।
20
30 oct. 1972
Proletari din toate fârile, unifi-vâ I
LITERARE
REVISTĂ LITERARĂ FONDATĂ OE SOCIETATEA JUNIMEA OIN IAȘI, LA 1 MARTIE 1867. APARE BILUNAR. PREȚUL 2 LEI
CA FU A! ACESTUI
POPOR
Ne mai despart cîteva săptămini
de marea sărbătoare a împlinirii
unui sfert de veac de la procla-
marea Republicii. Sărbătoare, dar
și prilej pentru noi, scriitorii, ală-
turi de toți oamenii muncii din a-
ceastă țară, de a privi in urmă, la
tot ce-am făcut pentru ridicarea
spiritualității românești la dimen-
siunile timpului prin care trecem.
In România socialistă, literatura,
ca parte integrantă de prim rang
al amplului program de transfor-
mare spirituală, s-a bucurat și se
bucură de o grijă deosebită din
partea partidului și statului nostru.
Astăzi apar, pe lîngă revistele Uni-
unii scriitorilor, alte numeroase
periodice de cultură, care alaturi
de editurile specializate, acoperă
toate centrele mari ale țării. Poli-
tica partidului nostru, consecventă
cu principiul dezvoltării tuturor
regiunilor țării, a promovat și în
acest domeniu atit de important,
o dată cu îmbogățirea bazei mate-
rialef descentralizarea ei, in
așa fel, ca toate principalele orașe
ale țării să dispună de mijloace
de afirmare pentru literatură. Ca-
drului material i s-au adăugat mo-
mente hotăritoare pentru întreaga
noastră viață politică și socială. Un
asemenea moment crucial a fost
Congresul al IX-lea al partidului,
care a dat un impuls fără prece-
dent în istoria noii Românii, în-
tregii vieți materiale și spirituale,
impuls ce s-a amplificat mereu în
timp.
In acești ani s-a produs o ade-
vărată explozie de talente, s-a mă-
rit cadrul creației, perimetru de
manifestare a tuturor artelor și, în
primul rînd, cel al literaturii, au
intrat în timpul de creație talente
noi, mai ales din generațiile tinere,
s-a produs o diversificare incom- I
parabil mai mare a modalităților I
de exprimare. Ceea ce a în-
semnat acest timp pentru arta
scrisului românesc, deosebitele ei
realizări, ca și acumulările de ta-
lente, revista noastră, cu fiecare
număr, a încercat să le contureze
în fața cititorului, fie prin ample
sinteze ale evoluției fenomenului
Uter contemporan, fie prin pre-
zentata unor seriale de profiluri
ale ^lor mai de seamă scriitori,
sau prin promovarea unei beletris-
tici valoroase, strins legată de rea-
litatea noastră socialistă. Alături
de celelalte reviste ale țării, înțe-
legem sărbătorirea unui eveniment
de asemenea proporții medi-
tind atît asupra realizărilor
cît și asupra minusurilor, adică a-
supra a ceea ce înseamnă cărțile
noastre, cum am contribuit noi la
mărețul edificiu al României socia-
liste, dar mai ales ce avem de fă-
cut de acum încolo. O asemenea
înțelegere este izvorită din spiritul
partidului nostru, din atașamentul
Scriitorului din România, român
sau de altă naționalitate, pătruns
de idealurile comuniștilor, ale po-
porului. Noi am simțit mereu gri-
ja deosebită ce o poartă partidul
literaturii, scriitorului ca om, pres-
tigiului său. Anii care au trecut
au însemnat o adevărată ex- I
plozie de talent. A fost stabilit
un climat de emulație, căutările
creatoare ale scriitorilor, schimbul
liber de opinii — plecat de la plat-
forma ideologică unică, cea a par-
tidului nostru — au dus la remar-
cabile rezultate in toate comparti-
mentele literaturii. Putem afirma
că trăim un moment de mare efer-
vescență și in literatură, pe mă-
sura înfăptuirilor prezente în a-
ceastă țară, moment care cu sigu-
ranță va rămîne prin pagini de
înaltă valoare artistică și profund
umanism. In acest context, litera- I
turii i s-a definit mai precis I
rolul în societatea românească, ca ।
o oglindire dialectică, de pe pozi-
țiile materialismului științific, a
vieții sociale.
Acum, în preajma sărbătoririi a
25 de ani de viață a noii Românii, I
noi, scriitorii sîntem mai mult ca
aricind profund atașați partidu-
lui, conștienți că viața noastră prin
nimic nu se poate justifica decît
prin aceea că slujim prin tot ce
facem poporul, ai cărui fii sîntem.
MunWnhjiyl Hw»
SALA OE UCR/rA
Val. GHEORGHIL
„ATELIER"
republica — 25
DIN TOATE
SIMȚĂMINTELE
Din toate simțămintele
E unul mai presus,
Care-1 slăvesc cuvintele
Și-i fără de apus :
E dragostea de semenii
Pămîntului străbun,
Care-s cu viața gemenii
Printr-un destin mai bun.
Ei rîd cu primăverile
Cînd razele-și aștern,
Sporind mereu puterile
Sub tricolor etern.
Țin vremea-n veacul mînilor
Și sorb din viitor.
Ca apele fîntînilor
Sînt limpezi ochii lor.
Români Ie este numele
Și-nfruntă orice val.
Ne-o ctitorit renumele
Traian și Decebal.
Republică li-i flamura
La sînu-i, dulce leac,
Ca roadele pe-o ramură
Trăim de-un sfert de veac.
George LESNEA
între mit și literatură an
Dacă Traian, sever om de ar-
me, ar fi fost și memorialist,
în felul unui Cezar, am fi
avut, poate, despre începuturile is-
toriei noastre, relatări inestimabile.
Știrile despre thraco-daci fiind dis-
persate (Strabon, Herodot, Dion Ca-
ssius și ceilalți), terenul pentru fan-
tazare rămînea liber. Consemnăm
dar revelațiile mitului, — cuceri-
toare în ordine poetică — păstrînd
istoriei respectul cuvenit. In materie
de evocare vizionară, Eminescu dis-
pune de resurse prodigioase. Sado-
veanu, ulterior, la alt nivel, cu
altă fantezie, este, în subtext, emi-
nescian, acționînd convergent, în
același sens. Pe unele porțiuni, Bla-
ga, — preocupat, ca drama-
turg, de mitul lui Zamolxe —
li se alătură. La formula e-
nunțată de Blaga, personală nu-
mai ca limbaj, nu și ca idee, —
Eminescu și Sadoveanu puteau sub-
scrie. Cercetările savante ale lui
Mircea Eliade din De Zalmoxis â
Gengis-Khan, care pun în lumină
persistența arhetipurilor dacice, în
raport cu miturile altora, aduc fap-
te acolo unde alții propuneau in-
tuiții. In ipostază de mitologizant,
Eminescu e mai degrabă orfic, un
voyant de tip decorativ-muzical,
mai mult static (uneori reflexiv)
decît dinamic, ceea ce înseamnă că
imaginația sa mitică nu are un ca-
racter arhitectural, nu ține la pro-
porții ; urmărește, constant, fiorul
liric, stările dezinvolte. Romanii
erau eminamente constructori, lu-
cizi, ostili (consideră E. R. Curtius)
divagațiilor metafizice, de	unde
precaritatea mitului în literatura
lor. Grecii, orientali în	gene-
re, dar și germanii, sînt, în
accepția amintită, deschiși	ori-
zontului metafizic. Toți	sînt,
în același timp, creatori de mituri.
Se pare că spiritualitatea dacică,
avea, ca și cea gotică, bogată în
întruchipări severe, o sensibilitate
specială pentru misterul silvestru,
de unde, probabil, Ia Eminescu,
propensiunea spre zeitățile Walha-
lei.
Intre aspirația visului pur și ne-
voia unei opțiuni, soluțiile oscilea-
ză. Tragicul din Gemenii, amplă
simfonie neterminată, aparține ca
obiect de contemplație, momentului
primelor Scrisori, sarcasmul deve-
nind o formă extremă a negării. Pe
pâmînt, lumea e divizată „în proști
și în șireți", dar răul pare a fi
condiția perpetuă. Sarmis, rege dac,
a murit, prilej de meditație despre
imperfecțiunile existenței, mitul în-
cărcîndu-se discret de aluzii etice.
Interpret al răului universal, in-
vocînd durerea-Iimită (condiție a
păcii postume la daci), poetul tre-
buie să fi avut sentimentul u-
nei eliberări, in abstracto,
din propria tortură. Gemenii sînt,
indivizibil, mit și fabulă. La nunta
neligitimă a lui Brigbel (fratele lui
Sarmis), personaj cu stigmate de-
monice, devenit rege și stăpîn al
fostei regine Tomiris, sînt oaspeți
„zeii vechii Dacii", în cap cu Za-
molxe. Primitiv „cimpoiul skytic"
stimulează „greoiul danț". Juni
dănțuitori lovesc „baltage-n joc",
în vreme ce : „Tinerele fete cu ei
jucînd de-a valma / Se-nvîrt și se
mlădie, ușor sunînd cu palma". Pre-
cum în basme, „pe tronu-i șade
el / Cu plete lungi și negre, întu-
necos, Brigbel", alături de „auria
Tominis". Dacă aezii n-ar declama,
spre desfătare, întîmplări de la
Egipet și Helada (pretext de evaziu-
ne în fabulos), ne-am crede sub
incidența unui Shakespeare. Inter-
vine, straniu, stafia regelui mort,
^nebunul" opunînd fastului nupțial
vocea destinului. De o forță extraor-
dinară, dar puțin cunoscut, bleste-
mul lui Sarmis stă pe același plan
cu imprecațiile celebre din Horațiu
lui Comeille sau cu acelea ale
Agripinei împotriva lui Nerva, din
Britannicus de Racine.
Cu alt suport decît viitoarele
blesteme argheziene, prin verbul lui
Sarmis se dezlănțuie fondul dacic,
al cărui semn distinctiv e vigoarea :
„Puteți de-acum să rumpeți bucăți
a mele flamuri,
Minjit pe ele-i zimbrul adunător
de neamuri,
De azi al nostru rege cu drag va
să îngroape
Donmia-i peste plaiuri, puterea-i
peste ape.
Ș-acum la tine, frate, cuvîntul o
să-ndrept,
Căci voi să-ngălbenească și sufle-
tu-ți din piept
Și ochii-n cap să-ți sece, pe tron
să te usuci,
Să sameni unei slabe și străvezii
năluci,
Cuvîntul gurii proprii, auzi-1 tu pe
dos
Și spaima morții intre-ți in fiecare
os
In orice om ,un dușman să știi că
ți se naște.
S-ajungi pe tine însuți a nu te mai
cunoaște.
De propria ta față, rebel, să-ți fie
teEimă
Și somnul-vameș vieții — să nu-ți
mai ieie vamă*
Fantasticul Sarmis aduce, ca și E-
minescu, laudă codrului, constituin-
du-se într-un dublet meditativ al Po-
etului, cuvîntînd ca și acesta. Nu ne
putem imagina viziunile din Ge-
menii decît în aria organică a ma-
rii poezii eminesciene i
„In lumea de mizerii și lacrimi nu
e loc
Pentru atita milă și pentru-atît
noroc..
De-aceea-n codri negri mă-ntorc să
rătăcesc...
In umbra lor eternă, eu umbra-mi
mistuiesc,
Privesc cum peste frunze uscate
fără urme
Aleargă zimbri negri și cerbii fug
în turme".
Ceea ce a însemnat Hasdeu
pentru Eminescu, a fost Pâr-
van pentru Sadoveanu, arheolo-
gul, savant riguros, demonstrînd în
Getica (1926) „o protoistorie a Da-
ciei", că în spațiul acesteia exista,
cu mult înaintea ocupației romane,
o cultură materială și spirituală
proprie. Devorat, ca și Poetul, de
fenomenul originar, Sadoveanu (con-
vins prin observație directă că „ci-
vilizația, portul și datina de acum
zece mii de ani subzistă încă") ima-
ginează, la rîndu-i un Urmythos.
analog ca vibrație cu cel emines-
cian. Hasdeu, se știe, invoca drept
cadru, într-un studiu din 1872 (Via-
ța de codru în Dacia), muntele,
implicit pădurea. Nedespărțite, le
regăsim, literar, la Eminescu, u-
neori în fragmente cețoase, tragice,
— cu probabile ecouri din Tieck —
mai mult în tonuri clare la Sado-
veanu.
(continuare în pag. 11)
Const. CIOPRAGA
•	Poezia la modul
critic (pg. 2-3)
•	Opinii—controverse
(pg. 4-5)
•	Proză de I. Petran
și George Sidorovici
(pg. 6-7)
•	Tabla de materii
de Mircea lorgulescu
•	Maiorescu - Epjsto —
larium (VI) (pg .10)
P o
Redacția „Convorbirilor literare",
într-una din zilele festivalului „Mi-
hai Eminescu", a invitat la o masă
rotundă sau, mai puțin protocolar
spus, la un degajat schimb de pă-
reri despre poeți și poezie, cu ac-
centul pe situația contemporană no-
uă, pe unii din poeții prezenți în
Iași. în dorința de a stimula încru-
cișarea de opinii, redacția a „lansat"
cîteva chestiuni, cum ar fi: persis-
tența unor linii de tradiție în poe-
zia pe care o avem azi,conexiunea
ce s-ar putea stabili între claritate
și lirism, raporturile în care con-
viețuiesc poezia și critica de poezie,
fenomenul epigonismului, manieris-
mului etc, cum și imaginea pe care
poetul o are despre sine. Pentru ca
tonul și fondul discuției să fie dat de
către emulii lui Orfeu, și nu de cei
ai lui Aristarh, redacția a considerat
oportun să intervină cît mai puțin
posibil.
MARIN SORESCU : Despre legătura din-
tre poezie și critica ei aș vrea să spun ceva.
Am observat un fapt. Critica se orientează
greoi cînd se află în fața unei noi struc-
turi. Rămîne puțin perplexă, și apoi, poetul
cu pricina fie că e aliniat repede unei tra-
diții (dar „tradiție" în sens școlăresc, adică,
de pildă : scrii elegii ? imediat — Alecsan-
dri !), fie că nu i se recunoaște originalita-
tea. Tradiția însă e mereu prezentă, și reci-
diversitatea de care spuneam. Avem acum
o poezie patriotică foarte bună, o poezie
socială asemenea, cu un ton bărbătesc, acut,
împliniri certe are și poezia de reflecție sau
genul atît de asaltat al poeziei erotice.
ROMULUS VULPESCU : Și poetul din
dreapta mea, și cel din stînga au dreptate.
Mă rallez la ce zicea Sorescu. Există niște
stări date, cu care poezia noastră a apărut
sub soare. Și vor exista cît ea. Trăsătura
fundamentală a poeziei romîne...
RADU CARNECI : Cred că putem vorbi
de mai multe.
azi. Prefaceri și în materie, și în expresie,
care — s-o mai repet ? — sunt un tot, capul
și trupul (tot pomeneați de Procust). Nu
putem despărți aici nimic. Or, dacă în alte
domenii — sigur, facem doar o comparație,
nu o substituire — noul pătrunde atît de
viguros, e greu de crezut că în poezie nu
s-ar întîmpla același lucru.
MIHAIL SABIN : Totuși, există cîteva mo-
tive neschimbate.
ROMULUS VULPESCU : Și e firesc. Pen-
tru că alte sentimente, orice-am face, n-au
apărut.
MIHAIL SABIN : Da, dar stai puțin : Au
apărut alți lectori, alte generații de cititori.
De aici — raporturi noi între, să zic, purtă-
torii de sentimente și primitorii de senti-
mente.
NICOLAE ȚAȚOMIR : Eu subscriu la cele
de pînă acum, și asta întrucît îl văd pe poet
ca pe un continuu ingenuu. Tradiția e în
fond o continuitate, nu doar o șansă între
altele. Noi, cei mai vîrstnici, am cunoscut
toate formele de poezie. Dar azi, candoarea,
uimirea poetului capătă alt conținut. Poe-
zia modernă e o viziune nouă asupra lumii.
Poezia e o făptură de aer, ea nu poate fi
„îmbrăcată" într-un fel sau în altul. Ceea
ce contează la un poet este respirația lirică.
De aceea urăsc mimetismul, care înseamnă
a arunca cuvinte în lume, cînd Poezia e o
lume de cuvinte.
HARALAMBIE ȚUGUI : Inovația nu e
ceva forțat. Epigon e cel care chiar dacă
vrea să inoveze, nu are trăire să acopere
această voință.
DINU FLAMAND : întrebarea e de ce n-o
ace.
HARALAMBIE ȚUGUI : Iată, generația du-
mitale, în care îl văd și pe Mircea Dinescu,
Adrian Popescu, Ion Mircea, aduce frumos
noul. Dar dreptul de a inova nu poate fi
dat numai unei vîrste. V. Voiculescu a fost
și tradiționalist dar și foarte modern.
Redacția : Am vrea să facem două obser-
blat prin Elveția, Prin Hamburg,
Hanovra, Bonn — vă spun, n-au acolo poeți
cum avem noi. Dar ce păcat că ei nu știu
atît cît ar trebui despre noi. Să ne facem
mai bine cunoscuți.
IOANID ROMANESCU : O problemă difi-
cilă : „comerțul" cu arta. Dacă în plan econo-
MARIN SORESCU : „Singur printre
poeți".
FRANYO ZOLTAN : „Sâ ne facem mai
bine cunoscuți".
talul de azi pe care l-a susținut Tudor
Gheorghe e elocvent pentru coordonatele
dintotdeauna ale poeziei române. Aceste
coordonate, aceste teme — eu cred că poezia
română s-a născut cu ele.
RADU CARNECI : De acord. Ceea ce nu
înseamnă că, în prezent, nu putem afirma
că asistăm la un veritabil reviriment în
poezia română contemporană, egalînd, pot
spune, ceea ce s-a făcut la noi între cele
două războaie. Lirica a ieșit din monotonie.
Acum ea cunoaște o vitalitate excep-
țională. Atît calitativ, cît și cantitativ,
excepțională. Atît calitativ, cît și cantitativ.
Există o mare diversitate de glasuri. Atrage
atenția în special poezia tinerilor, care vin
din urmă cu o deosebită putere. Generația
lui Stânescu, Sorescu și, dacă-mi permiteți,
și a mea, se află acum constituită din indi-
vidualități distincte, profiluri clare. Cei ce
ne urmează — iată, în fața mea se află un
talentat reprezentant, laureatul acestui fes-
tival, Dinu Flămând — practică o pasionată
căutare de forme și stiluri, care amplifică
ROMULUS VULPESCU ; ... Este, zic eu,
patriotismul. In această privință, poezia ro-
mână trăiește un moment aproape „pașop-
tist", ca intensitate și vehemență. Alte se-
parări de tendințe și linii de tradiție mi se
par greu de făcut, ar însemna să cam folo-
sim patul lui Procust, în care cum bine
știm nu-i încap poetului nici picioare, nici
cap. Eu cred de multă vreme un lucru :
poezia acestui popor e scrisă de un singur
om, cu diferite pseudonime, la vremi dife-
rite : Eminescu, Blaga, Arghezi... Să tai
acest unic ins pe stiluri și altele, e cam
nuștiucum. Pentru că : Toți poeții sunt
de toate. Acum tinerii, redescoperind
tot ce se poate redescoperi, își fac
mîna — și iată reînnodarea. Dar
noutăți, în adînc, mă-ndoiesc. .. Greu se
mai poate descoperi ceva în poezie. Un exem-
plu : am găsit în Bolliac un pamflet împo-
triva acelora care neagă rolul patriotismu-
lui în poezie, de tăria celor mai remarca-
bile articole de fond din presa noastră.
De aceea zic : suntem un singur poet.
Redacția: Asta este adevărat. Dar dacă
schimbăm puțin punctul de vedere, e limpede
că sunt incontestabile prefaceri în poezia de
ION HOREA : „Încă nu mă pot defini".
IOANID ROMANESCU : „Vreau ca in
poezie să fiu egal cu sufletul meu de
om".
NICOLAE ȚAȚOMIR : „ .. .urăsc mime-
tismul".
vații : 1) Tradițională sau modernă, nereali-
zarea estetică compromite poezia. Titlul de
modern nu spune încă nimic, cum nici cel
de tradițional. 2) într-un fel, tradiția poate
fi confundată, uneori, cu o cantonare în
drum bătut.
NICOLAE PRELIPCEANU ; La urma ur-
melor, tradiție și inovație nici nu există.
Sunt niște categorii inventate de critici, ab-
stracte.
NICOLAE ȚAȚOMIR ; Este și părerea mea.
ROMULUS VULPESCU : Inovează cine
poate și rămîne cine trebuie.
FRANYO ZOLTAN : Am urmărit cu aten-
ție ideile pe care le-ați pus în discuție,
și-mi par foarte interesante. Dar eu, dacă-mi
îngăduiți, aș vrea să spun cîteva vorbe des-
pre cum se oglindește lirica noastră în con-
știința străinătății. Peste tot prin țări stră-
ine pe unde am fost am văzut o mare sete
de poezie românească. Lirică românească
pură, cu caracter foarte românesc, nu imi-
tații. Din păcate această sete nu e satisfă-
cută îndeajuns. Trebuie organizate mai mul-
te manifestări care să prilejuiască cunoaș-
terea poeziei noastre peste hotare. Am um-
mic acționează competitivitatea, cu atît mai
mult în poezie, unde-s individualități, e la
fel. Trebuie să producem la nivel european.
Posibilități sunt. Teme sunt. Curaj nu e *-
todeauna.
Despre ce ne-a spus Franyo Zoltân : cred
că ar trebui să atragem mai mulți poeți și
oameni competenți, care să facă servicii
versului românesc peste hotare. In chestiu-
nea clarității poeziei, singur cititorul are
ultimul cuvînt.
ROMULUS VULPESCU : Eu de mult sus-
țin că trebuie să ne atragem cititori cît
mai pasionați.
ION HOREA : Poezia e expresia clară a
unei neclarități. Ce sunt întrebările decît
începuturile și sfîrșitul neclarităților ? Ce
sunt poeziile decît întrebări ?
IOANID ROMANESCU : S-a spus de epi-
gonism. Da, este : E trist că el apare chiar
în tratarea unor probleme serioase, în poe-
zia patriotică. Criticii îi reproșez prea multul
amatorism.
ION HOREA: în genere poeții sunt su-
părați pe critici. Și iată de ce : Critica
noastră judecă o carte de poezie mai mult
din punctul de vedere al literaturii — însă
poezia trebuie judecată în structura el in-
timă.
DINU FLAMAND : Să nu rostim chiar atît
de ușor cuvîntul epigon. Cine știe că e
epigon, nu scrie. Pe de altă parte e ade-
vărat că avem cu toții argumente lăuntrice
care ne susțin cartea.
RADU CARNECI ; Argumentele acestea
pot fi produse și de un simplu om cult, dar
fără talent.
DINU FLAMAND : Or, critica trebuie să
DINU FLAMAND : „Cine știe că e
epigon nu scrie".
POEȚII LA MASA ROTUNDĂ
9
2 — Convorbiri literare
LA MODUL CRITIC
ROMULUS VULPESCU : „Stilul meu e
să-ți fii fidel stilului".
investigheze tocmai puterea și calitatea aces-
tor „argumente lăuntrice11.
RADU CARNECI : Nu avem mai mult de
3 astfel de critici.
Redacția : Poetul Cârneci este prea aspru.
Chiar numai trei critici ?
DINU FLAMAND : Imi amintesc o aser-
țiune a lui Eugenio d’Ors, după care cultura
are doar două mișcări: o mișcare ascensio-
nală, și o mișcare de revenire asupra ei în-
seși. Cu alte cuvinte : clasicism și baroc.
Poezia bună se naște din fertilitatea liber-
tății. Ea este o obsesie, de aceea poetul se
^concentrează — trebuie să se concentreze,
orice ar scrie — pe Cartea sa Unică.
ROMULUS VULPESCU : Pe care o scrie
ne-ntrerupt.
DINU FLAMAND : Da. Pentru poetul ac-
tual, asta e ceea ce ar putea fi numit o
metodă. Și azi, nu stilul — azi, metoda e
omul. Pasiunea e omul. Pasiunea face ca
Lumea să pătrundă în poet, și atunci vine
și... lumea la el. însemnele formale ale
noutății sunt digerate abia după timpi lungi.
Lautreamont după cincizeci de ani, și încă...
MARIN SORESCU : Dinu Flămând a spus
că poezia e o obsesie. Bine spus. Rezultă
clar că ea e o chestie pe care nu ți-o poți
face, nu ți-o poți asuma. O ai sau n-o ai.
E o boală.
ROMULUS VULPESCU : Poeții se prefac
sublim că sunt bolnavi. Epigon e cel care
ia praf de cretă ca să aibă febră !
DINU FLAMAND : Paradoxul e că to-
tuși acest mistificator nu înțelege neînțele
gerea sa de către ceilalți.
