. El uită că
marea creație constă tocmai în a
extrage eternul din diurn. Faptul
că apa e peste tot aceeași nu ne
scutește să studiem rîurile. Evazio-
nismul de acest gen e, într-un fel
invers ca-n proverb : el nu vede
copacii din cauza pădurii, nu vede
oamenii din cauza... Omului. Dis-
prețuiește imaginea vie în favoarea
reprezentărilor abstracte. Trebuie
să i se aducă aminte câ majorita-
tea capodoperelor prozei (și chiar
si ale poeziei) au fost inspirate de
i alitatea contemporană autorilor.
Petroniu a scris despre desfrîul
timpului său, Dante n-a ezitat să
introducă în divinul poem ecouri
ale luptelor politice din cetatea sa,
Rabelais, sub aparența fantasc-bur-
lescă, și-a scrutat cu maliție epoca.
Legăturile primejdioase au dovedit
cum se poate surprinde, chiar din-
țr-un unghi restrîns, atmosfera mo-
rală și socială a unui veac. Marile
romane ale secolului trecut (Balzac,
Stendhal, Flaubert, Zola, Dickens,
Tolstoi, Dostoievski) sunt toate fres-
ce avînd ca subiect viața deocam-
dată.
Vocabula nu e întru totul a-
decvată fenomenului. „Evazionism"
sugerează ideea de evadare. Or, a
evada din realitate presupune că
realitatea constrînge, oprimă, silni-
cește — ceea ce e desigur aberant.
Scriitorul României socialisto, are
bune temeiuri să îndrăgească anii
pe care-i trăiește. A „evada" e
un cuvînt dur și străin chestiunii.
Evazionismul e mult mai aproape
de evaziv. în acest sens, evazionis-
mul apare ca un opus al angajării.
In loc să fixeze ceea ce e „arzător"
(deci tensionat, dinamic, complex),
preferă parabola în doi peri. Eva-
zionismul evită marile învolburări
pentru apele călduțe. După cum re-
marca Marin Preda (într-un eseu
deschizător de drum în procesul in-
tentat evazionismului), există un
evazionism literar și unul social,
primul fiind expresia celui de-al
doilea. Intr-adevăr, scrisul fiind
armă, a o folosi pentru a trage
în muște e o tristă dezertare. Rostul
suprem al scriitorului e de a fi un
Faust căruia-i reușește oprirea
timpului. El e Demiurg în măsura
în care o lume va trăi, cu adevă-
rurile și erorile ei, cu strălucirile
și petele ei, cu victoriile și ezitările
ei — în paginile pe care le lasă.
Dar, cum am văzut, evazionismul
este și un mod de non- sau anti-
realism. O imagine palidă este, la
urma urmelor, o imagine falsă. Pos-
teritatea nu ne va judeca după ar-
ticolele teoretice, ci după gîndurile
și acțiunile din romanele noastre.
Cît adevăr, atîta viață.
¥
Această idee a fost cu acuitate re-
liefată de Tezele Conferinței națio-
nale a scriitorilor : „.. .N-au lipsit
nici cazurile cînd creația literară
contrazicea profesiunile de credință
scriitoricești, vădind preocupări mi-
nore, lăturalnice, fără vreo legătură
serioasă cu realitățile vieții, sau
chiar evazioniste. Din destule roma-
ne și piese de teatru lipsesc con-
tradicțiile adevărate ale vieții noas-
tre, conflictele cu semnificații so-
ciale adînci, fiind înlocuite cu dra-
me singulare și nesemnificative, cu
frămîntări individuale sterile, cu
speculații abstracte. Lărgirea tema-
tică a fost înțeleasă de unii ca o
ocolire a temelor majore. Investi-
garea întregii sfere a omenescului
a fost uneori înlocuită prin canto-
narea în zonele sufletești obscure,
abisale, în stările anxioase și depre-
sive, în cîmpul reflexelor indivi-
dualiste și reveriei gratuite11.
Se degajă din aceste constatări
încheierea că evazionismul, este o
subminare a realismului. Orice car-
te este, cu sau fără vrere, o măr-
turie. Bineînțeles, fiecare face „de-
poziție" despre ce a văzut și cît.
Dar dacă cineva aflat pe o mare
furtunoasă și sublimă în zbuciumul
ei va remarca doar bețele de chi-
brit ce plutesc la suprafață, ori-
cine va concede că avem de-a face
fie cu o deplorabilă îngustime su-
fletească, fie, mai rău. cu o intenție
minimalizantă.
Realismul, ca mod de a simți și
scrie viața, nu e deloc „nețărmurit11
— dar, din alt unghi de vedere, e-
xistă un realism sine qua non al
oricărei opere realmente reprezen-
tativă. Dintotdeauna realitatea a
handicapat fantezia. Aplecarea
în afara sinelui a produs, fără ex-
cepții, mai mult și mai profund de-
cît au'ocontemplarea. Arta atinge
grandoarea numai cînd. își asumă ce-
ea ce e grandios în viața fenomena-
lă. (Exemple ? Iliada, Cidul, Mize-
rabilii, Război și pace, Răscoala).
Incontestabil, nu doar grandiosul e
obiectul artei. Vuietul mării se au-
de și-ntr-o măruntă scoică.
Evazionismul este, prin urmare,
un refuz, o escamotare sau o de-
zarticulare a realului. Realismul a-
patic, anemic sau minor e tot eva-
zionism. Naturalismul, aidoma, pen-
tru că autorul, în loc să contemple
de la înălțime freamătul vieții, pri-
vește prin microscop firicele de
praf. Ceea ce s-a numit „onirism11
(în proză) e, iarăși, searbăd evazio-
nism. Căci oricît ar fi de fascinantă
lumea visului, adevărurile esențiale
sunt produsul stării de veghe, de
luciditate. Și apoi, e cel puțin mes-
chin a prefera miriadelor de fapte
și frămîntări sub regim solar, fan-
tasmagoriile, fie și simbolice, ale
omului dormind.
Dar evazionismul, în ultimă anali-
ză, este și o abdicare de la prin-
cipiul umanist. Literatura înaltă a
fost mereu un reflex al celor mai
presante întrebări ale omului asu-
pra lui însuși. Ignorîndu-le, evazio-
nismul se trădează ca literatură
pentru nimeni.
Mihai PREDEANU
— ne mai discutînd realizarea lor
artistică cu totul submediocră. Din
fericire maculatura literară de acest
gen nu caracterizează literatura
noastră actuală, ea îi umbrește doar
strălucirea. Asemenea observații nu
sînt valabile numai pentru bele-
tristică, ci pentru critică, mai ales
atunci cînd autorul face tot felul
de piruete în jurul unor cuvinte
frumoase și al unor idei „subțiate11,
abdicînd în parte sau total de la
efortul de a stabili niște criterii
reale, ale valorii, în stare să cu-
prindă măcar în parte sentimentul
certitudinii și evidenței. O cultură
în general și o literatură în special
nu se poate constitui în afara valo-
rilor. Este firesc să nu fie
pulverizat în probleme efemere, în
mici răfuieli de grup, ci spre clarifi-
carea lucrurilor fundamentale ale
evoluției literaturii noastre actuale.
Revista noastră încearcă și va în-
cerca pe viitor să se delimiteze	față
de o asemenea literatură	în
care timpul acesta, atît	de
fierbinte, este absent, de	lu-
crări vădit evazioniste, lipsite de va-
loare artistică, ca și de critica este-
tizantă, plină de cuvinte frumoase,
dar lipsită de consistența ideilor.
Literatura se face cu cuvinte, dar
împreunarea cuvintelor cuprinde
idei, semnificații cît mai vaste și
mai polivalente. Concepția filozofică,
socială, politică și morală a spiritua-
lității noastre nu poate lipsi din
literatura pe care o scriem. Litera-
tura din totdeauna și de oriunde
nu s-a sustras socialului și politicu-
lui decît cu riscul devenirii ei ca
o îndeletnicire inutilă. Mai mult ca
oricînd astăzi gesturile politice, larg
sociale, morale, trebuiesc exprimate
prin literatură, ele au un ecou ime-
diat în conștiința literaturii. Litera-
tura noastră este chemată nu să
conțină doar adevăruri învăluite în
„mister11, ci să arate adevărurile-a-
devărate despre om și lumea în care
trăiește, să opteze continuu pentru
o concepție prin care cunoașterea
înseamnă clarificare și dezvăluire,
intuiția sensului dezvoltării acestei
lumi. Respectul față de adevăr, în-
țelegerea profundă a aspirațiilor po-
porului al cărui fiu ești, slujirea lui
cu toată forța talentului tău, iată
adevărata libertate a scriitorului.
Nimeni nu ne învață cum să scriem,
cîtă bucurie sau cită durere să pu-
nem într-o carte, ce modalitate de
exprimare să alegem (și aceasta a-
testă încăodată înțelepciunea și ge-
nerozitatea politicii partidului nos-
tru cu privire la literatură), dar cei
din jurul nostru au dreptul să a-
precieze, să judece ceea ce a ieșit
din nopțile și zilele de trudă ale
scriitorului.
Marii scritori și-au trăit timpul
lor deopotrivă ca oameni și
ca scriitori. Literatura lor nu este
decît mărturia pentru acest timp.
Noi nu putem depune mărturie cu
paginile noastre în fața urmașilor
decît pentru acest timp, al nostru,
de acum. A formula artistic tot ce
înseamnă acest timp, înseamnă tot-
odată a te delimita de tot ce este
perimat, anacronic, de împrumut,
împrumutul în literatură sună arti-
ficios, nu dă vigoare unei opere, ci
dimpotrivă o reduce la epigonism
și mimetism. Nimic nu se poate
construi pe asemenea idei de împru-
mut, valabile pentru alte timpuri
poate, sau, în altă parte a globului.
Munca scriitorului nu înseamnă a
repeta ceea ce s-a făcut mai înainte,
a spune ceea ce s-a spus, ci toc-
mai în putința de a rosti noul. Is-
toria literaturii noastre ne pune în
evidență — ca istoriile tuturor lite-
raturilor, — tocmai lipsa de glorie
a cărților născute din împrumuturi,
din idei străine realității în care
respectivii scriitori au trăit., nocivi-
tatea pentru dezvoltarea firească a
acestei arte. Numai ceea ce trăiești
și cunoști real, cu întreaga ta ființă
de scriitor, are sorți de izbîndă în
paginile tale. Ideile care exprimă
astăzi poporul nostru, tot ce în-
seamnă noua Românie și oa-
menii ei, toate bucuriile și neca-
zurile, înaintările, într-un cuvînt,
ceea ce sîntem noi astăzi și devenim,
poate constitui adevărata forță a li-
teraturii — o literatură care să des-
copere adevăruri ce ne interesează,
adevăruri ce înseamnă însăși viața
noastră.
De aici decurge înalta menire
a scriitorului, responsabilitatea cu-
vîntului-artă. Responsabil față de
cine ? Față de cei din jurul tău și
față de tine însuți. Cu alte cuvinte
sinceritate absolută între gîndul tău
și cuvîntul tău tipărit. Forța talen-
tului, în acord deplin cu ide-
alul artistic și cel etic cel mai a-
vansat, poate da măcar parțial cer-
titudinea că munca ta de scriitor
slujește cu adevărat semenilor tăi,
că are sorți sâ reziste în timp, că
n-ai folosit inutil limba în care s-au
scris atîtea capodopere nemuritoare.
Responsabilitatea înseamnă, în acest
sens, și respect profund față de cul-
tura în care speri ca opera ta
să se integreze, față de propria-ți
profesie pe care ți-ai ales-o. De a-
ceea este firesc să milităm pentru
o literatură a celor mai înalte idei
din spiritualitatea noastră româ-
nească de astăzi, animată de uma-
nismul socialist, pentru că numai o
astfel de literatură este și va fi ca-
pabilă să influențeze societatea, să
ajute omul în continua Iui devenire.
Am pus în discuție în aceste
rînduri doar unele din problemele
literaturii noastre, care credem că
necesită o dezbatere mai susținută
și mai profundă, nu pentru că pei-
sajul nostru literar ar fi chipurile
în umbra unor grave erori, ci pen-
tru că dorința noastră, a tuturor
scriitorilor, este ca la succesele in-
discutabile pe care le-am înscris în
acești ani, concretizate în atîtea
cărți, să adăugăm noi valori ; pen-
tru ca în toate căutările noastre,
efortul să fie unit spre adevărata
valoare ; și, în ultimă instanță, cum
putem să slujim cu armele noastre
mai bine poporul și partidul de a
căror stimă șl prețuire imensă se
bucură astăzi profesia de scriitor.
5 — Convorbiri literare
(Ne aflăm în sala de mese a Motelului X)
OSPĂTARUL : Doriți să fie și fiori 7
PUICA; Iaca întrebare 1 Păi cum să nu fie 7
OSPĂTARUL : Avem gladiole și garoafe.
PUICA: Nu cumva să le amesteci. Separat garoafele, se-
parat gladiolele.
OSPĂTARUL; Da, doamnă. (Iese).
PUICA . Spălătorul e mizerabil. Camera e plină de gîn-
daci.
ION : Mda.
PUICA; Știi foarte bine că nu-s sîcîitoare. Pur și sim-
plu sînt gîndaci, iar la spălător, chiuvetele-s soioase.
ION : Desigur.
PUICA; Cum fac vreo observație, cum te și simți dator
să-mi răspunzi cu „mda" și „desigur".
ION: De...
PUICA : Poftim, vorbește cu el I
OSPĂTARUL: (Revine cu un maldăr de flori din plastic}.
Cîte zece la trei vaze, e bine 7
PUICA : Ce-s astea, Dom’le 7
OSPĂTARUL (Răsfiră florile) : Garoafe a 4,75... și gladio-
le a 10,15.
PUICA : Din plastic 7
OSPĂTARUL : Țin o veșnicie.
PUICA : Mie să-mi pui flori naturale. Astea să le păs-
trezi pentru nunta dumitale.
OSPĂTARUL: Sînt însurat, vă rog frumos.
ION : Puica, te rog...
PUICA; Ce să mă rogi, nu vezi ce-a adus ? Ca la crîșma
din Dămăroaia.
ION : N-ai fost în viața ta la crîșma din Dămăroaia.
PUICA : Și de unde știi 7
ION : Cel puțin așa cred.
OSPĂTARUL : Doamnă, vă rog frumos, de unde să iau
flori naturale 7 Pînă-n oraș sînt șapte kilometri.
PUICA : Florile naturale se iau din natură. Pe fereastră,
te uiți 7
OSPĂTARUL : Cînd n-am clienți.
PUICA: Nu vezi că-i plin de flori 7 Hai, fuga după
margarete.
OSPĂTARUL : Ce fel de margarete, doamnă 7
PUICA : Albe.
OSPĂTARUL : Am gestiune, vă rog frumos. Nu pot pleca,
trimit un picolo.
ION : Lasă, mă duc eu
PUICA : Tare te mai pricepi s-o ștergi cînd dai de greu!
ION : Chestiunile astea administrative mă depășesc total.
PUICA : Auzi I Și-i ditamai directorul de liceu
ION : Am doi adjuncți.
PUICA : Păi asta-i, că fără ei...
ION : Mda. (Iese).
PUICA : Vreau să gust mîncarea.
OSPĂTARUL: Toată?
PUICA: Toată.
OSPĂTARUL ; Păi nu-i gata toată.
PUICA : Ce-i gata 7
OSPĂTARUL : Salamul de Sibiu și măslinele
PUICA : Să vedem măslinele.
OSPĂTARUL : Poftiți, vă rog frumos.
PUICA (gustă): Sărate.
OSPĂTARUL : Așa le primim.
PUICA : Nu-i o scuză.
OSPĂTARUL : Desigur.
PUICA : Precis că-n depozit aveau și altele.
OSPĂTARUL : Nesărate, doamnă 7
PUICA : Mai puțin sărate.
OSPĂTARUL : Nouă ni le-au dat pe astea.
PUICA : Fiindcă au văzut cu cine au de a face.
OSPĂTARUL : S-aduc altele, Doamnă 7
PUICA : De unde 7
OSPĂTARUL ; Din oraș. Nu-s decît șapte kilometri.
PUICA : Dumneata mă iei peste picior, așa-i 7
OSPĂTARUL : Vai de mine, clientul nostru, stăpinul
nostru.
ION (Intră, cu un bhchet de sinziene) : Poftim.
PUICA : Ce-s astea ?
ION : Nu-s din plastic.
PUICA: Ți-am spus s-aduci margarete.
ION : Nu-s. Ceea ce se vede pe geam e ochiul-boului.
PUICA : Sînzienele sînt flori de hram.
ION : Eu ziceam că-s flori și-atît.
PUICA: La hram, de Sfîntu’ Ion, numai acolo s-aduc
sînziene.
ION : N-ai fost în viața ta la hram.
PUICA : De unde știi 7
ION : Așa cred.
PUICA : Ospătar l Pune-le p-alea din plastic.
ION : O să fie ca la Dămăroaia.
PUICA : Mai bine să semene a crîșmă, decît a mînăstire.
ION : Și cu astea, ce fac ?
PUICA : Ține-le. Acuși îți vin colegele (ascunde buchetul
după perdea). Pînă una-alta, gustă măslina asta.
ION (gustă): Hm.
PUICA : Hm, de, mă rog, mda — poftim răspunsuri de inte-
lectual.
ION : Ce răspuns vrei, măi nevastă, mi-ai dat să gust o
măslină, am gustat-o și basta.
PUICA : Cum e 7
ION : Bună.
OSPĂTARUL (Tușește semnificativ)
PUICA : Bună 7 Ia-o și p-asta.
ION (Mestecă): Mda.
PUICA : Adică ce 7
ION : Bună și asta... Puțin cam nesărată, nu 7
PUICA : Prea sărată.
ION : Mă rog, dacă spui...
PUICA : Da’ tu nu simți 7
ION : Eu. simt că-i bună.
PUICA : Ei, poftim I
GONG
(Aceeași sală. Au sosit oaspeții: cei care, în urmă cu un
deceniu, au absolvit Facultatea de filologie).
OSPĂTARUL : V-aș ruga să fiți amabili și s-alegeți vinul.
PUICA : Din păcate, e treabă de bărbat. Măcar p-asta s-o
faceți bine. Hai, ce mai așteptați 7
(Ion, Vasile, Gheorghe, Petre, ies, împreună cu Ospătarul.
Pauză lungă. Femeile nu se cunosc și se cercetează pe furiș).
PUICA : Mda...
ILEANA : E cam răcoare, nu 7
SOFIA : Parc-ar fi.
PUICA : Să-nchid geamul 7
EMILIA : O, nu, lăsați-1.
