Munh^! Și Ow»
SMA DE LECIURA
REVISTĂ LITERARĂ FONDATĂ DE SOCIETATEA JUNIMEA DIN IAȘI, LA 1 MARTIE 1 86 7. APARE BILUNAR. PREȚUL 2 LEI

MARIA GIACOMELLO	— Mondarisa - ulei
COLINA DE TAINĂ
972 a devenit, pe linia ac-
țiunilor întreprinse de
U.NE.S.C.O-, anul cărții-
Este semnificativ faptul că în
plină expansiune a informației
audio și video, expansiune în-
treținută, paradoxal, de o în-
treagă literatură care prezice
anul internațional al cărții
Mereu voi crește.
Ochii mei ierburi către stele și soare, către soare și
moartea cărții, cetatea mondia-
lă a culturii își concentrează
marea majoritate a acțiunilor
sale în jurul acestui viitor „a-
nacronîsm“. Asemenea acțiuni
vizează cu totul altceva decît
o presupusă salvgardare, ele
pornesc de la rațiuni mult mai
dramatice și mai terre ă terre-
Din cele peste 2 miliarde 225
de milioane de locuitori ai glo-
bului, 800 de milioane sînt a-
nalfabeți, consecință a unui
complex de împrejurări cu
motivații directe în sfera ma-
terială.
Circulația hîrtiei, „stocarea11
ei în depozite de inteligență
indică stadii de civilizație,
evenimente sociale, supremații
ori căderi de ordin politic.
Mediterana, spune Mc Luhan,
a devenit a musulmanilor în
clipa în care aceștia dețineau
monopolul hîrtiei. Cartea nu
numai înregistrează istoria, dar
o și cîntărește. Pentru epoca
modernă gradul de civilizație
al unui stat sau popor se mă-
soară în tonele de hîrtie tipărită.
800 de milioane de analfabet!
reprezintă la un loc cît popu-
lația celor două Americi și a A-
fricii, reprezintă o a doua lume,
o lume „dinaintea erei noastre“,
dacă vom considera era noastră
ca eră a societății alfabetizate.
cartea este un obiect dintr-un
muzeu al viitorului.
De partea cealaltă, se trag
semnale de alarmă privind
inflația de informație venită pe
calea hîrtiei. Marile biblioteci
ale lumii elaborează prognoze
privind următoarele decenii,
Pentru aceste 800 de milioane
măsurînd spațiile afectate vii-
toarelor cărți la mii de metri
pătrați. Concurența bandei
magnetice și a celei de celuloid
este amenințătoare și totuși de
la an la an informațiile venite
pe calea hîrtiei scrise cresc în
ritm vertiginos. „Galaxia Gu-
temberg" erupe în continuare,
acaparează spații și comprimă
timpul. Pătrunde pe cele mai
subtile căi în toate mediile
umane, devine, în ultimă instan-
ță, o condiție de existență ală-
turi de apă și hrană. In socie-
tatea alfabetizată selecția
indivizilor (a valorilor) se face
în funcție de aptitudinile do-
bîndite pe calea cărții.
Cartea rămîne, așa cum arăta
Rene Maheu, justificînd hotă-
rîrea U.N.E.S.C.O. de a face
din 1972 un an al cărții, „in-
strumentul de comunicare cel
mai sigur și cel mai practic,
cel dintîi care a permis gîndirii
umane să învingă timpul și
apoi spațiul11. Cresc an de an
acțiunile întreprinse la nivel
european și mondial în vederea
intensificării propagandei de
carte. Patrimoniul literaturii
universale contemporane (pen-
tru a nu vorbi decît de litera-
tură beletristică) se îmbogățește
vertiginos, de unde necesitatea
imagine cît de cât clară a circu-
lației valorilor. La sfîrșitul lunii
iunie a-c> Helsinki, Confe-
rința interguvernamentală orga-
nizată de U.N.E.S.C.O. privind
politicile culturale din Europa
a hotărît intensificarea activi-
tății de traducere și de editare
de a deține în orice moment o
ale capodoperelor din literatu-
rile naționale în vederea
formării Bibliotecii capodope-
relor literaturii europene. Va
fi, de asemenea, elaborată o
Cartă a artiștilor și scriitorilor
ca simbol al solidarității inter-
naționale de breaslă.
Cartea este, fără îndoială,
baza unei cooperări care atin-
ge cele mai diverse domenii
ale științei și culturii. Este o
modalitate dintre cele mai o-
perative prin care oameni și
popoare ajung să se cunoască
în profunzime, să se înțeleagă
și să prospere împreună. Cir-
culația nestînjenită a cărții în-
seamnă refuzul izolării, dorin-
ța de conviețuire pașnică. Vi-
teza de circulație, sfera de ac-
țiune, prestigiul pe care îl de-
ține cartea la un moment dat
pot constitui indiciul unei
evoluții pozitive a climatului
de conviețuire umană. Cartea
a fost și continuă să fie mo-
neda forte a schimbului de in-
teligență și de sensibilitate la
scara mondială.
România participă activ la
toate acțiunile care contribuie
la întărirea rolului și crește-
rea prestigiului cărții, fapt do-
vedit atît prin politica internă
privitoare la carte (sporirea
Un vis cu o colină pururi verde —
acolo e adunată dragostea mea. Acolo,
cîndva, sîngele primi tăceri și spaime,
acolo, la zodie de taină, trupul meu înflori
și bărbat se făcu.
Mai înaltă, colina mea, decît toți munții
de care am auzit vorbindu-se.
Potopită de ierburi,
primește cărări și drumuri dinspre răcoroasele văi.
Acolo sunt arbori de cîntec pentru păsările roșii,
pentru păsările aurii, pentru cele albastre.
