Municipiului Dsv.
yjjx DE LECTUR/
istorie
Citi n-au plîns	.	. .
și s-au strîns în pămîntul Moldaviei,
călcat de Bărbatul cel Mare.
Să fi fost domn și în somn ?
O fărimitură de stea
a căzut la nașterea lui ?
Clopotele de pe Șiret și Bahlui
poartă și astăzi în dangăt molcom
drumuri neîntrerupte,
însuflețite cu aghiazma gloriei
din care, în genunchi, deslușim :
Ștefan, Domnul istoriei.
Ion PETRACHE
poem cu eroi
Eroii vin seara lingă faptele noastre,
lingă bucuriile noastre și-și amintesc
cît de adinei au fost uneori nopțile,
cît de fierbinți uneori zilele albastre
și cum prin ierburi anii lor foșnesc.
Eroii vin dimineața lingă începuturile noastre,
lingă uneltele, și armele, și spicele noastre,
și-și amintesc, își amintesc,
cît de tinere le-au fost visele și mîinile,
cit de dragi le-au fost turlele, fîntînile,
pămintului din sînge românesc.
Eroii vin la prinz lingă ceasurile noastre,
lingă vinul și lingă iubirile noastre,
și-și amintesc, iși amintesc, își amintesc,
că n-au murit ci au trecut în oameni
cum trece-n pîine griul care-1 sameni...
Eroii rind pe rînd în noi rodesc.. .
Dragoș VICOL
să nu uiți nimic
niciodată, nici gloria nici pierderea
și nici pe cei pierduti, cetinile in ochi odih-
nească-se și mirosurile pădurilor sfinte
în carnea voastră să fluture, dar să nu
uitați nimic niciodată și să vă lăsati
caii la ușă cu șaua pusă și vinul
nicicind cupelor voastre să nu lipsească.
am trecut de douăzeci de milioane
și o sută de milioane sînt in pămint
cu puștile oaselor lustruite
intru apărare, mielul se frige
deasupra jăraticului și răsare luna
in România ca o inimă de copil
Mihai DLȚESCU
Matisse	Ie românească
sensurile republicii
Știm cu toții ce a însemnat repu-
blica pe planul vieții noastre so-
ciale : o aișezare a lumii românești
în ordinea echității, a egalității, a
libertății. Știm ce a însemnat republica
pe planul vieții noastre politice : o
emancipare fără precedent, o amploare
a prestigiului acestor locuri și acestor
oameni cum niciodată n-au avut. Știm
ce a însemnat republica pe planul vie-
ții economice : o strălucită creștere a
bunăstării națiunii și individului, o
metamorfoză continuă spre mai bine a
gradului de civilizație.
Să ne întrebăm cu ocazia aniversării
apropiate ce a însemnat republica în
planul vieții noastre afective. Vom porni
de la etimologia cuvîntului : res publi-
cae. Lucrurile publice. Republica pro-
clamată acum 25 de ani a adus tuturor
și fiecăruia în parte sentimentul inte-
grării sale. A adus fiecărui cetățean o
viguroasă încredere în solidaritate. A
adus, oricui, o tonică senzație de parti-
cipare la res publicae, la lucrurile ob-
ștești.
Să ne întrebăm, de asemeni, ce a în-
semnat republica în planul vieții noas-
tre culturale. Și aici etimologia are un
cuvînt de spus. Literatura și celelalte
arte au devenit, mai mult ca oricînd,
lucrare publică. Republica a instaurat
democrația artistică, cu alte cuvinte
comunicarea deschisă, directă, de la
egal la egal, între producătorii de fru-
mos și primitorii de frumos. S-a consti-
tuit astfel un climat de colaborare, de
interacțiune, între estetic și trăit. Cla-
sica opoziție artă-viață s-a transmutat
dialectic în sinteza : arta ca formă su-
premă a vieții. Artistul este, în Repu-
blică, un receptor al frămîntărilor și
gîndurilor publice și un simbol al lor.
Tumul de fildeș s-a prăbușit pentru a
fi reînălțat în for, în miezul faptelor.
Republica a dat artei țeluri noi : acela
de transformare a omului prin tăria
frumosului. Acela de modelare a con-
științei sale prin forța imaginilor ade-
vărului. Arta, în Republică, s-a pătruns,
cu inestimabil profit, de unul din cele
mai vechi și mai acute simțăminte nu-
trite de cugetele acestor pămînturi :
simțămîntul țării, al simbiozei între ins
și patrie. Prezentă în scrisul românesc
încă de la întîile momente ale genezei
sale, această formă a bucuriei de a ți
român, a bucuriei de a exista și munci
aici, a trecut prin toate marile texte,
prin toate marile fresce, prin toate măr-
turiile în piatră și în sunet, atingînd în
ultimii cinci lustri vibrante altitudini.
Republica a dat creației literare rostul
profund al implicării. Scriitorul nu mai
e, în acest timp al existenței colective,
al existenței solidare, nu mai e un soli-
tar, un luptător claustrat, ci el este un
reprezentant al conștiinței publice, un
spirit cu intensitate exponențială. Scrii-
torul Republicii este un ambasador al
ideilor fecunde, generatoare de elan.
Dacă utopica republică imaginată de
Platon îl excludea pe artist, republica
socialistă îl plasează în primele rînduri
ale izvoditorilor de nou.
Iată ce a însemnat și înseamnă pen-
tru viața noastră artistică, în special în
sfera literară — care pe noi ne privește
mai îndeaproape —, Republica. Dacă e
să ne reamintim izbînzi concrete (ade-
vărul e întotdeauna concret, zicea Le-
nin), e deajuns să menționăm aici cîteva
titluri care vor face cinste geniului cre-
ator românesc peste oricîte decenii :
Desculț, Moromeții, Bietul loanide, Scri-
nul negru, Groapa, Lupta cu inerția,
Primele iubiri ș.a. Chiar dacă în acești
ani au existat și unele momente
de confuzie a valorilor care au dus la
apariția unor pagini lipsite de rezis-
tență, acestea au fost, ca să spunem
astfel, accidentale, .nereprezentative,
prin competenta îndrumare a Partidu-
lui s-a dovedit încă o dată capacitatea
de a se corecta erorile.
Am încercat în cîteva rinduri acum,
cînd Republica va împlini vîrsta depli-
nei tinereți, această lapidară rememo-
rare a însemnătății ei în diferitele zone
ale societății noastre. Republica a așe-
zat omul egal între oameni. România
egală între națiuni, pe cel singur între
cei mulți, iar cuvintelor potrivite le-a
conferit o nouă și vastă demnitate.
POEZIE
S
9
I

1.	Ce sens dați no-
țiunii de public ci-
titor de poezie și în
ce măsură vă simțiți
dependent de acest
public.
2.	Ce vrea cititorul
actual de la poezie ?
Ce vrea poezia dum-
neavoastră de la el ?
3. Avînd în vedere
fie un debut necon-
cludent, fie anumite
concesii făcute unor
situații de circum-
stanță, care sînt șan-
sele poetului de a se
reabilita în fața pu-
Valery Larbaud definea lectura ca un
viciu permis, ca un paradoxal viciu es-
tetic și implicit noral ; un cititor de po-
ezie e cu atît mai mult vicios, în sensul
de mai sus. Intr-o lucrare recent apărută (Re-
viste românești de poezie, Editura Academiei,
1972, 240 p.) am căutat să definesc noțiunea
de public cititor de poezie, pornind de la i-
deea că poezia modernă, fiind poezie in si-
ne, și-a pierdut vechiul public, pe care îl
avea în epoca romantică sau în simbolism.
In acest sens am arătat că deși există o
criză a poeziei europene nu există o criză
a poeziei românești. Criticul francez Jean
Biese, într-un articol apărut în Points et
Contrepoint (nr. 41970), formulînd un fel
de neospenglerianism, un nou Untergang
des Abends Landes, circumscris poeziei din
țările francofone, constată aici o sciziune
cronică între public și poeți, determinată
de faptul că poezia occidentală a decăzut
un adevărat
poet își creează
publicul
din rangul de artă festivă a sensibilității,
mai exact, nu mai oferă decît pentru un
public restrîns „drogarea" artistică speci-
fică. Pe deoparte prozaismul exagerat al
poeziei, despuierea cuvintelor, depoetizarea,
duc la o ruptură ce se accentuează de a-
proape o jumătate de secol ; pe de alta, sti-
lul ermetic condamnă poezia să devină o
artă cu necesitate de inițiere. Poezia occi-
dentală căutîndu-și și cultivîndu-și propriul
ei obiect nu mai ține seama de faptul că
se adresează totuși cuiva, rămînînd, intețio-
nal, o operație intimă, un act unic, auto-
devorat și ireversibil. De aici nu e decît
un pas pînă la impostură, la obsesia ori-
ginalității, la provocarea poeziei sau a stării
poetice prin mijloace externe emoției și
blicului ? Eventual —
exemple.
4. Pornind de la
ceea ce considerați
esențial, reprezenta-
tiv pentru poezia ro-
mână de azi, ce cre-
deți că va reține cu
precădere din ea pu-
blicul de mîine ?
sensibilității. In plus, poezia occidentală o-
feră cititorilor un vocabular obosit, o i-
deologie estetică împărțită în felii și com-
promisă. Poezia occidentală nu mai are un
public iar numeroasele reviste de poezie
(din occident) ce ating cifre din ordinul
sutelor nu fac nimic altceva decît să re-
animeze poezia ca artă cu public, s-o ape-
re ca mod de existență, s-o scoată din pos-
tura de rezervație spirituală.
In România se scrie și se citește multă
poezie, o dovedesc textele abundente din
reviste. Poezia e o dovadă a tinere-
ții unui popor. Deci la >oi există un
public cititor de poezie, o dovedesc tirajele
și poezia prezentată în spectacole în primul
rînd. La noi nu s-a pus niciodată problema
existenței sau a nonexistenței poeziei ca
artă, ci numai problema accesibilității, deci
a contactului cît mai total și direct cu pu-
blicul. Fiecare fază nouă din istoria poeziei
solicită un alt public; nu publicul determină
evoluția istorică a poeziei ci marea poezie
modernizează, rafinează, schimbă ra-
porturile dintre public și poeți. Se întîm-
plă ca un mare poet să nu pătrundă imediat
în mase, pentru că el scrie pentru un public
pe care-1 anticipează. Dar, în oricare din a-
ceste situații poezia este o artă comunica-
bilă și comunicarea poeziei se face in mod
condiționat prin cuvinte iar starea de poe-
zie comunieîndu-se devine operă de artă.
Publicul de poezie tratează poezia ca o vo-
luptate estetică, ca o plăcere comunicabilă,
chiar în subiectivismul ei nelimitat.
De unde vine totuși neîncrederea publicu-
lui în poezia modernă ? Luptînd împotriva
desuetudinii, împotriva tehnicilor știute și
compromise, împotriva cuvintelor uzate și
căutînd forme și mai ales tehnici (sintaxe
poetice) noi, poeții își caută implicit alt
public, intrînd în divorț cu publicul vechii
arte poetice. Dacă în aceste înoiri aduc și
o nou estetică, inovatorii pot crea și un nou
public ; în cazul că experimentul rămîne un
joc, o mimare a unor tehnici sterile, o in-
venție pentru invenție, nu creează condiții
pentru inițierea unui alt public. Impostura,
falsurile și îndrăznelile ce nu țin
de faptul că poezia e o vrajă, o
magic, modernă, un ritual uman con-
ceput, inventat și existent numai în mă-
sura în care se comunică, sînt cîteva din
erorile de care vorbeam. Un exemplu de
fals estetic în istoria poeziei moderne îl
constituie, de exemplu, degradarea metafo-
rei. Această figură eternă de stil s-a com-
promis ; dintr-un sens al poeziei a deve-
nit trucaj stilistic. Falsa poetizare metafo-
rică, denunțată de esteticienii contemporani,
n-au făcut-o marii poeți ci poetaștri care
au învățat tehnica metaforei ca pe o con-
venție poetică, ajungînd la o poezie artiza-
nală.
Cerînd poeților să scrie pe înțelesul lor,
cititorii actuali nu trebuie să le ceară și
abdicarea de la exigențele estetice, ci să le
solicite o poezie care să le satisfacă ne-
voia de vis, de frumos inefabil, să le cul-
tive sensibilitatea, să le ceară autenticitate
și sinceritate și în același timp respect pen-
tru limba românească. Tudor Arghezi re-
comanda tinerilor poeți să caute chiar di-
ficultatea, să n-o ocolească, prin aceasta
nu-i îndemna să fie obscuri. Un adevărat
poet își creează publicul, dar nu e mai pu-
țin adevărat că riscă să fie tîrît spre faci-
litate și manierism de același public. Intr-
un fel Sorescu și Dimov, poeți de reală va-
loare, ne-au dovedit-o.
3.	Sînt două situații deosebite. Un debut
neconcludent nu e alarmant, dar o platfor-
mă creată și susținută prin conce-
sii, o glorie de circumstanță sînt lu-
cruri grave, pentru că nici publi-
cul nu poate fi atît de ușor convins și
mai ales timpul, cel mai aspru și deci o-
biectiv judecător, nu confirmă asemenea
glorii. Care sînt șansele de reabilitare ale
poetului ? Un debut neconcludent nu im-
pune un poet, deci al doilea sau al treilea
volum poate fi considerat adevăratul debut
și în acest caz nu e vorba de o reabili-
tare ci de o afirmare pur și simplu. După
cum știm Arghezi a avut trei debuturi: la
Liga ortodoxă a lui Macedonski în 1896, la
Linia dreaptă în 1904 și la Viața socială în
1910.
4.	Avem o mare poezie ; poezia română
de azi e o realitate ce n-are nevoie de
tuburile de oxigen ale criticii ca să trăiască.
Ea este o necesitate socială. „Societatea
noastră spunea tovarășul Nicolae Ceaușescu,
are nevoie de muzică, de poezie, de pictu-
ră, de teatru. In viitor vom avea nevoie de
și mai multă muzică, de și mai multă poe-
zie". Ce va reține publicul de mîine din
producția poetică de azi ? E greu de spus.
Va reține numai poezia, pentrucă mimetis-
mul și impostura, carierismul poetic, nu vor
rezista. Marii poeți de azi, pe care chiar dacă
nu-i putem caracteriza ușor ca atare, anticipea-
ză poezia de mîine ca stil, dar anticipează și
publicul de mîine. Un exemplu din istoria
literaturii este elocvent. Macedonski, deși
încadrat în generația eminesciană, respiră
alt aer, așa cum Eminescu, la rîndul lui
escaladase granițele spirituale ale Junimii.
Arghezi, deși asociat la debuf cenaclului
macedonskian își caută alt spațiu și alt
timp, desigur un spațiu propriu. Poeții ade-
vărati oferă publicului nu numai o poezie nouă,
o artă ce depășește tehnicile momentului,
dar și o artă legată mai adînc de esențele,
de specificul, de Originalitatea spiritului
românesc.
Emil MÂNU
Cred că nu există un public cititor nu-
mai de poezie. Ea e difuză în roma-
ne, piese nemuritoare, ca și în strălu-
cite pagini de critică literară. O frază
de G. Călinescu, de exemplu aceea care în-
cunună exegeza eminesciană, conține mai
multă poezie decît unele stihuri : „Ape vor
seca în albie și peste locul îngropării sale va
am scris în.
dorința de a
fi citit
răsări pădure sau cetate și cîte o stea va
veșteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest
pămînt să-și strîngă toate sevele și să le
ridice în țeava subțire a altui crin de tăria
parfumurilor sale". Dar G. Călinescu a scris și
foarte frumoase poezii... și tot el spunea că
atunci cind apare un nou poet ar trebui să
sune clopotele ca la o sărbătoare națională.
Cititorii asimilează sau resping pagina care
nu corespunde structurii lor. Se poate vorbi
de o interdependență între poezie și public.
2)	Poezia se află oriunde domnește conci-
zia, cordialitatea, sobrietatea, elevația gîndi-
rii și a sentimentului, deci și în unele arti-
cole de fond ori texte filozofice.
De mai multe ori am avut impresia că ci-
titorii au simțit și trăit intens anumite stări
lirice — ce formau un plafon nevăzut de sen-
sibilitate maximă — pe care eu l-am trans-
pus numai in anumite ritmuri. Altfel, nici
nu mi-aș putea lămuri cum, cîte odată, îmi
recită strofele ca și cum le-ar fi scris ei
înșiși. Oricum, întotdeauna am scris în do-
rința și speranța de a fi citit de cît mai
mulți oameni. Claritatea e componenta de
bază a spiritului latin împreună cu orga-
nica sete de libertate.	_
Penumbrele, iradiind sensuri multiple, dai
convergente, sînt necesare asemeni eterului
îmbibat de imagini și ecouri, dar pururi
proaspăt. Dincolo de elogiul rațiunii și de
nebănuitele progrese ale științei și tehnicii,
care din ce în ce mai repede devin coti-
diene, sensibilitatea contemporană își cere
dreptul la egalitate, dînd acute semnale de a-
larmă, traduse prin salvarea naturii, opu-
nînd rigidității calculelor — superioritatea
omeniei. E îndemnul spre regăsirea unui
permanent tezaur lăuntric paralel cu îmbo-
gățirea exterioară : transfuzie de suflet nou.
3)	Pînă cînd a fost scris „The Raven" și
„Luceafărul", Edgar Allan Poe și Mihai E-
minescu au fost într-o continuă reabilitare;
și după aceea, — atît față de ei cît și de
public.
Dar aceste două poeme au reabilitat și
publicul respectiv.
•
4)	E salutară practica de lucru a Uniunii
Scriitorilor de a trimite peste hotare repre-
zentanții scrisului românesc și de a invita
în țara noastră literați de pe alte meridia-
ne. Osmoza permanentă stimulează. Numai
astfel poezia română se poate racorda la
tensiunea europeană. In acest sens mă ra-
liez atitudinii „Convorbirilor" de „veto ca-
tegoric adresat maculaturii literare".
In legătură cu exprimarea artistică negli-
jentă, un tipograf nemulțumit spunea : „Ce-
ar fi să paginăm și noi neținînd seama de
exigențele meșteșugului nostru ?“.
Sîntem razele anotimpului de aur: asis-
tăm participind Ia democratizarea planetei.
Continente supuse unei duble nedreptăți —
oprimării interne și exploatării colo-
niale au devenit libere ori sunt pe calea
dobindirii independenței. E o răsturnare a-
semenea ivirii succesive a unor munți de
cobalt din adîncurile istoriei, strălucind mai
alb decît lumina zilei, iar noaptea rivali-
zînd cu puritatea constelațiilor.
O auroră universală se statornicește înă-
untru și dincolo de noi mai durabilă decît
gloria artelor : poezia care nu-i pătrunsă și
născută din actuala transformare nu va
viețui în eternitatea frumuseții de mîine.
Florin Mihai PETRESCU
2 —Convorbiri literare
nefericitele aventuri
între mit și literatură am
de Const. CIOPRAGA
Fascinația exercitată la Eminescu de Evul-rne-
diu românesc este expresia unui timp mitic,
fabulos, marcat de figuri seducătoare, imagina-
te decorativ. Tehnica tapiseriei monumentale
își dă întilnire cu fresca. Un dodecameron dramatic,
cu protagoniști medievali ori din secole urmă oare,
— rămas in proiect — trebuia să-și extragă esențele
dintr-o istorie restructurată liric, divers invadată de
mit Fermecător, intr-un poem cu aurării și voci de
legendă, Mușatin și codrul, este stilul naiv de cin-
quecento moldav, in care oamenii, aproape aerieni,
evoluează intr-un tărim al bradului. Păduri inexpug-
nabile se confundă cu țara : .Acu cinci sute de ai, /
Numai codri îmi erai, / împrejur creșteau pustii /
Se surpau împărății, / Neamurile mbătrîneau, / Crăi-
ile se treceau, / Numai codrii tăi creșteau’. Cutare
scenă de vînătoare în pădurile Țării de Sus, avînd
în centru un voievod „cu cușmă neagră de m el“,
pare transpunerea unui carton de Ucello, deschis spre
fantastic. Eminescu fantazează, preferind Iui Adonis
un Mușatin „tinerel", iar Afroditei o „mîndră-mpă-
răieasă cu păr lung pină-n călcîie".
Istoricilor, Sadoveanu le impută răceala, excesul
de luciditate. „Nu sînt realități numai clădirile de
p atră și petecele de hîrtie ; mitul păstrează eterni-
tății lamura sufletului generațiilor. Ceea ce au cre-
zut bătrinii și ceea ce vor crede copiii noștri, desfă-
tați de vis, e un adevăr pe care nu-1 vor putea în-
lătura oamenii prea serioși" (Opere, XII, p. 231).
Numiri geografice bizare, o vegetație arboricolă de
basm, un timp cu aparențe de neclintire, fac corp
comun, pe un ecran plin de poezie. Harta e de pri-
sos, de vreme ce „un morar de la 1400*. supraviețui-
tor în secolul al douăzecilea, cunoaște locurile. Excep-
tind unele opere, multe personaje se mișcă intr-un
spațiu inchis, de o dulce arhaitate, Ia limita dintre
real și imaginar. Practicant al vechilor cărți populare
de înțelepciune, scriitorul știe că, prin decantări suc-
cesive, mituri balcanice, orientale, indiene chiar,
s-au incorporat, parțial in substanța miturilor autoh-
tone. Asceții sadovenieni, cultivind un anumit erme-
tism, o stereotipie a gesturilor, contemplă lumea ca
martori ai organicului, căutind un sens prefacerilor
perpetue. Care e fondul lor mitic ? Taciturni, sihaștrii
se retrag „din lumea noastră în cristalul înălțimelor
și al iluziei", intr-un spațiu in care „hălăduiesc um-
■ brele bătrînilor noștri, stăpînii de demult ai Daciei,
*visînd în negură și în inima muntelui..." (Opere, XVI,
p. 438). Ei cultivă, cum se vede, o specie de exil in-
terior, cu resort grav. Stinci detunate, brad, ozon și
cer, simboluri ale înaltului, respiră în timpul de la
Crenga de aur la Țara de dincolo de negură, adi-
că mai mult de un mileniu, o inefabilă mihnire exis-
tențială, comparabilă cu tristețea difuză a unui mo-
dern descifrînd o stelă funerară elină. Muntele re-
prezintă altceva decit prăpăstiile Cordilierilor și pis-
curile araucane, la Sadoveanu sugerind elevația în
spirit, purificarea, un vis elegiac lingă focul vetrei
moștenite.
Fiindcă vremea nu aparține individului, ci spe-
ciei, antidotul efemerității îl oferă priceperea timpului
etern. Moralist, într-o privință și pedagog, Sadovea-
nu scoate din poezia miturilor ceea ce putea să aibă,
ca irad ație largă un sens militant. Prin urmare, el
crede util, sub specia ethosului, ca pe Șlefan cel Ma-
re să-1 trimită, exemplar, să ia sfat de Ia sursele
înțelepciunii milenare. Ia un sihastru din solitudinile
Izvorului Alb. Eresuri, legende, mituri sînt, la Sado-
veanu, infuzate în narațiune ; Baltagul, de pildă are
din toate cîte ceva. Nu le vom disocia pe porțiuni. Le per-
cepem global, ca sinteză, ele interesînd odată cu ab-
sorbirea lor în artă, Ia intersecția filozofiei cu poe-
zia. Intre evenimentele din eposul Fraților Jderi
și Baltagul, în care sentimentul destinului se exte-
riorizează în viziunea populară asupra vieții și mor-
ții, circulă, pe parcursul unei jumătăți de mileniu,
aceleași seve ale pămîntului, relevînd o categorie
globală de adeziuni.
Fructifică literatura m turi ale ape’or ? Potrivit
memoriei orale, dacii — înainte de lupte — urmau
a se împărtăși, după voința lui Zamolxe, cu apă din
Dunăre, fluv u sacral zat. In postura de poet neptunic,.
Em’nescu descifrează, din tărîmuri abisale, mesaje
magice; „... marea-n fund clopote are". O mi'ologie
a luminilor ivite din valuri a avut, la cei vechi, răs-
pind re amplă, drept care ideea e reluată, apa de-
venind o „mumă" a lucrurilor din univers. „Am cobo-
rit cu-al meu senin / Și m-am născut din ape..."
zice Luceafărul, în întruparea sa mitică. Tot dini
ape ia ființă o tulburătoare Ondină, zeitate cu re-
zonanțe germano-scandinave, invocată în literaturi
diverse. Naiade, sirene, tritoni sînt, la alti poeți,
simple elemente de comparație: nu apar rusalce, ca
in folclorul rusesc, nici făpturi maligne, ca în legen-
dele nordicilor. La Sadoveanu, descoperim, dacă nu
mituri, un animism acvatic misterios, un „duh al băl-
ților", de o indicibilă poezie. Fauna nevăzută jubilea-
ză, iar în acest timp imaginația, slobodă, se întoarce
către geneză, in prima eră a pămîntului. Pe unele
porțiuni din împărăția apelor sau din Priveliști do-
brogene, Sadoveanu reacționează, — surprinzător de
ipropiat — in felul lui K. Paustovski, sensitivul din
Meșcioara și Marea Neagră. In perimetrul apelor,
la Gala Ga'action ca nuvelist, se dezlănțuie forțe o-
culte, demonice, uneori in legătură cu mirajul como-
rii blestemate. La frontiera mitului cu fantasticul
stau, mai elocvent, cîteva din postumele lui V. Voicu-
lescu, între care Pescarul Amin, capodoperă a ge-
nului. Ciudatul pescar din zona bălților dunărene
„are în toată înfățișarea lui ceva de amfibie" ; des-
pre neamul Aminilor, „se zice că s-ar fi trăgînd din
pești"... Obsedat de o vagă amintire a acestei ori-
gini, dunăreanul e îngrozit de ideea că un morun
uriaș, pe care ceilalți pescari îl caută, ar pufea fi un
„răs-strămoș". Fiindcă pescarii au un cer al lor, mis-
terios, răsturnat în ape. Amin îl cercetează ca pe
un „paradis regăsit", în care scop — procedeu eso-
teric — își întoarce sufletul „de trei ori peste cap",
trece printr-o „adîncă prefacere", simțindu-se transferat
intr-un timp al miracolului .„Pătrunsese în cotloane-
le zămislirilor d ntîi, trecea prin toate întortochierile
desfășurărilor de la începutul începuturilor, vedea
tot, cunoștea tot și înțelegea tot"... Morunul gigant
„urcase din alte lumi de ape, de departe, se alțoise
cu băștinașii și întemeiase între brațele fluviului
neamul cel tare al Aminilor". Scăpat de primejdie,
printr-o secretă intervenție, morunul, însoțit de „a-
laiul fabulos al peștilor", poartă pe strănepotul lui,
pescarul Amin, „într-o uriașă apoteoză, către nepie-
ritoarea legendă cosmică de unde a purces, dintot-
deauna, omul". Delir, tensiune, o „măreață aiurare"
într-o povestire memorabilă, se ridică deasupra alu-
viunilor mitologice, dînd finalului tonuri de poem. Ce
altceva este întîmplarea pescarului Amin, decît o
variantă a mitului eternei întoarceri ?
