Bibliofagi Municipiu’ ?i Dgv> SALA DE LECZUKA între mit și literatură Mai tîrziu, cînd a trebuit să povestesc în mijlocul unei mulțimi cu care n-aveam absolut nimic nici ca tre- cut, nici ca viitor, cît fusesem de exploatat de bătrîna Vila, am vorbit ușor, nu m-am rușinat de nimic, de absolut nimic, pentru că o aveam în față pe Marigo, trupul ei de piatră înălțat gălbui între patru coloane cu capite- luri ionice și pleoapele bombate, netede, acoperind o pri- vire trecută, necunoscută. Dar știam, simțeam cu degetele, cu nările, cu urechile, cu pielea, că fusese o femeie care exploatase, n-avea importanță ce, un bărbat care făcuse comerț, poate, slugi care o serviseră credincioase pînă la moarte, poate, copii care o adoraseră și se străduiseră s-o mulțumească, sau animale care se obișnuiseră să respire în preajma ei și trăiseră cu instinctele atrofiate din cauza puterii ei acaparatoare. Bătrîna Vila ajungea în atelier, în urma ei praful din curte purta o rană, tăiată de trena fustei ei. Fața vopsită strident, ca o mască de ceară desenată cu creioane colo- rate, fără riduri, nu era decît un pretext, un mijloc de a expune șirurile de dinți albăstrui ca safirele, mărunți, cu multe fațete, ca pietrele prețioase cizelate de bijutieri. Vo- cea ei copilăroasă și sprîncenele arcuite veșnic în spre mi- rare ne speriau în primul moment, dar după ce ne obiș- nuiam cu ele, ne distram grozav, era suficient ca tata s-o întrebe ce-a mai făcut, ca ea să povestească vreo minune. Noi rîdeam pe înfundate, eu mă țineam de burtă, mama își acoperea fața cu șorțul, numai tata ciocănea pantofii și scuipa cîte un cuișor de lemn. Apoi ea întindea pantoful pentru care venise, se plîngea că o supăra ștaiful. îl ruga pe tata să i-1 bată un pic cu ciocanul. îmi făcea cu ochiul, ea, bătrîna Vila, mie, numai mie și începea năzbîtiile. Mai tîrziu am prins-o, nu povestea nimic din capul ei. o soco- tisem degeaba o minte rătăcită, ea îmi făcea cu ochiul ca și cum numai noi doi știam ce făcea ea. Dar ea știa de atunci că eu voi ajunge să-i cunosc tainele, ea miza pe relația mea viitoare cu ea. In biblioteca ei mică, mai tîr- ziu, i-am întîlnit întîmplările care ne făceau să ne pră- pădim de rîs și cu toate că am intuit dedublarea n-am în- țeles imediat generozitatea ei, nici nemărginita ei încredere în mine, pe care gestul ei, făcutul cu ochiul, o exprima de fapt. Dar iată plouase, găinile ieșiseră după rîme, mama le urmărea din prag cu ochii ei disperați, cu palmele spri- jinite pe pînteccle enorm în care aștepta Ghiță. Noi, cei- lalți cinci, înțepați deja de neliniște, țopăiam prin pămîn- tul înmuiat de ploaie, îl frămîntam cu tălpile, cuprinși de o plăcere aproape perversă, sălbatică și născătoare de chiuit. Țipetele noastre vesele se răsfrîngeau în conștiința mamei ca simple semnale de foame, o foame ce urma să vină mai tîrziu, peste o oră, peste două, dar nu cu mult mai tîrziu. Din cînd în cînd mi se opreau mușchii din miș- care și plăcere, eram forțat de o putere nevăzută să mă întorc spre prag, să înregistrez in fugă ochii ei disperați, mîinile ei negre, urîte și mari. Bătrîna Vila intră falnică ținînd pantoful ca pe un potir sau ca pe o cruce, un obiect sfînt, de ritual, ce trebuia sărutat. Ceilalți nu și-au oprit jocul sălbatic, le lipăiau tălpile în noroi, numai eu m-am simțit magnetizat, chemat spre ea, cuprins de o febră ciudată, devastatoare în stomac, în coșul pieptului, în mușchii membrelor. Mama urmărea din încremenirea ei încremenirea mea, din praful casei spre noroiul curții. în jurul ei se legau cuvintele bătrînei Vila, neauzite de mine, parcă neauzite nici de mama, în jurul meu lipăiau tălpile mici ale celor de-un sînge cu mine și deodată trupul mamei căpătă viață, se frînse într-o aple- care brutală, căzu într-o îngenunchere exaltată, ochii ei erau răscoliți de bucurie bolnavă, noi ne-am oprit să ne uităm la buzele ei negre cum apăsau mîinile bătrînei Vila cu o ritmică recunoștință, de la una la alta, aproape me- canic. Bătrîna Vila părăsi curtea, mama dispăru în casă lă- sînd în aerul curții senzația de părăsire, parcă se despăr- țiseră trăgînd viața spre două capete de lume. Numai după cîteva zile mi-a fost dat să aflu, la pompa din stradă. Brațul pompei mă obosea dar mă distra în ace- lași timp, mă lăsam cu toată greutatea pe lungimea lui și exista o clipă de balans, o clipă plăcută, chiar înainte de a țîșni apa. Ea veni cu fața ei de carnaval și-mi spuse : ,.Eu am o familie numeroasă. Se compune din mine. Și majoritatea familiei mele a decis ca dc mîine să stai la noi". Nu intrasem niciodată în casa ei, nici măcar în grădina ei încărcată de roade și minuni. Nu încercasem niciodată să fur mere sau caise verzi, zidurile erau prea înalte, risipa brațelor de trandafiri nu reușea să acopere sîrma ghim- pată, întinsă pînă în înalturi. Avea titlu de baronesă, fusese înobilat un strămoș al ei, poate chiar tatăl ei, în Bucovina. Crescuse în avuție, avusese păduri păstrate numai pentru vînătoare și nu mințea de loc, în ciuda hohotelor pe caro le stîrnea, cînd zicea cu gura ei vopsită violent : „J'ai eu tine vie galante", întreaga noapte am petrecut-o imaginîndu-mi casa și grădina, un fel de castel cu gratii la ferestre, cu coridoare labirintice, cu săli imense căptușite cu piatră, camere fri- guroase sclipind de țurțuri și temple încărcate cu podoabe, un fel de biserici știute de mine, mutate în casa bătrînei Vila. Așa că a doua zi dimineața, după ce mama m-a sărutat pe frunte, ca și cum nu plecam numai peste două străzi, am fost dezamăgit de casa obișnuită, prea obișnuită de după zidurile înalte. Strălucind de curățenie și de alb, plină de flori și mobile ușoare, grațioase, locuința bătrînei Vila n-avea ni- mic fantastic, nimic înspăimîntător sau demn să-mi ia gra- iul, în afară de bucătărie. Cu pereții îmbrăcați în faianță roșie, bucătăria era pe departe cea mai mare încăpere iar soba uriașă, cu alămuri și vergele subțiri de jur împrejur era ca o fabrică. Impresia de industrie, de mari prefaceri nu mi-a fost distrusă nici mai tîrziu, în orele acelea care se desfășurau sub un fel de hipnoză, Vila ținea o carte în mină, un pretext ales de mine ca ea să poată călători cu vocea ei copilăroasă cine știe unde, soba deforma jocuri pe pereții de faianță, duduia în adîncuri ca un vulcan. „Coboară trîntore!" țipa ea de sub streașină. Săream ca ars, mă ardea dorința de recunoștință, uneori lua forma revoltei, eram atît de fericit că scăpasem de acasă, că nu mai auzeam ciocanul tatei căzînd pe cala- poade, îneît simțeam nevoia să sărut pașii bătrînei Vila, să-i spăl picioarele cu lacrimi și pentru că nu puteam face asta, fiecare nemulțumire manifestată de ea mă făcea parcă de zece ori mai vinovat decît eram sau de cît intenționase ea să pretindă. Locuiam în pod, era cald desigur, lumina îmi cădea în creștetul capului prin geamul așezat în pantă, patul de fier avea o somieră scîrțîitoare, prin colțuri se vălureau pînzele de praf, ca și cum toate obiectele din poduri și toate valurile de pînză de praf din ele, aveau de urmat a- ceeași viață, erau obligate să aibă aceleași culori, aceleași scîrțîituri, aceleași mirosuri, în toate secolele, în toate în- tîmplările și mai ales în toate amintirile. Lucram la grădină, mă lăsam pocnit zdravăn de dom- nu’ Gheorghe, căram furtunul greu dintr-o parte în alta a grădinii, tundeam iarba, curățăm pomii și agrișii, strîn- geam gunoaiele, rupeam buruienile. Uneori mă săgeta țipă- tul ei, pătrundea în ceafa mea înțepenită, „Pierzi vremea, măninci degeaba, lasă joaca, vreau să-mi cari apă în cadă". Lăsam totul ca să ajung în stradă, la pompă, unde ca un făcut, mai întotdeauna mă așteptau ai mei, cei mici, se uitau cu priviri străine și curioase, mă lăsau să umplu gălețile, apoi, ca stîrniți de diavoli îmi aruncau noroi și pietricele în ele. Se răspîndeau rînjind, bătîndu-și pumnii și îi uram cu mîinile strînse pe salbele găleților într-o cris- pare dureroasă, gata de pierdere a forței, de trecere într-o paralizie moale, puhavă. Reumpleam gălețile, mă depărtam încovoiat suportindu-le bulgării de pămînt și strigătele, promițîndu-le răzbunări atît de cumplite că mințile lor crude nici nu erau în stare să le priceapă. Dar ea, neobo- sită în pretenții, mă pîndea, mă aștepta cu un surîs de orgoliu împlinit, parcă determinase și văzuse ce sc întîm- plase la pompă, mă aștepta răscolită de plăcere. înmuiată de satisfacție, că pentru ea înfruntasem atîtea, că datorită ei uram ceea ce aș fi putut rămîne eu, o pereche de tălpi C O R I N A C R I S T E A goale, sărind în jurul pompei. Și o iubeam cumplit, o iu- beam cu disperare, nu știam de ce iubirea mea pentru ea era atît de cumplită dar simțeam că ea era mîntuirea, tre- cerea, puntea suspinelor și a înălțării. „Mănîncă" zicea seara, „mănincă. Seara și dimineața trebuie să măninci mult. Bagă în tine cît poți 1“ Nu făcea nimic deosebit pentru mine, nu avea cuvinte de laudă, nu-mi dăruia nimic. Totuși nevoia de recunoș- tință mă îmbolnăvea, dorința de a-i produce plăcere mă obseda, o pîndeam și eu, începuse între mine și ea o rela- ție de suspiciune. Ea mă însoțea prin grădină, pliveam buruienile din straturile cu verbină, se sprijinea într-un baston și turuia, turuia, atît de minunat că uitam să plivesc pînă bastonul ci mă scărpina ușurel pe spate, „Haide, haide !" și asta mă topea, bastonul era un deget al mîinii ei crescut în prostie deformat dc dorința ei de a mă atinge, de a mă împietri, de a mă electriza, de a mă trece în ea. Intr-o zi se opri din turuit cu privirea răvășită de spai- mă, sub sprîncenele arcuite spre mirare. încercam să în- țeleg ce se întîmpla cu ea dar nu eram în stare de atît de mult, vedeam cum își mușcă buzele în timp ce ochii ei devorau spațiile din spatele meu. „Ei, să fie, ci, să fie !". Se depărtă grăbită căutînd în punga pe care o purta la brîu. Reveni atît de înseninată, cu un pas atît de săltăreț că părea o adolescentă fremătătoare de împlinirile secrete și viitoare. „Gaspard" îmi strigă ea de departe. M-am oprit nedumerit din plivit, umilit de neputința de a mă bucura. „Gaspard" răsuflă ea lîngă mine. „Uitasem cum îl chea- mă. Deci atunci intră Gaspard și noi toți ne-am ridicat în picioare pentru că nimeni nu bănuise vreodată că trăia. Dispăruse încă de mic, am știut însă că e Gaspard pen- tru că semăna leit cu maică-sa, austriaca, deșelata aia ca o gloabă, buzată și cu dinții enormi. Numai că aerul ei nătîng era înșelător, ea fiind o isteață, o femeie vicleană, distrugătoare, așa a și rămas în istorie. La el în schimb, aerul senin, curat, distins era fals, pentru că el era într-a- devăr nătîng, din crimă și uneltiri de culise". Bătrîna Vila se opri ca să deseneze o spărtură în timp, să readucă o clipă din plăcerea trăită. „Gaspard ! Uitasem că-1 chema Gaspard și m-am dus să văd". Clipi din ochi, cercetîndu-mă totuși, urmărind ceva, apoi sparse clipa de plăcere și continuă : „Noi nu ne-am dat seama că el era nătîng, îl ținea de braț mareșalul, el dase lovitura și voia să ne pună în fața unui fapt împlinit. Cîteva minute ne-am uitat la Gaspard, dar el, sărăcuțul de el, un biet animal hăituit, obosi la brațul mareșalului sau poate că se sperie de atîta lume și se lăsă jos pe pardoseală, pe marmora cu cruci albe și negre, urlînd cum fac lupii. Căci nu știa să vorbească, chinuit și crescut sub pămînt, nu deprinsese vorbirea oamenilor". începu să crească în mine gîndul furtului. Miezul ei. De unde venise iluminarea bătrinei Vila, unde alergase ea să-și împrospăteze memoria cu numele lui Gaspard care dispăruse și o făcuse să rămînă cu privirea răvășită, cău- tătoare în spațiile din spatele meu ? Pîndind-o am descoperit că în punga de la brîu păstra o cheie și cheia aparținea unei uși și ușa era o ușă oare- care între camera de dormit și „Salle ă manger", cum îi zicea ea. Mă trezeam alunecînd cu degetele pe lemnul alb, mîngîiam concentrat suprafața netedă, îmi lipeam urechea de ea cu efortul maxim de a înregistra o suflare oricît de ușoară o suflare de lemn vopsit șl de taină. Accesul în casă îmi era limitat n-aveam nici un motiv să pătrund în „salle â manger" sau în dormitor, deci nici să ajung la ușa cu pricina. Aveam norocul să mă cheme Erjica să șterg eu praful, bătrîna Vila era tipicară, praful trebuia șters de două, trei ori pe zi. Profitam de slăbiciunea stăpînei, mă apropiam de ușă, o consultam cu seriozitate, mă strecuram excitat în gaura cheii, sfredeleam întunericul ce mă întîm- pina, apoi ștergeam ușa cu cîrpa de praf, ștergeam urmele care m-ar fi putut vinde (credeam eu). Și aproape că am simțit curgînd ceva din mine, de plăcere, cînd îngenun- chiat în fața ușii, cu luminarea furată din pivniță, așezată pe buza unui borcan, tremurînd în fața ușii, m-am trezit sub ochii ei satisfăcuți, de femeie tînără ce se simte dorită. Se uita la mine, era înspăimîntător de tînără în lumina lu- minării, ca o fetiță de vîrsta mea chemată lîngă mine de instinctele acelea de care îmi era atît de frică. Am întins mîna cu șperaclul așteptînd ca ea să mă forțeze să-1 în- ghit sau să mi-1 lipească de carne pentru toată viața, să mă însemne cu simbolurile trădării și ale josniciei. Stătea nemișcată, atît de tînără că mi se făcu frică și începui să hohotesc cu capul în palme, apăsîndu-mi de obraji șpe- raclul. Ea nu făcu nici un gest de mîngîiere sau de înțe- legere și nemaiavînd ce face renunțai să mai plîng, mă lăsai copleșit de un sentiment de furie, îmi veni în gînd și în palme, dorința de a o apuca de fusta lungă, de a o învîrti prin aer și de a o proiecta de un perete, atît de puternic îneît ea să devină plată ca o stampă, intrată în perete pînă la pierderea contururilor sau așa ceva. Numai că ea, cînd eu înălțai ochii orbiți de dorința de a face rău nu mai era aceeași. Simțise frica și nebunia mea, poate simțise și exaltarea trupească de care eu abia după ce înălțai ochii îmi dădui seama, realizai că eram înfiorat y de prezența ei și mai ales că mă întorsese pe dos impresia aceea morbidă că ea era o fetiță de vîrsta mea, cuprinsă de aceeași așteptare ca și mine. „In sfîrșit" zise ea. „Destul de tîrziu dar nu prea tîrziu". Atunci plecai capul, tensiunea dispăru și căzui la pi- cioarele ei neputincios și fără lacrimi. „Știu că n-ai vrut să furi" continuă ea. Asta mă ridică în picioare, aproape că începui să-i ex- plic că avusesem de gînd să fur. Numai că ea nu mai era în stare de gesturi delicate, era atît de îneîntată că nu se mai gîndea decît la plăcerea ei. „Vom începe mîine". Și dispăru în dormitor, lăsîndu-mă acolo, cu luminarea a- prinsă. Deci pinii din curte au lăsat să treacă oameni pe sub ei, numai cu mă uitam spre ei din fereastră, copleșit de imaginea bătrînei Vila și de seara aceea în care s-a hotă- rît ca cu să învăț să citesc și să scriu. Vinovat, urmărit de ceea ce lăsasem să se întîmple, simțeam că asistasem la o profanare, dar mult mai trainică era senzația că îmi făcusem un bine, că ea era de mult moartă și că morții nu mai așteaptă nimic de la noi, nici măcar recunoștință sau memorie curată. Mă scuturai de povara aducerii a- minte și coborî! în curtea uzinei. Liniștea pulsa mărunt, aproape drăgăstoasă, ca o ființă. Trecui pc lîngă portar fără să-i trezesc somnul aproape mîndru de mine, deodată conștient că dacă nu profitam eu de ceva profita altul de altceva, că așa cum procedasem era admirabil și dovedea numai inteligență și capacitate de afirmare și nimic altceva, mă îndreptai spre oraș, cu sentimentul că eram încă foarte tînăr, că încă decideam. De undeva apăru Mariana Argint, cu părul ei negru împletit pe ceafă într-un fel de coc care nu era coc ci o încolăcire întîmplătoare a șuvițelor de păr. Mă lăsai atras de privirile ei disperate care țipau că ei îi era foame, mă oprii așteptînd să hotărască ea pentru că eu încă nu eram hotărît, ascultai mica ei istorie povestită între rîs și plîns, cedai auzindu-i numele de marionetă sau de cîntăreață de muzică ușoară sau ... Mariana a fost pentru mine un fel de pierdere a simțu- lui realității. Ea mîncă în seara aceea mai mult decît mi-aș fi putut imagina că poate să mănînce o femeie. Se îmbătă de-adevăratelea și făcu scandal pînă acasă dar odată în- tinsă pe pat se liniști pradă oboselii, devenind din nou enigmă și un imens prilej de tristețe pentru mine. O urmă- ream cum doarme sătulă și beată, o femeie care-mi era complet străină și care se chema Mariana Argint. Mai tîrziu, în rarele dăți cînd îi priveam fotografia prinsă pe perte cu două pioneze colorate îmi aminteam a- celași lucru, cît de mult înghițise în seara în care o cunos- cusem și cît dormise de adînc, de obosit, ca o culcare în moarte. Dar ea, după ce ne obișnuisem unul cu altul, avea obiceiul să-mi ceară să am grijă de ea. Se oprea din citit și mă ruga „Să ai grijă de mine, să nu mă lași să mor ca un c o n h a v e n u s dezleagă o femeie, Ia marginea Mării, de lepădare de sine și de uitare ; lecuiește cu sunete tinere Ia un prag de cochilie abia ieșită din valuri ... scurtă tînguire de fulgere albe îi va fi chipul cînd vei zmulge algele de la intrare și oarbă vei cădea la picioarele ei; nevăzulă, pe o perlă de sînge, ea spune sunete : tu să cobori în fiecare, împăcată, și goală să-i săruți toiagul în flăcări . . . ... te vei trezi purtată de valuri și astfel, renăscută, te vei întoarce la cel ce se roagă pentru tine ... 