PUICA : Mda... (Se uită la ceas) Nouă și cinci.... Cu ce-ați
venit 7
ILEANA : Cu mașina.
PUICA : Autobuzul, ori..
ILEANA : Cu-a noastră.
PUICA: Ce-aveți?
ILEANA : Trabant.
PUICA (Sec): Aha. (Către Sofia) Și matale 7
SOFIA : Fiat.
PUICA : E bun, e bun. Mic, da-ncape mult. M-am spe-
riat cîte încap într-un Fiat 600 !
SOFIA : Al nostru e 1.800.
PUICA (Și mai sec) : Aha. (Către Emilia) Tot cu mașina 7
EMILIA : Wartburg.
PUICA : Am auzit că suspensia...
Dramaturgul văzut de Nichita Stănescu
EMILIA : Da, unii spun că zguduie.
PUICA : Și nu zgîlțiie 7
EMILIA : Noi ne-am obișnuit
PUICA : Oricum, nu consumă.
EMILIA : 7,3 la sută.
PUICA : Are supapele-n cap 7
SOFIA : Warszawele au supapele-n cap.
PUICA : Mereu confund Wartburgul cu Warszawa. (Către
Sofia) Cîți kilometri aveți la bord 7
SOFIA : Nici 30.000
PUICA : înghite ceva ulei 7
SOFIA : Normal. Cît scrie-n cartea tehnică... A dumnea-
voastră 7
PUICA : Tot normal.
SOFIA : Ce-aveți 7
PUICA : I.M.S. Noi stăm la țară și...
EMILIA : Și n-aveți asfalt.
PUICA: Ba avem. L-a pus bărbatu-meu. Da’ nouă ne pla-
ce I.M.S.-U1. La nevoie cari și lemne cu el. Odată, am adus
un vițel. Să văd cum aduci vițelul în Watrburg.
EMILIA : N-am prea încercat.
GONG
(Petrecerea a început)
ION (Cu paharul in mină, continuă toastul): ...și s-a do-
vedit că în grupa noastră a fost mai ales o legătură de su-
flet... Ați venit de la sute de kilometri și-n urma unui biet
anunț, înghesuit la rubrica de „mică publicitate1* a „României
libere**... Vă rog să-mi dați voie să fiu sentimental și...
GHEORGHE : Ești invitatul meu.
ION : Și să afirm că... că... Să afirm...
GHEORGHE : Afirmă, frate, odată I
ION : Vrei să vorbești tu 7
GHEORGHE: Nț.
VASILE : Atunci, lasă-1 în pace.
GHEORGHE : Și tu ești sentimental 7
VASILE : Și eu.
GHEORGHE : Așa-s poeții.
VASILE : Cred că și niște pietre care nu s-au văzut de
zece ani ar avea dreptul sâ...
GHEORGHE : Să lăcrimeze.
PUICA : Poftim, lacrimi din piatră seacă.
SOFIA : Ssssst ! Liniște !
GHEORGHE : Hai, Ioane, nu te intimida !
ION : Nu mai știu unde am rămas.
GHEORGHE : Voiai să afirmi că... că... că...
ION : Că sînt emoționat...
GHEORGHE : Asta, se vede.
EMILIA (Către Gheorghe): Ce-ar fi să-ți ții gura 7
GHEORGHE : Gata, tac. Totdeauna mi-a fost frică de ti-
ne. Handbalistele au mînă grea. Mai ales cele din lotul na-
țional.
EMILIA : Nu mai sînt în lot.
GHEORGHE : Abateri disciplinare 7
EMILIA : Bătrînețe.
ION : Mă mai lăsați mult cu paharul în mînă 7
PUICA : Stai, Nae, jos, dacă tot nu te-ascultă nimeni...
ILEANA : Vorbește pentru mine. Eu, te ascult.
PUICA : Ori vorbește pentru toți, ori tace.
PETRE : Am auzit eu că filologii sînt guralivi, dar chiar
așa...
EMILIA : Atențiune, s-a trezit bărbatu-meu.
PETRE : Da’ ce, pînă acuma am dormit 7
EMILIA : Te-ai gîndit la meciurile tale.
PETRE : Și asta-i rău 7
ION : Propun să bem.
GHEORGHE : Fără toast, nu beau.
ION : Atunci, poftim, toastează.
GHEORGHE : Ai uitat că-n studenție eram cel care vă
stricam cheful ?
ION : Strică-ni-1 și-acuma. Să vedem dacă mai poți.
GHEORGHE : Nu-i greu. (Se ridică) Stimați colegi și ne-
veste de colegi...
PETRE : Și soți. Eu sînt soț de colegă.
GHEORGHE: Și stimați soți de colege. Ne-am întîlnit
după zece ani, cu chelie, burtă și riduri.
EMILIA : Ba pardon.
GHEORGHE : Fato, am ochi format, îți lipsesc două bre-
tele, înseamnă că porți corset.
PETRE (Către Emilia): Na, că te-a ghicit !
GHEORGHE : Dați-mi voie... La această masă se află co-
legul nostru Ion, profesor emerit, deputat comunal...
PUICA : Județean.
GHEORGHE: ...județean și lector la SRSC... Se află Va-
sile, poetul care trimitea versuri colegelor, umplînd amfitea-
trele cu hîrtii de scris din mape „Spicul*1.
VASILE : Din mape „Caraiman**.
CHEORGHE : Caraiman. Vasile s-a dat la fund, s-a alcoo-
lizat ușor... Taci din gură, te cunosc după ochi.
VASILE : Am publicat trei cărți. Sub pseudonim.
GHEORGHE : Care pseudonim 7
VASILE : Nu contează.
GHEORGHE : Te pomenești că tu semnezi „Arghezi1*.
VASILE : Ți-am spus că nu contează. Nu scriu pentru ti-
ne (bea).
ILEANA (Discret, îi dă paharul la o parte).
GHEORGHE: Se mai află, stimați colegi și neveste de
colegi și soți de colege, subsemnatul, gazetar acrit la un coti-
dian de rangul șapte... Ia să vedem cine lipsește. Ioane, tu
erai cu jurnalul grupei.
ION : Lipsește Victor.
GHEORGHE : Asta-i director general, semnează acorduri
internaționale, nu vine el la o pîrlită de întîlnire cu foștii
colegi.
ION : Lipsește Valentin
GHEORGHE : Valentin... Care Valentin 7
ION : Irimia. Valentin Irimia.
„NINGE"
MIRCEA
GHEORGHE : Ala care și-a cumpărat lucrarea de di-
plomă 7
ION : Și pe care l-ai turnat tu.
GHEORGHE : Nu știu dacă „turnat** e termenul potrivit.
VASILE : Să nu ne încurcăm în termeni.
GHEORGHE : Mă rog. Și altceva 7
ION : Asta-i tot.
GHEORGHE : Nu, zău ! Dar Mara 7
ION : Am uitat-o.
GHEORGHE : Tu s-o uiți 7
ION : De ce să n-o uit 7
PUICA : Cine-i asta Mara 7 Nu mi-a vorbit de Mara.
GHEORGHE : O colegă.
PUICA : Blondă 7 Tu cam oftezi după blonde.
GHEORGHE : După cîte-o deziluzie, ți se schimbă și pre-
ferințele... Unde-i 7
ION : Habar n-am.
EMILIA : A divorțat. Și are doi copii. M-am întîlnit cu
ea la mare.
PUICA : E blondă 7
EMILIA : Liniștiți-vă, doamnă, e absolut șatenă.
PUICA : Despre toți colegii mi-a vorbit. Vă știu gusturile
și obiceiurile pe de rost. Numai despre Mara, asta, n-am
auzit.
GHEORGHE : O fi uitat-o, doamnă.
VASILE: Posezi la perfecție arta de a strica cheful
tuturor.
GHEORGHE: V-am prevenit. Sînt specialistul în ma-
teriale critice și titularul rubricii „Fapte ce trebuiesc deza-
probate**.
GHEORGHE : Ce amestec are titlul ăsta 7
GHEORGHE : Nici unul.
ION : Aveai dreptate — nu trebuia te lăsăm să vorbești.
GHEORGHE : V-am spus-o de la început.
ION (Ridică paharul): Propun să bem pentru cei zece
ani care au trecut... Pentru anii ce vor veni... Pentru priete-
nia noastră... La mulți ani !
PUICA (Bea) : Dar bine, vinul ăsta e absolut acru !
GONG
Sala este goală. Ospătarul debarasează masa și așază far-
furii curate. De dincolo, prin ușa întredeschisă, se aude mu-
zică. Bănuim că toți sînt la dans. Din cînd în cînd, ospătarul
se uită la cei care dansează (nu-i vedem) și zîmbește. Pe ușa
principală intră Valentin. Este îmbrăcat neglijent, bărbos, cu
părul vîlvoi.
OSPATARULffi taie calea): E-nchis, stimabile, în seara
asta e-nchis.
VALENTIN : Și eu unde-mi beau vodca 7
OSPĂTARUL : Azi nu-i chip, localul e-nchiriat.
VALENTIN : Iar nuntă 7
OSPĂTARUL : Petrecere aniversară. Filologi. De-ăia cu
gura mare.
VALENTIN : Tăticuțule, mi-ești prieten, ne cunoaștem
de-o viață, am venit cu ultimul autobuz, numai la voi e des-
chis peste noapte, ce naiba fac 7
OSPĂTARUL : Scumpule, în seara asta mă scuzi.
VALENTIN : Să mă-ntorc șapte kilometri pe jos 7
OSPĂTARUL : Da’ ce, eu te-am chemat 7
VALENTIN : Dau ciubuc.
OSPĂTARUL: La noi nu există. Citește afișul. Sîntem
unitate model.
VALENTIN : Foarte bine, dau ciubuc model.
c o n s t.
quasi
una natura morta...
Aproape-n fiecare sîmbătă, pe la orele nouă,
Iarna ceva mai tîrziu, poți s-o vezi
Pe bătrina doamnă cu ochelari, cu baston.. .
Se plimbă calm prin spațiile sale verzi.
Neschimbate, — vechile spații ale memoriei,
Nevestejite de optzeci de ani și ceva.
Uneori stă de vorbă cu păpușile, moarte de mult,
Ișî repetă, mergînd pe sub arbori.
Lecția de istorie, rememorează datele. ..
Vin uneori în parc alte doamne bătrîne,
Croșetează ciorapi, citesc romane de dragoste.
Una, severă, face educație unui cîine..,
Lingă platanul acesta se-adună
Cîteodată pînă la trei sute de doamne,
închid umbrela, privesc spre lac spre lună,
Spre fata cu mini-jupă, spre omul cu ziare,
Una vorbește de prăjituri, de cura minerală.
Alta divulgă orgolios rețete culinare...
6 — Convorbiri literare
OSPĂTARUL : Vrei să chem portarul ?
VALENTIN : Dau și portarului.
OSPĂTARUL : Ți-a ieșit vre-o lovitură ?
VALENTIN : La „Loz în plic". Pe cuvîntul meu.
OSPĂTARUL : Ți-ai găsit cine să te creadă ! De zece ani
pierzi nopțile cu-o votcă mică Și mai vorbești de ciubuc !
Hai, gata, valea I
VALENTIN (Ii arată portofelul): Ia uită-te ce-i aici.
OSPĂTARUL : Fiuuu ! Ți-a murit bunica din Canada ?
VALENTIN: Ai o sută-n cap dacă mă lași să stau la
masa aia.
OSPĂTARUL : E pentru tacîmuri.
VALENTIN : La un colțișor.
OSPĂTARUL : Să văd suta.
fragmente din piesa cu același titlu de
GHEORGHE : De Ia Sovata, că eram în concediu.
GONG
In jurul mesei. A sosit și Victor, director general intr-un
minister.
VICTOR : Ce-ai făcut, mă, în satul ăla, aud că vor să-ți
ridice statuie.
ION : Cînd s-o mări fondul nescriptic la Primărie.
VICTOR: Hai, lasă, lasă... Taraful cică a ajuns și prin
Franța.
ION : Păi dacă fiecare al treilea țăran cîntă din fluier...
GHEORGHE : Pe ăia cu cobza și contrabasul i-a inventat;
le-a uns arcușul cu unt și-i urcă pe scenă ca să pară taraful
ION : Lasă-mă pînă dimineață.
VASILE : Și dimeață, îmi spui ?
ION : Promit.
VASILE : La ce oră ?
ION : Asta-i, acum ! Cînd se luminează.
VASILE : Iți mulțumesc, Ioane.
ILEANA (Timidă); Și eu.
VICTOR (Intră, cu sticla destupată); Pregătiți paharele !
ION : In calitate de martor la pariu, am pahar mai mic.
VASILE (Dă să întindă paharul) :
ILEANA (Il trage de acolo): Hai, Sile, hai puțin la aer,
fumul ăsta.. . (Vasile iese, privind înapoi cu regret).
VICTOR (Către Vasile): Nu ciocnești cu noi ?
VASILE (Din ușă) : Nu pot. Ileana se simte rău. (Ies)
ION : Hai noroc !
PUICA (Intră, c-o măslină înfiptă într-o scobitoare): Vă rog
să mă iertați, dar e ultima încercare. Tovarășe Victor, gustați
vă rog măslina asta.
VICTOR : Da’ ce are ?
PUICA : Asta și vreau să aflu.
VICTOR (Gustă): Parcă-i ușor prea sărată.
PUICAfTriumfătoare): De-aia ai ajuns director general,-
dom’le, fiindcă ai toate simțurile întregi !
— GONG —
RADU IACOBAN
VALENTIN : Uite-o. Sută model.
OSPĂTARUL : Da’ să stai în nișă. Că altfel te simt filo-
logii și-am încurcat-o amîndoi.
VALENTIN : Amigos I Un Johnny Wallker. Mare.
OSPĂTARUL : De unde ai auzit tu numele ăsta ?
VALENTIN : Dacă n-am pronunțat corect, atunci un
White Hourse. Ori un Căpitane Jack. Cu gheață alături.
OSPĂTARUL : Bărbosule, ai intrat în anul morții.
VALENTIN : Norocul tău — te las moștenitor.
OSPĂTARUL : Poate-mi lași și năravul. Care bucurie, la
alții să fie. Chiar vrei whisky ?
VALENTIN : Nu m-arată mutra ?
OSPĂTARUL : Nu prea.
VALENTIN : înseamnă că nu-s destul de bărbos.
OSPĂTARUL : Cînd intri la dezalcoolizare ?
VALENTIN : Abia am ieșit. Nu-i de mine : program mo-
noton.
OSPĂTARUL : înseamnă că de asta ai lipsit luna tre-
cută.
VALENTIN : Lasă, tată, recuperez, fac și ore suplimen-
tare, nu rămîne T.A.P.L.-ul în pierdere !
GONG
(In jurul mesei).
VASILE (Amețit): Atențiune !
ILEANA (Dă să-l tragă de minecă): Astîmpără-te, stai jos.
VASILE : Vreau să fac o urare.
PUICA: Liniște, lăsați omul să vorbească.
VASILE : Propun să bem în cinstea poeziei.
ILEANA : Sile !
VASILE : Ce tot vrei ?
ION ; S-a propus un toast. Pentru poezie.
PUICA : Numai s-o-nțelegem și noi.
ION : Dacă-i poezie, o-nțelegi.
PUICA : Lasă-mă, Nae, c-am citit niște chestii de mi s-au
dus ochii la ceafă.
GHEORGHE : Și v-au revenit ?
PUICA : Nu se vede ?
VASILE: Hai, cu toții. Pînă la fund ! (Bea).
GHEORGHE : De ce nu propui și dumneata un toast ? Să
bem pentru fotbal.
OSPĂTARUL : Ați fost teribil în Danemarca, pe cuvîntul
meu.
ION : Mai ales la golul doi.
OSPĂTARUL : Șut din întoarcere, fără pendulare, ce
mai, bijuterie !
PETRE (Prins) : Păi unde să pendulez ? In stingă era
Olaffson, în dreapta, Skanderberg, ăla, cum îi zice...
ION : Sandrup.
PETRE: Așa, Sandrup. Ii simțeam talpa-n coastă, dacă
rndulam, făceam fractură de calcaneu.
OSPĂTARUL : Ț, ț, ț, ț, ț, ț !
GHEORGHE : A fost ofsaid.
PETRE: Ce ?
GHEORGHE : Ofsaid clar.
PETRE : Asta-i bună, dumnealui a văzut ofsaid ! Păi nu
era Olaffson în față ?
GHEORGHE : Și Sandrup, pe linie.
PETRE : Cum, dom’le (se-năbușă), păi nu era tușierul la
cinci metri ?
GHEORGHE : N-a văzut.
PETRE : Și-ai văzut dumneata, de la Slobozia !
ciopraga
Cîte-o fetiță vine acolo, aducînd un mesaj.
Bătrînele doamne-au întirziat în oraș.
Acasă, vor fi aspru mustrate...
graba
Domnul cu pălărie de pai, la volan,
Domnul foarte grăbit fuge prin timp.
N-a poposit niciodată aici, lingă lac,
Nu va urca niciodată-n Olimp.
Domnul iubește un „Super-Star“ cu joben,
Dintr-un film cu bandiți și bancheri.
N-a văzut niciodată steaua Alcor,
Nu mai rostește de mult vorba ieri...
Și bate orologiul și spune rar, frumos ;
Vor fi răpite amintirii tale,
Trist peregrin, mecanizat și orb,
Aceste seri de bronz autumnale !. ...
mare și să se mire lumea. Am primit o scrisoare la redac-
ție, pe cuvînt c-am primit o scrisoare la redacție.
VICTOR : Tot la rubrica aia lucrezi ?
GHEORGHE : „Fapte ce trebuiesc dezaprobate". Ecarisaj
social
VICTOR : Ce-ar fi să pun o vorbă și să te mute la „Fapte
ce trebuiesc aplaudate" ?
GHEORGHE : Să scriu eu trei sferturi din ziar ? Mai
mersi.
VICTOR : Dar nu ți-ar strica ; ai început să vezi eroi
de-ai tăi și unde nu-s.
GHEORGHE : Nu-i lipsă. Uite : și tu, cît ești de director
general, tot ai călcat legea.
VICTOR : Te pomenești c-ai aflat cum am jefuit debitul
de tutun din Piața Matache.
GHEORGHE : Pariez că ești în culpă ?
ION : Mă, vezi că sari calul.
GHEORGHE : Lasă-mă, Nae, e colegul nostru. Director
general e azi, mîine și cît o mai fi, coleg ne rămîne toată
viața... Pe-o sticlă de vin ?
VICTOR : Mă rog. (Pariază).