E clar că în concepția Iui Blaga miturile depă-
șesc interesul strict estetic, sub aspectul imaginației,
constituindu-se, cum s-a observat, într-o mito-so-sofie,
un complex de manifestări ale acelui „noos abisal,
inconștient", care ar reprezenta „izvorul secret al
cosmosului stilistic*... (Trilogia culturii, 1969, p. 308).
Accentul cade în esență, pe inconștient, mitul deve-
nind un mod de revelare a misterului, dar un mod
cu puteri supraestimate, exclusive pînă Ia discredi-
tarea sistematică, de facto, a cunoașterii științifice.
La Eminescu, la Sadoveanu, desigur distingind me-
reu nuanțele, avem de a face cu un vizionarism con-
templativ, poetic, pe cînd autorul lui Zamolxe im-
primă mitului un rol activ, cu funcție ontologică.
Misterul fiind sondabil pînă la un anumit punct,
pînă la limita de unde se exercită „cenzura transcen-
dentă" (practicată de o forță oarbă: „Marele Ano-
nim"), — singura modaFtate de revelare care este
mitul, își asumă un rol special. Cu toate că-și cunaoș-
te limitele, omul tinde, prin creație, spre secretele
demiurgului, infrîngînd, fie și parțial tragicul, solitu-
dinea, diversele interdicții. Căutările dramatice nu
implică nici un orizon1 sigur. „Caut, nu știu ce caut/
Sub stele de ieri, / sub trecutele caut / lumina stin-
să, pe care-o tot laud* / (Lumina de ieri). După E-
minescu, nu există poet român mai devorat de între-
bări metafizice. „N-avea să-mi spună nimic pămîntul?
— iată o întrebare ce face cor cu altele, adresate
principiilor stihiale, într-un extraordinar efort de
transcendere. Nu odată, Blaga argumentează că a-
colo unde istoria se oprește, miturile („cărămizile
ființei") propun „imag ni — s:nteze“. A găsi semni-
ficații neobservate vechilor fabule e ceea ce, cu altă
optică, au făcut O'Neill în Electra, Giraudoux în
Războiul din Tro:a nu va avea loc, alții de aseme-
menea. Pan, Zamolxe, Marele Anonim sînt, la Blaga
mituri proprii, în spiritul plăsmuirilor folclorice, dar
cu o mai subliniată deschidere spre transcendent.
Raportîndu-se la A. W. Schlegel, care consideră mi-
tul ca produs în exclusivitate al fanteziei colective,
Tudor Vianu punea sub semnul întrebării mitul cons-
truit de o singură imaginație (Filozofie și poezie,
1971, p. 32). In ordinea de fapte ce ne preocupă aici,
Blaga nu contribuie, nici vorbă, ca argument în plus
la conf gurarea unei m tologii autohtone, dar atrage
atenția în perspectivă individual — ontologică.
Dacă mitul nu e o voce a rațiunii, el e, totuși,
o cuceritoare V o x humana. Ne am făurit, prin in-
termediul unor legende, apropiate mitului, o imago
mundi, căci este s gur că în Miorița, în Legenda
meșterului Manole (aceasia din urmă indiferent de
orig'nea balcanică), s-au amalgamat tendințe existen-
țiale străvechi. Luate împreună, specimene superior
semnificative ca acestea, cu un atit de fecund des-
tin literar, apar ca niște însemne ale spiritualității
noastre, coordonate privind moartea și creația într-
un orizont distinct
ale posterității
de Alexandru GEORGE
î ntr-un recent studiu publicat în al optulea număr al „Bi-
| bliotecii Argeș" și intiluat In căutarea Iui Gherea, Mircea
1 lorgulescu ne face atenți (printre mai multe observații
pătrunzătoare) asupra unei fraze revelatoare a autorului
Studiilor critice : „Spiritul de gașcă a ajuns la noi așa de departe,
îneît un literat român, cînd nu parvine să facă o gașcă literară
cu literații în viață, o face cu cei morți". E o constatare care
se referă la epoca în care a fost făcută. La ce anume se
referea Gherea ? Situația aceasta se putea observa în toate con-
secințele-i blamabile, într-o epocă în care noțiunea de „posteri-
tate" abia apucă să se înfiripe ?
Evident viața postumă a operelor a fost, este și va fi o lungă
aventură plină de neprevăzut. Autorul fiind în viață, arareori
e invocat ca sprijin în favoarea vreunui grup. Atunci mai poate
eventual protesta. După moarte însă, voie este absolută. Te poți
declara de pildă „goethean" și nimeni nu te va trage la răspun-
dere, căci este, oricum, o dovadă de „iubire" și de admirație
pentru titanul de la Weimar. (Ce ar fi zis el despre aceas'a e
cu totul altceva). E mai ales avantajos să te declari ca atare
și să-i tratezi cu superbie pe cei care nu sînt astfel, pentru că
nu pot sau nu le-a dat prin cap să fie. E, mai ales, o excelentă
socoteală să ataci pe alți scriitori sub pavăza unui mare geniu
— cu care te identifici (!) — avînd aerul de a arăta la toată lumea
că de fapt nu numai că tu vorbești în numele lui, dar că el se
exprimă prin gura ta.
Desigur, marea admirație postumă și dorința de a afirma o
solidaritate cu un scriitor sînt niște fenomene omenești perfect
explicabile, chiar dacă, după noi, viața valorilor comportă, la
prop-iu, alt stil de întreținere a interesului față de ele. Să zicem
că pura intenție lăudabilă e aceea care insp’ră unora o anumită
atitudine, dar întrebarea e ce anume o justifică. De aceea, noi
am afirmat într-un rînd că un critic trebuie să fie în stare să
găsească deopotrivă justificare atunci cînd neagă valoarea unui
scriitor sau atunci cînd îl admiră.
In istoria literaturii românești s-au constituit de multe ori
unele „isme“ pe baza unei admirații fără justificare. Să ne gîndim
de pildă la încercarea unui doctrinar al simbolismului de a-1
anexa taberei sale pe Eminescu, sau a suprarealiștilor de a afla
un aliat în Arghezi. Dar există și un caz aberant de felul în
care se poate declara dragostea unora pentru un mare scrii .or,
cu efecte atît de nefaste, îneît împrejurarea poate părea
cititorului de azi incredibilă. Intre 1929 și 1944 a apărut sub
conducerea lui G. Bogdan-Duică și Leca Morariu un „Buletin
Mihai Eminescu" (Pe frontispiciul publicației figura în pr mii ani
și numele jui G. Ibrăileanu, care însă nu are nici o con.r.buțle
efectivă) „Buletinul" acesta își propunea analizarea operei lui
Eminescu și adunarea, studierea și publicarea de date cu pri-
vire la viața marelui poet. Un gînd cît se poate de nobil se va
zice, dacă avem in vedere și faptul că o astfel de publicație
apărea grație sacrificiului bănesc al redactorilor săij care
scriau aproape tot cuprinsul și acopereau cheltuielile de editare,
tipărire, desfacere.
Un gînd nobil, în aparență, dar în fapt, unul din cele mai
regretabile momente pe care le-a cunoscut trecutul nostru literar.
Căci acest „Buletin" a fost în realitate o tribună de negație
și înjurie la adresa tuturor celor care îndrăzneau să se ocupe
de Eminescu altfel decît cu autorizația și prin prisma vederilor
celor care conduceau publicația. Și cine erau cei stigmatizați ca
niște atentatori la memoria marelui poet? Le dăm numele
în ordinea invocării lor în paginile „Buletinului": T. Vianu,
G. Călinescu, E. Lovinescu, Perpessicius. Practic vorbind de cîte
ori în atît de restrînsa literatura critică a subiectului se publica
vreo lucrare mai extinsă, paginile „Buletinului" intrau într-o con-
vulsie de indignare. Caii de bătaie au fost numere de-a rindul
proaspăt apărutele Poezia lui Eminescu de T. Viant și Viața lui
Eminehcu de G. Călinescu, în viziunea lui Bogdan-Duică. T. Vianu
devenind „un (altfel isteț) fanfaron filosofico-estetic" iar despre
lucrarea celui de al doilea Leca Morariu scriind : „Viața Iui Emi-
nescu, ieșită din deșănțata logodnă de călinească meschinărie și
fanfaronadă, constituie chiar în sinteza, deci în esența ei, o capo-
doperă de falșificare a adevărului istoric" (Un nou detractor ai
Iui Eminescu : Gh. Călinescu devenit Eminescu la Tekirghiol în
„Bul. M. Em.“ III, 9, 1932).
împotriva Vieții lui Eminescu este adus să se indigneze și
romancierul C. Manolache care pe un ton mai potolit îi repro-
șează biografului că „a cultivat la exces detaliul și faptul divers
în detrimentul ansamblului". Același e și tonul unui alt „specia-
list". Al. leșan, care se ocupă de lucrarea următoare a lui
G. Călinescu Opera lui M. Eminescu, pentru ca plăcerea execu-
ției complete să-i revină lui I. E. Torouțiu într-un fel de studiu-
recenzie de nu mai puțin de 94 de pagini (VII, 14, 1936) cu con-
cluzia că e un „studiu prematur", cu „lecțiuni eronate" în care
autorul n-a indicat pe „izvoriști" și a dovedit o totală lipsă de
„metodă" științifică, „planul fiind frumos, titlurile capitolelor
încăpătoare și cu perspective [dar] dezmințite prin conținut".
Noroc, că în 1934, zeii îl cheamă la ei pe Bogdan-Duică, lăsîn-
du-i lui Leca Morariu posibilitatea de a-și susține singur parti-
tura de căpcăun literar, ceea ce acesta va face cu tot zelul și
în același stil : T. Vianu este considerat un „imund sofist" cu
„filosoficești procedee de tarabă", Șerban Cioculescu „deraiatul
atîtor chestiuni literare", iar ed ția Perpessicius a Operelor lui
Eminescu o „falșificare a textului", altădată fiind declarată „plină
de neisprăvenii".
In genere, dacă e posibil să găsim vreun „principiu" în dosul
atîtor indignări superlative, acesta ar fi că orice studiu sau ediție
din Eminescu este o acțiune prematură, totul trebuind să înceapă
abia după o vastă și complica ă operație documentară și în spi-
ritul unei „metode" științifice pe care numai directorul publi-
cației respective o poseda .Toate erorile de transcriere devin
niște „falșificări", toți cei care au emis o altă părere decît aceea
sancționată în „Buletin" niște atentatori la adevărul istoric și
niște detractori ai lui Eminescu. Ceea ce uimește în această des-
fășurare de furie e că ea a fost condusă de doi profesori uni-
versitari, care știau, după cum se vede, să adopte mai curînd sti-
lul gazetelor-pistol, cum se zicea pe atunci, întru „apărarea" celui
în al cărui nume pretindeau să vorbească. (Și încă nu am dat
exemplele cele mai fioroase din maldărul de hîrtie care ne stătea
în față).
Nu avem competența a spune în ce măsură „Buletinul" acesta
a avut totuși și o contribuție efectivă pe care adevărata istorio-
grafie o poate reține printre fulgerele și imprecațiile redactorilor
săi. Cititorul își poate face o idee cam despre ce poate fi, în cazul
fericit, vorba din cîteva titluri : Unde a murit Veronica Micle,
Pentru M. Pascali, Nunta goangelor la Eminescu, Pumnuleană
oficină de copiști, O autogramă inedită a lui Nicolae Eminescu,
Veronica Anadyomene, Moș Pantazi despre Eminescu, Nu Mihail,
ci Mihai Eminescu ! și altele de asemenea specie.
Morala acestei penibile antreprize de istorie li erară și de cult
al unui mare scriitor e destul de limpede chiar dacă ea re ese
dintr-un material atît de sumbru. Dacă ne gîndim în urmă, în
Criticilor mei, Eminescu a prevăzut numai cea mai inocentă din-
tre nenorocirile aventurii lui postume : aceea că se va găsi un stu-
dios care să facă din cel dispărut un pretext pentru propria sa
laudă. Ceea ce avea el să îndure sub forma admirației unor
nechemați nici măcar geniul lui nu a fost în stare să întreză-
rească.
3 —Convorbiri literar*
singur
Copilărie, copilărie,
De ce mă obsedezi iar și iar, spune ?
De ce tînjește-n mine amintirea
Celei dinții dezamăgiri nebune ?
Cu chinul cel mai greu al vieții-mi grele,
De ce și azi îmi fulgeri fruntea iar ?
(Pot suferi și-un bărbat, și-un bătrîn,
Dar nu ca un copil, cu-atît amar!)
Copilărie, copilărie,
Cînd niciodată nu mai pot fi eu,
Cînd sfînta-ți vrajă a pierit de-a pururi,
De ce mă chinuiești și-acum, mereu ?
Pe buza-mi vînătă-amintirea
In două plîngeri mi-o-nsoțești:
Plîng pentru că ai fost urîtă
Și plîng pentru că nu mai ești.
Ce singur eram eu, ce chinuit
Copil am fost, ca neoricare !
(încă nu mi-era-ngăduit să zbor,
Dar mă stingherea aripa-mi prea mare.)
Ceilalți copii nu mă chemau nicicînd
La jocul fericit al tuturor,
Luau în ris ciudatu-mi fel de-a fi
Și nu mă-ngăduiau în ceata lor.
Ce bucuros și mîndru-am dat năvală
La Bodi baci pe toloacă-odată,
Cînd (nu știu de ce și de unde)
Am căpătat o minge minunată,
Șj-aș fi vroit s-o batem împreună
Sub soarele de vară auriu.
Și toți să-mi fie recunoscători,
Și, în echipa lor, șef să le fiu...
A mea să fie cinstea de-ai conduce,
Numai a mea, a aceluia care
Le aducea plăcerea nesperată,
Izvorul bucuriei lor cea mare 1
Să le fiu șef! — Și, după ce s-au strîns
Copiii de pe stradă la un loc,
Și cînd au stat pe urmă față-n față
Echipele, să se întreacă-n joc,
Și s-a văzut că prea mulți sîntem,
Că trebuie dat unu-afară
— O, Doamne, Doamne...
Ei tot pe mine m-au alungat iară.
Mi-au luat mingea și m-au pus, posac,
Să stau de-o parte. Ce puteam să fac ?
Nu, nu m-a urmat nimeni, niciodată.
Tristcții-am fost menit de timpuriu.
N-am fost sortit să fiu oștaș de rînd,
Pentru că-am vrut în frunte doar să fiu.
Și nefiind primit, m-am dat de-o parte,
Tăcut, și, ca să-mi uit mîhnirea grea,
Stăm să privesc cum trec gîndacii roșii
Prin iarba ce foșnea în preajma mea.
Așa am trăit singur, pururi singur.
Pe cît am fost de toate, puteam fi și nimic.
Așa am trăit singur, pururi singur,
Pentru că-am vrut în frunte doar să fiu
Așa s-au irosit fără de rod
Și verbu-mi cald și blîndu-mi ideal.
Jar ceilalți îmi pot spune așadar :
însingurat 1 Ursuz ! Asociai 1
Prieteni, pana mi se-mpleticește,
Mi-ngheață inimă și glas.
E timpul să-nțelegeți și voi, totuși,
Că tot copilu-acela am rămas.
Veniți, deci, după mine. Mari comori,
Cuvinte, vise, tot ce am vă dărui.
... Iar de nu mă primiți întîiu-n cor
— Ce pot să fac ? — tot singur am să stărui.
în românește de Haralambie GRÂMESCU
luciditate și naturalism
Legea lui Tarde potrivit căruia
imitația se face de sus în Jos
și de la superior Ia infe-
rior, de la spirit Ia mani-
festări, identifica în procesul
adaptării două faze, prima cind se
copiază forma și a doua cînd se
imită conținutul. Dacă ar fi să-l
credem intru totul și cu naturalis-
mul lucrurile n-au stat altfel.
In realitate, recep.area na uralis-
mului a răspuns la noi unor ches-
tiuni de conținut, in strictă legă-
tură cu lupta cercur.lor inte-
lec ualității înaintate de a pro-
mova cunoașterea validată de me-
tode științifice, și nu, în cele din
urmă, datorită interesului crea ori-
lor propriu-ziși pentru acele teri.o-
rii ale investigației literare în care
materia primordială o constituia ob-
servarea aspectelor dure ale existen.
ței. prinsă în angrenajul dezumani-
zării. Gus'.ul experiențelor capătă
suficientă răspindire — și încă de
timpuriu — de vreme ce ală.uri de
C. Miile sau Traian Demetrescu, cu
resursele lor modeste, un Delavran-
cea și I. L. Caragiale își încearcă
forțele, a'enți la zonele de umbră
ale vieții, la Jocul orb al fatalității
biologice, al impulsurilor incontrola-
bile iscate de șocurile ps.hlce. Cotidi-
vasile nicoîescu
și focul liric
Două dintre volumele de
versuri ale Iui Vasile Nico-
lescu (Parabola focului, 1967
și Clopotul nins, 1971)
oferă persistente imagini ale purifi-
cării prin foc. Semnul focului este
ăstui tutelar al acestor poezii pe
care le-am putea asocia exaltatelor
cuvinte ale lui Bachelard din La
psychanalyse du feu: „Le feu est
l’ultravivant. Le feu est intime et
11 est universel. II vit dans notre
coeur. II vit dans le ciel. II monte
des profondeurs de la substance et
s’offre comme un amour. II redes-
cent dans la matiere et se cache,
latent, contenu comme la haine et
la vengeance. Parmi tous Ies phe-
nomenes, 11 est vraiment le seul qui
puisse recevoir aussi nettement Ies
deux valorisations contraire : le bien
et le mal. II briile au Paradis. II
brule ă l’Enfer. II este douceur et
torture. II est cuisine et apocalyppsc.
II est plaisir pour l’enfant assis sa-
gement preș du foyer ; il punit ce-
critica în reviste
Szekely
JANOS
Opiniile criticii sînt cu adevă-
rat prețioase numai atunci
cînd, pornind de la princi-
piile esteticii marxls'e, con-
tribuie la elucidarea problemelor
ridicate de opera literară, le supune
unui examen onest, evidențiind cu
clar tate aspecte majore în plan
ideatic, moral și es etic. Legată de o
activitate literară concretă, în pi nă
desfășurare, critica din publicații
are obligația să exprime tranșant o
opinie, de foarte multe ori o pr mă
opinie, asupra faptelor de litera ură
ce se plămădesc sub ochii noștri,
dindu-le o interpre.are în spiritul
concepției noastre despre lume și
artă. Este de neînțeles cum, e’.u-
dîndu-se uneori acest aspect de pri-
mă importanță, se formulează obiec-
ții Ia adresa articolului de revis ă,
punîndu-se în discuție însăși rațiu-
nea Iui de a fi, contestîndu-se une-
ori intr-un mod nu prea decent va-
lah lilatea sa.
Cel mai simplu și totodată mai
sigur mod prin care se ara.ă
lipsa de prețuire pentru un cri-
tic este denunțarea Iui ca „pu-
anul cu dramele lui curente, drame
ale eredității, ale abjecției, ale cul-
pabilității sociale se instalează în
literatură cu drepturi absolute.
Perioada in erbelică, cea în care
scriu Liviu Rebreanu, Hortensia Pa-
padat-Bengescu, Gib M.hăescu, G.
M. Zamfirescu, Caro! Ardeleanu,
Den Petrașincu, Geo Bogza ș.a. co-
munică multiplicitatea realității și,
prin dezvăluirea ferocității relațiilor
d n societate, prin alterările provo-
cate de puterea banului, cu răsuciri
imprevizibile și dureroase, degrada-
rea ei de neocolit. Acum înflorește
procedeul anchetei morale și capătă
strălucite confirmări pred lecția pen-
tru „documente omenești**.
Cu pregătirea noii resurecții a na-
turalismului s-a însărcinat viața.
România an’lor 19 0—1920 oferea
un cadru propice și un generos
cîmp de investigare scriitorilor. Rit-
mul dezvol ării sociale nu mai pu-
tea dilua esența de clasă a indus-
trialzării. Profitul capitaliștilor în-
scimnă impl cit o masă de munci-
tori reduși la condiția stinjenitoare
de forță de muncă, zvirliți din ate-
liere după bunul plac al patronilor,
îngrămădindu-se în cîrcumi și locu-
ind în încăperi insalubre. Mahalaua,
căreia Caragiale îi revelase valen-
țele comice, se regăsește in scrierile
pendant de toute dăsobeissance
quand on veut jouer de trop preș a-
vec ses flammes. 11 est bien-etre
et il est respect. C’est un dieu tu-
telaire et terrible, bon et mauvais.
II peUt se contredire : il est donc
un des principes d’explfcation uni-
verselle**.
Spre foc, spre semnul lui atotpu-
ternic se înalță aceste poeme tul-
burătoare prin forța lor metaforică,
prin îndrăznelile lor melodioase. Fo-
cul este o dinamică a materiei, su-
gerează ele, este o mișcare ce cu-
prinde totul într-un vârtej al puri-
ficării ; spre flacără privirile poetu-
lui se îndreaptă cu încredere filială,
ca cele ale unui Empedocle modern.
Focul este metaforă absolută, este
suprema imagine pe care poezia o
poate naște, contempla și transfi-
gura. Reveria poetului în fața șer-
pilor etern mișcători ai văpăii vi-
brează impresionant, focul se miș-
că din locurile unde a luat naștere
și devine trăsătură de unire, ritm
blicist", „foiletonist", „recenzent",
'zoaie aces.e denumiri au un carac-
ter infamant, sînt înțelese ca niște
ocări teribile și o discuție serioasă
asupra criticii din reviste nu poate
ignora o asemenea împrejurare.
Dar trebuie neapărat să pornim
de aici? ! 71 șa se întîmplă de obicei
și sursa consideraț’unilor prea de
tot pesimiste asupra tristei soarte
a cronicarului, contagios înmulțite
în ultimii ani, nu este în al.ă par-
te. Motivele sînt cunoscute și bana-
lizate prin excesivă repetare — sta-
rea subalternă a criticului publicist,
dependența lui de conducerea re-
vistei la care scrie, de scriitori în
ultimă instanță, fiindcă intr-o co-
vârșitoare majoritate revistele sînt
conduse de scriitori etc. Fără a ne-
ga toate accs'.e argumente, desigur
demne de atenție avînd în vedere
frecventa invocării lor, trebuie să
ne întrebăm totuși dacă într-o cel
puțin egală măsură criticii înșiși
nu sînt vinovați de discreditarea o-
cupației lor. Fiindcă poate obliga
fntr-adevăr un redactor-șcf pe un
critic chiar aflat în subordine ad-
epocii ca un tărîm al deznădejdii și
revokeL Disparitatea citadină, insta-
bilitatea politică, înfeudarea produ-
cătorului de bunuri creează, prin
jocul antinomiilor, o pornire tot mai
precizată spre recunoașterea locului
muncitorimii, spre veieitarismul ce-
lor care zbătindu-se în plasa eveni-
mentelor mărunte atribuie dezmoște-
niților forța de a coborî în eh ar
inima realității oribile pentru a-i
corecta neajunsurile. Nu mai este
îngăduit tonul afectat în relatarea
faptelor și nici edulcorarea. Spre a
compensa superficialitatea vechilor
reprezentări despre omul de rînd
scriitorul român se documentează,
adună detalii, le organizează cu fața
Ia culoarea locală (de aici disponi-
bilitatea față de mediul suburban,
spre tens unea gestului incendiar și
spre tragismul mediilor sordide).
Litera.ura română se va îmbogăți
in acești ani cu o sumă de scrieri
puțin discutate, de certă semnifica-
ție, însă oarecum eclipsate de per-
sonalitățile ei de prim rang. Se va
înțelege că in umbra unui Liviu Re-
breanu sau Gib Mihăescu, ca să nu
mai pomenesc de Hortensia Papadat-
Bengescu, șansele de a se afirma
ale unui Aureliu Cornea cu Memo-
riile unui derbedeu. Stoian Gh. Tu-
dor cu Hotel Maidan, Constantin
Barcaroiu (Periferie) rămâneau mi-
nime. Și chiar așa s-au și dovedit,
de vreme ce Alexandru Sahia, săr-
manul Klopstok, I. Peltz, Geo Bog-
za sau Pavel Dan au căpătat noto-
rietate ab a după ce realismul lor
dur, atroce, a primit bunele apre-
cieri.
Nici acum, în perioada 1920—1944,
nu se poate vorbi de o grupare na-
turalistă. în sch:mb, datorită con ac-
tului cu realitățile, cu aversiunea
gindirii radicale pentru utopiile ro-
al tuturor lucrurilor pe care le cu-
prinde treptat în îmbrățișarea sa.
Există în cărțile lui Vasile Nico-
lescu o serie de poeme ale focului,
care au luat din infinitatea ideii de
combustie o mare for.ă de sugestie.
Intre reveria celui ce privește dus
pe gînduri devenirea neîntreruptă
a flăcărilor și adorația focului solar
cele două volume înscriu numeroase
trepte intermediare, la fel de im-
presionante prin autenticitate.