6 — Convorbiri literare ZITEI SINGURĂTĂȚI - cîine fără stăpîn, să mă aduni de pe drumuri și să mă îngrijești’*. Tonul ei, umilit și lipsit de feminitate, ca al unui bătrîn fără speranță, mă răscolea amintindu-mi de o senzație de care nu-mi puteam însă aminti cînd o tră- isem dar de care eram sigur că o trecusem cîndva, de mult. Intrasem într-o relație bolnavă, mă neliniștea orice eva- dare din partea ei, începea să-mi tremure bărbia în clipa în care ea se ridica și se uita în oglindă. Se cerceta un timp, apoi își trecea pieptenele prin păr, purta tubul de ruj pe obraji lăsînd două rotunduri stridente pe care le estompa cu un pic de vată și cu vîrful degetelor. Cînd se întorcea să mă privească era triumfătoare, mă sfida mințindu-mă în față și o făcea plină de amabilitate, ca să mă mena- jeze : „Mă duc la o prietenă**. Suferințele mele de atunci erau fără doar și poate cum- plite. Imi impuneam să aștept în fotoliu, eram înșurubat în fotoliu, nu mă mișcăm decît să mă uit la ceas și la ferestrele camerei de subsol, ca să-i văd prin perdea pan- tofii și gleznele fine. Aveam și zile plăcute, de un calm casnic. Ea se îmbrăca altfel, își punea o bluză simplă închisă cu nasturi și o fustă dreaptă, fără intenții prea mari. Eram fericit in astfel de zile, îi povesteam despre bâtrîna Vila și despre bătrîna Marigo, aveam impresia că îmi făceam astfel un fel de familie, un fel de punct de plecare pentru ceea ce avea să urmeze. In acest punct de plecare se integra perfect risul senin al Marianei Argint, ținuta ei impecabilă de profesoară tînără, plină de vocație, bunătatea din ochii ei imenși, atenția întregii ei făpturi la povestea vieții mele. In astfel de momente nici nu eram în stare să gîndesc că numai cu o zi înainte fusese altfel sau că exista posbili- tatea ca numai după cîteva minute putea să fie altfel. O luam de braț și hoinăream pe străzi, ea se oprea să se uite după cîte-o femeie îmbrăcată mai bine decît altele, dar n-o pierdeam, n-o simțeam nici măcar visătoare, se uita amuzată doar de o imagine deosebită de altele. „Aș vrea să creștem un copil" zicea ca uneori, în zilele cînd ne simțeam liniștiți, parcă de o viață împreună. Dar dacă îi propuneam să facem un copil refuza categoric, ca să fie suficient de convingătoare mă împingea cu mîinile mă depărta plină de spaimă. Nu eram în stare să descifrez din Mariana Argint a- proapc nimic. Eram o victimă a ceva ce-mi rămînea stră- in, care nu-mi dădea decît libertate și de la care nu ce- rcam .altceva decît să mă păstreze ca victimă. Nici fotografia de pe perete, prinsă cu două pioneze co- lorate nu mi-a lăsat-o întreagă. A rupt-o la un colț, poate la plecare, în fugă, ca să n-am nimic întreg de la ea. Personalitatea mea nu reușise să facă nimic în fața personalității ei, așa cum în copilărie, anii mei fragezi, inventivitatea copilăriei și atîtea altele care ar fi trebuit să acționeze au rămas adormite sub farmecele bătrînei Vila. După plecarea Marianei Argint căutam să înțeleg de ce rămîneam întotdeauna atît de paralizat după anumite în- tîmplări, nici bucuros, nici întristat, numai paralizat, fără dorință pentru ceva sau împotriva a ceva. O paralizare ca- re mă făcea să-mi reamintesc de ea, să derulez slînd în fotoliu un fel de poveste a vieții ei și a vieții mele, în- totdeauna fragmentată în sectoare, aproape întotdeauna bătîndu-sc cap în cap. Intreprindeam chiar și lungi plim- bări prin locurile prin care trecusem cu ea, dar fără re- gret sau emoție, cu un ochi cercetător și singur, zdrobit de muțenia și singurătatea locurilor. Treceam drept un om activ, destul de influent și mai ales plin de echilibru, un om cumpătat, nerobit patimilor, fără reacții răutăcioase, impulsive. Aveam o muncă destul de dificilă, lucram cu fel de fel de oameni și treceam drept un mare cunoscător al oamenilor tocmai eu care nu înțelegeam nimic din ceea ce se întîmplă cu ei sau cu mine. Dar asta nu mă neli- niștea atîta timp cît soluțiile pe care eu le dădeam aveau urmări plăcute și recompensa mea financiară și socială era satisfăcătoare. învățasem că dacă astea două mergeau bine nu trebuia să mă doară capul pentru celelalte, în fond pe Mariana Argint n-o dădusem eu afară din casă, o cule- sesem de pe străzi, dacă ea înțelesese că n-avea nici un rost să mai stea cu mine nu avea rost s-o caut, așa cum de atîtea ori mă rugase, și să am grijă de ea. Aveam și eu dreptul la liniște și la confort și la libertate și la toate celelalte cîte sînt pe lume, aveam dreptul și la ea, la dra- gostea ei, eram un bărbat foarte bine, tînăr și apreciat, dacă ea plecase însemna că nu fusese în stare să-și înfrîngă cine știe cc porniri. Numai că nu eram cine știe ce sigur do soluția asta, o soluție ca oricare alta, care mă ajuta însă să nu mai caut alta, pentru că o găsisem pe asta. Mi-ar fi plăcut în unele momente, în acelea cînd re- ușeam să pătrund într-o atmosferă care nu-mi era fami- liară dar îmi era plăcută, nespus de plăcută, să stau cu Mariana Argint la taclale și ea să poarte o rochie de mă- tase parfumată, așa cum își dorea, un pantof din piele subțire așa cum tatăl meu nu fusese în stare să facă nici- odată, cît trăise, cît visase, cît sperase, un ciorap străveziu și roșcat, așa cum poartă femeile care au în dulap 12 pe- rechi de ciorapi, nu o singură pereche cum avea Mariana Argint, pereche de care avea grijă ca de ochii din cap, să aibă părul pieptănat cu cărare la mijloc și la încheie- tura mîinii să sclipească discret un fir de aur dăruit de ochiul tău nipon Marea-I va pierde, nimeni nu i va deschide lacătul verde : în iubirea mea ultimă, singur și-n unccat, togă de nisip și de ape ca un sfint am purtat ; mă însoțește glezna ta adumbrită în vin, căile-mi dorm sub petale galbene de tamarin ; o insulă-mi răsare-n luciul lamei de pumnal un val — într-un timp al Mării — trece în val. .. Din volumul în curs de apariție : „Coborîre în sunete" mine, care nu dăruisem niciodată nimic unei femei. Mi-ar fi plăcut. Pentru că era o atmosferă care mă făcea să fiu bun și cu alții, deci și cu ea, uneori simțeam că e atît de plăcut că eram în stare să cred că acasă mă așteptau bă- trîna Vila și bătrîna Marigo, cu masa întinsă, cu budinca fumegîndă și șervetele scrobite ca sticla. Era o atmosferă care mă făcea să-mi urmăresc gesturile într-atîta că îmi era mîna crispată în mișcarea spre paharul de pe masă și în mișcarea spre gură. Privirea nu era nici ea liberă, urmărea dacă celelalte priviri înregistrează mișcarea mîinii cu indiferență, cu bătaie de joc sau cu admirație. Un bar plăcut, cu fotolii adinei de catifea verde închis și galben tare, cu o vedere deschisă asupra întregului oraș, cu lămpi blînde, călduțe în lumină ca felinarele de demult. Clienții miroseau a săpun scump și nu erau prezenți decit ca să- pun și ca șoapte, pașii chelnerilor nu se auzeau. îi înghi- țea mocheta moale, paharele erau curate, atît de curate, atît de curate... Aș fi vrut să trăiesc altfel atmosfera asta, să-mi fie cunoscută ca hainele mele sau dacă nu, nici eu nu știu de ce, să existe cineva care să creadă asta, în fața căruia eu să par obișnuit cu această atmosferă. Mariana Argint, fata aceea înfometată pe care o așteptasem de atî- tea ori, pindind să văd prin fereastra camerei de subsol pantofii ei și gleznele ei fine. In drumul meu spre casă treceam pe lîngă o Casă de copii, o clădire eu curtea plină de flori. Casa de copii se afla sub patronajul uzinei așa că avusesem ocazia să o vizitez și să-i cunosc directoarea, o femeie de care inten- ționasem să mă îndrăgostesc dar care mă primise întot- deauna cu o amabilitate atât do distantă, că distrusese în mine capacitatea de a fi curtenitor. Era în amabilitatea acestei directoare, cît și în frumusețea ei, o distincție care mie îmi scăpa, care mă punea în încurcătură, un fel de a fi pe care bătrîna Vila nu-1 avusese niciodată, ea fusese mult mai accesibilă din acest punct de vedere, ceea ce o făcea depărtată era atmosfera stranie în care plutea, dar un fel de a fi pe care cu siguranță îl avusese Marigo, felul în care stătea ea între cele patru coloane de piatră termi- nate cu capiteluri ionice era suficient de grăitor. Directoarea însă nu părea preocupată de mine cît de interesul pe care mi l-ar fi putut trezi pentru copiii de caie se ocupa. Avea răbdarea să-mi explice, cu toate că nu-i ceream niciodată, temperamentul fiecărui copil. La unii dintre ei le știa părinții, nu toți arau copii orfani, nu toți erau părăsiți. Existau unii lăsați doar la învățătură, trimiși de acasă. Cred că nu interesul meu pen- tru Ticușor m-a făcut să-l iau acasă, cit interesul ei pentru Ticușor, pasiunea ei pentru inteligența lui ne- obișnuită, inteligență care umilea sentimentul de milă din om și-1 trezea pe celălalt, mai sălbatic, al unei investiții rentabile, al unei investiții în scopul recompenselor viitoare. Ea se arătă îneîntată de ceea ce reușise cu mine, în sinea ei legase această victorie de talentul ei de a convinge, cu siguranță. Nu-i trecuse niciodată prin minte că Ticușor în- semna pentru mine posibilitatea unui raport fascinant de tipul eu-bătrîna Vila, sau eu-Mariana Argint. Așa cum nici mie nu-mi fusese clar decît în clipa în care băietanul de paisprezece ani se așează în fotoliul meu, după ce cercetă camera și văzu că nu mai era un al doilea, și-și aprinse o țigară cu un aer mai degajat, mult mai degajat decît cel pe care-1 aveam eu cînd îmi aprindeam țigara în barul ele- gant. Dar ceea ce mă făcu să înțeleg că el îmi semăna în adînc, în zbuciumul interior, în acel zbucium de groază și sete de fericire de care omul nici măcar nu-i conștient, fu momentul în care își scutură scrumul pe jos, pe covo- rul pe care-1 cumpărasem în rate, pe care-1 măturam eu, la două zile odată, peste care întinsesem o bucată de pîn- ză groasă ca să-l apăr de praf și de murdăria pe care o aduceam cu pantofii de afară. El se uită prin cameră, în- registrâ cele două scrumiere din pămînt ars și scutură scrumul pe covor zîmbindu-mi atît de nerușinat încît mă eliberă de furie, nerușinarea lui era mult mai mare decît dorința mea de a-1 educa, așa că începui să rîd, apoi mă simții doborît de sentimentul iubirii. „O să-l iubesc așa cum n-am iubit pe nimeni** mi-am zis și lui „Ar trebui să fumezi țigări mai puțin tari. O țigară frumos mirositoare face bine împrejur, lasă despre om o altă impresie**. Apoi el : „Parale, stimabile. De unde parale ?** și-mi făcu ștren- gărește cu ochiul, la fel de ștrengărește ca bătrîna Vila. ,.O să se rezolve și asta, n-o să duci lipsă de nimic**, și el : „Dacă spui dumneata așa trebuie să fie, dumneata pari un tip cu parale, în tot cazul un tip în stare să scoată parale și din piatră seacă**. Asta, neghiobia asta, obrăznicia asta de a mă aprecia ca pe o sursă de venit mă flată și mă hotărî să promit în minte, să jur pe statuia Iui Marigo, pe dispariția bietei Mariana Argint, pe foamea ei veșnică și bestială, că Ticușor va avea tot ce-și dorește, că va uita tot ceea ce ar fi putut fi neplăcut în trecutul lui, că mă va iubi și mă va adora așa cum eu credeam că adoram amintirea bătrînei Vila, în noaptea în care mă prinsese în fața ușii închise, cu luminarea tremurîndă, încercînd să pătrund taina călătoriilor ei de plăcere în povestirile căr- ților din biblioteca secretă. Devenise curînd cel mai elegant băiat din cartier, îl urmăream cum își leagă cravata, la vîrsta lui, cum își tre- mură la mînă șirul de lanțuri de aur și cum strecoară prin- tre degete cele două zaruri mărunte, de cîte ori își dorea ceva. ..Care dă primul șase-șase înseamnă că-1 iubește pe celălalt mai mult și are voie să ceară ccva“. II lăsam să facă ce vrea, un băiat cu inteligența lui, mi se părea mie, nu poate decît să știe cel mai bine ce are de făcut pentru că urma firul unor dorințe puternice fil- trate de propria lui inteligență. Nu exista pericolul vicie- rii, era mult prea inteligent și făceam orice pentru el, fap- tul că ii ofeream absolut orice împiedica de la bun înce- put căderea în necuviincios sau în neomenos sau în altceva cu ne, nu eram în stare să-mi imaginez prea multe. Nu- mai descoperirea că se fardează mă înspăimîntă un pic, nu prea mult, îmi trecu prin cap că are înclinații spre teatru sau spre teatral, ceea ce pentru mine era tot una. Deci venirile lui acasă mă îneîntau prea mult, la indife- rent ce oră, ca să mă lase să văd ceea ce era de văzut. Se purta atît de părintește cu mine,„cum îți merge bătrîne domn ?