MARIN SORESCU : Pentru că el trăiește
atmosfera poeziei, nu și viața ei. Am să
^îtez cazul unui poet, uitat, pe care l-am
cunoscut aici în Iași. Se numea Sorin Stoian.
Părea că trăiește total poezia. Se uita cîte un
an de zile la o fată, trecea anul și el tot nu
cuteza să-i citească o poezie. 11 știa bine pe
Labiș, mai exact : îl devora. îi era epigon.
Se credea mare poet al vremii sale. Dar ce
se-ntîmplă. Talentul lui era sub gesticula-
ție. Forfotirea depășea energia poetică
reală de care dispunea. N-a reușit să
descopere ce e stricat în mecanismul lui
Cu tristețe trebuie să-mi amintesc că s-a
pierdut. Dar asta n-are a face. 50 de poe-
zii din el se pot scoate. El a trăit drama
poetului care respira atmosfera poetică pen-
ION COCORA : „O critică pasionată..."
NICOLAE PRELIPCEANU : „Unii culeg,
rămîn cei ce aleg".
tru că n-o avea într-însui.
ROMULUS VULPESCU : Poezia e o pră-
bușire în tine.
DINU FLAMAND : Cazul povestit de So-
rescu semnifică oare epigonism sau manie-
rism ?
MARIN SORESCU : Azi, una-două se con-
fundă maniera cu stilul. Cum ești consec-
vent unui stil, cum cică ești manierist. E
și ăsta un manierism al criticii. Ia să-1
luăm ca exemplu pe Bacovia. ..
ROMULUS VULPESCU : Așa este. Tot
mereu auzi cum i se cere poetului să se
schimbe. Cum dă omul de un stiL să-1 lase
și să plece !
NICOLAE PRELIPCEANU : Chestiunea
s-ar putea rezolva așa : periodic, poeții să
schimbe stilurile-ntre ei !
ROMULUS VULPESCU : Flămând avea
dreptate. E vorba de o obsesie. Pentru a
ajunge la tine însuți, se cere să forezi, cu
prima, cu a doua, cu a treia carte... Stilul
meu e să-ți fii fidel stilului.
DINU FLAMAND : Pe mine m-a uimit
cariera lirică a lui Baconsky. A avut o primă
fază, pastelată, dulce. A venit apoi cu o
poezie făcută cu migală, filigranată, o carte
parcă de niciunde. Deci el a avut puterea
de a-și părăsi maniera. O abdicare de sine.
NICOLAE PRELIPCEANU : Drama e cînd
n-ai ce să bagi în stilul tău.
poezia română s-a născut cu aceleași teme * tradiția
în bine și rău poezia acestui neam e scrisă de un
singur om « aceleași teme, dar alți lectorii * nu putem
decapita forma poeziei de fondul ei * poezia noastră
dincolo de noi * cititorii și noi * sublimă boală,
dar nu simulată I n-am văzut critic să moară pentru
o carte bună
FLORIN MIHAI PETRESCU : ...................mă
definesc prin contopirea inspirației mo-
derne cu cea tradițională".
ROMULUS VULPESCU : Pe care l-ai ago-
nisit cu greu 1
MARIN SORESCU : Și totuși critica ți-1
numește ilicit !
NICOLAE PRELIPCEANU : Prieteni, de
fapt nimeni nu vrea nimic de la critica lite-
rară. Lirism-și-claritate, iată o fericită nuntă
de cuvinte. Ce-i neclar nu e liric, nu e
nimic.
ROMULUS VULPESCU : Punctul de plecare
poate fi neclar.
FLORIN MIHAI PETRESCU : Poetul tre-
buie să cunoască peisajul liric contemporan
din cît mai multe țări, dar și din epoci cît
mai diferite. în acest sens, e foarte îmbucu-
rător faptul că unii dintre poeții cei mai
apreciați traduc opere ale literaturii uni-
versale, și că ei înșiși sînt traduși : astfel
devine mai evidentă deosebirea dintre con-
cizia lirică și ermetism.
HARALAMBIE ȚUGUI : Critica actuală
este valoroasă și eficientă în măsura în care
este onestă și dotată cu buna intenție de
a separa zgura de minereul superior. Dar,
din păcate, în critica de poezie, pur și sim-
plu se foiletează !
MARIN SORESCU : Noi n-avem critici de
poezie, noi avem istorici literari. Librăriile
sunt doldora de mediocrități. Nu zic că e
rău. Oricum, trebuie și ei valorificați. Dar
cred că celor care se află mai sus, trebuie
RADU CÂRNECI : „Generația lui Stă-
nescu, Sorescu, și dacă-mi permiteți, și
a mea ..
să li se acorde mai multă atenție și chiar
monografii. (Mai sus — ca talent).
Redacția : Redacția noastră găsește că e
exagerată nu numai observația cu foiletarea
în critica de poezie. Criticii citesc atent,
credem noi, dar dacă pînă la sfîrșit nu gă-
sesc nimic ? Nu e nici o glorie în a tot dis-
truge. Meritul criticilor — și ei știu asta
— e în a găsi fărîma de valoare cît de
ascunsă, cu alte cuvinte a simți susurul
apei chiar în piatra seacă.
MARIN SORESCU : Just. Dar ce reproșez
eu cronicarilor noștri e că reciproc nu se
prea iau în serios. Fiecare-și scrie părerea,
dar nu se citesc nici morți unul pe altul.
Redacția : Exagerați ! Critica are destule
carențe, nu este nevoie să mai și inventăm.
Apoi criticul nu este și el singur ?.. .
RADU CARNECI : S-a criticat critica. Eu
dau puțin lucrurile înapoi. Selecția trebuie
să se facă mai atent încă la tipărire (re-
vistă, editură). Nu se triază bine, sever.
Apar prea multe cărți calificabile : „sub-
mediocru“. O avalanșă de cărți șubrede ce
trebuie stopată.
MARIN SORESCU : Eu aș zice că tocmai
asta-i misiunea criticii.
ROMULUS VULPESCU ; Așa e, căci l-aș
întreba pe Cârneci : cine ne dă dreptul să
anihilăm un talent în stare născîndă ?
DINU FLAMAND : Doar după ce a apă-
rut îl putem judeca și condamna. Scriind,
ai acest drept. Eu, critic, mi-am asumat
acest drept și răspunderea ce incumbă.
NICOLAE PRELIPCEANU : Am auzit eu
bine, s-a pronunțat cuvîntul „avalanșă" ?
Asta este o prejudecată a criticii, care crede
că trebuie să preia tot, să treacă prin tot
ce are în față.
Redacția : O literatură, ca să fie sănă-
toasă, trebuie să aibă toate membrele inte-
gre. De dragul ficatului, n-o să extirpăm
rinichii, nu ? Totul e ca acel ce triază, cri-
ticul, să fie exigent, precis, corect și fără
prejudecăți.
DINU FAMAND : Cu prejudecățile se
autodistruge.
NICOLAE PRELIPCEANU : Unii culeg (ce
pot și ei), dar rămîn criticii care aleg.
MARIN SORESCU : Nu am văzut critic
care să moară pentru o carte bună.
Redacția : Poate-i bine că este așa...
ION COCORA : Plutește o lină toleranță.
Iată, generația Sorescu, Stănescu, a be-
neficiat de o critică pasionată.
ROMULUS VULPESCU : Nu critica l-a
făcut pe Sorescu ce este.
ION COCORA : Aș vrea să se scrie cu
aceeași patimă și despre Adrian Popescu,
Dinescu, și despre Basaraba Matei, Brumaru,
Prelipceanu.
Redacția : Au apărut și în poezie destule
cărți inutile.
ROMULUS VULPESCU : Da, dar utilul
trebuie îmbinat cu plăcutul.
MIHAIL SABIN : ... E un flux în care
fiecare și-a avut rolul său.
IOANID ROMANESCU : A propos de obiec-
tivitatea criticii. în critica de poezie se pro-
cedează așa ; ignoră nouă zecimi din volum și
te citează cu ce ai mai prost.
ION COCORA : Lipsa de prejudecăți
înalță critica. Iată, din acest punct de ve-
dere mie mi se pare întrutotul remarca-
bilă echipa de 3 promovată de Convorbiri
literare. Ei definesc cu probitate cărțile și
pe autori.
Redacția : Să nu anticipăm chiar atît de
categoric. în altă ordine de idei. Am propune,
fiecăruia din poeții aici de față o tentativă de
lapidară autodefinire.
RADU CARNECI : Volumele Grădina în
formă de vis și Oracol deschis mă definesc
ca poet.
ROMULUS VULPESCU : Definitiv, deci
incomod, mai ales pentru mine.
MARIN SORESCU : Singur printre poeți.
(ROMULUS VULPESCU : ... Poet printre
singuri I)
HARALAMBIE ȚUGUI : Mă definesc prin
cultul clarității și prin cultivarea unei poezii
sincere, de trăire vie a sentimentelor.
FLORIN MIHAI PETRESCU : încerc să mă
definesc prin contopirea inspirației moderne
cu cea tradițională.
ION COCORA : Pentru mine poezia e starea
de a mă bucura de prieteni. Mă gîndesc și
la Io(a)n Alexandru cînd spun acest cuvînt.
NICOLAE PRELIPCEANU : Eu aș vrea să
bat nu cîmpii, ci să bat munții poeziei.
ION HOREA : ÎNCĂ NU mă pot defini.
IOANID ROMANESCU : Vreau ca în poezie
să fiu egal cu sufletul meu de om.
MIHAIL SABIN : Fantomă blîndă și iro-
nică, iată la ce mă gîndesc cînd mă uit la
poetul ce-mi poartă numele.
DINU FLAMAND : Nu numai poezia, dar
și eseistica pe care o scriu cată să mă denu-
mească
In numele redacției, au fost adresate mul-
țumiri poeților pentru participarea la masa
rotundă. A consemnat:
Petru Eugen GORA
HARALAMBIE ȚUGUI : „Mă definesc
prin cultul clarității".
Au răspuns invitației noastre:
Radu Cârneci, ton Cocora, Dinu Flămând.
Franyo Zoltân, Ovidiu Genaru, ton Horea.
FI. M. Petrescu, Nicolae Prelipceanu,
loanid Romanescu, Mihail Sabin, Marin
Sorescu, Nicolae Țațomir, Haralambie
Țugui, Romulus Vulpescu.
DESPRE CONDIȚIA POEZIEI
3 —Convorbiri literare
scrisoare despre un poet al
bizanțului (mort prematur)
Purta în sine sinuciderea prin vers
și aforismul sceptic al ierbii de octombrie...
Pe o grindină de lumină —
clipa,
straiul,
apa
ca dintr-un observator astronomic
picurau peste trufia lui biografică,
păcătoasă,
cu șerpi care dormeau docili
în gaura cheii,
cu vagi coarne de fulger pe care le purta în somn.
Fugind din anticamera retoricei,
cu ochiul zimțat de glasuri,
poetul cu nume de plantă macedoneană
prea tînăr ca eres, prea vechi ca frasin,
din vîrtejuri de aur și scame
în sine lucind,
compuse un elogiu călăreților tupilați în vis
și ciudatului spasm al serii întîrziind în trifoi,
intîmplărilor mereu murind și înviind, întimplărilor
plutitoare...
critica în reviste
Pentru critică, se va spu-
ne, nu mai are importanță
locul afirmării judecă-
ților, astfel că disociația criti-
că de revistă — critică de vo-
lum, spre exemplu, este nere-
velatorie. Intr-adevăr, pentru
conceptul de critică disociația
ca atare poate părea formală,
in unele cazuri falsă chiar. Va-
labilitatea opiniei critice nu
este condiționată de împreju-
rările In care opinia respecti-
vă a fost emisă. Disociația
poate fi mai mult decit nere-
velatorie, poate fi inutilă, „ta-
scrisoare găsită asupra unui
înjunghiat în piața
augusteon
Eu sunt o biserică bizantină
în care un gîndac negru
cîntă
Kyrye Eleyson...
Trăiesc Ia marginea geometriei,
zadarnic spun asta
crengii ce apleacă în zori
omizi și stele degenerate, zadarnic
mă înfățișez, tăcînd, la florile umede
ale logodnei, lăudînd Bosforul 1
Prin cercurile anotimpurilor
sprijinite într-o cîrjă de cărăbuși
rătăcesc,
între piața Augusteon și piața Tauros,
cuvîntul ca un corn de inorog mă urmează
și într-o bună zi mă va înjunghia
sub lanternele de argint
amețite de exchibiții și curse de cai.
iarăși despre probitatea
criticii
Nimeni nu poate avea preten-
ția că a descoperit, prin vreo
cercetare specială sau printr-o
unică revelație, metehnele criticii
mai cu seamă ale celei din reviste. E
suficient să citești cu conștiinciozi-
tate cronicile, recenziile, foiletoa-
nele, articolele critice de orice fel,
ca să observi că aceste tare există.
Ele sunt vechi de cînd critica, vor
mai persista și vor mai prolifera,
dacă nu sunt demascate mereu și
cu vehemență, chiar cu riscul de
a ți trage antipatia unora din tag-
mă. Căci, se știe, critica ticurilor
critici și publiciști
scrisoare bizantină despre
cel care stă în lună, cu...
arbaletă...
Ne este dat să asistăm uneori
la cîte o grimasă a vreunui
istoric sau critic literar, care,
din motive mai mult sau mai puțin
subiective, îl respinge pe cutare
semnatar de recenzii, articole sau
cronici, pe motiv că acesta ar fi
un ... publicist. Să mi se ierte pa-
ranteza, dar asemenea atitudine
mă duce cu gîndul la întîmplarea
petrecută într-o stație de tramvai,
cînd o foarte „sensibilă" doamnă,
jenată involuntar de un tînăr la
urcarea în sus-amintitul vehicul,
după ce i-a administrat neferici-
tului o cascadă de epitete, care mai
utologică”. Să nu uităm că
foarte multe dintre materialele
critice prezente în reviste
iau, în chip firesc (sau, dese-
ori, în chip mai puțin firesc),
drumul volumelor. In această
situație, revista este gazda pro-
vizorie a unor ambiții mai
mari, o avanpremieră detașată
de contextul (editorial) firesc
și necesar. Exegeza critică din
revistă e pusă sub semnul ne-
cesităților ulterioare.
Totuși, dacă mergem la con-
cret, altfel spus la paginile
revistelor, distingem existen-
criticii e socotită un delict grav,
iar cutezătorului i se atribuie mal-
formațiile cele mai grotești și re-
pede e țintuit la stilpul infamiei.
In atare situatii curajul e o dova-
dă a bunelor intenții, care sprijină
trecerea peste pericolele iminente.
Să ne reamintim ce spune Thibau-
det : „Nu există critică, fără o cri-
tică a criticii", aserțiune întru to-
tul valabilă, deși e privită în gene-
re cu suspiciune. Din simplul motiv
că opiniile critice, ca orice opinii,
nu sunt apodictice, definitive. Ele
intră, volens-nolens, într-un circuit
de care mai... pitorești, a încheiat,
considerînd că-i adresează jignirea
supremă cu: „studentule, ce ești“l
Mi se pare că publicistul desconsi-
derat de unii (tineri sau vîrstnici)
istorici literari (în special dintre
cei care lucrează la cîte o catedră
universitară), istorici literari care
— vezi doamne ! — fac știință, ne-
ocupîndu-se cu lucruri minore cum
este publicistica, se află exact în
situația studentului din întîmplarea
relatată. E drept, nu fiecare publi-
cist este un critic și cu atît mai
puțin un istoric literar, dar orice
critic și istoric literar trebuie să fie
ța de facto a unei critici re-
vuistice specializate. Și nu-i
vorba atît de o specializare cit
de o adaptare firească, deter-
minată de însuși specificul ac-
tivității publicistice. Cronica
literară, spre exemplu, poate fi
considerată drept un gen apar-
te, cel mai apropiat de pulsul
vieții literare. Aici judecata
critică se desprinde ca o reac-
ție promptă față de fenomenul
artistic aflat în plină desfășu-
rare.
Vorbind despre actualitate
și conferindu-i statut de crite-
riu, observăm că noțiunea de
critică din reviste, și, deci diso-
ciația care se subînțelege, nu
sînt simple speculații.
In mod normal, cu excepți-
ile de rigoare, materialele de
critică publicate de o revistă
deschis, ceea ce nu înseamnă că
sunt sortite, de Ia început, efeme-
rului și, în mod fatal, gratuității.
Aproximațiile critice țin de acea
căutare a adevărului, care, pentru
Lessing, într-o celebră butadă, era
mai ispititoare decît adevărul în-
suși. Iată de ce discuțiile despre
critică, adică despre împlinirile, as-
pirațiile, inconsecvențele, greutățile
și defectele ei, nu ni se par un
lucru de prisos.
Dar, cum lăsam să se înțeleagă
mai sus, intenția noastră este de a
dezvălui încă o dată vicii ale cri-
ticii curente, fiindcă aici se mani-
festă ele mai direct, în plină zi,
fără revizuirile și acordările de mai
tîrziu, din selecțiile editate. Cele-*-
mai mari necazuri ale criticii din
reviste sunt provocate nu din afa-
ră, ci, vorba lui Alexandrescu, tot
de cîte un pămîntean de-al nostru
certat cu etica profesională ; pentru
că — să precizăm — aceste necazuri
și un publicist. Și de obicei care
critic sau istoric literar reușește
să fie și un bun publicist ? Acela
care are pe lîngă cunoștințe și ta-
lent. Căci spre deosebire de alte
munci, publicistica nu se poate face
fără talent. Nu e de ajuns să vrei,
mai trebuie să și poți. Istoria pu-
blicisticii noastre, ca parte inte-
grantă a culturii naționale, ne de-
monstrează că pagina de revistă și
de ziar a constituit locul de afir-
mare a unor mari personalități li-
terare. Să ne amintim ce a însem-
nat publicistica pentru Camil Pe-
trescu, pentru Tudor Arghezi, pen-
tru George Călinescu — ca să ne
referim doar la cîteva exemple, din-
tre cele mai ilustre. Și să ne ma^
gîndim la ce au însemnat aceștia
pentru publicistica românească. O
Iată că fumegos trece prin oraș
cumătrul amurg,
fără să-i pese
De Agattias, Nenandru, Psellos și Nichitas,
el trece către grădinile cu puberi
și havuzuri de bronz
și vede într-un tîrziu o lună de rubin
și de magnolii cum se prostituează,
el povestește fabula cărăbușului de aur
și în taverne marinarii venețieni o repetă
și duc pînă în Ind,
sau la curtea vreunui trist sultan berber
și dacă seara coboară peste orașul lumii,
un înțelept știrb și gras,
de o strălucitoare blîndețe
vede cum în lună se află cineva,
cineva c-o arbaletă de argint
și-i săgetează pe toți cei care
uită ploaia și melancolia. ..
temperatura criticii
Există, indiscutabil, o tempe-
ratură „de regim" (în termeni
tehnici), așadar funcțională,
singura în cuprinsul căreia actul
critic se realizează ca atare. Cu
alte cuvinte, exersarea gestului cri-
tic implică o anumită temperatu-
ră a comunicării, aflată în cu-
prinsul unor parametri a căror de-
pășire, într-un sens sau altul, du-
ce la bruierea sau chiar anularea
respectivei intenții. O critică lip-
sită de temperatură este, implicit,
lipsită de viață, făcînd prin aceasta
iluzorie posibilitatea dialogului în
planul artei. Oricît de metodică,
scrupuloasă și chiar informată ar
fi, ea nu realizează, practic, decît o
operațiune contabilă, dincolo de
care proiecția sintetică, pe viu, a
operei comentate rămîne o simplă
veleitate : „enumerarea tuturor sta-
minelor unei flori nu va aduce
niciodată dinaintea ochilor imagi-
nea florii" (H. Taine). Oricît de
minuțioasă ar fi această enumera-
re...
Firește, într-un asemenea caz, nu
numai temperatura funcțională lip-
sește, ci și înzestrarea (cel puțin
cîte o dată), dar cert este că tem-
peratura criitcii este funcție de
existența reală a atributelor proprii
criticului care, după cum arată
Vianu în „Estetica" sa, nu este și
nici nu poate fi un simplu — hai
să-i zicem dispecer-instituit cu mi-
siunea de a raporta plat-profesio-
nal creația literară la o sumă de
norme estetice. Invocarea normelor
estetice este, firește, necesară, dar
nu și suficientă. Un simplu reper-
toriu de norme estetice nu repre-
zintă încă o conștiință estetică, iar
absența acesteia are, categoric, pen-
tru un critic, dimensiunea unei
inaptitudini. Inaptitudine care de-
viază actul critic spre fadă peda-
gogie estetică, obstinată în a învă-
ța pe creator ceea ce nici criticul
nu știe. Lucrare nu fără merite,
dacă ne gîndim că, după Montes-
quieu, „n-ai nevoie de prea multă
inteligență ca să arăți ce știi, dar
îți trebuie mult mai multă ca să
înveți pe alții ce nu știi !" Mai
complicat este atunci cînd se trece
de la teorie la practică, de la teze
la exemplificări. Și este cunoscut
cazul lui Moliere, care se plîngea
de toți acei domni care știau atît
de bine cum trebuie să fie o ope-
ră literară bună, dar făceau totuși
opere literare proaste.
In „Critica Școlii nevestelor",
Dorante, purtătorul de cuvînt al lui
Moliere, glăsuiește astfel către pe-
dantul Lysidas : „Știți că sînteți
nostimi cu regulile voastre, cu care
reușiți să-i puneți în încurcătură
pe cei ce nu le cunosc, și cu care
ne pisați toată ziua ! S-ar zice,
dacă ne-am lua după ce spuneți,
că aceste reguli ale artei ar fi cele
mai mari mistere ale lumii ! Și
totuși nu-s decît cîteva observații
ușoare ale unei judecăți sănătoase
despre lipsurile care ar putea mic-
șora plăcerea ce ți-o procură aces-
te poeme. Și aceeași judecată sănă-
toasă care a formulat odinioară a-
ceste observații le poate face astăzi
foarte ușor, fără ajutorul lui Ho-
rațiu și al lui Aristotel (...) Tare
aș vrea să știu, continuă Dorante,
dacă nu cumva principala regulă
regula regulilor, este tocmai regula
de a plăcea. Și dacă o piesă de
teatru care a atins acest țel n-a
urmat cumva drumul cel bun".
Desigur, o operă poate să placă
într-un fel sau altul sau să nu pla-
că, în funcție de subiectul (psiholo-
gic) al respectivei experiențe este-
tice, dar este evident că, în toate
cazurile posibile, acest aspect nu
poate fi pus în evidență la acele
joase temperaturi ale criticii fals
academice, care sortează cu sîrg și
cu ifose, dar nu realizează creația
propriu zisă și nu-i poate surprin-
de, defini, recompune (critic) și co-
menta individualitatea. O aseme-
nea critică, oficiind solemn și sec,
cu o mare desfășurare de referințe
uneori, nu face decît să semnaleze
ceea ce este evident pentru toată
lumea, menționînd procedee și par-
ticularități (didactic definite), acolo
unde realitatea artei nu poate fi
nici pe departe epuizată de o a-
semenea viziune de inventar ana-
tomic. Ceea ce nu înseamnă de fel
că anatomia literară n-ar prezenta
interes, mai ales dacă ne amintim
că Flaubert îi reproșa criti-
4 —Convorbiri literare
sint oglinda actualității litera-
re, fie că sint discutați autori,
fie că sint discutate cărți, as-
pecte ale vieții literare etc.
Pagina de critică, mai mult
poate decît cea de proză sau
poezie, este strîns legată de un
context pe care îl reprezintă
(revista), de momentul în care
vine să reprezinte acest con-
text. Profilul unei reviste este
determinat de opiniile criti-
ce. Proza sau poezia se supun,
printre altele, (ideal ori prac-
tic) unor exigențe de ordin ca-
litativ, critica, in schimb, ada-
ugă criteriului calității unul in
plus: atitudinea. Atitudinea
precizează direcția, conturează
și impune personalitatea unei
reviste. Concepția unică, mar-
xist-leninistă, despre lume
și angajarea ideologică fer-
mă, ca necesități și con-
diții principale, nu exclud,
ci, dimpotrivă, determină di-
versitatea, nuanțarea fecundă.
Diversitatea de profil a revis-
telor trebuie privită prin pris-
ma interdependenței dintre u-
nitar și divers. Orice manifes-
tare artistică este in esență ex-
presia unei complexități nece-
sare. Critica, la rîndul ei, se
caracterizează prin multiple
modalități și unghiuri de re-
ceptare. Cind aceste modalități
se subordonează unei linii di-
rectoare consecvente (consec-
vente, nu rigide), opinia criti-
că poartă pecetea unei atitu-
dini. înalta exigență ideologi-
că și estetică fac atitudinea
aptă de confruntare, altfel
spus, o angajează in actualita-
te.