Viața omului este ea însăși o fla-
cără, o mistuire fulgurantă și veș-
nică în același timp. Poemul intitu-
lat Cămașa lui Nessus (din volumul
Clopotul nins) este semnificativ pen-
tru capacitatea de a transmite tu-
multul unei conștiințe contempora-
ne :
Cînd marea nu te mai privește
în ochi și umbra
vorbind cu tine se uită în altă
parte
și șoapta se întoarce în țipăt,
zăpada în noroiul aburind
și zorii-n faldul de cenușă-al
nopții,
cînd fluturii negri ai stelelor
roiesc în jurul unui cada
vru știut doar de tine, *
la capătul drumului, ca o ispă*
Șire,
semnul focului te așteaptă.
ca o tainică și răsturnată țintă,
întoarcerea în tine însuți, re-
mușcarea,
ministrativă și oricît de puțin idi-
lice ar fi relațiile dintre ei, să scrie
intr-un anumit fel și despre un
anumit autor ? Ceva mai precis:
cîți cronicari au renunțat să mal
semneze in josul unei rubrici dato-
rită refuzului „propunerilor și su-
gestiilor" ce li s-au făcut? D’că foi-
letoniștii sînt versatili, dacă foileto-
niș-ii au deprinderea compromisu-
lui, dacă foiletoniștii sînt lipsiți de
orientare ideologică fermă, de ones-
titate profes onală nu redac-
torii-șefi sînt vinovați : vinovați sînt
foiletoniștii. V.na redactorilor-șefi
este alta — aceea că publică ase-
menea texte, suspecte de a fi colo-
rate, să zicem, „sent mental". Plă-
cerea de a deține o rubrică este
atît de mare incit se pune în cum-
pănă totul — aceasta este conclu-
zia cea mai firească a depiîngeni
orchestrate a stării de servitute. Fi-
indcă este o servitute acceptată de
bunăvoie 1
Iată de ce discreditarea criticii
publiciste se datorește în primul
rînd publiciștilor. Cei dinții d.spre-
țuitori ai publicisticii sînt publiciști
— sau foști publiciști. Evident,
transformarea cuvîntului într-o in-
vectivă usturătoare privește mai în-
tlî propria lor persoană, printr-un
fenomen psihologic de fel neobiș-
nuit. Publicistica este socotită un
4 — Convorbiri literare
mantice și pentru misticismul mito-
logizani. oa.orita acțiunii proletaria-
tului ce se opune tara menajamente
iusaiuțulur ucsue.e și mentai.iă(ilor
re.rograue, unele cercuri scruion-
Ccșu depășesc exclus.vismele și ao-
su.u.izariie literaturii an.er.oare și
se orientează spre noi teri.oru ue in-
sp.ravic, spre noi imperative es.etice.
1 art.zam ai ne.eruuux.ei, aceț.i seni,
ton socioiugrzează ana literaturii,
man.tes.a intoleranță față de închis-
tările etnicis.e și se adresează prin
siiuațuie și personajele pe care le
concep — de pe o piaitormă revizu-
ita a uator.ei rața ue popor — valo-
rilor negl.jate in trecut, celor care
se tac ecoul revend.cărnor populare,
celor care in.ruchipau su,ennțe
provoca.e de mar.iriul oprimării.
Vizinil, la unii, mai puțin la alții,
sensul celor care nu se mai dedau
speculațiilor metafizice, din clipa in
cure îngrijorarea lor este jusai icaiă
de alte temeiuri, mai ancorate in
problematica cnzelor economice și a
înrob-rii instinctuale (și aces.a un
semn prin apl.cațiile atavismu.ui
naturalist al literaturii detecțiun.lor
biologice) poartă amprenta degra-
dării umanului. Oroarea artiștilor
romantici de acte și sentimente am-
bigue, al căror echivoc este deter-
minat de suferinde sexuale, de boli
ale nervilor pălește. Producțiile
marca.e de naturalism studiază stă-
rile patologice, dau semne că nu
nesocotesc determinismul mecani-
cist și, in general, se deschid la.u-
rilor ascunse ale moralității famili-
are și individuale. Sînt integrale
curent tot felul de referiri la mala-
dii infamante sau vulgare, se veri-
fică adevărul unor ipoteze psihana-
litice, se urmăresc ravagiile parve-
nitismului și în raporturile cele mai
intime.
Naturalismul dezleagă scrupulul
artiștilor de acele rețineri născute
d.n ipocrizie și convenționalism șl
încurajează orice demers racordat
la ultimele cuceriri ale științei. Ei
optează pentru mijloacele care pot
s.tua cunoașterea lumii și a indi-
viuului mai sus pe sp.rala autenti-
cității, a prospectării condiț.ei exis-
tențiale.
D.iatarea abuzivă, in acest proces,
a unor laturi, simptomatică cînd vi-
zează p.erderea lucidității, dezechi-
librul sufletesc, nu dezmin.e carac-
terul infrarealistic al naturalismului.
No.ațiile mai puțin reușite verbal,
desprinderile parțiale de direcțiile
ob.ectivăni și ale demonstrațiilor
analitice riguroase nu pot atenta la
libertatea de mișcare a unui curent
reputat prin decizia lui iconoclastă,
prm perspectivele insolite pe care
le-a propus.
Că este așa stă mărturie proza lui
N. D. Cocea. Nu intră aici în dis-
cuție îndrăznețul spadasin antidi-
nastic și nici publicistul care a cre-
zut in izbinda clasei muncitoare. N.
D. Cocea a dat naturalismului un
patetism sanguinar și ero.ic și o
voluptate descinsă din „la douceur
de vivre". Prm înclinația spre cari-
catură el reface cadrul de generoasă
abundență al societății veleitare.
Este acea lume de mijioc care stă
intre periferia lui C. Ardelcanu și
boieria personajelor Hortensiei Pa-
padat-Bengescu. In mijlocul preten-
țiilor ei incursiunile scni.orului gă-
sesc materia necesară pentru a face
să irumpă spiritul plebeian însetat
de parvenire rapidă și venală. As-
censiunea lui Tase Bojoceanu din
Fecior de slugă, care din copilul
bruftuluit de colonelul Hotnog
iese un aprig gazetar șovin și comi-
sar regal, recapitulează destinul
unei progenituri de servitor bil
să-și canalizeze mediocritatea și s-o
înalțe în s.hna socială. Falsul pa-
triot este un autentic vicios, un ne-
obosit inițiator de chefuri, un an-
che.ator pervers. Figură demnă de
lumea interlopă pe care o persecută
cu insistența cu care este el însuși
temător de forța muncitorimii.
Secțiunea care se consacră roma-
nului conjugal al Mălinei și ideali-
zării lui Nelu Azan, fiul acesteia,
suferă de pe urma simplificărilor.
De pildă, Lenuța Floareș studentă
comunistă ce îl antrenează în lup.a
subversivă ar fi putut fi o siluetă
vie și nu este. Insă începind cu co-
lonelul Hotnog, burlac plin de ma-
nii și cu dezmățul în care Azan-ta-
tăl se complace fără nici un scrupul,
intrăm pe terenul biciuirii păcate-
lor societății. Ca și în Nea Nae, N.
D. Cocea are o reprezentare acută
a vulgarității și promiscuității indi-
vizilor ce se lasă in voia tempera-
mentului lor neînfrinat.
In contrast cu personajele lui
N. D. Cocea, despr.nse dintr-un
high-Iife crepuscular, se recoman-
dă lumea Maidanului cu dragoste,
lume cu mucenici și lichele in cău-
trea unei ideal.
Chiar dacă romanele lui G. M.
Zamfirescu — acest poet al univer-
surilor famelice — nu transpun cu
exactitate toate dramele, experiența
pe care artistul o face se cuvine re-
ținută. El știe să ne arate cum za-
rul întîmplării, dar și automatismele
mediului fac jocul fatalității. Atitu-
dine tipic romantică chiar dacă lu-
gubrul și visceralul nu se feresc să
treacă pe foaia de temperatură a
eroilor date neprevăzute. Așa se
explică de ce acolo unde Caragiale
văzuse o lume comică plină de Zițe,
Mițe și Didine, autorul Barierei în-
clină spre vocativele solemne.
Romantismul naturalist se înfăți-
șează, așadar, ca reflexul vieții so-
ciale populare de factură bipolară
(atracție-aversiune). Se ambiționează
o formulă umanitaristă și sociali-
zantă adecvată scriitorilor atrași de
„lupta surdă din.re inerție și dorința
chinuitoare de primenire biolo-
gică" ’.
Ceea ce realizează la nivelul indi-
vidualităților G. M. Zamfirescu, ob-
ține cu bonomie și lirism I. Peltz la
nivelul vieții de grup. Aceiași sevă
neobosită circulă prin paginile pe
care le înch.nă periferiei. Cu dife-
rența că de astă da.ă colectivitatea
ia locul personajului asediat de mi-
zeriile existenței. Este o colectivi-
tate necăjită, înăbușind asp rații de
două ori nesocotite. In cartierul e-
vreiesc asupra căruia se apleacă
prozatorul de.aliile vorbesc despre
destine prăbușite, chinuite de condi-
ția mizeriei și a fricii. Chiriași veș-
nic întîrz.ați cu plata chiriei, vă-
duve îmbătrînind prematur, bă.eți
de prăvălie, comisionari, fete pier-
dute etc. inchcagă o lume care tră-
iește colectiv un singur destin, des-
tinul spre care o împinge rapacita-
tea unor coreligionari și nesiguranța
condiției minoritare. Hanul din Foc
în hanul cu tei concentrează intr-un
succedaneu de momente elegia unor
cx stențe mohorîte, înfometate de
viață dar care lasă impresia că între
viață și moarte se complac într-o
zonă de m.jloc, permanent derizorie.
Singură disperarea Lizei Braun care
iubește pătimaș țișnește din orbita
mizerabilistă pentru a recădea in-
tr-insa.
Este un univers de „refuzați".
Același pe care l-a tratat și G. M.
Zamfirescu, Ion Călugăru sau Carol
Ardeleanu. Un spațiu între coordo-
natele căreia duioșia și realismul
defalcă o felie de viață blestemată.
Un univers crispat, cu situații sucu-
lente dar și cu mai numeroase în-
fruntări, rătăciri și abdicări. In con-
sens cu sărăcia valorilor vieții bur-
gheze literatura periferiei nici nu-și
propune să suplinească absența idea-
lurilor. Trebuie să admitem că o
viziune care postulează existența
unei afirmări și a unei negații ac-
ceptă contrastul ca mijloc stilistic.
Intr-adevăr, paralel cu destinele
sfărîmate atenția reține ascensiunea
celor duri. Simetrii premeditate vor
să tranșeze fie o ereditate dubioasă,
fie escalada promiscuității. Insă și
așa naturaliștii obțin un lucru re-
marcabil pe linia reliefării tragicului
ambiant. Arta lor de a evidenția
culoarea neagră in spațiul exis.en-
ței burgheze este un act de lucidi-
tate *.
Henri ZALIS
1	Pompiliu Constantinescu. Opere
și autori. Buc. Edit. Ancora-Benve-
nisti, 1928. p. 142—143.
* Ar fi to.uși eronat să se creadă
că este meriiorie în sine simpla în-
locuire a tablourilor idilice cu scene
in care țărani abrutizați participă
la acte orib.le. Viziunea mai sum-
bră nu vizează mod.ficări de decor.
Ea nu înseamnă bes.ializarea perso-
najelor. Invazia de personaje îm-
p.etrite de mizer.e care comit vio-
luri și crime sufocă proza realistă.
Nu din indigență psihică s a ajuns
la realismul dur și nici din copierea
mecanică a marasmului provincial.
Cind totuși scriitorul se situează pe
pozițiile anecdoticei mesch.ne el se
condamnă singur — cum a fost ca-
zul cu Ion Dongorozi — la banali-
tatea cea mai irelevantă.
tărîm de piatră
, și uitare,
neodihnitul duh al focului
să te zilească de viu,
să te zidească în cămașa-i de aer
să te zdrobească-ncet cu necru
țâre,
să te adulmece, să te cearnă,
să rida cu silabe de seîntei pe
buzele tale,
înșelător să te-adoarmă,
in oastea lui cu suliți nevăzute
să te-arunce
și să te zbați hipnotizat de flă-
cări,
arzind precum un turn de carne,
prins în năvodul viu de flăcări,
acolo pe Oeta,
cu brațele de fum
Înmugurind.
Imagistica este generatoare de
mare tensiune, un ton justițiar fă-
eîndu-se simțit. Această tonalitate
re mai înlîlnește și în creația an-
terioară a poetului, ca de pildă în
voiumul Poeme (1963) în ciclul in-
titulat Clamavi, unde flacăra este
invocată pentru a șterge și a puri-
fica urmele lăsate de atrocitățile
războiului:
»Ochii mei : vîrtejuri de soare.
Ochii lumii : sfîntă dogoare !
(Expozifie in crematoriu)
Incepînd cu Parabola focului, în-
să, există numeroase semne ale u-
nei adevărate obsesii estetice a pu-
rificării. Este foarte grăitoare din
acest punct de vedere poezia inti-
tulată Mai spune... Poetul inventă
vorbele necunoscute ale unui inso-
lit dialog cu flacăra :
Mai spune o vorbă, două, vetrei
nestinse, cenușii, curate
fn care visează oseminte de zei
sau de păsări [...]
Mai spune o vorbă, două, focu-
lui înainte de moarte
să mistuie lucrurile pînă devin
ele însele.
Invocarea soarelui, a toate puri-
ficator, apare adesea. Flacăra solară
este chemată să dea un ultim ver-
dict lucrurilor, este clamată să le
impună un ritm unic, să le unească
într-o îmbrățișare ideală. Soarele
este suprema flamă a lumii. Sim-
plul gînd al dispariției lui produce
teroare, ca în Imn Soarelui (din
Parabola focului) :
înainte de a răsări, o, Soare,
mă sufocasem la gîndul
că te-ai fi putut stinge pe veci.
Și asta numai fiindcă toată noap-
tea-am văzut
în halucinante exoduri
negre cîrtițe
pornind să te-nghită.
Horcăitoare, sumbre,
măști de guzgani zburători
cu ghearele încleștate de nori ca
de plute,
cu ochii spînzurați de zdrențele
tale șiroind de lumină [...]
Căderea în haos a forțelor întu-
nericului încheie acest remarcabil
poem al adorației exaltate :
[...] firește
neștiind
că melodia ta
cu trîmbițe de foc
va zgîlțîi,
ca pe-un copil
Pămîntul I
Dacă, în general, poezia lui Vasile
Nicolescu se distinge printr-o exce-
lență a imagisticii și prin forța vi-
ziunii, Clopotul nins reprezintă în-
să o realizare de un echilibru încă
neatins în volumele precedente. Ima-
ginile curg ca o lavă incandescentă,
semnul focului pătrunde pînă în
cele mai mici detalii, imprumutînd
ceva din fluența sa fundamentală
cuvintului poetic. Cîteva poezii de
dragoste sînt traversate, la rîndul
lor, de flăcările ce mistuie tot ce
nu e curat, tot ce nu este aspira-
ția curată. Lava pură a focului se
înalță în aer, ia formele perfecțiu-
nii de o clipă, naște fără încetare
infinitele ipostaze ale iubirii. Scher-
zo este o poezie ce figurează iubi-
rea prin simbolurile conbustiunii.
Efectul alăturării celor două princi-
pii opuse (foc-zăpadă) este deosebit,
iubirea transformă cristalina, dar
încremenită zăpadă în abur, într-un
fum mișcător ca o flacără :
Doi nori veneau în joacă încet
unul spre altul:
eu orb cu plete sure și hainele
de fum,
tu tainica zăpadă ce-o scutură
înaltul
cînd zorii-s încă fragezi și șovăie
pe drum I
eu beat smulgînd cămașa-mi de
flăcări și de carne,
tu miezul de lumină ivit pe-un
ram de măr,
eu nor de-apocalipsă cu tunete
și goarne,
tu spuma ce destramă și nopțile
pe mări.
Poeziile de iubire sînt străbătute
de flacăra violentă și pură a pasi-
unii. Iubirea e germenul focului,
poate acela la care se referea Robi-
net în De la nature.
Intr-o Elegie florentină flacăra a-
pare ca un simbol al iubirii, dar șl
ca tărîm al contopirii cu universul,
un spațiu în care omul dispare ab-
sorbit de forțe necunoscute și sub-
tile, pierzîndu-se în natură, ca în-
tr-un vis holderlinian :
Oh, și să te pierzi în muzica a-
ceasta care ești tu,
să auzi columbele cum intră
pîlpîind în cer,
suită-abia rostită de vocale,
să te pierzi
într-o singură flacără
în temnița unei flăcări,
în libertatea unei flăcări,
să te pierzi
în oastea de crini a îngerilor,
orb fără tine,
mort fără tine.
Imagini ale focului se întîlnesc
în cele mai neașteptate alcătuiri.
Mozart este „o voce a soarelui", ste-
lele, „guri arzătoare ale nopții" sînt
„arse de dragoste", culoarea ima-
culată a crinilor se transformă în
„iluminările crinilor", timpul ero-
dează trupul „arzînd fosforescent",
un viscol este invocat „să ardă toa-
tă zarea", lumina e „arsă de vise",
cuvîntul e o „văpaie transparentă".
Fumul, urma nostalgică a focului,
semnul lui confuz apare, la rîndul
lui, mai ales în poezii a căror to-
nalitate este mai coborîtă, ca de
pildă în Fuga, unde focul îl tri-
mite ca emisar al său.
Privite în ansamblu, cele două
volume de versuri ale lui Vasile
Nicolescu au strălucirea barocă a
unor construcții complicate, dar de
o grație muzicală. Poetul, liber de
orice ezitare, înaintează cu o suve-
rană dezinvoltură. Sînt îndrăzneli
melodioase ce pot fi considerate un
succedaneu liric al focului, al ideii
de combustiune. Focul liric este o
structură ce trece din metaforă spre
cele mai adinei straturi ale poeziei.
Voicu BUGARIU
fel de școală primară a criticii și
toți cei trecuți prin e simt in-
voluntar nevo.e să ironizeze pe cei
care sînt mai puțin înaintați in
vîrstă și în a căror imagine se re-
cunosc pe ei înșiși într-o ipostază
încă neevoluată.
S-a instituit, în schimb, printr-o
mai mult decit curioasă logică, i-
deea că a face publicistică este, da-
că nu un lucru aproape rușinos, cel
puțin o ocupație inu.ilă. Citim sau
auzim frecvent că publicistica în-
seamnă ris pire. La urma urmelor,
întreaga noastă cr.tică, indiferent
de genuri, de dimensiunile interve-
țiilor poartă pecetea spiritului mar-
xist care îi asigură o necesară uni-
tate și care nu tolerează discrimi-
nări, minimalizări, înscenarea unor
criterii labile.
Această idee a fost împinsă pînă
acolo îneît un foarte ac.iv publi-
cist și autor de multiple cărți, u-
nele „realizate" prin republicare cu
titluri schimbate, declară cu o lip-
să de modestie ucigătoare: „nu
mi-am oferit nicicînd colaborarea,
din proprie inițiativă, niciunde.
N-am scris la nici o publicație și
n-am pregătit nici una din cărți
decit sub presiunea obligațiilor sau
a solicitărilor insistente (...). Din
parte-mi aș prefera să nu public
nimic, să fiu lăsat in pace și de
reviste și de edituri". Iată, deci,
cărei împrejurări se datorează e-
xistența literară a criticului Dumi-
tru Micu — fiindcă el este autorul
care nu publicat nimic din pro-
prie voință 1 Iată o situație supra-
bizară, in care cineva este con-
strîns să facă publicistică și să ti-
părească volume de critică și isto-
rie literară ! Și trebuie să repro-
șăm editurii Cartea Românească
faptul că în curînd va face din
același Dumitru Micu și un memo-
rialist — fiindcă printr-un accident
al destinului, chiar în săptămîna
în care apăreau cuvintele citate mai
sus (Convorbiri literare nr. 19, 15
octombrie a.c.), în altă parte se
putea citi următorul anunț : „Du-
mitru Micu a încredințat Editurii
Cartea Românească un volum de
articole, amintiri și evocări intitu-
late Periplu" (România literară
nr. 43, 19 octombrie a.c.). Poate că
publicarea Jurnalelor lui Miron
Radu Paraschivescu și Gala Galac-
tion n-ar fi cerut asidui.ățile pre-
supuse pentru obținerea memori-
ilor Iui Dumitru Micu I
Iată, așadar, cum s-a încetățenit
obiceiul ca pentru tot ceea ce se
face să căutăm justificări in afa-
ră ; publiciștii ar fi niște pașnici
cultivatori de flori dar nu sînt lă-
sa(i în pace de reviste, iar aici ei
cad sub influența malefică a re-
dactorilor-șefi 1
Așa se explică de ce nu exis-
tă aproape nici un dialog intre pu-
bliciști ; fiecare scrie de parcă in
afară de el nu ar mai exista ni-
meni. Interesează strictamente opi-
niile proprii, cele ale vecinului sînt
ignorate, trecute cu vederea, soco-
tite inexistente. Forma aproape ex-
clusivă de polemică este referința
în termeni confortabili relativizați,
exprimată îndeosebi prin folosirea
cuvintelor esențiale „unii", „cine-
va" ș.a.m.d. ceea ce duce la acre-
ditarea unei atitudinii ambigui, lip-
site de exigență, de spirit deschis,
contrarie angajării. Nominalizarea
este o spaimă. La adăpostul formu-
lelor generale se polemizează însă
curajos !
Frica de exactitate are și impli-
cații de un alt ordin, fiindcă nu
sînt puține cazurile cind se evită
rostirea opiniei, înlocuită cu fanto-
matice divagații; același este mo-
tivul pentru care sînt citați împre-
ună, în înșiruiri bine chibzuite,
scriitori a căror simplă alăturare
nu înseamnă nimic, deoarece este
imposibil ca literatura lui Fănuș
Neagu să placă intr-adevăr cuiva
care iubește sincer literatura lui
Alexandru Ivasiuc; cine citește cu
îneîntare pe Nichita Stănescu nu
poate fi entuziasmat de poezia Iui
Leonid Dimov sau Mircea Ivănes-
cu, reciproca fiind obligatorie. Sub
aparența de „comprehensiune” —
evident, „largă" ! — se află do-
rința intensă de comoditate, al că-
rei efect este depersonal' zarea.
„Critica furnică în ziare și re-
viste, sub aspectul de recenzie.
Mai ales convențională și amabilă,
recenzia face oficiul de pură in-
formație, de serviciu amical sau
de reclamă în jurul unei edituri,
ce a investit capital în cărți de-
venite simple bunuri economice. Nu
însă de aceste efemeride poate fi
vorba ; critica însăși (și înțelegem
prin critică atitudine sprijinită pe
convingere și temperament) s-a
pulverizat în recenzia de suflu
scurt, criticii vremii își risipesc cea
mai mare parte din activitate în
cronica literară, fie în «subsolul»
unui ziar, fie in reviste și gazete
consacrate integral literaturii. (...)
Așadar, nu faptul de a scrie
succint și săptăminal distruge pres-
tigiul criticii. (...)
Cu toată prejudecata unui spirit
burghez literar, prețuim mai mult
opera unui «foiletonist» personal,
decit critica didactică și sistemati-
zată a spiritelor universitare, ce
lucrează pe baze definitiv clasate,
cu erudiție și pedestră metodă ;
preferăm, de asemeni, cronica vie
și de atitudine, atitor corpolente
și pedante volume, fără expresie
și putere de sinteză, după cum nu
credem că foiletoniștii contempo-
rani, care sînt într-adevăr și cri-
tici, ar fi inferiori criticii formale,
filologice, practicată de respectabi-
lii erudiți ai Renașterii; oare marea
operă a Iui Sainte-Beuve, com-
parată cu o «summă» a criticii mo-
derne, nu e alcătuită dintr-un lanț
de foiletoane ?"
Aceste cuvinte au fost scrise de
Pompiliu Constantinescu în urmă
cu aproape cinci decenii și nu
și-au pierdut cîtuși de puțin ac-
tualitatea.
Miron IORDACHE
5 — Convorbiri literare
Familia Marcu Onofrei se află în febra așteptării unui
oaspete important: prietenul lui Marcu, tovarășul de luptă
dm timpul razooiului ani mit Ier ist, ueorge Un<.ga, care i-a
salvat viața pe Jront. Au trecut aouazect de ani și aeși aș-
teptat toi timpul acesta, Oniga, aoia acum și-a anunțat sosi-
rea. Destinele celor aut prieteni au urmat direcții diferite:
Marcu a devenit un modest cercetător științific, tar Oinya un
pasionat și reputat constructor.
Vestea sosirii lui oniga, aeși așteptată, tulbură liniștea fa-
miliei umojrei. O reducioaie ae la televiziune, sosește sa jacă
un reportaj despre emoționanta mtunire. Petre, Jiul lui Mar-
cu, nu pare entuziasmat ae pregătirile făcute in vederea pri-
mirii iui oniga, și aupa cită se pure, met ae modul calm, oa-
recum panseist ae a ji al talului sau. In casă se ajtâ un cotei
poștal neuesjacut. Marcu, aeși crede ca treouie sa fie o sur-
priza de-a lui coniya, tșt face scrupule cu privire la deseni-
aerea lui deoarece nu are nici nume nici aaresă pe el.
PETRE (Liei, care se agită-n fotoliu): La douăsprezece
pornește.
Lia : Poftim ?
PeiRE (Sfidător): Trenul. Nu vreți să-1 pierdeți, nu! In-
terviu, interviu dar in timp uuL
LiA : (accepta ca a fost intuită): Sincer, nu.
PETRE : Probabil că la București sinieți așteptată. Și aici
s-ar putea să vă pierdeți vremea, Gmga nu vine, dumneavoas-
tră sinieți ooiigata sa asistați la discuțiile mele cu una... Plic-
tisitor.
LI A ; (refuzind jocul) Serios ? (revine la obiect) E adevă-
rat ca lalal aumnaie a scăpat cu viață daloniă...
PETRE: (satuij Da... da... da... Șl nu ma întreba de ce,
sînt salul de povestea asta, (idee, apoi aupa o scurta încercu-
ite pornește atacul am nou) Ai Z3 de ani, nu?
Lut : Aproape.
PETRE : Logodită ?