“, și n-avea nici un fel dc recunoștință pentru mine, degajarea lui mă umplea de admirație, adoram libertatea lui, lipsa lui de angajare față de mine, lipsa gîndului vre- unui tribut, indiferent de ce natură, lipsa emoției de a mă intîlni, care mă torturase pe mine în grădina bătrînei Vila. L-am dus și i-am povestit de Marigo, era acolo, cocoțată între cele patru coloane gălbui, l-am mințit cum am putut de bine. Ii povesteam cît fusese de bogată, dc generoasă și de demnă, cu cîtă evlavie inițiase în lume un clan din care eu pretindeam cu mîndrie că făceam parte și îl ur- măream cu coada ochiului. Asculta amuzat, avea un zîm- bet ciudat, de neîncredere, nu pentru istorioara mea ci ■pentru demnitatea ei. Abia după ce m-am epuizat în false aduceri aminte am trecut ținîndu-1 de braț pe la mormîn- tul bătrînei Vila, l-am ținut strîns lîngă mine și am privit în tăcere mormîntul acoperit cu flori, ca o grădină de la țară, am privit mormîntul, eram redus la tăcere, inca- pabil să-i vorbesc despre ea. Nu crescu prea înalt, era un tînăr de înălțime medie, avea un tic, ridica un umăr, parcă-1 apăsa o greutate de care voia să se elibereze. Dar era cel mai elegant tînăr din cartier, asta trebuia s-o recunosc, era opera mea, intram cu el în barul elegant și cerea numai băuturi scumpe, apuca paharul așa cum îmi închipuiam eu că îl apucau cei năs- cuți cu floricică pe popou sau poate chiar cu paharul în mînă. Nici în perioada în care devenise neliniștit nu pierdu din eleganță, numai că îmi cerea tot mai des să ieșim la barul cu pricina, îmi căuta tot mai des compania cu toate că părea din ce în ce mai plictisit. Nu îndrăzneam să-l întreb prin ce trece, nu-mi puteam imagina decît vreo dra- goste tulburătoare așa cum și-ar fi imaginat orice spirit mediocru ca al meu. Totuși, nu rămîneam străin de faptul că nu dormea noaptea, că pîndea somnul meu sau trecerea nopții, pîndea însăși așteptarea lui pe care o marca oftînd puternic, nu ca un început de plîns ci ca un început de strigăt. In clipele acelea mă cuprindea același sentiment de demult, știam cu exactitate de cînd. cînd auzeam vocea bătrînei Vila strigînd „Scoală trîntore !“ și îmi venea să-i sărut pașii, să-i spăl picioarele cu lacrimi. Rămîneam ne- mișcat în pat, îi sorbeam insomnia, înghițeam oftaturile lui sinistre, cu pofta pe care Mariana Argint înghițise mîn- carea in seara în care o cunoscusem. El nu făcea nimic de fapt și am înțeles ceva esențial despre mine și despre oameni și despre întîmplări, că nu conta ce se întîmplă, nici ce se povestea, ci tensiunea în care ajungeau să fie oamenii, întîmplările sau povestirile, tensiunea care să determine o spaimă sau o așteptare sau o eliberare sau o intrare într-o acțiune. Era o tensiune care depășea camera noastră, care depășea ceea ce citeam în ziare despre pla- nul de producție sau despre rezultatele sportive, o tensi- une care transforma fiecare mișcare de-a lui și de-a mea în mișcări ale destinului, parcă fiecare clipă hotăra dacă urma viață sau moarte după ea. Poate de aceea n-am fost în stare de nimic altceva de- cît să mă așez în fotoliu și să-mi povestesc cu încăpățînare pentru a nu știu cîta oară despre atelierul tatei și despre ăia micii de la pompă, despre bătrîna Vila și despre în mormîntarea ei care mi-a adus-o în față pe Marigo și des- pre Mariana Argint, toate înlănțuindu-se obsedant, avînd darul să-l depărteze pe el, să depărteze tot ce aflasem că făcuse el și mai ales refuzul lui de a mă vedea, de a în- cerca să se scuze pentru ceea ce făcuse. Refuzase chiar un avocat, și pe cel trimis de mine și pe cel trimis de barou, refuzase să stea de vorbă, dar asta nu mă făcea să cred că suferea, că fiind claustrat avea iluminarea vinovăției, n-aveam decît certitudinea că singurătatea lui era falsă, că își bătea joc de mine, de zbuciumul pe care-1 bănuia la mine. De aceea îmi era rușine de mine, apelam la amintiri pe care le cucerisem înainte de a-1 întîlni pe el, încercam să-mi cînt de leagăn așa cum nu-mi cîntase nimeni nici- odată. Directoarea mă vizită la uzină, îmbrăcată impecabil, observația mea că era îmbrăcată impecabil îmi dădu dimen- siunea întîmplărilor în viața oamenilor, nici dezamăgirea, nici durerea, nici dorul de el nu m-au putut opri să con- stat jacheta ei impecabil croită, geanta de piele fină și pantofii mici. Imi reproșă, cu aerul ei distant, cu amabi- litatea ei distantă, că nu salvasem un copil de la singură- tate ci îi făcusem vînt spre corupție, îl determinasem să fie infractor. Imi reproșa, avea un fel de a numerota gre- șelile mele cu degetele ei trandafirii pe care îmi venea să le mănînc, să le sug ca pe bastoanele de zahăr din tîrguri și mi le închipuiam dulci pînă la leșin. Recunoșteam că greșisem dar nu pînă în adînc, eram incapabil de a înțelege enormitatea greșelii, nu puteam trece peste convingerea că om înseamnă comportare demnă în condiții date. Că el avea marele drept de a profita de mine ca să ajungă un om mai frumos decît reușisem eu proftiînd de bătrîna Vila, că fără să aștept o recompensă precisă așteptasem ca el să fie suficient de deștept să înțe- leagă că a profita de mine nu înseamnă a mă fura de încre- dere, nici a-mi înșela încrederea, ci a-mi demonstra că nu gre- șisem acordîndu-i-o. Dar asta era greu de exprimat fără să sune ca dintr-o carte de citire, sau de pedagogie, superba directoa- re de care intenționasem cîndva să mă îndrăgostesc, mi-a citat chiar ceva dintr-o carte de pedagogie, ceva cu o le- bădă. ceva dintr-un mare pedagog, zicea ea, iar cu am crezut-o, am crezut-o pe cuvînt, eram prea impresionat de hainele ei, de tăietura lor impecabilă, ca să mai fiu în stare să o contrazic, sau să-i demonstrez că Ticușor făcuse ceea ce făcuse dintr-o îngrozitoare dorință de a trăi altfel decît sîntem sortiți să trăim, că era un erou așa cum nu întîlnisem niciodată în cărți sau în viață, nici măcar ea, în cărțile de pedagogie pe care mi le arunca în ochi ca pe niște stropi albi. Dar nu eram sigur, aici intervenea dure- rea. bătaia rapidă de dincolo de coaste, nu eram sigur, numai dorul meu de el, dorul după singurătatea lui, chiar și dorul după singurătatea mea de dinainte de a-1 cunoaște mă făceau să nu fiu sigur. M-am lăsat părăsit de ea, am plecat capul peste biroul acoperit cu sticlă sub care ședeau cîteva notițe cu ceea ce aveam mai important de rezolvat în ziua aceea, m-am lă- seat părăsit de toți și de toate și după cîteva ore de me- ditație imbecilă n-am fost în stare de altceva decît să mă duc spre el, să adulmec ca un cîine urmele lui, să mă în- vîrt în jurul zidurilor care nu reușeau să mi se pară în- grozitoare față de zidurile pe care propriul lui fel de a fi le ridicase între mine și el, între el și ceilalți oameni. Spre seară am intrat obosit într-un resturant de mîna a treia, să din volumul PEREGRINĂRI FRAGILE beau ceva tare sau poate că fusesem chemat fără să-mi dau seama, de forța aceea întunecată și tristă care aștepta la o masă, care se chemase cîndva Mariana Argint. Se așeză în fața mea după ce mă urmări cum aleg o masă retrasă, după ce plăti consumația la masa ei tristă, murdară. Se așeză în fața mea cu un zîmbet plin de pace, de împăcare și de lumină, un zîmbet care omorî în mine toate dorințele, toate durerile, aproape toate gîndurile și în timp ce ea începu să mănînce cu o foame la fel de ani- malică, de zguduitoare cu aceea de demult, în auzul meu, străbătînd toate zidurile pe care le-am ridicat în atîția ani de zile, răsună un psalm pe care tata îl cînta pentru noi în zilele de sărbătoare, în loc de distracție, de slujbă, de pildă și de mîntuire. Un psalm care n-avea cum să ajungă la nimeni pentru că pornea din mine și se termina în mine, era sclavul liniștit și liniștitor al permanentei mele neli- niști. 7 — Convorbiri literare GAWUI1A MUINESC DurAmîntul de Sărăcie. Hastitate * și Supunere GABRIELA MELINESCU Jurămintul de sărăcie, casti- tate și supunere este o carte complicată și, am impresia, se și vrea ca atare. Este compli- cată, printre altele, datorită unei flagrante inegalități valorice: Dar pînă și această fluctuație este de factură specială, ceva mai dificil de explicat. Debutul Gabrielei Melinescu a fost spectaculos ; Ceremonie de iarnă amintea, spre onoarea au- toarei, de Țara fetelor a Măriei Banuș. Emanciparea erotică, ne- cuviințele erau fermecătoare. Am- biția tinerei debutante a fost re- editarea legendei Sburătorului în versiune modernă, laconică și tre- pidantă : „Sînt bolnavi obrajii mei de dor, / mîngîierile s-au prefăcut beteală. A rămas, mireasă pără- sită, / fără tine, casa goală. Aș putea cu timpul meu dansînd să-i împodobesc frumos pereții / sînt bolnavi obrajii mei de dor Arde tot pămîntul unde trec bă- ieții" (Cintec cu toată gura). Vo- lumul următor, Interiorul legii, a vrut să fie cu orice preț expresia unei maturizări. Avatarurile lim- bajului, mimarea, în ultimă in- stanță, a unui joc străin au de- venit preocupări de căpetenie. Au fost abandonate tandrețea și o- brăznicia primelor confesiuni, pre- ferat fiind un alt gen de .erezii", cele elaborate în tihna laborato- rului : _Am simțit cuvintele ca șira spinării a unor ființe nevăzute , care se mișcă, respiră și se hră- nesc / și desfătate se închid ori- zontale, ' se-nnoadă, se-mpletesc și inventează / un nevorbit al cuielor bătute-n simțuri goale" (Ființele abstracte din volumul cu același titlu). Ipostaza din urmă, continu- ată în bună măsură și de acest Jurămint .... nu a suferit ulterior modificări esențiale. Gabriela Melinescu are un foarte fin și exersat simț al asociației ra- re. Să-i adăugăm o vădită tendin- ță de conceptualizare a emoției și vom avea astfel imaginea unor spectaculoase complicații, a unei inflații de insolit și de inteligen- ță. Controlul se face anevoie, e- fortul de stăpînire a cuvin- telor e uneori minim : „Știu cum cineva se va ascun- de ' în mașinăria îngrozitoa- re. / Va sfărîma totul în dinți și foametea în gîtlej un dulce chip va începe. // Scuipat de corb pe aceeași aripă / pe care am stat eu tulbure la împrietenirea cu leul. // Marcu, Marcu /mai trăiești ? In timpul dansului dansatorul ră- mîne biruitor" (Marcu in chip de leu înaripat). Ne aflăm de fapt în fața unei comodități deghizate, mai mult sau mai puțin firești, mai mult sau mai puțin explicabile. Am numit în cele de mai sus o primă tendință manifestată în vo- lum. O a doua ar fi aceea care face un compromis între jocul sa- vant și inutil și frumusețea în si- ne a metaforelor. La acest capitol al insolitului aparent și agreabil se poate cita, printre altele, Ma- rele Di Maggio: „Ce frumoasă era marea ieri / cu sloiuri albe de ce- lule, / un om bolnav credeam că sint, neclătinat cu steme de sticlă pe rotule. Ce cai sălbatici plecau desfigurat cu facle verzi și miere curgînd pe trup / de groaza de a nu fi eu cel visat / din care ful- gere de apă rup / bucăți izbindu-le pasional / în clopotul sticlos al fie- cărui val". Un ultim capitol (primul în or- dinea valorii) ar fi acela care se sustrage tuturor rezervelor anterior formulate și exprimă fără echivoc dimensiunile reale și deja verifi- cate ale unei vocații. Sînt zece, do- uăsprezece poeme de înaltă ținută, alături de altele remarcabile, care, din fericire, fac restul textelor su- portabile. Prin cele zece douăspre- zece titluri, Jurămintul de sărăcie, castitate și supunere aduce un ma- re serviciu autoarei, înscriindu-se ca o prezență editorială extrem dc interesantă. Cartea aceasta înseamnă în pri- mul rînd o reevaluare. Ea este o meditație agresivă asupra unui mo- ment decisiv, privit prin prisma consecințelor sale. Acest moment se numește desprinderea de sub tutela inocenței. Este refăcu- tă tematica din primul vo- lum, clipa desprinderii de inocen- ță însemnînd începutul unei inco- mode lucidități. Atmosfera din Ceremonie de iarnă este deformată de lentila celor-intimplate-intre timp: „In zorii zilei îmi amintii / cum a fost aievea iar nu vis / cînd umblam prin parcul nemuritor în care/ mama orbită de lacrimi cu un gînd anume m-a trimis. / și prin- să de lumina vînătă păream /că sînt în somn încă / mergînd cu coa- mă stufoasă pe spate, / cînd gigan- tic parcul îmj apăru cu întune- cimi și vuiete dulci sfărîmînd pie- trele toate. 1/ O, și eu, am crezut că știu să zburd și n-am putut stîrni cel mai feroce joc . . . / iată, văzui gheboșii cu fetele lor, / schi- lozii, / și monștri cu mătăsoasă iubire / cum zdrobeau liniștea a- celui nepătruns loc / într-o frene- tică și nepămînteană porni-c / Și cu oasele țepene le apărui în re- veria lor eu însumi o spaimă / pri- vind cum se înnoadă unul de al- tul / și țipă, golindu-mi ochii de fulgerătoarea taină" (In zorii zilei imi amintii). Revenirea aduce a dramatică reculegere. Senzația în- străinării este brutală. Vechiul gest, feciorelnic, al contemplării în o- glindă este anacronic și are conse- cințe neașteptate : „Și lucrurile pe un țărm singur păreau aruncate / ca monstrul în răcoarea pădurii găsit. / Priveam oglinda ca o ghea- ță pe mijloc crăpată / cu un nerv albastru de ea țintuit // Ca un tî- năr cîine venisem să mor , în al- tarul aromat cu fragede ore, / sim- țind un animal deasupra unui ani- mal mai mic cum va începe să-1 devore (Jurămintul de sărăcie, cas- titate și supunere). Sau. și mai ex- plicit : „Am semănat cu tine, mă- iastro, întocmai. / Dulce carnea de îngeră a mea a fost. / Și freamă- tul duhului cînd respiram apa sorbind-o // Cînd tc-am pierdut, coroană de aer, / sfințenie, rană care mă dori... / Și orbitoare-mi apăru nebunia fără de vreme" (Pa- radisul pierdut). Noua tutelă acceptată pare a fi aceea a lucidității excesive și vi- nei asumate. Această nouă tutelă vizează — și aici Gabriela Melines- cu insinuează o inteligentă ambi- MARIA- LUIZA CRISTESCU Mă gindeam odată, citindu-i romanele scrise cu nerv și poezie (chiar dacă pe un fond nițel incert), că Maria-Luiza Cris- tescu e, într-un fel, un Petru Po- pescu feminin. Iată că vaga parale- lă ce mi se sugera se poate pre- lungi. Autorul lui Prins scrisese o delicioasă nuvelă cu cow-boys. Cu aceeași plăcere — a exercițiului li- terar — și nu mai puțină iscusință, Maria-Luiza Cristescu publică acum o suită compactă de nuvele „me- dievale" ’. Prozatorul își muta cîmpul atenției cu sute de mile, prozatoa rea și-1 coboară cu sute de ani. Ac- țiunea povestirilor sale „medie vale" se petrece teoretic la vre- mea incunabulelor, practic într-un timp fără timp, acela al basmului saxon sau scandinav. Un coridor al acestui Castel al vrăjitoarelor exa- lă aroma grea a istoriilor fantaste ale lui Hoffmann, un altul are sua- vitățile basmelor celor doi Grimm, cutare creneluri stau intr-o inefa- bilă ceață Andersen, alcovurile își trag parfumul din Boccaccio. Un spațiu al castelelor, turlelor, pădurilor adinei, temnițelor, hanu- rilor, caleștilor — populat de prinți, pitici, vrăjitori (de ambe sexe), han- gii, temniceri, pădurari. Un arsenal la fel de convențional ca și măștile commediei dell’arte pe care numai grația și fantezia „interpretei", au- toarea, îl însuflețește. Vom întîlni, tot ca în feeriile romantice, meta- morfozări subite (baborniță — fe- cioară și viceversa, monstru-june prim), blesteme ce obsedează, anti- teze extreme (prinț — cerșetor, pi- tic cocoșat — fată frumoasă), toate acestea fiind in fond bune purtătoa- re de simboluri. Bătrîna ce devine tinără nu-i o aluzie ronsardiană ? Tînără schimbată în bătrîna nu-i un rechizitoriu al glacialității ? Prin- țul opus cerșetorului e altceva de- cît un reflex al veșnicei meditații asupra Puterii și Rațiunii, asupra Acțiunii și Gîndirii ? Estropiatul fascinant nu-i oare un simbol al forței de transfigurare a iubirii ? tn Prințul observăm, la altă sca- ră, problematica Princepelui lui Eu- gen Barbu („Eu am puterea și tristețea" spune undeva prințul). Lungile sale conversații cu înțelep- tul și epicureicul cerșetor amintesc discuțiile cu Messerul. Dar nuvela Mariei-Luiza Cristescu poate fi ci- tită și ca o întrebare asupra liber- tății omului. Cine e mai liber, prin- țul — care e sclavul puterii sale — sau cerșetorul care e sclavul prin- țului ? Primul e sfîrtccat de ambiții și spaime, celălalt are sufletul se- nin chiar cind i-e trupul maltratat ; cine e mai liber ? De notat că amîn- durora le curmă viața o femeie, și de aici nuvela aruncă o