Caracterul militant al criti-
cii decurge tocmai din această
angajare în actualitatea vie a
literaturii ca expresie a mari-
lor prefaceri sociale caracte-
ristice prezentului. In cuvînta-
rea sa de la Plenara Comitetu-
lui Central al P.C.R., din
3—5 noiembrie, tovarășul Ni-
colae Ceaușescu arată: Critica
de artă are un rol de mare în-
semnătate, atît în promovarea
creației artistice cu un înalt
conținut educativ, cît și în e-
ducarca estetică a maselor popu-
lare. Pentru a răspunde aces-
tor cerințe, criticii de artă tre-
buie să acționeze întotdeauna
in spiritul principiilor marxist-
leniniste, să fie nepărtinitori
și obiectivi, să contribuie prin
tot ceea ce scriu la ridicarea
artei noastre la un nivel tot
mai înalt. Ei trebuie să mili-
teze pentru o artă realistă și
profund umanistă. Modul în
care critica din reviste răspun-
de acestei chemări — iată
scopul discuției pe care o ini-
țiem in acest spațiu al confrun-
tărilor deschise, constructive.
Interferența opiniilor este un
fapt caracteristic criticii vii,
promotoare a unei concepții a-
vansate despre menirea artei
și artistului, exigentă, intole-
ranță față de manifestările ca-
re pun sub semnul întrebării
idealul umanist al artei.
Critica din reviste trebuie să
excludă postura receptării pa-
sive, confuze din punct de
vedere ideologic și estetic.
Critica din reviste este re-
acția dirijată, la mutațiile
cele mai subtile survenite în
fiecare moment în viața lite-
rară. Fără a ignora legile ge-
nerale, judecata critică se su-
pune particularului (ambianței,
momentului in care a fost e-
misă) spre a-l defini, spre a se
defini.
Evident, opiniile asupra pro-
blemei puse în discuție aici
diferă atît în ceea ce privește
aspectele de principiu (ne re-
ferim la viabilitatea disociației
critică, în general — critică
de revistă), cît șt în cele cu-
rente (importanța și caracteris-
ticile uneia sau ale celeilalte).
Critica din reviste devine un
subiec interesant numai prin
discuția la obiect, ilustrativă.
Red.
sunt, în primul rind, în funcție de
atitudinea morală a criticului și
apoi de altele. E vorba de ravagiile
pe care le poate face lipsa de
probitate. Nici măcar inexistența ta-
lentului și a culturii nu poate produce
o mai mare calamitate pe domeniile
criticii ca necinstea (cu toate că,
lipsindu-ți vocația și bruma de cu-
noștințe și apucîndu-te de critică,
tot un fel de necinste înseamnă). „A
critica este ușor — ne învață Ma-
iorescu —, însă pare a fi o lucrare
a minții omenești ce reclamă to-
tuși cîteva cunoștințe, un grad de
prudență și cel puțin simțul ele-
mentar pentru ceea ce se numește
bună-cuviință". Ce preț pune Lovi-
nescu pe integritatea morală a cri-
ticului se cunoaște: „Dacă e artist,
cu atit mai bine pentru critic :
trebuie să fie însă cu orice preț o
conștiință (s.n.)“.
Cei mai mulți dintre criticii noș-
tri au vocație, sunt destul de in-
formați, stăpinesc mjiloacele și me-
todele criticii intr-un grad înalt, dar
foarte puțini pot recunoaște cu
mina pe inimă că nu au făcut com-
promisuri, că nu s-au abătut de
la convingerile intime. Așa se ex-
plică programul (moral) foarte pes-
triț, derutant, (dacă mai există to-
tuși criterii!) după care „lucrează"
unii critici ai actualității; așa se
naște critica versatilă, exacerbat
subiectivă, nesinceră și păgubitoare.
După această rețetă, cărților reco-
mandate li se închină ditirambi a-
mestecați cu citate din belșug, din
care rezultă, bineînțeles, un gali-
matias rizibil. Și e posibil ca, după
această intîmplare jubilantă, „o-
pera" adorată să pășească intr-un
perfect anonimat. Zutorul rămîne
cu laurii uscați pe frunte, pregă-
tindu-șî opul următor și atmosfera
prielnică festivității de rigoare.
Ipocrizia capătă, uneori, forme
curioase. Nu numai confreria for-
țează conduita nestatornică a cri-
ticului.
Acest soi de critic stă pitit să ob-
serve dincotro bate vîntul și, oda-
tă stabilită direcția cea mai avan-
tajoasă, se abandonează cu voluptate
curentului. De pildă, surprinde lau-
de aduse unor cărți, merituoase să
zicem, și cade într-o admirație mer-
gind de la chicote entuziaste pînă
la delir. De bună seamă, necunos-
cuții, în virtutea unui obicei în-
pămîntenit, sunt priviți „c-un
rece ochi de mort". E criticată o
carte, pe bună dreptate să zicem,
criticul ipocrit dă lovitura fatală.
Află de cițiva scriitori-tabu, în-
cearcă să-i evite, dar demonul lingu-
șirii îl îndeamnă, la genuflexiuni
rituale. In fine, tot de nivelul etic
depind manifestările programatic a-
pologetice și negativiste. Criticul
blînd prin definiție se produce sfios,
aproape inhibat, într-un peisaj in-
variabil paradisiac, adormitor, unde
fericirea tronează nestingherită, ca
în feeriile semănătoriste. Nihilistul,
dimpotrivă, se mișcă numai printre
cazanele cu smoală topită, în care
urmează a fi aruncate victimele.
Rostul Iui în critică este, așadar,
de a ucide tot ce întîlnește în cale.
Ce urmărește el, de fapt ? Ne spu-
ne tot Maiorescu : să se afirme „per-
soana privată a autorului care cri-
tică". Nu mai trebuie să in-
sistăm în a arăta că toate
aceste moravuri surpă conceptul de
critică, pentru ca să nu mai vorbim
de autoritatea criticului respectiv.
Viața literară are nevoie de mai
multe păreri. Adevăr de netăgăduit.
Dar această diversitate de opinii
nu presupune un amalgam de ma-
nifestări temperamentale, fără nici
un suport real (vocație, gust, cul-
tură, bun-simț), ci o confruntare de
principii, demnă și civilizată. Cu-
mințenia e un semn al moliciunii
spiritului, după cum iritările subur-
bane sunt dovada unor minți în-
fierbîntate. Firește, polemica nu se
poate lipsi de maliția intelectuală,
Ce fel trebuie ea înțeleasă e un
lucru ușor de învățat de la Ma-
iorescu, Gherea, Ibrăileanu, Ralea,
Călinescu, Zarifopol, Camil Petres-
cu etc. Critica e obligată să admită
regimul dezbaterilor ferme, nu cel
al fluctuațiilor de principii și de
atitudini; căci tonul polemic poate
fi o armă superbă cînd e folosit
cu rost. Deci în locul primejdiei
babilonice a vocilor distonante —
controversele principiale care stimu-
lează mișcarea progresivă a litera-
turii. Ne bucurăm totuși că discu-
țiile despre critică, mai cu seamă
despre etica actului critic, s-au în-
mulțit și s-au situat pe o poziție
mai categorică, punînd din ce în
ce mai mult la grea încercare pe
acei care mai poluează aerul cri-
ticii.
C. TRANDAFIR
revistă este prima scenă de afir-
mare publică a scritorului, a cri-
ticului, a istoricului literar. Marile
reviste au fost și sînt conduse nu-
mai de acei literați care au și ta-
lent, și pasiune pentru publicistică.
Aș îndrăzni să afirm că dacă as-
tăzi (referindu-ne la domeniul scri-
sului) nu ducem lipsă nici de poeți,
nici de critici și istorici literari, cu
siguranță nu avem destui publi-
ciști. Faptul este observabil dacă
privim cu atenție colecțiile unor
periodice. Și atunci, de unde acrea-
la cu care pronunță unii cuvîntul
publicist, de unde tendința mini-
malizatoare manifestată de către
unii autori de cărți (științifice), că-
rora nu le vibrează condeiul nici
măcar atunci cînd îndrăznesc să
se apropie de statui ? Nu sînt un
calofil fanatic, dar cred că orice
text referitor la literatură, în ulti-
mă instanță orice text în general,
(chiar o scrisoare), dacă pe lîngă
fondul de idei nu este și frumos,
este un text scris pe jumătate. In-
formația nu devine memorabilă de-
cît în fraze memorabile, expresive
Stilul nu este așadar o chestiune
de formă, cum încă din nefericire
mai cred cu naivitate unii, ci de
fond, iar publicistica este o școală
a stilului. O înșiruire, de informa-
ții și de trimiteri ce vor să dea
impresia de știință, nu poate fi ci-
tită pînă la capăt și cu atît mai
puțin reținută. Să nu uităm că prin
publicații nu facem numai instruc-
ție, ci și educație estetică ; ne pro-
punem să formăm gustul maselor
largi, să lărgim orizontul spiritual
al acestora. Un asemenea dezide-
rat nu se poate atinge decît făcînd
publicistică adevărată. Despre
literatură nu se poate scrie decît
frumos. Iar cînd spunem aceasta
avem în vedere multe calități sti
listice, nu numai corectitudinea gra-
maticală și proprietatea termeni-
lor. Adevărata critică literară se
exercită mai întîi prin cronica peri-
odică (foileton) publicată în revis-
tă, prin comentariul publicistic a-
vînd pe de o parte menirea de a
emite o judecată de valoare privind
un fapt literar actual, iar pe de al-
ta propunîndu-și să îndrume pe
cititor. O cronică literară își poate
îndeplini aceste două importante
datorii care o înnobilează numai
atunci cînd este publicistică. Pu-
blicistică nu înseamnă publicitar.
Sînt două noțiuni complet diferite.
Numai confuzii de acest fel, sau
poate gelozia izvorîtă din neputin-
ța de a fi și interesant și atractiv,
îi pot conduce, se pare, pe unii la
ideea că publicistica este o zonă
superficială a scrisului. Numai așa
se poate ajunge pînă acolo îneît
unui publicist care semnează să
zicem o recenzie i se refuză pînă
și creditul de a fi citit cu atenție
cartea despre care scrie, fiind acu-
zat că a „răsfoit-o" doar. Să fim lu-
cizi : a scrie nu e la îndemîna ori-
cui. Dar asta nu înseamnă că cei
cu mai puține aptitudini în această
direcție să uite că alții știu să
scrie nu numai bine, nu numai
frumos, dar și repede. Publiciștii
adevărați fac parte din această ca-
tegorie. Profesia lor e una dintre
cele mai frumoase, generatoare de
satisfacții durabile, de o invidiabi
lă noblețe. O cultură fără publi-
ciști talentați suferă de anemie. A
fi publicist, presupune un mănunchi
de calități, care nu pot fi dobîndi-
te nici la facultate, nici la biblio-
tecă și care nu pot fi atestate nici
de diplome de licență și nici chiar
de titlul de doctor în litere. Toate
acestea, pentru un publicist, sînt
necesare, dar nu și suficiente.
Constantin COROIU
cii literare tocmai faptul de a nu
ști nimic despre „anatomia stilu-
lui". Dincolo însă de tehnica actu-
lui critic și de arsenalul cunoștin-
țelor necesare, mai e vorba, în mod
evident, și de intuiție sau mai ales
de intuiție, inclusiv de capacitatea
criticului de a inculca discursului
său critic rezultatele particularelor
„lecturi" realizate de intuiția sa,
aportul acesteia la receptarea fap-
tului de artă supus aprecierii sale.
Or, o intuiție rece, inanimată, este
greu de imaginat sau, cel puțin, ino-
perantă în planul inefabil al artei.
De unde eșecul unei asemenea cri-
tici, al cărei prestigiu este clădit
pe cadavrele (virtuale) ale operelor
pe care le îmbrățișează cu axfixi-
antă „euforie" cibernetică sau le
„execută" cu chirurgicală dexteri-
tate și impasibilitate.
E drept, uneori, mai rar, de alt-
fel, se întîmplă și invers, gestul
critic depășind limitele superioare
ale temperaturii funcționale, tre-
cînd în partizană exultanță (afirma-
tivă sau negatoare), generînd de a-
semenea un climat impropriu fi-
nalizării sale. Exagerînd oarecum,
am putea-o numi critică iterjec-
țională, discursul critic fiind, de
astă dată, înlocuit de exclamația
care formulează vehement o atitu-
dine — nu estetică însă — fără a
o argumenta. Este, practic, critica
„de scandal" nu totdeauna polemi-
că, dar întotdeauna intolerantă, o-
punînd cerinței lui Thibaudet pri-
vind acel „liberalism" al conștiin-
ței estetice, exclusivismul violent.
Fundamentarea acesteia o găsim,
nu o dată, nu în cîmpul esteticii
sau chiar al unor afinități elective
(pentru care, de altfel, o asemenea
critică este inaptă), ci în cel al in-
tereselor, în spatele cărora opera
discutată dispare ca realitate lite-
rară, rămînînd doar drept pretext
de furibundă controversă.
Fapt este că apariția în spațiul
criticii literare a unor asemenea
temperaturi aberante vizează, și în-
tr-un caz și în celălalt, degradarea
climatului literar, a acelui climat
propice afirmării plenare, înteme-
iate și eficiente a actului critic, în
prelungirea și în favoarea celui
creator (disociere superfluă dacă o
privim din perspectiva lui Oscar
Wilde, potrivit căruia „numai spi-
ritul critic este creator"). Sigur, nu
putem vorbi de temperatură în a-
fară de talent sau avizare estetică,
dar ecologia spiritului critic nu
poate să ne fie indiferentă, atîta
vreme cît influențează funcțional
viața literară, în bine sau în rău.
Și cum moda intervine cu surprin-
zătoare forță în direcționarea cli-
matului unei anume perioade, tan-
gajul între un fals academism și
un vehement impresionism nu fa-
ce decît să impună necesitatea de
a asigura stabilitatea ambarcațiunii
critice literare, pe marea, cînd mai
furtunoasă, cînd mai lină, a crea-
ției literare, pe care indicațiile car-
tografice sînt insuficiente, atunci
cînd lipsește steaua polară a unei
finalități formulate în lumina unei
concepții clare.
Oare dacă francezii ar fi putut
valida logic morfologia dramaturgi-
ei shakespeariene, ar fi agreat-o
sau ar fi înțeles-o mai mult ? Ar
fi avut mai din timp acces la re-
putatele valori estetice ale acesteia?
Oricum, nici exclusivismul lui Vol-
taire (în această privință), nici nor-
mativismul incomprehensibil al nu
știu cărui prestigios critic ostenta-
tiv clasicizant, nu poate fi o consola-
re pentru cel care astăzi, nesocotind
temperatura de regim a criticii, îș:
drapează sterilitatea gestului critic
cu mantia impersonalității (frigide)
sau cu cea a unui modern Savana-
rola. Esențială este eficiența actu-
lui critic, eficiență discutabilă a-
tunci cînd dintr-o puzderie de cro-
nici sau recenzii literare nu dis-
tingi chipul literaturii comentate,
totul fiind topit în masa amorfă a
unui peisaj critic mat-strălucitor,
ca și luna, dar sterp, arid și inos-
pitalier, ca și aceasta. Nu e cazul
întregii critici din reviste, între
meteori și stele situîndu-se prezen-
țe critice de cert interes, unele, a-
devărate puncte de reper, pe firma-
mentul nostru literar și ilustrînd cu
brio zona cuprinzătoare a tempe-
raturilor funcționale, mergînd spre
incandescență în cazul lui Mircea
lorgulescu, Virgil Ardeleanu,
spre moderația zonelor temeperate
în cel al lui D. Micu, S. Damian, Al.
Andriescu, Liviu Leonte etc. ori
spre o temperatură medie de ade-
vărată distincție intelectual-poe-
matică în cel al lui Nicolae Mano-
lescu sau Eugen Simion. Diferențele,
de loc tranșante, sint marcate în
funcție și de temperament, gestul
critic înscriindu-se, în fiecare caz
în parte pe diverse orbite ale pro-
priului microcosmos estetic ; dar
sînt diferențe care definesc cu
pregnanță zonele cele mai fecunde
ale criticii literare, generatoare de
climat adecvat, deosebit de util
procesului de devenire al literatu-
rii noastre. Din păcate, cealaltă
critică — fals academică — rigidă
sau flască, sau temperamental ex-
clamativă — se revanșează pentru
succesul celei dintîi, prin cantitate
sau stridențe. Ceea ce alimentează
în auditoriu un sentiment de con-
fuzie, nu rareori mărturisit cu
franchețe cu diferite prilejuri și în
cuprinsul rubricilor care le solici-
tă și găzduiesc opiniile.
S-ar părea că exagerăm, că mi-
zăm pe un singur element, și a-
cela tehnic — dar se cuvine a fi
făcută precizarea că nu-i deloc așa,
prin temperatură înțelegîndu-se în
cazul nostru un indice sintetic, ex-
primînd, practic, prin diagrama
temperaturii critice, dimensiunile
unui proces profund și complex,
dacă nu chiar contradictoriu, care
s-ar cuveni analizat și stăruitor
orientat pe dominante.
Oricum, marile curbe pe extreme
pe care le înregistrează diagrama
temperaturii criticii literare, în
unele reviste, cu snobe, masive
coborîri academice spre tempera-
turi minime (ca să nu zic spre po-
lul frigului estetic) sau, după cum
spuneam, mai rar, cu escaladări
temperamentale spre temperaturi
exagerate, frizează o lipsă de echi-
libru, precum și insuficienta auto-
ritate a modelelor posibile și chiar
reale.
Teoretic, un asemenea model
este sugerat de Tudor Vianu, care
remarcă, pe bună dreptate : „criti-
cul nu poate rămîne un simplu co-
mentator mai sensibil ; el trebuie
să aibă și o conștiință estetică, și
dacă această conștiință a trecut și
prin școala reflecției filozofice a-
supra artei, este de presupus că
reacțiile lui vor fi mai bogate și
mai complete".
Dar, ca și în chimie, orice reac-
ție este favorizată de o anume tem-
peratură, participarea afectivă fiind
condiția unei normale ecologii a
spațiului critic. Normală atît timp
cît temperatura se înscrie în limi-
te rezonabile.
Dar, mai ales, cît timp există I
De ea depinde, de altfel, pulsul
critic al publicisticii literare, vita-
litatea acesteia.
Al. I. FRIDUȘ
5 —Convorbiri literare
In scurta lui viată, Max nu nimerise niciodată într-o situ-
ație mai confuză. De cîteva minute, ieșea desigur din-
tr-o beție neagră. Cunoștea prea bine senzația de rău
șl dezanesteziere, atît de neplăcută, care-i strica aproape toate
diminețile, sleindu-I de puteri ; ajunsese să considere drept
zone active numai ceasurile de seară, stimulate artificial cu
cafele și băuturi tari ; acum însă, nu starea de mahmureală îl
neliniștea, ci faptul c-o înfrunta, singur, într-un asemenea loc.
Evenimentul părea ireal, de necrezut.
Verifică dintr-o privire altimetrul și indicatorul de nivel ;
motorul torcea normal. Iși dădu seama că trecuseră probabil
multe ore de cînd zbura așa, la întîmplare, și că gestul con-
știent de-acum, prin care relua în stăpînire avionul, cu dimen-
siunile lui exacte, mai fusese efectuat de sute de cri, în chip
reflex, de acel grup de celule nervoase minunate, instruite
să-i asigure supraviețuirea. Celulele acelea fermecate, veșnic
în stare de veghe, refuzaseră alcoolul ; își făcuseră datoria,
menținînd aparatul pe-un drum de mijloc și opunîndu-se, cu
o prudență rezultată din instinct, pornirii oarbe către risc și
autodistrugere. Tot ele îl determinaseră să stingă lumina din
carlingă, economisind cu meschinărie pînă și infimul consum
de curent al celor două becuri montate în spate, pe peretele
de placaj. Studie încă o dată cadranul fosforescent: limba alti-
metrului oscila undeva, între trei sute și patru sute de metri.
„Ar trebui să mai urc un pic“, gîndi el vag.
Retrăi, într-o străfulgerare, teama de dealuri însușită pe
vremea cînd învăța să piloteze. Instructorul ii explicase atunci
că muntele prin linia sa abruptă de înălțare, este un obstacol
mai puțin primejdios decît dealul; cota acestuia crește pe
nesimțite, perfid, înșelîndu-te cu profilu-i rotunjit și molatec;
nu-ți iese cinstit în cale, ci .ți se insinuează sub aripi, prin-
tr-o alunecare vîscoasă, și tace pînă în ultima clipă, cea a im-
pactului. Cărunt, cu trăsături înăsprite, instructorul părea să
urască dealurile ; vorbind despre ele, își pierduse indiferența
obișnuită și devenise patetic. Ințelegind că i-a descoperit în
sfîrșit o slăbiciune, Max îl disprețuise atunci pentru prima
oară.
încercă să alunge epuizarea, să se trezească ; revenirea pă-
rea să aibă acum un preț imens. Senzația de somnolență, pa-
ralizantă, se deosebea total de cele ce urmaseră altor beții ;
semăna mai curînd cu ceasurile sau minutele sau zilele trăite
cu prilejul operației de la genunchi. Doctorul se apropiase tă-
cut, din spate, ascunzînd seringa plină ; îi pipăise cu deose-
bită grijă vertebrele, numărînd șoptit, găsise punctul exact în
mijlocul careului uns cu iod. Manevrat cu îndemînare, acul
se strecurase ferm prin piele, ascuțit, fără durere. Apoi partea
de jos a trupului își pierduse treptat greutatea carnală, con-
sistența, distanțîndu-se ca un obiect străin, indiferent. Două
ore durase starea aceea neobișnuită, cu care plătise greșeala
comisă în concursul de slalom de la Megeve.
Căută, instinctiv, butonul. Va apăsa și ușa se va deschide ;
Bertha e în serviciul lor de treizeci de ani și știe că el sună
numai cînd nu poate să coboare singur din pat, căci nu-i chiar
atît de răsfățat ca alții. Va veni deci să ridice jaluzelele, lu-
mină din lumină ; pe urmă, îi va aduce o ceașcă plină cu cio-
colată fierbinte. Desprinse mina dreaptă de pe manșă, dege-
tele alunecară nesigure, găsiră un buton, parcă nu semăna cu
cel al soneriei. Apăsă, becurile din spate se aprinseră instan-
taneu. închise și deschise ochii de cîteva ori, realitatea i se
impuse prin răceala metalului și a cadranelor cu ace oscilante.
Nu se găsea în patul său, Bertha nu-1 putea auzi și n-avea de
unde să apară. Era singur, în carlinga avionului ; zorii umpleau
spațiul redus, circular, cu lucirea lor neterminată. Ce naiba
căuta acolo ? In acel peisaj de film fantastic ? Imposibil de
înțeles ceva. De cînd zbura așa ? In ce direcție ? Privi busola :
lovită în plin, cu geamul de protecție spart și acul magnetic
turtit și strîmbat, nu mai era bună de nimic. Iși îndreptă a-
tenția spre radio : capacul de control fusese îndepărtat și, prin
deschizătura dreptunghiulară, se vedeau trei socluri goale. In
zadar cercetă carlinga, cele trei lămpi pieriseră fără urmă. Și
deodată îi păru rău c-a deschis ochii, gestul hotărît se dovedea
necugetat, chiar imprudent ; dacă nu aștepți să-ți revii la nor-
mal, încet, treptat, din beție, te poți trezi oriunde, în pielea
cine știe cui. Aiurea, nu se găsea nicidecum în pielea altuia ;
avionul îi aparținea, recunoștea perfect carlinga atît de fami-
liară și mica mascotă din plastic, atîrnată în dreapta. Vultu-
rul se năpustea, într-un picaj necruțător, cu aripile strînse și
ciocul de oțel gata să izbească, asupra unei prăzi mizerabile
ce se tîra, desigur la vedere, pe pămînt. Multe vietăți nevol-
nice trebuie să populeze glodul și să se lase devorate pentru
ca el să poată să zboare. Prostii, efuziuni de bețiv. întinse
mina și-l mîngîie ; vulturul începu să vibreze mărunt, spînzu-
rat de firul elastic. De cîte ore zbura ? înălță brațul sting :
ceasul de care nu se despărțea niciodată, nici în somn, nu se
afla la locul lui, dispăruse. Ba nu, ceva lucea pe jos, întinse
mîna, da, ceasul ; cînd l-a aruncat ? Privi cu atenție în jur,
parcă avusese Ioc o luptă, se bătuse cu cineva, cu cine ? Iar
afară, dincolo de peretele străveziu, pigmentat de ploaie, nori,
nori, la nesfîrșit. O luminiță clipi, nesigur, undeva, departe,
un galben care trecea în roșu, și dispăru, smulsă cu brutali-
tate de la locul ei de-o forță ostilă. încercă s-o urmărească,
motorul tuși abia perceptibil, discret și parcă jenat, o arit-
mie produsă poate de schimbarea de direcție, dar luminița ro-
șie pieri pentru totdeauna, n-avea rost. „Corpurile ce se de-
părtează emit o lumină deplasată spre roșu, în spectru", fraza
citită cîndva, din plictiseală, într-un manual prăfuit, îi re-
veni întreagă în minte, de asemenea fără rost. Ce prismă o
fi descompus lumina spectrului? Nu era greu de ghicit, pică-
turile de ploaie, apa. „întrebarea nu-i bine pusă", pricepu de-
odată Max. Nu trebuia să se-ntrebe de ce a băut aseară, ci
cum de-a ajuns în avion. Pe urmă, cum de a izbutit să deco-
capătul de
leze, să zboare cîteva ore și să se mențină pe-o rută abstractă,
necunoscută, ținînd cont de halul în care se afla. Un chip vag,
familiar, cine oare, ia să vedem... Vorbe, ironii, un prieten,
goange, o provocare neroadă, un pariu. Simțea explicația a-
proape, palpabilă, la vîrful degetelor. Norii de dedesubt se
subțiau, se destrămau ca o țesătură solicitată de forțe diver-
gente ; Max străpunse ultimul strat, ca un abur, și fluieratul
îi îngheță pe buze. Acolo jos, nesfîrșit, umflat ca o spinare
păroasă și căruntă de zimbru, lucea mat oceanul. Nimic nu tul-
bura monotonia cosmică a peisajului și Max își spuse, cu o
liniște de care se simți mîndru, că de data asta a avut ghi-
nion ; trist, dar neîndoielnic, i se-nfundase. N-avea nici un
rost s-o aștepte pe bătrîna Bertha, cu ceașca ei de ciocolată
fierbinte, iar încrederea în propria stea îi apăru ca o preju-
decată suspectă. Prin ceața tulbure a zorilor, cele patru puncte
cardinale se amestecaseră ca-n ceaunul ucenicului-vrăjitor și
absolut nimeni, nu numai el, n-ar mai fi putut preciza nordul
sau sudul. Să presupunem că la dreapta avem estul; ei și ?