Acolo locul iubirii de taină,
pe colina mereu înflorită jertfe străvechi
și nunțile seminției noastre.
Soarele spre ea răsare,
luna pentru ea mă doare,
stelele la ea coboară —
către inima-i comoară
inima-mi se-mprimăvară.
O, visul cu o colină pururi fragedă
chinuindu-mi plecările,
cîntecele făcîndu-mi-le miresme,
semințele printre degete strecurîndu-mi-le,
ploile și zăpezile pe umeri dulce povară.
Ca o ceață albastră o copilărie s-a dus,
către margini tinerețea.
De mult bărbat și cîntăreț
pentru duhul părinților. Acolo,
între văile cerului colina de mirt și răcoare
ca o cetate așteptînd. Așteptîndu-mă.
Soarele spre ea răsare,
luna pentru ea mă doare,
stelele spre ea coboară —
către inima-i comoară
inima-mi se înfioară ...
O, și visînd colina înflorită voi adormi.
Fiii mei, în măruntaele-i de tămîie coborîți-mă. Acolo,
în nesfîrșitul sat subteran,
strămoșii mă așteaptă cu făclii și cîntece,
mă așteaptă să împărățesc peste ei.
Și va fi peste mine ca un clopot tăcînd,
peste mine mereu înfrunzind și-nflorind și fructe
rostogolind
pină in zările zărilor. Și iarăși ...
strălucind de departe ...
peste toți munții lumii
Colină de miresme și făclii.
numărului de edituri, respectul
față de slujitorii cărții, res-
pect materializat prin crearea
unor condiții optime necesare
muncii de cercetare și activi-
tății creatoare, pentru a nu
pomeni decît două aspecte), cît
și prin cea externă, în speță
difuzarea cărții românești
peste hotare. In acest sens,
semnificativă este participarea
țării noastre la numeroasele
tîrguri și expoziții de carte și
înaltele aprecieri obținute de
fiecare dată. Anual sporește
numărul traducerilor din
știința și literatura româneas-
că, fapt la care concură și
prestigiul crescînd al statului
nostru pe arena internațională.
Cartea românească este mesa-
gera unei societăți și a unei
spiritualități angajate pe calea
progresului, a sporirii bună stă-
rii materiale și a necesităților
de ordin cultural. Un exemplu :
în ultimii doi ani volumele de
articole și cuvîntări ale tovară-
șului Nicolae Ceaușescu au apă-
rut în Franța, Italia, Iugoslavia,
Elveția, Brazilia, Republica Fe-
derală a Germaniei, Japonia,
stele.
Argentina, Israel și Finlanda.
Prezența editorială a scriitori-
lor români peste hotarele țării
în valoroase traduceri aparți-
nând unor nume prestigioase
din literatura mondială de azi
este un fapt care tinde spre
continuitate, un semn de recu-
noaștere a contribuției literelor
românești la tezaurul culturii
și literaturii universale.
S-a format azi în țara noas-
tră un excepțional climat în
jurul cărții. Avem un cititor de
carte exemplar, o piață de des-
facere a cărții cu o putere de
absorbție care poate stîrni in-
vidia țărilor de veche tradiție
culturală. Librăria și biblioteca
sînt masiv frecventate de tineri
și vîrstnici, oameni ai muncii
de diverse categorii sociale și
diferite grade de pregătire pro-
fesională. In toate vedem o
consecință firească a marilor
prefaceri de ordin economic,
social și spiritual caracteristice
etapei actuale de dezvoltare a
societății noastre socialiste.
cu QEOROE LESNEA
despre
poezie și istorie
Văd pe masa dv. de lucru un ATLAS ISTORIC. Vă
pasionează istoria ?
— Sunt un istoric amator. Știu puzderie de lucruri
ce vin din istoria patriei noastre, scrise și nescrise. Cred
că, precum alte neamuri, noi din istorie ne tragem, istoria
ne face oameni. A noastră tot vijelioasă a fost.
... Mi-amintesc că, printr-o-mprejurare fericită, în ’38
am fost chemat de lorga la Botoșani, la un congres al
Ligii Culturale. S-a-ntilnit, va să zică, poezia cu istoria.
E bine ca poezia să aibă istorie și istoria poezie.
— Ce altă relație vedeți între istorie și poezie ?
— Văd opera lui Eminescu, care trage la istorie și fol-
clor. Și folclorul ce-i, decît tot o poveste a timpurilor.
— Ați trăit istorie ? Cum ?
— Fără să vreau am fost martor la colosale eveni-
mente istorice, care au mișcat și zguduit sufletul meu de
român.
— Ce face poezia în vremile lipsite de poezie ?
— Se pregătește pentru o poezie nouă. Fie anii cit de
negri, n-am crezut niciodată in rătăcirea poeziei. Și au
fost destui ani negri în trecut. Credeam și cred in echili-
brul poeziei.
— Cum vă simțeați, ca poet, prin anii ’49—'55 ?
— Era totuși atunci, se scria, o poezie foarte vie, nece-
sară, chiar cu prețul unei existențe mai puțin durabilă.
La urma urmei, chiar poezia-poezie nu se știe ce durabili-
tate are...
— Vă preocupă posteritatea operei dv. ? Sau vă
e suficient prezentul ?
— Cred că cel ce scrie bine despre prezent se profilea-
ză bine în viitor, iar cel care scrie bine despre trecut, că-
mine în prezent. (E vorba de trecutul care dă temeiul
prezentului). Îmi aduc aminte un „moment istoric" in care
e prezentă tot ea, bătrîna doamnă, istoria. In ’61, luîndu-mi
rămas-bun de la Sadoveanu, la Mănăstirea Neamțului, unde
i-am fost și eu musafir, mi-am aruncat ochii pe biroul lui
unde am văzut, deschisă, Istoria românilor de Giurăscu —
la capitolul „șteian cel Mare
— Dacă ar fi să deschideți acum o carte de Istorie a
Noastră, la ce capitol ați lăsa-o deschisă ?