întrebare asupra justiției. Este înlăturat un uzurpator crud, sacrificîndu-se un inocent înțelept. Ana săvîrșește dreptate printr-o nedreptate. Atmosfera nuvelelor — basm ale Mariei-Luiza Cristescu e tulburător de reală, neliniștitoare. Povestirea curge lin, egal, fără sincope nici di- vigații așa cum șade bine basmu- lui, iar notația arc o rară finețe. in lapidaritatea ei. Voi da un sin- gur exemplu. In Prevestirea, unei femei, „nebuna" îi prorocește că are să-i „moară bărbatul călcat de căruță in prima zi de tirg". De aici, autoarea urmărește excelent meca- nismul obsesiei, care proiectează peste tot imagini ale morții ce vine parcă de peste tot. Voi sublinia. în scurtul pasaj ce transcriu, cuvintele care sugerează — cît de discret ! — starea de tensiune, de suspens amenințător, de panică surdă. Fe- meia s-a dus la un vecin să-mpru- mute o foarfecă de tuns oile. — „Mi-o dai, sau nu ? țipă fe meia. Îmi trebuie grabnic, să văd ce fac cu atîtea viețuitoare care mor dc cald. Bătrinul se uită la ea cu tristețe. — Iți dau, cum să nu-ți dau. Vorba ta, ce nevoie mai am eu de foarfecă. Oile sunt și ele sub movi- liță, îngropate grămadă, una peste alta. Femeia se cam supără. — Hai mai repede vecine, că te- aud spunînd tot felul de prostii și nu-mi place. Am și o grămadă de treburi pe cap, că bărbatu-meu se duce mîine la tirg. Femeia tăcu, uitîndu-se încrunta- tă la bătrîn. — Da am auzit, am auzit că se duce la tirg. .. , — Și dă-mi odată foarfecă aia, spuse înăbușit și nerăbdătoare fe- meia. Vecinul se sculă încet, privi um- brele din jurul grămezii de băligar și intră in șură. Se auzi urcind sca- ra de la pod. Fiecare treaptă scîr- țîia, gata să trosnească. Bătrinul se întoarse cu foarfecă și i-o întinse femeii. Aceasta mul- țumi și porni foarte grăbită și flu- ierînd prin grădină. Bătrinul privi multă vreme după ea, apoi se în- tinse încet sub un nuc pe o pătură care altădată apăra spinările cailor de ploaie. Femeia se întoarse spre casă și nu mai luă în seamă copiii care pîndeau din toate colțurile, li lăsă în pace". E ceva aici din încordarea rindu- rilor Iui Rebreanu ce descriu moc- nirea premergătoare catastrofei în Răscoala. Superior exercițiu de digitație li- terară, „nuvelele medievale" ale Mariei-Luiza Cristescu, în care au- toarea atinge cu aplomb clapa fee- ricului, a fantasticului ca și, in a- cord armonios, pe cea a sugestiei grave, sunt o lectură captivantă. NOTA. Recitind una din nuvele, după redactarea acestei cronici, am observat un fapt ce cred că merită a fi adăugat rindurilor de mai sus. Nuvelele Mariei-Luiza Cristescu, în- rudite, ca materie, nuvelei romanti- ce germane și celei rinascentiste italiene, au desigur, ca tonalitate, o datorie față de proza autohtonă a lui Vasile Voiculescu. Ce se intimplă în romanul de tip confesiune sau mai exact romanul — jurnal intim al Rodicăi Sfințescu2 ? Un mo- dest inginer al unei modeste insti- tuții dintr-un modest orășel, dornic să scape de pisălogeala gazdei sa- le, începe să scrie, descoperindu-și astfel chemarea literară. Rapid con- cretizată în cîteva nuvelete, voca- ția sa îi aduce brusc succese lite- rare și mondene în, deocamdată, cercul restrîns al provinciei. Atins de morbul vanității artistice, ingi- nerul ajunge tot mai dezechilibrat, trecînd prin nevroze, beții, accese de grandomanie și de scîrbă de si- ne. Iși dă demisia șl ia drumul Ca- pitalei, unde grație unei vechi lo- godnice pătrunde iute în medii in- telectual -estetice, mai mult sau mai puțin boeme. Procesul de alterare a personalității se agravează și astfel, în final, in sanatoriul în care se află internat, personajul, dezabu- zat, respinge atît prietenia docto- rului Dan cît și revenita iubire a fostei logodnice, Malvina. El este deja, și în plan artistic și în plan biologic, un ratat latent. Dacă romanul s-ar fi limitat la a- ceastă linie epică, ar fi fost mai mult decît un debut remarcabil : ar fi fost o operă strînsă și dura- bilă. Așa cum este însă, el se află oarecum in situația acelui „cartof" despre care scrie la un moment dat personajul : nu are nici rotunjimea pură a unei sfere, nici bogata va- rietate de relief a Pămintului cu munți și abisuri. GEORGE IVAȘCU Printr-o inexplicabilă operație, posteritatea a legat destinele lui Gherea și Maiorescu pînă a- că nu puteai gîndi la unul fără a- ți veni în minte și celălalt ; le-a legat făcîndu-i parteneri într-o po- lemică ce n-a prea avut loc și, deopotrivă, prin nedreptele imagi- ni (al căror defect de esență nu era exagerarea) ale amîndorura și pe care a știut să le întrețină atîta vreme. Apariția la începutul lui 1957 a două volume cuprinzînd texte din Gherea (neînsoțite de vreo prefață) n-a fost, cum era de așteptat, de natură să modifice această optică ce s-a perpetuat cu exagerările de rigoare — în școli pînă mai ieri. Absolvenții liceelor au rămas cu ide- ca că asemenea clișee exprimă a- devărul și-i cam greu să-i convingi de contrariul. Abia în 1967 cînd George Ivașcu publica o masivă cu- legere Gherea, cu un lung studiu introductiv, se puneau bazele re- considerării în spiritul adevărului a rolului jucat de Gherea în isto- ria criticii românești. George Ivaș- cu avea atunci meritul incontestabil de a semnala că nu tot ceea ce scria Gherea poate fi luat de bun, că între ideile sale și cele ale lui Ma- iorescu nu era chiar o prăpastie de nctrecut, că — istoricește — mo- mentul Gherea reprezintă un succe- daneu firesc al criticii maioresciene („marele merit al lui Gherea rămî- ne faptul că, în concordanță cu e- voluția aplicativă a criticii europe- ne, el a introdus practica actului critic, analiza literară, a instituit metoda criticii analitice, pe pragul căreia se oprise Maiorescu. Artico- lele lui Gherea despre Eminescu, Caragiale, Coșbuc, deși nu lipsite de multe aprecieri eronate și scrise pe alocuri prolix, au constituit to- tuși primele studii mai largi care analizează opere literare"), nu o reacție s rict combativă că — în sfîrșit — critica literară contemporană are în Gherea un precursor și prin faimoasa idee — azi atît de la modă — după care „din punctul de vedere al esteticii critica e și ea o operă de artă de un anume gen literar care are o valoa- re literară proprie, independentă". (D P.anu asupra criticei și litera- turii). Este meritul întîietății în reconsiderarea lui Gherea și el îi revine neștirbit lui George Ivașcu. Dar amintita introducere ridica și cîteva întrebări : de ce autorul ei nu procedează la o analiză riguroa- să a studiilor pe care Gherea le-a tipărit și după 1894 (dintre care preferă numai pe cel referitor la Gh. Panu), studii ce indică un cu totul alt mod de a vedea actul critic decît cel formulat în artico- lele de început ? Cum se explică a- cest decalaj de optică, în conformi- tate cu care Gherea devine, din- tr-un „adversar" al teoriilor maio- resciene, un continuator în plan strict estetic. Ce interes mai sus- cită, din această perspectivă, comen- tariile lui Gherea asupra lui Emi- nescu, Vlahuță, Coșbuc și Caragia- le ? Și ceea ce e mai neașteptat e că nici micromonografia Dobrogeanu- Gherea, de curînd apărută, varian- tă stilizată a studiului introductiv, nu încearcă în vreun fel să le lă- murească și dăm în paginile ei de același Gherea din 1967. Se petre- ce un fenomen interesant și rapid cu toate încercările de „valorificare" parțială a operei cutărui scriitor. Limitate la „cîteva aspecte" meni- te „să arunce o altă lumină asu- pra paginilor lui X", ele se pome- nesc destul de repede părăsite de cititori în favoarea altora mai com- plete ori mai convingătoare. Au, de obicei, o viață scurtă, după care. fie trec definitiv printre fișele is- toricilor literari iubitori de intermi- nabile liste bibliografice, fie rămîn doar ca mostre ale unui mod pro- custian de interpretare a literaturii. Așa stînd lucrurile, riscul pe care și l-a asumat George Ivașcu prin retipărirea textului său despre Ghe- rea nu e dintre cele mai mărunte. Căci, la cinci ani după prima lui publicare, condițiile s-au schimbat : Gherea nu mai este pur și simplu ideologul socialist promotor al unei critici științifice și pentru această modificare avem să-i mulțumim și lui George Ivașcu. Dar, stimulată de acest prim act de insubordona- re față de clișeele tradiționale, cri- tica a mers mai departe, nemaiab- solutizînd importanța unor studii precum Asupra criticei, Personalita- tea și morala în arfă, Artiști-cetă- țcni care sînt expresia unui prim moment dialectic al concepției lui Gherea. Pornit „în căutarea lui Gherea", Mircea lorgulescu îl află în paginile pe care acesta le-a scris după 1894, conchizînd că „întrebă- rile pe care și le pune Gherea di- feră rareori de cele în fața cărora ne aflăm și noi", ba mai mult, „toate orientările criticii literare mo- derne sînt cuprinse în articolele lui, peste care se suprapun, nu o singură dată contradictoriu și dezarmonic, idei curente ale timpului său ; fiind- că între structura spirituală a epocii lui și cea proprie nu exis- tă o concordanță perfectă" (In căutarea lui Gherea, Biblioteca Ar- geș, nr. 8 din 1972). Consemnînd elogios critica maio- resciană, Gherea îi remarca deose- bita valoare istorică. Nu altui e un- ghiul din care trebuie să înțele- gem meritele micromonografiei lui George Ivașcu. După o carte cu mare succes de librărie și într-a doua e- diție (Existențialismul fran- cez și problemele eticii), Dumi- tru Ghișe a adunat sub titlul Contrapunct studiile și articolele publicate în ultimii zece ani în pre- să, grupate în două secțiuni (Ex- celsior și Dialog cu timpul), a că- ror unitate este dată de îndemnul DUMITRU GHIȘE la creație și la autoexigență : „A mai trecut un an ! Ce ai lucrat ca să-1 faci mai bun? Dar dacă n-ai lu- crat prea mult ? Amintește-ți în- cepe altul nou" (p. 102). Prima cu- prinde materia rubricii pe care autorul a deținut-o în România li- terară, crochiuri moralizatoare scri- se cu nerv, atrăgătoare și, prin a- ceasta, funcționale. Căci, la urma urmelor, Dumitru Ghișe nu și-a propus prin realizarea lor al- ta decît să participe în ca- litate de intelectual cu apti- tudini filozofice la propagarea largă a adevărurilor ce decurg din înțelegerea marxistă a existen- tului material și spiritual, accentul căzînd pe acesta din urmă, pentru că „a lucra cu dimensiuni micro- nicc e incomparabil mai dificil decît a 8 —Convorbiri literare guitate — poezia în sine. Desprin- derea de inocență poate începe cu primul cuvînt scris, cu renunțarea frenetică la tăcere. Creația este prin ea însăși un gest de emanci- pare de prihănire, de „impudică11 expunere. Poeta și femeia aduc o pioasă recunoștință unui maestru nenumit, gestul, echivalînd cu o voluptuoasă acceptare a noii con- diții : „N-am fost copil / decît al celui / care cu ghearele m-a sfî- șiat / trăgîndu-mi cu încetul zbo- rul cu care se acoperea. //Un plisc de diamant / în formă de literă deasupra mea“. (Cimp cu animale). Revenirea la timpul castei spe- ranțe ocolește nostalgiile banale, pa- seismul rudimentar. In fond, este e- vidențiată o aspirație dureroasă și continuă spre o imposibilă puritate, aspirație menită să dea sens unui su- perb gest profanator : „Nu ne opriți din nou să intrăm în zăpadă / cu schi- urile înfipte în veșnice călătorii. / Despre tinerețea neprihănită ca un Leșin lung / fără simțuri, buzele otrăvitoare vor bolborosi. II Eu in răcoarea muritoare / am urcat muntele ca un supus / simțind a- ceeași clipă de miracol / cum peste iris etern mi s-a pus // Și această monstruoasă carne albă / de îngeri vineți sărutată într-o zi / pieritoare și dulce ca miezul me- relor în care / viermele de cleș- tar zăcînd înfipt lucii, / a văzut prima moarte, știind că de-acuma / a doua moarte nu va mai fi. // Și acești ochi de crimă veseli / semănînd feroce cu lacrimi curate de copii / au văzut prima moarte, știind că de-acuma / a doua moar- te nu va mai fi“ (Nu ne opriți). Poeziile Gabrielei Melinescu, spuneam, atestă o mare dis- ponibilitate asociativă. Mate, nu o dată obscure pe dinafa- ră, imaginile au o stranie strălucire interioară și, deopotrivă, masivitate, determinînd — aseme- nea tăieturilor în cristal — o con- binație savantă de reflexe. Senzația de răceală este și ea aparentă. Ma- niera comunicării, de cele mai multe ori parabolică, nu exclude divagațiile de factură suprarealis- tă. Impresia de elaborare predomi- nă însă și cunoaște în volumul în discuție efecte contradictorii. Valo- rile pozitive poartă pecetea frumuseții stranii : „Pe dină- untru orbitoare lucrurile sînt ' precum cupola de aur a u- nui dom > în care lumea înge- nunche și pereții / lucesc de o vie penetrație de nesomn1* (Hei, tu.. .). Pentru astfel de splendori, și nu numai pentru ele, Jurămintul de sără- cie, castitate și supunere impune aprecieri deosebite. Mult zgomot pentru nimic pe aproape o sută de pagini care la un loc se numesc Epitaj pentru iarbă. Nimeni nu poate nega anume trăiri autentice care au recla- mat mărturisiri versificate, dar au- tenticitatea se pițerde pe drum. Risipa de cuvinte și alergie la imagini. E- lipse și topică extravagantă, rostire sibilinică și fals dramatism. Citez integral îndoiala : „Nu te îndeamnă nimic ; cu tine, refuz și negație, Cine spunea de beția marelui efort? / CRISTINA TACO1 Urma lăsată e fără culoare. Mereu neimplicat — o, această rea deta- șare ! / Să fie oare stări fără deve- nire, să nu fi existat amazoana de pe stîncile Șerpilor — regină și pre- oteasă ? Cîmpia și pădurile peste care stăpînea ? / Am încercat să strig plînsul, sub vălu-i plutitor să mă ascund, înainte de a-mi smulge masca... / De-aș putea să mă spri- jin, de unul doar, dintre acei care mă privesc bănuitori spunînd : La- crimile ei nu sînt adevărate, cine poate atinge sublima despărțire de sine, coborînd ?