GHEORGHE : Ai venit cu mașina ministerului, pe ben-
zina statului. Asta-i subiect de foileton, trei pagini, titlu cu
verzale. Adu sticla.
VICTOR : Ad-o tu. Sînt în delegație, treceam pe-aici și
m-am oprit o noapte.
GHEORGHE : Făcînd un mic ocol...
VICTOR : Doi kilometri de la intersecție.
GHEORGHE : Doi la dus, doi la întors.. .
VICTOR : Du-te, mă naibii, că te-a înșelat flerul tău de
mare gazater ! Hai, ca să nu fie vorbe, plătim sticla pe din
două.
GHEORGHE : Vă rog să fiți martor cum un director ge-
neral mituiește presa cotidiană. Dar nu ne vindem conștiința
pe-o sticlă de Cotnari ! Foiletonul apare mîine I (Cei doi ies).
VASILE : Nae, vreau să-ți spun ceva.
ILEANA (Care, totdeauna va sta ca o umbră in preajma
lui Vasile, face un semn prin care-i interzice lui Ion să-i dea
de băut):
ION : Zi-i, Sile.
VASILE : Auzi, nu mai ai un post acolo...
ION : Și dac-aș avea ?
VASILE : la-ne și pe noi.
ION : Crezi că acolo umblă cîinii cu covrigi în coadă ?
VASILE : Nu, dar am auzit că școala-i bună și nouă...
ION : E bună și nouă fiindcă am făcut-o bună și nouă.
VASILE : Ai asfalt pînă-n centrul comunei...
ION :Nici asfaltul n-a venit singur. L-am chemat cu tîrnă-
copul.
VASILE : Aș vrea un loc unde să...
ION : Unde să găsești totul făcut.
VASILE : Eu n-am firea ta, nu mă pot bate pentru fiecare
amănunt, tu așa ai fost totdeauna... Ți-am citit articolul din
„Scînteia". Se chema, nu-i așa, „Dacă vrei, fă“. Eu nu pot să
vreau singur, dar dacă făgașul e croit, merg înainte, Ioane,
merg și nu mă abat.
ION : Ce mai scrii ? lartă-mă, dar în ultima vreme nu
te-am prea citit.
VASILE : De ce schimbi vorba ? Scriu poezie, ca totdeauna,
critica mă laudă, m-am impus ,am luat-o de la capăt, am dat
dracului maniera dulceag-romanțioasă, am luat-o absolut de la
capăt, mi-am schimbat și pseudonimul, am vrut să intru într-o
altă vîrstă a poeziei cu alt nume, cu un nume nou.. . Lîngă
tine ar fi altfel. Ei ?
Ecran
Toamnă galbenă la fereastră și radioul deschis...
Prin lieduri de Mozart trec păsări din sud,
Fete patetice visează marinari din Baltica.
Stă oarba la soare și filmul i-arată, mut,
Rochii multicolore, balerini, lanuri de crini.
La ora asta, Shakespeare dă porumbeilor boabe.
La Iași, vechi pensionari îngrijesc de albine. ..
La cinema, soldați veseli duc cu ei din dumbravă
Arome de ulmi, freamăt de plop, crengi de lumină.
Trece pe stradă amicul nostru-n mașină.
Din nebăgare de seamă s-au ciocnit tramvaie cu vrăbii.
Și-i o toamnă de Iliadă, ce ține de zece ani.
Nu știam, Doamne, de-așa minuni!
încerc să trag cortina, să nu văd ce vine.
Nu pot, însă ; n-am putut, octombrie se-ntinde în sînge
tăcut...
(In jurul mesei. Atmosfera s-a încălzit.)
ION : Nici nu știu ce să spun. ..
GHEORGHE : Am eu toate datele. (Malițios) 11.353 metri
liniari de asfalt, 26.348 metri pătrați spații verzi, o cofetărie
cu anexe și-un cinematograf panoramic în care scîrțîie scăunele.
ION : Nu de asta-i vorba.
GHEORGHE : Păi sigur că nu de asta-i vorba.
ION : Vino în sat la mine și ai să vezi cum gîndesc oa-
menii. Aici nu se mai socotește în metri pătrați.
GHEORGHE : Și nici nu se mai poate stabili, în procente,
ION :Cred că-i pe la bucătărie.
contribuția ta.
ION : Dacă-i 0,01«/e, tot e deajuns.
VICTOR : Nu-ți văd soția.
OSPĂTARUL : Face cafelele. Zice că noi firbem zațul de
două ori.
VICTOR : Ei, tragem concluziile ?
GHEORGHE : Mă, oare mai sîntem cît decît tineri ?
EMILIA : Și dac-am fi ?
GHEORGHE : Dac-am fi, ție ți-aș pune o pocnitoare în
poșetă, iar noi, băieții, am juca bîza. Ca-n nopțile de iarnă,
cînd se terminau lemnele la gazdă.
ION : Ce bîză, mă, cu tovarășul Director general. . .
VICTOR (Iese in mijlocul camerei, apropiindu-se de colțul
nișei și „ține" bîza): Hai, țin eu primul. (Pauză. Nimeni nu
cutează să se apropie și să dea. Brusc, din nișă, Valentin în-
tinde mina și lovește. Exclamații. Consternare. Victor își ia
mina de la ochi). Care n-ai simțul răspunderii ?
GHEORGHE : Păi n-avem, că nu sîntem directori generali.
VICTOR : Dați și-o ștergeți, ai ?
GHEORGHE : N-ai decît să ne prinzi.
VICTOR („Ține" bîza din nou): Hai I (Valentin, din nișă,
il lovește. Victor se întoarce fulgerător și-l prinde de mînă).
Asta cine mai e ?
VALENTIN : Un bețiv, să trăiți.
VICTOR : Dac-ai intrat în horă, joacă. Treci la bîză.
VALENTIN : Nu, că am coastele slabe. Dorm pe ele și s-au
cam lăsat.
VICTOR : Și palma grea.	•
VALENTIN : Funcția crează organul. Cu mîna asta tin
paharul.
VICTOR : Cine dă, trebuie să și primească.
VALENTIN : Eu, am primit destul.
VICTOR : Da, dar nu de la mine. Treci la bîză.
VALENTIN : Am primit și de la tine.
PETRE (Intervine): Hai, dom’le, gata, localul e rezervat,
termină gluma și lasă-ne în pace.
VALENTIN : Taci, tăticuțule, că ești în ofsaid.
PETRE (Către Ion) : Cine-i ăsta ? De cînd e ăsta aici ?
ION : Acuma-1 văd. (Strigă) Ospătar ! Ospătar !
OSPĂTARUL (Apare în cadrul ușii, îl vede pe Valentin și
se inegrește): Poftiți, vă rog frumos.
ION : Ce-i cu bărbosul ăsta ?
OSPĂTARUL : Acuma-1 văd, pe cinstea mea.
VALENTIN : Ei, taci ! Și patru whisky-uri mici, cine mi-a
adus ?
OSPĂTARUL (Reflexul profesional îl trădează): Cinci, nu
patru.
VALENTIN : Pardon, că unul l-a băut Sile. De ce să-l plă-
tesc eu ?
PETRE (Către Vasile): Cine-i ăsta, dom’le. de ce te tutu-
iește ?
VASILE (Ridică din umeri):
EMILIA (Se apropiase de mult): Vrei să stai cu noi ?
VALENTIN : N-am unde mă duce.
EMILIA (Către ceilalți): Lăsați-1 să stea cu noi. O să fie
cuminte.
GHEORGHE : De unde știi tu că o să fie cuminte ? N-ai
văzut cum l-a pocnit pe tovarășul director general ?
EMILIA : E cuminte. Valentin Irimia a fost totdeauna cu-
minte. Faceți-i loc la masă. Ne-a fost coleg.
— GONG —
Holul din fața sălii principale. Prin geamurile ușii îi vedem
pe toți în jurul mesei, cîntind „A ruginit frunza din vii". Diri-
jează Victor. Ospătarul se apropie de Ion și-i face semn să
iasă : afară îl așteaptă cineva. Ion se scuză (joc mut) și vine
pînă în cadrul ușii. Aici îl așteaptă Mara. Are geamandanul
în mină — semn că abia a sosit. între cei doi are loc o scurtă
scenă mută. Mai întîi, uimire. Vor rămîne cîteva clipe încre-
meniți unul în fața celuilalt. Apoi, Ion încearcă să afișeze o
bucurie falsă și stridenta. Ii sărută mina, o bate pe umeri, se
rotește fără rost în jurul ei. Mara rămîne neclintită. Sesizînd
falsitatea scenei, Ion se oprește. Ii ia geamandanul din mînă și
cei doi rămân așa, privindu-se în tăcere. Ion închide ușile sălii.
Au rămas singuri.)
ION : Cu ce ai venit ?
MARA : Cu trenul de noapte. Am găsit anunțul abia ieri.
L-am citit de cîteva ori și nu pricepeam că-i vorba de noi.
„Promoția cutare, cu prilejul împlinirii a zece ani.. .“ Adică, au
trecut zece ani ?
ION : Tu n-ai simțit ?
MARA : Deloc. Ba una, ba alta... (Pe măsură ce înaintează,
discuția devine tot mai falsă) Te ia viața înainte șl. . .
ION : Și eu Ia fel.
MARA : Pariez că m-ai uitat.
ION : Nu știi cum e ? Ochii care. ..
MARA : De fapt, nici nu prea aveai ce ține minte.
ION : Eram puști și atîta tot. Ne țineam de mînă și numă-
ram stelele.
MARA : Vai ! începi să chelești !
ION : Burta, n-o vezi ?
MARA : Ia întoarce-te. . . Mmmm. . . Nu-i chiar de speriat.
ION : Cum ți-a mers ?
MARA : Bine. Chiar foarte bine.
ION : Am auzit că ai copii.
MARA : De ce te-ai interesat ?
ION : Nu m-am interesat. A spus-o Gheorghe, azi
MARA : Tocmai, n-aveai de ce să te interesezi. Intre noi
n-a fost nimic. O joacă de puștani. Atunci îmi păreai mare,
frumos și bun.
(continuare în p. 11)
7 — Convorbiri literare
MIHAI BENIUC
Putem numi permanentă tendin-
ța poeziei lui Mihai Beniuc
(mă refer îndeosebi la poezia
din ultimul deceniu) de a uni
vitalismul, arderea neobosită cu
obsesia sfîrșitului. întretăierea ce-
lor două planuri constituie regimul
normal al unei vocații, definește
patetic victorii și înfrîngeri dem-
ne.
De latura vitalistă țin elogiile a-
duse patriei și partidului (admira-
bilă este la acest poet intensitatea
constantă a marilor sentimente) :
„Tu vatră ești, ești pîinea, masa,
vinul, / Ești drumul înainte și desti-
nul, / Tu dincolo de clipă ești dura-
ta, / Ești flacăra, nestinsă și cura-
tă" (Tu vatră ești.. J, tot de latu-
ra vitalistă țin îndemnurile la arde-
re, spiritul polemic (aici se întreză-
rește orgoliul nemăsurat) : „Puteam
și eu zvoni pe alte coarde, / Pe
struna gălăgiilor moderne, / Să
port pe piept anarhice cocarde, /
Să dorm tihnit pe-a slovei șapte
perne" (Cît au semănat...).
Aceste sentimente aflate într-o
neobosită „ofensivă" cunosc rever-
sul reculegerii melancolice, al în-
cordării dramatice, cunosc, în anu-
mite momente, o puternică vibrație
tragică. Pendularea între ardere și
stingere închide, printr-un brutal
contrast, o inconsecvență sui-gene-
ris, fapt ce conferă personalității
poetice o complexitate pe care
mulți sînt tentați să i-o refuze. E
drept, Mihai Beniuc a făcut des-
tule concesii improvizațiilor (volu-
mul în discuție nu le ocolește),
spontaneitatea, temperamentul vi-
guros, refractar la ezitări i-au fost
deopotrivă atu-uri și handicapuri.
Obsesiile declanșate de trecerea
timpului, toate consecințele ce de-
curg de aici sînt de natură să in-
vite la o abordare mai nuanțată a
propriilor porniri. Simplitatea devi-
ne gravă (toate poeziile remarca-
bile ale lui Mihai Beniuc sînt scri-
se în registru grav și cînd spun
aceasta mă gîndesc și la celebra
Mărul de lîngă drum), amplifică
fiorul tragic, nu permite risipirea
în speculații. Nostalgie se află la
limita dintre romanță și cantilenă :
„Pe valuri fuge rază după rază /
Cu soarele ce se retrage lin, / Cre-
puscular, ca racu-n anabază, /
Din cerul larg, deodată mai se-
nin. 1 / E toamnă iar ? Ori numai
vîrsta crește / Ca umbra după cei
care-au pornit / Cu pas domol, pe
gînduri, bătrînește, / Spre asfințit
mereu spre asfințit".
Erotica tîrzie înscrie o pagină
aparte în întreaga creație poetică.
Faptul nu trebuie să surprindă,
Mihai Beniuc este poetul marilor
fidelități, iar dragostea nu cunoaște
vremurile tîrzii decît prin fidelita-
te. Pe această linie, Arderi oferă o
memorabilă rezolvare a unui mo-
tiv eminescian : „Ciudat ! Eu te
mai văd, cum altă dată / Oglinda
te vedea și te primea / Ca pe o
zînă-n apa ei curată / Imbrâțișînd
făptura ta de nea. / Te caut iar
în apa din oglindă / Punîndu-mi
mina streașină la frunte, / Ci spu-
ma dată ochiului s-o prindă i Știu
bine că-s doar pletele-mi cărunte. /
Să te fi dus tu chiar așa depar-
te / Pierzîndu-ți urma după ori-
zont / In țara ce n-o știm și-i spu-
nem moarte, / Cu poarta-ntr-un
apus mîhnit și blond ? / Oglinda
tace, mare fără viață, / Și drept
răspuns mă pune față-n față / Cu
mine însumi, singur și bătrîn — /
Dar tu mă bați încetișor pe umăr /
Și-ntrebi abia șoptit de mai ră-
mîn / Robit de existență și de nu-
măr. ..“ etc (Lumina de departe).
ION BRAD
Zăpezile de acasă ar fi putut
foarte bine să se deschidă cu
Noapte albă din Orga de
mesteceni, sub al cărei semn
se află. în ciuda unor discutabile
digresiuni, volumul de față încearcă
și reușește o unificare tematică,
ceea ce face ca să fie mai puțin
eterogen decît precedentul. Semnul
unificator poartă numele de nostal-
gie, de revenire imaginară (cu
concrete determinări în timp și în
spațiu, fapt caracteristic literaturii
ardelene în genere) de la care —
vizibilul efort de interiorizare.
Nu-mi pot da încă bine seama
dacă Ion Brad este un expansiv
„strunit" sau, dimpotrivă, un intro-
spectiv sedus de lucide „exaltări".
Poeziile din Zăpezile de acasă fac
mai plauzibilă a doua alternativă
și aceasta pentru că reușitele poe-
tice pornesc de la emoția conținu-
tă, de la meditația care vizează
latura dramatică a faptelor, ampli-
ficarea lor în ecouri prelungi. E
drept, nostalgia are ceva eroic („A-
cum în straturi limpezi voi că-
dea / i Ca din noianuri, cald, să
mă-ntrupez / zidit de viu în marile
zăpezi" — Prea treaz), ea ține de
o constantă sufletească a celui ple-
cat de la sat (aici simțim pulsul
poeziei lui Goga), revenirea (fie
ea și imaginară) are aparența unui
ritual simbolic și nu a unei sa-
tisfacții intime.
Structural, Ion Brad este un in-
genuu tentat de acțiune, aproape
niciodată de pura contemplație, este
un meditativ intrepid și nu un
speculativ, este decent egolatru în
sensul că raportează totul la pro-
pria persoană (eul liric este omni-
prezent, uneori prezența sa este os-
tentativ subliniată) ceea ce face ea,
situat mereu în centrul evenimen-
telor, poetul să fie mereu dornic
să și le asume.
Tonalitatea predominantă a volu-
mului este cea a elegiei, elegie —
aici găsim o noutate — contami-
nată de un anume rafinament sti-
listic. Altă marină, spre exemplu,
face parte din categoria poeziilor
elaborate, ce se disting prin efecte
de culoare și lumină, cu trimiteri
la senzații dintre cele subtile : „Ma-
rea de fontă. / De aguridă. / / Fă-
ră tumult, peruzea lichidă / [...]
Numai fervoarea nopții din mine /
Caută, mare, / Orele tale saline, /
Depresuratele pajiști de alge, /
Steaua din valuri cu val s-o încal-
ce, / Briza tăcută ce vrea să mă-
mbibe / Ca verdele somn risipit
în amibe...“. Caligrafică, aproape
evanescentă este Doliu alb ; „Zăpe-
zile din mai otrăvitoare, / Haluci-
nantul somn de heroină, / Rană tă-
iată-n visul care doare, / Nici o
trezire nu ți-o mai alină — / Ză-
pezile din mai otrăvitoare. / / Grea
ghilotină lumilor în floare, / Copii
cu bărbi de țurțuri în grădină, /
Albine înghețate în candoare, / Un
vînt înjunghiat ce mai suspină — /
Zăpezile din mai, otrăvitoare".
Am citat din poeziile celui mai
bun volum al lui Ion Brad, volum
cu totul remarcabil pe linia unor
BUJOR NEDELCOVICI
u găsesc caracterizare mai po.
trivită romanului lui Bujor
Nedelcovici * decît versul
lui Apollinaire din Corn de vînă-
toare: „Notre histoire est noble
et tragique / Comme la masque
d’un tyran“. Este, intr-adevăr, is-
toria nobilă și tragică a unui sacri-
ficiu. Nobilă, pentru că e un sa-
crificiu lucid, datorat unor pasio-
nate deliberări. Tragică, pentru că
sacrificiul nu aduce deslegarea to-
tală a situației limită.
Despre ce este vorba ? Un băr-
bat încă tînăr, Iustin Arghir, e so-
țul unei femei condamnată la o
boală fără leac dar și fără deznodă-
mînt. Această femeie ii iubește cu
frenezie, cu disperare, avînd în
plus rarul tact de a-1 scuti, de
tot ce e nociv într-o iubire frene-
tică și disperată. Iustin n-o iubește,
dar decide să rămină lingă ea. Sa-
crificiu care e prețul libertății sale
interioare. Pentru liniștea și inde-
pendenta lui, el ar putea-o părăsi.