— Tot la Ștefan. (Dar aș stărui mai mult la lorga, al
cărui patriotism era nemărginit).
— Vă urmărește numele acestui Brâncuși al istoriei.
L-ați cunoscut ?
— Cind m-a invitat la Botoșani, scrisese deja despre
mine în Neamul românesc, in Cuget clar și vorbise des-
pre mine la Radio. Articolul din Cuget clar se chema : Un
poet moldovean. Nu pot fără emoție să spun că acest zeu
al arhivelor, acolo, la Botoșani, m-a sărutat; el avea atunci
vîrsta mea de azi. La banchetul dat de Primăria Botoșani,
eu și soția mea am întîrziat puțin la masă, și de aceea
stăteam mai departe, intr-un colț. Apare un tinăr și tot
întreaoă ceva pe comeseni. Ajuns la noi: „Cine-i d-1 Les-
nea ?“ — „Eu" „D-1 profesor lorga vă poftește în capul
mesei!" Ne-am dus și, de ce n-aș spune, am mincat din
aceeași friptură de găină! Era un conviv vesel, simplu.
Erau sticle cu vin Zice lorga atunci cătră gazde:
,— Roșu este ?“ „— Este!" „Păi atunci, aduceți vin roșu
de-al voievozilor!". Ei, dar cum zic eu nu-i nimic, să-l
fi auzit cu glasul lui bubuitor.
— Să venim la istoria dv. personală. Sunteți fiul unui
tăietor de lemne ?
— Da. Tatăl meu a fost tăietor de lemne și căruțaș.
— Ați fost cărămidar (cum zice Marian Popa în dicțio-
narul său) ?
— Nu. Confuzie. Fratele meu, mort pe front, a fost că-
rămidar.
— Ați avut prietenii printre oamenii literaturii ?
— Mai ales la Iași. Eram parcă mai solidari ca azi, mai
legați. Ne dăruiam unul altuia și, toți, neamului. Primul
prieten mi-a fost actorul Sandu Teleajen, el mi-a dat
cărți și m-a-ndrumat in citit și trăit. Apoi Teodoreanu,
Botez... Ne intîlneam la librăria „Athanase Gheorghiu", în
Piața Unirii, alături de o drogherie cu parfumuri și esențe
rare. Iți dai seama ! De la prinz și pină seara, acolo era
locul de-ntîlnire al scriitorilor și al tuturor oamenilor de
artă.
— Azi nu prea avem așa ceva... Simplu, spontan...
— Mai era în Iași un local, numit „Academia liberă",
unde prezida un purtător al Legiunii de onoare, Codreanu.
(Pe Lăpușneanu venea, cam pe unde-i Expresul). Veneau
Păstorel, Sadoveanu... Acolo am citit, în plen, Demonul
de Lermontov, apărut apoi în însemnări ieșene.
— Dușmani ?
— Nu i-am considerat niciodată pe dușmani drept duș-
mani. Nici n-am prea avut. Eu am fost sociabil. Teodorea-
nu chiar îmi spunea odată : „— Fii, domnule, mai distant,
ești doar scriitor notoriu!". Nu ! Dar oricît aș fi eu de
sociabil, cu cei care pare că-1 văd pe Sorescu mai mare
ca Alecsandri, nu mă asociez. Nu mă mai întreba, că știu
ce vrei să mă ntrebi. Prețuiesc întreaga tînără generație.
— Cum era prin anii ’25—'30, cînd aveați vîrsta ei ?
— Era o marc emulație. Un vînt de afirmare spirituală
românească. Revistele erau multe, mai lungi sau mai scurte
de viață, dar cele serioase erau ascultate cu credință.
— Ați fost contemporan cu ascensiunea lui Călinescu.
Ce-ați avea să-mi spuneți ?
— Am luat odată, prin ’39, masa cu el și cu Ralea. El
se-mblînzise, cu vîrsta. Nu mai era „el". Avea un har
nou. Nu mai era așa bătăios. El pe mine, să zic așa, mă
cam „căsăpise". Apoi a venit la Canossa. Relațiile au de-
venit cordiale. Nc-am mai întîlnit, după Eliberare, la mare.
Amabil, excelent. A scris lucruri bune despre traducerile
mele. Știa pe de rost poeme în tălmăcirea mea. ... Da, era
un om ca din epoca Renașterii. Dar nu era singurul, și
sunt și-acuma, și vor fi mereu.
— Care e cea mai frumoasă amintire din prezent pe care
o aveți ?
— M-am bucurat de prețuirea acordată mie de conduce-
rea dc partid și de stat, care a hotărît să mă recompen-
seze cu Meritul Cultural cl. I-a și să mă sărbătorească.
Este o supremă onoare pentru mine de a fi socotit de că-
tre ce* ce ne conduc, in frunte cu intiiul om al țării și al
inimilor noastre, tovarășul Ceaușescu, în rîndul scriitorilor
ce și-au servit patria.
Spune-mi, Mi hai Ursachi, de ce trăiești în Iași ? Ești
legat de un om, de o casă, de o instituție, de o
atmosferă ?
— Nu locuiesc propriu-zis în Iași, ci în Țicău, una din
zonele prin excelență celeste ale Universului. Cu totul alt-
ceva. Poate-i o intimplare. îmi place să cred că e o întîm-
plare. Instituție, zici ? Serviciu ? Sînt în slujba acestui ca-
iet, pe care-1 port cu mine ca melcul cochilia.
— Erau cindva in Iași și Dan Laurențiu, și Cezar Ivă-
nescu...