** Daniel DIMITRIU memoriile lui konstantin paustovski Însemnările retrospective ale lui Paustovski se bucură de la început de două calități : mai întîi cea de necontestat a memorialistului, apoi privilegiul unei epoci cu o deosebită importanță în istoria umanității. S-ar putea spune, desigur, că un bun memorialist nu are nevoie de „subiecte** deosebite, cali- tatea sa fiind aceea de a face interesante chiar gesturile fără importanță. In cazul acesta e necesară distincția între autobio- grafiile ce au în centrul atenției persoana autorului și altele, în care autorul devine un participant la modificările suferite de so- cietate. Distincția ar putea fi mulțumitoare pentru unii, dar în esență e artificială și eronată : pentru că evenimentele își cree- ază oricum personajele care să le exprime. Și, mai mult decît atît, și le aleg. In volumele sale de amintiri este inevitabilă sur- prinderea transformărilor suferite de societate ; el însuși își dă seama că oamenii nu pot fi transformați într-o zi, procesul este mult mai lent și cere toată simpatia și înțelegerea pentru a fi surprins și remarcat în gesturile sale autentice. Transformările încete, dar evidente, îl cuprind chiar pe autor. El e conștient de acest fapt și se situează în desfășurarea evenimentelor, o parti- culă într-o uriașă și inevitabilă devenire. In acest sens Paustov- ski se deosebește radical de memorialiștii în sensul lui Sartre din Cuvintele. Ce poate fi mai opus decît introspecția perfect lucidă (exagerată chiar pînă la cinism) a lui Sartre și declarația de „implicat** în evenimente a autorului Cărții peregrinărilor. De a- ceea și structura ciclului este compusă ca atare. Dar să-1 lăsăm pe autor să se explice : „Prima carte (Vremuri de demult) poate fi numită expunere ; e o introducere domoală în povestire. In cea de a doua (Tinerețe zbuciumată) se desfășoară acțiunea ; a treia și a patra (începutul unui veac necunoscut și Vremea mari- cartea străină înzestrarea literară a autoarei es- te sigură. Pledează pentru aceasta, în primul rînd, aplicația cu care este urmărită disoluția lentă a unui psihic — în manieră ce amintește Omul dedublat al lui Dostoievski. *hiar lipsită de vigoare, intuiția psihologică a Rodicăi Sfințescu e demnă de considerație ; multe din fragmentele de analiză sufletească sunt citabile. Aleg unul : „Fata asta atît de echilibrată, de firească în comportare, te face să te simți armonios prin contagiune. Alături de ea te simți singur. Adică într-o stare ideală de liniște. Nicio- dată nu m-am simțit bine cu desă- vîrșire in prezența cuiva. Dacă o- mul imi displace, mă tem încon- tinuu de ce ar putea să-mi spună sau să-mi facă. Dacă dimpotrivă e o persoană stimabilă, mă tem de mine, de ce aș putea face sau spu- ne eu, care să mă piardă în ochii săi. Orice prezență mă tulbură, mă împiedică să fiu eu însumi, mă tra- ge în afară. Cu Ana-Maria am un sentiment ciudat de absolută sigu- ranță. Parcă ar fi un alter ego al meu. Cum spuneam mai sus, par că aș fi singur". In al doilea rînd, se cuvine men- ționată reușita în fixarea unor men- talități și caractere mediocre, „pro- vinciale" (domnișoare bătrîne, pen- sionari maniaci, personalități cul- turale de mina a treia, funcționari prăfuiți etc.). Pe acest teren, intu- iția socială a prozatoarei e mai in largul ei, mai sobră, față de creio- nările mediului artistic bucureștean, unde — ca și în paginile unor con- frați net mai experimentați (Pre- da, Petru Popescu) — e frizată șar- ja. E un făcut, ca să nu-i zicem fatalitate, că scriitorii nu pot înfă- țișa scriitori. lucra cu dimensiuni metrice'* (p. 63). Totul e să găsești cea mai potrivită cale de exprimare a lor, evitînd stereotipia și întregul arse- nal de formulări cvasi-consacrate de practica publicistică. Filozofia, ca spațiu de manifestare a spiri- tului, este rezervată minților alese, tot așa cum nu oricine poate fi poet ori pictor. Dar, întocmai a- cestor două activități creatoare, fi- lozofia implică participarea largă a publicului, deoarece făptuirea — idealul oricărei filozofii de sine stătătoare — este consecința acți- unii acestuia. Lenin spunea că re- voluția, concretizare a filozofiei marxiste ca acțiune, se înfăptuieș- te sub impulsul mobilizator al lo- zincilor, nu prin interminabile deli- berări speculative pentru că în aceas- tă fază necesară a viitoarei construc- ții nu te poți adresa maselor în formulări criptice, ci — mai ales — prin pozițiile clare, concise și imediat activizatoare. Dacă însă fi- lozofia poate sublima lozinci cu va- loare catalitică, ea nu poate fi în nici un caz vulgarizată. Vulgari- zarea, impunînd necesar simplifi- carea, este tot una cu moartea fi- lozofiei. Filozofia nu poate fi ex- pusă decît ca filozofie, ca sistem organic de reprezentare a lumii în toate formele ei. Modul filozofic de percepere a existentului este unul și acela foarte ridicat. Ori lozinca nu este nici pe departe o expresie vulgarizatoare a filozofiei, ci nu- mai consecința activistă a acesteia. Cum însă ne aflăm într-o e- tapă superioară a noii edificări, se impune găsirea unor forme adec- In al treilea rind e clar că avem de a face cu o bună tehniciană lite- rară. Rodica Sfințescu are o frază plină, densă, în care intelectualita tea e aerisită de destulă naturalețe. La aceasta se adaugă, fapt deloc neglijabil, o certă dexteritate parodis- tică. Intercalind în confesiunea in- ginerului nuvelele pe care acesta le scrie (literatură în literatură), au- toarea își mulează verbul pe inspi- rațiile eroului său, oferind ca ata re bucăți lirice, parabolice, satirice, fantastice, realist — „critice" etc., toate condimentate cu o anume stingăcie : ele aparțin, nu-i așa ?, unui diletant. In fond, toată cartea e atinsă de gide-ism. (Ies Faux- Monnayeurs), pentru că, dintr-un unghi de vedere, nu e altceva decît jurnalul de creație a unor nuvele sau, dacă vrem, jurnalul de crea- ție a ei înseși. Cu aceste aptitudini, autoarea ar fi făcut un roman ireproșabil dacă ar fi știut să taie. Dar așa, romanul amintește de o cameră care ar fi și sufragerie și dormitor și biblio- tecă și bucătărie și toaletă, și pe deasupra, aglomerată baroc. Căci asta e Joc viclean : un roman ba- roc prin inghesuire de elemente eterogene. Dacă reproducerea, chiar excesivă, a povestirilor pe care le compune personajul nu mi se pare reprobabilă, intrucît ele — unele — definesc obsesii ale acestuia, mi-e greu să accept rostul insistenței cu care sunt relatate întrunirile „Ba- bariumului" (soborul de babete al urbei), aventura „americană" a Va- lenciei, tot episodul cu Gheorghiță și prostituata ce-1 vizitează, ca și abuzul de eseistică în pasajele des- pre lumea artiștilor bucureșteni. Aici romanul se transformă în con- semnarea unor pompoase teze și antiteze estetice, a unor discuții vate de consolidare a educației marxiste a maselor. Nu filozofie simplificată (asta ar fi de abia vulgarizare), ci — dimpotrivă — ridicarea tuturor la nivelul filozo- fiei. Și cel mai eficient mijloc de creștere a conștiinței marxiste este, tot practica o arată, apelarea nu- anțată la implicațiile morale a- le sistemului filozofiei marxiste. Este tocmai ceea ce izbutește Du- mitru Ghișe prin Excelsior. Scriind despre relațiile filozo- fie—știință, filozofie—artă, des- pre forța cugetării, treptele li- bertății, progres în artă, spirit cri- tic, ambiguitate, lene, revoluția științifică și tehnică, civilizație etc. el tinde de fiecare dată să-și cir- cumscrie subiectul unei calități mo- rale. Pentru că orice filozofie, asta se știe de cînd e filozofia, are o valoare primordială etică. „La ce bun o filozofie în sine ? Pentru satisfacerea unui capriciu sau a u- nei curiozități ? Rezultatele nu nu- mai că ar fi prea scump plătite, dar ar fi și inutile. Descoperind ceea ce e bun de ceea ce e rău. rămîi un simplu spectator, în a- fara bătăliei ? Atunci pentru ce era nevoie să mai «descoperi» ? Filozofia nu e făcută pentru a te învîrti într-un cerc vicios. Atitu- dinea în filozofie e programul ei moral. Nu sînt primul care de la critica rațiunii pure ajunge la cri- tica rațiunii practice** (p. 7). Admir în aceste pagini absența tonului de catedră, aerul eseistic, debarasarea de rigorile și rigiditățile didactice. Și una din ideile la care ne invită să medităm primele 140 de pagini ale RODICA SFINȚESCU despre artă, abstracte și fără per- sonalitate. Cu surplusurile și des-frinările tipice unor operae primae, cartea Rodicăi Sfințescu, dovedind totuși o bună capacitate de pătrundere in suflete de excepție, și un stil culti- vat, se situează hotărît deasupra onorabilului. George PRlTEANC 1. Maria-Lmza Cristescu, Caste- lul vrăjitoarelor — nuvele medie- vale, Ed. Cartea Românească, 1972, 276 pp. 2. Rodica Sfințescu, Joc viclean, Ed. Cartea Românească, 1972, 342 pp. Contrapunctului este aceea că pro- paganda și educația marxistă a oa- menilor nu sînt trebi ce pot fi lă- sate pe mîna oricui. Este datoria filozofilor noștri de a-și aduce un serios aport în această vastă acți- une. „Prezența filozofilor în cîmpul social ar avea tocmai menirea de a veni în ajutorul maselor largi de oameni pentru a le dezvălui ra- țiunile adînci ale propriei lor acti- vități, care sînt legitățile dezvol- tării și progresului social, cum se înse- ră și poate deveni fiecare individ prin activitatea sa, un constructor con- știent al propriei sale istorii. Fi- lozofia poate și trebuie să dezvă- luie pentru fiecare dintre noi con- diția umană optimă în parametrii dați sociali și istorici, cum poate fi ameliorată condiția umană. Pen- tru a face acest lucru filozofii tre- buie să aibă o prezență socială ac- tivâ“ (p. 9). A doua jumătate a cărții. Dia- log cu timpul, concentrează (și tit- lul o arată) răspunsurile lui Du- mitru Ghișe la cîteva dintre se- rioasele interogații ale epocii con- temporane : scepticismul manifest al filozofiei științei occidentale față cu ascendenta istorie a cunoașterii științifice, relația omului cu ma- șina, germenii tragismului etc. Contrapunct este cartea unui fi- lozof conștient de necesitatea acți- unii propagandistice, mod exem- plar de a răspunde la solicitările timpului contemporan. AI. DOBRESCU lor așteptări) corespund maximei tensiuni, iar a cincea (Escapadă in Sud) aduce o ușoară destindere. Așa se întîmplă și în piesele de teatru. Dramaturgul creează momentul destinderii pentru ca spectatorul să se mai relaxeze puțin. Apoi urmează firesc sfîrși- tui”. Comparația ciclului de amintiri cu structura unei piese de teatru nu este întîmplătoare. Pentru ca Paustovski, pe parcursul acestor cărți, nu este, cum ar fi ușor de spus, un actor. Compa- rația țintește în direcția „efectului” unei piese de teatru, a so- lemnității și dramatismului inițial acceptat. In intimă legătură, încă de ia începuturi, cu marea literatură rusă, autorul o admiră în permanență, chiar după ce el însuși a devenit un creator al ei. Sînt deosebit de elocvente scenele aflării morții lui Tolstoi și Cehov în școală și în familia sa. Mari scri- itori ai literaturii universale, ei erau pentru ruși nu doar perso- nalități culturale, ci membri iubiți și respectați ai fiecărei fami- lii. Așa se explică și memoria fenomenală a lui Paustovski, adu- cind in actualitate, după ani și ani, versurile expresive ale unor poeți mai mult sau mai puțin cunoscuți. In postura de admira- tor se menține pînă tîrziu. Intr-o întîlnire cu Maiacovski, se sim- te in permanența neajutorat și așteaptă primul prilej pentru a da bir cu fugiții. Modestia lui se datorează nu atît oamenilor cît înaltului respect pentru opera spiritului. Viața lui Paustovski nu a fost nici un moment o viață ușoară. Din pagini ne urmărește destinul unui om „însemnat” de vre- murile grele pentru țara sa. Rîndurile despre lunile petrecute în primul război mondial, ca infirmier, conțin în ele însele motivul unui roman. Povestea dragostei pentru Liolia, pare o invenție li- terară. Un fragment din ea ne poate arăta pînă unde poate mer- ge uneori, ignorînd literatura, tragismul vieții. Liolia murise de vărsat negru într-un sat contaminat în care detașamentul lor de sanitari fusese constrîns sub arme să rămînâ. „Parcurserăm cam o jumătate de verstă, cînd deodată mă o- prii și întoarsei calul. Nu departe, în urmă, prin lumina mohorîtă a zilei de toamnă, ca printr-o străveche perdea de ceață, vedeam, sub salcia ce-și pierduse frunzișul, crucea mică de deasupra mormîntului Liolei — era tot ce mai rămăsese din sufletul înfio- rat de fată, din glasul, rîsul, dragostea și lacrimile ei. Vera Sevastianova mă strigă. — Mergeți înainte, îi spusei. Vă ajung. — Imi dai cuvîntul dumitale ? — Mergeți ! (...) Mă apropiai de mormînt, mă lăsai în genunchi și-mi apă- sai tare fruntea pe pămîntul rece. Sub stratul greu de lut umed zăcea o tînără fată, născută, după cum spusese, sub o stea noro- coasă“. In citat este reliefată sensibilitatea sufletului rus, prezent mereu în proza importantă a acestui popor, și în memoriile lui Paustovski ia fel. însăși conștiința participării la secvența unică din istorie este marcată de un puternic tragism generat de gravitatea eve- nimentelor. Amintirile oamenilor care au cunoscut mari perso- nalități sînt înțesate cu date, importante sau nu, referitor la a- cestea. Indiferent de felul cum au fost redactate ele au în cele din urmă aerul unei enciclopedii. Paustovski rezervă oamenilor importanți de multe ori doar cîteva rînduri. Asta pentru că îl oprește pe de o parte discreția de a intra în detalii mai puțin revelatoare pentru cititor, iar pe de altă parte pentru că aceștia, ca personaje, nu ocupă un loc deosebit în economia cărții. Cali- tățile sale plastice de portretizare sînt îndreptate adeseori asupra unor oameni obișnuiți sau mai puțin notorii. O singură excepție, pare să fie Babei. Datorită faptului că a trăit mai mult în preajma sa și pentru că o anumită parte din viața lui Babei a devenit și o parte din viața lui. Citindu-1 pe Paustovski ți-1 faci mai apropiat pe autorul scurtelor și unicelor povestiri despre cavaleria armatei roșii sau despre Odesa. Babei nu devine însă nici un moment pentru autorul memoriilor un „monstru sacru” ci un personaj la fel ca ceilalți, înconjurat însă de aureola ha- rului. Un motiv pentru explicarea tensiunii cărții este și continua dramă a familiei lui Paustovski. La seismele istoriei se adaugă tristețea din familie. Fericită la început, familia sa se destramă. Nu trebuie văzut aici un destin declarativ romantic, ci o încer- care sistematică de a acoperi dramatismul. Familia nu are pentru memoriile sale sensul unui refugiu comod și necesar. Nici nu insistă prea mult asupra ei, nu devine lipsit de decență prin in- culcarea unor drame intime. Dar în permanență, dincolo de re- zistența sa într-o tinerețe continuă și zbuciumată se simte dorin- ța unui echilibru, a unei „stabilizări**. Insă în acele vremuri fap- tul ar fi fost imposibil, ar fi însemnat poate chiar o „dezertare**. Konstantin Paustovski a reușit însă să aducă, trecînd peste vre- me, zbuciumul acelor ani, renunțările necesare făcute atunci pen- tru a putea crede în viitor. Pentru că ultimul sens al cărții este eliberarea din cotidian printr-un optimism lucid, fără iluzii de- șarte. Autorul a urmat, se vede, cuvintele pe care i le adresase Gorki : „— Dă-i drumul înainte ! Trăiește cum ai început ! Și... de ! Cum ți-o fi norocul !“. Constantin PRICOP K. Paustovski, Vremuri de demult : Tinerețe zbuciu- mată, Ed. Univers, București, 1971. K. Paustovski, începu- tul unui veac necunoscut ; Vremea marilor așteptări, Es- capadă în sud. Cartea peregrinărilor, Ed. Univers, Bucu- rești, 1972. 