LIa ; (vuy ujirmutiv) Poate...
PeTRE ; Logodnicul dunutaie este ceva pe la televiziune,
nu ?
LIA : (din pahar) Ihm... (Pauză) Și ce mai vrei să știi ? Ce
țigări turnează ?„. Le cravate își pune pentru ca să-ți dove-
dești încă o dală perspicacitatea dumitaie cu privire la pros-
tul gust al semenilor dumitaie de gen maseulin ?
PETRE; Asta nu treouie să-mi spui. Fumează Snagov sau
Mărășești și ne două-trei ori pe săptamină cumpără cile un
pachet de țigări sirăine ca să iacă impresie.
L1A : Exact.
PeT'RE ; (Mirat de calmul ei) Pentru orgoliul unui bărbat
mediocru dacă faci impresie o dală sau de două ori pe săptă-
mina este deaj uns.
LIA : Dunuiale nu ți-ar ajunge.
PE1RE: șui ce nu-mi place la dumneata? Faptul că ești
prea sigură de mine. Adică de evoluția acestui dialog încă
vag. Stai in fotoliul aceia și parcă spui: urmează cadrul cu-
tare din filmul cutare. Acum urmează replica număru’ cinci
din diaiogul „inimii subit indrăgostile".
L1a : (riztndj Sau aria cocoșului infierbîntat.
PETRE : (privește o clipă „interzis", vrea s-o repeadă dar
amină pentru mai ttrziu) Da... Ceva... în genul acesta, (Brusc
scnimba formula) Spune-mi . „N-ai putea să co..ori din jilțul
regal ai ritualurilor cunoscute și plictisitoare în care le com-
placi din rațiuni de o utilitate superioară și ușor snoabe ?...
Nu de altceva, dar poate-ți spun și eu ceva interesant. Neaș-
teptat. Un banc cmar... Sau reușesc să comit o vorbă de spi-
ni stimulat de genunchii dumitaie frumoși și de spirituali-
tatea pe care îi degajă, (brusc, plictisit și de această formulă,
se cenzurează ca un regi~or la repetarea unei scene penibile).
Nu, nu, nu !... Și asta-i banal I (') tpa doar pentru sine) „Vreau
să sper că n-am indispus-o pe doamna Elliot F.
LIA : Ce-i asta ?...
PETRE : O replică dintr-o piesă stupidă. îmi place pentru
că e de o gratuitate totală.
LIA : Mergi des la teatru ?
PETRE: De cîte ori mi se strică televizorul...
HA : Scuză-mă. întrebarea a fost intr-adevăr la înălțimea
răspunsului. Sînt puțin obosită. Am plecat de la televiziune
din lucru, apoi drumul făcut pînă aici, așteptarea asta...
PETRE : în schimb, așteptarea va fi încununată de suc-
ces. După sosirea domnului Oniga vei putea filma întîlnirea
dintre Buffalo Bill și fratele său de sînge Vinnetou, la anii
pensionării. Va fi un film cu chiote și indieni fruntași, flăcări
și dansuri pe culmile munților Stincoși, electrificat! în siîr-
șit, datorită străduințelor celor doi.
LI A ; Ai un mod de a parodia destul de hazliu. Nu știu
în ce filme am văzut un asemenea personaj (Petre are un gest
de repulsie) Mîndru ?
PETRE : Sincer să fiu, acum regret maimuțăreala. A fost
un moment de bună-dispoziție, in general spiritul meu critic
nu se exersează pe alții, dar am făcut o excepție pentru că
inițial mi-ai plăcut. Urmează citat în citat: „a fost o boare
a sentimentului, dar parfumul s-a împrăștiat, plictisul începe
să reia-n stâpînire domeniul cu numele meu" (se înclină).
LIA : (nzind destinsă, împăcată de numărul dat de Petre)
De ce parodiezi atît ? Și de ce citezi atît ? Și de ce ești atît
ae grăbii ?
PETRE : Dacă aș vrea să fac impresie, aș spune că e am-
prenta secolului.
LIA : Și nu vrei ?
PETRE ; Ce țigări fumezi ?... Nu-mi spune Kent că nu am.
Dacă îți plac Snagoavele, ia de la mine una. Nu m-ai prins
în zilele mele de țigări străine.
LIA : Subtil și brutal. Mai urmează să fii șl simpatic.
PETRE : Nu sint actor de teatru sau de cinema.
LIA : (încă amuzată) Și în asemenea situație îți vine să-ți
lei cîmpii. Sau mai bine să strigi : „Vreau să sper că n-am
indispus-o pe doamna Elliot I" (Sincer) Vezi, și mie mi se în-
tîmplă cîleodată să aoresc să scot cîte un asemenea chiot.
(Pauză).
PETRE : (speriat de un posibil armistițiu sentimental) Nu
vrei să facem o asociație de chiote de țipurituri ?
L1A : Slab I Foarte slab....
PETRE : Dar să știi că întrebarea rămîne-ntrebare.
LIA : Apreciez sinceritatea dumitaie dar aș prefera s-o
exersezi in alt domeniu.
PETRE : (descumpănit) Scuză-mă .Ce trebuie să înțeleg ?
Că totuși ești logodită ?... Că ești mama a patru copii dintre
care doi gemeni născuți într-un compartiment de tren ? Nu în-
țeleg de ce o simplă frază aruncată fără prea multe Intenții
In gol, ți-a declanșat atîtea resorturi de apărare ? Crede-mă
n-a fost nici o aluzie veninoasă.
LIA : Niciuna ?...
PETRE: Sînt curat ca... omul nostru din Havana. (II
pufnește risul).
L1A : rizind și ea) Bine...
PETRE : Ne împăcăm ?
LIA : Am fost noi supărați ? (Pauză) Ești un tip tare
nostim uneori. Ai un stil întorlochiat de a gîndi cu asocia-
ții surprinzătoare doar pentru a evita locul comun... Apoi
modul acesta de a hîrțui interlocutorul prin parodierea senti-
mentelor și a celorlalte dulcegării. De comparații, în avalanșă,
care devine tot mai fioros și mai necruțător pînă își pierde
orice altă rațiune în afară de propriu-i zgomot. De fapt, pe
cine urăști și de unde atîta putere ? Ce dușmani ți-au prici-
nuit atîta rău îneît nu uiți să lovești chiar și atunci cînd vor-
bești cu o fată ?...
PETRE : Eu și dușmani !... Dar n-ai auzit ? Sînt băiatul
fără probleme, cu viitorul asigurat, cu toate căile deschise șl
nu doar căile de acces, te asigur. In aces'e condiții pe cine
ar trebui să urăsc ? Nu, îmi pare rău că trebuie să te deza-
măgesc dar spiritul dumitaie cercetător a dat greș. Riscul
diagnosticărilor rapide. Privește-mă mai cu încetinitorul, te
rog. Sau prin mărire... Sper să nu dai de un cadavru.
LIA ; Am impresia ca nu am g.eșil, loiuși. Nu uita că
am ochi exersat. Te intuiesc bme numai că nu pot să le
așez inlr-un cadru. Ești prea neasiîmparat. (Petre se înclină
mulțumind) Aș vrea totuși sa-mi fac o părere.
PETRE ; Să ne mai vedem.
LIA : Iar ?...
PETRE ; Bine, bine... Voi termina cu mutrele astea de
cuceritor scrobit. „Știi dragă, în Tei s-a descms salonul ae
dans. Nu vrei să mergem joi după-amiază acolo ? Au trei
saxofoane și o baterie de care nu găsești nici la „Roșu și
negru". Parchetul e proaspăt lustruit așa că lunecarea e obli-
gatone-n pantofi. Căitul și mîncatul semințelor în holul de
Ungă toaleta".
LIA ; Groaznic !... Asta de unde o mai știi ?
PETRE: Uiți că fac practică la un tribunal ? Să conti-
nui ?
LIA : Abandonez.
PETRE : Atunci ?
LIA ; Ți-am spus că nu te-am intuit pe deplin. încă
nu știu ce fel de om ești. Ce vrei...
PETRE : (sastisit) Ce vreau ?... Dumnezeule !... Dacă nu
mi s-a pus întrebarea asta de cel puțin trei mii de ori I
LIA : Și te-ai supărat de fiecare dată ?
PETRE: Nu... (oi usc serios) Cel mult o dată. Și știi cînd?
Cînd m-am întrebat EU. Și știi de ce ? (cauză) Am citit un-
deva despre un barcagiu singuratic care a părăsit o cursă
transoceanică tocmai în ajunul victoriei sale renunțînd la glo-
rie și bani pe mouv că o asemenea cursă ar fi o insultă adusă
mării. Spunind că din singurătate nu se poate face o compe-
tiție. As.a după ce navigase luni de zile în puritate. In ve-
cinătatea stelelor. Ei bme, cînd am citit vestea asta, deși am
și eu ca toți oamenii un dezvoltat simț al competiției măcar
prin prisma rezultatelor, m-am simțit mindru ca și cum eu
aș fi dat ocol lumii aceleea de apă și aș fi plecat mai de-
parte. .. Ai să mă întrebi de ce îți spun toate astea... Pentru
că m-ai întrebat ce vreau eu de la viață. Și aidoma barca-
giului, acuma îmi dau seama că trebuie să-ți spun câ din
asta nu se poale face o competiție. Că întîi vreau asta... Pe
urmă aia... Mai bme mă duc în larg... (începe să rida îm-
bhnzit). Și iată că ți-am răspuns... Pentru prima dată. Și
poate că ar trebui să-ți mulțumesc pentru asta. Dar ce pot
să-ți spun decit că „vreau să sper câ n-am indispus-o pe
doamna Elliot"! (Citatul l-a spus foarte liniștit, aproape cu
căldură și brusc odată cu terminarea citatului se stinge lu-
mina).
LIA : Ce-i asta ?...
PETRE : E de la uzina electrică. Rămîi pe loc și așteaptă
pînă se reaprinde. (uȘor enervat, ușor ironic) Uite așa se în-
tîmplă mereu. Discuți, te ambalezi în teorii care mai de ca-
re mai frumoase și mai unitare și deodată pac... se stinge
lumina. Amuzant, nu ?
LIA : N-aș zice...
PETRE : Sîntem oraș de provincie.
LIA : Dumneata nu poți face nimic ?.,.
PETRE : Eu ?...
LIA : Da.
PETRE : Ce să fac ?
LIA : Să o reaprinzi... Să readuci starea asta de așteptare
la lumină.
PETRE : La lumina cui ?
LIA : A Întreprinderii de Gaz și Electricitate.
PETRE : (îl pufnește risul) Puah I...
LIA : (jignită) Te rog.
PETRE : Scuză-mă...
LIA ; Mă rog... (Brusc ii pufnește risul pe amindoi. Se
aude întretăiat risul aminduora. La un moment dat nu mai
rid de situația creată ci unul de celălalt).
(1 acere).
PETRE : (convins) Nu ești logodită.
LIA : (neutru) Cum ai dedus ?...
PETRE : Nu te-ai supărat. Atunci cînd am vorbit cum am
vorbit despre el. (R.de mulțumit de „sistemul“ folosit) E plă-
cut aici, lingă dumneata. Știi că aș putea să te sărut ?... Pe
întuneric, fără martori, fără măcar certitudinea că a fost ceva
adevărat... Stăm împreună aici și tăcerea noastră echivalează
cu, un...
LIA : Te rog nu...
PETRE: (parodiind din nou) Nu știu dacă mă înțelegi, dar
în clipa asta am impresia că sîntem supuși unor legi care ne
depășesc și în care faptele noastre au o valoare aparte. (Toate
astea le-a spus foarte repede).
LIA : Spui des frazele astea ?... Al multe ocazii de a sta
pe asemenea defecțiuni de lumină cu fete alături ?
PETRE : Știi la ce mă gîndesc ? Ce s-ar întîmpla dacă aș
veni și eu cu dumneata la București ?... Chiar ?... Ce s-ar în-
tîmpla ?..,
LIA : Nu poți să taci niciodată?...
PETRE : (uimit) Uite, tac... Nu mai scot un cuvînt... Dacă
nu vorbești nici dumneata, este ca și cum ne-am săruta. Nu...
nu vorbi..., te rog... Este un dar pe care ți-1 cer acum... Acu-
ma nu glumesc...
PIESĂ ÎN TREI
în ordinea
marcu onofrei : 55 ani, bărbat cu părul aproape
alb, arată mai bătrîn decît îi
e vîrsta, tipul omului simplu,
blajin care și-a petrecut viața
în provincie și nici nu și-a do-
rit altceva. Are ceva senin,
uneori speriat, uneori copilă-
ros în comportare. In realita-
te este un om bun și atît.
|Î3 •	22—23 ani. Ziaristă venită din
București în speranța unui re-
portaj.
petre onofrei : 22—23 ani. Fiul lui Marcu
Onofrei.
Salon mare de provincie cu multe
uși. O scară interioară, pe al cărui
palier mai există două intrări în ca-
LIA : N-ai să mă obligi să tac... N-ai să mă obligi să...^
(Tăcere lungă pînă se aprinde lumina care ii sur-
prinde in aceeași poziție, adică o poziție foarte cuviincioasă,
cu mî.nile in poală. încă rămin nemișcați, apoi Petre se ridică
de pe scaun și spune scirbit):
PETRE : Șase lei...
LIA: (cuminte) Șase lei, ce...?
PETRE : (arată la bec) Kilovatul. Nu este stupid ?...
(Privește in sus pe palier unde a apărut Metania).
De altfel uite-o și pe fata lui Nor Negru... Pînă acum a exer-
sat la vioară. (Parodiază iar). In curînd va pleca cu mașina
care scoate fum într-un wig-wam cu etaje unde o vor asculta
foarte mulți oameni. Prin cîntecul ei va aduce mîndrie în tri-
bul apașilor.
MELANIA : (după ce o salută ușor cu capul pe Lia) Ce
faci Petre ? Discuți ?...
PETRE : Problema e în studiu, surioară... Cum ai trecut
peste pauza de lumină ?...
MELANIA : Domnul Oniga a venit ?...
PETRE : Oamenii mari se respectă și vin in ceasul al doi-
sprezecelea. Cît e de plictisitor acest ceremonial neschimbat!
Eu, în locul lui aș veni primul și m-aș amuza privind la cei
care îmi pregătesc primirea. Sau pur și simplu n-aș mai veni
și m-aș duce din greșeală pe o insulă în Guadalahara.
MELANIA : In Guadalahara nu sînt insule.
PETRE : Atunci în Guadelupa... De fapt nu asta contează
ci desființarea convenției, a falsului ceremonial (Se între-
rupe o clipă și pe urmă începe un nou atac) Am fost la cîteva
jurnale de actualități. Cel mai mult am apreciat secvența în
care, pe ecran, se vedeau holdele mănoase unduind în băt^-..
vîntului, în colț o aripă de avion sanitar și cu mîna operato-
lui. (Pauză, ca să vadă efectul celor spuse). Să continui ?,.. Șl
secvențele în care se vedea o hală de montaj în care se con-
struiau uriașe cazane de strunguri alături de care omul părea
o măruntă furnică.
(Se oprește cu un aer ușor obosit. Aruncă o pri-
vire nervoasă la cele două fete ca și cum s-ar aștepta ca Me-
Atunci
Atunci intîlnindu-mă vei înțelege mai mult șl
ce-nseamnă:
„Viața lui un lan de flăcări a fost"
Spice de foc clătina-se-vor printre mestecenii albei
păduri
De aur, vei spune, de aur, de aur...
Căci aurul o formă a focului este
Și ciocîrl'.a ca o seînteie va urca chiuind către ceruri
Nourii arderea o vor înteți
Cu dulce suflare de ploaie
Și tu vei avea îna nte
în grămezi așezată, pe pînză de in și de cinepă,
Treierată dogoare fierbinte
Recoltele flăcării
Nemică din ele
Nu-i pentru satisfacerea gustului
Plăcerile aidoma vor rămîne însetate
Căci eu anume nu m-am crescut
întru cultul plăcerii
Ci pen ru a dobindi cu dreptate virtutea de a fi
Cu științele mari împreună
Zeu aspru și drept făur.ndu-mi
Din suprema necesitate	**
6 — Convorbiri literaro
VIN
ACTE DE IOSIF NAGHIU (fragment)
b u ț i a
intrării în scenă
oana onofrei:	Blajină, distinsă, pre-
zentînd după cum e firesc
după atiția ani de conviețuire,
multe asemănări cu Maieu
Onofrei.
me lan ia onofrei: Fata lui Marcu Onofrei. 20—
22 ani.
vecinul 1 înfățișarea și vârsta lui nu au
importanță. Totuși, poate avea
vagi asemănări cu Marcu Ono-
frei.
george oniga : 55—56 ani. Bărbat viguros, în
toată puterea, obișnuit să do-
mine, capricios cu alții, are
schimbări bruște de comporta-
ment.
merele copiilor. Pe o măsuță reze-
mată de zidul de lingă intrare, este
așezat un colet poștal nedesfăcut.
lania să-i spună ceva Liei; se interpune Intre ele, cu fata
spre Lia).
Nu te speria domnișoară, ar vrea să-ți spună scumpa mea
surioară, el nu e țicnit. Nu, nu e țicnit...
(Citind parcă pe Metania):
Are o grandoare retorică copiată din piesele de teatru dar în
afară de faptul că uneori țipă, nu e periculos. Noi ne-am o-
bișnuit cu el, și nici nu-1 mai ascultăm. Ne-am obișnuit cu
el, zic... Numai că el nu s-a obișnuit cu el însuși... Au trecut
douăzeci și patru, ia aminte, douăzeci și patru de ani de cînd
tot face exerciții de astea obositoare și ingrate și fără vreo
utilitate concretă și în afară de faptul că a învățat pe dina-
fară cîteva texte de lege și acel „oh, vreau să cred că nu am
indispus-o pe doamna Eiliot 1“ putem spune că nu s-a ales cu
ceva de pe propria-i urmă. (Ca ți cum ar vorbi la telefon).
Da... Are douăzeci și patru de ani... Și ce mai are ?... O mînă
albă cu cinci degete, domnule... Și încă o mînă albă cu cinci
degete, domnule... Și cu ele, dacă ar vrea... (face un gest de
mingiiere a aerului apoi se întrerupe). Poftim ?... Mă între-
bați ce face ?... Deocamdată așteaptă. Ce așteaptă Așteaptă
pe domnul Oniga... Și așteaptă să se obișnuiască cu sine. Asta
vine cu vîrsta spun înțelepții și poate au dreptate, ce contează
o bagatelă de douăzeci-treizeci de ani, acolo, cînd poți avea
marea fericire să fii filmat alături de un prieten vechi pentru
o secvență din jurnalul de actualități ceea ce înseamnă impli-
cit cîteva sute de mii de spectatori. Ați obser-
vat că privirile timpe sînt cele mai fascinante ?....
Că oamenii slabi și mediocri sînt cei mai pasio-
nați spectatori ai cinematografelor ?... Există In ei o foame de
epică nemaipomenită, o dorință de a-și scoate din priză puțina
gîndire și de a se dărui ecranelor mari, circulare, ca o lume
ireală care înconjoară realul... (Se oprește ți respiră obosit,
apoi, ca un actor care a dat un recital repetiție, intreabă):
A fost bine ?... (Enervat că nu răspunde niciuna). Ei bine, spu-
neți o dată invidioaselor, a fost bine ?.., (Tăcere. Petre privește
c h i r i a c
Tu vei surîde, tu, încă tinără
Sinii de marmoră in floare
Atingîndu-ți-i ușor cu bărbia
Dornică, poate, de altă îmbrățișare.
E liberă inima mea
E liberă inima mea de tulburarea mortificării
Acesta e sentimentul văzduhului de care cu ochii
Abia m-am atins în pruncie
Acum pe deasupra de nouri cutreier
Eu însumi întindere
Și singele meu iată-I liber de povară a morții
De aerul simplu
Dar trist că e singur.
Bucuria de a fi împreună cu totul
E leacul de care văzduhul e plin
Și cîte nemingiieri cutremuratu-mi-au
Calea cea sigură: focul, urmat-am
Și am scăpat de propriu-mi frig
De starea pe care n.ci tu n-ai iubit-o.
Un spasm de răcoare adîncă-ți trimit
De aici, din înaltul aflat pretutindeni
Un foșnet de ceruri prelung
Adică licărul stelelor.
cu ochi mari la Lia care nu scoate o vorbă. Are un moment
de derula, apoi spune crud Liei) Ei, hai, biciuiește-mâ, spune
că sini un caraghios, un Hanuet de provincie, un lamentabil
Hamiet de provincie...
LIA; (aio) A fost destul de bine.. (Tăcere. Petre a pălit
ca și cum i s-ar fi tras o palmă. Duce nuna la față și nu știe
ce să facă cu ea. Apoi se întoarce încet spre Melania) Și tu,
surioaro ?
MED ANI A : Și pentru această stupidă înscenare merita
să-l vulgarizezi pe tata ?
PETRE ; (încă drept, nemișcat): Ai dreptate, surioaro I...
Scuză-mă... A fost o-nocenare. (Rute privindu-și mina) O mî-
nă alea cu cinci degere 1... Ce stupid, ies pentru ca sa mă pe-
depsesc— (lese dansină, dar in ușa se mai întoarce o clipă spre
Lia) Nu mă iua în serios. Am glumit. O să ne mai vedem ?...
(dispare).
(Tăcere lungă. Lia se duce spre masă ți incepe să
răsfoaiscă citeva din ziarele vecni ale lui Marcu. Melania pri-
vește cîteva clipe pe Jereasiră, apoi spune îngândurat):
MELANIA ; in curind domnul Oniga va trebui să soseas-
că. Touieauna am fost curioasă cum treDuie să arate... (După
citeva clipe de cugetare). Este un om influent, nu-i așa ?...
LIA : Da.
MELANIA : Asta înseamnă că dacă ar vrea pentru el ar
fl o nimica toată să mă ajute, nu-i așa ?—
HA : Probabil...
MELANIA : (spune repede, fără urmă de jenă). Nu tre-
buie să mă judeci prea aspru. Dar e așa de greu să scapi
dintr-un oraș de provincie!... Cîteodatâ aproape imposibil. Și
eu n-aș vrea să mă îngrop aici ca profesoară de muzică, pe
toată viața... Am muncit mult ca să ajung să mă impun, nu-i
așa ?... Și dacă cineva poate să mă ajute în direcția asta nu
văd de ce aș face nazuri...
OANA : (intrind grăbită in încăpere). Nu veniți dincolo ?
Masa e pusă, nu urmează decît să vină Oniga...
MARCU : (apare și el pentru o clipă), Veniți... veniți...
MELANIA : (amuzată). Parcă ani fi în prag de sărbătorii...
(intră in camera cealaltă. Lia rămme încă răsfoind ziarele)
LIA : Sînt destul de vechi...
OANA: Din timpul războiului. Marcu nu se poate des-
părți de ele. Parcă nu ar fi vorba de niște hîrtii decolorate
ci acolo, în paginile acelea ar exista tinerețea lui. Știu, poate
să-ți pară caraghios dar cîteodată și eu cred că în fiecare
om există dorința de a rămîne veșnic tînăr sau nemuritor. In
orice om. Cît de umil. Cît de șters. Și acolo sus, în munți,
Marcu și Oniga au fost pentru timpul cît au luptat, aproape
de nemurire. (Zîmbește blind, visător și continuă ca și cum ar
spune o poveste), Există într-un mit sau basm popular încre-
dințarea că oamenii cînd mor, nu dispar în nimicnicie ci su-
fletul lor rămîne mai departe să vegheze acasă deasupra ușii,
în veranda casei în care a locuit. Aproape de familie. De
viață... Cum poate rămîne sufletul așa, nevăzut, transparent,
alături de cei pe care i-a iubit, fără să fie văzut, fără să-și
facă simțită prezența, e un fapt pe care nu mi-1 pot explica.
Dar amintirile omului seamănă uneori cu mitul acesta. Și u-
nicul fapt frumos, onorabil, demn, făcut în viață, veghează
în conștiința lui asemeni unui suflet planînd deasupra veran-
dei. (Oana rămîne puțin cu privirea pierdută. Apoi o ia de
mină brusc pe Lia) Dar veniți... Veniți odată ! (Dispar in su-
fragerie. Camera rămîne o clipă învăluită in liniște, apoi apare
Petre care după ce privește în urma lor, spune înciudat):
PETRE : Ce fanatici !...
(Merge la fereastră și privește afară, la lumina
serii, apoi dispare după paravan. Liniște. Marcu iese din su-
fragerie, privește în jur, apoi cu pașii lui specifici, ușor șovăi-
tori, se indreaptă spre frigider și scoate o sticlă. Pornește cu
ea înapoi. In drum se oprește lingă măsuța din colț pe care
se află coletul și privește la el cu o curiozitate lacomă).
MARCU : (sieși) Ambalat impecabil... Oare ce-o fi în el ?
PETRE: (de lingă paravan) Probabil noi vom fi ultimii
care vom afla...
MARCU : (fără să fie surprins de prezența lui Petre) Și
totuși e foarte simplu de desfăcut !...
PETRE : (privește la el cu o curiozitate lacomă).
MARCU : (jenat) De ce mă privește așa ?
PETRE : (surprins) Cum ?..,
MARCU : Mă priveai într-un fel curios... ca pe ceva ne-
știut... (Rămîn așa citeva clipe privindu-se nemișcați. Apoi
brusc se aude soneria):
MARCU : feu bucurie agitată) Auzi... El e... El e._
Tu, desigur, gîndești cu aceeași cutremurare
Urcindu-te încă pe stîlpul întrebării
A fi sau a nu fi,
Îndoială și jale
Dar inima mea e liberă acum
De tulburaret mortificării.
Imn
Ca Aristogiton și Harmodios
Culca-voi sabia în albi bujori
In mirtul pămîntului nostru duios
Pînă-n adine cotropit, deseori
Cu sabia în flori și în mirt învelită
Aprop a-mă-voi de firi viclene
Cunună, iluzia dînd-o că duc, fericită
Voi face să fie cea mai liberă clipă din vreme
Dar voi rămîne în cimitire
Ce sub flori oameni liberi adună
In convoi rînduindu-i profund, după fire
Fornindu-i Ia drum, către lună.