Dar, sub apăsarea culpei morale ce
ar urma, ar fi el oare cu adevărat
liber ? Suntem liberi față de cei
pe care-i lovim, cu vîsle sau fără
vîsle ? Ca un lest fatal ar atîrna
în traiectoria vieții sale chipul ce-
lei părăsite. In acest sens, Iustin
Arghir e un martir în spațiu mo-
ral. El își jertfește libertatea ex-
terioară în favoarea celei lăuntrice.
Dacă prima i-ar pretinde, cum spu-
ne chiar el, o „crimă sufletească",
pentru cea de-a doua e suficient
efortul înțelegerii.
Romanul însă e mai complet de-
cît Iasă să se întrevadă această pa-
lidă rezumare.
Destinul lui Iustin Arghir e pus
să traverseze trei etaje: Eu-Cci-
lalți-Ea. Altfel spus: planul con-
științei de sine, planul social, pla-
nul erotic. Conștient el însuși de
acest „triptic", el Ie numește „cele
trei cercuri". îmi rămîne să adaug
că sunt trei cercuri vicioase, și
iată de ce. Tustrele conțin o con
tradicție internă, o opoziție parado-
xală. Un om vrea să-și asume in-
tegral trecutul, și totuși să fie de-
gajat de el. Să se integreze deplin
semenilor, dar păstrîndu-și inde-
pendența. Să se sacrifice pentru
ea, găsind in zbuciumul acestui
gest semnul libertății.
In plan social. Iustin Arghir e
un lovit, un frustrat, un nedrep-
tățit. Un accident intr-o ordine a
echității. Justițiar pătimaș, dar și
oarecum .străin" prin meteahna
contemplării și a rațiocinării (nu-
mele său are rezonanțe întrucîtva
metaforice. „Iustin" amintește ide-
ea de „dreptate", iar „Arghir", pe
cea de „intrus"), el suferă conse-
cințele inflexibilității sale. Reinte-
grarea sa „în rîndul oamenilor" (ex-
presia ii aparține și îl obsedează),
singurul lucru care-1 animă, ii reu-
șește doar afectiv, prin prietenie,
pentru care are un adevărat cult ;
social se izbește insă de unele bla-
mabile inerții. Prietenie... De fapt.
Iustin Arghir este ahtiat după co-
municare. Scena în care el o acos-
tează pe necunoscuta cu vioara
numai pentru a-și descărca sufle-
tul în fața ei (pp. 241, 250) ri-
mează perfect cu spovedaniile sin-
guraticului către Nastenka din
Nopți albe a lui Dostoievski. Ace-
eași credință în izbăvirea prin cei-
lalți.
In plan erotic, cum am văzut,
el trăiește drama de a fi iubit fă-
ră a iubi, de a nu se putea bucura
de o libertate care i-ar sfărima e-
chilibrul moral.
In planul conștiinței de sine, Ius-
tin e un avid de trecut. Vrea să
știe de unde vine, pentru cine și
de ce plătește (necazurile sale so-
ciale au început într-o vreme cînd
el trebuia să ispășească vina de
a avea un tată cu origine „ne-
sănătoasă", arestat). „Am nevoie de o
certitudine lăuntrică, pentru că nu
pot accepta dominația trecutului
meu. .. Vreau să știu cine au fost,
cum au trăit, ce au gîndit ? Cînd
voi afla totul, voi fi liber” (s, gp,
pp. 112, 111). Prin rudele sale, sco-
tocește în istoria familiei, găsind
rădăcinile.
Așadar, problema esențială pe
care și-o pune și ne-o pune Iustin
Arghir este aceea a libertății.
Poa'e fi un om independent de
trecutul său ? Poate fi un om inde-
pendent de cei care-1 înconjoară,
prieteni sau dușmani ? Poate fi un
om independent de cel care are
nevoie de el ? Răspunsul implicit
al romanului, care-i conferă și o
incandescentă atitudine umană, es-
te sugerarea inexorabilei condițio-
nări. Iustin, fire disecantă, perse-
cutat de dileme morale, este con-
damnat la înțelegerea unor nece-
sități care-1 depășesc, condamnat Ia
libertate — ce nu i se dovedește
înto'deauna tonică.
Remarcabilă în arta romancieru-
lui este plasarea discretă dar con-
tinuă a imaginii-simbol. Autorul
introduce în text o scenă, un tab-
lou care sintetizează aluziv condi-
ția unor personaje (Hamlet, scena
teatrului). Procedeul începe de la
titlu, cu două înțelesuri posibile :
a fi constrîns să înaintezi cu for-
țele, cu elanurile tăiate, „fără vîs-
le" deci ; și : a te debarasa, dar fă-
ră a-ți lovi semenul căzut cu vîs-
la. Asemenea imagine-simbol este
și zborul liliacului (p. 276), care
sugerează existența zig-zagată a
lui Iustin ; așa este povestea lipu-
lui cu aerojflanul (p. 350) al cărei
tîlc, privind direct destinul per-
sonajelor de față, este necesitatea
de a te zmulge Ia un moment dat,
cu orice mijloc și orice risc, așa
este imaginea cuibului păsărilor
care se alungă una pe alta, tradu-
cînd oarecum drumul conjugal al
Lizei Spiliadis. Și mai sînt. Ele
potențează forța narațiunii, con-
densînd-o în secvențe-cheie.
Am fi putut califica acest giav
roman, care te pătrunde și te în-
fioară, o operă ireproșabilă, dacă
una sau două nepotriviri n-ar veni
să-i tulbure armonia. In primul
rînd, chiar socotind această apeten-
ță de trecut a Iui Iustin ca fiind
coerentă cu restul psihologiei sa-
le, e de neînlăturat impresia ex-
CONSTANTIN CRIȘAN
Cînd apelăm la parabolă în criti-
că ? Cînd nu putem să ne concre-
tizăm lingvistic o stare ori niște
gînduri, cînd — în fine — n-avem
de comunicat mare lucru, dar ți-
nem cu orice preț să tipărim cărți.
Cazul din urmă e și cel mai frec-
vent. Parabola se arată atunci avan-
tajoasă pentru că e bogată în înțe-
lesuri a căror principală calitate e
adincimea. Să îndrăznească numai
careva să spună că e cam nu știu
cum apelul la parabolă în contextul
dat. Respec'ivul poate fi imediat
pus la punct, arătîndu-i-se cu eru-
dite amănunte cît de departe a fost
de adevăratele înțelesuri ale textu-
lui parabolic, mult prea greu de
pătruns cu modestele-i puteri inte-
lectuale. Spre fericirea urmașilor,
complicatele parabole cu care ne
blagoslovesc unii critici contempo-
rani ascund adevăruri dintre cele
mai banale, fiind o dovadă în
plus pentru ideea că marile gînduri
sînt și cele mai simple, că evazionis-
mul și confuzia nu aduc nici o
glorie.
Orînduindu-și materia după
modelul clasificărilor hegelie-
ne (dar fără nimic din rigoarea
acestora) în capitole care de ca-
re mai șocante prin titlu, Ieșirea din
metaforă de Constantin Crișan vrea
să sugereze un mod de a depăși
impasul limbajului literaturii! con-
temporane. Scriitorii construiesc me-
tafora, după care e datoria lor
să o părăsească, pentru a-i face loc
cititorului înlăuntru. Dar ei uită că
mai trebuie să și plece, îneît citi-
torul își vede înlăturată orice po-
sibilitate de a pătrunde în operă.
De aici ..misterul artei contempora-
ne", în care nimeni nu intră și din
care nimeni nu iese, pentru că „lip-
sește cuvîntul de ’aină, parola" (p.
135). Singur Criticul e în stare „cî-
teodată" să o afle, însă intrînd în
metaforă blochează automat căile de
acces. Ca și Creatorul, el „uită să
mai iasă" ori „pur și simplu nu
mai poate ieși", iar circuitul se
va repeta la nesfîrșit cu alți Cri-
tici. Povestea oferită de Constantin
Crișan e prea străvezie pentru a
mai suporta tălmăciri și, dacă ad-
mitem ipoteza că autorul mai și
crede în ea, nu putem trece cu ve-
derea cele cîteva nelămuriri pe
care le ridică. Intîi e neclar de ce
numai Criticul e apt să rostească
formula magică, Cititorului refuzîn-
du-i-se acest drept. La urma urme-
lor, Criticul nu e decît un Cititor
avizat, în nici un caz vreun vrăjitor
apt să strige „cîteodată" Scsam-des.
chide-te ! Rezultă apoi din capitolul
citat (și care se numește Limba-
jul contemporan — evoluție și pa-
lingenezie) că, aflîndu-se în meta-
foră, Criticul (la naiba cu atîtea ma-
jurcule !) „uită să mai iasă" sau „nu
mai poate ieși”. Asta înseamnă în
esență că, la rîndul lui, textul cri-
tic pretinde o parolă, care — evi-
dent — va fi o altă exegeză etc.,
ceea ce e mai greu de admis, căci
textul critic are o coerență unică,
adică o ambiguitate semantică nu-
lă. După cum c tot atît de greu de
închipuit că, aflat în me'aforă, cri-
ticul nu mai poate să iasă. Că uită
să facă acest lucru, treacă-meargă,
uitarea-i omenească și criticii n-au
interes să calce regula. Dar ce pie-
dici vor fi fiind în calea de întoarcere
și pe care el să nu le poată trece ?
Paginile cărții lui Constantin Cri-
șan nu ne sînt de nici un ajutor în
această privință, îneît singura ex-
plicație ar fi următoarea : orbit de
strălucirea interiorului metaforei,
el (criticul) „uită" parola (antece-
dentele cazului le aflăm în știuta
poves'e a lui Ali-Baba), uită deci
cum să mai iasă. Ceea ce contra-
vine însă afirmației autorului, du-
pă care criticul „uită să mai iasă",
întărind în schimb alternativa „nu
poate să mai iasă”. Situația are
caracter de necesitate, căci, oricum,
„cineva trebuie să iasă din metafo-
ră" (p. 134) și criticul întră în me-
taforă cu o parolă pe care trebuie
să o uite, numai pentru a-și oferi
astfel șansa ieșirii ? !
Destul de ambiguă, dar la modă,
povestea Iui Constantin Crișan, in-
teresantă pentru studiul posibilită-
ților autorului de a fantaza coe-
rent ca și pentru aerul ei progra-
matic. Cele 130 de pagini care pre-
ced „basna" ar fi atunci ilustrări
ale modului de întrebuințare a chei-
lor mult visate. Care sînt acestea ?
Secțiunile I. 4. 2. și II. 3. pledează
pentru o lectură „grafemologică" a
poeziei și, respectiv, stilistică a
epicului. Ideile nu izbesc prin nou-
tate, îneît e paradoxal aerul de pio-
nier pe care și-I ia autorul cînd
descrie nivelul grafic al unui text
poetic. Patru articole — Blaga și
filosofia păcatului genial, Bacovia
sau limbajul solitudinii, Marin
Preda „Risipitorii" sau structura
soluțiilor infinite, Zaharia Stancu sau
poezia vocativului — dovedesc apti-
tudinile analitice ale lui Constan-
tin Crișan, comentator interesant
cînd nu se lasă furat de.idei en vogue
și renunță la exprimările căutate.
Modestă, cu toată arhitectonica sa-
vantă, Ieșirea din metaforă te face să
zîmbești la vederea motto-ului he-
liadesc, disproporționat la culme :
..Scopul meu sau ambiția mea n-a
fost niciodată să plac în prezent.
Puțin îmi pasă de ceea ce pot zice
sau face astăzi oamenii despre mi-
ne. Ambiția mea a fost dintotdea-
una să nu-mi fie rușine în viitor de
cîte zic și fac astăzi".
Subtil și adînc se vrea Gh.
Drăgan, drept care Corabia
argonauților se încheie cu „o
parabolă critică", Ultimul argo-
naut. Din articolul ce dă titlul căr-
ții aflăm că argonaut = cititor (p.
254), ceea ce nu lămurește deloc
cine și de ce e ultim argonaut;
de altfel, nu numai genericul, dar
întreg textul „parabolei critice" este
încîlcit și fără noimă. Epic, lucru-
rile se petrec după cum urmează :
Un învederat călător ajunge la un
pod și, neatent la „unicitatea" edi-
ficiului, care e „ceva ieșit din cale-
afară", se lasă tîrît de oboseală
la umbra acestuia, act fatal pen-
tru că de jos nu-1 va mai putea
privi fără să amețească. Drept care
începe să cugete la semnificația că-
lătoriei întreprinse și a oboselii
ce-1 bîntuise, despre care nici nu
știe dacă „îi aparținea" și „avea
dreptul să o simtă". întrebări ca-
pitale îl macină („Să fi fost a lui
cu adevărat numai oboseala ?...
Și cine era ea, oboseala ?“), dar sca-
pă de ele mulțumită unei boli in-
structive („Durerea îl țintui locului,
și află ce teribilă boală e durerea."),
în pragul morții n-are altă dorință
decît să revadă podul, însă acesta
dispăruse. Asta nu-1 face să dispere,
se înzdrăvenește subit și pleacă mai
departe. înJr-o zi îl aflăm în vîrful
unei movile, rotindu-se în jurul
propriei axe, operație ce-i permite
să se „înșurubeze" în pămînt „ca o
sapă de sondă" și, acoperit defini-
tiv cu țărînă, să treacă într-o sta-
re nouă : „starea de scafandru".
Isprăvindu-și metamorfoza, el face
la iuțeală două descoperiri epocale :
1. orice-ar zice fizicienii „singura
stare reală" e cea de scafandru ;
2. lumea subterană își proiec'ează
umbrele pe pămînt. Mulțumit de
aportul pe care l-a adus la spo-
rirea cunoașterii, se îndeletnicește
cu observarea noilor semeni, care
merg și lucrează visînd și se simt
fericiți așa, „atîta timp cît nu se
dovedesc lucruri care pur și sim-
plu nu pot fi dovedite", ba pu-
țin le pasă de propriile lor umbre ,
„deoarece, acestea fiind umbre, nu
mai sînt ei, iar despre starea de
umbră nu vor să-și facă, în această
lume reală, nici o părere". în con-
tinuare eroul se plimbă, prilej de
a remarca absența păsărilor din
urbe. într-o curte îi atrage atenția
o vegetală din care iese o pasăre
de aceeași natură și care crește ie-
șind din pămînt pînă ce rămîne din
ea doar „o grămăjoară de frunze
pălite" (! ?). De aici se oprește la
armurier și-și ia o pușcă, știind
că „de cînd sînt vînători există
8 —Convorbiri literare
consecvențe tematice și sentimen-
tale. Nu numai atît, Zăpezile de
acasă dă confesiunii alura comuni-
cării directe, nespectaculoase și per-
suasive, se citește cu real interes.
Ca și Mihai Beniuc, Ion Brad este
poetul marilor statornicii.
VIRGIL TEODORESCU
Sentinela aerului poate fi
împărțită în patru secțiuni :
1) Patosul angajării sociale și
morale — ceea ce nu este,
desigur, o noutate în poezia lui Vir-
gil Teodorescu. Știm prea bine, nu
avem de a face cu un avangardism
„de profesie", cu o formulă redusă
la proprii coeficienți și la plăce-
rile demonstrației teoretice. Uneori,
dimpotrivă, rezolvările poetice inso-
lite sînt abandonate, preferîndu-se
expresia limpede, lipsită de șocul
asociațiilor derutante: „In lucruri
se prelinge istoria încet / Și-ncre-
menește — acolo ca o statuie spar-
tă / Dar legea revoluției nu iartă
Balansurile reci de menuet / / In mar
mura cernită călcată în picioare
în ora glorioaselor mînii / E azi co-
loană cu arcade vii: / Solara zi a
erei viitoare" (Din noapte, zi sola-
ră).
2)	Elogiul zămislirii, al pulsației
organicului, lucru pe de o parte
surprinzător dacă ne glndim că un
volum ca Repaosul vocalei exalta
mineralul ca formă de existență
eternă a materiei, pe de alta — firesc
dacă ne gîndim că însăși poezia
cesului de retrospectivă. Multe din
istorisirile rudelor despre avataru-
rile inaintașilor lui Iustin nu se
justifică, sunt irelevante, nedizol-
vate in sensul atit de mișcător al
cărții. Contrapunctul in care sunt
ele dispuse, amintind cele două
lumi din Scrinul negru, frinează
romanul slăbindu-i tensiunea, con-
centrată pe zbaterile în prezent
ale lui Iustin. Mi se pare chiar ca
războirea sa latentă, cu aceste pă-
ienjenișuri revolute, ce-i parvin
brusc (la cerere), are ceva oare
cum confecționat, montat, impus
de romancier și nu de destinul e-
roului. Trecutul coagulează într-un
„roman* aparte, foarte bun, dar
care nu interfera cu cel principal :
soarta lui Iustin.
Este, apoi, puțin plauzibil și vag
strident limbajul comun al tutu-
ror personajelor, indiferent de vîrs-
<â și condiție socială. Odată cu
Iustin, folosesc aceleași fraze den-
se, cu tente filosofice, și mătușa
Spiliadis, și Simion și unchiul Tri-
ton, și Aron, și doctorul Petru.
Chiar dacă tot ce spun ei este jus-
tificat caracterologic și adine gin-
dit, e poa'e supărătoare nedifeen-
țierea.
Dar — nu pentru a face o con-
cesie — observ că aceste sînt, în
ultimă instanță, detalii pasabile
Cartea, scrisă cu patos sobru, este
cu totul emoționantă.
și vînat, și invers". Și dacă „pă-
sările își vor refuza condiția mi-
lenară, refuzîndu-se pe ele însele",
„va fi nevoie de altfel de păsări,
de o altă primă pasăre". Urmea-
ză deznodămîntul : ..Și sprijinin-
du-și țeava la subsuoara stîngă, îl
dureau două aripi în umeri, îna-
inte de a auzi detunătura". E clar,
nu ?
Parabola este o ficțiune strict e-
pică, perfect coerentă, degajînd un
sens, fiecare element compo-
nent avînd o funcție determinată.
Nimic nu e în parabolă întîmplă-
tor, totul concură la susținerea
simbolului. Ea nu este explicit re-
flexivă, nu urmărește să dezbată
in abstracta principii, reflexia fi-
ind implicată în chiar faptele pre-
zentare, a căror principală calitate
e plauzibilitatea, căci nu poți crede
în concluzii degajate din situații
neverosimile. Nefamiliarizat cu a-
ceste condiții ..de amănunt" ale ge-
nului, Gh. Drăgan și-a imaginat că
însăilînd o poveste în maniera
suprarealistă și împănînd-o cu
maxime hiliare și jocuri de
cuvinte face o parabolă. Nu nu-
mai că înțelesul ei (dacă va fi fiind
unul) e obscur, dar nimic nu jus-
tifică reducerea epicii la faptele
existente, ca să nu mai spun de ale-
gerea simbolurilor („pod", „plantă-
pasăre", „pușcă" etc.) care nu ur-
mează necesități ale construcției.