— Regret plecarea lor din locul acesta deasupra căruia
un farmec sfînt planează pentru totdeauna, ca un duh tu-
telar. Este o inefabilă durere și voluptate în a trăi aici;
o nostalgie de care nu se poate scăpa.
— ... Decît plecind, cum fac prea mulți. Dar poate că
știu ei ce știu. Spune-mi, te rog, este pentru tine poezia un
mod de cunoaștere ?
— Orice lucrare a spiritului este cunoaștere. Nu mai
puțin floricultura, ori fluturologia.
— Dar să vedem diferențele.
— Diferența e graduală, nu substanțială. Poezia este
forma supremă, extatică a cunoaștei ii ; și contemplarea flo-
rii naive de iasomie, sau a numerelor poate lua calea ex-
tazului, și atunci se ridică la poezie.
cu MIHAI URSACHI
despre
poezie
și cosmos
— Acum ai vorbit de poezia ca stare, nu poezia ca act.
— Actul poetic e jubdanța supremă a spiritului, revăr-
sarea acestuia din sine și instituirea sa drept Cosmos. Fapta
poetică este de esență demiurgică ; astfel ea capătă însem-
nătatea covârșitoare a creațiunii, noblețea, voluptatea și
suferința legate de aceasta. lar prin ultimul atribut ne des-
părțim de mitul simplu al grecilor care în seninătatea lor
concepeau Demiurgul numai sub aspectul de excelență
creativă. Căci poetul fiind om, în toate sensurile posibile
ale acestui cuvînt, el nu dă viață printr-un gest scutit de
efort și dintr-un nimic indiferent, ci din chiar ființa sa, cu
prețul consumării ireversibile a propriei substanțe. Exul-
tanta de a ivi un Cosmos trebuie, în mod implacabil și în
virtutea unui just echilibru al Firii, onorată prin combus-
tionarea sinelui, cu suferința pierderii de sine, și tocmai
prin această pierdere Eul devine Univers, cîștigîndu-se în
chip deplin. Acesta este mitul Pelicanului.
— Adică ?
— „Pie Pelicane, nostre Domine, me immundum munda
tuo sanguine...“. („Credincios Pelican, stăpînitorule, pe mi-
ne cel impur purifică-mă prin sîngele tău...“, n. gp).
— Ce-ai putea să-mi spui despre caracterul social al
poeziei ?
— De vreme ce am convenit că poezia este cunoaștere,
problema nu mai există. Căci cunoașterea este lucrarea
spiritului uman ; omul este prin definiție „zoon politikon" ;
deci toate activitățile sale au în mod implicit un caracter
social, politic. Tot ce este uman este social. Termenii sînt,
în ultimă analiză, tautologici.
— Ai transferat chestiunea intr-un plan așa de sus, îneît
acolo nu mai există gravitație. lată-mă obligat să te trag
înapoi pe pămint. Mă interesa să aflu dacă tu crezi într-o
anume eficiență pregmatică a poeziei, anume una socială sau
chiar politică ?
— în aceeași măsură în care este din punct de vedere
poetic eficientă, poezia adevărată are puterea, aș zice ma-
gică, de a schimba oamenii, de a-i face mai huni, mai în-
tregi, mai adevărați ; prin aceasta ea este în cel mai înalt
grad eficientă din punct de vedere social și politic. Dar
trebuie mai întîi și mai ales să fie poezie.
— Este punctul de vedere al oricărui artist care își
respectă arta și pe cei pentru care scrie.
— Altminteri efectele sînt con rarii, sau în cel mai bun
caz nule. O carte proastă, chiar dacă scrie în ea despre
muncitori și țărani, este mai regretabilă decît orice rebut,
muncitorul simte singur care cărți sînt pe măsura sufle-
tului său, le cumpără, le citește. Am văzut țărani lăcri-
mînd la auzul unor strofe din „Luceafărul", poemul cel
mai filosofic din literatura noastră.
— Cu interes jumătate anecdotic, jumătate psihologic,
vreau să te întreb : cum scrii ? Cum ai scris, de pildă,
ODAIA GINGAȘEI IUBIRI ?
— Prefer să nu răspund.
— Din pudoare.
— Cum vrei.
— Perfect. Jumătate din interes mi l-ai satisfăcut. Altă
întrebare : care sînt marile tale lecturi recente ?
— De-o vreme citesc destul de puțin. Iată titlurile ulti-
melor trei cărți care m-au captivat: „Vie et mort de By-
zance" de Louis Brehier, „Le mythe de l’eternel retour" de
Mucea Eliade, „Faust. Eine Tragoedie" de J. W. v. Goethe.
Faust mă fascinează de ani de zile, în mod progresiv. Pe
tine nu ?
— Mie mi-a împlintat definitiv și obsedant în minte
imaginea CELOR DOUĂ SUFLETE CE SE ZBAT ÎN FIE-
CARE DIN NOI. Suntem mereu (sau trebuie să fim) cu-n
picior în cer și unul pe pămînt. Dar pe tine ce anume te
cheamă la această carte ?
— Cred că în structura spiritualității moderne compo-
nenta faustică are un Ioc fundamental. Dar nu despre asta
vreau să vorbesc. Goethe a găsit în „Faust" piatra filoso-
falâ pe care și eu o visez: slobozirea din hotarele liris-
mului, șl tocmai prin această eliberare, înălțarea lui pînă
la absolut. Un amplu cadru epic în care orice piesă lirică
este posibilă și ca structură independentă și ca parte ne-
cesară a întregului. O lirică epică, sau o epică lirică.
— Intr-adevăr, știu că îți organizezi cu foarte mult skep-
sis „epic" volumele. Dar, ă propos de Goethe, cum vezi
aserțiunea lui că orice poezie este ocazională ? Ești de a-
cord ?