Șaptezeci și cinci la sută șanse ca prezumția să fie falsă ; o
asemenea logică nu duce la nimic. Ecuația prezintă o necu-
noscută incoruptibilă; iar el, Max, a încurcat-o.
Liniștea nu-1 părăsi nici atunci cînd privi indicatorul de
benzină : acul se-apropia, parcă pe nesimțite, de linia aceea
roșie, îngroșată cu un prost-gust evident, detestabilă, ce marca
nivelul zero. Zbura, desigur, de vreo patru-cinci ore. Coborî
iar, urmind linia nevăzută, o pantă prelungă, elegantă, ireală ;
sub planuri, afară din norul cel negru, regăsi oceanul cărunt,
pulsant Convingerea oarbă că nu avea de-a face cu o mare,
ci cu oceanul, nu se baza pe vreun argument. In fund, în
stînga, un briu de spumă fosforescentă încingea o pată aproa-
pe rotundă ; norocul putea deci s-arate și-așa. Cu răsuflarea
tăiată, pierzîndu-și abia acum cumpătul, Max își mușcă buzele
pînă la singe și scoase un urlet de triumf. O insulă, o oarecare
posibilitate de salvare ; desigur, colacul acesta de salvare că-
zuse cam departe ; dar el era ultima șansă.
*
Iși aminti că horoscopul Mutului, subconștientul veșnic in
alertă. Ii recomandase să nu accepte nici o propunere ; să e-
vite promisiunile fugare și confidențele ce duc la confuzie. Să
vadă, să înregistreze, să tacă. In acea clipă, o umbră fără chip
se apropie de ei, în pas alergător ; se opri, gîfîind.
— Moș Adolf, articula cu greu noul venit, sugrumat de emo-
ție, Gass îi cheamă pe Max. Singur.
Mesagerul se îndepărtă, la fel de repede cum venise. Bâ-
trînul căzu pe gînduri, intimidat. Cîntărindu-și cu grijă cu-
vintele, șopti :
— Ascultă-mă cu atenție, Breda. Dacă Gass îți vorbește di-
rect, ceea ce-i foarte puțin probabil, să faci pe prostul. Joacă
teatru, fără scrupule, clar ? Nu cumva să-ncepi cu aerele tale
independente, că nu mai apuci ziua de mîine. Și cînd ți-o da
drumul, vino urgent la mine. Direct, nu discuta cu altcineva.
— Iar începi ?
— Max, gemu bătrînul, dacă mă asculți, peste cîteva zile
vei pleca de-aici. Te vei întoarce acasă la tine, pricepi ? Aca-
să !
Tînărui îl înjură, grosolan, înfrînîndu-și dorința de a-1 lovi,
așa cum ar fi meritat. Iși permitea să-ncerce să-1 prostească și
pe el cu făgăduieli mincinoase, rabla. Deasupra, stelele nu mai
clipeau, schimbul de mesaje inaccesibile încetase, iar timpul,
oprit în crugul nopții, încremenise.
schimbul de mesaje inaccesibile încetase, iar timpul, oprit în
crugul nopții, încremenise.
— Cine mă conduce la Gass ?
— Mergi pe poteca asta ; e dreaptă, întîi suie, pe urmă co-
boară. Cînd ajungi pe culme, o să vezi la picioarele tale gol-
ful Anteus. Să nu te bucuri de priveliște, să nu te lași vrăjit.
Pînă nu cîștigi inima lui Gass, totul e o iluzie. Iar simetria
peisajului e-o născocire a nopții, și blîndețea e aparentă ; ziua,
se vede cruzimea stîncilor ascuțite ca briciul și dezolarea ori-
zontului circular. Dar el te-a chemat noaptea.
■Vorbele bătrînului se legau frumos și Max simți primejdia
ascunsă în ele. învelise bobul de dinamită în staniol, iar ne-
rozii îl confundaseră cu o bomboană, publicîndu-1 în prima
pagină.
— Parcă-ți mai stă pe buze o povață, Moș Adolf. Dă-i dru-
mul !
Intr-adevăr, așa era. Bătrînul îi recomandă să nu mai lu-
creze cu Tihony, de cîțiva ani locul acela a devenit nesănătos;
oamenii fug de el, îl evită, căci au observat că le cad dinții și
părul, li se rup unghiile, ficatul se umflă. Mecanicul e singu-
rul care rezistă, cine știe cum, în mediul atît de toxic.
— Tot tu m-ai repartizat acolo, azi, pricepu Max.
— Eu îți doresc binele.
— Ai vrut să-mi intre-n cap că-s în mîinile tale, nu ?
— O zi nu putea să-ți strice.
îl conduse pe bătrîn înapoi, spre casă, pradă unui neaș-
teptat sentiment de compasiune ; contrar propriei porniri ela-
borate, nu-1 putea urî. Iar obscuritatea totală cuprindea o
amenințare surdă, mccnită, populată parcă de prezența ostilă;
a unui inamic comun. Moșul nu făcea decît să-și apere restul
de viață, cu forțe puține ; era de admirat.
O umbră le ieși înainte, o fată care alergase, temîndu-se
să nu-i piardă.
— Pleci, Max ? întrebă ea gîfîind.
— Trebuie. Tu ești Anna ?
— Eu. Credeam c-o să dansezi, măcar o dată, cu mine.
— Nu știu să dansez, rîse tînărui. Spune-mi te rog, de ce
n-a venit Gina Ia șezătoare ? Doar sînteți prietene, din cîte
am auzit.
Fata îl privi, uluită.
— Dar Gina era chiar lîngă tine, și...
Moș Adolf o întrerupse, furios.
— N-o asculta, Max ! Gina n-a avut voie să vină. Du-te,
Anna, pleacă ! Avem treabă.
înainte de a reintra în casă, fata își exprimă regretul că
Max n-a stat măcar s-asculte snoava cu vrăbiile cele rele și
păcătoase, și cu Sfîntul Petru care le-a alungat de la porțile
raiului, exilîndu-le în iad. Ii făcu un semn provocator, neru-
șinat ; dar vocea-i sunase plăcut și mîngîietor, dacă n-ar fi
fost bătrînul de față s-ar fi dus cu ea, pe iarbă, uitînd de
ordinul lui Gass.
Contemplă încă o dată peisajul lunar, compus din volu-
me distrofice eșalonate în profunzimea infinitului, ca una
din acele pînze tulburătoare semnate Salvador Dali. Coborî
repede, hotărît să termine o dată cu starea de încordare deve-
nită insuportabilă. Curînd, picioarele i se înfundară în nisipul
moale, atît de deosebit de oricare altul, unic. Percepu clipo-
citul odihnitor al valurilor ce se spărgeau în apropiere, la cel
mult douăzeci de metri, acoperindu-se neîncetat unul pe altul,
în succesiuni prelinse. Simți o nevoie nebună să înoate, fie
și îmbrăcat. în aceeași secundă, o siluetă îndesată se inter-
puse în drum.
— Destul, Max, îi temperă zelul o voce necunoscuta.
— Dar sînt așteptat.
— Așteptat ? rînji celălalt.
— Gass m-a chemat.
— A spus să vii încoace, dar n-a spus c-ar dori sa-ți vor-
bească Nu-i același lucru. Nici vorbă să te aștepte. El să te
aștepte pe tine ? Doamne, ce gugumănie 1 Iți place golful An-
teus ?
— Da, cred că da.
drum
fragment de roman
— Perfect. Acum te poți întoarce acasă.
— Dar...
— Nu cîrti, băiete ! O întrebare : Gass vrea să știe ce-ai
înțeles de cînd ești aici. Gîndește-te bine, înainte de a răs-
punde.
— Să mă gîndesc, șopti Max, intimidat. N-ai o țigară ?
Refuzul audienței în care sperase îl deconcertă; dori, co-
pleșit de umilință, să fie pe placul acestui superior inaccesibil;
își aminti de avertismentul lui Adolf, — să nu se arate prea
deștept, — dar nu știa cum să procedeze. Mesagerul rîse,
apropiindu-se ; îi întinse un trabuc grosolan, — niște frunze
de tutun, insuficient uscate, răsucite la un loc: scăpără de
cîteva ori din amnar, pînă dădu foc unui fitil minuscul. In
fulgerările efemere, Max văzu chipul omului ; i se păru cu-
noscut, se chinui să-și amintească de unde. Da, desigur, era
asistentul tatuat al lui Moș Adolf, de la șezătoare. Cum de
ajunsese înaintea lui la reședința stăpînului Gass și mai apoi
pe plajă, spre a-i tăia drumul ? Că doar avea vreo șaizeci
de ani și-o respirație grea, de astmatic.
— Dumneata ai fost marinar ?
— Marinar. Mîine seară te aștept, Ia mine acasă. O să-ți
placă să stăm de vorbă. Intr-un sens, toți marinarii sînt
copiii pierduți ai Mediteranei, dacă pricepi; iar busola lor
este steaua năucilor. Ce răspuns îi dai lui Gass ?
Trebuia să capteze și bunăvoința marinarului, posibil să
facă parte din protipendadă. Cît despre Gass, aștepta evident
o concluzie caracterizantă și, conform sfatului lui Adolf, n-avea
rost să-1 caracterizeze.
— Spune-i că, pînă acum, credeam că strămoșii mei au
trăit numai pentru a-mi da mie viață, la capătul unui șir*
de existențe fără altă justificare; și că au adunat pentru
ca eu să n-am griji materiale. Iar contemporanii există nu-
mai pentru că eu aș putea avea, la un moment dat, nevoie
de ei ; și că au inventat wisky-ul, radioul și avionul exclusiv
pentru plăcerea mea. Numai existența femeilor nu mi s-a
motivat prin propriile mele nevoi ; am observat eu însumi
că-s prea multe.
— O să-i placă, vorbele tale, îl bătu marinarul pe spate,
amical. Nu uita, te aștept mîine seară. Mă numesc Jan.
— Mîine e duminică.
_____ Nu pentru tine, Max. Dar seara o să poți veni, oricum.
Și nu mai spune prostii, mîine nu-i duminică.
In anii adolescenței, alergase după însemnele exterioare
ale bărbăției. își cumpărase un briceag cu arc și piedică,
un box de oțel,’ o lanternă, extensoare pentru dezvoltarea
musculaturii și o pușcă scumpă, cu aer comprimat. Fiecare din
aceste obiecte îi asigurase, succesiv, cîte o perioada de eufo-
rie psihică, repede infirmată de orice confruntare directă cu
colegii. Tîrziu de tot, poate prea tirziu, înțelesese că nu va
putea niciodată să lovească în față o ființă vie, pe nimeni, și
că înarmat sau nu, trebuia să evite încăierările. Din con-
flicte, personalitatea lui inconsistentă secreta o ură lipsită de
vlagă, mai curînd o animozitate stînjenitoare pentru el însuși ;
nu era o mare nenorocire, căci își propusese să meargă pe
un drum propriu, privilegiat, și să evite căile altora. N-avea
rost să-ncerce să-și schimbe firea. Mîna altuia o lovise pe
Alma, atunci cînd efectuarea actului apăruse ca absolut nece-
sară. O mînă plătită.
★
Jan stinse țigara, fixă icoana din perete fără s-o vadă și-și
reluă povestirea:	.	.
— Am să-ți arăt bătrînețea, ml-a spus atunci Timonierul.
Te voi duce în Portul Pustiu.
— Dar căpitanul ne-a indicat altă rută !
— Timona o țin eu. Jan.
— Ce-i aia „Portul Pustiu" ?	. .
Nu mi-a răspuns. Știi de ce ? N-avea rude, n-avea nimic
de primit ori de dat. Socotelile lui cu lumea erau în orice
clipă clare și lipsite de echivoc ; egalitate deplina între de-
bit si credit.
Portul Pustiu, dragă Max, este capătul de drum al naviga-
torului de profesie; sfîrșitul. Se spune că acolo s-a oprit,
într-un timp nedeterminat, Olandezul Zburător ; cu banii lui,
pentru care și-a pierdut sufletul, s-a construit tot ce pare la
fel cu alte porturi : dane de acostare, silozuri, macarale, un
far. îi lipsea o singură dimensiune.
Operația s-a petrecut extrem de simplu. Nu plecasem în-
tr-acolo ; la Masra, încărcasem făină și o mie de lăzi cu arti-
ficii ; ne navlosise un bărbos cu mutră de apostol, proprieta-
rul mărfii, pentru o singură călătorie. Bărbosul ne-nsoțea,
bine-nțeles ; se îmbăta, împreună cu căpitanul, de dimineața
pînă seara. Se găsise tușea cu junghiul, asemenea bețivi eu
unul n-am mai întîlnit; turnau în ei sistematic, temeinic, fără
să manifeste nu știu ce entuziasm ; privindu-se în ochi, ofi-
ciau pe altarul unui zeu meticulos. O sticlă de whisky, Ia ei,
era floare la ureche ; o uscau în jumătate de oră.
înainte de plecare, Timonierul i-a sugerat căpitanului ca
haralambie
printre lumini de
toamnă....
Am să te caut în brazi și-n mesteceni, spuneai:
voi rămîne acolo pe veci pentru tine,
ca nimic din noi să nu moară
fără de numai timpul, insindioasa reptilă
furișată în sînge, mereu.
Și iată-mă printre lumini de toamnă
strigîndu-te cu același glas,
impodobindu-te cu aceleași frunze,
sub lacrima timpului ucigaș,
care și el îți sărută
umbrele sacre ale surîsului,
focul nestins al privirii
cu spaimă adîncă de moarte
că n-ai să mai vii. ..
6 — Ctiverbiri literar»
navigatorul ui
de IOSIF PETRAN
pentru această cursă atît de ușoară să nu mai angajeze un
ofițer-navigator; i-a zis că n-are rost să meii plătească un
specialist d-ăia mofturoși și pretențioși. X-a dezvăluit că eu,
Jan, mă pricep destul de bine să citesc hărțile ; iar la Masra
găsești oricînd pe chei zece navigatori șomeri, va putea an-
gaja acolo unul pentru călătoria următoare, dacă va simți
nevoia. Fluturîndu-i pe la nas posibilitatea unei economii, l-a
convins ; de altfel, căpitanul era atît de beat incit orice i se
părea cu putință. Chiar și navigația fără navigator.
Timonierul inventa zeci de pretexte ca să se-abată din
drum : furtuna cu care ne amenința neîncetat barometrul
(înțepenit de mine, cu un ac, în poziția respectivă), un pre-
tins lanț de recife, netrecut pe hartă din neglijența unui car-
tograf bețiv (ce-i mai înjură atunci căpitanul pe blestemății
de bețivi 1), rezerva insuficientă de combustibil și de apă po-
tabilă. bănuiala că axul elicei s-ar fi strîmbat etc. Așa i-a
cărat pînă în gura Portului Pustiu. Afară de el, nimeni nu
cunoștea locul și deci n-aveau ce să recunoască. Ba chiar se
bucurau.
— Jan, semnalizează să ni se trimită o pilotină! mi-a po-
runcit căpitanul, mai beat ca oricînd.
Zîmbetul Timonierului mi-a arătat limpede inutilitatea^ ori-
căror demersuri ; am semnalizat, totuși, ca să-i fac o plăcere
căpitanului și să nu miroasă înșelătoria prin care l-am mo-
mit acolo. Semnalele mele au rămas fără efect, nimeni nu
ne-a acordat vreo atenție.
— Eu nu mai aștept, intru, a spus Timonierul. N-ai grijă,
căpitane, nu-ți bufnesc albia de diguri. Cunosc toate portu-
rile de pe pămînt. Intru oriunde fără pilot, la fix. Te duc
chiar în ușa magaziei.
A acționat de trei ori minerul telegrafului mașinilor, —
țîrîitul acela mi-a rămas întipărit în creier —, _apoi l-a fixat
la „înainte". Motoarele au prins să gîfîie sub tălpile noastre ;
galoșul s-a urnit, greoi și parcă nemulțumit, lunecînd de-a lun-
gul digului exterior, spre gura peșterii. Nimic nu mișca pe
maluri, priveliștea arborase o mască ursuză, opusă zîmbetu-
lui ademenitor de mai-nainte. Ne furișam ca niște cercetași
trimiși în teritoriul inamicului, iar căpitanul, trezit din beție
de-un acces de teamă superstițioasă, avertizat de instinct că
ceva nu-i în ordine, bătu în lemnul catargului. Nu mai puteam
da înapoi, și cînd am străpuns cu prova ceața aceea suspec-
tă, foind de prevestiri, ne-am pomenit în brațele de piatră ale
Portului Pustiu. Te asigur că-și merita numele.
— Ce căutăm aici ? a gemut negustorul.
Căpitanul a dat neputincios din mîini, — întrebarea era
tardivă, — și s-a dus să se culce ; avea deplină încredere în
științi Timonierului de a efectua corect manevra de acostare.
— Aici îți vinzi făina cu preț dublu, l-a liniștit fratele
meu de cruce pe bărbos.
— Dar artificiile ?
— Nu există nicăieri pe lume mai mari amatori de arti-
ficii decît ăștia. Le poți pretinde orice sumă, fără jenă.
— Și plătesc ?
— Plătesc oricît, la ei nu se tocmește nimeni. O să-mi fii
recunoscător. Vom petrece aici ca-n vis, negustoriile !
— Nu-mi place să petrec, a mormăit bărbosul. Viața nu-i
o petrecere, e muncă de rob și chiverniseală. Am băut mult
pe drum, adevărat; dar asta-mi permit numai o dată pe an.
și pe banii altuia. Căpitanul vostru a făcut cinste, că-i zălud
la cap, ca toți mateloții. Eu n-am bani de aruncat pe pileală.
Curînd, am acostat în dreptul unor magazii solide, cu pe-
reții din cărămizi roșii, groase și porțile larg deschise.
în cîteva ceasuri, am descărcat toată marfa, îngrămădin-
d-o într-unul din ungherele acelei magazii imense, fără capăt.
Eu munceam mai mult decît toți și-i treceam cumpărătorului
mereu pe dinainte, în speranța că-mi va arunca și mie una
din hîrtiile ce-i prisoseau prin buzunare. Camarazii mirosi-
seră lăcomia ce mă stăpînea și mi se părea că simt în ceafă
privirile lor dezaprobatoare ; m-am scuturat de ele, prea do-
ream suta. O neliniște ciudată îmi întuneca speranța și deo-
dată mi-am dat seama că-i nefiresc ca într-un port întreg să
nu zărești picior de om. Ideea mă obseda, mi se năzărise că-i
extrem de important să aflu cauza acelei anomalii ; încer-
cam să mă stăpînesc, să mă gîndesc la altceva, ca să nu-mi
compromit șansele Ia cîștigul suplimentar rîvnit. Pe vremea
aia, o sută de dolari valora la mine mai mult decît orice cu-
riozitate omenească; uram de moarte acea curiozitate.
Strîngeam din dinți, cărînd lăzile cu artificii, în timp ce
deasupra capului meu se legănau, la capătul brațului meta-
lic, sacii cu făină ; zîmbeam forțat, ca la fotograf.
Mi-a făcut semn să mă apropii.
— Poftim o sută de dolari, a șoptit.
— îmi mai dați încă una ?
— Nu. Atît ai visat, atît primești.
— Unde-s ceilalți locuitori, docherii, mateloții, hamalii,
cantaragii borfașii, funcționarii, băgătorii de seamă și go-
lanii ?
Acum nu mai aveam ce pierde, pescuisem suta și puteam
să-mi satisfac curiozitatea ce devenise chinuitoare.
— Aici e Portul Pustiu, băiete.
— Dar în oraș ?
— O să vezi tu însuți. Nimic nu se va face fără tine.
★
Bătrîna începu să vorbească din
marginea nopții. Pînă atunci
nimeni n-o luase în seamă. Șe-
dea uitată pe locul ei, cu privirile în-
cețoșate. Farfuriile plecau de lîngă
dînsa, neatinse, iar paharul de rachiu
rămînea mereu plin, de cîteva ceasuri.
Ai casei, feciorii și ginerii, fetele
și nurorile, petreceau într-o lume
străină. încălziți de băutură, cîntau.
Se prindeau apoi în danțul acela
cumplit pe care bătrîna nu-1 vedea.
Femeile chicoteau, frămîntîndu-și tru-
purile grele. Dușumeaua trosnea sub
cizmele bărbaților.
Chipul bătrînei era aspru și în-
cruntat, un chip de pămînt ars în
cuptoare străvechi. Nu se potrivea cu
lucrurile din jur, cu dulapurile mari,
lustruite în ape străvezii, cu televizo-
rul răgușit de atîta trudă, nici mă-
car cu canapeaua roșie, ghemuită
într-un ungher ca un vițel proaspăt
fătat. Undeva, prin cămară, trăia încă
un ulcior negru de lut, cu gura știr-
bită, cu torțile rupte. Numai el s-ar
potrivi cu bătrîna.
Fusese o seară plină de zgomote.
Seara de Ajun. împlinind cincizeci
de ani, feciorul cel mare, contabilul
Grigore, chemase întreaga familie.
Pe sub geamurile înghețate se pe-
rindaseră clopotele urătorilor, capre-
le cu oglinzi și urșii-n lanțuri și
buhaiul. Nici un zgomot însă nu
ajungea pînă la dînsa. Era surdă chiar
și pentru glasurile din jur, învălmă-
șite în hohote mari. Sau le auzea
într-un fel aparte, dincolo de orice
înțelegere, așa cum aud pietrele vîn-
tul.
In veșmintele ei mohorîte, bătrîna
încremenise la colțul mesei. Dreaptă,
osoasă, cu brațele încrucișate, cu
mintea rătăcită în neguri. Ai casei erau
învățați cu asemenea nărav și nu se
mai întrebau pe unde umblă mintea
bătrînei.
Noaptea se destrăma în salturi ve-
sele, amețea în pahare, se spulbera
în aburi și-n fum, încît nimeni n-a
observat cum i se schimbă înfățișa-
rea, pe nesimțite, cum își scoate
broboada cernită, dezvelindu-și încet
creștetul de argint. Redobîndindu-și
lumina din tinerețe, ochii bătrînei
se făcură dintr-o dată foarte albaștri.
Chipul i se limpezi, ca de-o apă
neîncepută și porni să vorbească sin-
gură.
Despre un bărbat tînăr, care tre-
cea desculț prin iarbă și rouă. Era
îngîndurat și venea de departe. Abia
se deslușea în zarea vînătă. Cobora
prin livezi, pe sub cireșii împurpu-
rați de rod și ea-1 cunoscu după ple-
tele lungi, revărsate pe umeri. Gla-
sul bătrînei se însenina cu fiecare
pas al bărbatului.
— Stai aici, Toadere. Uite aici, lîn-
gă mine, îi zise cînd acesta intră In
casă. Eși trudit și flămînd, dragule.
Iaca, îndată.
Și-i făcu loc, bărbatului nevăzut,
alături de dînsa. Ai casei n-o auzeau.
O uitaseră cu desăvîrșire.
— împlinesc o cifră rotundă, stri-
ga contabilul Grigore. Pînă diminea-
ța o facem praf.
Doar fata cea mică, felcerița Mmo-
dora, a înțeles pesemne ceva, că se
întîmplă un lucru nefiresc cu bătrîna.
— Uitați-vă la mama, șopti înfio-
rată felcerița. S-a țicnit.
Bătrîna continua să vorbească cu
bărbatul nevăzut. îi zicea:
— Ai rămas cum erai, Toadere.