Dar „parabola", uitam, e „critică",
și deci urmează să vedem care sînt
calitățile criticii lui Gh. Drăgan,
așa cum apar ele din Corabia ar
gonauților. l)poza: „Sub acest titlu
imprecis aspiram acum vreo doi ani
să decupez, poate puțin cam me-
canicist, un aspect de psihologia cre-
ației la G. Bacovia. Se pare că atin-
geam, fără a-mi da seama prea
bine, una din coloanele principale
ce susțin bolta lirismului său...“ (p.
47) Sau: „Tot la întîmplare luăm
din raftul cu poeți contemporani și
este privită ca întoarcere la geneza
lucrurilor, la numirea esențelor pri-
mare. Două sînt textele principale
care pot ilustra acest aspect: Din
mai in mai și Drumul spre mare.
3)	„Suprarealismul în stare
pură“ ale cărui componente sînt :
cuvîntul eliberat de inerția se-
mantică și împins în combi-
nații noi, folosirea unui voca-
bular pestriț în care termeni ai ex-
primării orale stau alături de neo-
logisme din limbajul specializat al
științei (matematică, fizică, biolo-
gie etc.), de construcțiile prețioase
și docte, tehnica aglomerării preci-
pitate, a enumerării aberante, in-
coerența ostentativă, folosirea com-
parației-șoc (și pentru că veni
vorba de incoerență și de compa-
rație iată un exemplu care include
pe amîndouă : „totul se prezenta
disproporționat și incoerent, ca un
artist călare pe o mașină de brăz-
dat festoane") și a epicului absurd.
Aici o precizare : dacă luăm, de pil-
dă, cele două poeme intitulate Sen-
tinela aerului observăm că este ur-
mat, cu o dezinvoltură derutantă,
un fir epic apt de a fi reconstituit
în toată bizareria sa (este coerent in
secvențele formale, incoerent în lo-
gica faptelor) dar care, pînă la ur-
mă, nu depășește decît accidental
stadiul de pretext pentru divagații,
de suport pentru dispunerea mozai-
cală a cuvintelor. Este vizată capa-
citatea noastră de a imagina tîlcuri
„pe proprie răspundere", putința e-
moțiilor noastre de a reacționa
prompt la paradox : „Caporalul pă-
rea un forceps cusut din greșeală
în pîntec. / Servantul fusese cuprins
ADRIAN BELDEANU
O suită de portrete, unele inte-
resante, destule rudimentare,
din lumea baroului și a ce-
lor ce-o înconjoară, constituie a
doua carte * * a Iui Adrian flel-
deanu, abuziv subnumită roman.
Mediul cu pricina e rezumat de
autor la p. 87, de unde spicuiesc:
Văduve, gestionari, soții părăsite,
mame cu copii fără tată, prosti-
tuate de mai multe categorii —
nimfe, cleopatre, ingenue, midi-
nete, numai pentru străini, pentru
ceilalți «e pericoloso sporgersi»
(?!) — apoi hoaște, codoașe, tra-
ficanți de influență, jnapani, cîte
un poet rătăcit, ghicitoare, violate
și violatori, doctori ginecologi...“
etc., etc., toate acestea în viziunea
unui avocat blazat, scîrbit, deza-
buzat, egolatru și narcisiac. Preci-
zez că mediul în sine n-ar avea
nimic nici pentru moralitatea,
nici pentru calitatea literară a căr-
ții. Cu condiția ca el să se închega
într-un univers plauzibil, cu co-
ordonate clare, din care să se
desprindă orbita și sensul u-
nor destine. Așa însă, a umbla în
ord ură numai de dragul de a o răs-
coli, e facil și e ineficient. Vorba
lui Călinescu : nu pictăm Orientul
cu mijloacele Orientului. Ambian-
ța cărții și-a lăsat amprenta asu-
pra tonului ei. Iată o descriere ce
un volum de sonete. (p. 100) 2).
parada de erudiție și cultură : un
articol precum Mitul și poezia mo-
dernă citează din aproximativ 60
de autori pentru a ajunge la ideea
că „Redîndu-și mitul, omul îl re-
creează din nou. adică se recreează
pe sine". După cum, altădată, auto-
rul nu rezistă tentației de a ne
avertiza că „poein este echivalent
cu a crea, a face" (p. 139), ori că
idilism vine „de la eidyllion, tab-
lou mic, poem mic" (p. 102) ; 3). de
aici disproporția între instrumentul
critic și obiectul investigației. Pen-
tru a emite cîteva păreri generale
despre critica actuală, Gh. Drăgan
se simte obligat la o incursiune is-
torică din care nu lipsesc pitago-
reicii, Platon, Sf. Augustin, loan
Chryrostomul, Chrissip etc (Nu-i
condeiul.. .); un volum de Niculae
Stoian îl duce cu gîndul la Lu-
cretius (p. 100), pentru ca același,
Iureș și Mihadaș să fie puși la zid
cu Hegel, Pavese și Bolintineanu ;
4) Comentariul, cînd e personal
(primele 4 articole din carte, ca
și cel despre mit nu se pot lăuda
cu așa ceva), se arată bombastic ori
plat și te trezești citind fraze care
n-au nimic cu textele comentate,
fiind pură vorbărie goală. Iată un
fragment din analiza la Iarbă ver-
de, acasă de Radu Cârneci : „Tră-
ind într-o epocă destul de compli-
cată, căreia adesea îi place să
se complice și mai mult (?), suntem
tentați să credem că, lăsîndu-ne
duși de vîrtej, vom fi și noi pe
măsura ei. Aceasta înseamnă pentru
poet renunțarea la simplitatea ma-
relui gînd, însoțit de obicei de o
acțiune regeneratoare asupra per-
cepției poetice. [...]. Raportul eu-uni-
vers este de fapt iubirea cu sensu-
rile ei prime, ca atracție, tendință
veșnică spre unitate. Dragostea de-
vine un fel de purgatoriu, popas
către paradisul supremului Unu
platonic" etc. (p. 167) ; 5) Să mai
dc un acces de tuse, și unul din-
tre soldați, părăsind poziția	de
drepți, / Scoase din buzunar	un
chibrit aprins pe care îl apropie
instinctiv de războiul de 30 de ani
gata să îl arunce în aer. / Iată o-
glinda de plumb a claxonului, rosti
pe neașteptate servantul într-o en-
gleză patuară" etc. s.a_). (Sentinela
aerului, 2).
4)	Tentația rigorii, care, curios
lucru, este o consecință a divaga-
ției. Aceasta din urmă, ca etapă
pregătitoare, efectuează curățirea
cuvintelor de un balast semantic
restrictiv pentru a le conferi stră-
luciri noi și transparențe desăvâr-
șite. Poate părea nefiresc, dar poe-
zia lui Virgil Teodorescu atinge ri-
gori austere ca urmare a unui e-
fort tenace de distilare a sensurilor,
de ardere a zgurii informe. înseși
meditațiile asupra poeziei sînt ca
un joc savant de oglinzi ale căror
reflexe se desprind în combinația
lor inefabilă de suportul, de refe-
rința materială a imaginii, părînd că
o neagă. Nu întîmplător lumina
este materia poetică în stare pură :
„Cuvintele au încă în ele o surdi-
nă. / au încă un surîs de porțelan, /
grăunțe risipite în vîrful suveran /
coroiate raze de lumină / continuîn-
du-și cursa pe nisip, / fosforescență
încă fără chip pe care cristalinul
o refuză / dar lunecă în el ca o me-
duză — / invulnerabil fruct de ges-
turi noi. / de terfelite franjuri re-
tezate, / de uși înțepenite în cana-
te, f de fumegoase sloiuri desprin-
se de convoi" (Invulnerabil fruct).
Daniel DIMITRIU
AMBASADORII^
ar trebui să fie de atmosferă :
„Gemma, însoțită de sfinta trei-
me (?) (Coralia, Anca și Monica),
șerpuia in rochia dc paiete, scur-
tă, dezvăluind gambele (?) înve-
lite in teci de mătase de culoarea
garoafei înzăpezite (observați dan-
dy-smul stilului, n. gp). Foșnetul
coapselor, mișcarea electrică a tex-
turii cu paiete oțelii și a ciorapilor
degaja o căldură parfumată, o
chemare ascunsă" etc. Nu știu cum
să spun, Venus din Milo, nudurile
lui Modigliani, Nadina lui Rebrea-
nu apar mai dezgolite decît aceas-
tă sfîntă pătrime, și totuși sunt
mai artă, pentru că le înveșmin-
tează o aură care se numește simț
al expresiei. Nu i se poate nega lui
Adrian Beldeanu o anume acuita-
te psihologică și o sporadică dex-
teritate, portretistică, dar — ele
sunt compromise de haosul compozi-
țional și de de haosul mo al al
cărții, ca și de propozițiile de un
comic snobism cum este cea ur-
mătoare : „Dar doamna-fotograf. . .
își juca fulul de ași pe postavul
de pocher al vieții ei".
* Bujor Nedelcovici, Fără
vîsle, roman, voi. I, ed. Emi-
nescu, 1972, 368 pp., cu un
portret al autorului pe cop. IV.
• * Adrian Beldeanu, Să
mai cîștigi o zi, ed. Albatros,
1972, 214 pp., cu un portret
al autorului hors-texte.
George PRCTEANU
Este un truism afirmația că titlurile sînt alese de au-
tori pentru a exprima cît mai sugestiv realitatea textu-
lui. în cazul Ambsadorilor se poate vorbi de o alegere,
în acest sens, cum nu se poate mai potrivită, de o sugestie
și o subtilitate deosebită. Caracteristicile amintite sînt proprii
nu numai gestului — oarecum de mai mică importanță —
al alegerii titlului, ci întregului text al acestui roman de
calitate deosebită aparținînd lui Henry James. Ar fi, pro-
babil, inutil să amintim calitățile deosebite ale autorului,
remarcate în nuvelele și romanele sale. Henry James este
o personalitate de primă mărime în literatura universală,
locul său a fost de mult recunoscut și fixat, cărțile sale
s-au bucurat de analize atente din partea criticilor și de o
difuzare largă în rîndurile cititorilor. Scrierile sale au fost
reclamate nu de puține ori drept puncte de plecare în acti-
vitatea unor scriitori, unii continuatori, alții definindu-se în
opoziție cu lucrările sale dar incluzînd, ’desgur și motivul
„reacției". Toate cele spuse pînă aici sînt lucruri generale,
menite însă să sublinieze surpriza pe care o poate provoca,
chiar unui cititor avizat, Ambasadorii. „Surpriza" nu vine
în nici un. caz din fabulația cărții. Partea epică este de-
parte de a conține tensiunea de tip special a nuvelelor sale
de nuanță fantastică. în Ambasadorii toate se întîmplă la
suprafață — s-ar părea — realismul este cît se poate de
evident, totul e simplu etc. Asta nu e, desigur, decît o pă-
rere superficială. Povestea „ambasadorilor" este într-adevăr
simplă : o familie de bogătași americani, trimite un repre-
zentant al ei la Paris, pentru a-i recupera fiul risipitor, ple-
cat cu mulți ani înainte și rămas în legendarul oraș. Toate
par a decurge așa cum se dorea. Reprezentantul ajunge
la Paris, își face cîteva relații, reușește să-1 convingă pe fiu
să se întoarcă dar, atras la rîndul său de orașul fatidic folo-
sește toată influența sa asupra lui pentru a-1 convinge ul-
terior de contrariu. Rezumată în limbajul obișnuit povestea
apare, cum se vede, lipsită de cea mai măruntă seînteie a
insolitului. Care este atunci neobișnuitul acestui roman, din
ce derivă el, e o întrebare firească. Mai întîi trebuie să re-
marcăm că nu se poate face de loc afirmația că în cazul
acestui roman partea narativă nu contează prea mult, nu e
elementul care să fixeze caracteristica textului, ca pentru
alți autori. Dimpotrivă, tocmai această poveste cu liniile
ei generale aparent banale este mo ivul unei tensionări de
o factură deosebită. Vorbeam despre „liniile mari" ale nara-
țiunii, liniile care se puteau rezuma, traduce, într-un limbaj
rezumativ. Dar realitatea prezentată este sărăcită și mutilată
în momentul efectuării unei „rezumări" cum este cea de mai
sus. Realismul și tonul analitic se confundă în țesătura tex-
tului lui Henry James cu o finețe aproape inanalizabilă.
Pentru a putea urmări dezvoltarea sau degradarea moti-
velor ar trebui o analiză semantică fragmentară pînă la
nivelul frazei, așa cum a făcut Roland Barthes cu nuvela
lui Balzac. Henry James este într-adevăr la mijlocul distanței
între realiști și romancierii moderni, de orientare analitică,
așa cum afirmă mulți critici. Dar faptul contează destul
cartea străină )
spun că Gh. Drăgan are un subdez-
voltat simț al valorilor ? Adaug
încă o mărturie : „A simți cu inten-
sitate tragicul ori sublimul istoriei
patriei, a-ți nutri elanul poetic cu
ceea ce este neperisabil în sîngele
baladescului popular, [. ..], — iată
cîteva semne ce impum citarea aici
a unui șir întreg de poeți, de la
Philippide la Baconski, Labiș, Adri-
an Păunescu și Nicolae Turtureanu".
(p. 94) ; 6) Autorul are „nostalgia
polemicii" și se întreabă cu can-
doare : „Sâ-și fi pierdut criticul
literar proverbialul curaj al opiniei
personale ?", dar tot el răspunde :
„Greu de crezut", iar Corabia ar-
gonauților se vrea argument al
acestui răspuns. Intr-adevăr, Gh.
GHEORGHE DRĂGAN
Drăgan numește cîteva tare ale cri-
ticii actuale, pe care le consideră
intolerabile, aruneînd mănușa tutu-
ror celor care se fac vinovați de
perpetuarea lor. Cine sînt aceștia ?
„Unii critici de astăzi" (p.	192),
„unii mai tineri critici" (p. 193),
„unii critici" (p. 199), „destui tineri
(și mai puțin tineri) critici erudiți"
(p. 205) 1 „mulți recenzenți" (p. 211),
„recenzentul începător" (p. 212) etc.
Lista e impresionantă. E drept,
uneori nominalizările sînt evitate,
ca la p. 221 unde este pus la punct
„un cronicar cu buletin de Bucu-
rești “sau la p. 207 unde se pole-
mizează cu.. . Paul Georgescu. Două
abdicări de la principiile formulate
la p. 202—206, dar care, fiind ex-
cepții, întăresc regula.
AI. DOBRESCU
de puțin. Importantă e construcția de o densitate
și în același timp de o coerență deosebită — calita-
te pe care nu o au nici Joyce nici chiar Proust. Dacă primul
din autorii amintiți neglijează aproape cu totul o succesiune
coerentă, cel de al doilea o dispersează într-o cantitate de de-
talii care o sufocă de mul'e ori.
In romanul lui Henry James sînt personaje în sensul lite-
raturii tradiționale. Ele au o asemenea complexitate îneît
termenul nu poate avea nimic peiorativ. Trebuie remarcat
însă că toate personajele au o structură în măsura în care
sînt apropiate sau nu centrului cărții și „intențiilor" radiate
din acest centru. O sugestie de radialitate a întregului ma-
terial epic este în mod evident conținută în roman. In mij-
locul întregului proces dinamic se află Lambert Strether. El
are o biografie, dar ea e de o importanță deosebit de mică
în economia romanului. Sînt firește importante aspirațiile
sale de corectitudine și onestitate, comportarea cu adevărat
nobilă care-1 conduce pe parcursul romanului. Dar inefabi-
lul și misterul (pentru că se poate vorbi fără îndoială de
un mister de natură cu totul subtilă, constînt în principal
din crearea unei stări de continuă așteptare) nu sînt rezul-
tatul acestei atitudini etice, constant proclamată de la în-
ceput pînă la sfîrșit. Tensiunea este menținută de precizia
și regularitatea, asemeni fenomenelor cosmice, care se des-
prinde din relațiile dintre personaje. Aceste „relații" sînt în
fapt o țesătură de o complexitate și o subtilitate cu totul
deosebită. Nu trebuie să neglijăm modalitatea epică prin
care se realizează. Henry James este stăpînul desăvîrșit al
unui stil care, în același timp cu descrierea realistă și exactă'
a comportamentului, face și o subtilă și nuanțată analiză a
stărilor psihice. Nu este vorba de o analiză în genul lui
Proust, manifestă și ușor vizibilă. Analiza lui James nu se
referă la personaje ci Ia „relații* dintre ele. Personajele
sale nu există decît în măsura în care se determină și se
definesc reciproc. In jurul Iui Strether sînt conturate și
doamna Newsome și fiica ei, doamna Pocock și Chod și
micul Bilham, și doamna de Vionnet și domnișoara Gostrey.
Toate aceste personaje sînt, cum am mai spus, rezultatul
„întîlnirilor" dintre ele, al complexului vieții sociale. In
acest sens viața socială este pe primul plan al romanului.
Legăturile pe care ea le oferă sînt elementul esențial. Nu
trebuie uitat, desigur, nici elementul de elevată ținută
etică ce constituie „motivul acestor comportări. Problema
pusă nu este cea a opoziției sau cultivării unei anumite ți-
nute morale, ci a înțelegerii și a opacității. în acest sens
aprecierea romanului din punctul de vedere al socioligiei
literaturii ar fi deosebit de fructuoasă. Nu atît pentru des-
prinderea unor personaje „tipice* (ele sînt, cum am arătat,
complexe și subordonate dinamicii, relațiilor) cît pentru
desprinderea unei ideologii, a unei atitudini valabile pen-
tru o anumită perioadă istorică și o anumită parte a struc-
turii sociale. Afirmațiile în această direcție constituie însă
în primul rînd un sistem subtil, avînd în vedere stilul
cărții, reflex al concepției de structură, deosebit de reținut
și folosind o insinuare discretă.
Ambasadorii lui Henry James este o carte de o factură
aparte, deschisă analizelor însă păstrîndu-și în permanență
inefabilul și bogăția de sensuri.
Constantin PRICOP
* Henry James, Ambasadorii, în românește de Cor-
neliu Rudescu, prefață de Ștefan Stoenescu, Ed. Univers,
Bușcurești, 1972.