9 —Convorbiri literare (urmare din numărul trecut) Cît despre profesura de litere, te rog să-mi spui de o pot căpăta înainte de a mă întoarce, fiindcă mă întorc așa tîrziu. Te mai rog aicea de un lucru, tată. M-aș ocupa în aceste două lune libere pe lîngă Kant, cu limba ro- mână în relatiunile sale cu cea T. Maiorescu din Epistola rium (IV) latină. Cum să încep acest studiu pe care-1 voi continua la București după manuscriptele DTale ? Să ce- tesc întîi pe Diez ? Sau pe Ray- mond ? Toți de aici se află bine cum i-ai lăsat, și Te salută cu cordiali- tatea ce ai cunoscut-o. TITU Berlin, 21 agust 1861 Domnului Zalomit, la București Stimate Domnule, Iertați că-mi permit a Vă scrie următoarele rinduri; însă n-am la cine altul să mă adresez decit la binevoința pe care avui ocasiunea a o cunoaște în DVoastră din prima oară cînd fusei Ia București. V-aș ruga dar, Domnule, printr- astă scrisoare, a mă informa de cîteva regule scolastice de pe la noi. Eu o să mă întorc Ia Noiemvre cu gradul cerut de cătră Eforie de licențiat în litere și cu altele. Pot astfel deveni profesor la București fără alte formalități ? p. e. fără con- curs ? întrebarea îmi este importan- tă fiindcă teza juristică mă reține pînă în Noiemvre la Paris ; și eu numai la începutul lui Noiemvre mă voi putea întoarce în țară, ade- că la un timp, unde concursul tre- buie să fie terminat. Aș fi prin ur- mare foarte fericit dacă aș putea fi numit profesor încă de acum, înain- te de întoarcere deși nu cu drept formal, cel puțin cu alegerea provi- sorie a Eforiei, se înțelege sub con- dițiunea de a nu lua parte la be- neficiile acestui post decit la intra rea în funcțiune. Această numire expresă îmi va fi de un folos cu atît mai mare, că aș ști încă in care specialitate voi funcționa, și că aș avea o mai mare facilitate de a-mi procura cîteva relațiuni știin- țifice cu învățații din Paris. Eu mai întîi de toate m-aș ruga de profesura de filosofie sau prope- deutică, sau mai în alta ; și dacă nu ar fi în această ramură Ioc va- cant sau dacă nu s-ar crea vreun Post nou pentru ea, atunci aș pri- mi profesura de limbă latină sau de istorie. Aceste 3 sînt studiile în care mă simț capabil a fi profesor. Mă rog. Domnule, a interveni în favoarea mea spre scopul sus- numit, dacă după regulele stabi- lite și prin autoritatea Dvoastră o asemenea numire este cu putință și cu cale. Ca să spui drept, principiul de un nou concurs de profesură nu-mi pare admisibil la cei trămiși de că- tră stat în urma unui concurs, fiind că aceștia au obligațiunea de a servi statului ca profesori; un nou concurs însă le-ar da ocasiunea de a se libera de obligațiunile lor. Eu p. e. care profitind de liberalitatea statului am învățat și dreptul, pot să mă silesc întradins a cădea la concursul, (de) profesorat și apoi li- ber de datorie, să mă apuc de ad- vocatură privată. Se înțelege că a- semenea stratagem nu l voi între- buința niciodată și că voi căuta a fi profesor cu orce mijloace. însă esemplul il aduc numai spre a ară- ta că un nou concurs la care ar su- pune Eforia pe cei trămiși de că- tră ea ar fi cam curios. Dacă cu toate aceste concursul îmi este și mie de rigoare. Vă rog încă a-mi spune cînd se începe și asupra căror profesure de litere se Întinde in acest an. Terminind scrisoarea am consola- țiunea că nu V am supărat cu aceas- tă încercare a mea Știți și DVoas- tră cit este de greu unui june a face primul pas in viata socia- lă și prin urmare mă veți escuza dacă in acest caz grai mă adresai la DVoastră fără alt drept decit binevoința și căldura care mi-o arătarăți acum doi ani Primiți, vă rog, stimate Domnu- le, espresiunea simțămintețor mele de considerațiune și de multămire. TITU MAIORESCU Wallstrasse, 7 u. 8 N. B. Trendelenburg mă însăr- cinase să vă intermediez în per- soană salutările sale colegiali, vi le trămit deocamdată în scris. Berlin, 22 August, 1861 Lui Niculeanu, la Paris Rue de Bari, No 10 au Quartier Latin Bine, frate, se vede că Tu iar nu pleci la București ? Nu ți-a mai dat prăpăditul ăla banii ? Cum de pleacă Sergiu fără tine ? Lacom te-ai mai făcut. Cînd te întorci ? Tu nu-mi scrii nimica de toate a- cestea. Eu pe aci mă pusei pe lucru : tra- duc filosofia lui Kant, deși o refle- xiune mai coaptă mă convinse că începutul filosofiei trebuie să se fa- că Ia noi cu Descartes și Spinoza. înainte de a cunoaște critica lui Kant, trebuie să fie cunoscut obiec- tul acestei critici. Te-aș ruga, Niculene, să-mi tră- miți, dacă se află pe Ia Paris căr- țile de filosofie ale lui Zalomit și a lui Laurian, Zalomit a tradus pe Charma,1 Laurian îmi pare pe un Lagrange2. Trebuie să cunosc mai întîi terminologia adoptată înainte de mine, A ieșit în Nord sau în vreun alt jurnal ceva despre transilvăneni ? Nu uita a-mi răspunde și a-mi indica numerile respective. Eu trămit sub bandă un număr al Revistei Carpaților în care este vor- ba de mine șh pe care te rog să-l lățești printre scumpii mei compa- trioți și calici ; iar după cîteva zile să mi-I trămiți sub bandă îndărăt. De cumva s-ar întîmplă, frate Ni- culene, să Te întorci curînd, ai avea ocasiune să-mi faci un serviciu a- mical și nu de toate zilele. Pe Ia noi să lățise vorba că m-am legat pe la Berlin cu... dar ce am de lipsă să-ți spui toate comunitățile și o- brăzniciile răspindite asupra Clarei și familiei sale. Te rog dar, să vor- bești chiar și acum în Paris și apoi cu atit mai mult în București des- pre Kremnitz, că l-ai cunoscut, că eu în salonul Iui ținui prelegeri fi- losofice etc. ; în fine mai idealizea- ză și tu nițel, și eu Iți asigur că idealizarea rămine îndărătul realită- ței cit despre Kremnitz. Țiu mult, să înțelege, ca toți ciți au avut ocasiunea să cunoască pe familia mea cea nouă, să vorbească bine de ea și nu numai bine în vint, ci bine special. Aceasta este chiar un fel de datorie de adevăr și de onestitate. . . Spune! felicitări lui Stolojan și spune-i că mă bucur cu atît mai mult de sucesul lui, cu cît am că- zut eu mai rău. Escuză-mă că nu mi-am luat adio de la nimeni ; n-am datina asta ; și apoi tot mă întorc. Spune-i Iui Căpreanu că ce- le două teze sur la dot (Asupra dotei) ce le am de la el, i le voi întoarce peste 2 lune. A propos, frate, du-te pe la casa unde am șezut ; acolo se află la concisie dicționarul tău, La guerre et la paix (romanul lui Lev Tolstoi Război și pace) pentru Stolojan, un caiet du droit administrative pen- tru Căpreanu. Te rog, remite aceste cărți la proprietarii lor. In una din ele se află și 2 bilete de intrat Ia Hotel de Viile și la Musee d’Artille- rie. Intrebuințează-le. Nu te supăra că dau comisiuni tot in interesul meu, și nu mă numi egoist în sens prost ; fiindcă vezi Tu, nici umanitatea nu e altceva decit un egoism bine înțeles. TITU Wallstrasse 7 u. 8. tabla de materii AUREL DRAGOȘ MUNTEANU Berlin 1 Septemvre 1861 Tatei, la Viena. Sub adresa d. Ba- beș Landstrasse, am Heumarkt, 500 Tată dragă, cele două cărți cerute le trămisei alaltăieri sub adresa Domnului Ba beș in pachet, pînă astăzi sunt la Viena. In scrisoarea penultimă mă întrebi că de ce nu scriu nemica de Emi- lia. Emilia iți scrisese însăși sin- gură tot in aceeași scrisoare, pe fa- ța din urmă ; se vede că DTa n ai dat peste rindurile ei. La facultatea de drept m-am in- tirziat din cauză că nu preparasem bine dreptul comercial ; în adevăr mă interesează foarte puțin și imi produsese dezgust și in urma lui și dureri de cap ; la examenul preli- minar al tezei dedei din nenorocire peste prof. de dreptul comercial, care văzu îndată că sum foarte slab în astă ramură și îmi dete sfatul de a-mi trece teza în Noiemvre. Să mă fi întrebat întîi profesorii din dreptul civil, răspundeam în astă materie principală așa de bine încît n-ar fi fost vorba dc întîrzie re. Tezele de doctorat de litere se e- xaminează astfel : de 3 ori pe săp- tămină se adună Sorbona în con- ferință, și unul din profesorii pre- zinți își dau opiniunea despre admi- sibilitatea ei. Două punturi de ve- dere predomnesc aci : trebuie întîi ca opul să fie original și să procure ceva nou, de valoare, trebue al doi- lea, ca să nu se depărteze de la principiele Sorbonei, fiindcă în caz de admitere Sorbona ia opul sub aus- piciele sale favor ce nu o poate acorda opiniunilor adversarii. Profesorul E- gger care-mi ceti privativ teza fran- ceză îmi scrise că cît pentru puntul primar nu este nici o îndoială, că ade că teza mea este „une oeuvre vrai- mant profonde et originale et le travail d’une intelligence ardente", că insă întrebarea dacă oare Sor- bona se va afla in armonie cu pro- fesiunea mea este încă nedecisă și nu se poate rezolvi decît de cătră Sorbona însăși în Noiemvre. Eu din partea-mi m-am ferit în teza mea de orce critică, și m-am închis în- tr-un pozitivism absolut, fără a pri- vi la opiniunile franceze, fiindcă atunci aș fi trebuit să le combat verde. Teza latină va fi fără îndoială admisă, ncatingînd nici o întrebare dc vitalitate modernă. Astfel stau lucrurile. în Paris nu voi avea a ședea decit 15 zile ; pe Ia mijlocul lui Noiemvre mă întorc acasă. Parthey, autorul cărților cerute de DTa, este și editorul cărților me- le ; il cunosc dar mai de aproape. Lui Ubicini i-am scris și i-arn trămis toate, dar pînă acum nu mi-a mai răspuns. Nu crede, tată, că-mi fac ilusiuni asupra stărei mele future. Eu nu sper decît două lucruri ; a fi Pro- fesor și de a deschide o advocatu- ră. Aste speranțe mi se vor reali- za. Leafa de profesor o cheltuiesc, banii de advocatură îi strîng. Fun- dat pe acest așezămint liniștit și sigur, mă voi ocupa de științele ce vor fi de lipsă. Aci nu mi-am făcut niciodată ilusiuni, fiindcă rea- litatea îmi convine în toate privin- țele. Emilia, mai întîi, se află foar- te bine ; salutări de la toți. TITU Mult mai greu decit romanele lui Alexandru Ivasiuc se ci- tesc, în schimb, producțiile lui Aurel Dragoș Munteanu (n. 1942), sub semnătura căruia au apărut pînă acum trei cărți, o culegere de povestiri (După-amiază neliniștită, 1967) și două romane (Singuri, 1968 ; Scarabeul sacru, 1970), și el autor de proză „intelectuală11, transformînd adică o formă literară în- tr-un recipient capabil a primi o construcție teoretică. Dacă Alexandru Ivasiuc este un cerebral febril, nota perso- nală fiind dată de precipitarea speculativă, Aurel Dragoș Mun- teanu scrie aplicat și conștiincios, sistematic, monoton și inex- presiv, aglomerînd uniform reminiscențe de lectură într-o ten- dință de afirmare pe cît de masivă și tenace, pe atît de nepre- cizată : romanele lui Alexandru Ivasiuc sînt produsul inteligen- ței, proza lui Aurel Dragoș Munteanu ține de o memorie orgo- lioasă și de voință. Cunoscut și dintr-o intensă și susținută activitate publicistică, Aurel Dragoș Munteanu este un eseist pătrunzător, de bună cul- tură ostentativ expusă chiar în cele mai umile intervenții, cu forță analitică, lipsit de suplețe și expresivitate însă, demon- strativ și voluntar pînă la omisiunea intenționată ori falsificarea punctului de vedere opus, operații necesare constituirii unei platforme favorabile : de aceea, articolele lui sînt mai interesante in partea analitică decît în premise ori în concluzii. La fel este polemist, dar greoi, fără umor și culoare, lipsindu-i, ca și in proză, capacitatea de exaltare. Tot „demonstrații", „dovediri" sînt și cele două romane, fiind- că povestirile din volumul de debut sînt impersonale și nu a- nunță în vreun fel ambițioasele compuneri de mai tîrziu. Inte- resat in prozele din placheta După-amiază neliniștită, de meca- nica unor psihologii banale într-un mediu plat, ostil și osificat, Aurel Dragoș Munteanu experimentează cu timiditate în direc- ția inovațiilor devenite locuri comune în proza modernă, cum ar fi, de exemplu, această schimbare de planuri : „Fata se amețește ușor și i se face greață, dar nu spune nimic, ca să nu. strice bucu- ria lui lonuț. El e tare fericit și agitat. Aerul de munte i-a cre- at o surescitare ușor vizibilă. Aseară te-a sărutat și a tremurat tot timpul lîngă tine. Fumul te îmbăta și aveai impresia că moara o ia încet la vale. Te îmbeți și acum, n-ai vrea să verși, unde o fi lonuț, ba nu lonuț Nelu, mecanicul zîmbește, frate, zîmbește, banii lui George. lonuț o vede că albește, o scutură, țipă «Lena !», o scutură de bărbie și Lena îi zîmbește dusă. Cei- lalți se uită și ei, unii comentează : e obosită, nu suportă călă- toria cu trenul, fumul, fumul sigur, fumul." Un material iden- tic va fi înnobilat în Singuri prin introducerea unei dezvoltări eseistice avînd ca temă timpul și solitudinea, narațiunea pro- priu-zisă devenind ilustrația părții teoretice. Romanul constă în juxtapunerea unor relatări care nu se continuă și nu se află într-un raport necesar, compoziția trădînd artificialitatea : sint urmărite personaje și momente dintr-o așezare semiurbană prin- tr-o mișcare circulară, cu aparențe de obiectivitate. Evenimen- tele sînt neînsemnate ca semnificație intrinsecă, dar autorul le comentează copios într-un stil doct, cam bizar pentru mediul descris. Sentimentele noastre nu există în permanență, ele se nasc și mor în zecimi de secundă, sub efectul acelorași cauze. Așa se explică și intensitatea lor variabilă. De multe ori inerția sufletească paralizează energia mișcărilor interioare și atunci sentimentele devin stări infinitezimale, aproape inexistente, fără puterea de a se transforma în caractere hotărîtoare pentru rela- țiile cu alți oameni. Memoria afectivă este în acest caz discon- tinuă, ca un drum întrerupt de prăpăstii amețitoare." Cutare personaj, un licean (!), este caracterizat astfel de Aurel Dragoș Munteanu, care își comentează propriile opere in chiar corpul lor, fără sfieli : „Băiatul avea o fire prăpăstioasă și o capacitate de analiză retrospectivă uluitoare. Dar faptele primeau întot- deauna o gravitate mult mai mare decît posedau inițial și ast- fel se petreceau adevărate cataclisme sufletești, într-un soi de avalanșă de impresii nefavorabile, la care tinerețea sa rezista cu greu. Relațiile sale cu lumea îi produceau o insatisfacție per- sistentă, mohorîndu-1 și îndepărtîndu-1 de colegii și profesorii săi. Vesel din fire, cu o aplecare naturală spre ușurătate, de- prinsese o practică crudă și obositoare, încercînd un fel de au- topsii morale pe viu, chinuitoare pînă la epuizare. Nu putea face un gest fără a se întreba apoi care este rațiunea lui și ce semnificație poate să aibă în ochii celorlalți." Prin suspendarea acțiunilor și prin relativizarea personajelor, romanul capătă un aer enigmatic, de tablou al unei lumi stranii, în care oamenii trăiesc parcă sub un uriaș clopot de sticlă, gesturile și replicile cele mai comune devin nefirești, misterioase : autorul nu pare însă cîtuși de puțin surprins de irealitatea universului pe care îi creează, tratîndu-I, dimpotrivă, ca pe o realitate și lansîndu-se în speculații greoaie, adesea școlărești, uneori simple glose în marginea unor texte filosofice. Cu aceeași nestrămutată încredere în posibilitățile literaturii de a suporta orice conținut, Aurel Dragoș Munteanu propune in Scarabeul sacru o meditație pseudo-filosofică și pseudo-lite- raiă asupra morții, văzută ca element determinant al echilibru- lui cosmic, al infinitului circuit al lumii, „Obsesia sfîrșitului este la fel de mare ca și aceea a începutului". Este deci firesc să a- flăm printre personajele romanului un tanatolog amator care trece, el însuși, prin experiența teribilă a morții, și un om de litere, Georges Fotiade, fascinat de Nostalgia Asiei și inijțiat în patristică. Lumea este guvernată de o ordine secretă, a morții, ordine pe care omul nu o 1. I. Zalomit a tradus lu- crarea lui A. Charma, Ele- mente de filozofie, Buc., 1854 2. Nu știm ca A. T. Laurian să fi tradus vreo lucrare de Lagrange. El este însă tradu- cătorul în românește al voi. : Manual de filosofie lucrat du- pă Programa Universității din Paris din 1840, Buc. 1846 de A. Delavigne și Manual de filosofie și de literatură filosofică, Buc., 1847 (3 tomuri) de Wilhelm Traugott Krug. Text stabilit și adnotat de Domnica FILIMON vernată de o ordine secretă, a morții, ordine pe care omul nu o poate aproxima pe cale rațională, dar care, odată revelată, ar aduce un fel ciudat de fericire : ..Pe frontispiciul tuturor caselor ar trebui scrise cuvintele Apostolului : Murim in fiecare zi, oamenii s-ar mișca atunci cu lentoarea teribilă a celor condam- nați, cu slăbiciunea bolnavilor incurabili, cu suferința vizibilă a celor fără speranță. Lumea ar intra în după-amiaza ei, în a- nul de după-amiază, cînd lumina sau vederea, oricum i s-ar spune, se naște încă din propriile goluri, iar amurgul sau noap- tea încă nu au pus conturele lor pe lucruri, nu le-au dat via- ța lor, cînd lucrurile trăiesc încă sinea lor, dar totuși întunericul se pre-simte, se naște în spațiul dintre vieți. Aceasta ar fi o moar- te generală, mult mai teribilă decît orice cataclism nuclear, un spectacol imens, demn de măreția omului, propriul său actor. Ar fi atuncea în lume o durere adîncă și grea, stenică, încura- jatoare, bogată și fecundă. Lumea nu ar mai muri de morți întim- plătoare, de moartea incertă a tuturor regnurilor, ci de moartea sa proprie, creată din înțelegerea exactă a vieții care nu e pentru viață, și a morții care nu e pentru moarte." Impresia es- te de simpozion pe tema morții, căci personajele nu au decît rolul de a susține puncte de vedere opuse, sînt nume și nu prezențe. 