— Gelegentlich (ocazional, n. gp). în sensul adînc al
acestui cuvînt, da. Viața este ocazia poeziei.
— Foarte larg...
— Revistele literare se cade să cultive „literele frumoase",
cum ziceau bătrînii noștri visători.
— Ce-ți place să faci cînd nu scrii ?
— Nu răspund.
— De ce scrii ?
— Poți lua cum vrei răspunsul meu. Scriu poezii pentru
a mă salva. Altminteri aș plesni.
— îți iubești cititorii ? Te gîndești la ei ? în ce fel ?
— Da. Mă gîndesc că poeziile mele se adresează în egală
măsură lui Niță Ion, cooperator din Coarnele Caprei, ca
și lui Socrate, Plafon, și celor care vor călători spre Nep-
tun. Cred că Eminescu îmi citește poeziile.
— E o credință tonică. îți urmărești cărțile după apa-
riție ?
— Cele două cărți ce mi s-au publicat pînă acum, „Inel
cu enigmă" și „Missa solemnis" s-au epuizat imediat după
apariție.
— în ce tiraj ?
— Nu știu. In orice caz, cu totul insuficient. Relația
scriitor-public se materializează la standul cu cărți.
— Ce gîndești despre critică ?
— Critica face parte din arta literară. Ea nu este nici
canon, nici organon față de literatură, ei unul din genup*
rile acesteia. Valoarea ei formativă se poate admite, dar și
celelalte genuri au o astfel de valoare. Eminescu ar fi fost
el însuși și fără Mâiorescu ; acesta de asemeni ar fi fost el
însuși și fără Eminescu. Dar literatura se comportă ca un
organism, ca un sistem ce se autoreglează pînă la a-și găsi
echilibrul ideal. Avem azi o constelație remarcabilă de
critici literari. îi citesc cu aceeași plăcere cu care citesc
poezie. Ca și în poezie, snobismul și impostura sînt posi-
bile și frecvente ; dar se simte repede.
— Se simte, dar continuă să se manifeste nestînjenite.
Asta e, cred eu, o notă, peiorativă, de „balcanism".
— Cuvîntul conține deja „nota peiorativă", cum zici tu.
In fine...
— Eu văd balcanismul ca un fel spiritual (feldeință) în-
tre altele, și cu bune, și cu rele.
— Mai mult rele. Rele de care nici eu, nici tu nu sîn-
tem scutiți. Atavisme de care trebuie cu orice preț să ne
purificăm odată.
— Poa'e că adevăru-i „la mijloc de bun și rău"...
•— Adevărul e totuși unul singur — cel puțin în ce pri-
vește legea morală. Sub semnele acestei legi și ale boitei
pure de deasupra frunții noastre, existența poate fi înțelea-
să ca o luptă sacră pentru mai bine.
— îți place Adrian Păunescu ?
— Da.
— Ce anume, de ce ? Dă-mi detalii.
— Orice ți-aș răspunde acum aici, ar restrînge afirma-
ția precedentă. Rămîn pur și simplu la ea.
— Ai, nițel, renumele unui om bizar. Ce zici de tine ?
— De ce ții neapărat să afli ce simțesc aricii ? E unul
din misterele orifice. Sapho însăși nu l-a putut pătrunde.
Consemnat de Petru Eugen GORA
2 — Convorbiri literare
etape în nuvelistica lui
gib. i. mihăescu (I)
g. călinescu despre
Prima fază din creația lui Gib. I. Mihăiescu
este cunoscută mai mult biografic, sub un as-
pect strict documentar, destinat să pună in lu-
mină împrejurările debutului său literar. Nepubli-
cate în volum de autor și nesclectate nici de edito-
rii de mai tirziu, primele sale povestiri, aproape ne-
cunoscute astăzi, cuprind o serie de note specifice
și abia in germene unele trăsături care se vor pre-
ciza și dezvolta in scrierile lui viitoare. Un dublu
interes ar putea să ne apropie astăzi de povestiri ca
Linia întîi, Cel din urmă cîrd sau Soldatul Nistor,
Este vorba, mai întîi, de trăsăturile generale momen-
tului literar 1919, cu toate marile Iui promisiuni și
aspirații, cu o efervescență și o psihologie colectivă
particulară, care urmau încordării războiului, și, in
al doilea rînd, de afirmarea unei anume viziuni rea-
liste pe care convenția literaturizatoare nu reușește
s-o înăbușe în scrisul tinărului debutant. Sintem în
etapa premergătoare marilor fantasme și obsesii care
vor cutreiera mai tirziu scrisul lui Gib. I. Mihăescu
concurînd realitatea obiectivă. Un anumit interes pen-
tru istoria literară pornește tocmai din această îm-
prejurare.
Poate cam didactică, cum a fost toată literatura ace-
lui moment, o povestire ca Linia întîi oscilează intre
autenticitatea reportericească a faptului trăit și fic-
țiunea propriu-zisă. Este interesant de reținut că atunci
cînd vorbim de partea rezistentă a acestor încercări,
trebuie să privim de pe acum înăuntrul personajelor,
mai greu de reținut după cartea lor de identitate
socială. Scrisă stingaci, această narațiune ratează unele
efecte dramatice, de care nu-i lipsită, răminind o sim-
plă lecție de umanitate : cazul de conștiință al unui
tînăr care nu știe ce viață va răpune arma sa. Nu oare
același zbucium. într-o riguroasă determinare națională,
îl chinuia și pe Apostol Bologa, Ia altă dimensiune spi-
rituală, împingîndu-1 la dezertare ? Cel din urmă cîrd.