PETRE : (cu un glas grăbit și scăzut ca și cum i-ar fi
teamă să nu fie auzit de cel care sună): Zău, tată I... De ce
nu vrei să-i spunem că sîntem departe de bunăstarea pe care
o afișăm ?... (Rugător, grăbit) O, spune-i, altfel totul e atît de
penibil 1...
MARCU : (nu mai vrea să asculte): Nu se poate. Așa l-am
obișnuit.
PETRE : Așa ?... (Soneria se aude din nou, Marcu privește
spre ușă apoi spune repede. De fapt întreaga scenă trebuie să
se petreacă ireal de rapid).
MARCU: Așa l-am obișnuit dintotdeauna. Ii scriu că o
ducem bine. Că n-avem necazuri. Că sîntem fericiți. Și el la
fel... Și mă întreabă dacă nu am nevoie de ajutorul lui pentru
că el ar avea putința să mă ajute... dacă... dacă... aș avea
nevoie de ceva. (Soneria se aude din nou. Marcu se indreaptă
spre ușă).
PETRE : (nu mai pricepe nimic) Și atunci ?
MARuU : (se oprește din nou) Nu înțelegi ?... A devenit
o... obișnuință. A intrat în firea lucrurilor... ca ei să ofere
și eu sa... reiuz. (Riae peste soneria care se aude iar) El este
prietenul meu... Cu el am fost în tranșeea aceea de morți
și geruri... Unde am luptat amîndoi și el m-a salvat de
la moarte. De fiara aceea mare și necunoscută și de conser-
vele goale din care făceam statui uriașe și stranii. (Strigă tare
in sus pe oalustradă) A venit j... Oana... Auzi ? A venit Oniga!...
OANA : (apare in prag. După ea vor mai apare și Me-
lania șt Lia)
PETRE : (care intre timp a privit pe geam): Nu... E ve-
cinul...
MakCU ; Vecinul ?...
PETRE: (merge spre ușă și o deschide): Poftiți. (Intră
vecinul, care poartă peste pijama un pardesiu. Este timid, a-
proape rușinai).
VECiN oL: Mă scuzați că vă deranjez... (Scoate din buzu-
nar o joaie de hirtie) O telegramă... Mi-a dat-o poștașul acum
cînd veneam spre casă. Dar eu am uitat-o la mine și am ui-
tat s-o aduc.
(Marcu ia telegrama și o desface)
OANA: (iiniștindu-l pe vecin) Nu face nimic. Nu trebuie
să vă simțiți vinovat.
VECiNuL: (insistind) Știți... Am urcat la mine... și am
început să citesc și am uitat cu totul de ea... (Pare foarte
stingnerit).
OANA : Nu vă faceți probleme. Se întimplă...
VECINUL : Da, dar vedeți... Dacă n-ar fi situația creată
din cauza verandei... N-aș vrea să credeți că am făcut-o di-
nadins (vrea sa plece și spune deodată ceea ce avea demult
pe cuget) Știți, demult vroiam să vă întreb : de ce nu mai
ieșiți... (Arată afară pe geam) In grădină... ? Eu stau toată
ziua la serviciu, seara sînt obosit, nu mai am chef să stau la
aer, mă culc imediat. (Kîde stingherit, rușinat ca de o boro-
boață) De fapt... toată povestea aia veche a fost o prostie...
N-am putea s-o uităm ?... mai ales că eu... (confesiv) Și florile
au început să se ofilească... In sfîrșit, cum credeți, dar nu-i
păcat de flori ?... Acuma plec... (lese grăbit cu pardesiul ftl-
jiind după el. In ușa se mai întoarce odată) Vă rog să mă
scuzați de deranj... Și în ce privește grădina, mai gîndiți-vă...
(Iese).
PETRE : Ce fariseu !... Vă rog să mă scuzați, vă rog să mă
scuzați, dar nu-i păcat de flori ?...
OANA : Și totuși poate e sincer...
PETRE : Dar nu ți-ai dat seama ce vroia ?... După ce ne-a
luat veranda, acum vrea să-i îngrijim și grădina... Uită per-
fidie I...
(Marcu a împăturit telegrama și a așezat-o pe masă)
MARCU : (răgușit) Nu vine... Nu poate veni... Altădată...
PETRE : (ride satisfăcut) Era de așteptat.
OANA : Petre 1
PETRE : Petre, Petre I... Tot timpul îmi spuneți așa... Dar
eu acum n-am nici o vină. (Se întoarce cu spatele. Marcu pare
copleșit de veste).
MELANIA : Cînd eram mică cel mai mult îmi plăceau
sărbătorile Crăciunului. Nu pentru ce însemnau ele cît pen-
tru pregătiri. «Mereu mergeam la alegerea bradului, era ceva
frumos, de o anume măreție și merita să înfrunți gerul și
viscolul pentru un asemenea brad adus tocmai din munți. De
data asta, cred, am impresia, că mă întorc dintr-o asemenea
călătorie însă fără brad.
OANA : Poate nu mai ești în copilărie, Melania. Sau poa-
te trebuie să înveți și tu drumurile din care te întorci fără
asemenea brazi (Pauză).
LIA : (hotărită) Eu trebuie să plec.
OANA : Bine, dar masa e gata...
PETRE : Are tren peste o jumătate de oră. Dacă nu vrea
să-l piardă. (Și Lia se pregătește de plecare),
LIA: Bună seara.
OANA : Bună seara.
MELANIA : Bună seara.
LIA : Bună seara, Petre.
PETRE : Te conduc. (Lia se indreaptă spre ușă)
MARCU : (Ca și cînd atunci și-ar fi adus aminte) Și co-
letul ?... Nu-1 iei cu dumneata ?...
LIA : (surprinsă) Dar nu e al meu. (Dîndu-și seama de
absurditatea propunerii) Dar de ce tocmai eu ?...
MARCU : Pentru că nu era nici o surpriză de-a lui Oni-
ga. (Pauză), Și totuși Oniga ar fi putut să... (Revine la colet).
Atunci, ce e ?... (Privește la Melania) Tu nu știi cum a ajuns
aici ? (Tăcere lungă) Nici tu, Petre ?...
PETRE : Nu.
OANA : (ezitind) Și totuși...
MARCU : Și totuși ce ?...
OANA : De unde ți-a venit să spui că e o surpriză de-a
lui Oniga ?
MARCU: Ce altceva putea fi ?... (Vrea să se apropie de
colet in felul său obișnuit, dar se oprește iar),
MELANIA ; (brusc) Eu urc în camera mea.
(Și totuși nu iese ea, ci Lia)
MARCU: Du-te... Du-te liniștită. (Gîndindu-se). Deci se
pare că nu este o surpriză.
OANA : Deoarece Oniga nu a venit. Nu a putut să vină.
MARCU : Dar de ce nu a putut veni ?... (Speriat de ve-
hemența întrebării, se întoarce spre colet). Ceea ce e ener-
vant este că nimeni nu știe de unde a apărut. Ce caută cole-
tul ăsta. L-a cerut cineva ? (După o lungă tăcere, enervat)
Spune-mi, te întreb doar... (Strigă) Și nu mai vorbi atît de
Oniga I
OANA : Sînt lucruri pe care nu le cere nimeni și totuși
există.
MARCU: Sigur?
OANA : (cu un ton egal, obosit) Sînt lucruri pe care nu
Ie ceri, nu le vrei și te trezești pur și simplu că trebuie să
ții cont totuși, de existența lor.
MARCU : Da... Dar fără a le da prioritate... Fără a te
împiedica în a face ce vrei... Căci înainte de orice asta e casa
noastră, nu ?... Aici s-au născut copiii noștri, nu ? Aici am
trăit atîta amar de vreme, nu ?.,.
OANA : Da... Aici am trăit atîta amar de vreme. Doar că
acum... (Se împiedică în ultimul cuvint).
MARCU : (ajutind-o) Și acum e a noastră... Știe toată lu-
mea. A fost și rămîne, cum s-ar spune, siguranța zilei de
mîine. (Oana dă din cap obosită, apatică. Petre a ieșit după
Lia. Melania abia se mai vede. Marcu continuind,
vocea lui devine tot mai nesigură): Am muncit pen-
tru dreptul acesta... L-am meritat pe deplin. Și a-
cum... avem acest drept.. Cine nl l-ar putea contesta ?...
Cine ar îndrăzni să ni-1 conteste ?...
(Pauză lungă, după care scena se întunecă încetul, ră-
mînind în prlm-plan luminat doar obiectul nedefinit).
CORTINA
7 —Convorbiri literare
7 DEACOȘ VICOL
CTITORIE
•_ ÎN ALBASTRU

DRAGOȘ VICOL
Dragoș Vicol scrie o poezie do-
moală, asemenea culmilor îm-
pădurite ale Țării de Sus pe
care, de altfel, o cîntă într-
un prim ciclu din Ctitorie în al-
bastru. Evocarea locurilor se îm-
pletește cu apetitul viguros pentru
evocarea vremurilor de demult,
vremuri legendare, de unde și un
paseism inocent și idilic. Un Auto-
portret vine să explice direct prefe-
rințele și le dă justificare: .Sînt blînd
ca firea acestui Nord, / culcat cu
tîmplele pe mînăstiri de fum — /
albastru de Voroneț șl verde / de
Sucevița. / Ies din trunchiurile fa-
gilor, ciclic de acum / două mii de
ani și mă pierd 1 iarba-n legendă,
ca-ntr-un fiord".
Al doilea ciclu, Amintiri, emina-
mente ocazional, cuprinde note de
drum versificate . Cea mai intros-
pectivă este a treia parte intitula-
tă simbolic Transhumanta, dedi-
cată ireversibilei treceri a anilor.
Tristețile sînt rostite uneori sim-
plist (.Dar eu mă consum ca o fla-
cără / în uimitor de albastra zi: /
sînt trist gîndind că, odată, / din
această noblețe-oi lipsi" — Cro-
ch’u) ceea ce dovedește că Dra-
goș Vicol reușește mai ales atunci
cînd se uită pe sine. Are neapă-
rat nevoie de un sistem de refe-
rință, fie că acesta este ținutul na-
tal cu oamenii și istoria Iul, fie
țara în întregime căreia îi închină un
inaugural Poem votiv. La fel, re-
marcabilă pentru atmosferă este
Ploaie: .Si vir.e-un ceas cînd um-
brele pășesc printre copaci, ca vul-
pile roșcate —/ cînd peste ramuri
plouă cu-nstelări / și totul iese din
singurătate —// un ceas cînd muș-
chiul fumegă ușor, / cînd lemnul
viu, lovit de stele, sună" etc.
Căldura pămîntului este un vo-
lum onorabil, fără stridențe,
uneori de o „tlindețe" exa-
gerată care conduce la ex-
presia palidă. Poetul e angajat în
a da la iveală fața nevăzută
a lucrurilor, o face, dar nu o
dată se sprijină pe simple de-
clarații : .Oare rădăcinile / ce mult
le iubesc —/ temeliile pomului /
hrana Iul / viața* (Rădăcinile ca-
re se uită la soare).
Poez a lui Dim. Rachici e consis-
tentă în idei, reușește să contureze
DIM. RACHICI
cîteva obsesii dintre care mai proe-
minentă este cea a timpului. Ilus-
trările poetice sînt flagrant inega-
le. Dacă un text precum Ca într-
un golf nu depășește descr.ptivis-
mul inofensiv, în schimb, Fosfo-
rescență I, pentru a nu da decît
un exemplu, se distinge printr-o
sporită expresivitate : .Imbătrîmm
în cameni și-n lucruri / de chipul
știut îndepărtîndu-ne, / ca pescă-
rușii de propria imagine / cînd se
înalță deasupra oceanului".
Acum doi ani, coinentînd Absol-
vo te, Ilie Constantin nota foarte
exact: «Rachici montează prea a-
mănunțit elementele de mise en
scene, uneori chiar inutil, spre pa-
guba poeziei". Căldura pămîntu-
lui se apropie mai mult de cu-
vîntul obișnuit, de rostirea directă,
necăutată.
Dansul păunilor, poezia cu care
se deschide volumul Gravuri,
frapează prin crema ică ; „Vic-
leană profunz.me tivită în pe-
tale, / Inflexiuni concave de gal-
ben, roșu, mov, / Rotate fantoma-
tic în nopți orientale / Cînd tris-
tele cadîne oftează în alcov. II Or-
gii liliputane de verde și albastru /
Cu mări fără nisipuri evaporate-n
TRAIAN REU
vid, / Creole sub migdalii pictați
în alabastru / In dans de mirodenii
zeificat, perfid. // Și maci rîzind
în palma cîmpiilor rotunde / Sub
arșița amiezii, cind pitpalicii mor, /
Striviți de violetul și albul ce as-
cunde / In rame de ivoriu hipnoti-
cul decor". Pe parcurs tot acest
fast se temperează, Traian Reu
drămuindu-și oarecum pornirile ca-
lof ile.
Versurile din Gravuri sînt elabo-
rate, apar, prin grija manifestă
pentru amănunte, ca niște minia-
turi nu lipsite pe alocuri de ele-
ganță artizanală. Efuziunile senti-
mentale nu convin. (.Ampren e am
oriunde e frumos / Sub cupole dăl-
tuite-n preajmă / Ca un zîmbet
trecut peste moarte, / Ca un cîntec
ce-n veac nu se sfarmă" — Cîn-
tec), convine în schimb pastelul
sentimen al prin ceea ce are el
grav și insinuant, vezi Capăt de
toamnă și Poteci 1
PETRE PASCU
arca majoritate a versurilor
K din Gorun adine sînt niște
I xrl ode minore, sincere efuziuni.
1	1 neafectate și nepretențios
dedicații: luî Baudelaire, firmei de
Ia librăria «Ion Minulescu", hanu-
lui Manuc, lui Ștefan Luchian, Iul
Zahei — strănepot al lui Ion Crean-
gă, vrăbiilor de pe „bulevard
Bălcescu Nicolae" etc. Nu lipsesc
îndemnurile patetice: .Calendarul
nu te-așteaptă. / Pune-n slovă jar
și trudă. / Urcă treaptă după
treaptă, / Munți prin veacuri să
te-audă" (îndemn) și confesiunile
infatuate: .Și decît pămîntul nos-
tru traco-getic, 1 Mai bogat e arse-
nalul meu poetic" (Arsenalul meu
poetic).
SANDU TZIGARA-
SAMURCAȘ
Dacă Pe're Pascu dedică, San-
du Tzigara-Samurcaș (debu-
tant cu mai mult de treizeci
de ani în urmă) invocă : pri-
măvara, durerea, prietenia și pe
Eros, pe Terpsiphore, moartea, sin-
gurătatea ș.a.m.d. Frămîntările lă-
untrice apar în poezie ca simple
enunțuri versificate, enunțuri une-
ori corecte, al eori stîngace, negli-
jente chiar : „Vrea-n pribegie lungă
cugetul să plece, / Pe unda altor
gîrle tremurînd să s-aplece,/ Să-și
înece mîhnirea în valul cel mai
rece" (Spleen primăvăratec). Ceea
ce am citat (din volumul Oglin-
diri apărut la Cartea Românească)
nu ține de excepții.
MIRCEA MICU
Pentru mine. care îl cunoș-
team pe Mircea Micu numai
din ce a publicat, adică poe-
zii șl parodii, acest roman ',
mărturisesc, a fost o copleșitoare
surpriză. Poeziile erau remarcabile,
parodiile dovedeau gust și haz —
cartea aceasta din armă este însă
cu totul ieșită din comun. Ca vi-
goare a unui debut (în roman) cred
că ea poate fi comparată fără e-
zitare cu Străinul lui Titus Popo-
vici. Zeii obosiți, Prins — pen-
tru a ne limita doar la ultimele
două decenii.
Romanul Iui Mircea Micu este
in primul rind surprinzător de
concis. Așa cum observa și Nicolae
Manolescu, nici o digresiune lirică
nu parazitează textul, nu vom in-
tilni nicăieri dezlănțuiri metaforice
sau condimentări cu epitete — cum
era de temut in rcmanul unui poet.
Acțiunea are o desfășurare limpe-
de, tensionată și, intrucit este con-
dusă cu mină sigură, implacabilă.
Intr-o .comună de pustă*, ime-
diat după război, patru personaje
sunt angrenate intr-un aprig conflict.
In cen ru este bătrina Handrabur
care, pentru trimiterea incorectă a
fiului ei în război, are de plătit o
„datorie* lui Moșoarcă, poreclit
Broscoiul, contrabandist, și compli-
celui său, vameșul satului, Odolea-
nu. Aliatul ei este țiganul Aliman-
dru care, la rîndul lui, are de în-
deplinit o răzbunare fată de
Broscoi, de care a fost cîndva tră-
dat. In planul al doilea al epicului
evoluează Flender, comunist, om
simplu și de bun simț, Parasca.
nora bătrinei, Mitroiu, Jandarmul
locului. Primul și ultimul ală uri
de masa de țărani, sunt implicați
direct în conflictul subsidiar sau,
mai exact, conflictul de contra-
punct al cărți:, acela al așezării
unor noi relații sociale. Finalul ro-
manului aduce, după rezolvarea fi-
rească a ambelor linii de conflict,
o frumoasă notă de poezie conținu-
tă în enigmatica ființă a soției lui
Alimandru. Nimeni din sat nu a
văzut-o vreodată, iar cit:torul, în
ultimele rînduri ale textului, este
condus doar pină în pragul ușii ei.
In opoziție cu Bătrina, această Ce-
tina rămîne ca o aburoasă și sen-
zuală eminență cenușie a intrigii.
In ciuda dimensiunilor restrinse,
scrierea lui Mircea Micu este un
roman in toată puterea cuvîntului.
Indivizii sunt proiectați în acțiune
și in dezvoltare, senzația scurge-
rii timpului și a înfruntării de
destine e abil provocată, iar în-
cbe erea oferă privirilor o lume
socială și morală structural mo-
dificată. Bătrina și Alimandru iși
duc pînă la capăt vindicta, satul
ascultă cu urale cuvîntarea Iui
Flender la abdicarea regelui, Borl-
ța nebuna, soția lui Odoleanu își
curmă logic tristul destin sinuci-
gindu-se.
Dacă trebuie elogiată fluența a-
cestei fctor i, atît de sobru și de
încordat povestită, nu e mai puțin
admirabilă îndemînarea caractero-
logică a tinărului autor. Mircea
Micu și-a plasat protagoniștii în
spațiul caracterelor de tip clasic,
centrate pe o dominantă, oameni
dintr-o singură „bucată". Bătrina
este o volitivă acerbă, unicul țel
și în același timp suport, ton.fiant
al vieții ei fiind lichidarea celor
doi întru drep ate. Fără a fi o d a-
bolică, Bătrina e.te o elocventă în-
truchipare a urii oneste, a urii lu-
cide și active. Diplomată pmă la
culm le vicleniei, stăpînă pe sine in
cele mai furtunoase momente ca o
lady Macbe.h, dotată cu o bună
înțelegere a lumii și a resturilor
ei pe care, in ce o privește, le do-
mină printr-o inteligență perf.dă,
Eătrîna este simultan un agresor
și o victimă. Agresor în acțiunea
calculată cu o migală și o cruzime
de păianjen, ea este victimă în
dragostea ei chinuită, oarbă, dispe-
rată pentru pierdutul ei fiu Simeon.
AI mândru este o simpatică fi-
gură quasi romantică, țigan tînăr,
frumos, viril, fidel unei misterioa-
se soții și neînduplecatei Bătrine.
Fiindu-i Bătrinei și un fel de în-
locuitor al fiului, dar și unealtă,
personajul Alimandru scoate Ia i-
veală complexitatea firii ei, în ca-
re duritatea necruță.oare e umani-
zată de duioșie.
E frapantă în acest concentrat
roman capacitatea lui Mircea Mi-
cu (poetul, în paranteză trebuie to-
tuși s-o spun, transpare cu brio in
evocările pustei și nopților ei), de
a pregăti, conduce și deslega sce-
nele tari, plasate intermitent, cu
"act, în fluxul narațiunii. Așa sunt
pokerul din casa Bătrinei, seara în
circiumă unde Odoleanu îl sărută
(„sărutul Iudei*) pe AI mândru,
noaptea de dragoste dintre Aliman-
dru și Parasca, capitolul culmi-
nant al cărții, cel al balului.
Conchizînd, pot spune că roma-
nul Iui Mircea Micu este mai mult
decît remarcabil și In fluența epi-
că, și în finețea caracterologică, și
în simțul a mosferei sociale ca și,
în fine, în d:screția notațiilor liri-
ce. El se ci ește Pe nerăsuflate și
dacă și următoarele vor fi de tar a
acestuia, vom avea în Mircea Mi-
cu un marc romancier.
TEODOR MAZILU
Acum cîteva luni, într-o cro-
nică, il numeam pe Maz lu,
apropo de piesele sale, „un
moralist feroce". Recentul
volum2 ne face cunoscută fața de
moralist efectiv, adică cugetător
asupra firii umane, a lui Teodor
Mazilu. Titlurile eseurilor vorbesc
singure: „Despre moarte*, „Despre
gelozie*, „Despre fericire", „Despre
sexualitate" etc. Principiul de la
care pleacă investigarea lui Mazi ■
lu este absolut montaignesc: auto-
scrutarea („am renunțat la orice
ghid și mi-am propus un lucru
mai modest, să observ ce se întîm-
plă cu mine", p. 49: „eu nu ex- „
prim idei, puncte de vedere, con-
cluzii, ci dcar observații legate de
experiența mea", p. 83 ; „în aceas-
tă cercetare singurul sprijin este
experiența mea", p. 86). Ideea es-
te că intr-un singur om, la o a-
naliză necruțătoare, se pot găsi
trăsăturile întregii condiții umane.
Nici principiul, nici metoda nu
sunt rele. De asemenea, relevabile
sunt idelle-ax ale cărții: anume
că marile motoare ale exis enței
psihice sunt pe de o parte iubirea,
pe de altă parte frica („frica e cel
mai mare producător de idei*,
„viața psihică se naște din frică",
„refularea se naște din frica de a
trăi”). Un alt mare ferment vi-
tal este, după Maz lu, inteligența.
Lipsa ei produce ipocr.zia, vulgari-
ta ea, gelozia, violența, vanitatea,
ura, plictisul... și alte păcate capi-
tale.
Cartea e scrisă intr-o tonalitate
de acerbă sinceri ate. E limpede că
un idol al lui Mazilu este Dostoiev-
ski, oda.ă pentru frenezia spoveda-
niilor din paginile acelu.a, și apoi
din cauza preferinței sale pentru /
naturile duale, inger-și-demon, suav-
și-lichea. Este ceea ce Mazilu nu-
mește „starea de contradicție", cu-
prinsă in adagiul latin : văd binele
FLORIN MIHĂILESCU
Din 1959, cînd apare E. Lovi-
nescu sau contradicțiile este-
tismului de N. Tertulian. in
care criticul de la Sburătorul era
inculpat pentru niște vini ce reie-
șeau numai dintr-o meșteșugită se-
lecție a citatelor, cărțile despre
Lovinescu s-au succedat cu destu-
lă regularitate, precipitîndu-se în
ultimii ani: E. Lovinescu critic li-
terar de Ileana Vrancea (1965), un-
de cazna e pentru a acredita ideea
descendenței lui Lovinescu din Ghe-
rea; micromonografia lui I. Negoi-
țescu (197Q), preocupată de dovedi-
rea unui Lovinescu-critic simbo-
list; stufoasa carte a lui E. Sim’on,
E. Lovinescu. Scepticul mintuit
(1971), un fel de antologie comen-
tată a cărei concluzie ar fi Lovi-
nescu • critic mare; șl, de curînd,
E. Lovinescu și antinomiile criticii
de Florin Mihăilescu. De ce această
orientare în masă a criticii spre
Lovinescu? Sigur, asistăm la o ac-
țiune de reintegrare a acestuia în
circuitul actualității, de „valorifica-
re critică", dar un asemenea argu-
ment e, totuși, insuficient în fața
celor aproape 2000 de pagini de
exegeză a lovinescianhmului, cifră
care ea singură impresionează, dar-
mite s-o mai iei termen de compa-
rație la paginile care s-au scris
în același timp despre Maiorescu,
Gherea, Ibrăileanu sau Călinescu.
Două par a fi explicațiile acestui
fenomen: prima, că Lovinescu ilus-
trează în cel mai înalt grad însăși
noțiunea de critică literară, îneît
fiecare apropiere de cărțile sale re-
prezintă un nou contact cu critica,
altfel spus Lovinescu este expresia
ontogenetică a filogeniei criticii; a
doua, ce decurge de fapt din cea
dinainte, că devenirea istorică a
criticii lovinesciene, etapele evolu-
ției ei de la Pași pe nis:p la Ti-
tu Maiorescu permit o mulțime de
„interpretări" (Este un alt mod de
a zice că absolutizarea diferitelor
memente ale dialecticii gîndirii cri-
ticului, dusă ptnă la ultimele conse-
cințe, determină firesc încheieri
antinomice, sursă din care s-au a-
limentat cu prisosință exegeții noș-
tri). Dar faptul cel mai interesant
nu e aplecarea sistematică a criti-
cii asupra lui Lovinescu, ci rezul-
tatele la care operația ca atare a
condus. Căci, dincolo de accep'a-
rea ori refuzul unor propoziții lo-
vinesciene, de a’enuări și exagerări,
de minuția unor analize de text,
critica de astăzi n-a schimbat în
esență nimic din portretul schițat
în cronicile publicate acum trei de-
cenii de Pompiliu Constantinescu
în Viața literară și Vremea. Așa
îneît, valorificarea de care pome-
neam, revendicată ca un titlu de glo-
rie al criticii actuale, este funcțio-
nală numai în istoria imediată, ea
diminuîndu-se pină la mimare în
jfața judecărilor formulate de critica
literară contemporană cu Lovinescu.
Monografiile Lovinescu din ultima
vreme refac va să zică un drum
bătătorit și mai apoi ignorat, de-
frișează terenuri de mult circulate.