Mîndru și tînăr. N-ai îmbătrînit de
fel. Și ți-a crescut părul, întunecos
ca noaptea. A avut vreme să crească.
Știi, eu ți-am tăiat părul atunci, cînd
marginea
nopții
o povestire de GEORGE SIDOROVICI
te-au pușcat la Izvorul Mort. L-am
strîns într-o năframă curată și, după
răsăritul lunii, l-am prins sus, de
stîlpul porții. Trecea ploaia prin el.
Soarele îl usca. Stăm seara în prag
șl mă uitam cum flutură-n vînt. Era
sufletul tău acolo. Tu erai în stîlpul
porții, Toadere. Un an întreg m-am
uitat la tine, dimineața și seara, în
fiecare zi. într-o noapte, neoameni cu
inima pestriță au uns poarta cu gaz.
Și i-au dat foc. De ciudă i-au dat
foc. Prin somn te-am auzit cum mă
chemi și-am ieșit afară. Poarta ardea
cu flăcări înalte. Numai părul tău n-a
ars, Toadere. S-a smuls de pe stîlpul
porții ca o pasăre. Și zbura răsfirat,
lung și întunecos, deasupra pădurii.
Bătrîna depăna o poveste ciudată.
Feciorii și ginerii, fetele și nurorile,
n-o cunoșteau. Peste fața cărnoasă
și mare, înroșită de băutură, a conta-
bilului Grigore, se așternu o undă de
îngăduință.
— Vorbește cu morții. Toader ăsta
a existat ?
Nu-1 știa nimeni, era un nume
stins. Doar bătrîna. ..
înnotînd prin zăpada adnîcă, o um-
bră nouă se apropia de casă. Călca
apăsat, în opinci uriașe, croite din
piele de porc sălbatec. Era un bărbat
voinic, între două vârste, cu mustața
zburlită. Ca și cum l-ar fi așteptat,
bătrîna-1 aținti bucuroasă.
— Ne- a ajuns din urmă baciul, îi spu-
se celui de alături, zîmbind. Tu nu l-ai
cunoscut, Toadere. A venit după, în-
tr-o toamnă, cu oile. Mi-a fost băr-
bat legiuit. Leapădă-ți țundra, Simi-
oane și așează-te. Uite aici, lîngă
mine.
Bătrâna se afla acum între două
năluciri, nemișcată, ca o stîncă albită
de fulgere.
— Se-nmulțesc stafiile, constata
contabilul Grigore. Asta a existat, ăs-
ta-i tata. Era om blajin.
Un soi de spaimă nelămurită tre-
mura în liniștea încăperii. Bătrîna
răsucea vremea îndărăt, cu vorbele
ei încîlcite, o împingea spre tărâmuri
uitate.
— Simioane, baciule și tu, Toadere,
ascultați ! Glasul bătrînei suna a po-
runcă. în noaptea asta m-am hotărît.
Pornesc cu voi, unu-n dreapta și
unu-n stînga, la grădina cu răcoare.
Fiți gata. Nu mai e mult... Toadere, tu
ai să oînți din fluier. Nu ți-ai luat
fluierul ? Totdeauna erai plin de fluie-
re. Lumea îți zicea: omul cu fluiere
colorate. Stăpîneai văile, de la Doma
la Humor, erai ca un domn. Așa că
trebuie să cînți... Și tu ți-ai uitat ha-
rapnicul cu noduri de plumb, baciule?
Nu te despărțeai de el nici în somn.
Dormeai cu harapnicul la picioare....
Nu-mi pasă, se îndîrji bătrîna. Nu
vreau să știu nimic. Poimîine-n zori
pornim tustrei, unu-n dreapta, unu-n
stînga și eu la mijloc... Tu ai să cînți,
Toadere, cum cîntai odată, să ne fie
drumul senin. Iar tu, baciule, tros-
nești din harapnic, ca atunci cînd
coborai ursul din munți. Ții min-
te ? II mînai pînă-n ogradă, sub fe-
rești. Leșinau muierile de frică. De
asta mi-ai fost drag...
asta mi-ai fost drag...
Cu capetele aplecate, cei doi bărbați
nevăzuți o ascultau supuși. Cu bătrî-
na nu era de glumă. Se trezise în dîn-
sa femeia de altă dată.
— în noaptea asta înnebunim, bîi-
guia contabilul Grigore. Minodoră, ce
are ?
— Trebuie să doarmă, zise fata cea
mică. Somnul e singurul leac, a spus
domnu Balahur.
Feciorul cel mare se ridică anevoie,
cu fața răvășită, clătinîndu-se.
— Culcă-te, mamă ! Hai, te rog !
Ajunge...
Oricît au încercat, cu toate rugămin-
țile lor, n-au izbutit s-o desprindă de
masă. Nu îndrăzneau nici s-o culce cu
sila. Bătrîna îi înfrunta cu privirile
înghețate, cu glasul acela aiurit.
— Cheamă cîinii, poruncea bătrîna.
Sloboade-i, baciule, pe Suru, pe Golan,
pe Harmon. Să-i rupă bucăți.
Erau niște zăvozi bătrîni, răpuși de
mult în bătălii cu fiarele.
Au lăsat-o în plata domnului, pără-
sind-o în noaptea subțiată de fantasme.
Cînd s-au sculat, tîrziu, lumina zilei
luneca pe pereți, se înfășură în jurul
bătrînei.
Bătrîna ședea pe locul ei, neclintită,
la colțul mesei.
I se auzea glasul curgînd lin.
— Simioane, Toadere, o s-avem
drum cu ninsori.
Nu arăta ostenită, deși ar fi trebuit
să fie. Și vorbea înainte, fără răgaz,
cu bărbații aceia nevăzuți. Ca între
două luminări, neaprinse încă.
țugui
Să preamărim deci, poeți, bucuria
de a te ști os desprins din os de țară,
una cu solul matern, una cu veșnicia
în prouri de zori, în liniști de seară...
lui Radu Boureanu
să preamărim....
Fruntea poetului e ca lumina vie,
fără temere de moarte, fără lauri de împrumut.
Rupt din sîngele gliei pentru vecie
versul său adie abur de soare și lut.
Scrisă cu stele în mari broboane de trudă,
ea veșnic ascultă și veșnic trează
chiar și prin somn caută iarba cea nevăzută
a frumuseților cu trup de rază.
Poate de-aceea cuvintele poetului, grele
de vis se fac uneori mai înalte ca munții,
de-auzi galaxiile lumii trecînd prin ele
parcă atunci țîșnite din bolta frunții.
cu taina de cîntec
Ascultă, din nou, cîmpia bătrină !...
Iată, vine griul ca o mireasă
cu soare în păr, cu beteală pe mînă, —
aici, de-a lungul țării, de-a lungul vieții
unde dorul cel veșnic se lasă
din munții cu herburi de lună.
E încă o vară, e încă o vară
spune inima — pitpalac mătăsos !
și griul vine cu tine și te-nfășoară
în foșnet de-aramă, în foșnet de os,
el, cîntecul țării cel fără de moarte
veșnic neogoit, veșnic duios.
Cu brațul la piept îl adun
și strig din zori pînă seara :
vine griul, griul nostru cel bun !. ..
Și sîntem una cu el și cu țara,
el, soarele și mireasa verilor noastre
cu taină de cîntec străbun.
Și am să trec în vîntul din stihie
cu pieptul doldora de poezie ;
cu ochiul blind sclipind azur curat
spre umbra mamei trează la-nserat ;
cu fruntea grea de stele și pămînt:
eu, cugetul de foc ce încă sînt ;
eu, pulberea de soare ce-o rămîne
peste ecoul veșnicului mîine. ..
Și voi privi spre lumea nesfîrșită
din glasul unui fluier de răchită,
una cu iarba și cu rouă deasă
înfășurat în zi ca-ntr-o mătasă.
Se lasă noaptea ?!. .. Poate să se lase I...
Sînt lacrime pe crengi subțiri de oase
și cețuri dulci de trandafiri mă scaldă, —
în amintirea verii, pururi caldă, —
patetic nimb de vorbe risipite
între tăceri amare și ispite
ce treze stau cu mine, aici, pe meterez
unde din veacuri cuget și veghez,
unde mi-i țara cu izvoare vii,
cerul de vis și orele tîrzii...
7 — Convorbiri literare
CONSTANȚA BUZEA
Intre poetei e consacrate astăzi,
Constanța Buzea (care a de-
butat cu doi ani înaintea Ga-
brielei Melinescu și cu un an înain-
tea Anei Blandiana sau a Ilenei
Mălăncioiu) apare ca cea mai cere-
brală, aproape ostentativ detașată
de ceeace în mod curent numim
specificul liricii feminine. Este, poa-
te, cea mai personală pe linia esen-
țelor, a unei atitudini ferme, origi-
nală în substanță, indiferentă la
dilemele spectaculoase (și la modă),
la toată seria de speculații care de-
curge din asemenea dileme. Refu-
ză să se contemple să-și regizeze
confesiunea, manifestă o incurabilă
și neașteptată antipatie față de ori-
ce pomire narcisiacă. Intr-un cu-
vînt, are oroare de artificiu și so-
fisticări.
Nu gustă nici sinceritatea primi-
tiv etalată, acea sinceritate brutală
menită să epateze. Nu consimte —
fapt caracteristic vocilor sigure pe
ele — să trișeze, desfide snobismul
intelectual, se expune fără șovăia-
lă și, foarte important, nu acceptă
să se risipească. Iată motivele pen-
tru care poeziile sale, adunate re-
cent într-un volum retrospectiv, a-
părut la Albatros, dovedesc o tul-
burătoare și rarisimă consecvență.
Leac pentru îngeri se apropie de
un jurnal, nu atît prin sinceritate,
totală, desigur, ci prin capacitatea
de a consemna o evoluție în timp,
prin forța cu care dâ destăinuiri-
lor coerență, surprinzînd o lume
intimă într-un proces de transfor-
mare, de abandonări și cîștiguri,
de pierderi dureroase și cuceriri
dramatice. Introspecția poartă am-
prenta rafinamentului și a inefa-
bilului, analiza ocolește spațiile
periferice (se verifică și aici capa-
citatea de a reduce totul la esen-
țial) și, cu neobișnuită suplețe, a-
duce la lumină trăiri complicate și
imperceptibile metamorfoze.
Poezia Constanței Buzea poate fi
considerată drept jurnalul unei
maladii. Jurnalul și nu fișa de
observație. De la primele semne,
sporadic percepute, pînă la .deli-
vul- perioadei de virf, între a-
cești doi poli se conturează o lu-
me morbidă, o .boală de origine di-
vină- — cum spune altcineva —,
o a doua natură, cvasi-fantasti-
că, nu paralelă la cea normală, ci
suprapusă. Boala tălmăcește în ma-
nifestările ei o conștiință de sine
aberantă, și. ca orice boală. închi-
de în ea un dezechilibru și sub-
înțelege o criză prelungită de a-
daptare la mediu.
Foarte evidentă este voluptatea
durerii (Motto-ul acestei cărți ar
trebui să fie : „îmi las instinctu-n
destrămare și gîndurile în durere").
Astenizarea implică un proces de
ascuțire, de miniaturizare perversă
a instrumentelor cunoașterii, o
condiție pentru a pătrunde la ră-
dăcina faptelor obscure. Poezia
Constanței Buzea divulgă o nărui-
re interioară, transferată simultan
asupra lumii fenomenale : ..De sus
la fereastră văd iar negrul pămîn-
tului / De brumă colorată îngăduit
puțin, / De sus un altul pare și
sufletul prin care / Imaginez un
suflet luminii în declin" (Mîna de
sticlă).
Faza acută a crizei se nu-
mește Sala nervilor — volumul i-
mediat anterior prezentei antolo-
gii, volum reținut aproape integral
aici. Și pentru că a venit vorba,
cîteva observații referitoare la se-
lecție : în ceea ce privește restul
plachetelor, raportul dintre accep-
tări și renunțări este cam de 1 la 3.
Foarte bunul Agonice — care nota
simptomele „perioadei de incuba-
ție" — nu a scăpat nici el de o
selecție severă, iar faptul ni se
pare în dezavantajul volumului
discutat aici. Față de Sala nervilor
am anumite rezerve, deși, la vre-
mea apariției sale, critica aproape
în unanimitate n-a ezitat s-o de-
creteze drept cea mai bună carte
a autoarei. Forma fixă a sonetului
(să fie vorba de necesitatea de a
echilibra prin formă un dezechili-
bru de substanță ?) impune printre
altele înlocuirea adresării simple,
firești („începe toamna, dulcele
meu domn, putem opera / în să-
nătate, în esențe și în ideea de
retragere, / Sînt vinul în surîsul
tău / Ca o întoarcere la înțelep-
ciune" — Nebunie de recompensă
din Norii) cu fraza stilizată , fie-mi
permis : ermetizată. Se încearcă,
e drept foarte rar, acrobații de ge-
nul : „Vino, să fii și tu, din acest
unghi i / Se născocesc privirii niște
unghii". Fraza simplă, cu ecouri
noi stă alături de speculația con-
ceptuală, de morală etalată preți-
os : „E cald ca-n subsoara unei
berze, / Și-n întuneric semănat cu
greieri" Cu pași străini de mine tu
cutreieri / Aceste zone fără de re-
zerve // Disprețul e candid, e în-
trebare / E un nedumerit prilej
de știre /. Petrecerile fără iubire /
Rotunde sînt, ca șinele amare"
(Și pasărea cu pleoapele închise).
Poezia de dragoste cunoaște o e-
legantă discreție. Mărturisirile se
deschid, asemeni unor oferte neaștep-
tate, în dovezi de definitivă supu-
nere. Este o poezie a abandonului,
a acceptării unei tutele. Tristețile
erotice au contururi pure, asteni-
zate : „Lacrima mea a fost mereu
o sală / In care tu dansai făcînd
pereche, 1 La gîtul lebedei și la u-
reche, / La glezna dulce, la privi-
rea goală. // Ca otrăvitul în suav-
veninul / Pe care florile din sine-1
lasă / Acoperind gîndirea într-o
plasă, / Paharul gol in liniște în-
chină-1. II In timp ce limba re-
peta în treacăt / Un vis al ei, de
vorbe, peste corpul / Spre care
mai veni plutind și corbul, / La-
crima mea a fost argint de lacăt. /
Lacrimei spune-i încă să mai stea
cît / Vei trece tu, lipsit de ea ca
orbul" (Lacrima mea a fost orgint
de lacăt).
Leac pentru îngeri reface dra-
ma unei lucidități obosite, eviden-
țiază o poezie de introspecție de
bună calitate, introspecție care, ne-
mulțumită numai cu disocieri mi-
nuțioase, transferă, printr-o ope-
rație reflexă de sinteză, datele a-
cestor disocieri în planul unei vi-
ziuni generale. De aici și un in-
evitabil moralist : „Trăim efectul,
cauza-i întoarsă / Din drum și ne
mirăm de filmul sorței / Cu guri
chinuitoare, noaptea morții // Ge-
niul lor cald asupra noastră var-
să. / Cu pîine crudă într-o crustă
arsă / Hrănim schimbarea dorului
în fensă" (Hrănim schimbarea do-
rului în fensă).
Nunțile efemere preiau defec-
tele și calitățile din volume-
le anterioare. Autorul nu re-
nunță cu ușurință la o superficiali-
tate elegant și muzical etalată, ami-
nă în dese rînduri trezirea din sta-
rea de extaz ușor retoric ce pare
a-i condiționa rostirea poetică. A
rămas același fiu risipitor de vor-
be alese, inepuizabil locvace, ino-
cent poseur, pe alocuri obositor și
fals obscur. Cuvîntul și nu mai pu-
țin flexiunea rară îl încîntă, reac-
ția metaforică în lanț în fascinea-
ză, explozia barocă de sunete și cu-
lori îl cutremură. Așa cum s-a mai
întîmplat, și de această dată sînt si-
MIRCEA MALIȚA
urul cenușiu (voi. I și voi.
II) este un Discurs asupra
metodei, scris de un spirit
mai cartesian, poate, decît Descar-
tes. Afirmațiile de mai sus nu sunt
metafore. Cele două volume ale lui
Mircea Malița sunt, în partea lor
principală, dizertații asupra „me-
todei de a ne conduce bine rațiunea
și a căuta adevărul în științe”. Des-
cartes oferea cele patru faimoase
reguli ale cunoașterii. Mircea Ma-
lița oferă, între altele, o „rețetă”
a organizării muncii intelectuale
(conform principiului că „orice re-
țetă este mai bună decît niciuna”,
voi. 2. p. 42). Deosebirea este sem-
nificativă. Cartesianismul lui Mir-
cea Malița ia o direcție pronunțat
personală prin acutul său pragma-
tism.
Eseurile rostite ale lui Mircea
Malița 1 (rostirea lor respiră parcă
aerul unei librairie), alcătuite in
spirit degajat, dezinvolt, debarasate
de lestul aparatului critic, sunt o lo-
gologie, o meditație asupra medita-
ției, un mic manual practic de gîndire
practică. Autorul lor, intelectual e-
rudit, umanist modern, de formație
complexă, circulind cu vibrație prin-
tre poeme, minuind elegant con-
ceptele matematicilor, în largul său
în economia politică și științele so-
ciale, călător avid cu privire
profundă și, în fine (dar nu
și-n ultimul rînd) stăpîn pe
„cuvîntul care izbește”, e un
ginditor nu de tipul inventator,
ci de tipul sistematizant, sinteti-
zant, coagulator. Mircea Malița are
o minte extrem de riguroasă, pre-
ferind in primul rînd ordinea,
avmd nu vocația descoperirilor, ci
a disecției și dispunerii logice. Spi-
ritual, el ține — schematizez, fi-
rește, — nu de familia „Călinescu”,
dar de familia „Vianu”.
Neputînd, din cauza spațiului, să
poposim la fiecare eseu în parte,
să vedem, sintetic — in 5 puncte
— care sunt tezele esențiale avan-
sate de volumele lui Malița.
1.	Polivalența obligatorie. Chiar
specialistul în minimul detaliu tre-
buie să fie azi un micro-enciclo-
pedist.
2.	Funcționalitatea. Totul trebuie
să aibă o utilizare concretă și efi-
cientă. Așa cum dusă-i vremea ar-
tei pentru artă, e apus timpul gîn-
dirii pentru gîndire.
3.	Modelul sine qua noii. Nu se
poate întreprinde nimic, în artă,
sau știință, în tehnică sau politică
fără investigarea prealabilă a mo-
delului situației reale. Stăpînim
realitatea creînd modele. Iată de
ce este nevoie de o logologie, dc o
știință a practicării științei, o me-
todă a dirijării actului meditației.
4.	Pan matematismul. Mircea Ma-
lița este un laudator mathematieae.
O găsește și o cere pretutindeni.
„Nu <-xistă gîndire organizatorică
fără matematică” (voi. I, p. 97). în
volumul II, la p. 89 aflăm că pe
baza „lanțurilor Markov” s-a fundat
și o „teorie a prieteniei”, iar peste
patru pagini, că matematica e de
folos in rezolvarea conflictelor in-
ternaționale sau a celor literare.
5.	Prospectarea futurologică. Pro-
fesor de viitor, autorul Cronicii anu-
lui 2000 insistă constant asupra tre-
buinței de a „scruta cu clarviziu-
ne științifică viitorul”. „Sub o formă
sau alta, toată acțiunea omului este
proiect" și „educăm în ultimă in-
stanță un homo projectans" (II, pp.
137, 138) sau „cunoștințele nu sunt
decît cărămizi pentru făcut proiec-
te" (id„ 132).
Să vedem acum care sunt cele 5
trăsături nodale ale gindirii lui Mir-
cea Malița.
1.	Mai întîi este vizionarismul,
gîndirea proiectată peste timp. Ma-
lița nu meditează atît asupra, cît
înspre. Prezentul este pentru el
doar o trambulină de pe care sunt
lansate ipoteze, teze și sinteze. Pro-
gramatic lucid, camilpetrescian, Mir-
cea Malița vede idei dincolo de
orizont.	.
2.	A doua notă a gindirii sale
este socialitatea. In volumul I, cu
precădere, Malița compunea o Feno-
menologie a spiritului COLECTIV ;
el este preocupat de gîndirea unei
societăți.
3.	Mircea Malița gîndește lapi-
dar. Argumentația sa e condensată
și, ca să-i folosim un termen : mi-
nimală. Maximum de efect cu mi-
nimum de efort expozitiv. Retor, la
modul latin, desăvîrșit, autorul pro-
cedează, îndeobște, printr-o capta-
tio benevolentiae (anecdotă, paradox,
butadă, o idee bruscă), apoi un ful-
gerător crochiu istoric, o fotogra-
mă a prezentului, deducții scalare
iuți și concluzia, memorabil formu-
lată.
4.	O dominantă a gindirii lui Ma-
lița este utilitarismul, nu în direc-
ție instrumentalistă (Dewey), ci în
sensul randamentului obligatoriu, al
funcționalității oricărui gest uman.
5.	Plasticitatea definește, în tine,
gîndirea lui Mircea Malița. Minui-
tor de concepte, autorul Aurului
cenușiu (splendidă metaforă )nu le
utilizează la rece, ci, de cele mai
multe ori transfigurate în pilde, in
imagini, evitînd astfel sicitatea ce
ar amenința această gîndire aflată
sub radical : o gîndire a gindirii. Da,
in eseul său Malița extrage rădă-
cina gindirii, dar această rădăcină,
ca să zicem așa, are tulpină și co-
roane fremătînde, nu e o abstrac-
ție. E remarcabilă forța de simbo-
lificare a gînditorului, capacitatea,
sa de a integra într-o structură spe-
culativă o întîmplare, un fapt. Cu
aceasta am atins în fond aspectul
literar al paginilor lui Mircea Ma-
lița. Cum spuneam, retor de stil ro-
man, el este pasional cu ponderație
în stil, constructor de imagini și
perioade largi, cu cadență și sime-
trie interioare.
Iată o maximă despre timp :
„timpul e infinit mai prețios ca au-
rul și conține mai multă energie
potențială ca uraniul", sau des-
pre gust: „simplu vorbind, bunul
georgeta
horodinca
De ce Dimitrie Anghel ? Nu
e un poet mare, versuri!'
7 7 lui sînt deseori dulcege, nu
puține pagini de proză sînt scrise
în grabă, aproape negramatical, o-
pera sa, dacă operă este, are un
caracter nedefinitivat și pe alocuri
desuet. Atunci pentru ce Dimitrie
Anghel ? [...] El a trăit o tragedie
apelînd, fără să observe, la mij-
loace inadecvate, de comedie bu-
fă : adulter, scrisori patetice, focuri
de revolver. Urmărindu-i agitația,
contemporanii aveau impresia că
asistă la o piesă de Caragiale ca-
re se joacă în aer liber și au fost
foarte surprinși cînd farsa și-a re-
velat în chip brusc caracterul tra-
gic. [...] Destinul său este mai mult
decît patetic : este modern. Pentru
că Anghel a fost un erou modern,
naiv și ridicol, sincer și trucat ca
Beranger al lui Eugen lonescu.
Personaj infernal distribuit într-o
melodramă sau erou de vodevil
nevoit să joace o tragedie, avea el
însuși sentimentul modern al im-
purității genurilor și fără să fie
ambiguu, nu era nicidecum plămă-
dit după un tipar clasic. A inter-
pretat de aceea partitura vieții sa-
le înțelegînd foarte bine grandoa-
rea idealului și forța hotârltoare a
relativului fără să renunțe la ide-
ea de a le vedea contopindu-se.
căci împărtășea ambiția lui Don
Quijote și avea temperamentul lut
Hamlet : era violent și melanco-
lic. [_] Făcut din «toate contras-
tele-, resimțea dificultatea de a fi
multiplu ca pe o viclenie a desti-
nului pe care la început a voit să
o dejoace și de care pir-* la urma,
s-a eliberat asumind-o ca pe o
necesitate înțeleasă. Dar nu ca pe
o concesie, căci sinuciderea iui es-
te un act demonstrativ și estetic.