10 — Convorbiri literare scriitori ui Un poet care nu și-a dezmințit începuturile Aurel Marin a fost miruit cu un temperament liniștit, visător, încrezător în idealuri, trecea nepăsător pe lîngă marginea zgomotului cotidian, aceasta mai mult de un deceniu, interval în care și-a rotunjit creația sa literară. Primele elemente lirice cu care ope- rează sînt eminesciene : farmecul razelor de lună, noaptea calmă și aromitoare, o anumită detașare de viață. Viziunea nopții înste- late este colorată de lumini, freamătul frunzelor susură, paralel cu profunda imensitate a tăcerii, greieri alături de flori îm- pînzesc întreg peisajul. Sîntem încă în perioada uceniciei lui poetice, elementul descriptiv ocupă un loc primordial, chiar tira- nic, in Lumini (1933). Versificația e totuși corectă și rămîne ast- fel pe tot parcursul carierii poetice, Aurel Marin fiind un vir- tuos al actului liric, neîncrezător în exageratele formule inova- toare. In bună parte spațiul e nocturn, cu poezia astrelor reci, alunecînd în mistere, liniștea dobîndește un farmec inedit, evo- cată fiind în aproape fiecare vers. Cultul imaginii reavăne nu e străin lui Aurel Marin dar nu toate, cele din primul volum, au forță plasticizatoare, multora le lipsește elementul sugestiv. Unele concesii topîrceniene par evidente, mai puțin sprinteneala modelului. în acest caz sugestia se realizează cu un diapazon mai jos decît ideația. Remarcat chiar de la început de P. Constantinescu și înseriat în galeria poeților de evocare, Aurel Marin își începe activitatea la revista bucureșteană Foaia tinerimii. Frecventa societatea literară Luceafărul din Capitală, unde se întîlneau și alți poeți, ca Ște- fan Stănescu, Aurel Chirescu, Anișoara Odeanu, toți studenți. în curînd însă Aurel Marin se va stabili la Brașov, oraș pe care-1 va îndrăgi toată viața, la fel ca Oct. Șuluțiu, pentru care cetatea de la poalele Tîmpei va deveni o revelație. O dată cu anul 1935 Aurel Marin tipărește în fiecare an cîte un volum de versuri, atmosfera și climatul artistic al Brașovului îl favorizează. între 1934—1935, alături de N. Cantonieru și M. Chirnoagă devine redactorul revistei FRIZE, o publicație tine- rească, în cuget și simțire, cu unele frumoase ecouri literare în epocă. Volumul Jodler (1935) marchează prezența brașoveană a AUREL MARIN poetului, carte tipărită în editura revistei Frize, după ce publi- cația fusese interzisă de cenzura vremii. Poetid dobîndește mai multă siguranță formală, expresia devine ușor cizelată, apar și k unele pasaje obscure, în spiritul liricii incifrate a lui I. Barbu. După eminescianismul de debut al poetului asistăm acum la o înrîrurire ermetică, de care poezia lui Aurel Marin se va dezbăra mai tîrziu. Un motiv nou inundă poezia tînărului : singurătatea muntelui, amplificată în diverse rezonanțe emotive. Poet al so- litudinii montane, al meditației și tristeții, autorul lui Jodler simte inevitabila trecere a timpului, de aceea poezia și-o gîndește asemenea unei, călătorii mirifice, plutind în tăcere și mister, cu privirea îndreptată spre culmi. O povară devine dragostea dure- roasă iar alteori o calmă renunțare : „Ajunseră la țărmul neaș- teptatei ape. / Mergeau tăcuți alături. / Nu se știau aproape I în noaptea întomnată și albă să se-ngroape“ (Tristia). Ceea ce impresionează plăcut la acest poet este simplitatea firească a exprimării gîndului și sentimentelor. Atent la meta- foră și imagine, Aurel Marin își creează poezia ca o vibrantă confesie interioară, rostită în orele calme ale însingurării, în vecinătatea unei liniști depline, aproape de veșnicia lucrurilor. Toate poemele împrumută sigilul meditației existențiale, minu- nile lumii din afară se încorporează în forma cuvintelor și în muzicalitatea sugestiei. Drept aceea la Aurel Marin micile poeme, adevărate bijuterii artistice, sînt mai realizate, lucrate cu migală, ornate cu sîrguința unui virtuos și cu răbdarea benedictinului iar atunci cînd încearcă largi dezvoltări, în strofe numeroase, de cele mai multe ori eșuează. Excepție de la regulă face Terasa piticilor de piatră, dedicată poetului Șt. Stănescu, autorul volu- mului Arca lui Noe. Poemul e mai de grabă o poveste, un basm pur, de vise , cu pitici albi, ce rătăcesc prin păduri de șoapte, o alegorie a unui tărîm fericit, farmec și evocare, sugestie și co- loare : „Adormiți, dormiți / Somnul de poveste / Să călătoriți / în vis ca o veste / Mereu rătăciți / Prin păduri și noapte, / Prin păduri de șoapte / Pitici adormiți" I. Simbolul prieteniei cu muntele, limpezimea curată a aerului, filtrarea sentimentelor de orice zgură cotidiană dau acestei poezii o înfățișare aproape ireală. între adorarea maiestății carpatine, încărcată de lumini și umbre și stările sufletești ale poetului există o secretă comuniune afectivă ce se revarsă asemenea unei diluviuni pe un teren fertil. De aceea mărturia lui I. Chinezu e cît se poate de validă : „Aurel Marin e unul din rarii noștri po- eți care au pătruns adine în taina muntelui, al cărui fior ciudat reușește să-1 prindă în frumoase versuri diafane". Volumele ur- mătoare sînt o continuare a motivelor, a atmosferei de solitu- dine montană, poezia se adîncește în cercuri concentrice, timpul devine o desfășurare lirică a duratei începînd cu Intrarea in pă- dure (1936). Acum poetul apropie veșnicia de spațiul autohton și imaginează acel admirabil Poem carpatin, compoziție în spirit de baladă. Dimensionarea peisajului sufletesc se întregește în această pe- rioadă a creației poetului cu ideea de moarte, înțeleasă ca o tre- cere din viața pămînteană în spre o zodie a depărtărilor. Tot mai mult poetul se apropie de o viziune liniștită asupra vieții. Ermetismul formal este definitiv aruncat peste bord în favoarea unei exprimări simple, o poezie odihnitoare, o pace lăuntrică se așează peste incertitudini și pasiuni, tonalitățile devin curate, durerea este acceptată cu seninătate filozofică. Piesa reprezen- tativă a acestei etape este mult citata Imbătrinești și tu... de o „ușoară melancolie ronsardiană", după cum se exprimă G. Căli- nescu. Poetul se apropie de o anume perfecție între exprimare și idee, o dată cu volumul Versuri (1937), timp în care se con- solidează temeinic și meditația thanatologică. Se observă o adîn- cire a lirismului în direcția metafizică a lui L. Blaga. Un vo- lum, Poezii (1938) cumulează aceleași calități și defecte. Cu În- semnări de vacanță (1939) înrîruirea eminesciană devine cople- șitoare și compunerile lui Aurel Marin sînt șterse, regresul ar- tistic este repede înregistrat. Situația se îmbunătățește însă ra- dical cu apariția volumului însemnări despre lume, prieteni Și moarte (1940), dedicat lui Perpessicius, critic literar ce a arătat solicitudine față de poezia lui Aurel Marin. Un liric al tristeții este în primul rînd Aurel Marin, plutind într-o resemnată undă nostalgică. Singurătățile munților împrăștie parcă lumina însîn- gerată. Viața in munți (1940) nu aduce nimic nou față de ceea ce ne-a oferit anterior poetul Moartea lui Pan (1941) este închinat amintirii profesorului Ov. Densusianu. Poezia panismului era de altfel frecventă în epocă și îndeosebi cultivată de scriitorii gru- pați în jurul revistelor Abecedar și Pagini literare din Turda. Volumul Sonete (1942) demonstrează virtuozitatea formală a poetului precum și biruința definitivă a sensibilității și educației clasice. Parnasianismul poetului e evident. Interesante sonetele din ciclul Dănțuitoarea, melodie și voluptate, legănare ritmică, gustul perfecțiunii și în general un accentuat erotism, similar ce- lui din Bacantă dansind de V. Voiculescu. O viață complicată de desfășurarea războiului precum și o injecție rău administrată pun capăt zilelor acestui poet, la Ro- man, în 1944. Așa se întrerupe destinul unui real poet, încreză- tor în valorile sugestive ale versului și a unei lirici de discreție, o poezie a solitudinii montane legată de cultul prieteniei. Calmul odihnitor al acestei creații lirice îi asigură și astăzi farmecul. । \ Nae ANTONESCU A apărut primul număr al lu- narului „Era socialistă", revis- tă teoretică și social-politică a Comitetului Central al Partidu- lui Comunist Român, care este che- mată — cum subliniază tovarășul Nicolae Ceaușescu în articolul pro- gram — ,să continue și să dez- volte, în condițiile noii etape isto- rice in care se găsește societatea noastră, activitatea și tradițiile re- vistei «Lupta de clasă». însăși de- numirea de -Era socialistă» dorește să exprime faptul că România tră- iește o epocă nouă, că poporul ro- mân, liber și stăpîn pe destinele sale, făurește în patria noastră o lume nouă, bazată pe dreptate și echitate socială, dă viață aspirații- lor sale cele mai înalte, idealurilor socialismului, pentru care au lup- tat și s-au jertfit forțe înaintate, revoluționare, ale națiunii, în frun- te cu partidul comunist". Remarcînd în continuare că, în noile condiții istorice existente, conținutul revis tei teoretice a partidului trebuie să răspundă imperativelor societății noastre socialiste, secretarul gene- ral al partidului expune cu clari- tate sarcinile de prim ordin ce stau în fața „Erei socialiste". Ea „trebuie să asigure abordarea într-un mod mai activ, mai multilateral și o- perativ a fenomenelor actuale ge- nerate de evoluția continuă a socie- tății românești pe calea socialismu- lui, precum și a profundelor trans- formări și mutații de ordin politic, economic și social pe care le cu- noaște lumea în epoca pe care o trăim", să pună „în dezbaterea co- muniștilor, a activiștilor de partid și de stat, a maselor de oameni ai muncii a problemelor fundamenta- le, teoretice și practice, ale edifi- cării societății socialiste multilate- ral dezvoltate, generalizarea boga tei experiențe a Partidului Comu- nist Român în conducerea operei de transformare revoluționară a ță - rii noastre, prefigurarea, pe baza realităților de astăzi și a programu- lui partidului, a caracteristicilor viitorului comunist", să contribuie la pregătirea ideologică a membri- lor de partid, a tuturor oameni- lor muncii, la dezvoltarea capacită- ții lor de a înțelege și interpreta în mod just, în lumina concepției noastre materialist-dialectice, reali- tățile noi ale României, sarcinile noastre de viitor, problemele care preocupă omenirea contemporană", „să acorde o importanță de prim ordin abordării problemelor legate de dezvoltarea în continuare a ba- zei tehnico-materiale a societății, de perfecționarea și modernizarea for- țelor de producție, de progresul susținut al industriei și agricultu- ^OBIECTIV] rii, de înflorirea ți diversificarea întregii economii naționale, să mili- teze pentru ridicarea nivelului ca- litativ al activității economice, pen- tru sporirea eficienței întregii pro- ducții materiale", „să dezbată sis- tematic căile și mijloacele de ridi- care a nivelului de trai al maselor, de satisfacere a cerințelor lor ma- teriale și spirituale, de asigurare a unei înalte civilizații moderne, de tip socialist, pe pămîntul Români- ei". Totodată „Era socialistă" trebu- ie „să analizeze contradicțiile care pot apărea în diferite etape în u- nele sectoare de activitate, contri- buind la promovarea curajoasă a tot ceea ce este nou și înaintat în viața noastră socială, la perfecțio- narea continuă a întregii activități de construcție socială", „să joace un rol important în stimularea cer- cetării creatoare în cadrul tuturor științelor sociale din țara noastră, în clarificarea problemelor teoreti- amintirea soarelui din munți (urmare din pag. 3) tensiune generatoare. Primele pagini dezvăluie mo- tivul central ai cărții. „E o curte de piatră cu ziduri la fel. Și casele de piatră. Și casele vecine și toate curțile la fel. Și cît vezi cu ochii de jur împre- jur. Piatră". Apoi preludiul dorința de evaziune, aspi- rația către desprindere și zbor. In scrînciob stau cu fața spre curte. Cînd prind vînt, îmi văd picioarele întîi, lunec încet spre vîrfuri și fusta îmi trece peste genunchi. Apoi văd poarta. Lumina strecurată printre seînduri ca un păianjen. Cînd vin înapoi, închid ochii și vîntul îmi smulge fusta în jos. Abia la al doilea elan încep să prind înălțime. Curtea lunecă în pantă, mă înalț spre gardurile de piatră, în capul vîntului dinainte deschid ochii și văd cocoșii de tablă de pe acoperiș. Și apoi iar curtea, ajung cu capul lîngă pă- mînt. Și iar cocoșii. Sînt verzi, țîșnesc cu mine în sus. Și țiglele. Vin în picaj printre frunze. Cerul, zidurile orașului, turnurile cotropite de păsări. Pă- mîntul. Aerul îmi linge obrajii. Pămîntul, cerul, pămîntul. Jos totul. Și iarăși și iarăși. îndoi genun- chii și îi destind. Am vîsle lungi pentru aer, îndoi genunchii și îi întind, am aripi, despic văzduhul și mă înalț. Soarele, soarele. N-ajung la soare și-apoi ajung. Haț! 11 prind și-l trag. Țiglele zuruie cu su- net de zmalț. 