In loc să plece de la ceea ce era
deja un bun cîștigat, critica a fost
nevoită să facă serioase eforturi
pentru a-și recuceri propriile re-
dute. O revenire dar, fără sporuri
substanțiale. Au trecut ani pînă să
se afirme din nou că Lovinescu a
răspuns problemelor fundamentale
ale criticii noastre, că este un „cri-
tic dogmatic, într-un fel al mo-
dernismului", că însăși această i-
magine rămîne doar „o etapă în-
semnată a carierei sale", că matu-
rizarea criticului traduce apropie-
rea de maiorescianism, că n-a fost
extremist și, implicit, nici esteti-
zant, că lovinescianismul ca sfare
de spirit este un mod de conciliere
a extremelor, că — în fine — el
„a regenerat critica", „i-a desch s
un larg cîmp de percepție, i-a
mlădiat tehnica, impunlnd judecă-
ții grație și fermitate, culoare și
rigeare* (Pcmp liu Constantinescu,
Scrieri, III, p. 305—462). Neaș‘eptat
totuși e că la asemenea judecăți
n-avem de adăugat mare lucru (cel
puțin deocamdată) și — stimulați
de opacitățile unor persoane inap-
te — transcriem propozițiile maeș-
trilor.
In ultimele pagini din E. Lovi-
nescu și antinomiile criticii, cînd
amintește de soarta criticului In
posteritate, Florin Mihăilescu de-
conspiră, poa'e fără să vrea, a-
ceastă împrejurare: „In arul care
au urmat Iui 1944, acțiunea estetică
a lui Lovinescu a fost apreciată în
chipuri foarte diferite. Regretabilă
sub toate aspectele, a'itudinea
criticii proletcultiste și dogmatice
a văzut în Lovinescu un fel de sim-
bol al estetismului și apolitismu-
lui care, cu tcată apropierea sa de
materialism, ar fi eșuat în cele din
urmă în brațele maiorescianismu-
lui, abdicînd de Ia lupta «în rîn-
durile apărătorilor progresului și
ai democrației». Aceste exagerări
sînt depășite azi, dar ele erau in-
firmate chiar în acei ani de mărtu-
riile unor conștiințe lucide...* (p.
355, s.n.). Autorul rezumă însă e-
ronat situația: volumul lui Vitner,
Critica criticii, din care citează, a-
pare abia in 1949, iar articolele lui
Ion Călugăru invocate ca probă a
existenței unor „conștiințe lucide*
datează din 1945 și, respectiv, 1947,
îneît nu „chiar în acei ani* erau
„infirmate" pozițiile proletcultiste,
ci ceva mai devreme. De altfel, o-
biecții de această natură 1 se a-
duseseră lui Lovinescu încă In
timpul.vieții și primele „infirmări"
ale lor de atunci datează. In orice
caz, propoziția subliniată, chiar așa
formula ă, expr.mă revenirea la
întemeiatele aprecieri ale lui Pom-
piliu Constantinescu și ale altora,
iar studiul lui Florin Mihăilescu se
arată a fi în primul rînd cea mai
serioasă replică la acele „exage-
rări azi depășite", în realitate de-
pășite chiar în clipa cînd erau pu-
blicate. Valoarea de replică a pos-
teriori a aceste, noi exegeze este bă-
nuită în subtextul mai tuturor pa-
ginilor. Subliniind natura procesua-
lă a concepției critice lovinesciene
și, deopotrivă, caracterul ei orga-
nic (..., dacă am face într-o zi un
studiu complet asupra personalită-
ții sale, scria Pompiliu Constanti-
nescu în 1943, i-ain putea urmări
creșterea și etapele cu multe și in-
teresante aspecte"), autorul adaugă:
„Amendate și restructurate în lu-
mina principiilor actuale, concep-
tele lovinesciene pot aduce și as-
tăzi un folos remarcabil, mai cu
seamă dacă sînt manipulate în spi-
ritul aceleiași ponderi caracteristi-
ce care l-a făcut celebru pe auto-
rul lor. Exagerările de orice fel
compromit întotdeauna cele mai
bune intenții" (p. 219, vezi și p. 114,
169, 221). Un Lovinescu In spiritul
adevărului vrea să ne ofere Florin
Mihăilescu și punctul de plecare al
cercetării, ideea fructuoasa pe care
aceasta se dezvoltă, afirmată la p.
21 și extinsă mai departe („Criti-
cul român — Lovinescu, n.n —
constituie una din cele mai semni-
ficative expresii, pcate nu numai
în cultura noastră, a unei realități
foarte adinei, intuită excepțional și
trăită în chip dramatic pe traiec-
toria unei vocații autentice. Cine
vrea să culeagă învățăminte cu pri-
vire la destinul critic in general
trebuie să se adreseze Iul E. Lovi-
nescu. In el va găsi întreaga expe-
riență a criticii literare", p. 112),
8 — Convorbiri literaro
NICOLAE COBAN
Nicolae Coban iubește vocati-
vul și cuvintele radicale, În-
cearcă să aducă în discuție
esențele eventual primordiale.
Ca atare, majusculele abundă: Ci-
tez din E ÎNTUNERIC ! UN ÎN-
TUNERIC MINERAL: «Poate nu
știi, / poate nu știu nici eu, / dar...
există un acolo, / un — undeva, /
un — la început / și, pe locul a-
cela, atunci, / cînd nu era încă ni-
mic —/ nici măcar NIMENI, / a-
celeași substanțe de vis, / cu mai
puțină memorie, / s-au aprins și /
au început să fie: / substanțele
— gest / și gestul—substanță / și.
ANAMARIA POP
la un loc, CEVA / și CINEVA!*
In memoria substanței — acesta
e titlul volumului — apare ca ex-
presia inadvertenței dintre o proble-
matică pretențioasă și rezolvarea
eminamente superficială. Cuvintele
au ecou slab.se constituie în chip
ccnsecvent în aglomerări fără re-
lief metaforic.
Este autoarea unui debut ne-
conchident (Castelul din sicTa-
me albe), generos în 1) platitu-
dini — așa cum se întîmplă
într-o Metamorfoză (a prunelor
—: «Dimineața, / eram doi țînci /
și ne tă eam în n;sp cu prune
verzi... / ne-am așezat în fața fo-
și-I aprob dar urmez răul. Idealul
intuit de Mazilu ar fi cunoașterea
de sine care să ducă la o perfectă
împăcare cu sine. Cazul contrar e
sursa tuturor obsesiilor, cusurilor,
viciilor.
Volumul de moralist al Iui Ma-
zilu are pasaje de mare acuitate.
Impied’cat a cita in extenso, voi
reproduce cîteva „maxime":
„Plictiseala es'e păcat și pedeapsă
"Ș. același timp". ..Noi descope-
rim în fiecare operă de artă atî<a
riață cît avem în noi". „Cunoaș-
terea de sine începe o dată cu
cunoașterea limitelor minții". „Ne-
mulțumirea de sine e singurul
semn autentic al tinereții”. „Nu se
poate crea decît într-o stare de
iubire". „Natura nu e un muzeu
care poate fi vizitat ca turist, na-
tura suntem chiar noi. Ca să în-
țelegem copacii, trebuie să coborîm
in adîncul nostru". Și multe altele.
Totuși, această carte se află într-o
«stare de contrad.cție”. De la su-
blim la ridicol e doar un pas, și
pe alocuri Mazilu îl face, fie prin a-
flrmațiile discutabile sau chiar bi-
zare : („Pasiunea se naște din vid";
„Intre moarte și ideea de moarte
nu există nici o legătură* — dacă
ar fi așa, ar însemna că între car-
tea lui Mazilu și realitate nu exis-
tă nici o legătură: „Fericirea nu
se pierde, nu se cîștigă, ea doar
există* ; „Unde există efort nu
există creație"), fie prin repetarea
de-a dreptul sicii oare a aceleiași
^dei simple („E greu să fi loial cu
celălalt dacă te minți în primul
rînd pe tine. Un om care minte
pe altul se minte în mod sigur și
pe sine. ... înainte de a minți pe
e tot în Pompiliu Constantinescu.
In D. E. Lovinescu — memorialist,
cronicarul Vremii sublinia: „d. E.
Lovinescu și-a identificat existența
cu destinele înseși, pînă la un punct
ale unei grele discipline literare...*
Similitudinile în sfera ideilor gene-
rale ar putea fi mult dezvoltate
(aproape tcate articolele lui Pompi-
liu Constantinescu sînt fructificate
în carte) fără cîștiguri distincte, a-
fară doar de acela al detectării u-
nui argument de ultimă oră în fa-
voarea opiniei despre noutatea prin-
cipială a exegezelor contemporane
asupra lui E. Lovinescu. In aceeași
perspectivă pot fi semnalate bună-
oară preocupările autorului de a
determina elementele de moderni-
tate ale gîndirii criticului. Prin ce
e deci modern Lovinescu? Nu tot-
deauna prin soluții, dar mereu prin
atitudinea echilibrată, prin bunul
simț (p. 361) și corectitudinea mo-
rală. Lovinesciani mul nu e o me-
todă în înțeles tradițional, ci sta-
rea de spirit ideală a criticului.
Deschis tu uror sugestiilor, nu mai
puțin însă dogmatic, Lovinescu
e exemplar ca forma mentis
(aceasta e de altfel și înțe-
lesul afirmației lui Pompiliu Cons-
tantinescu, după care Lovinescu a
impus un „stil critic care-i poartă
ferm pecetea". Scrieri, III, p. 424,
reluată de Florin Mihăilescu ia
ferma .... în Lovinescu vedem ex-
presia admirabilă a unui stil ce ni
se pare încă departe de a-și fi e-
puizat valențele: stilul criticii mo-
derne...* p. 370) și actual prin în-
țelesul creator pe care îl conferă
cului / (citeam povești din flăcări-
le palide), L la amiaz, / fără să
vrem — ne-am sărutat / șl am ră-
mas așa... / răsfoind cartea cu po-
vești ; seara ne-a despărțit vîn-
tul, / care a stins flăcările / eram
deja cărunți, / nu ne mai cunoș-
team... / în urma noastră a rămas
vîntul / și fumul... / prunele zăceau
uscate pe podea..."; 2) extravagan-
țe : «Apoi se va face ora patru /
și voi merge să mă plimb / pe
străzi cu lăzi de gunoi pe la
porți... / vlntul poartă cărți poșta-
le, galbene, uscate... / pe toate scrie
un cuvînt, / dar nu vi-1 spun... /
de ce să găsiți și voi cheița de
aur ?" etc. ; Peisaj ; 3) secvențe in-
voluntar umoristice : «Seara pe lu-
nă, / mă dezbrac de ochi, / îmi
dau jos mîinile și unghiile... / le
așez pe scaunul cel mai de aproa-
pe, / cu grijă, / să nu se spargă. /
Mama îmi spune să-i aduc picioa-
rele din pervaz, / și le înșurubează
cu grijă, / apoi zburdă pe pajiște...*
(Adevăr). Cînd își va tempera ase-
menea elanuri, Anamaria Pop va
reuși, probabil, să convingă de mai
mult
IOAN PURDELEA
Vama hățișului (? I) este un
debut obișnuit pentru edi'u-
ra Litera. loan Purdelea are
suflu scurt și insuficientă
forță de expresie ceea ce nu-1 îm-
altul, omul se minte pe sine... In
primul rînd îi mințim pe ceilalți
fiindcă ne mințim pe noi înșine,
Nu e posibil să minți pe vecini și
să fii sincer cu t:ne“). f>e prin pa-'
radoxele fade sau forțate („Cine
aspiri! spre puritate dovedește că
vrea să rămînă în marasm" ; Cu cît
ai trăit mai puțin, cu atît ai mai
multe idei despre viață" ; Un ascet
e un desfrînat care se ignoră”),
f:e, în fine, prin frivolitățile stil’s-
tice. manierismele „mazilu* : „Nu
vrem să ne părăsim indignările
noastre, cum nu vrem să ne pără-
sim papucii de casă" ; „O pereche de
pantofi pare să fie preferabilă u-
nui surîs echivoc" : „Bine, avem o
personalitate distinctă, ce dracu să
fac cu ea ?"
Chiar dacă aceste stridențe sunt
in inferioritate față de reflecțiile
grave ale culegerii, oricum, r pe-
reche de idei e preferabilă unui
surîs echivoc...
CORINA CRISTEA
E păcat că un talent epic cert ca
al Corinei Cristea se dispersează in
compoziții apoase și dezmembrate
cum este acest subintitulat ro-
man. Este o carte despre de toate
și despre nimic, lungită, adică di-
luată, inadmis'bil, pînă la pierde-
rea oricărei direcții. Dacă plutesc
in oceanul de plictis, ca niște
insule prizărite, cîteva schițe și
nuvele detașabile, asta nu este o
scuză pentru incongruența și insig-
nifianța întregului, și nici pentru
neglijențele sau banalitățile scrii-
turii, din care dau cîteva exemple:
actului critic (același Pompiliu
Cons'antinescu semnala în 1941, fă-
ră a-1 bănui pe precursorul Gherea,
că „Lovinescu a ajuns la fixarea
acestui concept de critică, singu-
rul valabil, în sens de creațiune",
„în măsura în care reface, prin
analiză și sinteză, o serie de valori
literare", ed. cit., p. 387). N-are sens
a relua aici toate punctele parti-
culare ale modernității lui Lovi-
nescu, judicios analizate în prezen-
ta carte. Esențial e că ele sînt re-
marcate și expuse nuanțat, chiar
dacă unele opinii ale autorului, e-
xagerat de tranșante, se arată dis-
cutabile. (Iată un exemplu: respin-
gînd în esență teoria sincronismu-
lui lovinescian, Florin Mihăilescu
notează că «Nu o anume influență,
ci o necesita e interioară a creat
literatura română modernă", p. 169,
neremareînd că pînă și această
«necesitate interioară" poate fi ex-
presia acelui „saeculum").
Lipsită de originalitate în ju-
decățile capitale, E. Lovinescu și
antinomiile criticii se justifică is-
toricește ca o lectură atentă, lipsi-
tă de prejudecăți și, păstrînd pro-
porțiile, i se poate aplica o re-
marcă a autorului referitoare la
propriul său personaj: „întreaga i-
deolog.e a criticului se constituie
astfel în jurul unor evidențe, f.ind
de fapt o încercare, strălucită de
altfel, de a redemonstra pentru
noi ceea ce pentru alții devenise
limpede de mult, de a redemonstra
evidențele" (p. 361, s.n.).
Despre „an inomiile" pe care e
structurată materia cărții n-am de-
cît de precizat că e mai mult de-
piedică să se aventureze în dez-
baterea unor probleme capitale.
Poezia erotică încearcă o desprin-
dere de speculația metafizică (cît
este și asta) și cade în cealaltă
extremă, în cea a banalității de-
săvîrșite: «Iar rotunjimile chemă-
toare ale formelor, / dezvăluindu-
și conturul, / ca merele aureolate
de lună, / roșeau sfioase, / la scli-
pirea de jar a dorinței, / vestind
apropiată împlinirea”. (Chemări).
GHEORGHE CATANĂ
Lui Eminescu se intitulează
antologia de versuri dedicate
(în timp) marelui poet, apă-
rută la Junimea. Autorul se-
lecției șl al unui prețios indice bi-
bliografic este Gheorghe Catană.
Volumul confirmă, dacă mai era ne-
voie, forța tutelară a geniului emi-
nescian devenit pentru contempo-
rani și succesori, tovarăși întru su-
ferința creației, o obsesie fertilă.
Gheorghe Catană a operat o selec-
ție riguroasă (a re compara numă-
rul textelor reținute cu cel indicat
de bibliografie), a mers cumva Ia
sigur, preferind numele sonore.
Foarte bine ales motto-ul din Geo
Bogza, sobru și la obiect — cuvîn-
tul introductiv semnat Mircea lor-
gulescu.
Daniel DIMITRIU
„In grădina din Deal începuse
construcția. Se anunța plină de
interesant. Fusese turnată funda-
ția și aduse materialele" (unde e
acordul ?). E nepermis unui ro-
mancier ca in caracterizarea unui
personaj să apară fraze ca: „Era
prea modernă în concepții și ati-
tudine*. De asemenea, cred că sti-
lul medelenizant care zaharisește
textul e cu totul nepotriv:t Cori-
nei Cristea: „...Se opri lingă ele
privindu-le obraznic, oferindu-Ie la
toate soarele dinților albi". In tex-
tul unei scriitoare intel'gente cum
e Corina Cristea, comentarii fade
și truis ice, gen :
„Pentru că aspirațiile sunt deter-
minate de mediu și de cunoaștere.
Abia după ce ai cunoscut foarte
multe poți să ho ărăști ce-ți place
și ce-ți dorești mai mult, spre ce
te simți atras cu forță, o forță de
care nu poți să scapi și nici nu
vrei să scapi*.
Sunt o neplăcută surpriză, re-
producând în mic sentimentul pe
care ți-I dă lucrarea în tot.
marile doctrine literare
în franța«
O Istorie a doctrinelor literare va pune de la început citi-
torului întrebarea despre semnificația unui asemenea act
literar. O doctrină literară rezistă în măsura în care este
expresia coerentă a unui grup de creații realizate, gata
oricînd să stea „mărturie". De cele mai multe ori doctrinele au
o importanță imediată, manifestă, sincronă cu actul literar sus-
ținut sau justificat. După intrarea momentului respectiv în istorie,
doctrina literară sau dispare odată cu un grup de creații ratate
fără pretenții, sau devine în istoria literaturii o „anexă" a unor
creații reușite. Și într-un caz și în celălalt nu mai avem o doc-
trină ci un detaliu de istorie literară. Pentru că dacă o operă
literară este deschisă unor interpretări care să o facă permea-
bilă spiritului unor epoci diferite, o doctrină, o dată ieșită din
actualitate devine un obiect de muzeu, în cel mai bun caz luată
ca argument pro sau contra într-o altă doctrină — una „adevă-
rată", adică activă. In acest sens o istorie a doctrinelor literare
făcută independent de istoria literaturii, a textelor propriu-zise,
pare a avea, în cel mai fericit caz, rolul unui izvor de documen-
tație. Cel care vrea să se informeze va găsi desigur multe date
interesante în această ediție restrînsă a doctrinelor literare fran-
ceze aparținînd lui Philippe van Tieghem. S-ar părea, citind pri-
mele capitole, că aceasta este și singura finalitate căreia pare a-i
fi dedicată lucrarea. Tonul permanent constatativ, comentariul
destul de redus, inexistent uneori, pare a avea drept scop „re-
zumarea" principiilor unor generații literare mal apropiate sau
mai îndepărtate. Asta și este „Istoria..." în prima ei parte. Vor-
bind despre doctrina Pleiadei, despre cea a Iui Malherbe și Bal-
zac, despre „independenți" șl despre geneza diferitelor genuri ale
doctrinei clasice, autorul constată, sintetizează, fiind astfel un
bun Instrument pentru cel care vrea să se informeze în acest do-
meniu. Distanța între secole, este sesizată în momentele ei esen-
țiale. „Marea deosebire dintre morala pe care pretind s-o pre-
dea autorii din secolul al XVII-lea și moralitatea pe care vor s-o
susțină cei din secolul al XVIII-lea e că primii par să creadă
că e de ajuns să prezinte un spectacol moral prin concluzia care
se degajă din el, în timp ce ultimii, făcînd apel la sensibilitate
și nu la rațiune, vor să-1 aducă pe cititor într-o stare de recep-
tivitate prealabilă, capabilă să facă lecția eficientă" (p. 127). Ur-
mărind mai atent citatul și chiar toată această primă parte a
cărții, se poate vedea că dincolo de constatarea exactă, autorul
încearcă să sugereze niște transformări de esență, structurale.
N-am putea spune că lucrarea poate fi încadrată în jurul deve-
nirii discursului uman ca la Michel Foucault, mai recent (cu toate
că ar fi fost foarte posibilă o asemenea întreprindere în cazul de
( cartea străină
lx.___■___z___________
1 Mircea Micu, Patima, ro-
man, ed. Cartea românească,
1972, 191 pp.
2	Teodor Mazilu, Ipocrizia
disperării, ed. Cartea româ-
nească, 1972, 264 pp.
3	Corina Cristea, Scadenta,
ed. Cartea românească, 1972,
426 pp.
George PRUTEANU
cît binevenită încheierea lui Flo-
rin Mihăilescu. Ele rămîn întotdea-
una niște „ipoteze de lucru*.
MIRCEA VAIDA
Lingvist de prestigiu mondial,
creator de școală în ordine
autohtonă, Sextil Pușcariu
s-a ocupat din cînd în cînd
și cu literatura, întocmai ca Den-
susianu, fie în ipostaza de scriitor
(Juvenilia, volumul său din 1908 e
mediocru bine), fie în aceea de co-
mentator, în care ultimă calitate
a compus aproximativ 50 de ar-
ticole și chiar o Istorie a litera-
turii române. Epoca veche. D'n
nefericire (sau poate dimpotrivă)
cerul nu l-a dăruit și cu haruri li-
terare auarte, motiv pentru care
încercările sale de critică, nu lip-
site ici-colo de cîte o observație in-
teresan'ă (dar pînă și din însem-
nările călugărului Grama despre
M hai Eminescu, Blaj, 1892, se pot
reține observații interesante), sînt
minore. Nici Istoria literaturii, uti-
lă pe atunci ca sinteză pedagogică,
nu strălucește prin ceva. Savant cu
un orizont cultural larg, cu acti-
vitate obștească și aptitudini didac-
tice, Sextil Pușcariu pare să fi gă-
sit în literatură recreația eforturi-
lor l-’ngvrtuluî. N-a fost crit’te. nici
istoric literar, nic’ proza‘or. dar s-a
încercat în toate în orele bbere. în-
eît o supralicitare a aces'or activi-
tăți nu e în spoitul realității. Des-
pre Sext'l Pușcariu critic și isto-
rie literar a publicat o prea lungă,
s:stematică șl entuzias'ă carte Mir-
cea Vaida.
Al. DOBRESCU
față cu discursul literar), însă lucrarea este structurată după un
anumit ritm al trasaturilor intrate în colectivul teoreticienilor,
devenind prin aceasta și o schițare — chiar dacă vagă — a unei
semiologii a criticii. Mai exact, va fi o urmărire a procesului de
desciirare, impus sieși de critică, de stauinre a semnului și de
discutare a degajării semnificației. StabiliFea unui semn redus ca
întindere, strict delimitat, al clasicilor li s-a opus o orientare că-
tre universalizarea frumosului, „...partizanii frumuseților multi-
ple, specifice unor epoci și unor țări anume" (p. 121). Accentul
se mută însă, în dezbaterile preromanticilor și romanticilor, pe
alte realități, semnul devine astfel un domeniu mult mai larg, iar
semnificațiile emanate de el presupun, pentru receptare, perso-
nalități mai complexe. Doamna de Stăel a fost una din primele
care a dat dezbaterilor o astfel de direcție : „Ea arată că poezia
Antichității a izbutit să atingă perfecțiunea, dar o perfecțiune a
ei, de un anume fel : «descrierea însuflețită a obiectelor exteri-
oare». Dar modernii pot ajunge la altă perfecțiune, prin zugrăvi-
rea «mișcărilor sufletului», care e unul dintre celelalte elemente
ale poeziei" (p. 170). Opoziția între clasici și romantici este în-
depărtată în felul acesta de la o discuție în jurul respectării sau
nerespectării unor dogme formale, trecînd la zonele pe care le
acoperă literatura. „Legile" clasice nu pot exista fără a stinge
amploarea avîntului romantic. Libertatea cerută de romantici va
degenera însă într-o retorică devenită la rîndul ei dogmatică șl
împiedicînd (cerînd deci o formă de reacție) literatura. Reacția de
care vorbeam nu va fi realismul cum ar putea pare astăzi, pen-
tru că „Romantismul conținea în germene realismul. Teoretici-
enii romantici recomandau în legătură cu toate genurile, în ver-
suri sau în proză, introducerea concretului în artă" (p. 222). Cu
toate că Zola, punînd bazele teoretice și experimentale ale natu-
ralismului, se definea prin opoziție cu romantismul, în sensul
eliminării retoricii și respectării unei observații „științifice" a
lumii, adevărații opozanți ai romantismului se vreau parnasie-
nii. Fără a avea o doctrină unitară și coerentă, aceștia s-au re-
marcat printr-o respingere nu numai a retoricii romantice (căreia
i s-au opus și naturaliștii) ci într-o respingere a mesajului artei.
Expresia artă pentru artă lansată de V Hugo într-o discuție lite-
rară în 1829 devine „doctrină" pentru un anumit grup de poeți.
După Baudelaire, care „se situează la răscrucea dintre marele
drum al romantismului, drumul încă secundar al parnasienilor
și cel abia schițat al simbolismului" (p. 250), se va face remarcată
o atenție deosebită dată primei unități din expresia poetică : cu-
vîntul. Dacă pînă atunci în centrul discursului doctrinarilor se
aflau fie emoțiile sau ideile, fie construcția poetică în general,
de data aceasta în centrul se va afla „cuvîntul". Mallarme prin-
tr-o metafizică lirică de mare personalitate, Renă Ghil sau Gus-
tave Kahn prin încercări de mai mică adîncime, s-au oprit asu-
pra cuvîntului cu atenția caracteristică pentru marea mișcare
lansată în 1886 de Moreas și conținînd multe din numele presti-
gioase ale liricii franceze. E vorba, desigur, de simbolism. O doc-
trină literară cu intenții „eliberatoare" va fi mai tîrziu suprarea-
lismul care va lărgi domeniul literaturii la subconștient. Trecînd
de la dogmele „regulilor" clasicilor la retorica romanticilor, de
la exactitatea științifică a naturaliștilor la „arta pentru artă" a
parnasienilor, de la importanța esențială a „cuvîntului" la sim-
boliști, la subconștientul eliberator al suprarealiștilor, avem o
mulțime de criterii prin care s-a diferențiat o perioadă de alta.
Autorul este conștient de acest „eclectism" al criteriilor și va
căuta să reprezinte, în paginile despre Valăry, un model de doc-
trină literară susținută dintr-un punct de vedere filozofic și sis-
tematic. Secțiunea dedicată lui Valery — care ar putea figura
foarte bine ca un studiu independent — este de altfel și o dis-
cuție asupra „principalelor probleme", pentru că în ea se pot în-
tîlni toate chestiunile ridicate de o orientare literară sau alta.