9 —Convorbiri literare
Raporturile dramaturgului cu miș-
carea culturală a lașului 1 datează
încă din epoca de glorie a „Juni-
mii", în cenaclul căreia și-a citit la
12 noiembrie 1878 comedia O noap-
te furtunoasă sau Numărul 9 și care
apare în anul următor în „Convor-
biri literare". Aceste raporturi se
continuă prin colaborări la ziarele
și revistele apărute în orașul de
care era legat printr-o idilă de ti-
nerețe, unde-și avea prieteni foar-
te apropiați (P. Missir) și se încheie
(mai 1912), cu puțin înainte de
moarte, printr-o vizită făcută în
scopul prezentării unui „debutant în
litere care dorește să capete botezul
cernelei de tipar cu blagoslovenia
„Vieții românești" și care nu e altul
decît Matei, fiul său, autorul roma-
nului de mai tîrziu Craii de Curtea
Veche, căruia i se publică în numă-
rul din aprilie, 1912, al revistei ie-
șene, un grupaj de poezii.
în fondul de scrisori din Arhiva
Ibrăileanu, de la Biblioteca centra-
lă universitară _M. Eminescu" din
Iași, se află originalele a 5 scri-
sori, o carte poștală obișnuită, 5
cărți poștale ilustrate, o carte de vi-
zită și o telegramă, adresate, cu o
singură excepție, lui Ibrăileanu. Fo-
losindu-se, probabil, de niște copii
aflate în Arhivele Statului din Iași,
scrisorile au fost parțial (și trun-
chiat) publicate de loan Massof în
numărul comemorativ al revistei
„Viața românească“,din iunie 1962,
cu prilejul semicentenarului morții
scriitorului. Ulterior, întregite, scri-
sorile intră în volumul îngrijit de
Șerban Cioculescu, I. L. Caragiale,
Scrisori și acte. București, 1963. Mai
toate scrisorile, care vor fi incluse
în volumul III din colecția Scrisori
către Ibrăileanu, se referă la cola-
borarea lui Caragiale la „Viața ro-
mânească". Dar, cel puțin două din
aceste scrisori, situate cronologic la
cele două extremități ale raporturi-
lor epistolare cu gruparea revistei
ieșene, sînt, după cunoștința noas-
tră, inedite și prezintă o importan-
tă deosebită, ca, de altfel, orice do-
cument referitor la viața și activi-
tatea unui mare scriitor.
Prima scrisoare, nedatată, este a-
dresată redactorilor cotidianului ie-
șean de orientare liberal-democra-
dorea să se înțeleagă „cu Nicu Nanu
să deschidă o berărie în grădina
Creditului urban" 3.
Redactorii solicitați inserează, în
spiritul și litera scrisorii, următorul
anunț:
.Caragiale și lașul
în curînd Caragiale, cunoscutul
scriitor, va ține în cîteva orașe, cîte
o conferință literară cu lecturi umo-
ristice.
întîia conferință o va ține luni
la București.
în Iași, celebrul nostru scriitor, va
ține o conferință.
Nu ne îndoim că lașul atît de iu-
bit de Caragiale și pe care Caragi-
ale îl iubește atît de mult, se va
grăbi să vie în număr cît se poate
mai mare pentru a asculta pe cel
mai ilustru scriitor român.
Toată lumea aleasă, inteligentă,
cultă, își va da rendes-vous la a-
ceastă conferință.
Luni vom anunța data ținerii con-
ferinței, pînă atunci cetitorii să ai-
bă puțintică răbdare". *
Peste trei zile ziarul revine cu
precizarea :
„Caragiale in Iași
în nr. nostru de duminică am dat
știrea că iubitul nostru colaborator
Caragiale va ține o serie de confe-
rinți în diferite orașe ale țării.
întîia conferință a ținut-o ieri în
București, în folosul societății „Ilea-
na".
Am anunțat iar că neîntrecutul
nostru scriitor va ținea și în Iași
o conferință în cursul acestei luni ;
și după cum am făgăduit cititorilor
noștri dăm azi știrea că în ziua de
duminică 15 mart Caragiala va ținea
conferința sa.
Nu ne îndoim de loc că ieșenii ca-
re au apreciat atît de mult pe ilus-
trul scriitor, se vor grăbi să asiste
într-un număr cît se poate de mare.
Se știe cît de mult iubește Cara-
Prea stimate doamne.
Mă simt dator să mulțumesc din
suflet onorabilului dv. comitet că
mi-a făcut înalta onoare și într-un
chip atît de grațios, să-mi ceară și
mie concursul la opera sa de binefa-
cere, cu voia lui Dumnezeu, voi fi în
Iași la ziua hotărită.
Așteptînd cu nerăbdare acea zi
cînd să am favoarea a vă prezenta
omajele mele respectuoase și a mă
face cunoscut domnilor de Giers și
Hina, d. Penescu mă onorează de
mult cu buna d-sale prietenie, sînt
stimate doamne
Al d-voastre plecat servitor
Caragiale" 8
Conferința se pare că s-a amînat
cu o zi pentru că în „Evenimentul"
din 19 martie 1899 citim următoa-
rea notă :
„Cu acceleratul de azi dimineață
d. Caragiale a sosit în Iași.
Se știe că distinsul literat și-a o-
ferit concursul său pentru festiva-
lul ce are loc în astă seară la Tea-
trul Național, în folosul regretatului
Bursuc".
Cea de a doua scrisoare, prece-
de, cum s-a arătat, vizita pe care
Caragiale, însoțit de Vlahuță o face
la redacția revistei „Viața româ-
nească" pentru a determina cena-
clul ieșean să publice primele încer-
cări poetice ale celui care se va a-
firma ulterior ca romancier.
„Stimate amice,
Sper să fiu duminică, 29 apr. la
Iași, unde viu intr-adins pentru a
vă vedea — pe amicul Stere și pe
d-ta. O să-mi permit a vă prezenta
pe un debutant in litere, care do-
rește să capete botezul cernelii de
tipar cu blagoslovenia „Vieții Româ-
nești".
tabla de materii
de
MIRCEA IORGULESCU
IOSIF PE IRAN
nfățișînd lumea
sub aspectul sensibil
și sugerînd o di-
| mensiune rezumabilă în termeni abstracți, literatura lui
losif Petran este populată cu eroi complecși dar fără a-
dîncime, purtați de un demon al pribegiei prin cele mai diverse
medii și întîmplări. Ambianțele și evenimentele sînt parcurse cu
rapiditate
cu finețea
agnostice,
modelator,
cinematografică, accentul fiind pus pe stabilirea —
și exactitatea brutală a unui clinician — de iuți di-
sub impulsul unei febrilități devenite, prin exercițiu
inteligență. Circulînd necontenit dintr-un loc în altul,
eroii lui Petran se adaptează de îndată la orice situație, oricît
de ingrată, dar fără să se identifice vreuneia, păstrînd veșnic în
suflet îndoiala și neliniștea, într-o pornire nestăpînită către ră-
tăcirea perpetuă. Stabilitatea în instabilitate și durabilul în for-
me provizorii sînt notele caracteristice pentru existența perso-
najelor lui losif Petran, ceea ce explică și justifică aspectul cir-
cular al șirului de experiențe prin care trec, fără drame de con-
știință, asemenea unor sonde trimise în spațiu și revenite la punc-
tul de plecare.
Personalitatea lui losif Petran a pus-o în lumină micul roman
Contratimp (1968), pe care l-au precedat două culegeri de poves-
tiri fără calități deosebite (Lișița, 1965 ; Fotografii mișcate, 1967).
Narațiunea de tip neorealist, Contratimp cuprinde „revelațiile"
unui Tică, ziarist pus în disponibilitate pentru studii insuficien-
te și recalificat ca muncitor într-o fabrică de mase plastice, tri-
mis apoi
realitate
fabrică")
e pus la
diferența
cu bursă la facultate. Contactul fostului gazetar cu o
ce nu părea a-i fi necunoscută („vorbisem mereu de
nu se produce însă conform așteptărilor, fiindcă insul
cele mai grele și mai mizerabile munci, el descoperind
dintre o imagine însușită și concretul propriu-zis. Ne-
3 scrisori inedite de
CARAGIALE
vasta îl părăsește, trece prin experiența pauperității și a solitu-
dinii, rezultatul fiind adoptarea unei atitudini mai realiste —
„himerele nu-s o soluție nici pentru un nebun, numai că nu-mi
mai venea să înalț imnuri singurătății, singurătatea era o rea-
litate impusă, atît și n-avea rost să-mi bag în cap că-mi convine.
Tică ilustrează caruselul situațional tipic pentru eroii lui lo-
sif Petran ; fiindcă juca bine volei și începe să antreneze echipa
fabricii,
bursier
această
mătorul
este mai întîi avansat și pe urmă trimis în calitate de
(acțiunea se petrece în 1952—1953) să devină inginer, în
ipostază putînd fi întîlnit, ca personaj episodic, în ur-
tică, „Evenimentul", în care drama-
turgul publicase o suită de 5 arti-
cole despre Teatrul Național dm
București2 și se referă la intenția lui
Caragiale de a ține la Iași o confe-
rință însoțită de „lecturi umoristice".
„Stimați camarazi,
Puteți anunța că peste cîteva zile
vă dau un articol despre Expoziția
de pictură a societății Ileana.
Apoi am să reclam ajutorul Dv.
Iată cum :
Fac la București și voi face in
citeva orașe cîte o conferență lite-
rară cu lecturi umoristice ...
Voi să fac și la Iași una. Vorbiți
cu Grossmann să se puie în relații
cu mine. Aș vrea la teatru. Afară
că sînt autor, toți competența mi-au
recunoscut talentul citirii, etc. etc.
Iubitul nostru! Ilustru! etc. etc.
Nu ne îndoim că lașul atît de iu-
bit de Caragiale și pe care Cara-
giale il iubește atîta, etc, etc. etc.
Va fi o serată de acelea care ră-
mîn neuitate... va marca o epocă
etc. etc. etc.
Toată lumea aleasă, inteligentă,
cultă își va da rendes-vous etc. etc.
etc.
Mă rog vouă nu mă lăsați.
Aș voi să țiu această mirifică se-
rată peste vreo două săptămini, cam
pe la 10—12 martie.
Așteptînd cu nerăbdare Eveni-
mentul cu vestea cea bună vă salut
cu toată dragostea
Caragiale
La București o țiu luni, probabil
presa bucureșteană va face cîte o
mică dare de seamă ; veți putea re-
produce cîte ceva".
126 februarie 1898)
Tn ultimul deceniu al secolului
trecut autorul Scrisorii pierdute mai
fusese la Iași în 1894, cînd, se pare,
giale lașul și aceasta va face ca și
de astă dată, să ne arătăm toată
admirația noastră către cel mai ilus-
tru dintre scriitorii români actuali.
I. L. Caragiale. în curînd vom a-
nunța și subiectul conferinței.
Pînă atunci să avem puțintică
i ăbdare." 5
Cu toată publicitatea făcută în
jurul proiectatei vizite, în nume-
rele ulterioare ale cotidianului nu
mai figurează nici o precizare asu-
pra subiectului și nici o relatare
asupra desfășurării conferinței și
lecturilor pe care urma să le pre-
zinte scriitorul. Sînt greu de pre-
zumat motivele care l-au împiedicat
pe Caragiale să-și onoreze promisi-
unea așa de entuziast (și autoironie)
difuzată și pînă la materializarea
căreia cititorii erau invitați să aibă
„puțintică răbdare". Relatările zia-
rului și identitatea stilistică contri-
buie însă la datarea precisă a scri-
sorii, 26 februarie 1898.
în schimb, în aprilie, același an,
în beneficiul violoncelistului loan
Bursuc, se organizează un specta-
col la care, alături de actori și in-
terpreți ieșeni, între care și bene-
ficiarul, își dă concursul Barbu De-
lavrancea, care va conferenția, pen-
tru prima oară în Iași, despre poe-
zia populară românească. Așa cum
se desprinde din relatările presei,
„dizertația" marelui orator s-a tran-
sformat într-o „apoteoză a poeziei
populare". 6
Dar acea „puțintică răbdare", pe
care erau rugați să o aibă cititorii
a durat nu mai puțin de un an,
cînd, printr-o coincidență tragică,
dramaturgul va contribui, sub pa-
tronajul unui comitet de doamne, la
reprezentația dată pentru ajutora-
rea văduvei și orfanilor aceluiași
violoncelist Bursuc. în beneficiul și
cu concursul căruia, cu un an îna-
inte, conferențiase Delavrancea
„Pentru văduva Bursuc.
Reprezentația organizată de tînă-
rul literat S. Prassin, în beneficiul
neneorocitei văduve a regretatului
și talentatului duios violoncelist loan
Bursuc promite să aibă o izbîndă
din cele mai frumoase și mai îm-
bucurătoare.
Neîntrecutul nostru literat Cara-
giale, fermecătoarea noastră cărun-
tă artistă Aristița Romanescu, poetul
Haralamb Leca și talentatul nostru
artist Doria, ș-au oferit concursul
pentru a face ca reușita acestei re-
prezentații să fie cît mai splendidă.
Zilele acestea vom da programul
amănunțit al acestei reprezentații ca-
re va avea loc la 17 martie în sala
Teatrului Național".7
Cotidianul din ziua în care ur-
ma să aibă loc conferința înserează
din nou o notă :
„Amintim că joi 18 mart are loc
festivalul organizat în folosul orfa-
nilor lui Bursuc. Iată și scrisoarea
adresată de I. L. Caragiale comite-
tului de doamne care patronează
reprezentația dată în beneficiul or-
fanilor Bursuc :
Să vedem dacă m-am înșelat cre-
zind că merită și tînărul meu a-
ceastă înaltă onoare ... Pînă la re-
vedere, o stringere de mînă, cu fră-
țească dragoste, de la bătrinul dv.
prieten
Caragiale
23 apr. st. v.
luni seara
6 mai st. n.
(1912)“
Scrisoarea a fost cunoscută de cei
mai apropiați colaboratori ai lui
Ibrăileanu. Astfel M. Sadoveanu. în
necrologul pe care-1 publică în nu-
mărul din iunie al „Vieții româ-
nești". se referă chiar la formula
de încheiere a scrisorii. Existența a-
cesteia, în care figurează datele a-
prilie — mai 1912, par să pună sub
semnul îndoielii afirmația lui M.
Sevastos din Amintiri de la „Viața
românească", după care vizita lui
Caragiale însoțit de Vlahuță și de
fiul său ar fi avut loc în iarna a-
nului 1911. Confirmarea faptului că
vizita a avut loc cu numai o lună
înaintea sfîrșitului dramaturgului
ne este dată și de telegrama expe-
diată din Ploiești, iscălită Vlahuță-
Caragiale și primită la Iași la 10
mai 1912 9.
Al. TEODORESCL
1	De consultat pentru aces-
te legături :
— Petre Gagea. Caragiale la
lași, în ..Jurnalul literar", nr.
9 din 9 februarie 1939.
— S. Teleajen. Caragiale și
lașul, în „lașul literar" nr. 5/
mai 1962.
— N. Barbu. I. L. Caragiale
și lașul, în ..lașul literar", nr.
6/iunie 1962.
2	Vezi „Evenimentul". VI,
numerele 1445, 1449, 1456 bis.
1462 și 1471 din 29 ianuarie,
5, 13, 20 februarie și 3 martie
1898.
3	Vezi nota Caragiale la
Iași, semnată Reporter, în „E-
venimentul", II, nr. 329 din 15
martie 1894 și notița de Ia ru-
brica Ultimele informații din
același ziar, nr. 328 din 13
martie 1894.
4	„Evenimentul", VI. nr.
1470, de duminică 1 martie
1898.
5	„Evenimentul", VI,	nr.
1472 din 4 martie 1898.
6	Vezi „Evenimentul", VI,
nr. 1510, 1511 și 1515 din 21,
22, și 28 aprilie 1898.
7	„Evenimentul",	VII. nr.
1762 din 4 martie 1899.
8	„Evenimentul",	VII, nr.
1773 din 17 martie 1899.
’ „Sosim duminecă seara,
ora 6, prin Pașcani. Salutare.
Vlahuță — Caragiale".
roman al scriitorului, Faruri în ceață (1970). Protago-
nistul de aici. Andrei, este și el ziarist, în funcțiune însă, profe
siunea asigurîndu-i
tudinea malițioasă
mental), indiferent
întîmplări ; despre
„Asta-i nenorocirea
împlinirea vocației de rătăcitor. Persistă ati-
și persiflantă (care trădează un fond senti-
dacă este vorba de mituri sau de oameni și
Ivan Turbincă, spre exemplu, se spune că
lumii, Andrei, nu rîde, că Ivan e nemuri -
tor ; el reprezintă veselia nebună și lenea, și dezordinea veșnică
și viclenia. Ascultă-mă pe mine, e nemuritor", iar menținerea în
post este calculată în felul următor : „Dumitrache era redacto-
rul-șef adjunct și ne consideram prieteni. El îmi retușa adesea
articolele, astfel îneît să iasă totul bine și toată lumea să pros-
pere. Uneori, însă pretinde mai multă virulență, conform unor
legi și circumstanțe cu care refuzam, înțelept, să-mi bat capul.
Eram ziarist de teren, și asta voiam să rămîn. Basta". Andrei
este un picaro instituționalizat, evoluție firească și observată și
în cazul altor categorii de personaje. Problema este în ce mă-
sură pot fi armonizate interesele generale cu păstrarea individu-
alității și sub acest raport cartea lui losif Petran, a cărei acți-
une — o succesiune de situații semnificative pentru relația da-
tă — se desfășoară între două altercații cu conducerea ziarului,
așează chestiunea în terenul accidentat al adevărului. „Poți su-
porta orice, absolut orice, dacă păstrezi în tine un bănuț de cris-
tal. Dacă spui, în general, adevărul" — zice Andrei, avînd însă
grijă să introducă o nuanță de relativism, absolut necesară în
cazul lui, fiindcă îi va aduce o promovare, de unde și sentimen-
tul ponderii personale augumentate.
Cu Moartea a doua (1971). losif Petran se îndreaptă către con-
strucția amplă, desfășurată pe multe planuri și angajînd funda-
mental un număr sporit de personaje, schema generală rămînînd
însă aceeași, cu toate că mișcarea încetează să mai fie haotică,
prin mutarea factorilor determinanti de acțiune în conștiințe. Ra-
portul de impermeabilitate dintre individ și situații se menține ,
tentativele eroilor de a urma o direcție proprie eșuează, uneori
lamentabil, ei păstrîndu-și însă capacitatea de abstragere prin
reflecție. Naturi bovaryce, personajele din Moartea a doua se sus-
pectează continuu de bovarysm, această alternare de atitudini
introducînd o notă de neliniște și tensiune spirituală inexistentă
în cărțile anterioare. Simion Răcășan, arhitect obscur, suferă
de complexul mediocrității și încearcă să se salveze imaginînd
o Sferă grandioasă, „un strigăt patetic în beton, lumini și sticlă".