Văzut în echilibrul lui dificil
[...], Anghel este un personaj fas-
cinant Mai mult decît atit este
propriul său personaj, o creație a
poeziei [...]. Destinul său capătă o
valoare de simbol prin faptul că
Dimitrie Anghel nu ar fi putut e-
xista dacă poetul nu ar fi dat o-
mului coerență și justificare Un
Anghel abandonind poezia pentru
a deveni ministru, ca Goga. e de
neronceput. Mai mult decît o în-
deletnicire, mai mult decît o vo-
cație, poezia era modul său de e-
xistentă. Și faptul că nu a fost un
poet mare devine, în această per-
spectivă, tulburător: ca în orice
mare dragoste, pasiunea n-a fost
întrutotul reciprocă (...]. Dimitrie
Anghel nu e un poet mare pentru
că se privește prea mult și prea
îndeaproape în postură de crea-
tor, dar e un poet interesant toc-
mai pentru că reușește să-și înțe-
leagă și să-și trăiască în toată ple-
nitudinea condiția de poet. Rapor-
turile complexe pe care artistul
le întreține cu realitatea îl preo-
cupă. In asemenea măsură îneît
el presimte la o mare distanță de
timp posibila dispariție a acesteia
din urmă din arta devitalizată de
propriu» ei narcisism. [...]. Anghel a
prevăzut dispariția realității prin
alienare estetică, printr-o supra-
dezvoltare a artei, a scriiturii, cum
ie spu&e astăzi, printr-o formali-
zare a litera tu. â_ Ceea ce s-a și
îatsmpie- ' l $--a P-’ problema
reținem realului și. dind cărțile
pe față. Anghel a -dezvăluit ambi-
guitatea pc-âțies artistului. r. ' âTui
tine co-ncc mrer*ce dc-
naiurg și de p-wiJdlțitu. -c. cău-
tind să dsscearnâ poneiul de echi-
libru In care se re»Hz~ză arta
Intre saltimbanc șț	de ex-
tracție divină, prerisi adevărat des-
chide un drws; propriu fetasuscu-i
mereu pe unul	celui-
lalt într-o crtttinua ope^'-e de
demijr:flcare, igp. c~~ ambiție ră-
mlnind aceea ds a revela
puterea nemăsurată a emulul. [_).
In acest spirit a intren-.ut Anghel
propriul său echiWbrs. E’olemizind
cu mentalitatea burgheză pe care
o detesta, și-a zugrăvit portretul
în mărime nenaturală, dc personaj
mitologic sau de crea’.-jr suprem
pentru a-i face pe contemporani să
compare talia kc de pigmei cu sta-
tura giganheă a patului, dar s-a
travestit și In saltimbanc, arborînd
zîmbetul ironic al iluzionistului
pentru a-i face totodată să înțe-
leagă semnificația pur didactică a
comparației.
[...] Spre o imagine unică ne con-
strînge să ne îndreptăm atenția
personalitatea multiplă a poetului
Dimitrie Anghel. Dar această ima-
gine unică nu poate rezulta decît
din suprapunerea mai multor por-
trete pe care el însuși le-a văzut
diferite. In raport cu societatea,
poetul ne apare ca un neintegrat;
în raport cu părinții, ca un moș-
tenitor a două personalități con-
tradictorii. el însuși trăind cu sen-
timentul unui ale- al destinului
care l-a desemnat regalelor nupții
cu poezia. Imaginea sa biografică
po«te fi reconstituită din aceste
trei relații — fundamentale pen-
triț crice om — cu societatea, cu
familix. și cu el însuși. In opera
sa poetul se înfățișează ca un Nar-
cis. ca un Hefaistos. ca un De-
miurg. imagini simbolice, care re-
compun mereu într-o altă combi-
nație structurile biografice. Perso-
nalitatea poetului e ca un joc de
cărți pe care, pentru a le cunoaș-
te, trebuie să le întindem în fața
noastră; adunate în pachet, ele se
suprapun perfect, fac o unitate".
(D. Anghel. Portret în evantai,
p. 242—246).
Asta a urmărit Georgeta Horo-
dincă prin eseul său despre An-
ghel și cam tot asta a ieșit. In
orice caz, o carte ce se citește cu
plăcere și interes.
Scrie Mircea Muthu la pagina
9 a volumului său de debut,
Orientări critice, într-un articol
intitulat Necesitatea sintezei critice:
„... optăm nu pentru simpla culege-
re de studii de literatură comparată
propriu-zisă, ci, accentuăm, pentru
istoria literară acordînd prioritate
metodelor comparative". Nu-i vor-
bă, eram noi convinși și pînă acum
că sintezele critice sînt cum nu se
poate mai necesare, dar de astă
dată ni se atrage atenția că au
„prioritate" sintezele formate „din
cercetări de literatură comparată pe
baze tematice — conceptuale" (p. 7).
Cu scopul mărturisit de a contribui
la „revelarea organicității literatu-
rii unei epoci, nuanțînd, acolo
unde trebuie, complexitatea aces-
teia", tipul de sinteză critică pre-
conizat de Mircea Muthu benefi-
ciază de o metodologie aparte : „De
ia sfera, mai restrînsă, a literaturii
naționale, clarificată, se trece la
comparatismul larg, bazat pe inter-
dependența literaturilor. Nu de pu-
ține ori, însă, e adevărat, drumul
MIRCEA MUTHU
trebuie făcut invers, eventualele
concordanțe oferind sugestii edifi-
catoare". (p. 9). Bineînțeles, „ur-
mărind clarificarea unei perioade
de istorie literară națională în pri-
mul rînd, este evident că similitu-
dinile cu faptul literar străin (in-
fluențe, paralelisme, concordanțe)
vor fi amintite doar tangențial,
strict orientativ". Entuziasmat de
largile perspective pe care le des-
chide o asemenea „modalitate cri-
tică" („comparatismul românesc va
confirma cu siguranță eficiența me-
todei enunțate, numind în același
timp obiectul disciplinei și din alt
unghi decît cel metodologic", p. 15),
autorul Orientărilor critice nu ne
furnizează nici o probă de natură
8 — Convorbiri literare
tuații cînd, la locul exploziei, nu-i
nimic sau e foarte puțin — vagi
urme de arderi repezi, — zațul lico-
rilor magice fiind inconsistent. Me-
tafora se complace în ornamental,
iar comparația geme masivă într-o
prețiozitate grandilocventă : „Ca li-
liecii spînzurați de harpe/ stau sinii
tăi înalți în auroră1' (Banchetul sin-
gelui).
Volumul evidențiază însă și un
alt fapt și prin aceasta se indivi-
dualizează în contextul întregii acti-
vități creatoare. Horia Zilieru nu
mai crede în manufactură (asta
nu-1 împiedică s-o practice în con-
tinuare) sau, cel puțin, se arată cir-
cumspect față de ea și încearcă
să-și (accentuez : sie-însuși) demon-
streze că a exersa cu virtuozitate
partituri onorabile nu înseamnă
mare lucru. Nu știu dacă aceasta
i-a fost o revelație bruscă sau o
urmare logică, o reacție neprecipi-
tată, datorată unor impulsuri secre-
te, unor latențe ignorate. Cert este
că în dese rînduri poetul ajunge, cu
bună știință, să se detașeze de fas-
tul aparențelor, să concentreze cu
un efort imperceptibil strălucirile
exterioare într-un fascicol dens, ca-
pabil să lumineze spații inedite.
Demersul nu e nou. Iama erotică
sau elegiile din Umbra paradisului
nu l-au ocolit. Acum gestul îmi a-
pare revelatoriu, suficient adaptat
la specificul unei maniere, ieșit din
stadiul căutărilor accidentale.
Erosul, marea constantă a poezi-
ei sale, nu dă numai senzația unei
obsesii confortabile, ci se nuanțea-
ză, se extinde și, deopotrivă, se
prelungește pe verticală în jos și în
sus. Postura trubadurului, a poetu-
gust este față de estetică ceea ce
este bunul simț in materie de lo-
gică".
Dacă vom cita in încheiere scur-
ta definiție a omului, vom da poa-
te și o idee despre discretul umor,
subiacent, ce destinde multe din
paginile Iui Malița :
„specie care nu se mai găsește
in stare naturală și sălbatică, ci
autodomestică, deși procesul nu e
împlinit".
Aurul cenușiu este mesajul unui
alchimist a cărui ispită este pre-
schimbarea oricărui efort în aur
cenușiu, și a fiecărui gram de aur
cenușiu în valoare imediată.
Aprigul, dar și entuziastul ga-
zetar al Vîrstelor timpului,
George Macovescu, publică o
plachetă adresată vîrstei dinții a
lucidității : adolescența2. In prima
ei jumătate, această carte (amintind
Scrisoare către un tînăr a lui Mau-
rois) este un fel de breviar de mo-
rală practică a tinărului din socie-
tatea socialistă. Sub forma dialogu-
lui cu un prieten ce la 23 August
’44 „nu împlinise încă un an", Geor-
ge Macovescu ia în dezbatere ches-
tiuni de primă importanță în for-
marea mentalității și caracterului
unui tînăr: participarea la viața
societății, simțul responsabilității,
discernămintul, gindirea realistă și
x/ revoluționară, umanismul necesar,
să ne aducă într-o similară stare
de extaz. Și nici n-ar fi avut de
unde să o ia. Căci, cu tot regre-
tul, această minunată disciplină, li-
teratura comparată, n-a proliferat
la noi decît „principii1* și „meto-
dologii11, indicații peste indicații
despre modul în care ar trebui a-
bordate cercetările, cu specificarea
tuturor etapelor acestora, dar nici
măcar o singură carte — nu re-
marcabilă, însă cel puțin stimabilă
— care să traducă în practică o
tehnologie atît de minuțios elabo-
rată. In plus, toți cei atinși de mo-
da comparatismului (și care sînt a-
proximativ în situația isteților croi-
tori care, profitînd de — hai să
nu-i zic prostie — buna credință a
semenilor, l-au făcut pînă și pe
împăratul să-și plimbe cu fală go-
liciunea pe străzile urbei) trăiesc
cu convingerea că literatura com-
parată este o instituție autonomă a
cercetării literare. (Mircea Muthu
nu susține altceva cînd scrie că
„practica cercetării în acest dome-
niu exclude dintru început reduce-
rea literaturii comparate la simpla
metodă de lucru11, p. 12). Cum asu-
pra acestei idei sfinte comparatis-
mului am avut ocazia să spun cî-
te ceva stimulat de ediția a doua
a cărții lui Al. Dima, Principii de
literatură comparată, nu găsesc cu
cale să reiau aici observațiile me-
le, mai ales că — reclamîndu-se de
la aceste Principii, despre care cre-
de că nu sînt „doar preambulul u-
nei sinteze teoretice, cît o primă șî
esențială cristalizare românească a
nervurilor acestei discipline", p. 20
— Mircea Muthu face figură de
continuator. Și în această calitate
era firesc să se ocupe serios de
teoretizări și delimitări, de clasi-
ficări și precizări terminologice,
atît de multe că singura bucurie
lui-greiere, care întîrzie sub ger
murile iubitei spre a-i șopti muzi-
cale promisiuni de adorare nu mai
satisface. Se încearcă deslușirea
unui cosmos al iubirii, cu legi și
secrete inexplicabile, apte de a
stîrni fascinații, cu metamorfoze
complicate și tainice alchimii. Am
reținut dintre poeziile de dragoste
în primul rînd Marea noapte a fe-
cioarei, remarcabilă prin construcție
și forță imagistică. Este un fals
elogiu adus castității (fals pentru
că exaltă neprihănirea gata să se
deschidă în păcat, nunta fiind mo-
mentul sublim, apogeul inefabilu-
lui feminin), de fapt o senzuală
celebrare a clipelor sacre, dublată,
într-un plan al contemplației, de o
patetică definire a condiției artis-
tului : „Din desagi, pe-asin de cea-
ră/ întrupat în lumînare,/ la-nchi-
nare/ deșerta-voi din povară,/ lîngă
coapsa ta sfios,/ mugurii de chi-
paros :/ greierii sfîrșiți de-amor/ re_
pctînd-o, cerșetori,/ vocea morților
în cor/.../ (Nici nu știe ce beteală/
toarce, doamne, pentru ea / intr-o
singerîndă stea/ din scinieie și ni-
mic/ viermele de borangic,/ un po-
et/ anahoret" etc. (ș.a.).
In același timp și în spiritul pre-
facerilor menționate. Nunțile efeme
re este o carte despre dragostea lo-
godită cu moartea. Accentele fune-
bre au uneori o intensitate surprin-
zătoare, chiar dacă sînt lansate pe
teme devenite clasice („Numai vier-
mele se ține/ de zăpada cărnii tale"
etc.) și chiar dacă urmează indi-
cațiile unei complicate mise en
scene. Poetul se vrea solitarul cava-
ler al melancoliei și atrage atenția
asupră-i rostind cu strunită emfa-
ză : „Peste-al candelei nă-
noțiunea de personalitate, pasiunea
(interesantă e coincidenta, în acest
timp, a laudelor dedicate pasiunii.
Și G. Macovescu în „colocviile" sa-
le, N. Balotă în volumul intitulat
chiar Dspre pasiuni, și Malița și
Mazilu își aduc, separat dar una-
nim omagiile acestei supreme
forme de a fi om), impera-
tivul curajului, inițiativei, tă-
ria în fa(a greutăților inerente,
necesitatea disciplinei, stăpinirea de
sine, politețea, echitatea, modestia
ș.a.
Partea a doua a volumului, des-
chisă de un elogiu Bucureștilor
(„Oraș de stepă, vara cu cer înalt,
albastru-alburiu, cu nopți de un al-
bastru Închis punctat cu stele în-
depărtate, cu ierni schimbătoare,
cu șuierături de vînturi..., oraș lip-
sit de ape mari, așezat sub ploaia
de aur și zăduf a soarelui de iu-
lie, sub greutatea aspră a gerului
lui ianuarie, nefiind sub adăpost de
codri și de munți"), elogiu din care
nu lipsesc însă accentele critice
continuă cu o suită de evocări, între
care precumpănitoare este cea în-
chinată lui Sahia intitulată Dăruire.
Este un portret viu, scris cu Prie-
tenie, emoție și patos .
Cartea lui George Macovescu (ce
s-ar fi putut intitula și „Aurul ju-
ventuții"), întemeiată pe o înaltă
principialitate comunistă ale cărei
ecouri sună in fiece pagină dar și
pe care o ai ca cititor e să vezi
că din timp în timp ele se mai și
sfîrșesc. El are o nedisimulată plă-
cere de a discuta in abstracta, nu-
anțînd pînă la pulverizare obser-
vațiile. E drept, nu i se poate re-
proșa aptitudinea sistematizărilor (a
se vedea în jurul structurii literare
și Cercetarea structurii lirice), dar
din aceste expuneri bine organiza-
te nu aflăm decît opinii de mult
circulante și, uneori, nici pe acestea
cu destulă claritate. Pentru că Mir-
cea Muthu are prejudecata tonu-
lui doctoral și a limbajului pedant,
cu formulări în care neologismele
întrețin noutatea dezbaterii, încît
— cum observa cu îndreptățire un
cronicar — Orientările critice nu
instituie în nici un fel o relație cît
de cît familiară cu eventualul ci-
titor, care se vede lipsit de plă-
cerea lecturii. Citez din Realismul
ca funcție estetică : „Prevalența cri-
teriului sociologic în creație și re-
ceptare critică, precum și în teoria
realismului (cf. Dan Grigorescu,
Wellek, P. Van Tieghem etc.) de a-
semenea, o lungă școală a prozei
europene ce începe cu Petronius, ne
dau dreptul să considerăm această
mișcare drept o funcție imediat per-
ceptibilă în plastica imaginii artis-
tice, desigur în cazul cînd oglinda
stendhaliană continuă să reprodu-
că selectiv porțiuni din drumul pe
care-1 urmărește. Matematic vor-
bind, funcția este, ca și opera rea-
listă, o mărime variabilă care de-
pinde de una sau mai multe mă-
rimi variabile, însă independentă
(și nu dependentă, precum în ști-
ința valorilor cantitative). Această
funcție variabilă, rezultantă, sau
totalitate intensivă, cum o numea
G. Lukâcs, este în fond opera ce-și
conturează universul său simbo-
lic". Sau, în același loc, vrînd să
mol,/ focul altă voce are/ și păian-
jeni în sudoare/ suie la spînzură-
toare/ roze de singurătate,/ veni-
noase nestemate/ și ne leagă noi
arome/ cu brățările de taină;/ laur
negru port la haină,/ vechi amant
printre fantome" (s.a.) (Chemarea
ch emărilor).
Volumul de față realizează o ac-
centuată cădere în sine. Poetul as-
cultă, „obsesiile și hemoragiile din
adînc", are mereu și în chip stărui-
tor „un ochi deschis în el, evla-
vios". Cultivă ceea ce aș numi poe-
zia de interior, înțelegînd prin inte-
rior lumi secrete, adîncimi, unghere
HORIA ZILIERU
o poveste simplă"
ascunse, noi spații de rezonanță.
Imaginile din profunzimi ajung la
suprafață după un studiu preala-
bil care, fără să le falsifice, le
cristalizează. Sînt izbutite secvențe
antologice ca această strofă din
Lacrimă: „La înălțimea luminării
mele/ o parte-a timpului se face
seară/ și sufletul pe lebăda de cea-
ră/ întemeiază ocna unei stele1*.
Fermecătoare (cu un ușor parfum
arghezian) sînt două piese de „in-
sectar1* : Greierele și Fluturele.
Nunțile efemere Insinuează mai
puțin consolidări și mai mult am-
biții. Deschid o paranteză inspira-
tă într-un discurs liric suspectat la
un moment dat de epuizare.
Daniel DIMITRIU
Sînt știute dificultățile ce intervin la considerarea unei
lucrări literare aparținînd altei zone de cultură, cu obi-
ceiuri și trăsături mult diferite. Este și cazul cărților civi-
lizației orientale traduse în limbi europene. Datorită diferențelor
amintite, interpretările făcute au fost de multe ori eronate și
chiar deformatoare într-un sens peiorativ. Cum nici exagerarea
unor calități inexistente în fapt, dar posibil de inventat dato-
rită exotismului, n-a lipsit în discutarea unor asemenea cărți,
nu pot exista, de altfel, decît două posibilități : fie încercarea de
a te situa în spiritul unei atmosfere de viață și cultură atît de
diferită cum e cea orientală, fie să consideri opera respectivă ca
fiind conectată la o structură spirituală universală și să o inter-
pretezi în sensul unei cărți autohtone, cu distanțările respec-
tive. Nu însă toate lucrările pot fi supuse tratamentului enunțat
în urmă. Pentru că unele pot fi referitoare exclusiv la eveni-
mente naționale de care nu se poate face abstracție. Adevărata
poveste a lui A Q nu face parte din această categorie. Dincoloi
de detaliile proprii unei Chine arhaice, ea poate fi încadrată în-
tr-o țesătură de semnificații, explicită și pentru noi.
Lu Sin este considerat un autor realist. Autorul Jurnalului
unui nebun și al Medicinei este însă reprezentantul unui realism,
special, după cum vom vedea în romanul discutat. Este vorba
de un realism hieratic (dacă îl putem numi astfel), static, ase-
mănător cu realismul teatrului de marionete. Introducerea este
o erudită prezentare a problemei cărții, pusă cu cea mai mare
seriozitate pseudo-doctă. După rîndurile de început fiecare se
așteaptă desigur la o desfășurare grandioasă de fapte eroice.
Un asemenea efort de erudiție nu poate fi făcut, în aparență,
decît pentru relatarea unor fapte de un eroism magnific. Tonul
ironic este bine ascuns, el apare ca o exagerare a erudiției.
Somptuoasa introducere este tocmai pentru a demitiza o lite-
ratură statică, încărcat de atîta tradiție pînă la nemișcare. Eli-
berat de canoane și menținîndu-se însă în perimetrul literaturii
chineze a adîncimilor moștenirilor culturale, Lu Sin începe să-și
„impregneze" ironia cu diferite situații al căror actor este A. Q.
Este poate greșit să spunem actor, pentru că A. Q nu este un.
personaj decît în aparență, esența sa fiind o stare spirituală, iro-
nia caustică la extrem. Iată așadar cum, dacă de obicei diver-
sele stări afective sînt rezultatul unei încrengături de gesturi și
acțiuni, de data aceasta acțiunile sînt „motivări11 ale unei cate-
gorii morale progresiv prezentată pînă la explozia ei, pînă la
autodizolvarea din final. Pentru a putea reprezenta devenirea,
Lu Sin a ales situațiile caracteristice, de tensiune, din desfă-
șurarea unei existențe. îngroșarea aceasta este întocmai ca în,
teatrul de marionete sau în teatrul măștilor. Fiecare capitol e
echivalent unei „scene11. După introducerea în atmosfera de sen-
suri și stereotipuri proprie cărților (cu atît mai evidentă într-o
literatură de mare și îndelungată tradiție ca cea a Chinei),
dizolvîndu-le, iată un decupaj al autorului în jurul fiecărei sec-
țiuni „sacre", de neatins. „Scena11 de scurtă expunere asupra iz-
binzilor lui A Q și mai pe larg despre izbinzile lui A Q este
GEORGE
MACOVESCU
pe o caldă simpatie pentru genera-
ția tînără, este, prin grația cu care
evită didacticismul și freamătul ce
însoțește evocările, o lectură plă-
cută.
George PRLTEANC
1	Mircea Malița, Aurul ce-
nușiu — eseuri rostite, volume-
le I, ed. Dacia, Cluj, 1971, 167
pp. și II, id. 1972, 145 pp.
2	George Macovescu, Catarge-
le înalte, ed. Albatros, col. „Co-
locviile adolescenței", 1972, 140
PP-
spună că realismul e mai mult me-
todă decît curent, Mircea Muthu
scrie: „Realismul ca funcție dă
prioritate metodei diminuînd mult,
după cum e și firesc, sfera curentu-
lui literar, cu norme estetice mai
puțin precizate decît cele ale cla-
sicismului bunăoară1* (p. 48).
Partea rezistentă a volumului es-
te dată de Conceptul balcanismului
literar, „schiță cu valoare strict o-
rientativă11, sugerînd caracterul ina-
decvat al accepțiilor atributivă și
peiorativă ale balcanismului, văzut
ca un „concept-imagine" a cărui
definire impune „o discuție siste-
matică11, a „determinărilor extra-
extetice1* și, tot așa, „estetice" ale
acestuia, ca si de cele opt studii în-
serate, alături de Simboluri ale ger-
minației, în secțiunea Schițe de
sinteză.
Interesante prin elementele cu
valoare ilustrativă pe care le furni-
zează unei viitoare ample înregis-
trări a balcanismului, acestea din
urmă se resimt de tehnica descrip-
tivist-comparatistă preferată de
Mircea Muthu, fiind un argument
în plus pentru ideea că a face com-
parativism stricto-sensu nu e un
cîștig prea mare pentru critică. Re-
nunțînd de a mai merge pe urme-
le lui Al. Dima în ideea transfor-
mării comparatismului în „țel final11
al actului critic și eliberîndu-se de
patima spunerii pretențioase, Mir-
cea Muthu va avea toate șansele
să convingă, în sfîrșit, de aptitudi-
nile sale critice. O propoziție ca
următoarea : „nu ignorăm parado-
xul revelator și nici mobilitatea a-
fectivă a criticului" (p. 11), se cu-
vine demonstrată pe viu, nu atîrna-
tă pe firmament în calitate de
„principiu" — paravan.
Al. DOBRESCU
,pe deplin edificatoare. Contrastul odată stabilit, are loc un joc de
sensuri de mare subtilitate, în care „enunțul" și parodia ajung să se
întrepătrundă. După discutarea originii lui A Q, cu toată minu-
țiozitatea genealogică, iată-1 pe erou în ipostaza unui ins care :
„deși A Q mergea din izbîndă în izbîndă, faima lui începu abia
după ce domnul Cijao îi făcuse cinstea să-i ardă o palmă11 (p.
28). După ce „activitatea11 lui A Q este prezentată de asemenea
manieră, relațiile lui cu oamenii fiind într-o permanentă încor-
dare, autorul trece la situații mai intime și, prin asta, mai reve-
latoare. Dar trebuie să ne oprim puțin asupra relațiilor eroului
cu ceilalți. Respingerea lor permanentă poate fi privită pe un
plan direct, ca o obișnuită stare de neintegrare. Fiind însă edi-
ficați asupra substanței lui A Q, asupra realității afective pe care
el o reprezintă în fapt, semnificația devine alta. Dincolo de
relațiile personale, cei din jur resping o atitudine, un ton de
a trăi sau povesti : ironia. Respingîndu-1 pe A Q, este respinsă
ironia, detașarea, neangajarea, lipsa de afectivitate. Inșirînd a-
ceste calificative am caracterizat, în mare, comportamentul per-
sonajului. Pentru că, în mijlocul lumii feudale prezentată drept
cadru, o ființă devine simbol al reificării, al transformării per-
sonalității într-o valoare de circulație. De aceea trebuie urmărită,
cum a și făcut Lu Sin, această „modificare" a semnificației rea-
lismului. Mai exact această sublimare a lui pînă la elementele
de referință etică din cadrul unei societăți.