De un deosebit interes documentar, cartea lui Philippe van Thie-
ghem este în același timp și o încercare de structurare a unor
tendințe atît de divergente, printr-o urmărire, uneori mai atentă,
alteori mai puțin, a „mijloacelor de expresie", așa cum o cerea
Valery istoriei literare. Lucrarea tradusă de Alexandru George
este necesară și prin impulsul pe care l-ar putea da, într-un do-
meniu oarecum neglijat, în cercetarea literară autohtonă.
Constantin PRICOP
* Philippe van Thighem, Martie doctrine literare din Franța,
traducere de Alexandru George, Ed. Univers, București, 1972.
9 — Convorbiri literare
(Către) Rosetti, la Iași'
Berlin, 20 aug. 1861
Bună dimineața, multiubită
viță veche. Intrucît este de o
importanță hotărîtoare ca scri-
soarea aceasta să ajungă la
tine, iar tu — ca de obicei —
ai uitat să-mi dai vreo adresă:
scrisoarea îți va fi tr'misă pe
trei căi și în trei ediții (2 co-
pii făcute de Clara).
Mai întîi cîteva vești : abia
la începutul lui noiembrie vin
T. Maiorescu din
acasă. Din cauză că la ultimele
examene de drept am căzut cu
indulgență, ca țiganul la mal,
după ce izbutise să treacă rîul,
spre marea bucurie însă a Eti-
lui meu filozofic, care poate
trăi acum o mult dorită otium
sine dignitate cu traducerea
lui Kant și lectura lui Hegel.
Emilia este aici la Berlin,
locuiește la Kremnitz și du-
cem cu toții, ceea ce-ți dorim
și ție, o, tu, fericitule, cunos-
cuta viață a zeilor. Tata face
încă studii de botanică în Is-
tria, umblînd după rădăcinile
limbii românești.
Acum insă, vechiul meu pri-
eten [...], trebuie să mă căsă-
toresc cu Clara în noiembrie
(^arhiva convorbiri 1 or)
și s-o aduc cu mine la Bucu-
rești. Trebuie ; ea nu poate su-
porta o despărțire de cinci luni
de zile. înțelegi asta.
De aceea este neapărat ne-
cesar din punct de vedere
moral; dar și din punct de
vedere material este mai re-
zonabil. La ce bun să mai fac
alte drumuri la Berlin ? Nevo-
ia cea mare sînt 1.000 de gal-
beni. Am mai vorbit noi des-
pre asta la Paris. Suma te rog
să mi-o procuri tu. Dimitrie
Sturza, care a fost la Berlin,
vărul lui Gheorghe (în cazul ex-
trem Balș) sînt posibilități.
Exploatează-le în numele meu.
Necesitatea de a veni în pa-
trie, achiziționarea unei biblio-
teci, instalarea în patrie, tipă-
rirea unei traduceri a Criticii
lui Kant ș.a.m.d. (însă nu că-
sătorie) sînt tot atîtea pretexte
pentru D. Sturza.
Obligația de a-i înapoia în
4 ani cu 5 sau 6°/o- Garanția
ta solidară — dacă ai mai mult
credit la ei decît mine. Mișcă-1
pe Sturza pe latura de Me-
cena-patriot.
Asta e chestiunea, Rosetti.
E grabnică ; pentru că de ea
atîrnă orice pas însemnat pe
care-1 voi face în viitor. Tata
trebuie înduplecat să aranjeze
o locuință în București, să
transporte mobila — pe scurt,
nunta. Tu vii încoace, bătrîne,
se înțelege, la nunta mea. Tre-
buie să fii cavalerul de onoare
al Clarei ca să ne împletești
cununa vieții și să ne-o bine-
cuvîntezi. Tu ești, de almin-
teri, un mare, dovedit, preot
al umanității.
Vezi tu, Rosetti, nu te am
decît pe tine ; acționează fără
zăbavă și scrie-mi îndată. To-
tul mi se pare atît de solemn,
de parcă m-ar fi copleșit în-
treaga viață.
Titus
Wallstr-7.
București 7/19 Sept. 1862
Domnului Căpreanu, la Paris
59 Rue de Seine (Hotel Wa-
grams)
Frate Căprene,
nu te supăra dacă te îngre-
unez cu o comisiune, nefiind
adresa altuia, trebuie să mă a-
dresez la D-ta. La 24 Iunie
trecut am scris o scrisoare fra-
telui Sergiu cu oricari rugă-
ciuni, cari îmi pare neîmpli-
nite, fiindcă n-am pînă acum
nici un răspuns. Te rog dar pe
D-ta, cunoscîndu-te de foarte
conștiincios.
1)	a lua de la Secretariatul
Facultăței de Drept diploma
de licențiat în drept din 28
Noiemv. 1861 și a mi-o tră-
mite îndată la București în
scrisoare recomandată. De o va
fi luat Sergiu, trămite-mi-o de
la el. Sergiu are și adeverința
de primire ?
2) a te duce îndată la Se-
cretariatul Facultății de Lite-
re, în Sorbona (în curte la
stînga sus) și a plăti vro 2 sau
3 franci, cît va face costul u-
nui (...) cu bani, ce l-am tră-
a r g u m e n
Ciclul scrisorilor selective —
desprinse Uni Epistoiariuin, a
avut in intenția noastră, ca o-
biectiv imediat, filmul studiilor
pariziene, deci corolarul anilor
ae formație spirituala a tinaru-
lui Maiorescu, etapă m c^re mi-
jesc principalele coordonate ale
viitoarei personalități maiores-
ctene.
m fond însemnările zilnice
și Epistolarium-ul prefigurează
activitatea lui Titu Maiorescu in
critica, m jilozofie, m invafa-
țntnt, in avocatură, in parla-
ment, dind prețioase inaicații
asupra pregătirii științifice cure
va sta la baza manijestăriior
teoretice de mai tirziu.
Scrisorile asupra carora ne-am
oprit constituie insă mărturia
unei vocații prioritare in etapa
respectivă, vocația pedagogica.
Înclinații pedagogice — ]ur-
mative — vădise Titus Livius
Maiorescu încă de pe băncile A-
cademiei Theresiane. Dar, a-
celeași înclinații, din ce m ce
mai pronunțate, ies la iveală in
anii studenției la Berlin și Pa-
ris cînd se afirma conferenția-
rul și teoreticianul. Volumul
Emiges phdosopmcne in gemein-
fasshchel bonn are la origine
un asemenea ciclu de prelegeri.
in momentul terminării studi-
ilor și a opțiunii pentru o pro-
fesie, vocația catedrei pune stă-
pintre pe tinărul doctor in fi-
lo-ofie de la Giessen și de două
ori licențiat, in litere și științe
juridice. Au se gmdește nici o
clipă să ramînă și să-și facă un
rost aiurea, dorește să se în-
toarcă in patrie, si obțină o
catedră.
La 1 septembrie 1861 ii scria,
din Viena, tatălui său la
București:	„Nu crede, tată,
că-mi fac ilusiuni asupra stării
mele future. Nu sper decît două
lucruri: a fi profesor și de a
deschide o advocatură (care a-
vea să-i asigure baza de exis-
tență — n.n.)... Fundat pe a-
cest așezămint liniștit și sigur,
mă voi ocupa de științele ce
vor fi de lipsă, nu mi-am fă-
cut niciodată ilusiuni, fiindcă
realitatea imi convine in toate
privințele",
Vorbea astfel un bursier al
Eforiei și fiul unui pionier al
invâțămintului românesc — loan
Maiorescu, deci un cunoscător
al situației reale a invățămintu-
lui din Principate, care iți dă-
dea perfect de bine seama de
ceea ce trebuie făcut pentru
organizarea, dezvoltarea ți mo-
dernizarea școlii românești.
Așa cum in critica literară
T. Maiorescu avea să introducă
criteriul estetic in aprecierea
operei de artă, în știință el ur-
mărea fundamentarea discipli-
nelor de studiu. Ca universitar
ÎȘi va atinge țelul in logică,
mis alaltăieri acelui secreta-
riat spre a-mi elibera echiva-
lența de licențiat în litere. Es-
plică, fă bine, secretarului că
după convențiunea poștală de
la noi și din Austria, trămite-
rile de bani nu pot fi francate
de către espeditor și că prin
urmare am fost silit să-i tră-
mit acei 10 fr. nefrancați,
despăgubindu-1 astfel mai tîr-
ziu prin D-ta. Totodată ai bu-
nătatea și insistă, ca eliberarea
echivalinței să se realizeze cît
mai curînd și să mi se tră-
mită sau de-a dreptul sau prin
D-ta, dacă ai bunătatea a te
îngriji și de această treabă.
3)	a plăti asemenea libraru-
lui Jeune...(?) 3 place Sorbonne,
costul (3 sau 4 fr.) ce-i va fi
dat el tot pentru o trămitere
a mea de bani, esplicîndu-i
asemenea imposibilitatea din
parte-mi de a o franca. Alătur
10 fr. pentru aceste mici plăți
și francarea scrisoarei cu di-
ploma de licențiat în drept.
Iartă, frate Căprene, că-ți a-
trag pe gît aste alergăture,
dar poți fi sigur de orce reci-
procitate din parte-mi.
P-aci nimic nou. Maxim
fără nici un post, eu fără nici
o profesură (catedră n.n.), nu-
mai cu o miserabilă supleanță
la un tribunal. Astă perspec-
tivă se deschide deocamdată
pentru toți junii cari se întorc
de la Paris.
Te salut, frate, pe D-ta și
pe toți, anume pe fratele Sto-
lojan și A. Polysu.
T. Maiorescu
Adresa mea : București, la bi-
serica Amzei
1.	în românește de Geta
RADULESCU—DULGHERII
t final
dar o face ca profesor secun-
dar cînd necesitățile i-o vor
cere, fiind printre altele auto-
rul „Regulelor limbei române
pentru începători", apărute la
Iași in 1864.
La sfârșitul anului 1909, Uni-
versitatea din București sărbă-
torea pe profesorul Titu Maio-
rescu, cu ocazia retragerii Iul
din invățămint. Cu acest prilej
vorbitorul va face elogiul nobilei
misiuni a profesorului, într-o
pagină rară de elocință. Arunca
in joc deopotrivă echilibrul cla-
sic ce-l caracteriza dar și ac-
centul patetic, știința psihologu-
lui și propria experiență la ca-
tedră, comparindu-l pe cel me-
nit să descopere și să cultive
in elevul său viitoarea perso-
nalitate umană cu un temerar
căutător de aur, rostind, tot a-
tunci, memorabilele cuvinte:
„Și ce fericit a fost cel ce vă
vorbește acum, cînd la Trei Ie-
rarhi din Iași a dat de prima
lucrare a școlarului său Ion
Creangă!"
Se petrecea aceasta la un ră-
stimp de 47 de ani de la numi-
rea lui Titu Maiorescu ca pro-
fesor la Colegiul Național din
Iași în decembrie 1862, dată
care marca un început de drum,
dar și atingerea unui ideal con-
secvent cultivat in anii studii-
lor.
Am încheiat acest ciclu cu
două scrisori, către doi prie-
teni.
Scrisoarea către Căpreanu are
un interes documentar și poate
fi considerată ca un postludiu
la perioada studiilor franceze.
Dimpotrivă, luminoasa scrisoa-
re către Theodor Rosetti este
un interludiu.
Intr-o etapă de întrebări ne-
liniștitoare, de opțiuni de ex-
trem interes pentru cariera sa,
in corespondența cu amicul de
aceeași virstă, Titu Maiorescu
este de fiecare dată, oricit de
grave ar fi problemele existen-
ței — ceea ce era : un tinir de
20 de ani, fie că îi împărtășea
gindul unei grabnice căsătorit,
ca in scrisoarea de față, ori
mihnirea pentru opera in care
crezuse : Emiges philosophiche...
ți care acum il nemulțumea
(„din această cauză aș vrea să o
refac și să dau la tipar o a doua
ediție". — scrisoare din 26 sept.
1861).
Cuceritoare prin lealitafe,
spotaneitate, vioiciune ți lipsa
oricărei afectări, corespondența
lui Titu Maiorescu cu Theodor
Rosetti ne avare ca un imn al
prieteniei, aflată la polul total
opus al prieteniei livrești pe
care Titus Livius Maiorescu o
profesa printre colegii săi de la
Theresianum.
Domnica FILIMON
tabla de materii
de
MIRCEA IORGULESCU
ION BĂIEȘU
Publicist industrios și neglijent pînă la trivialitatea conforta-
bilă, scriitor lipsit de o reală conștiință artistică, spirit mobil
și receptiv, capabil să joace orice rol, ignorat și ignorindu-se
el însuși, Ion Băieșu este autorul unor povestiri demne de
tot interesul, precum și al unor încercări dramatice remarcabile prin
viul simț al replicii și instinctul situațiilor încordate.
Primele lui compuneri sînt cu îndreptățire uitate astăzi. Ion
Băieșu a debutat în 1951 cu poezia Ileana tractorista, a primit în
1952 un premiu pentru o alta, Șefa de brigadă, și a publicat patru
cărți de proză, situate la hotarul dintre gazetăria de duzină și lite-
ratura rudimentar didactică, absolut inferioare (Necazuri și bucurii,
1956 ; Cei din urmă, 1959 ; Noaptea cu dragoste, 1962 ; Ooameni cu
simțul humorului. 1962). Deși sînt în afara oricărui in'eres literar,
ultimele două prefigurează întrucîtva trăsăturile de mai tîrziu. In
Noaptea cu dragoste — despre care, zice autorul, eventualii cititori
își vor spune unul altuia „Măi, ia citiți ti voi cartea asta, c-o să
creșteți cu un deget mai mari" — se face elogiul ființelor candide,
propunîndu-se un mod de viață neconvențional. Eroii trăiesc departe
de așezările omenești constituite, de obicei pe șantiere noroioase,
locuiesc în barăci insalubre și parcurg pe jos distanțe imense. O
bucată se cheamă Un suflet de om, reabilitîndu-se de fapt într-un
decor inedit vechile motive ale sentimentalismului literar. In alta,
un băiat abia desprins de mediul rural, Trică — fusese trimis pe
șantier de tovarășul Mitroi care îl văzuse păscînd oile și socotise,
probabil, inferioară această îndeletnicire — e amăgit de un Van-
ghele că Olimpia ar fi una dintre „acelea" ; cum informația mobili-
zatoare este inexactă, Trică alegîndu-se cu o strașnică lecție din par-
tea castei Olimpia, lui Vanghele urmează să i se spună în fa ă :
„Ești un păcătos și un mincinos". Forțat, deseori grosolan, comicul
miniaturilor satirice strînse sub titlul Oameni cu simțul humorului
anunță disponibilitatea autorului pentru surprinderea fondului absurd
al unor împrejurări cotidiene.
O mare faimă au adus lui Ion Băieșu „minunatele povestiri despre
Tanța și Costel" (Iubirea e un lucru foarte mare, 1967), scrise în vede-
rea unui serial comic pentru televiziune. Protagoniștii sînt victime
inocente ale unui mod stereotip de viață, simple marionete trăind prin
adopțiunea de clișee verbale. Depersonalizați prin convenționali-
zare, Tanța și Costel întruchipează mecanic slogane și formule
lingvistice alterate, sugerîndu-se o inautenticitate de fond prin
excesul de autenticitate formală. Schema generală este cea mai simplă
cu putință, începîndu-se cu constituirea cuplului (cei doi se întîl-
nesc „în gară la Medgidia" și hotărăsc pe loc să se căsătorească)
și sfîrșind cu episoadele caracteristice (nunta, disensiunile conju-
gale tipice, adulterul paralel, nașterea primului copil). Existența
personajelor e țintuită în fraze șablon și locuri comune. Autorul nu
știe însă cînd trebuie să se oprească și nici nu posedă stilul supe-
rior al lui Caragiale; diluate, nu o singură dată frizînd vulgari-
tatea. „minunatele povestiri" sînt. totuși, printre putinele scrieri
satirice din ultimele trei decenii care nu intră în primitoarea cate-
gorie a improvizațiilor insipide.
Cu adevărat original este însă Ion Băieșu în povestirile din
volumul Sufereau împreună (1966. ediția a III-a revizuită grama-
tical 1971). Compasiunea, tonul binevoitor și fals umil au dispărut,
fiind înlocuite prin observarea sarcastică tinzînd spre impersona-
litatea naturalistă. Se păstrează însă atracția pentru făpturile ino-
cente și fragile, iar fondul îl reprezintă același sentimentalism de
altădată, deghizat sub aparența de incisivitate rezultată din stilul
gîfîit și informativ, de jurnal cinematografic, proces-verbal sau con-
semnare de fapt divers : „In comuna Basova, treirișul începu exact
la 1 august, data fiind stabilită de către Sfatul Popular. In dimi-
neața acelei zile, Pisică, președintele Sfatului, bătu pe la uși și pe
la porți și chemă oamenii să iasă la arie"... In aceeași manieră
telegrafică se dau relații despre personaje, „împlinind douăzeci și
opt de ani, Genica consideră că a venit momentul să decidă dacă
va continua să trăiască la fel ca pînă atunci, sau să se sinucidă".
Ceea ce se reține în primul rînd este dinamismul violent al situa-
țiilor, unicul principiu de existență fiind mișcarea accelerată nebu-
nește. Curios e ca eroii lui Băieșu au totuși nostalgia scnimbarii :
„Sînt îngrozitor de indiferentă. Toți oamenii trăiesc tot felul de întîm-
plări, la toți li se întîmplă cîte ceva zilnic sau aproape, numai mie
nu. De ce ? Cine m-a pedepsit și pentru ce ?" suteră aeci de oosesia
ritmului. „Deși am avut și momente în care timpul a curs pentru
mine foarte repede, atunci, în perioada în care traiam aproape com-
plet izolat, mă obseda faptul că timpul care măsoară existența mea
e leneș și apatic, simțeam din ce în ce mai mult nevoia sa-1 stă-
pînesc, să am puterea ca, atunci cînd vreau eu, să-l biciuiesc și să-l
obl.g să meargă mai iute. Nu mai aveam răbdare să aștept, să tră-
iesc într-un ritm normal, nu mai aveam de ce să trăiesc normal"
— mărturisește un personaj. Este o lume nervoasă, febrilă și super-
ficială, evenimentele se succed așa de rapid încît nici nu mai pot
fi trăite, izoind oamenii ca un torent năucitor. Genica fusese căsă-
torită de două ori, se plînge totuși că „nu i se întîmplă nimic deo-
sebit”, cunoaște pe Benone și acesta îi propune aproape instantaneu
un nou mariaj, pe care ea îl acceptă cu o bizară lipsă de partici-
pare. Cererea în căsătorie este neverosimilă prin iuțeala enunțului :
„Caut o ființă cu care să mă căsătoresc, mărturisi el. Sînt extrem de
sincer cînd îți spun acest lucru, eu nu umblu cu cioaca, nu sint un
găinar. Lucrez la țară, sînt tehnician veterinar și am un salariu bun.
Deși nu sînt prea grăbit, doresc totuși să mă însor pînă la sfîrșitul
anului. Vrei să ne cunoaștem și să vedem ce iese din afacerea asta ?“
Impresia de energie este însă falsă, fiindcă viteza este aici un indi-
ciu de inconsisten.ă. Agitația demențială maschează vidul interior,
expeditivii eroi din povestirile lui băieșu frapează prin lipsa totală
de conținut sufie.eoc ; nerăbdarea, goana luroată, febra schimbă-
rilor sînt forme ale reducției și ale uniformități de reacție. Totul
se petrece brusc; „Din ziua aceea, Benone deveni brusc un alt om.
Renun.înd la alcool și fiind obligat să-și cheltuie altfel energia,
el începu să muncească. De unde pînă atunci animalele gospodâ.iei
nu se bucurau ae o prea mare aten.ie dm partea lui. ca tehnician
veterinar, după această întîmplare situația se schimbă fundamental,
spre uimirea înt.egului sat. Începu imediat vaccinarea tuturor ani-
malelor și păsărilor, controlul în fiecare zi la grajduri, organiză
cursuri de pregăure cu îngrijitorii. Renunță la fotbal și începu sa
citească romane (ceea ce pînă atunci nu făcuse mciodată) și să
asculte muzică simfonică la radio. Cîștiga bine, economisea banii și
cumpără mobilă și un covor". După un an de viață așezată, „sat.s-
făcut că a dat dovadă de o voin,ă neobișnuită", benone se îmbată
„cumplit", din care pricină neglijează să injecteze niște oi. Animalele
mor și Benone este pasibil de pedeapsă, „prima nenorocire din viața
lui". Căci oprirea echivalează cu descoperirea capacității de suferință,
este o dramă, avînd ca unic efect revelația eticului : Benone „trăise,
cu alte cuvinte, fără să știe ce e răul și ce e binele, fără să adere
conștient la nici unul dintre aceste tărîmuri, printre care el cursese
ca o apă înceată și tulbure".
10 — Convorbiri literaro
scriitori uitați
octav șuluțiu
In iarna anului 1949 se stingea din viață unul dintre cei mai
onești cronicari literari ai perioadei interbelice. De atunci
și pînă astăzi s-au scris prea puține lucruri despre Octav
Șuluțiu, rar de tot, cîte o mică referință îl scotea din um-
brele tăcerii. P. Constantinescu scria aproximativ patru cronici
literare pe lună la Vremea și un articol de idei generale, Per-
pessicius înregistra cu simpatie și eleganță aparițiile editoriale.
Cu toate acestea dacă s-ar cerceta revistele vremii s-ar constata
că Oct. Șuluțiu a semnat cele mai numeroase cronici literare în
perioada anilor 1930—1945. Destinul vitreg nu i-a acordat posibi-
litatea să-și desăvîrșească fizionomia literarâ, în ciuda febrilei
sale activități.
După debutul din paginile unei cunoscute reviste școlare
bucureștene a început să scrie proză. Era pe vremea cînd la
Brad apărea revista Abecedar și cînd viitorul critic pregătea vo-
lumul Jucării pentru oameni mari. Așa-1 anunța, în 1934, revista
Familia din Oradea. Mici compoziții, jucării stilistice, rafinate,
încărcate de alegorii și imagini, erau aceste scurte proze. Din-
tr-un prea riguros scrupul artistic ideea tipăririi volumului a fost
abandonată.
Ambigen este primul roman al autorului. Apărut mai întîi
în coloanele Vremii, în anul 1934, apoi în volum în anul urmă-
tor, romanul era de o factură ciudată la acea dată și a scanda-
lizat o anume presă literară și îndeosebi opinia autorităților di-
dactice din ierarhia superioară, care au cerut interdicția cărții.
Oct. Șuluțiu și-a apărat cu mult curaj creația, scriind postfața
intitulată Paragraf pentru o eventuală istorie a gîndirii româ-
nești, admirabil eseu de disociere a valorilor.
Roman confesional, preocupat de analiza psihologică a unui
erou abulic, lipsit de inițiativă în materie de stări erotice, Ambi-
gen devine într-adevăr un caz literar. Incapacitatea lui volițio-
nală și structura androgină au fost observate de critica literară a
timpului. VI. Streinu numește eroul o „pocitanie morală" iar
Ș. Cioculcscu este de părere că finalul scandalos a fost intenționat
ales, pentru plăcerea de-a revolta. E. Lovinescu i-a tăgăduit efi-
cacitatea artistică iar experiențele erotice ale personajului le-a
considerat „întristătoare". In esență Ambigen este o carte amară,
tristă, un destin nefericit al durerii acute, un univers în conti-
nuă destrămare.
Tot unui experiment literar își datorează existența și roma-
nul Mintuire (1943), primul dintr-un ciclu ce a fost întrerupt din
cauza decesului scriitorului. Roman cerebral și de atmosferă în
același timp, tehnica polițistă se îmbină cu analiza stărilor psi-
hice dar toate aceste converg înspre direcția demonstrării unei
teze: justificarea aventurii gratuite a spiritului. O monografie
despre Brașov, cu reale calități de evocare a evenimentului trăit,
a scris de asemenea Octav Șuluțiu. Mai multe poezii, compoziții
intelectuale, cu reminiscențe livrești, lipsite de căldură emoțio-
nală, a tipărit prin reviste, îndeosebi în Claviaturi din Brașov.
Latura trainică a activității lui Oct. Șuluțiu o constituie cro-
nica literară de la Herald, Reporter, Azi, Familia, România lite-
rară, Gîndirea, Revista fundațiilor, comentarea fenomenului li-
terar francez în paginile României literare (direcția : L. Rebrea-
nu) și ale Vremii. Spirit lucid și cu bogată informație, îndeosebi fran-
ceză, neatent la prietenii de club literar, obiectiv chiar pînă la
exagerare, Oct. Șuluțiu devine un temut cronicar și polemist li-
terar, simpatizat pe ascuns chiar de dușmani, pentru sinceritatea
opiniei. Ideile joacă un rol hotărîtor în constituirea cronicii, au-
torul manifestă mereu tendința de a explica originile fenomenu-
lui literar și artistic, de a-1 integra în orientarea generală națio-
,nală și în perspectiva universalității. Criticul are un stil nervos,
ton justițiar, se supără atunci cînd un scriitor de talent ratează
o carte, dar participă cu însuflețire la bucuriile realizării artis-
tice. Oct. Șuluțiu este un cronicar temperamental, se definește în
raport cu opera analizată, verbul lui izbucnește năvalnic, deși de
multe ori depune eforturi pentru a-și domina pasiunile dezlăn-
țuite. Convingerile estetice le exprimă limpede, fără menajamen-
te politicoase, manevrînd un stil oral, de unde o serie de
vehemențe, care amuză, neglijențe iertate de cititor pentru au-
tentica lor sinceritate. Meritele cronicarului sînt multiple. A pro-
movat poeți și prozatori, i-a impus publicului prin autoritatea Iui
profesională, a purtat înverșunate polemici. Nu crede în idolii
creați de epocă, dărâmă gloriile false și miturile literare intere-
sat întreținute. Lui Gala Galaction îi impută slăbiciunea de a
se lăsa furat de înțelepciunea predicii etice în dauna valorii ar-
tistice, nu credea în virtuțile de romancier ale lui N. D. Cocea,
demască literatura industrioasă a lui Damian Stănoiu. București
de Mircea Damian îi pare o carte lipsită de semnificații meta-
fizice și propune ca Arghezi să scrie o asemenea evocare. Lui
E. Lovinescu îi reproșează că a falsificat psihologia poetului na-
țional în Bălăuca, literatura lui I Teodoreanu este considerată
artificială din cauza abundenței nejustificate a lirismului, ficțiu-
nea lui C. Stere o suspectează, iar într-o vreme, cînd critica
noastră literară ezita să-și spună cuvîntul despre Gorila lui
L. Rebreanu, Oct. Șuluțiu își mărturisește franc decepția.
S-ar părea că Oct. Șuluțiu observă doar aspectele negative
ale unei opere literare, pe care le exagerează cu pasiunea detec-
tivului ingenios. Nimic mai fals decît această afirmație care s-a
făcut. Nenumărate sînt cărțile care s-au învrednicit de adeziunea
deplină a criticului. Scrie cele mai substanțiale cronici despre
N. lorga (idolul preferat al autorului), T. Arghezi, Ion Barbu.
Lucian Blaga, Ion Minulescu, Matei I. Caragiale, G. Bacovia, Li-
viu Rebreanu, E Lovinescu, Mircea Eliade, G. Călinescu, M. Be-
niuc.