Insă proiectul giganticei construcții, simbol al perfecțiunii și al
optimismului, poate fi interpretat în moduri diferite, „putea îi
semn de inteligență, de superioritate spirituală. Dar putea fi re-
zultanta inevitabilă a unei fragilități anatomice, de structură in-
timă ; un viciu de construcție disimulat, din lașitate, în spatele
pozei nobile a principiilor. Un refugiu". Este Simion Răcășan un
veritabil deschizător de drum, sau este un simulant (în intimi-
tate i se spune Sim) ? Nu există un răspuns sigur ; el însuși,
printr-o excesivă analiză, nu poate găsi nici un argument cate-
goric pentru una sau alta dintre posibilități. „Există o dramă a
neautenticității, începu el confuz, după o scurtă pauză. Sentimen-
te contrafăcute, mici jocuri ale spiritului, chestii care par și nu
sînt ; reputații clădite din nisip ud, impostură sentimentală sau
cinică. Versuri albe și negre, romanțe, frondă tinerească, la fel
de pernicioasă ca orice alta, afirmări și negări concentrice. Stimu-
lări" : nu altfel s-ar putea caracteriza însăși substanța romanului.
Arhitectul demisionează și se consacră în exclusivitate ambițio-
sului său proiect, dar juriul Concursului pentru care fusese con-
cepută lucrarea nu reține decît soluțiile de interes utilitar, spa-
țiile sanitare și ieșirea în caz de pericol. In ciuda înfățișării și
a manierelor grosolane, Șoferul Dorin este un nevolnic, incapabil
să efectueze curse lungi și victimă sigură într-un conflict pugi-
listic
inapt
vastă
mediul
cu
să-și
să-l
inginerul
achite
Nacu. înaltul demnitar
datoriile conjugale,
părăsească și să-și
profesiunii : aceasta,
refacă
frumoasa
motiv
viața
Vera,
Dima
pentru
prin
este
este
ne-
inter-
de
altfel singurul personaj al romanului care posedă vitalitatea ne-
cesară pentru a-și depăși condiția. Simion Răcășan, cel care „ne-
știind s-o facă pentru sine, dorea să-i învețe pe alții cum să
trăiască, repeta greșeala de neiertat a apostolilor", se întîlnește
de mai multe ori cu un necunoscut și petrec împreună, „din
cauza încrederii oarbe în existența suprareală a neprevăzutului,
capabil să dea odată și-odată vieții o turnură spectaculoasă" ; dar
misteriosul individ se dovedește a fi un escroc.
Patetismul și sentimentalismul scriitorului transpar tocmai în
cruzimea și realismul dur al cărții sale.
10 — Convorbiri literare
scriitori uitați
MIRCEA RADU IACOBAN : „ninge
Bunătatea omului a concurat vocația scriitoricească, par-
țial realizată in ultimii ani ai vieții. Cîteva încercări poetice
și un volum de versuri neconcludent au fost repede uitate
și abandonate în favoarea prozei lirice din jurnalul Peste
mări și țări, impresii de drum din Grecia, Egipt și India, un
fel de aliaj de romantism și clasicism, cu predominarea ulti-
mului. Lirismul cald este de cele mai multe ori înăbușit de
educația cărturarului, sensibilitatea e livrescă, deci artifici-
ală, calitățile de stil studiate. Cartea e asemenea unui con-
știincios jurnal, observația înregistrează momentele semnifi-
cative ale unei călătorii in jurul lumii, priveliști inedite,
locuri și oameni în viitoarea vieții. Eforturile de a depăși
descriptivismul și pitorescul etnografic sînt evidente. Puține
pagini sînt însuflețite de căldură emoțională și o tulbură-
toare senzualitate identificăm atunci cind prozatorul con-
templă statuile artei grecești. In asemenea situații vina poe-
tică a începuturilor își aduce un neprecupețit obol.
Tendințele de obiectivare a epicului încep abia cu micul
roman Conu Enake (1928), o carte închipuită „pentru tăl-
măcirea altor vieți adevărate", după cum notează în subti-
tlu prozatorul. Intenția de satiră și șarjă caricaturală este
manifestă, modelul real al personajului pare să fie lancu
Kalinderu, om cu funcții înalte în ierarhia administrativă
monarhică. Pentru zugrăvirea metehnelor acestuia N. M.
Condiescu n-a economisit nici talent viguros și a consumat
o însemnată doză de răutate. E ceea ce Perspessicius, om al
blindeții, nu i-a iertat totuși niciodată. De altfel este un lu-
cru foarte curios de observat cum în opera unui om atît de
blajin și îndurător există numai personaje netrebnice. Fap-
tul a fost consemnat și in presa epocii, nu afirmăm un lucru
inedit. Conu Enake este o mostruozitate, un politician veros,
lipsit de scrupule, un exemplar negativ al vieții noastre so-
ciale de altă dată. Vina caragialeană este mereu stăpînită
cu meșteșug in paginile cărții. O imoralitate camuflată, de
domeniul anormalului întruchipează „alesul națiunii". Carac-
terologic personajul e extras din observație directă dar prozato-
(urmare din pag. 7)
ION : Iar tu, mică, ciudată și neajutorată.
MARA: Și ție ți-a mers bine.
ION : Nu-mi lipsește nimic.
MARA : Mă bucur.
ION ; Din întâmplare, dimineață am trecut pe sub cas-
tanul nostru.
MARA : L-am văzut și eu. Venind de la gară.
ION : E-un copac amărît și prizărit.
MARA: Mi-a venit chiar să rîd. Intr-o vreme, credeam
c-am terminat-o cu toamnele și cu frunzele și cu romanțele,
nu ?
VICTOR : Sssst I Liniște I
OSPĂTARUL : Să mai aduc sifoane ?
VICTOR : Gura, dom’le I
VASILE
E-o poezie
ILEANA : Sile, poate
VASILE (N-o ia în seamă,
ii tremură) :
despre tinerețe.
mai tirziu...
se rotește cu paharul in mină, mina
N. M. Condiescu
rul îngroașă liniile și perspectiva, cultivă exagerat grotescul.
Apasă greu pe pedala neîndurătoare a satirei și a cruzimii.
Arstistic multe scene sînt demne de pana unui maestru (episo-
dul halucinații in noapte, observarea voluptoasă a picturilor de
către preotul partizan politic, descrierea morții treptate u
conului Enake). Romanul cu cheie își pierde mobilul real,
se ridică in sfera ideală a artei, oricît ar fi viziunea de întu-
necată și patima înverșunată a prozatorului. Document al
timpului, depășit însă de creația epică și calitățile de por-
tretist ale scriitorului. Personajul e construit antitetic, in
umbre și lumini, primele fiind cele mai numeroase.
însemnările lui Safirim (1936) trebuia să fie un roman în
cinci sau șase volume. N. M. Condiescu a publicat primul
volum și a scris cam o sută de pagini din al doilea, publi-
cate în diverse reviste literare. Din epoca începuturilor păs-
trează incă lirismul și evocarea. Cartea ne apare misterioasă
deoarece nu cunoaștem felul cum ar fi evoluat lucrurile
și diversele situații ale romanului. Personajul lui N. M. Con-
diescu are unele trăsături autobiografice dar interesează în
primul rind firea lui contradictorie. Amestec de spirituali-
tate și păginism, luciditate și stări sentimentale, schimni-
cul Safirim oscilează mereu între polii unei existențe antitetice.
Anecdotica romanului e nelămurită, parțial confuză, drama de
familie în urma căreia personajul se retrage din viața soci-
ală, rămîne nedeslușită. In sihăstria lui, are in față statueta
zeului Pan, cu care conversează analizindu-și amintirile.
Ideea fatalistă a romanului a fost subliniată de Ș. Cio-
culescu in cronica sa închinată cărții. Decit concepția idea-
tivă a scriitorului mai importante rămîn calitățile de proza-
tor artist ale autorului. Evocare lirică a vieții din a doua
jumătate a secolului trecut, farmecul deosebit al depărtă-
rilor, resursele emotive ale limbajului, observația psiholo-
gică, trăsăturile portretistice ale unor personaje, atmosfera
epocii, paginile despre Craiova și căldura cu care este înfă-
țișat poetul Traian Demetrescu, mici tragedii din viața de
provincie (scena de pe blana de urs a coanei Profira) ar fi
doar cîteva din aspectele semnificative ale însemnărilor lui
Safirim. In general povestirea crește în tonalități melanco-
lice, duioase, deși romanul nutrea intenții de frescă socială,
moravuri și psihologie umană. Totuși ideativ cartea este
oarecum artificială, arhitectonica ei fiind departe de a fi
solidă.
Dintre prozele scurte ale scriitorului se pot reține astăzi
doar cîteva. Subiect de nuvelă posedă o bogată carnație sen-
zuală iar Reveniri exaltă ideea întrupărilor succesive, o con-
cretizare artistică a unor preocupări intelectuale speciale ale
scriitorului. Vedenie păcătuiește tocmai prin grotescul ei.
N. M. Condiescu este un scriitor din generația Gîndirii,
la fel ca Gib. I. Mihăescu și Matei I. Caragiale, fără să cul-
tive excesele ideologice ale grupării. Prozator artist, cultivat,
un miniaturist în continuă desăvirșire, în genul lui Anatole
France, pe care-l consideră maestru, cu calități de evocare
lirică și accente patetice iar în revers o continuă aspirație
spre șarja caricaturală, potrivită din unghiul de vedere al
unei fine și acidulate ironii. De aici pesimismul amarnic al
cărților lui N. M. Condiescu îndeosebi al romanului Conu
Enake.
In schimb, în opera lui N. M. Condiescu ne-am reîn-
tîlnit cu un autentic prozator, un stilist de rasă.
Nae ANTONESCU
PETRE:
VASILE
PETRE:
Vezi, dom’le,
că stropești.
că acoperă și cerul, și pămîntul.
ION : Cinematograful a fost demolat. Știi, acela
MARA : Acela în care am văzut 158 de filme la
II... Tot așa îți aprinzi țigara ?
ION : Adică, cum ?
MARA : Nu știu. Aveai tu un gest anume. Care-mi
ION : Nu mai fumez de zece ani.
care..
balcon
plăcea.
MARA : Da... N-a mai rămas nimic... Absolut nimic...
ION : Poate-i mai bine.
MARA : Sigur că-i mai bine.
PUICA (Se năpustește pe
miini un castron): Nae ! Nae,
neobrăzare, uite ce-i aici.
ION : Iar măslinele alea.
ușă, urmată de ospătar. Are in
te rog să fii atent, asta-i curat'
dragă...
PUICA : Erau dosite în bucătărie ,astea-s calitate» I-a, te
rog să guști, (li întinde una)
OSPĂTARUL : Doamnă, vă rog
doamnă, avem un singur sortiment..
PUICA : Un singur sortiment ai ?
ION : Zău că nu văd nici o...
PUICA (Către Mara): Ia gustă și
frumos, sînt aceleași.
Ce zici ?
matale, domnișoară...
Sau doamnă. (Devine atenti) Parcă nu te-am văzut,
ION (Face prezentările): Soția mea... Și Marș.
PUICA : Dumneata ești Mara ? (Pauză) Știi ce ?
„ă nu ești blondă.
— GONG —
(In jurul mesei. După miezul nopții.)
VASILE : Propun un toast pentru...
ILEANA : Sile ! Stai jos I
VASILE : De ce să stau jos ?
ILEANA : Așa mi-ai promis.
VASILE : Te
petreceri. Atunci,
ILEANA : Și
dimineața. (Către
ION : Foarte
temi c-o să recit ? Nu te teme.
nu ?
Mă bucur
Nu recit la
și...
la revelion, a fost un accident ,
n-a mai putut scoate nimeni o vorbă pînă
ceilalți) Cum bea, cum vrea să
bine, ce-i rău în asta ?
recite.
VASILE : Nu-i stă bine poeziei printre sarmale. Așa mi-a
spus Ileana.
ION : E printre colegi, nu printre sarmale.
GHEORGHE : Hai, mă, Arghezi, ce atîta fandoseală ?
VASILE : Dacă țineți numaidecît... Eu... aș bea
pahar... pentru curaj și p-ormă...
ILEANA : Sile, ajunge.
VASILE : De ce, dragă, nu vezi că băieții vor să
culte ? (Bea)
ILEANA : Sile, te rog. ..
VASILE : Sînt colegii mei, mă cunosc, știu cum
ceput, trebue să le arăt c-am trecut în altă vîrstă a
( dintre sute de catarge )
CĂLINA EVU — București. Odată
cu primirea plicului dv., se pare
că au început „inconvenientele11.
„Inconveniente11 — în sensul că va
trebui să acordăm un alt spațiu
în revistă, poeziilor dv., în cazul
cînd plicurile următoare (pe care
le așteptăm) ar transforma în con-
vingere impresia noastră de acum.
Tot ce ne-ați trimis merită atenție
deosebită. Reproducem integral una
din poezii:
CUM ZlMBETL'L, MIKI1
In umerii mei
clepsidra
și astăzi
solii și-i
O,
ui,
mă
am
as-
în-
poeziei.
e spartă
pădurea
rupe din soare
cum zimbetui
mirii nu și-l arată !
Nuntită-i doar firea
blind zămislind
întoarcerea noastră —
revărsare în cupa aceasta
de piatră
In umerii mei
clepsidra e spartă,
să-i numeri
clipele
tîrziu, spre îngheț
VAL VINDEREI — Iași. Ne asi-
gurați : „.. .dacă voi vedea că scri-
sul meu are aprecierea dv. vă voi
mai trimite și dacă va fi necesar
o să vă fac cunoscută și adevă-
rata mea identitate11. Deocamdată
aprecierea noastră
vrem să vă facem
„inimă rea". Insă
bănuiți despre ce e
întîrzie ; nu
de la început
ați putea să
vorba. Cît des-
pre semnarea cu pseudonim sau cu
numele adevărat... chestiunea ar
Florin Mugur: o convorbire cd MARIN
PREDA
VASILE; Da.
nări de toamne..
GHEORGHE:
lartă-mă. Te rog să mă ierți.
Mă rog, mă rog.
(Recită) „Din răsuciri de vîrste și clăti-
Ziceai c-ai terminat cu toamnele.
VASILE : Aici este altceva. Nu cuvîntul, starea contează...
(Recită) „Din răsuciri de vîrste și clătinări de toamne / S-a
întrupat... (A uitat) S-a întrupat...
ILEANA (Ii suflă) : Izvorul.. .
VASILE : S-a întrupat izvorul ce pîlpîie-n artere / Și s-a
desprins... (A uitat) Și s-a desprins...
ILEANA (Ii suflă.) ; Și s-a desprins tăcerea...
VASILE : Tăcerea... Și s-a desprins tăcerea... Tăcerea...
ILEANA (Printre lacrimi) : Aleasă bob cu bob...
VASILE : De ce plîngi, n-are nici un rost să plîngi, n-am
uitat versurile, cum să le uit, e cea mai bună poezie a mea...
„Și s-a desprins tăcerea... tăcerea... Aleasă bob
cu bob... bob cu. .
PETRE : Vezi, dom’le, că iar verși paharul I
VASILE : Te rog să mă ierți. Vă rog să mă
rog. Vă rog...
— GONG —
(In holul de intrare. Spre dimineață.)
MARA: Ioane, trebuie să plec. De fapt, nu
cu bob.
iertați. Vă
trebuia să
vin. N-avea nici un rost. Nu trebuia să te văd. De ce să te
revăd ?
ION : Mara, acum, cînd pleci... cînd n-o să ne mai
vedem. .. nu știu cîți ani. Poate niciodată... aș vrea să-ți
spun că... Că am sperat să vii și... și anunțurile în ziare
erau pentru tine... Cunoșteam adresele tuturor nu era nevoie
de anunțuri la mica publicitate.
MARA : Am simțit. Din prima clipă. Tu nu știi s-ascunzi
nimic. Toată seara mi-ai vorbit clipind și privind peste umăr.
ION : Iar tu, ce ai căutat la castanul nostru ? Cum adică
„ai trecut din întîmplare11 ? Ca s-ajungi la el de la gară, tre-
buie să faci un ocol de doi kilometri.
MARA : Cînd te-am văzut, a trebuit să-mi încleștez mina
de ușorul ușii, altfel îți săream de gît... A trecut un deceniu,
sau o viață ?
ION : Mă tem că o viață.
MARA : Amîndoi n-am avut curaj atunci, așa-i ?
ION : Amîndoi.
MARA : Mi-e frică de melodramă și de ridicol, de aceea
nu te întreb dacă ești fericit.
ION : Nu te-ntreb nici eu, Mara.
MARA : Crezi că, după zece ani, avem dreptul la un
dans ?
ION : Cred că da.
MARA : Să mergem, e tîrziu.
— GONG —
—Hunedoara. La vîrsta pe care o
aveți (dacă vor fi fiind reale date-
le comunicate), faptul că traduceți
este îmbucurător ; și mai îmbucu-
fi simplă pentru noi, dacă versuri-
le dv. ar ieș idin comun.
MARIA SAHRU
Belcești
Iași. Sigur, ar fi nedrept să vă
pretindem de pe acum un stil li-
terar. Insă, pur și simplu, dv. con-
siderați că poezia e ceva în afara
artei.
TIBERIU DAIONI
Clopotiva
rător faptul că
poeți ai lumii,
greutățile ce le
nea preocupare
traduceți din mari
Deocamdată, însă,
implică o aseme-
(greutăți întîlnite
și recunoscute pînă și de cei mai
experimentați traducători) ni se
par exagerate pentru vîrsta și cu-
noștințele dv. Nu e cazul, acum,
să exemplificăm. Sau, vom reveni
— în alte ocazii. Mai trimiteți-ne.
loanid ROMANESCU
dicționar de pseudonime )
întocmit de Gh. CATANA
CANTONIERU
numele literar al
Niculescu, ofițer de
în 1935 la Giurgiu.
NICOLAE
prozatorului N.
carieră, decedat
A fost unul din
animatorii revistei brașovene — „Fri-
ze" (care a apărut între martie 1934
— iulie 1935, editată de M. Chirnoa-
gă, A. Martin și N. Cantonieru)
unde a publicat : „Iernile copilăriei"
(în nr. 3-1935) și „Mahala deplină"
(nr. 2—1935). A mai colaborat la
vistele „Azi”, „Brașovul literar”
„Pămîntul1 (anul IV, 1935, nr. 7,
re-
și
P-
37, cu „Renașterea primăverii"). în
anul 1934 i-a apărut volumul „Intîm-
plări omenești". Alte lucrări netermi-
nate, din care a publicat fragmen-
te : Regimentul nr. 3, Amintirile u-
nui copil de familie proastă, Omule
cu inima în palmă.