Dar noi să urmărim acele situații „intime** de care vorbeam
și al căror punct central este A Q. Tragedia dragostei, problema
piinii de taote zilele și mărime și decădere sînt, în rezumat, si-
tuații existențiale edificatoare. După ce e alungat și bătut, cînd
încearcă să cucerească o femeie, ocărit fiind cu expresia „ou de
broască țestoasă", după ce se hotărăște să plece la oraș pentru
a-și cîștiga existența și după ce, venit de la oraș cu o anumită
stare și considerație, și le pierde apoi pe rînd, A Q se hotă-
răște să fie și el unul din membrii revoluției naționale burgheze
din 1911—1913. Acest capitol (Revoluția) este semnificativ pentru
discrepanța dintre visele de învingător pe care le avea A Q și
realitatea crudă și ingrată. In spatele acestei lipse de sincroni-
zare îl vedem pe erou ca personaj cu adevărat doar în visuri,
cel din realitate nefiind decît o schemă fără importanță. Parti-
ciparea lui AQ la revoluția burgheză este prezentată caricatural,
ca întreaga lui existență. Convingerile sale sînt foar-
te relative : „— Va să zică pentru mine nu e revoluție, numai
pentru voi, da ? țipă el, dînd din cap cu ură. [...]. Prea bine, n-ai
decît să fii revoluționar, revoluționarii sînt pedepsiți cu tăierea
capului. Lasă, că mă fac eu agent și-ai să vezi cum ai să fii dus
la oraș, ca să ți se taie capul !... Ție și întregii tale familii... La
moarte, la moarte 1“ (p. 101). Amenințările lui rămîn însă fără
nici un rezultat, pentru că arestatul va fi chiar el. Este dus în
fața plutonului de execuție și împușcat. Concluziile celorlalți
sînt laconice : „Dincuțiile stîrnite de execuție se încheiară repede.
Toți erau de acord că A Q fusese un ticălos, dovadă că fusese
împușcat. Căci dacă n-ar fi fost un ticălos, cum ar fi putut fi
împușcat ? ...“ (p. 115).
Urmărind povestirea în traiectoria propusă, moartea lui A Q
este explozia unui sentiment, trecut prin ipostazele succesive pe
care le poate provoca oamenilor. O analiză mai atentă ar putea
descifra diferite nuanțe și degradări ale sentimentului, pe sec-
țiunile textuale respective. ..Ironia" devine astfel „erou**, „perso-
naj" și la sfîrșit ajunge să explodeze, să se autodistrugă. Iar
pentru autorul care o conduce cu atîta măiestrie pare a fi, din-
colo de toate, o amară și vădită autoironie.
Constantin PRICOP
* Lu Sin, Adevărata poveste a lui A Q, in românește de
Ioana și Mihai Ralea, ediția a H-a, Ed. Univers, București,
1972.
9 —Convorbiri literare
T. Maiorescu
din
Epistolar ium
VI
Berlin 4 oct. 1861
Tatei, la București
D Babeș îmi trămise notițele
cerute pentru a răspunde arti-
colului lui Ludvigh din Nord
Miine trămit răspunsul. In 29 al
acestei lune plec la Paris; însă
n-am bani destui cu cei 40 galbeni
de cari ne rugasem în scrisoarea
din urmă. Pe atunci speram să prii-
mesc încă vro 50 de la Rosetti, în-
să el deocamdată deabia începu
a-și plăti datoriile din Paris și Vie-
na.
Știu că și DTa cheltuiși mult în
timpul din urmă, cu toate aceste
n-am ce face, trebue să-ți cer ur-
mătoarele sume.
Pînă la finitul acestei lune ies
cu banii ce-i mai am. De la 29
Octomvre încolo îmi trebuie :
Pentru întoarcere la Paris
— 12
Pentru șederea în Paris — 19
Pentru taxa de licențiat în
litere, pe care n-am mai
putut-o plăti	— 13
Pentru teza juristică și taxa
scolastică cum știi	— 26
Pentru imprimare cel pu-
țin — 21
Pentru întoarcere la Bucu-
rești	— 40
126
adecă 46 galbeni mai mult de-
cît credeam în rîndul trecut ; 86
galbeni pentru luna lui Noiemvre,
și 40 pentru întors. Suma e con-
siderabilă, însă mă rog să gîndești
că este între cele considerabile cea
dântîi și cea din urmă ce o chel-
tuiești pentru mine.
Cîteva vestminte ce-mi vor fi de
lipsă le voi face pe datorie în Ber-
lin și le voi plăti la întoarcere în
București din leafa eventuală.
Tată, te mai rog în fine să faci
păsurile respective spre a-mi procu-
ra încă de acum numirea mea de
profesor, nu oficioasă ci presumti-
vă. Concursul după cum scrisei și
lui Zalomit nu poate avea loc la
cei trămiși de stat cu concurs. Insă
chiar (așa) fiind, te rog să-mi scrii
asupra căror materii se-ntinde.
Fiindcă înțelegi DTa foarte bine,
că aș vrea să știu măcar o lună
mai nainte asupra căror obiecte o
să propui. Eu trei zile după în-
toarcerea Ia București cred a-mi
începe activitatea ; apoi în 3 zile
chiar să mă prepar? Cel puțin
scrie-mi dacă se poate, în ce spe-
cialitate este probabilitatea, de nu,
securitatea că voi fi întrebuințat,
în istorie ? în limba laitnă, în lo-
gică ? In caz de ultimă rigoare a-și
putea tine prelegeri despre istoria
dreptului roman, în care sum des-
tul de tare. Istoria românilor și a
dreptului roman le-aș putea prele-
ge îndată; iar de va fi vorba dc
vrun autor latin, mi ar trebui ci
teva săptămine, spre a-i face intro-
ducerea istorică și literară.
Dorința mea cea mai mare ră-
mîne întotdeauna de a fi întrebuin-
țat în facultatea de litere ca pro-
fesor de istoria filosofiei, și atunci
aș începe cu Descartes și Spinoza.
Oricum, tată, ai bunătatea a mă
informa mai de aproape despre a
ceasta. De astă grijă se înțelege că
nu mă pot depărta fiindcă îmi
atinge viața intelectuală din punc-
tul cel mai esențial.
Der Gedanke, organul societății
filsofice din Berlin, publică în nu-
mărul penultim numirea mea de
membru corespondinte al acesteia
și în numărul din urmă discuțiu-
nea incitată de mine asupra cîtorva
aplicări estetice a filosofiei hege-
liene. Secăture ! (Fleacuri — n. n.)
In numărul viitor va ieși critica
ideilor teologice din filozofia her-
bartiană1 pe care o scrisei..., și
care va împunge intr-un cuib de
viespe cum făcu articolul din Nord.
Nu știi, tată, cum îmi pare de
bine, că mă întorc la DTa. Simț o
mare lacună în cunoștințele mele
limbistice, și numai lucrînd cîtva
timp la DTa și cu DTa o voi pu-
tea împlini.
Compliminte de la toți și a re-
vedere.	,
TITU
Wallstrs. 7 u 8
Tatei la București
Berlin 15 Oct. 1861
A
Imi scrii, tată, că te pun pe
griji banii ce-i cer iarăși.
Și-mi numeri 330 galbeni
ce iram cheltuit în anul acesta.
Tată, eu n-am cerut și n-am în-
trebuințat nici o sumă de bani,
fără a Ți spune DTale destinarea
ei. Destul că cu cît îmi fu acor-
dat, eu ieșeam și cu întoarcerea
acasă, dacă nu se întîmplă întir-
ziarea !
în scrisorile mele scrise pînă
acum, se află justificarea oricărui
punct particular. Toți ăilalți juni,
rumâni din Paris, dar juni, toți
sunt plini de datorii ; cea mai
mică sumă o are Sergie, și el este
dator cu 1000 frci. Eu sunt sin-
gura escepțiune, și pe cînd DTa
te plîngi de economia mea, cei-
lalți mă iau totdeauna de exem-
plu. Nu e prima oară unde trebuie
să mă dezvăț a avea recunoaștere
de acasă.
En să vedem rezultatul final al
cheltuielilor mele. Ce am căpătat
afară de stipendiu ? 100 frci de
Ia Știrbei în anul trecut și 660
de Ia Cîmpeanu. Și ce am făcut
cu ei ? Pe bibliotecă am cheltuit
netto 270 galbeni, adecă peste 3000
de frci, nesocotind legăturile de
cărți și darurile. Apoi mi-am im-
primat cartea filosofică, a cărei
spese pînă acum mi se întoarseră
numai pe jumătate, fiindcă soco-
teala librarului se face numai în
aprilie. Prin urmare în afară de
banii lui Știrbei și ai lui Câmpea-
nu și de orce alt cîștig, am chel-
tuit din banii stipendiului, pe cari
alții îi dau pe nimicuri, și mai fac
și sume de datorii, încă peste 1500
frci pentru cărți.
Aci nu încape altă vorbă, și lă-
zile cu cărți sunt pe drum, DTa vei
vedea bibilioteca pe care mi-o cum-
părai, în 20 de lune. Ce-ai văzut
la Berlin, n-a fost nici jumătate2.
Și apoi tacsele scolastice cari pen-
tru mine au fost îndoite ? Am trăit
din contra din economia cea mai
riguroasă și așa am putut face ce
am făcut. Singura dojană ce o poți
face este că am cheltuit mult pe
cărți3 și astă dojană o primesc cu
mare bucurie, fiindcă imensa uti-
litate ce am și tras-o pînă acum și
ce o voi trage și de aci încolo din
cărțile mele mi-e consolă atit pen-
tru cheltuielile făcute cît Și pentru
toate dojenele din ium<'
Am scris să-mi trămiți banii ce-
ruți dacă se poate, fiindcă știu că
va ieși critica ideelor teleologice
ai dat sume mari in timpul din
urmă și că, dacă-ti cade greu a mi
trămitc in fine și mie ceva, am alti
la cari mă pot adresa fără nici o
dificultate ; iar nu fiindcă, cumva
trebuințele mele n-ar fi cele mai
juste. Cum poți crede că eu mi-am
însușit maturitatea științifică, fără
maturitate socială ?
In cauza transilvanilor descoperii
tendința de unire cu Principatele
Unite în urma sfatului urginte al
Iui Ubicini. Acest sfat m-a convins.
El îmi zise că din ce cauză vrem
să atragem atențiunea francezilor
asupra noastră,	dacă	nu	vrem	să
spunem tendința din urmă ? Pe
rumânii trans.,	francesii	nu-i	cu-
nosc și deci de ei nu se vor
interesa niciodată ;	iar	cei	de
peste Carpați	ne	interesează ;
îndată ce ne vor crede cauza na-
țională analogă a italienilor cu Ve-
neția. se vor interesa pentru noi
toți. Atențiunea și interesul frances
în orce caz este periculos transil-
vanilor vis-a-vis de Austria. Va să
zică sau nu atragem atențiunea
franceză de fel asupră-le, sau dacă
negrijim acest pericul, o atragem
in mod suficiente. Aceasta s-a fă-
cut intr-un artieul, de acum înain-
te vom urma celelalte de vine. Răs-
punsul cătră Ludvigh n-a apărut
încă in Nord, și așa voi trămite re-
dactorului încă cîteva suplemente
din notițele DTale, cari sper că vor
ajunge Ia timp.
TITU
Te plingeai într-o scrisoare, că
copii DTale nu-și cunosc pe tatăl
lor, plingerea e reciprocă : nici
DTa nu mă cunoști pe mine de
cînd am intrat în Teresianu.
tabla de materii
de
MIRCEA IORGULESCU
SORIN TITEL
Paris, Mercuri, 27 Nov. 1861
Dragă tată,
Astăzi in fine îți pot, într-un
minut liber, scrie ceva de-
cisiv. Mâne la 2 ore trec
tesa juristică, din care Ți-am trămis
astăzi sub bandă un exemplar4.0
voi trece fără îndoială cu cscelință.
Mâne seară plec din Paris la Ber-
lin.
Tesele de litere se află și acum
în lectură. Astăzi îmi spuse Deca-
nul că moartea profesorilor Artand
și Arnould de la facultate a pro-
vocat un concurs spre împlinirea
posturilor vacante, care a ’uat di-
mensiuni enorme ; peste 250 de lu-
crări sunt trămise Sorbonei spre a
le cerceta.
Acestea întirzie nu numai tesele
- mele, ci toate celelalte operațiuni
ale facultății ; chiar cursurile se în-
cep mai tîrziu. Atît, tată, in toată
graba. Despre alte dificultăți ne
vom înțelege în grai. Un lucru e
sigur că în anul viitoriu e să ca-
păt doctoratul în litere, care pentru
mine deveni un punct de onoare.
Cărțile despre care mi-ai scris,
sunt trămise de 6 zile prin poștă,
împreună cu mai multe de ale me-
le. N-am putut să le pui in gea-
mantan, fiindcă mi-ar fi mărit cos-
tul peste măsură. Vine mai bine
și mai ieftin așa.
Volumul al doilea din Plutarch,
nu l-am aflat, toată edițiunea este
prinsă ; va prepara a doua. . .
Eu mi-am procurat aci progra-
mele și legislațiunea întregei in-
strucțiuni publice în Franța. Voi
face asemenea cu cele din Prusia
și Austria. O dezvoltare compara-
tivă îmi pare necesară pentru noi.
Nu crede, tată, te rog, că n-am
scris pînă acum, fiindcă n-am vrut
din causa scrisoarei cătră Emilia.
Pe această scrisoare am atribuit-o
din capul locului unei turburări
momentane ce trebuia să dispară.
Sper că îndată ce vom fi împreu-
nă, mă vei ținea capabil de mai
mult bun simț și de mai puțină
slăbăciune.
Spre revedere dar
TITU
1 Referire la „Disertație des-
pre opiniunile fundamentale te-
leologice ale herbartianului. Cor-
nelius" — scrisă în 1b. germană și
apărută în rev. Der Gedanke
voi. III, fasc. 1, 1862, cu titlul
Ueber des Herbartianers C. S.
Comelius des Herbartianers C.
S. teleologische Grundgedanken.
2	In scrisoarea către tatăl său
din 2 sept 1861 afirmă : „am
aci 649 volume, cea mai mare
parte filosofie".
3	Printre rîndurile anulate se
poate citi......încă ești injust....
în punctul banilor, Pantelie
(Popazu — vărul său. n. n.) s-a
întors cu vestimente vîndute,
cu datorii fără studii și fără
cărți.. ."
4	These pour la licence (Du
regime dotai), Paris 1861, 60 p
Text stabilit și adnotat de
DOMNICA FILIMON
Nimic din schițele publicate de Sorin Titel în prima lui carte
(Copacul, 1963) nu anticipează viitoarea lui orientare către
proza de factură alegorică. Unul dintre combatanții cei
mai străluciți întru afirmarea uitatei și așa-numitei „proze scur-
te“ (reacție salutară la realismul academic, monumental și ex-
terior, dar efemeră și fără deosebite rezultate în planul artei) la
începuturile sale, scriitorul era interesat de surprinderea sub
aparențe comune a unui licăr de umanitate banală și înduioșă-
toare, mai autentică decît sentimentele de paradă ale eroilor înfă-
țișați sub forma unor busturi de bronz înălțate pe soclurile unor
evenimente spectaculoase. Didacticismul naiv este însă simetric
didacticismului de superproducție. InPantera neagră un copil se
împrietenește cu un excelent fotbalist, fruntaș în producție și
elev eminent la cursurile școlii serale, a cărui influență bine-
făcătoare se manifestă prin gîndurile ce-i vin, mecanic declan-
șate, minorului: „trebuie să cresc și să fiu un muncitor bun".
O fată admiră mai mult niște spini înfloriți decît blocurile noi
la care lucrase băiatul ce-o iubea, motiv pentru acesta s-o pără-
sească, socotind-o frivolă (Darul). Baba Cuca ținuse în gazdă „un
contabil tînăr, un băiat de la oraș", a cărui amintire se șterge
din memoria ei obosită și fiindcă „știa că nici unde chipul unui
bărbat nu se păstra mai bine decît în sufletul femeilor*, vene-
rabila țărancă merge la sapă între colectiviste instigîndu-le să
discute despre fostul ei chiriaș ; iată și datele din care se în-
cheagă portretul aceluia (așa îl păstrase amintirea femeilor):
purta cămașă albă, juca fotbal, „scria pe oameni cu pămînturile
cînd a fost cu înscrierea", mirosea frumos, era „creț", cînta la
acordeon și învățase „muierile să joace volei" (Dealul Cerului).
Un bărbat lăsat de nevastă („a fugit cu unul, un tinerel care
abia a terminat școala de șoferi") nu-și poate reprima o certă în-
clinație către filozofie — „Nu putem trăi singuri, spuse Luca.
Orice putem face, numai singuri nu putem trăi. Cînd o muiere
te>-a lăsat, te simți ca un iepure plouat sau ca un pui căzut din
cuib. Fără dragoste nu putem trăi pe pămînt" (Copacul). In altă
parte este suficient ca un personaj iritat din pricina unoit
obscure motive (între altele, nu pusese murături pentru iarnă) sâ
privească noile construcții din cartier pentru a-și calma nervii.
Deși în prefața volumului unul dintre foiletoniștii consacrați ai
epocii (Dumitru Micu) făcea observația că „tînărul prozator...
este atras de cotidianul socialist", nu e greu de remarcat că din
aceste narațiuni moralizatoare lipsește tocmai percepția cotidia-
nului, înlocuită cu o simbolistică puerilă.
Cu toate că a fost surprinzătoare, evoluția lui Sorin Titel are
constantă această tendință spre convenționalism, înțeles ca stili-
zare și apel frecvent la simbol ; scriitorul „compune", ajungînd
la virtuozități de invidiat, în registre stilistice tot mai pretenți-
oase, progresiv asimilate, dar sporul de substanță rămîne minim
și în orice caz mult inferior gradului de perfecționare formală.
Artificialitatea izbește pretutindeni, indiferent că este vorba de
puerilele „detalii revelatorii" din volumul de debut sau de com-
plicatele povestiri și romane de mai tîrziu ; nu întîmplător, fără
a fi cu putință semnalarea vreunei excepții, proza lui Sorin
Titel exaltă nostalgic spațiul pur al candorilor infantile, fiindcă
însăși atracția spre vaporozitate și suavități, spre inocență și
frăgezime indică tendința către miniatura artizanală, evidentă
și în proporțiile delicate ale cărților tipărite de scriitor.
Cu micul roman Reîntoarcerea posibilă (1966), Sorin Titel
descoperă simultan posibilitățile simbolului și ale prozei de fac-
tură cinematografică. Pictorul Ștefan, vremelnic însingurat căci
solitudinea e încă asimilată cu dezumanizarea, se reîntoarce
printre oameni datorită revelației purității — înțeleasă ca fac-
tor de solidarizare — pe care a avut-o imaginînd un tablou cu
„niște cai, doi cai albi sub o lumină roșie de asfințit. Doi caii
care se ridică în două picioare și seamănă puțin cu niște pă-
sări", tălmăcirea viziunii fiind așa : „erau probabil niște emi-
sari ai vieții, caii legendari, care au trecut printr-o pădure cu
copaci albi, printr-o pădure cu copaci roșii, erau caii visați altă-
dată în copilărie. Ei erau veniți de pe tărîmurile întu-
necate ale nopții, învingători în fața ei". Narațiunea și-a
pierdut cursivitatea, fiind sincopată prin dese și repezi
schimbări de plan și de ritm, alternîndu-se unghiurile și mărind
sau micșorînd distanțele într-o încercare de a sugera
un fragment de viață integrală, de la nivelul social la cel al
conștiinței și chiar al biologicului. Insă modificarea pictorului
este prea dirijată pentru a nu compromite întreg acest efort
tehnic depus întru autenticitate. O serie de intervenții teoretice
în favoarea susținerilor caracteristice pentru „noul roman fran-
cez" anunță pulverizarea extremă a epicului din Dejunul pe
iarbă (1968), scriere accentuat demonstrativă, cu inofensive iro-
nii la adresa „tradiționaliștilor" : „Ar urma probabil acum des-
crierea nopții în care, în sfîrșit, eroul se naște (așa cum se
întîmplă în frumoasele cărți de altădată, cărți în care întotdea-
una eroul vine pe lume, pe la pagina 97 sau 98. Acele cărți în
care se notează cu multă precizie ascuțimea primului țipăt scos
de erou, descriindu-se după aceea mîinile generoase ale moașei
comunale, sau ale unei vecine chemate în grabă, ridicînd cu
pricepere...)" ! Povestirile — termenul e impropriu — din cule-
gerea Noaptea inocenților sînt abundente în fraze kilometrice și
nebuloase în ciuda realismului fotografic, fiindcă Sorin Titel
descrie cu o minuțiozitate ce are drept efect încețoșarea imagini-
lor prin exces de detalii. Narațiunile — iarăși, cuvîntul e ne-
potrivit ! — se aseamănă cu niște scenarii cinematografice, tre-
buie permanent „umplute".
Un pas mai departe trebuie considerat „romanul" Lunga că-
lătorie a prizonierului (1971), o alegorie a depersonalizării și a
damnațiunii. Trei personaje fără identitate, un deținut și doi
paznici, parcurg împreună in traseu a cărui țintă este necunos-
cută și intangibilă. Bizarul grup călătorește la nesfîrșit, ani
după ani, străbătînd localități fără nume, terenuri pustii, refu-
giindu-se de obicei în clădiri singuratice Și pe jumătate ruinate,
evitînd contactele prea apropiate cu cei întîmplător înțîlniți.
Cartea se alcătuiește dintr-o succesiune de secvențe înfățișîn-
du-i pe cei trei în diferite momente ale enigmaticei lor călătorii;
restrînsa colectivitate se transformă în a doua secțiune dintr-o
prezență într-o voce delirînd monoton, iar descrierea rece, o-
biectivă, cedează locul unui discurs, unei confesiuni fără cap și
fără coadă, arbitrar întreruptă de finalul textului. Abstractizarea ex-
tremă a acestei proze despre un destin implacabil nu face mai puțin
transparentă artificiozitatea așa de specifică autorului. Spirit fin,
cititor și cunoscător avizat de literatură, Sorin Titel și-a lustruit
proza pînă la indescifrabil: este consecința firească a supralici-
tării formulei în dauna creației.
10 — Convorbiri literare
George Boldea își începe
activitatea literară cu un se-
mănâtorist Pastel de sară,
publicat în revista Cosin-
zeana din anul 1923. Peste
alte cîteva numere paginile
revistei clujene îi înserează
o altă poezie Vară, de aceeași
atitudine și orientare artisti-
că. In anul următor Const.
Stelian, care l-a cunoscut pe
viitorul poet la liceul din
Dumbrăveni, i-a tipărit un
poem în Foaia tinerimii din
bucurești. Desigur aceste în-
seilări lirice tinerești au as-
tăzi un caracter strict docu-
mentar, ele făcînd parte din
lirica semănătoristă a epocii
in Transilvania. Un anumit
prag rustic, de nuanță evi-
dent idilică, nu putea fi a-
tunci depășit de unii scriitori
din provincie, ei fiind în
contradicție cu noile orien-
tări și cu exigențele artistice
ale contemporaneității. Me-
sajul liricii lui L. Blaga în-
tîrzia să pătrundă în conști-
ința estetică a Transilvaniei
postbelice.
In acest context de împrejurări
unele din revistele vremii : Cosînzeana (Cluj) ; Năzuința și
Datina (T. Severin); Convorbiri literare, Universul literar, etc.
Multe dintre aceste încercări de atelier poetic au fost reluate pe
parcurs și tipărite cu simțitoare îmbunătățiri.
Numele poetului George Boldea va fi mereu asociat resurec-
ției literare și artistice din Transilvania anului 1933, cînd împre-
george boldea
CtOHcE km iu »
SOLILOQl II
4* « mu
M fr* rMVTStl »♦ .
a ucenicit George Boldea la
între mit
și literatură
(urmare din pag. 1)
Kesarion Breb din Creanga de aur,
preot al lui Zamolxe, nu e decit
„bătrinul mag" din Strigoii, veghind
„din tronul lui de piatră", palid,
orb, hieratic. In religia vechilor
daci, crede Sadoveanu, „aspectele
lumii ți fenomenele naturii" tre-
buie să fi fost transpuse in sim-
boluri ți metafore. Pămîntul, Co-
drul, Apa deveneau componente mi-
tice : M propoziție uscată se mișca
în imagini". Peregrinările magului
Kesarion Breb de la Carpați la E-
gipt și înapoi, cu un lung popas la
Bizanț, la sfirșitul secolului al
VlII-lea, coincid cu epoca in care
ultimii adepți ai lui Zamolxe ade-
rau la creștinism. De observat, ca
la Eminescu, o vegetație silvestră
de Eden uitat, căprioare nestinghe-
rite, ciocănitori „duruind* în trun-
chiuri scorburoase, „hulubi sălbatici
rizînd fantastic" ... In natura exube-
rantă de la muntele Om (nume sim-
bolic), cel de al treizeci ți treilea
Decheneu dialoghează cu ciutele și
veverițele; apa Oltului îi oglindeș-
te chipul, azurul îi luminează cu-
getul. Să ne rezumăm. La Emines-
cu, ulterior la Sadoveanu, pădu-
rea, asociată muntelui .configurea-
ză o mitologie în care lumina co-
există cu misterul, într-un clar-
obscur de intensă voluptate liri-
că. Plaiul, lumina, taina se vor
înscrie la Blaga in cuprinsul ace-
luiași orizont mitic.