4	altă povestire de război, amintește, cu toate naivită-
▼	țile ei, ceva de literatura similară a lui Sadoveanu
sau Victor Ion Popa. Voicu, soldatul țăran, a învă-
țat să omoare pe front din plăcere sportivă, și se
bucură mai mult de împușcarea unui cocor decît a
L e_s e u
unui dușman. Povestirea nu are suficientă substanță
pentru o dezbatere asupra culpabilității omorului, vo-
luntar sau involuntar, totdeauna condamnabil ome-
nește, justificat de condițiile frontului. Lăsînd să se
vadă prea ușor părțile construite, narațiunea pare să
închidă și o metaforă a nevinovăției răpusă, brutal și
inutil, într-o încleștare absurdă. Soldatul Nistor, a
treia povestire de război din această perioadă, care
merită să rețină atenția, este mai bine construită. Na-
ratorul, același elev plutonier, fire speculativă, obsedat
de dramele „morților dintre linii', este pus in opoziție
cu soldatul Nistor, legat puternic de realitatea impla-
cabilă, prins in angrenajul unor raționamente care
nu admit nici o abstracțiune. Și in acest caz, autorul
iși demitizează personajele, trăgind repede de pe fața
lor masca sublimă, oricită simpatie am vedea că-1 în-
dreaptă spre ele, chiar cînd acestea se numesc, mai
tirziu : Andrei Lazăr, în Brațul Andromedei, Regaiac,
în Rusoaica. Mihai Aspru, în Donna Alba, ca să nu-1
mai amintim și pe Mihnea Băiatu din Zilele și nop-
țile unui student întîrziat, culorile acestui ultim «por-
tret* fiind mai violente, pină Ia satiră uneori. Gib. I.
Mihăescu se dovedește de pe acum, într-o nuvelă ca
Soldatul Nistor, un analist cu resurse bogate, în spe-
cial în zugrăvirea psihologiilor elementare.
Aceluiași ciclu ii aparțin și alte povestiri, tipărite
intre 1921—1922, nepublicate de autor în volumele
de nuvele cunoscute, dar găsite demne de această cin-
ste de editorii contemporani. Nu s-ar putea spune că
între povestirile menționate deja, publicate in .Lu-
ceafărul" și „Sburătorul", și cele din urmă, apărute,
cele mai multe, în „Gindirea*, ar fi diferențe prea
mari ca valoare literară. Cu o substanță epică mai bo-
gată și mai bine stăpinită, în aceste schițe iși fac
apariția elementele obsesive, care aveau să rețină pen-
tru multă vreme atenția comentatorilor operei lui Gib.
1. Mihăescu. Nicolae Manolescu, în studiul său din
1967, publicat ca prefață Ia cele două volume de nu-
vele tipărite de Editura pentru literatură. Existența
imaginară a lui Gib. I. Mihăescu, vorbește de „tensiunea
între real și imaginar" și chiar de „un interesant efect
psihologic" descoperit mai ales în Retragerea, pentru
a încheia cu această frază contradictorie : „Se înțelege,
aceste povestiri, ca și altele din epoca începuturilor lui
Gib. I. Mihăescu, sînt încă stîngace, scrise mai ales rău,
fără subtilitate, și e îndoielnic că cineva ar fi putut
bănui în ele înclinațiile ulterioare ale autorului* (p.
VII). Această „tensiune intre real și imaginar" despre
care vorbește cu pătrundere criticul, după ce ea fusese
observată și de alți comentatori (Al. Bădăuță, Ion
Chinezu, Isabela Sadoveanu), își află un punct de ple-
care încă în aceste povestiri de început, în care pu-
teau fi bănuite, așadar, sub stingăciile debutului, „în-
clinațiile ulterioare ale autorului*.
Personajul acestor prime povestiri, soldații îndeosebi,
intră în perimetrul unei experiențe directe a autorului
și de aici rezultă, în primul rind, tendința de a-i pre-
zenta fără nici o cit de slabă intenție de apoteozate.
Această tendință răspunde poate și unor sugestii pe
care le făcea Lovinescu, frecventat de Gib. I. Mi-
hăescu în perioada debutului, cînd denunța în „Sbu-
rătorul"1 momentul literar anterior ca artificios, re-
toric și liric. învățămintele unor experiențe nemij-
locite se fac mereu simțite în schițele, nuvelele și
povestirile din prima etapă a activității literare a Iui
Gib. I. Mihăescu. In Cei din urmă, zdrobiți de obo-
seală, un grup de soldați și un ofițer se retrag, chi-
nuiți de imagini diferite, care se suprapun realității.
Pe soldatul Mocanu — și din nou îl vedem pe au-
tor pătrunzînd adine in articulațiile psihologiei ță-
rănești — îl torturează imaginile de acasă, iar pe
căpitan teama de a nu fi lăsat singur în fața inami-
cului. Efectele fricii sînt urmărite in două direcții
deosebite, manifestindu-se destul de pregnant inte-
resul autorului pentru suprarealitatea izvorită din
frămîntările unor conștiințe in derută, apăsate de
obsesii. Retragerea va pune in față aceeași psihologie
rudimentară, cu reacțiuni limitate, in care se în-
tinge o idee fixă, care determină întregul comporta-
ment al personajului. Prezumția unui adulter, suge-
rat de ospitalitatea pe care i-o acordă o femeie care
îl adăpostește, ii determină pe un soldat in retrage-
re să comită un act monstruos, neputînd să des-
prindă bine imaginea soției .păcătoase*, pe care o
creează mintea sa înfierbintată, și cea reală, a fe-
meii înfricoșate de care abuzează, răzbunător, prin
violență. In Soarele, drama soldatilor care se gin-
desc mereu acasă și-și păzesc, fără eroism de paradă,
cu reacții firești și omenești, viata, este surprinsă
in aceleași răsturnări brutale de conștiință, care-1
opun pe erou realității distrugătoare.