Bibliografie despre N. Cantonieru:
Nae Antonescu în „Convorbiri lite-
rare” nr. 18—1972, pag. 11 - Scrii-
CODRU-DRĂGUȘANU ION (1818-m.
26. X. 1884)
Scriitorul se numea, de fapt, /. Co-
drea. Mai tîrziu și-a latinizat nume-
le chemîndu-se loannl Germaniu-Co-
dru. In 1865 a publicat volumul epis-
tolar „Peregrinul transilvan", în care
consemnează impresii de călătorie
din Franța, Germania, Anglia, Italia
și Rusia. A mai publicat (în 1848) o
gramatică : Rudimentele gramaticei
române.
Bibliografie : vezi introducerea și
studiul lui Șerban Cioculescu la
„Peregrinul transilvan", ediția 1942
(Ed. Cugetarea — Georgescu Delafras,
Buc.), precum și suita de articole, a
aceluiași, din „Gazeta literară", oc-
tombrie 1956, cu ocazia reeditării.
tori uitați ; Ștefan Baciu
mîntul”, nr. 114, pag.
1935 ; revista „Azi”, nr.
pag. 879.
CIPRIAN G.
— în „ Pă-
2, an IV,
4,	1933,
(urmare din pag. 3)
tate. El adună, face rost de bam,
muncește, se duce în dreapta și-n
stînga, cumpăra la loc pămîntul
vîndut și într-o zi se urcă în căruță
și se duce la București, să-și aducă
băieții, scoțînd din chimir bani și
arătîndu-le că uite, are bani, să se
întoarcă acasă și să devină țărani,
așa cum crede el că trebuie să fie,
nu să stea pe aici; ce să facă ei
la București, ce să ajungă ? Și aceas-
tă dramă este urmărită pe o mie
de pagini, pînă la sfîrșit. E cazul
să reamintim că ei nu vor să se
reîntoarcă, deși el era dispus să facă
orice (îl oprește pe cel mic de la școa-
lă, e gata să plece și din casa părin-
tească, să-și facă el alături o coș-
melîe). Dar pe cei trei, propunerea
lui nu-i interesează. întorcîndu-se
acasă, familia află de tentativa lui
și iese o nenorocire care este ară-
tată în volumul doi : femeia îi fu-
ge de acasă, băiatul cel mic apucă
alte drumuri, iar el rămîne aproape
singur la bătrînețe, cu un sentiment
de deznădejde. Iată, deci, că per-
sonajul bre o latură donquijotescă și
acționează în spiritul ei. Avem de-a
face cu o consecință a faptului că
acestui om îi place viața ca miracol
de contemplat. De aici vine concep-
ția sa tradițională despre viața ță-
rănească. Așa cred, nu cred că e
invers, dar lucrurile nu sînt prea
clare, s-ar putea să fie și invers,
plăcerea contemplării fiind conse-
cința unei anumite concepții despre
viață. Lucrurile astea se leagă între
ele și sînt greu de desfăcut. Ar fl
greu să afirm că faptul de a fi un
contemplativ l-a dus la această con-
cepție despre viață. Procesul ăsta
nu este arătat, e un proces anterior
apariției lui ca erou. Noi îl găsim
gata format. Nu mi s-a părut in-
teresant și nu mi se pare necesar
să arăt unde începe procesul.
numele literar al dramaturgului Gh.
Constantin-Constantinescu, născut în
1884 la Buzău, mort în 1968. A fă-
cut studii juridice, urmînd și Con-
servatorul din București. Artist drama-
CONSTANT EUGEN
numele literar al scriitorului Eugen
Constantinescu, născut la Craio-
va. A debutat cu sonete la
„Acțiunea română" în 1917. In
1932, împreună cu Paul Constant a
înființat revista „Provincia literară"
(ia Craiova). Scrieri : Oglinzi abu-
rite (Craiova, 1919), Galerii de ceară
(Versuri, 1924) ; Poezii (1926, volum
colectiv împreună cu Paul și Savin
Constant), Amurg prin vitralii (1927) ;
tic remarcabil, Ciprian a fost și
dramaturg fecund. Scrieri : Nae
culae (1928) ; Un lup mîncat de
ie ; loachim, prietenul poporului ;
ori farda (roman, 1936) ; Omul
un
Ni-
oa-
Șoț
cu
Cu dalta pe lespezi (1928) ; I
peste veacuri (1929) ; Incrustări
rama bibliotecii (1930) ; Socluri
vastate (1933) ; Condicar de
nouă (roman,
fundat (1936) ;
1935) ; Crater
Punte
i în
de-
lume
scu-
Versuri (Craiova,
mirțoaga (reprezentată prima dată în
1927) ; Capul de rățoi (premieră la
26 ianuarie 1940) ; Cutia cu mai-
muțe (memorii-1942) ; Măscărici și
mîzgălici (1858) ; Scrieri (2 volume
cu prefață de P. Pintilie, E. P. L., 1965).
1937) ; Sărutul însingurărilor (1937) ;
Melancolii sub arcade florale (1942) ;
Elanuri răstignite (1943) ; Poezii și
articole (volum antologic). Bibliogra-
fie despre Eugen Constant : vezi zia-
rul „înainte", Craiova, 24 octombrie
1965, unde semnează : Tudor Arghezi,
Mihail Cruceanu, Ion Pas ș.a.
11 —Convorbiri literare
In august, acest an, Ga-
briel Garda Mârquez a
primit la Caracas Pre-
miul Internațional al Romanu-
lui „Romulo Gallegos", pen-
tru cunoscuta sa capodoperă
„Cien anos de soledad", anul
trecut apărută și la noi. in ex-
celenta traducere a lui Mih-
nea Gheorghiu — „Un secol
de singurătate".
In concursul literar de la
Caracas au fost prezentante
165 de romane, reprezentind
proza latinoamericană și ibe-
rică din ultimii ani, după cum
urmează : Argentina—37, Spa-
nia—34, Venezuela—19, Mex'c
—12, Chile—9, Peru—8, Boli-
via—8, Columbia—7, Ecuador
—7, Costa Rica—4, Uruguay—
4. Paraguay—3, Porto Rico—3,
Guatemala—3, Rep. Dominica-
nă—2, Panama—2, și Cuba—1.
Juriul compus din celebri-
tăți ca Mario Vargas Llosa —
să ne amintim doar de „Casa
Verde", din păcate tradusă in
românește parțial și nu intr-o
versiune care sâ ne mulțu-
mească —, Antonio Palados.
Domingo Miliani, Jose Luis
Cano — membru și al Juriu-
lui „Casa de las Amercias" —
Emir Rodrigues Monegal, a de-
cis in unanimitate să acorde
premiul amintit, constind in
100.000 de bolivares, o meda-
lie de aur și respectiva di-
plomă, îndrăgitului romancier
columbian Gabriel Garda
Mărquez.
Iată ce a declarat, printre
altele, scriitorul, cu acest pri-
lej : „Acum, că sîntem singuri
între prieteni, aș vrea să vă
iau complici, să mă ajutați să
depășesc momentul de neuitat
al acestei seri, prima din via-
ța mea, cînd vin personal, și
în deplină cunoștință de cauză,
să realizez două lucruri pe
care mi-am promis să nu le
fac niciodată în viața mea :
să primesc un premiu și să
țin un discurs.
întotdeauna am crezut, în
ciuda altor criterii foarte res-
pectabile, că noi. scriitorii, nu
sîntem pe lume pentru a fi
încoronați ; întotdeauna am
crezut, și mulți dintre dom-
niile voastre o știu, că orice
omagiu adus în public este un
început de îmbălsămare. în-
totdeauna am crezut, în sfîrșit,
că noi scriitorii, nu sîntem
scriitori prin propriile noastre
merite, ci prin nenorocirea că
nu putem fi altceva și că
munca noastră solitară nu tre-
buie să primească alte recom-
pense, nici privilegii, decît
acelea pe care le merită și ciz-
marul pentru pantofii lui.
Totuși, să nu credeți că în-
cerc să mă scuz că am venit
și nici că disprețuiesc distinc-
ția pe care azi am primit-o
sub numele unui mare om, ți-
nui neuitat al literelor din
Erendira tocmai o îmbăia De bunica ei. cînd s-a
stîrnit vîntul nenorocirii sale. Enorma casă fă-
cută din mortar, rătăcită în singurătatea de-
șertului, se cutremură din toate încheieturile, de la
prima rafală. Dar Erendira și bunica ei erau fă-
cute pentru asemenea riscuri născute din natura
dezlănțuită și abia dacă observară tăria vîntului în
baia împînzită de păuni împăiați și mozaicuri, ca în
termele romane.
Bunica, goală și mare, părea o frumoasă balenă
albă în cada de marmoră. Nepoata abia împlinise
paisprezece ani și era slabă, destul de sfrijită pen-
tru vîrsta ei. Cu o teamă, de parcă ar fi fost ceva
sfînt, o spăla pe bunică în apa care fiersese deja
plante purificatoare și frunze cu miros plăcut, și
care acum se lipeau pe spatele bătrânei, pe părul ei
metalic, pe umărul puternic, tatuat fără milă de ma-
rinari.
— Azi noapte am visat că așteptam o scrisoare
— spuse bunica.
Erendira, care nici o dată nu vorbea, decît dacă
n-avea de ales, o întrebă :
— Ce zi era în vis ?
— Era joi.
— Atunci era o scrisoare cu vești proaste — spu-
se Erendira — dar nu va ajunge niciodată la noi.
După ce o termină de îmbăiat, o duse pe bunică
în dormitorul ei. Era atît de grasă îneît abia putea
să meargă sprijinită de umărul nepoatei, sau cu un
toiag ce părea de episcop, dar chiar cînd era vorba de
obligațiile sale cele mai dificile i se observa gran-
doarea antică. în patul făcut după un criteriu ex-
cesiv și puțin dement, ca de altfel toată casa, Eren-
dira a trebuit două ceasuri să o aranjeze pe bunică.
Ii despleti părul, fir cu fir, i-1 parfumă și i-1 piep-
tănă, o îmbrăcă într-o cămașă cu flori ecuatoriale,
îi presără talc pe față, îi rujă buzele cu roșu in-
tens, obrajii cu culoare, pleoapele cu almizcle * și un-
ghiile cu sidef și cînd o termină, gătită ca o păpușă
mai mare decît un om obișnuit o duse într-o gră-
dină artificială cu flori sufocante, ca cele de pe
cămașă, o așeză într-un fotoliu care părea un tron
și o lăsă să-și asculte discurile preferate la gramo-
fon.
Cît timp bunica plutea prin vremile trecutului,
Erendira mătură casa, care era întunecoasă și pes-
triță, cu mobilă aiurită și statui de Cezari inventați,
America, Romulo Gallegos.
Dimpotrivă, am venit să mă
bucur în mod public, fiindcă
am găsit un motiv care îmi
gîtuie principiile și-mi mușcă
scrupulele, sînt aici, prieteni,
pur și simplu, din vechea și
încăpățînata mea afecțiune
pentru acest pămînt. unde am
stat cînd eram tînăr. fără ex-
periență și fericit, ca o dovadă
a dragostei și solidarității fa-
ță de prietenii mei din Vene-
zuela, prieteni generoși, sin-
ceri, loaiali pînă în măduva
oaselor, pînă la moarte. Pen-
tru ei am venit, adică, pentru
dumneavoastră". Prilejuim ci-
titorilor un contact cu un frag-
ment din povestirea „Istoria
tristă și de necrezut a candi-
dei Erendira și a bunicii sale
nemiloase", scrisă de Garda
Mărquez în anul acesta și pu-
blicată in volumul antologic
cu același nume, apărut la e-
ditura Hermes din Mexic.
cu păienjeniș de lacrimi și îngeri de alabastru, cu
un pian lăcuit în aur, cu numeroase ceasuri de mă-
rimi și forme imprevizibile. Avea în curte o cisternă
pentru adunat, pentru mulți ani, apa care se scurgea
de la niște vechi izvoare, și pe un cerc al cisternei,
un struț rahitic, singurul animal cu pene care a
putut supraviețui furtunilor din acea climă îngro-
zitoare. Era departe de toate, in mijlocul deșertului,
istoria tristă ș i d e
necrezut a candidei
erăndira și a bunicii
sale nemiloase
(f r agme nl)
alături de niște colibe mizerabile, în care caprele se
sinucideau de disperare, cînd bătea vîntul nenoro-
cirii.
Acel refugiu de neînțeles fusese construit de so-
țul bunicii, un contrabandist legendar, care se nu-
mea Amadis, cu care bunica a avut un copil, care și
el se numea tot Amadis și care a fost tatăl Eren-
direi. Nimeni nu cunoștea trecutul acestei familii.
Versiunea cea mai cunoscută, aflată din gura indieni-
lor era că Amadis, tatăl, a cumpărat-o pe frumoasa
sa nevastă dintr-un bordel din Antile unde înjunghi-
ase un om, și o sortise pentru totdeauna să trăiască în
pustietatea deșertului. După ce s-au stins din viață
cei doi Amadis, unul de febră de melancolie, celă-
lalt ros de procese cu rivalii săi, femeia îngropă ca-
davrele în grădină, concedie pe cele paisprezece
servitoare desculțe și continuă să-și trăiască visele
ei de măreție în penumbra casei ciudate, folosin-
du-se de serviciile nepoatei orfane, pe care a cres-
cut-o de cînd a apărut ea pe lume.
Doar pentru a întoarce ceasurile și a le potri-
vi, Erendira avea nevoie de șase ore. în ziua în
care și-a dat seama de nenorocirea ei nu mai avea
ce face ; ceasurile erau întoarse pînă a doua zi, dar
trebui să o îmbăieze și să o îmbrace pe bunica, să
facă curat în camere, să pregătească prînzul și să
curețe cristalurile din casă. Către orele unsprezece,
cînd schimbă apa la struț și smulse iarba crescută
GABRIEL
G ARCÎ A
MÂRQUEZ
aiurea pe mormintele celor doi Amadis, trebui să
înfrunte vîntul devenit insuportabil, dar nu simți
apăsarea grea că acel vînt ar fi vîntul nenorocirii
sale. La Doisprezece ștergea ultimele cupe de șam-
panie, cînd simți un miros de supă care dă în foc
și printr-o minune ajunse fugind pînă la bucătărie,
fără a clinti din loc sticlăria de Veneția.
Dădu la o parte oala de pe foc, puse pe plită
mîncarea deja pregătită și profită de ocazie să se
așeze un pic pe scaun. închise ochii, îi deschise apoi
cu o expresie de oboseală și începu să toarne supa
din oală în supieră. Lucra instinctiv, dormind.
Bunica se așezase singură la capătul mesei cu
candelabre de argint și serviciu de douăsprezece
persoane. Luă clopoțelul și sună și-ntr-o clipă sosi
Erendira cu supa în abur. în timp ce o servea, bu-
nica îi observă mișcările de somnambulă și-i tre-
cu mîna peste ochi ca și cînd ar fi șters un cristal
invizibil. Fetița nu văzu mîna. Bunica o urmări cu
privirea și cînd Erendira îi întoarse spatele pentru
a se duce în bucătărie, o strigă :
— Erendira !
Trezită dintr-o dată, fetița scăpă supa pe covor.
— Nu-i nimic, fetițo — îi spuse bunica cu blîn-
dețe. Dormeai mergînd.
— E obișnuința corpului — se scuză Erendira.
Luă de jos supiera, încă buimăcită de somn, și
încercă să șteargă pata de pe covor.
— Las-o așa — o îndemnă bunica — o s-o
speli după amiază.
Așa că după ce termină cu treburile obișnuite
de după masă, Erendira trebui să spele covorul din
sufragerig și, profitînd de ocazie, spălă și rufăria
care o avea pentru luni, în timp ce vîntul dădea
ocoale casei, căutând o gaură ca să intre.
Bunica chinui pianul toată după amiaza, cîn-
tind în faiseturi, pentru desfătarea proprie, cîntece
din vremea ei, cu pleoapele încă pline de almizcle
și lacrimi. Dar, cînd se întinse pe pat, în cămașa ei
de muselină, îi trecuse deja amărăciunea frumoa-
selor amintiri.
— Fă-ți timp mîine să speli și covorul din sa-
lon — îi spuse Erendirei — că n-a mai văzut soa-
rele de secole.
— Bine bunico — răspunse fetița.
Luă un evantai și începu să-i facă vînt bătrînei
implacabile, care îi dicta ordinele pentru noapte, în
timp ce se scufunda în somn.
— Să calci toate rufele înainte de a te culca, să
poți dormi cu conștiința curată.
— Bine, bunico.
— Aerisești bine șifonierele, că în nopțile cu
vînt moliile sînt mai flămînde.
— Bine, bunico.
— Iar în timpul care-ți rămîne, scoate flo-
rile în curte să mai respire și ele.
— Bine, bunico.
— Și să-i dai de mîncare la struț.
Adormise deja, dai- încă mai continua să dea
ordine : de la ea învățase nepoata să lucreze și-n
somn. Erendira ieși din cameră fără să facă nici cel
mai mic zgomot, răspunzînd însă la ordinele bunicii
adormite.
— Să le dai de băut mormintelor.
— Da, bunico.
— înainte de a te culca, convinge-te că totu-i în
ordine perfectă, căci lucrurile suferă îngrozitor dacă
nu sînt puse să adoarmă la locul lor.
— Da, bunico.
— Și dacă vin cei doi Amadis, spune-le să nu
intre — zise bunica — că banda lui Porfirio Galăn
îi așteaptă să-i omoare.
Erendira nu-i mai răspunse, căci își dădea seama
că bunica începuse să delireze, dar nu neglijă nici
un ordin. După ce controlă zăvoarele ferestrelor și
stinse ultimele lumini, luă un candelabru din su-
fragerie și, luminîndu-și drumul pînă în dormitor,
ascultă respirația liniștită și lungă a bunicii, între
rafalele de vînt de afară.
în românește de Dan BULGAR
* almizcle — unguent frumos mirositor, de culoare
cărămizie, care se extrage din pîntecul unui mamifer
rumegător, fără coarne, asemănător caprei.
literatura lumii
CONVORBIRI LITERARE
revista bilunar.) de literatura editata de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialista Romania
Redactor sef : CORNELIU ȘTEFANACHE
Redacția: lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287. Administrația : București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10, tel. 183399. Tiparul: I. P. lași.