Țară de păduri, odinioară nesfir-
șite, era normal ca acestea să ali-
menteze o anumită mitologie, insă
nici silvani, nici driade, nici alte
micro-zeități — create- de închipui-
rea antichității — n-au pătruns pî-
nă aici. Nu avem mituri propriu-
zise de acest gen. In literatură, do-
meniul forestier e, mai totdeauna,
martor misterios, concomitent ar-
haic și plin de prospețime. Pe ce se
sprijină enigma ? Un răspuns, cola-
teral desigur, ne oferă un personaj
dintr-o povestire (Șarpele) de Mir-
cea Eliade : .....cerul, pădurea, as-
tea sint mult mai puternice de-
cît dragostea. Și mult mai grave ...
Mai grave pentru că nu știi nici-
odată de unde vin, unde le e în-
ceputul și sfirșitul"... Fără să ge-
nereze o mitologie proprie, pădurea
a sugerat motive pseudo-initologice,
fantezii cu substrat autohton, detec-
tabile la Eminescu sau la Sado-
veanu, care nu o dată, sînt niște
păduratici, așa cum alții sînt as-
trali sau acvatici. In viziunile lui
dacice, la Eminescu pădurea devine
tărîrn paradisiac, un Urwald deco-
rativ, tutelar, cu gingășii de pic-
tură flamandă, sau prilej de sce-
nografie erotică. Ea nu e mai pu-
țit atracțioasă decît orizontul ma-
rin al Cycladelor pentru imaginația
celor vechi. Nu sintem pe aproape
de basm, ci chiar în basm. O boare
persistentă, de sorginte clasică, ve-
nind parcă din poemele lui Hesiod,
animă brădetul alpin prin care tre-
ce Hogaș, privitor euforic. Pădurile
„au suflet" — zice „primitivul" —
și, in sufletul lor, dragoste de ma-
mă pentru toate vietățile ce se adă-
postesc la umbra ocrotitoare a si-
nului lor...". Puțin îi lipsește lui
Sadoveanu pentru a fi un creator
de mituri în secolul al douăzecelea.
Ca să-l pricepi cum se cuvine, tre-
buie să-l urmezi în mentalitatea sa
folclorică, de personaj cu un acut
fior al eternității.
Din zeci de ipostaze, să reținem
cîteva. Luna reflectată în ape (Ța-
ra de dincolo de negură) protejează
duhuri rele, care, noaptea, ies de
prin păduri. Prin codrii Călimanu-
lui se arată „fiare nalte, cu coar-
ne țapoșe, suflind foc pe nări". In
noaptea de Anul nou, „la soborul
sălbătăciunilor, pe țancul cel de sus
al muntelui", ia parte cel mai bă-
trin dintre cerbi. Motivul mitologic
din Nopțile de Sînziene se contu-
rează de la primele pagini: acela
care tulbură ordinea multimilenară
și nu se apropie de pădure ca de
„un loc sacru", nu poate fi decît
dușman și tratat ca atare. Este ca-
zul unui inginer francez, venit să
exploateze pădurea Borzei, de unde,
va din Moldova. Numai localnicii,
oameni „străvechi",	melancolici,
taciturni, unii avînd „caracter și
temperament", inițiați în „taina ace-
lor adîncuri", știu să concilieze, in
virtutea unui pact nescris, sacrul cu
profanul. Un personaj cu nume
semnificativ, Peceneaga, vorbește
„cu blîndeță", „domol"; rămas sin-
gur, el caută cu o „furcuță de alun"
(instrument magic), un tezaur le-
gendar : „comoara unor voievozi
din vechime". In nopți cu lună pli-
nă, i se arată, uneori, „arzînd", sem-
ne tainice; de Sînziene (apelativ
derivat din Sancta-Diana), singura-
ticul înțelege graiul „jigăniilor și
paserilor", care, la „soborul" lor,
cuvîntează asemenea oamenilor. Pa-
jura, corbul, lupoaica, șarpele pes-
triț și celelalte au hotărit să ză-
dărnicească planurile intrusului,
francezul Antoine Bernard, decizie
care, luată în noaptea de Sînziene
(după cea mai lungă zi a anului),
simbolizează triumful luminii asu-
pra întunericului. Pe lingă duhuri
malefice, pădurea conține, în arca-
ne obscure, forțe vitale regenera-
toare. Ideea nu se limitează doar
la Nopțile de Sînziene. Lovit de pu-
teri nefaste, un țăran din Ochi de
urs, povestire excelentă, revine la
viață, miraculos, datorită sevelor
nemuritoare ale brazilor.
_ ună cu Emil Giurgiuca redactează Abecedarul la Brad, localitate
de munte, unde erau amîndoi profesori. Sintem în perioada în
care se simte nevoia unei înnoiri a inspirației lirice, unele semne
încep chiar să fie captate, o dată cu apariția cărții lui Blaga,
La cumpăna apelor (1933), volum destinat să servească drept lec-
ție imagistică poeților tineri, propunînd o nouă organizare a con-
ceptului artistic și imaginînd o viziune personală asupra lumii.
George Boldea este printre cei dintîi comentatori care observă
noutatea expresiei și remarcă maturitatea de gîndire lirică a
poetului. Setea ancestrală de cunoaștere și încordarea faustiană,
de destăinuire a misterelor existențiale i se par trăsăturile parti-
culare ale acestei mirifice poezii.
înțelegerea poeziei lui Lucian Blaga, a mesajului inci-
frat al lui Ion Barbu, a atitudinii reflexive argheziene vor con-
tribui la modificarea structurală a profilului liric al poetului
transilvănean, căutător de comori de înțelepciune la Universita-
tea bucureșteană. Colaborarea la Ritmul vremii și la Sinteza va
reliefa o continuă luptă cu sine însuși, în drum spre perfecțio-
narea artistică. Apariția Abecedarului coincide cu maturizarea
inspirațeii saie lirice, continuată apoi în paginile Gindului româ-
nesc din Cluj și nemilos întreruptă la sfîrșitul anului 1934, după
ce colindase în calitate de profesor, pe la mai multe licee din
Transilvania: Odorhei, Cărei, Cristur, Brad, Turda și Năsăud.
Un monument tăiat în piatră de Ion Vlasiu străjuiește mormîn-
tul poetului în cimitirul din Mercheașa, satul natal. Amintirea
îi este perpetuată de prieteni, în diverse reviste literare din
Transilvania, îndeosebi de profesorul Ion Chinezu iar în 1938
Emil Giurgiuca îi adună versurile în volumul Soliloquii.
Dragostea, sentimentul naturii și moartea sînt principalele
portative ale poeziei lui George Boldea. Ideea precumpănitor ero-
tică este asociată valorilor naturiste, peste care plutește vag o
atmosferă de rezonanță nostalgică. Firele unei sensibilități acute
se împletesc în zarea unei singurătăți tragice, poetul simțind me-
reu nevoia unui sprijin moral. Dezarmat în fața condițiilor vi-
trege ale existenței el aspiră totuși către un liman al împăcării
sufletești. Nu toate porțile îi sînt închise, îndeosebi templul na-
turii îi adăpostește dorințele. Fire contemplativă, poetul își con-
topește sentimentele cu prospețimea naturii într-o atitudine fi-
rească, la nivelul unei simpatii totale : „Vreau razele de soare
să-nfigă rădăcină / Și inima-mi în lanuri să pîlpîie un mac /
Fecioarele de omăt cu vineți ochi de lac / Din flacăra-i s-aprin-
dă surîsuri de lumină" (Dorință). Această adorație a naturii de-
vine aproape revelatoare, pentru că în cadrul și limitele
ei se oficiază permanent regenerarea vieții. Poetul este un sen-
timental elegiac cuprins de neliniști interioare, pe care le împacă
totuși cu seninătatea peisajului rural.
Poet al înserării și al amurgurilor de toamnă, unele descinzînd
din viziunile mai vechi ale lui Cîrlova, rurale și pastorale, la
George Boldea înprumută un caracter frust, o prospețime a reg-
nului vegetal, scăldată de razele luminii solare. Imaginile uni-
versului liric sînt de origine campestră : surîsuri de lumină,
jocuri de comori, un fel de folclor stilizat. Universul rural crește
în perspectivă spațială : evocări de drumuri și înserări, nostalgii
de toamnă, elegii de iarnă, motive pastorale, viziuni plastice noc-
turne, tablouri de vară cu dimineți luminoase, toate aceste as-
pecte concură la definirea unei fizionomii poetice distincte, care
nu se oprește la stadiul unui descriptivism naturist. Obiectivis-
mul coșbucian este depășit aici de sensibilitatea caldă, emoțională,
a poetului George Boldea.
Tînărul poet își închipuie o lume a lui, care evoluează de
la neliniște la împăcarea luminoasă. De obicei poemele îi sînt
scurte, emoția lirică este concentrată în cîteva strofe, din care
ultima vine întotdeauna să încoroneze ideea poetică. Finalul
compoziției justifică motivul din titlu, pentru că George Boldea
este și tin poet de concepție, în genul lui Panait Cerna, mai pu-
țin retorimul filozofic al acestuia.
Cîntăreț al boitelor înstelate, poetul nu poate fi decît un iubi-
tor al elementelor cosmice, astrale. Poezia lui George Boldea
este plină de raze de soare, de argintul lunii, zări cerești, biju-
terii de stele, care siderale, peisaje vesperale. Colocviu ceresc
i-a plăcut lui P. Constantinescu. Poemul a fost considerat de
către cronicarul literar al Vremii ca un fel de testament liric, o
convorbire serafică, o meditație existențială.
Poezie de factură clasică, elegiacă, încadrată în ramele unui
pastel limpede, cu lumini și umbre de toamnă, din care răsar
fiorii unei rezonanțe nostalgice, o aleasă sensibilitate artistică,
puritate sufletească deplină, sinceritate a actului liric, sînt în-
semnele unei armonii pe care destinul vitreg n-a ajutat-o să se
desăvîrșească. George Boldea rămîne o neîncetată promisiune li-
rică a literaturii românești. In aceasta stă autenticita-
tea gestului său poetic, în „frumusețea neîmplinirii", după cum
atît de inspirat s-a exprimat P. Constantinescu. Poetul s-a îm-
păcat cu lumea în zodia seninătății originare.
Nae ANTONESCU
Citim cu nedisimultat interes și
plăcere așijderea cele 12 pagini ale
săptămînalului politic-social și lite-
rar-artistic Orizont, in numărul 22
a.c. redactorul șef al publicației, Ion
Arieșanu își continuă, la rubrica atît
de simplu și, totuși, expresiv intitu-
lată Creion, însemnările de largă
deschidere cu care ne-a obișnuit de
cîtăva vreme. Acum el ne împărtă-
șește impresiile pe care i le-a provo-
cat întîlnirea cu un bătrîn ce a ur-
cat de 30.000 de ori muntele pentru
a-și îngriji lotul. Discuția cu acest
veritabil performeur e plină de miez
și savoare, bătrinul confesindu-se
că atunci cînd s-a însurat maică-sa
i-a zis : „Lasă copile... că fetița
asta-i de tine, că e blindă și cumin-
te, și-i face o casă omenească cu
ea“. Și-a fost întocmai, că toată viața
el „nu i-a zis nici fă-te-ncoa“ și „nici
ea nu i-a zis vreo vorbă grea“. La
fOBIECTIv)
vitoare la bucătăria de la „Unirea"
și „Bolta rece" nu sînt în chestie. In
orice caz noi am trimis 10 exem-
plare cu respectiva plîngere T.A.P.L.-
ului. Să fim serioși !
In general, foarte interesante eseu-
rile publicate de Ion Pop în Tribuna,
sub genericul Poezia unei generații.
De apreciat este siguranța autorului
în emiterea unor judecăți sintetice,
capabile să individualizeze o prezen-
ță poetică anumită. Despre Adrian
Păunescu ni se spun următoarele (în
numărul din 12 octombrie): „O fire
romantică furtunoasă, greu de stă-
pînit, din familia unui Heliade (mai
degrabă, decît a lui Macedonski sau
Minulescu despre care s-a vorbit)
întreține suflul liric al mai multor
poeți într-o singură voce: un autor
de imnuri și ode, altul tentat de di-
mensiunile epopeice ale poeziei, al-
tul, un pamfletar virulent. In orice
caz, indiferent de nuanțele atitudinii,
Adrian Păunescu este implicat în e-
venimente, cu vocație pentru social,
întrebîndu-se (și ca foarte talentat și
incisiv publicist) asupra problemelor
zilei, forțînd auzul colectivității și
insinuîndu-se drept conștiință repre-
zentativă a epocii. Confesiunea sa va
fi, aproape fără excepție, o confe-
siune în for, de pe o scenă care se ce-
re văzută și solicită totodată ample
spații de rezonanță. Dacă e de găsit o
componentă dominantă a atitudinii
sale lirice, atunci am putea-o numi
în nevoia de audiență, de participare
la confesiune — și în funcție de în-
deplinirea ei vor lua naștere toate
celelalte stări generatoare de poezie".
Editura Junimea a început să răs-
fețe ochii cititorilor săi de poezie, a-
sigurînd volumelor de versuri din
colecția Lyra. jondițil grafice deose-
bite: ne referim îndeosebi la Nunțile
efemere de Horia Zilieru și la Mă-
reția frigului de Nichita Stănescu.
Felicitări editorilor din Iași și tipo-
grafilor din Bacău !
ODISEU
despărțire prozatorul are o viziune
semnificativă: „Cum se îndepărtează,
pare ieșit dintr-o altă lume, o lume
a acestui munte sever și darnic tot-
odată, pare țîșnit din acest pămînt
sărac, pe care el l-a cucerit de mio
cu răbdare, cu pasul măsurat, dar
mai ales, cu iubirea lui nemăsurată".
Nici nu s-ar fi putut altfel, căci bă-
trînul avea „o vorbă colorată, sta-
tornică, înțeleaptă, ba mi se pare,
puțin cam dură, semănînd cu piatra
muntelui pe care stăm să odihnim".
Nu mai puțin semnificative sînt și
articolele celelalte, pe care, din lip-
să de spațiu, nu putem să le mai în-
șirăm aici. Adăugăm totuși regretul
nostru sincer de a nu fi putut citi
în acest număr 22 continuarea rubri-
cii forte a Orizontului, parodiile lui
Mircea Micu.
*
Adrian Petringenaru anunță în
Contemporanul (nr. 42) că a desco-
perit o sculptură de Brâncuși, soco-
tită pierdută în 1926, Cap de fată.
Mulțumim.
*
Dan Verona semnează în Lucea-
fărul din 14 octombrie patru splen-
dide poeme : Cina poetului. Iubito,
melancolia, Noapte de noapte, Cu
capul intr-un trandafir.
In același număr — o excelen-
tă pagină Aragon (omagiu la a 75-a
aniversare) cu traduceri semnate de
Tașcu Gheorghiu. In pagina a doua
cîteva aprecieri asupra celui de al
treilea festival de poezie „Mihai E-
minescu"; autorul lor — Ilie Constan-
tin. Toate bune, dar observațiile pri-
dicționar
de
pseudonime
întocmit de Gh. CATANĂ
BRESLAȘU MARCEL (n. 19 noiembrie
1903 la București - m. 20 sep-
tembrie 1966 - numele literar al
poetului M. Bresliska). După stu-
dii de drept, practică avocatura,
începe să publice în 1919. După
1944 a făcut parte din conduce-
rea Uniunii Scriitorilor și a re-
vistei „Secolul 20". A fost dis-
tins cu Premiul de Stat. A prefa-
țat volume de T. Arghezi, Nazim
Hikmet, J. P. Sartre M. Lermon-
tov etc. (Bibliografie despre M.
Breslașu în „Bibliografia litera-
turii române", Ed. Academiei
1964, p.p. 206-210).
Bibliografie : Cintarea cîntărilor
(poem, fragmente, 1938, prefațat
de Tudor Arghezi) ; Niște fabule
mici și mari (1946) ; Grivița Roșie
(poem, 1946) ; Poeme pentru un
ziar de perete (1946) ; Cintec de
leagăn al Doncăi (1953) ; Cînd în
aer se simte bucuria înnoirii (1
Mai 1954) ; Fabule (1954) ; In
tirg la lași (1955) ; Dialectica poe-
ziei (1957) ; Ce-o să fie Bondocei
(1957) ;	Bucuroși	de	oaspeți
(1957)	; Schimbul de mîine (1958) ;
Bondocei își alege o	meserie
(1958)	; Cele mai frumoase poezii
(culegere, 1960) : Dialectica poezi-
ei (1926) ; Alte niște fabule (1962);
Partidului (1962) ; O nouă poveste
a vorbei (1963) ;
BUCUR DOINA (n. 15 august 1896
la Fălticeni - m. vara anului
1940) - numele literar al poe-
tei F/or/ca Pursch (vezi comen-
tarii și bibliografie în revista „Ma-
gazin" din 3 octombrie 1970).
BUCUȚA EMANOIL (n. 27 iunie 1887
la Bolintinul din Deal — m. 7
octombrie 1946)	— pseudonimul
scritorului Em. Popescu, poet,
prozator, eseist și om de cultu-
ră. Diplomat al Facultății de li-
tere din București. A redactat
revista „Boabe de grîu". (Studii
și referințe în articolul lui G.
Mihailă din revista „Luceafărul"
— în 1966 : Un rapsod al frumuse-
ților patriei : Em. Bucuța).
Bibliografie : Florile inimii (ver-
suri, 1920) ; Legătura roșie (schițe,
1925) ; Fuga lui Șekfi (roman, 1927,
distins cu Premiul de roman al
Societății „Cartea Românească");
Capra neagră (roman autobiogra-
fic, 1938) ; Scrieri I (Ed. Minerva
1971, studiul introductiv de Perpe-
ssicius, texte și note de Lucia
Borș - Bucuța și Violeta Mihailă).
BUZDUGAN ION (n. 9 martie 1889
la Brânzenii Vechi) — numele li-
terar al poetului Ivan Alexan-
drovici Buzdâga originar dintr-o
familie de răzeși de la Buzdu-
gani. Licențiat în drept la kași.
A publicat și sub pseudonimele
Nică Romanaș și Ion Câmpea-
nu.
Bibliografie selectivă : Miresme
din stepă (versuri. Buc., 1922) ;
Țara mea (poeme, Craiova, 1928) ;
Păstor de timpuri (poeme, Buc.,
1937).
11 — Convorbiri literare
LIRICĂ
GHEORGHI LEONIDZE
(1897 — 1966)
mk vizaloba
Și durerea noastră li se va șterge din minte;
Aceste bărci se vor întoarce pe mare,
Vor reveni vîslașii pe țărm
Dar odată ieșite pe mare,
Bărcile noastre uita-vor de toate.
Din oceanul veșniciei fără de margini
Nu se vor mai reîntoarce.
1944
dimineața-i femeie,
țărîna-i femeie...
Aeru-i precum madjari * *
Și pădurea roșă mantă
Toamna, muntele de Jar îi :
Strigăte de cerb ea poartă.
Dară ce grăiesc toți cerbii
Luînd urma către munte ?
Un voinic în umbra ierbii
Le-o trimite-un glonte-n-frunte.
ANNA KALANDADZE
(n. 1924)
Cerbu-aleargă, cerbul plînge
Printre sălcii și arini —
Plin de spume-i și de sînge ,
Plin de rugi și plini de spini.
Pentru blinda lui iubire
A lăsat pășunea dulce;
Cu coroana-n cumpănire.
Cată crengile să culce.
spune-mi
ce pasăre...
Dimineata-i
femeie,
tărîna-i
femeie
ploaia-i femeie.
Drag îmi e totul precum o femeie,
cum aș înțelege-o femeie.
Și dacă se-ntîmplă să cinte cineva mai bine
ceea ce încă nu e,
Mi se pare
că-mi fură
iubita femeie.
Așa-s, turma-n alergare —
Parcă nu merg pe pămînt
Aud cerbul în strigare —
Precum cerbul merg chemînd.
După visul de iubire
Plin de spaime mă rotesc
Ciuta unde-i ? Și sînt mire —
Crengi, cum cerbii, eu lovesc
Inima de dor mie-n floare
Cu fărîme o voi rupe
Precum cerbu-s în strigare
Peste munte, peste rîpe.
• MKVIZALOBA (în limba georgiană — perioada de rut
a cerbilor).	.
•’ MADJARI (în limba georgiană — vin tulburel)
GRIGOL ABASIDZE
(n. 1914)
vers alb rostit pe
malul mării negre
Cu ochii pe jumătate închiși
Privim de pe mal bărcile — bărcile
Care se depărtează de noi
Și chipuri și umeri și lucirea de vîsle
Sunt încă lingă mal, și malul
E-alături de noi. Dar ridicind vîslașii
Vîslele nepăsători, cu toată inima doresc
Să-ajungă mai departe, spre margine de cer,
Spre fumul orizontului în destrămare.
Vezi, vîslele abia — abia
Se mișcă, tot mai rar și mai rar, mai pierdut
Precum aripile unui vultur rănit.
Acum, iată, nu se mai văd deloc.
Nici barcă, nici visle, nici fața vîslașului.
Dar în azur, în contururi neclare,
în vălucirile — albastre — ale arșiței și mării
Tot caut să prind zîmbetul lor,
Dar ochii mei slabi nu mă lasă.
Oare cei care. s-au depărtat pot înțelege
Că ei care rîd pe valuri de mare,
De pe acum, ne sunt amintire ?
Astfel și noi vom trece prin fața ochilor
Prin fața unor streine priviri,
Și zimbetul nostru-o să fie uitat
Spune-mi ce pasăre cuibul și-l face,
Ce pasăre cuibul în mărăcine ?
Și fără-a privi în urmă-și desface
Caută, drumul spre margini de lume.. .
TAMAZ CILADZE
(n. 1931)
In zadar pasărea cuibu-și făcuse
Șerpilor reci drept pradă ea l-a lăsat ;
Nu avu preț viata care se duse,
A păsării ce lîngă noi a cîntat!	,
a
Se leagănă cuibul și ca un motan _
Amurgul cel sumbru se-arată tip-til
Ce pasăre-n rugi cuibu-și face -ntrebam,
Și apoi îl lasă fără de tril ?
lungă fie viața...
Violetă,
Ochilor tăi dragi și-albaștri
Și să nu te rupă vîntul.
Grindina să nu te-atingă I
Nici picior să te strivească 1
MUHRAN
MACEAVARIANI
(n. 1929)
cînd merg pe
stradă
Versurile-s unduirea sufletului — s-o vezi, nu se poate !
Dar, poet dacă ești umbra trupului tău e un vers,
Avalanșe montane ți-s respirațiile toate,
Ochii tăi sunt focuri îndepărtate, în șes.
Iată merg pe stradă ironic și născocitor
Și păsările cîntă pe umerii mei deodată.
Iar munții se-aud venind după mine tropotitor
Și stropii cascadelor lor în geamurile noastre bat
Orice îmi stă în putere. De nimic rău nu-mi pare.
Vreți să vă-agăț rouă de lobul urechii și acolo să șeadă ?
Iată, v-ați așezat sub platanul acela. Cald vă e tare.
Vreți să vă aduc din ceruri zăpadă ?
Și rîd — aceste idei teribil mă-mbie —
Eu sunt numai frunze, apă și soare,
Prin orașe eu duc norii de frîie.
Pe asfalt rămîn pete umede, răcoritoare
Doar în tinerețe are rost gelozia,
Doar cu egalul meu mă pot certa cu adevărat
Spre bucurie eu sunt un avînt, sunt chiar fantezia,
Eu-s vîntul din munți în ființă-mbrăcat.
pe frescă e-o
femeie-n kințvisi
Pe frescă e-o femeie-n Kințvisi
Privirea ei
Veghind în Jur pătrunde
Și degetele-i lungi se lasă
Ca ale ploii zece stranii unde
Precum o ploaie-n iulie, duioasă
Alintă satul adormit,
Cu degetele—așa mîngîe cerul
Și chipul lui atît de obosit...
norul alb
Peste crestele de munte plînge
Norul alb.
Lasă, o să-l liniștească
Stincile, pădurile ;
Lasă, iarba-o
Să-l mingîie, bietul;
Lasă, arborii
Să-l mingîie, bietul;
Lasă, arborii
Să-i șteargă ochii.
Norul plînge
Peste pajiște amarnic.
Lasă,
Cînd coboară din tăriile de nouri.
Cerbul tandru-o să-l ridice-n coarne
Și-o să-I ducă de pe-un munte pe alt munte.
Prin păduri atîtea-ncep
Chiar cu lacrimile sale
Floarea de nu-mă-uita,
Măcieșii,
Macii!
Și veți fi ca el, plăpînzi,
Voi iepurașii,
Gingășia îi veți lua	,
Voi mieii.
El în cer nu se va-ntoarce.
Și e dată
Altă soartă
Și sfîrșitul lui
Nu e departe.
Căci pe pieptu-i, ca un semn,
Un sărut de foc rămas e
Al țărinii : și-i de moarte. —
Traduceri de DUMITRU M. ION
CONVORBIRI LITERARE
revista bilunara de literatură editata de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialista Romania
Redactor șef : CORNELIU ȘTEFANACHE
Redacția : lași, strada Palat nr.
ști, Șoseaua Kiseleff, nr. 10, tel. 183399. Tiparul: I. P. lași.