Romancier intelectual, de o rafinată conștiință artistică, un
fin analist al stărilor sufletești, lucide sau absconse, un experi-
mentator curajos al formulelor epice îndrăznețe, Octav Șuluțiu
rămîne pentru noi pertinentul cronicar literar din Pe margini
de cărți, de o exemplară ținută profesională. Acesta este sem-
nalul lecției etice a lui Oct. Șuluțiu.
Nae ANTONESCU
ANTON MOISIN — Băicoi —
Prahova. Stampele dv. denotă sen-
sibilitate și simț al poeziei; cea
mai reușită ni se pare a fi „încă
o dată...". Dintre poemele in pro-
ză „Naufragiul" (o interesantă pa-
rabolă) și „In sunetul flautului" (in
care o muzică anume e urmărită
ca o fata morgana) ar fi avut mult
de ciștigat dacă afi fi fost mai a-
tent la stil. Vă așteptăm, încă.
GHEORGHE CIOAGA — Bg.
Cărbune ști — Gorj. Apreciabilă in-
tenția dv. Numai intenția.
ANONIM — Iași. Frumoase cele
două strofe intitulate „Renunțare".
Mai trimiteți-ne.
VALENTINA DUMBRAVA — Ti-
mișoara. Ne cereți lămuriri asupra
unor chestiuni teoretice privind
poezia actuală. In cadrul acestei
rubrici nu putem să vă răspundem
detaliat, cu destule argumente. Fa-
cem doar cîteva precizări:
1,	In lista preferințelor dv. nu
figurează numai mari poeți ;
2.	Valoarea jn sine a poeziei nu
se stabilește in funcție de respec-
tarea sau nerespectarea punctua-
ției ; in poezie, relațiile dintre cu-
vinte sînt altele; uneori, respec-
tarea strictă a regulilor de punctu-
ație nu face decit să-i bareze citi-
torului calea spre sensurile multi-
ple ; că există și focuri de artifi-
cii, nu negăm; dar dacă vă place
poezia, veți ajunge și singură la va-
lorile autentice.
3. Există, intr-adevăr, versuri in-
teligibile chiar de la prima lectură;
dar asta nu înseamnă că față de
tot ce nu înțelegeți imediat trebuie
să vă îndepărtați; nu tot ce ni se
dezvăluie este profund — și nu
tot ce intîrzie a ni se dezvălui este
lipsit de profunzime
MIHAI CERTEȘ — Iași. Aștep-
tăm versuri. Dar. vă rugăm : dacă
nu le dactilografiați, măcar tran-
scrieți-le in așa fel îneît să poată
fi citite.
D. RAICU — Adincata — Sucea-
va. Adresați-vă unei reviste pentru
copii.
T. DUMITRU — București. Exis-
tă o categorie de oameni care
cred că și ei ar putea. Dv. faceți
parte din subdiviziunea cei care
cred că ar putea să fie poeți.
CORNEL BRAHAȘ — Sibiu. A-
veți real talent. încercați să faceți
ordine în gindurile dv. Și nu ui-
tați că scrisul împarte lumină.
VASILE DANILOV — Iași. Ne
pare rău, dar nu vă putem satis-
face doleanța; nu sintem birou de
publicitate.
GRIGORE PREDU — Craiova.
Poate vom selecta, cîndva, pentru
o pagină de umor, cîteva din ver-
surile dv.
G. NIȚA — Mangalia. Ne-ați
trimis 125 de pagini de poezie,
scrise mărunt, de mină. Vă cerem
răgaz. Deci, veți primi răspuns în-
tr-unul din numerele viitoare ale
revistei.
loanid ROMANESC L
ÎNTOARCEREA PROZATORU-
LUI RISIPITOR. Salutăm reve-
nirea lui Fănuș Neagu la ghi-
șeul Poștei redacționale. Rar a-
tîta bucurie a cuvîntului cîtă poate
pune acest scriitor în pilulele sale de
răspuns. De-am fi editori, le-am a-
duna imediat în prima carte de acest
gen din lume : râspunsuri-la-poșta-
redacției. Succesul e cert, și cui nu
e convins îi cităm doar răspunsul
dat unei tinere începătoare : „Duci în
miini apă luminată de legănarea le-
bedelor. Nu dispera". • ILUZII ȘI
ÎNTREBĂRI. Adrian Păunescu poate
fi chiar invidios pe interviurile pe
care le publică, aproape regulat, N.
Prelipceanu în Tribuna. Discreția in-
terviatorului, adecvarea sa la inter-
locutor, eleganța întrebărilor și a re-
marcilor sunt tot atîtea motive de- a-1
felicita pe poetul Iluziilor, • PAN-
ATENEU. In ultima vreme, frumoasa
revistă Ateneu parcă nu și-ar mai în-
căpea în piele : o găsim în Argeș, o
găsim în Tribuna... • VIANU. Se-
colul 20 aduce un vast omagiu lui
Tudor Vianu. Deschis de o emot
nantă evocare, în cel mai clasio spirit,
semnată de Eugen lonescu, și intitu-
lată „Un spirit clasic" grupajul con-
ține pe lîngâ inedite ale sărbători-
tului, studii și comentarii semnate de
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Edgar Pa-
pu. Al. Dima, Matei Călinescu ș.a.
• O PROZATOARE ZGLOBIE. Tot
prin Secolul 20 facem cunoștință cu
un fel de Salinger feminin, Joyce Ca-
rol Oates, prezentată de Mircea Ivă-
nescu. • MATEIU DI LAMPEDUSA.
Cîteva zeci de pagini mai încolo, re-
găsim sonoritățile mateine în limba
lui Lampedusa. Florian Potra și_ Bru-
no Arcurio vor dovedi Italiei că dic-
tonul timeo hominem uniuș libri are,
după secole, tîlcuri nebănuite, • PO-
VEȘTI ȘI „MORALISM". Foarte uti-
lă și bine făcută ancheta despre Car-
tea de povești începută, în Luceafă-
rul, de Gabriela Melinescu și conti-
nuată de Sânziana Pop. Răspunsurile
criticilor sunt edificatoare, ale auto-
rilor promițătoare, ale _ librarilor a-
larmante, iar cîteva răspunsuri ale
copiilor sunt pur și simplu delicioase
în adînca — și deci naiva — lor filo-
sofie. Ioana Mazilu (10 ani) declară:
.Eu citesc numai despre lucrurile ca-
re nu există. Despre lucrurile care e-
zistâ, prefer să-mi imaginez". In ace-
eași anchetă, un delectabil răspuns
mcnolog, amintind Emile al lui Rous-
seau, oferă Georgeta Horodinca. Ne-a
deranjat totuși confuzia (lapsus?) unui
euvînt, confuzie pe care din păcate
am întîlnit-o și în alte părți. Spune
G H. : ....Inventez eu însumi po-
vești ad-hoc, care, în ciuda scopu
moralist foarte bine definit etc.". Mo-
ralist, ca substantiv, înseamnă doc-
tor în firi, cercetător al caracterelor
și comportamentelor umane. Ca ad-
jectiv, tot ceea ce este efectuat din
acest unghi, al cunoașterii omului
moral, al omului ca structură sufle-
tească, psihică. „Mora]izant“ (cuvintul
pe care trebuia să-l folosească G.H.)
e cu totul altceva : ceea ce are ca
scop inculcarea unei morale, a u
învățămînt; sensul e educativ-didac-
tic. • DOUA OPINII. De semnalat
procedura revistei Cronica (43 1972),
în care despre aceeași carte sunt pu-
blicate alături două recenzii, apar-
ținînd la doi autori diferiți. Și citi-
torul și cartea ies cîștigați din aceas-
tă confruntare. Ideea merită aplicată
din cînd în cînd și-n critica litera’-
• CINE SUNT TMPRICINAȚII ? In-
tt-un articol din Luceafărul (Exigen-
ța criticii), Dan Cristea face cîteva
afirmații mal mult decît discutabile
cu atît mai cețoase cu cît nu sunt
sprijinite pe exemple. Cităm ; „Criti-
ca trece printr-o ciudată polariza-
re de opinii (în paranteză fie zis :
critica nu poate trece printr-o «po-
larizare» ; cel mult printr-o epocă
de... etc., n.n.) : o carte este «albă»
ori «neagră», întîmpinată cu un cor
de elogii sau cu unul de negări". Așa
să fie ? Să vedem : Marian Popa a
avut și elogii și negări. I. Bandrabu
a avut și elogii și negări. Rodica
Sfințescu, elogii și negări. Vlad So-
rianu, elogii și negări. Sorescu, elo-
gii și negări. Nichita Stănescu, elo-
gii și negări. Și mai sunt. La cine
s-o fi gîndit D. C., și de ce ? Apoi :
„Migrația criticilor din pagină în pa-
gină de publicație (aici autorul
'rut să spună : din publicație în pu-
blicație, n.n.), pune sub semnul în-
trebării și trăinicia colaborării, și a-
fectivitatea ei, și resorturile comu-
ne de principii. Răspîndirea semnătu-
rilor prin reviste e o altă cauză de
indiferențiere". Bizar, foarte bizar.
Dacă N. Manolescu publică și-n Ar-
geș și-n Vatra și-n Rom, lit„ nu-1
mai recunoaștem ? Faptul că revistele
sunt deschise criticilor de oriunde e
deplorabil ? N-am spune. Și apoi, nici
nu este chiar așa. Niște atașări ta-
cite există. Tribuna are criticii ei,
Luceafărul pe ai săi etc., iar circu-
lația numelor e și un semn de va-
loare și unul de cordialitate litera-
ră. Ce ar fi ca X să nu poată pu-
blica în revista Y pentru că „nu-i
de-al lor" ? Cît privește „afectivi-
tatea colaborării", e ceva care ne sca-
pă în această formulare. Un critic
poate sâ fie îndrăgostit de conduce-
rea revistei căreia-i trimite un eseu, sau
poate să nu fie. Asta n-are-a face
nici cu valoarea revistei, nici cu va-
loarea eseului (recte : a criticului).
• TRADUCERI. Două traduceri mai
mult decît corecte din Theophile Gau-
tier (în special Arta) publică în Cro-
nica, nr. cit., N. I. Pintilie. Totuși,
scăpări ca : „Jos ritmica comodă" sau
„Comori sărmane de-neîntâri/ Cădeți
din cîrca (!) vieții mele", umbresc.
• UN CRITIC. Semnalăm acuratețea
și limpezimea cronicilor literare sem-
nate cu regularitate de Constantin
Hârlav în Echinox. Ele anunță, unele
chiar dovedesc, un critic care în cu-
rînd nu va mai fi „în formare".
• NEASEMUITUL, NEIZBUTITUL
ARTICOL. Un articol de o tulbură-
toare platitudine (eufemism), cu to-
tul strident In contextul revistei, ne-a
fost dat să citim în Tribuna (42/1972).
El se intitulează D. D. Pătrășcanu, șl
e mult mai comic, prin cuceritoarele
sale truisme, decît oricare din
din schițele acestuia. Să spicuim. Cum
citim prozele lui D.D.P. ? „Le citim
mereu cu^ emoție". Ce dezvăluie ele?
„Dezvăluie vicii ale societății româ-
nești". De satirizat, satirizează ? „Sa-
tirizează birocratismul, superficiali-
tatea, egoismul". Animale sunt ? „In-
tîlnim o bogată faună care mane-
vrează prin demagogie". Cum este
„tratarea diferențiată a masei de ale-
gători în aceste schițe ale lui D.D.P."?
„Interesantă șl inedită". Dacă e inte-
resantă, e păcat că autorul n-a reu-
șit s-o publice. Mai cităm : „Un loc
aparte îl ocupă țăranul sărac". „Pă-
trășcanu se dovedește un subtil ana-
list al structurii omenești".
ODISEU
dicționar
de
pseudonime
întocmit de Gh. CATANĂ
CARAION ION — numele literar al
poetului Stelian Diaconescu (n. 24
mai 1923 in comuna Rușavăț—Buzău).
După absolvirea liceului „B. P. Haș-
deu" din Buzău s-a înscris la Fa-
cultatea de litere și filosofie din
București. A debutat în anul 1943 în
revista „Universul literar". In 1947 a
editat revista în cinci limbi — A
gora. A fost redactor la „Timpul",
„Ecoul", „Lumea", „Scînteia tineretu-
lui" și „România literară". Colaborea-
ză la majoritatea publicațiilor lite-
rare, fiind și un fecund traducător din
Baudelaire, Valery, Whitman, Sandburg
etc. In anul 1968 a fost distins cu
premiul pentru traduceri al Uniunii
Scriitorilor.
Bibliografie : Panopticum (1943),
Omul profilat pe cer (1945), Cînte-
ce negre (1947), Eseu (1966), Dimi-
neața nimănui (1967), Necunoscutul
ferestrelor (1969), Cîrtița și aproa-
pele (1970), Masa tăcerii (Simpozion
de metafore la Brâncuși — antolo-
gie, 1970), Cimitirul din stele
(1971), Selene și pan (poeme, 1971),
Cinci poeți romanzî (1972, tradu-
ceri).
CAION - numele literar al lui
Constantin A. lonescu (m. 1918). S-a
făcut cunoscut mai ales prin acuza-
ția de plagiat adusă lui I. L. Caragia-
le in legătură cu drama Năpasta („O-
riginalitatea dlui Caragiale. Două
plagiate". 1902. Pledoaria în apăra-
rea lui Caragiale, la proces, a fost
ținută de Delavrancea). Caion a înfi-
ințat revista „Românul literar" (1904-
1912), a făcut un număr de traduceri
și a publicat o serie de povestiri și
articole de critică literară de mică im-
portanță.
CALEDONIU OVID — pseudonimul
poetului loan Georgescu, n. 20 mar-
tie 1914 în București. A debutat în
anul 1933 cu versuri in revista „Ră-
boj". A mai colaborat la revistele :
Frize, Litere, Pegas, Vremea, Gîndirea
etc. In 1937 i-a apărut volumul de
versuri Endymion.
CALOVIA ION — numele literar al
scriitorului Ion Marinescu — n. 14
octombrie 1919 la Călărași — m.
1971. Absolvent al Conservatorului de
artă dramatică din București, a
debutat în literatură în 1937.
Bibliografie : Moș Gerilă (1956),
Tombucula (1957), Cocostîrcul gal-
ben (1958), Intîmplări de peste zi
(1963), Cîntecul dimineții (1965),
Drumul primăverii (1966).
CANDREA, ION AUREL - numele
literar al profesorului universitar de
dialectologie și folclor romanic la
Universitatea din București — A.
Hecht (n. 9 noiembrie 1882 la Bucu-
rești - m. 1950). Primele lucrări
le-a semnat Candrea-Hecht (vezi Al.
Rosetti - Cartea albă). Intre altele
a editat Psaltirea Scheiană compara-
tă cu celelalte psaltiri din sec XVI—
XVII, traduse din slavonește (1916),
jartea lingvistică a Dicționarului ei.
ciclooedic ilustrat „Cartea româneas-
că" (1931), iar împreună cu O. Den
sușeanu și Th. Speranția a editai
cuiegerea Graiul nostru.
11 —Convorbiri literare
în traducerea lui Al. Cerna-Radulescu
Dușmanul
Mi-au fost toți anii tineri furtună-ntunecată,
Doar la răstimpuri rare scăldată in lumină ;
De fulger și de ploaie grădina-mi stă stricată
Și roadă pirguită mi-a mai rămas puțină.
Ajuns acum în toamna gîndirii, îmi e dat
Să string iar cu lopata, să netezesc din greblă
Ogoarele-necate, în care s-au crăpat
Gropi mari ca de morminte, și să le-adun în
steblâ.
Dar florile rîvnite-n visarea mea adincâ
Vor mai găsi în huma spălată ca un prund
Izvoarele de taină ce-n vlaga lor răspund ?
Vai I Timpul, care viața ne-o sfarmă și mănîncă,
Dușman rozînd in inimi, din umbră, ne-ncetat,
își ia puteri și crește din sîngele-mi vărsat I
Sus, peste lacuri, peste oceanul nesupus
Și peste văi și codri, și peste munți și nori,
De ceruri mai departe, și dincolo de sori,
Și de hotarul bolții cu stele mult mai sus,
O, duh al meu I acolo te miști cu semeție,
Și, cum înotătorul se joacă-n valuri largi,
Și tu nemărginirea în brazde-adînci o spargi,
Cuprins de o nespusă și aprigă beție.
Tu saltă peste-aceste miasme veninoase,
Purificâ-te-n scalda înaltului azur
Și, ca un must de taină, dumnezeiesc și pur,
Bea focul care arde in spații luminoase.
Inlăturînd povara de griji și supărări
Căzute pe cețoasa durată omenească,
II fericesc pe insul ce poate să-și urnească
Puternicile aripi spre mai senine zări I
Pe cel care-și aruncă gîndirea către soare,
Asemeni ciocirliei, în dezlegat avint,
-Plutind deasupra vieții, ascultă vastul cînt
Din flori și din făptura cea necuvintătoare I
Mi-e dor de amintirea
Mi-e dor de amintirea acelor vremuri vechi
Cînd zmălțuiri din Soare cădeau peste perechi.
Făr* de minciuni ori spaime, și omul și femeia
Se îndemnau sâ soarbă plăceri, prin anii-aceia,
Iar cerul, dezmierdîndu-i pe umeri cu iubire,
Vărsa potop de vlagă în nobila lor fire.
Cybela, dăruită pe-atunci cu multă roadă,
Nu-și socotea copiii pedeapsă și corvoadă,
Ci, semănînd lupoaicei miloase-ndeaproape,
Din țîțele ei negre, o lume sta s-adape.
Bărbatul, dîrz și vrednic, putea să se mindrească
Știindu-se uns rege-n splendoarea pămîntească,
Peste gustoasa poamă, neprihănită, pură,
A cărei carne tare cerșește mușcătură I
Dar astăzi, cînd poetul încearcă a pătrunde
Această măreție dinții, acolo unde
Mai vezi femei și oameni in goliciunea lor,
In suflet o să simtă întunecat fior,
Privind înfățișarea de spaimă și de groază.
O, monștri care-n lacrimi veșmiptul își visează !
O, stirpituri și busturi doar măștilor ursite I
O, trupuri pintecoase, molatice, sucite,
Pe care zeul poftei, tăcut neindurat,
In scutece de bronzuri, de mici, v-a înfășat !
Femei cu chipul palid ca stinsa luminare,
Hrănite în orgie, sleite-n desfrinare,
Fecioare căror maica v-a dăruit pe buze
Păcate moștenite, sluțenii de lehuze I
Avem, de bună seamă, noi, rasele stricate,
Podoabe ce-n vechime nicicind n-au fost aflate :
Obraji mincați de buba din suflete bolnave
Și fețe ofilite cu frumuseți trindave ;
Dar toată-nchipuirea aceasta prea tirzie
Nu poate să oprească sărmana seminție
S-aducă tinereții prinosul ei smerit,
— Doar tinereții sfinte, cu gînd neprihănit
Și cu priviri senine ca apa din izvor,
Ce trece fără grijă și-aruncă tuturor,
Cu dărnicii de păsări, de floare și de vînt,
Căldura ei, parfumul și dulcele ei cînt I
Podoabele
Iubita era goală și, vrînd pe plac să-mi fie,
Podoabe sunătoare păstrase drept armure,
A căror strâlucire-i dădea o măreție
Cum doar în zi de praznic au roabele maure.
Zvîrlind în joc un clinchet viu, batjocoritor,
Această lume-nchisă-n metal și pietre rare
In vraja ei mă prinde și-nverșunat ador
A cîntului și razei slăvită-mpreunare
întinsă între perne și roabă desfătării,
Ea surîdea-ncîntată iubirii mele-adînci
Și calme, cum e unda odihnitoare-a mării,
Ce se-nălța spre dinsa, ca spre un țărm de stinci
Țintise ochi de tigru supus asupra mea
Și încerca, pierdută în visuri, alte poze ;
Candoarea și desfrîul în sine le unea,
Punînd un spor de farmec pe noi metamorfoze.
Piciorul ei, și brațul, și coapsa-mbietoare
Pluteau, lucind de miruri în valuri argintii,
Pe
Iar
Ca
Să
sub privirea-mi blîndă și-atoatevăzătoare ;
pîntecul și sinii, ciorchinii mei din vii,
îngerii pierzării, țeseau ispite-n jur,
tulbure odihna ce sufletu-mi găsise
Și să-l coboare iarăși din piscul nalt și pur,
Pe care, singuratic, sta scuturat de vise.
Vedeam înfiripată o ființă nelumească
Din șalele zeiței și bustul de băiat,
Lăsînd sub tors doar șoldul rotund să se-mpli-
nească.
Superb era și fardul pe chipul brun, roșcat !
Stingindu-se și lampa in cameră ușor,
Cum mai scotea căminul
De fiecare dată suspinu-i
Vărsa potop de singe
în
stinghere raze pale,
arzător
ambra pielii sale I
Balconul
Stăpîna mea și maica
Tu, bucuria vieții ! tu,
aducerii aminte,
ținta rugii mele I
Să nu uiți dezmierdarea domoală și fierbinte,
Nici tihna casei, dulce, nici vraja de sub stele,
Stăpîna mea și maica aducerii aminte I
In seri iluminate-n văpaia din cărbune,
Ori, pe balcon, umbrite de-nsîngerat apus.
Aveai și sinul gingaș ! și gîndurile bune !
Nepieritoare lucruri de-atîtea ori ne-am spus
In seri iluminate-n văpaia din cărbune.
Ce soare plin de farmec la pragul serii calde I
Ce inimi fremătînde I ce spații nesfîrșite I
Simțeam, plecat asupră-ți, cum vine sâ mă scalde
Parfumul tău din singe, regină-ntre iubite.
Ce soare plin de farmec la pragul serii calde I
Creștea ca un zăbranic a nopții grea fantasmă.
Ca să-ți ghicesc privirea, spărgeam cu ochii
bezna
Și-ți beam din răsuflare otravă și mireasmă I
In miinile-mi de frate îți adormisem glezna.
Creștea ca un zăbranic a nopții grea fantasmă,
îmi amintesc de-a pururi de clipa fericită,
Trecutu-mi văd venindu-ți in poală, să se culce.
Căci unde am să caut ispita lenevită,
Decît in trupu-ți fraged, in inima ta dulce ?
îmi amintesc de-a pururi de clipa fericită.
Aceste jurăminte, arome, sărutări
Vor mai renaște ele din tainica viitoare,
Cum soarele se-nalță mereu spre alte zări,
întinerit în scalda adîncului de mare ?
— O, stinse jurăminte I arome I sărutări I
Părul
O păr, in moi șuvițe pe umeri revărsat !
O bucle minunate I lincezitor parfum I
Extaz I Spre-a umple iarăși alcovul inserat
Cu amintiri ce-n plete, dormind, s-au înfășat,
In vînt, ca pe-o batistă, le-oi scutura acum !
Și Asii moleșite, și Africi arzătoare,
O-ntreagă lume stinsă îmi pare-a fremăta
In negrele-ți desișuri, pădure-aromitoare I
Știu alții să plutească pe-a melodiei boare,
Ci eu înot, iubito, doar in mireasma ta.
Voi merge unde vlaga din oameni și copaci,
Sub arșița din zodii, se moaie și se sparge ;
Fii unda mea, cosiță, din hău să mă desfaci I
In tine, vastă mare de abanos, îmbraci
Vrăjitul vis de pînze, de visle și catarge :
Un port fierbînd de larmă, unde voi bea din plin
Parfum, culoare, sunet, ce în șuvoaie curg ;
Unde, plutind pe aur, corăbiile vin
Și brațe-ntind spre slava din cerul cristalin,
în care pururi cîntă văpăi fără amurg.
Las fruntea mea-nsetată adine sâ se coboare
in neagra mare, unde o alta-i ferecatâ ;
Iar mintea-mi, dezmierdatâ in valuri de râcoare,
Va ști sâ regăseascâ și lenea roditoare,
Și legănatul veșnic in tihna-mbălsâmată.
Păr vînăt, cort de neguri, prin tine ne-ncetat
Asupra mea azurul înaltei bolți se varsă ;
La țărmul buclei tale, pufos și ondulat,
Mă-mbată și mă arde miros amestecat
De unt din nuci de cocos, de mosc și smoală arsă.
De-a pururea, iubito, cu miinele-mi ușoare,
Rubin, safir și perle am să-ți așez in plete,
Să nu rămii la doru-mi neînțelegătoare I
Nu ești tu oază unde visez, potir din care
Gust vinul amintirii și-l sorb pe îndelete ?
literatura lumii
CONVORBIRI LITERARE
revista bilunara de literatura editata de Uniunea Scriitorilor din Republica
Redactor sef : CORNELIU ȘTEFANACHE
Socialista România
Redacția e I