In aceeași perioadă a începuturilor, scriitorul pare
preocupat, cu intenții satirice mai mult, și de un alt
tip uman, pe care îl vom întîlni, de altfel, și in
scrierile viitoare ale prozatorului, tratat însă cu
alte mijloace, mai sigure și mai complexe. Cine este Al-
descu din schița In tren, a doua povestire de după
debutul scriitorului, apărută tot în .Luceafărul* ? Ca
toți bărbații lui Gib. I. Mihăescu, personajul urmă
rește un anume ideal feminin, chiar și cînd este
vorba de cunoștințe întîmplătoare. Tensiunea drama-
tică se ivește odată cu alegerea mijloacelor prin care
femeia poate fi cucerită. Ca și pentru alți eroi ai lui
Gib. I. Mihăescu, Regaiac, Aspru, Mihnea Băiatu,
scopul îndreptățește orice mijloc, chiar și „escroche-
ria sentimentală". In schița In tren, autorul își ur-
mărește cu ironie personajul, un student modest luat
drept mare muzician, cu complicitatea acestuia, de
către o femeie frumoasă și cu gustul snob pentru
oamenii celebri, oscilînd intre efectele de umor și
cele comice. Schița, înrudită cu farsele ușoare, își
păstrează un anumit interes la lectură. Tinăru! de
aici este același personaj din Rusoaica și Donna Al-
bă înainte de învestitura tragică. Supără, in astfel de
povestiri, mai ales anumite „potriviri*, apropierile
forțate, făcute, care se văd, așa cum se întîmplă și
în primul său roman. Brațul Andromedei. Controlul
lucid și ironic al autorului salvează bucata de ridi-
col, cu toate stingăciile ei, cum este și cazul unei
schițe ca Figurina, care reia, de astădată cu un lite-
rat și o protectoare a literelor, datele celei dinții.
Doamna Ifrim vrea să fie o „amantă celebră și idea-
lă" și refuză să vadă că are în față, în persoana lui
Bantaș, un biet ins fără nici un talent, fără imagi-
nație și fără personalitate. Pentru a o cuceri, Bantaș
acceptă cele mai degradante umilințe și din nou au-
torul este nevoit să evite alunecarea melodramatică,
menținindu-și pînă Ia urmă povestirea în cadrul
convențional al farsei. Aceste povestiri de început, în
care personajele se visează eroi, pe front, în mu-
zică, în literatură, acoperindu-și un suflet nevolnic,
sărac și seîncitor, n-au beneficiat de aprecierile con-
temporanilor. Critica actuală păstrează, ușor
modificată, aceeași imagine a debutului Iui
Gib. I. Mihăiescu. Aceste povestiri depășesc,
credem noi, simpla valoare a documentului literar
prin elementele rezistente, care trimit la restul ope-
rei sale și care sînt scoase din aceleași sondaje în-
drăznețe în psihologia personajelor. Mijloacele, fapt
explicabil la un debutant, sînt încă rudimentare.
Vedenia, nuvelă scrisă în aceeași perioadă, citită
în cercul „Luceafărul*, unde face o bună impre-
sie, avea să fie tipărită abia cinci ani mai tirziu
in „Gindirea* (1924). intr-o versiune îmbunătățită. Ea
aparține, așadar, unei faze de tranziție, deși va fi
culeasă abia in cel de al doilea volume de nu-
nuvele al autorului (Vedenia. 1929) cînd acesta era
considerat, după succesul volumului La Grandiflora
(1928), unul dintre cei mai de seamă nuveliști ai pe-
rioadei postbelice. Căpitanul Naicu din Vedenia
este tot un farsor, un Moș Teacă lăudăros ți ridic o’,
bun în grad, care face paradă de eroism Ia cazarmă
și Ia cafenea, dar care preferă frontului siguranța
căminului. Numai in latura comică și satirică, nu-
vela ar fi fost reușită, dar scriitorul începe, de la
un anume moment, să se lase prins de „cazul* erou-
lui său, ros de o gelozie complicată cu teama de opi-
nia publică și cu evidente manifestări de lașitate, și
comicul se amestecă destul de penibil cu elemente
tragi-comice, pentru că nu-I putem lua in serios pe
acest soț ridicol nici chiar cînd împrejurările apa-
rent dramatice o impun. Acest lucru se intimplă si
în Tabloul, fapt remarcat, în studiul eitat, de Nico-
lae Manolescu, precum și în Zilele și nopțile unui
student întîrziat. Aceste oscilații în atitudinea auto-
rului față de unii din eroii săi taie efectul comic,
fără să reușească să-i ridice pe aceștia, copleșiți de
ridicol, pînă la înălțimea unor destine tragice. Aven-
tura căpitănesei cu ordonanța, cu totul inexplica-
bilă, dacă ar fi s-o privim cu seriozitate, este un
bun subiect de anecdotă sau de farsă și a o pune sub
prigoana fatalității înseamnă a complca inutil lu-
crurile pentru că de aici nu poate fi scoasă nici
o justificare în plus pentru actele personajelor, care
nu rezistă decît în cadrul unor situații comice, în
care convenția este admisă de la început. Pe o poj-
ghiță prea subțire a realității, se încearcă o evadare
în fantastic ce nu reușește, cătușele situațiilor comi-
ce fiind prea grele. Mai ales căpitanul Naicu, care-și
„forțează închipuirea ca tabloul să fie și mai sinis-
tru", se sufocă de ridicol și toată scrierea pare mai
degrabă o satiră a lașității și a lăudăroșenie!.