11 leg, îl zmulg. Cade. Curge în spinii perilor păduroși. Zdrențe galbene flutură în toată gră- dina, steaguri mici de lumini. Sînt deasupra orașu- lui. Am învins. Sus tot mai sus, mă înalț și mi-ar place să cînte cineva la trompetă." Tot romanul este sintetizat în primele pasagii. Și marea de piatră care rănește ochiul și strîmtoarea curții de piatră și captivitatea și tendința de evazi- une. Orașul este constrîngător și mortificant. Fuga eroinei este însă totodată și o ascensiune. De aici obsesia zborului. Visul ei, marea ei pledoarie în ca- dru oniric o exprimă fără dubii : „O lădiță cu scri- pete s-a coborît in dreptul meu. M-am urcat și ea s-a ridicat. Clopotele mari de aramă ale orașului au început să bată. Și clopotul de argint. Stolurile de porumbei de pe acoperișuri au zburat, fîlfîind pe deasupra pieței. Cîțiva mi s-au așezat pe brațe și în păr. Mă înălțăm și mă gîndeam la mine ca la madona cu păsări, o sfîntă eretică cu trei mîini". .Erezia Pinellei e de a nu se conforma frigidelor legi ale Castelului de piatră și de a încerca să le evite punînd în loc propriul său mod de a trăi. Pinella a pierdut un paradis și încearcă să-1 ajungă sau să-1 refacă. Imaginea acestui paradis montan păstrat în cutele mitizante ale memoriei este mirifică : „La pri- mele bătăi am deschis ușa și ei toți au încăput acolo, munții aceia uriași acoperiți de zăpadă și oamenii care tocmai atunci îi străbăteau, cățărîndu-se pe drumurile grele de acces, însoțind catîrii împovărați de alimente, ori ceilalți care veneau prima dată, legănați în scaunele telefericului, ținîndu-și schiurile aproape ca pe niște arme de luptă, pregătite pentru atac. Și soarele care tocmai atunci răsărise împin- gînd întunericul cu pluguri mari de zăpadă pe pîr- tii în jos, apoi pe potecile din pădure, căutînd umbra smulgîndu-i rădăcinile și aruneînd-o peste trunchiu- rile stejarilor pitici. Și rădăcinile se aprindeau. Ex- plozii de lumină se aprindeau ca niște semnale, cu- treierînd pădurea, potecile se umpleau de fum, perdele uriașe începeau să curgă din cetina brazilor." Așe- zării artificiale de piatră eroina și autoarea îi o- pune o așezare naturală de piatră, muntele îmbră- între mit și literatură (urmare din pag. 1) In cadrul proiectului său de mitologie românească, Sarmis, Ge- menii, Miradoniz, sînt niște colum- ne neterminate. Nu numai că pere- grinează într-o Dacie non-istorică, de basm, dar și romanticul compune, pe cont propriu, un mit al lui Za- molxe, preferind istoriei demitizate foșnirile de aripi ale legendei, visul treaz. Poet, el simte istoria din inte- rior, în permanențele ei, reconstitu- ind-o din sugesti folclorice, desco- perind-o frustă în natură, mai evi- dent încă în structura spirituală a oamenilor. în straturile vechi, ime- moriale, este căutată cauza cutărui fenomen ulterior, manifestat în Evul-mediu sau mai tîrziu. Pătrun- dem, cu pateticul călăuz, într-un prezent etern al poporului român, ca într-un timp al miracolului. Prin codrii „cei veciniei" (într-un fragment din Memento mori), umblă zimbri, cerbi, ciute, se aude „glas de bucium". Printre pilaștri de mar- mură, cîntări răsună „blînd", peste „lacuri limpezi" se cerne „lumină ce ale științei, literaturii și artei, ale rolului lor în dezvoltarea cu- noașterii, în perfecționarea societă- ții, în transformarea revoluționară a conștiinței maselor, în înflorirea întregii vieți spirituale a poporului nostru" ; „să releve lupta forțelor democratice, antiimperialiste împo- triva politicii imperialiste de do- minație și dictat, de forță și imix- tiune în treburile altor state, pen- tru respectarea dreptului popoare- lor la o viață liberă și independen tă, pentru colaborare și pace în lume" ; „să se manifeste ca o tri- bună activă, străbătută de un pu- ternic suflu revoluționar, pentru propagarea în masele largi de oa- meni ai muncii din țara noastră a atotbiruitoarelor idei ale marxism leninismului, a nobilelor idealuri ale socialismului și comunismului". In spiritul înaltelor exigențe con ținute în salutul tovarășului Nico- lae Ceaușescu, revista publică arti- cole de greutate semnate de perso- nalități ale vieții noastre social-po- litce și științifice. Reconsiderarea conceptelor perimate in cultura d< masă de Dumitru Popescu, Pledoa- rie pentru o știință a producției de Mihai Drăgănescu, Marxismul creator și lupta de idei contempo rană de Pavel Apostol. Mai sem- nează în acest prim nunmăr : Da na Voinea (Ritmuri și orientări în economie), Constantin Florea (Pro- totip al relațiilor viitoare dintre toate statele I), Ion Mitran (Perspec- tivele națiunii socialiste), Gavrii Sztravyiczki (Natura și mecanismul contradicțiilor în societatea socialis tă), Florin lorgulescu (Echilibrul ecologic), Cristofor Simionescu, Pe- tre Raicu (Biologia încotro ?), Iu- lian lonașcu, V. Livreanu (Despre istoriografia marxistă între cele două războaie mondiale), Eugen Po- pa, Z. Ornea ș.a. OD1SEU cată in haina ozonată și catifelata a exploziei ve- getale și încălzită de radiația solară. Orașul nu se opunea satului ci așa cum este liresc naturii sălba- tice, în speța muntelui și pădurii. Naturismul eroinei e consecvent subliniat. Exponentă Casei de piatră și ai orașului sînt asociați sferei artificialului, prefabri- catului, contrafăcutului. Ceilalți, opușii acestora se caracterizează prin naturaleță iar sfera metaforei și comparațiilor este inspirată de mediul cel mai natu- ral cu putință. Pinella este ea însăși o explozie na- turală, o expresie a naturii. In imaginea despre sine pe care i-o oferă visul, părul, element vegetal al fi- inței, ia dimensiuni uriașe devenind un simbol. „N-am mai zăbovit, am iuat-o ia fugă de vale, rochia albă îmi flutura, și funda legată la gît, și părul, peste mă- sură de lung. Imi crescuse dintr-o dată în așa fel ca el șerpuia după un colț de clădire în timp ce eu îl depășisem de mult pe cel al străzii din care ieșeam. Venea după mine învolburat, răcorindu-mă din ceafă pină la călcîi". „Și părul venea după mine ca un șarpe de casă" ni se spune în continuare. Este notată cu patetism erupția ierbii și cămașa unui Pipăi e frumoasă numai pentru că se acordă cu iarba. Ro- manul surprinde efervescența momentului de rebeli- une și nu cutează a merge mai departe. E și o dovadă de posibilă intuiție. O chemare adîncă ca- ută să înserieze pe revoltata eroină într-un alt regim existențial. Nostalgia ei este suferință, iar aspirația irepresibilă. Dar potecile sînt tăiate și dru- mul către paradisul imposibil. Ele poate n-au existat niciodată ca atare in realitate și sînt doar funcțiuni ale unei conștiințe. El poale n-a existat ca atare nici- odată și este doar funcțiunea unei conștiințe terori- zată de constrîngere : un mit salvator. Romanul sur- prinde efervescența momentului de rebeliune și nu cutează a merge mai departe. Realitățile sînt dure, cabana din munți poate fi o dezamăgitoare iluzie, iar elanul juvenil poate deveni cel mai plat conformism. Supapa aleasă de autoare este rezolvarea tensiunii în miraculos. Nu descripția realistă a evoluției psiholo- gice e urmărită de autoare pentru că inconformismul fără busolă sfîrșește adesea în cel mai plat confor- mism și strict realist așa ar sfîrși eroina fugită nu se știe unde. Intimitatea dintre autoare și eroină este vizibilă în finalul romanului. Pentru a-și salva eroina de derută autoarea apelează la mijloacele miraculo- sului. Prilej de a-și sublinia încă o dată predilecți- ile : un cal — care reprezintă totodată natura și zbo- rul — este instrumentul justiției, deoarece este neîn- doielnic că orașul și Castelul de piatră trebuie pedep- sit. Dezlegare suavă, fabuloasă care mărturisește însă un protest deviat. Fără putința de a găsi poteca pier- dută eroina ancorează într-o iluzie. G. Călinescu gă- sea că literatura feminină se caracterizează prin aerul ei de țipăt erotic și prin proclamarea unei libertăți care s-ar vrea mai ales a instinctului sexual. De obi- cei această literatură, ne lasă să înțelegem criticul, sucombă sub precara-i țintă. Serenadă la trompetă ascunde însă o aspirație mai complexă. Deși undeva se aude chiar strigătul : „Vreau libertate totală", ten- siunea nostalgiei și a aspirației înnobilează romanul conducîndu-ne spre straturi de semnificații ce pot fi sufocate la prima vedere de jerba de culoare și pasi- une a cărții. In Serenadă la trompetă autoarea și-a găsit nu numai un stil în sensul curent ci și un uni- vers cu tensiuni specifice. Totul este să nu-și trădeze descoperirea. clară". Totul pare mirific. în „piep- tul" unui munte, lîngă „verdea-ntu- necime a pădurilor", veghează zeii. In ansamblu, „raiul Daciei" ar fi „vechea zeilor împărăție", sălaș în felul Walhalei germanice unde ră- posații („suflete mari, viteze") trec în „șiruri luminoase". La ceremonii participă soarele, „copil de aur al mării", iar luna, „zîna Daciei" e nelipsită. De regretat e că postu- mele dacice n-au fost încheiate. Li- teratura română a fost privată de o viziune mitologică excepțională. 11 —Convorbii iliterare TEOPHILE GAUT1E 1OO de ani de la moarte prefață Cînd lupte țara-i copleșiră, Goethe, sub zvon de tun brutal. Scria Divanu — occidental, O oază. Arta-n ea respiră. Lăsând chiar a lui Shakespeare liră Pentru parfumul de santal. El pe un metru-oriental Ciutul lui Hudhud ni-I inșiră. Ca Goethe, ce pe-al său divan La Weimar se deda iubirii Zmulgind lui Hafis trandafirii. Argintul-viu din flori divine Ce pe vitralii puse sînt. Dantele albe de bazine, Plînsori de-ondină-n cerul sfînt; Alb păducel de mai sub floare Ca sub o brumă grea plecat Și alabastru c-o paloare A suferinței încărcat; Puf alb de pasăre rănită Ce ninge pe-un conac tăcut Și plinset alb de stalactită In neagra peșteră căzut. Din Groenlande și Norvegiî Cu Seraphita a venit ? Madonă-a-nzăpezifei regii. Sfinx alb de iarnă dăltuit ? Sfinx îngropat, șezind de pază Lingă-al ghețarilor noian. Și-ascunde tainele-i de groază In albu-i piept de sub troian. O, cine inima-i de gheață O va topi-n acest pustiu Și-n implacabila-i albeață Va pune-un ton trandafiriu ? Și-și țin soborul sub șiroaie Căci frig și iarnă vin pe-aici. Și sfatul lor de larmă plin e Cum stau cu sutele, perechi, Și una zice : „Cît de bine E pe-al Atenei zid străvechi! Către metopele acele Din Partenon eu zbor mereu. In gaura unei ghiulele Dintr-o cornișă-i cuibul meu. “ Iar alta : „Mica mea cămară La Smirna-i, într-o cafenea, Hagiii, stind pe prag, afară. Mătănii scot in fața mea. Prin fumul ce se-nalță agale Voioasă, unde vreau mă duc. Trec printre fesuri și cealmale Prin albii aburi de ciubuc." Aceasta : „Un fronton mi-e casă In tempulul mare din Balbek De pe triglifa maiestuoasă De-asupra puilor mă plec. “ Pe-alee-n albele rețele Și-n vase, gheața zvirle flori. Iar pe zăpadă, păsărele Fac stele cu-ai lor pași ușori. Pe piedestalul unde-alături Cu Venus goală-i Phocion, Pozează iarna in omături Ca statută-a lui Clodion. III Trec pe sub pomi femei frumoase In jder, hermină, blănuri moi. Zeițele, tot friguroase, Pe marmori pun omături noi. Stă Venus Anadyomene in blană și cu capișon. Flora, sub vinturi boreene Iși ține mîinele-n manșon. Iar păstorițele pe care Couston și Coysevox le-au dat, Avînd eșarfe prea ușoare. Cu boa s-au înfășurat. Eu, necătind la uragan, 11 las cu pumnii-n geam să>mi deie Și-am scris Emailuri și camee. simfonie în alb major Cu gitul alb, curbat in cute. Sînt lebede-femei ce vin. Din basme nordice născute, Să cînte lingă mal, pe Rin. Acolo-și lasă-n ramuri ele Penetul care le-nvelea. Mai sclipitoare-i alba piele Decît a pufului lor nea. nourul Un nour iese la iveală Din zări, sculptindu-se-n azur, Și parcă-i o fecioară goală Plutind in lac, prin valul pur. Aceea : „Ca adresă, iată, E-al cavalerilor palat Din Rhodos ; cort îmi fac îndată Pe negrii stilpi, pentru iernat. “ A cincea : „Eu mi-oi face halta. Fiindcă puterile-mi cam pier. Pe albele zidiri din Malta Intre-albăstrimi de val și cer. “ IV Pe moda cea parisiană Cu blănuri nordul a venit, Așa cum pe-o ateniană Ar pune piei de urs un scit. Podoabelor acelor care Palmyra iernii i le-a dat, Se-adaugă blăni ruse, rare Cu vetyver-ul parfumat. Dintre femei e una care La noi coboară cînd și cind, Mai albă ca al lunii clar e Pe gheti, din ceruri reci căzind. Din boreala ei tristete Ea jinduie cu ochii beți A sidefatei cărni ospețe, Desfriul tainicei albcți ! Camelii albe și frumoase Pe-un glob de nea turnat ca sin Și alba rochiei mătase Ce-ascunde-al luptei dor păgin. tn orice luptă albă, mare, Mătăsuri, flori infrinte zac Și fără-a cere răzbunare. De pizmă, palide se fac. Pe-albeața marmurei frumoasă De Păros, pe-al ei umăr gol. Un nevăzut polei se Iasă Ca intr-o noapte de la pol. Ce alb cristal de nea fecioară, Ce sevă-a trestiei-a fost. Ce ostie, ce rară ceară Să-i facă alb al pielei rost ? Un strop de lapte-n cer dc iarnă Din alb azur o fi picat ? A mării spumă-a fost s-o cearnă. Un crin cu lujer argintat ? Alb marmor, carne rece, pală. In care zei s-au întrupat, Lăptos opal, argint cu fală, De clarități vagi irizat ; Fildeș sub mîini întraripate Ca fluturi albi ce-n roi nebun Pe culmi de note delicate Săruturi tremurate pun ; Hermină fără de prihană Care, spre-a stinge-orice fior, Acopere cu alba-i blană Și umeri și blazonul lor ; Pe sus, in scoica-i sidefată, Plutește-n albăstriu văzduh. Ca o Veneră eterată Ce și-a primit din aer duh. A șasea : „La Cairo-mi place. Pe minaretul cel înalt Un cuib de humă îmi voi face, Apoi aștept al iernii-asalt. “ Unduindu-și spatele-n noi poze, Conturu-i e neclar puțin Și-i zvirle aurora roze Pe albu-i umăr de satin. Albeți de marmoră se-arată Și de omăt, topite-n el. Ca Antiopa-n somn, pictată De-al lui Corregio penel. Plutește-n pulberea luminii De-ntîia-i frumusețe plin Mai nalt ca Alpii și Apeninii, în idealu-i feminin. Pe-aripa dorului ușoară, Uitind de-al trupului odgon. Spre nour sufletul meu zboară Mai pătimaș ca Ixion. Și mintea zice : „Fum zadarnic, In care-un vis îl crezi zidit. Umbră ce-o schimbă-un vînt ușarnic, Bășică gata de plesnit!“ Iar sentimentul spune : „Care Să fie-al frumuseții rost ? Nălucă-i, dusă de-o suflare, Pierind nainte de-a fi fost ! Ci-n piept un ideal să-ți steie, Mult cer în inimă să-ți pui, lubește-un nour, o femeie. Dar să iubești ! — Alt farmec nu-i!“ cîntec de toamnă Deja mai mult de-o frunză zboară Prin ierburi galbene, de sus. Și vîntu-i rece-n zori și-n seară. Vai, timpul cel frumos s-a dus ! Vezi flori ce-n jalnica grădină Comoara-i cea din urmă sînt, Cocardă-și pune o gherghină, Iar gălbinița clop răsfrînt. Bășici havuzul face-n ploaie, Pe-acoperiș stau rîndunici „La cea de-a doua catractă Am cuib" a șaptea a grăit, Pe-un pschent e-adresa mea exactă. Ținut de-un rege de granit." Și toate : „Miine, ale noastre, Șiraguri trece-vor din plin Cimpii și munți și mări albastre, Brodind cu spumă-al lor bazin !“ Strigind, bătind din aripi, ele Pe-acoperișuri flecăresc, Ne-astîmpărate rîndunele, Cind codrii-n toamnă ruginesc. Eu știu a graiului lor vrajă, Poetu-i pasăre și el Dar într-o nevăzută mreajă Captiv, iși sfarmă-ntregu-i zel ! Aripi, aripi, aripi ușoare ! Cum Ruckert cere-n vers sonor. Spre primăvară și spre soare Cu ele să plecăm în zbor ! Plăcerea în alcovuri ride Cind printre-Amorii goi, întors, Prin părul roș al fiarei hide Și-arată Venus albul tors. V Sub vălul care, să vă vadă Nu lasă nici un ochi ursuz. De-o să icșiți de sub zăpadă. Feriți piciorul andaluz. Căci neaua-i un tipar anume Pe care urma v-a rămas Și-n alb covor al vostru nume Vi l-ar semna la orice pas. Spre cuibul lor un soț isteț e Călăuzit s-ajungă drept, Unde, de frig, cu roșii fețe Psiche și-Amor se strîng la piept. . fantezii de iarnă i Cu nasul roș, cu pală față. Pe banca sa de sloi, incet. Să-și cînte tema iarna-nvață Pe-al calendarului caiet. Șovăitor deschide gura In arii vechi, cu tonul blind Și bate din picior măsura Să se-ncălzească parcă vrînd. Ca Ilăcndcl a cărui perucă Făina-n tremur și-o pierdea, Din păru-i lasă să se ducă Departe praful alb de nea. II Îngheață lebăda ce-noată In Iacul de la Tuillerii ; Ca-n feerie-s pomii roată Sub filigrane argintii. izvorul Izvorul ling-un lac răsare Prin stinci săpînd un colțișor Și, ca spre-a merge-n depărtare, Voios, o ia la drum de zor. El murmură : „Ce bucurie ! Pămintu-n beznă mă ținea ! Acum un verde țărm mă-mbie Port cerul in oglinda mea. Nu-mă-uita, cu albastră floare îmi zic : „Nu ne uita nicicind ! Iar libelule sclipitoare Se zbenguiesc, pe sus trecind. Sub poduri spuma mi-o voi țese, Scălda-voi cheiuri de granit Și-un steamer voi purta adese Către oceanul nesfîrșit. Așa izvorul flecărește Cu planuri mari de viitor, Ca apa-n vas ce clocotește, Să se reție nu-i ușor. Dar leagăn de mormint s-atinge. Mic moare-un uriaș menit, Izvoru-abia născut se stinge De lacul mare înghițit. In românește de N. I. PINTILIE literatura lumii CONVORBIRI LITERARE revista bilunară de literatura editata de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă Romania Redactor șef : CORNELIU ȘTEFANACHE Redacfia: lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287. Administrația : București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10, tel. 183399. Tiparul: I. P. Uiiî