Dramele lui Bolintineanu (Cleopatra, regina Egiptului — „Sînt ra-
porturi între istorie și istoria noastră de astăzi" — Ștefan vodă
cel berbant, Alexandru Lăpușneanu, După bătaia de la Călu-
găreai, Ștefan George vodă sau voi face doamnei tele ce ai făcut tu
jupinesei mele; Mărirea și uciderea lui Mihai Viteazul, Mihnea vodă
care-și tăia boierii. Postelnicul Constantin Cantacuzino, Brincovenii fi
Cantacuzinii etc.) sînt nule și bizare. Ștefan cel berbant, fiul lui Petre
Rareș, seduce pe Adina, ținîndu-se apoi cu alte concubine. Adina
înnebunește, shakesperian, și divaghează („Ce ciudate lucruri, sînt și
nu mai sînt ! ... Harpele răsună. . . ascultați eu cînt“), Doamna Ru-
xandra nu mai este timida din nuvela lui C. Negruzzi, ci o patrioctă
care ține Lăpușneanului discursuri : „Nefericit este acel neam care
caută fericirea lui în legătură unei familii ! fericirea sa, un neam
demn de viață, o caută pe cîmpul de război cu .armele în mină...“.
Domnul delirează ca și Macbeth : „... Nu sînt nebun, nu sînt aiurit
de friguri, dar văd sînge...“. Mihai Viteazul e salvat, după bătălia
de la Călugăreni, de Linița cîrciumăreasa, carc, patrioată și ea, predă
conjuraților pe bărbatu-său în locul domnului. Intriga din Mihai
Viteazul condamnat la moarte e fără noimă. Alexandru Vodă iartă
pe osîndit și-i propune o politică de eliberare : „De acum trecutul
depărtat să fie ! Să lucrăm să scape țeara de robie".
d. bolintineanu s
dramaturg prozator
Un număr de monografii în proză Viața lui Traian August, fun-
datoriul neamului românesc, Viafa lui Vlad Țepeș, Viața lui Mircea
cel bătrin, Viața și faptele lui Ștefan Vodă cel mare, Viața și faptele
lui Mihai Viteazul, răspund integral noțiunii actuale de „biografie
romanțată" și sînt azi cu neputință de citit. Existența eroului e ur-
mărită cronologic și pe toată durata vieții, cu pretenții informative și
chiar cu aparat critic (Bonfiniu, Chalcocondylas, Eengel, Dlugosz, Do-
giel, Hammer, Thurocz etc.). Narațiunea documentară e înfrumusețată
cu dezvoltări epice de fantezie, cu dialoguri inventate, cu intrigi tra-
tate nuvelistic care însă n-au nici un temei istoric. Se mai adaugă
considerații politice și predici patriotice, fiindcă autorul își închipuia
că face operă înaltă de filozofie a istoriei și de etică națională. Urmînd
pilda lui Bălceascu și ;a lui Odobescu, Bolintineanu folosește larg
bibliografia cronolografică. Stilul e al unui Negruzzj tenebros, des-
cărcat de pictură. Vlad Țepeș dă ordin să se îngroape la Tîrgoviște
un „cadaver misterios". Noaptea în casa lui Ștefănuță stolnicul intră
„mai mulți oameni cu aer misterios" și scriitorul ne invită să-i „ur-
măm în untru", se discută despre „guvern" și boierii se decid să
trimită Domnitorului „o deputăție". Intr-o rizibilă poliloghie politico-
ideologică autorul comentează intențiile Voevodului : „Vlad Țepeș nu
era un tiran de întîmplare. Era un revoluționar, avea o idee : era un
reformator. Avea un scop, să clădească ; mijlocul său a clădi era
fatal, crud, uricios, nefolositor; dar scopul său era mare. Spiritul
revoluțiunii era spiritul său".
Vțad dă un benchet la care cîntă muzica și se țin „toaste". Masa
a „splendidă", vitejii se iau la întrecere într-un fel de tournoi și
cavalerii joacă dulapul. Urmează înțeparea invitaților. Deodată Bolin-
tineanu face un excurs asupra despotismului deosebindu-1 de tiranie
și citînd pe Du Rosier, Voltaire, Reyneval, Helvetius, Daunouv, Mably,
Boulanger, La Bruyere. Paginile au pretenția de aluzie fină : „Aveam
a mai vorbi de despotismul ministerial. Acest despotism cade pe nație
și pe tron de mult ori deopotrivă". Intr-o „noapte întunecoasă" boierii
conspiră în contra lui Mihai : „Să ne luăm după acești oameni", pro-
pune autorul. Deodată, în miezul unei adunări de boieri conspirativi,
apare Mihai. In tabără ține oștirii un mare discurs ; „Ostașii mei !
Zioa aceasta este mare, căci lupta noastră este de acelea ce va trăi
d-apururea în aducerea aminte a urmașilor ! sînt sigur că o să în-
vingem. .. ș.a.m.d. Domnul are un fel de parlament „în sala de la
Mitropolie", unde luau parte la „dezbateri" „deputății" cărora vodă le
zice, „fraților", lăsîndu-se și „aplaudat".
„... .Fraților, zise el, să vă mai descriu starea țării din pricina
împilărilor acestor haite sălbatice este de prisos. Cine din voi nu a
simțit acest biciu, sau onoarea, în averea sa.. . V-am chemat să vă
spui că a sosit ziua să scuturăm jugul turcilor... (aplauze frenetice
răsunară în adunare)...“.
Cu greu se poate închipui o amestecătură mai barocă de anacro-
nisme, trivialități, teorii și foiletonism. Un fel de nuvelă istorică,
Ștefan cel Tinăr-Vodă (eroi secundari : Hatmanul Arbore, Cărăbăț),
deși cu mai multă ficțiune, nu e mai puțin naivă.
Romanele Manoii, Elena nu sînt chiar așa de imposibile cum
ne-am aștepta. Ele se silesc să zugrăvească moravurile, cam cu prea
multă dispozițiune etică. Insă pentru viața mondenă, Bolintineanu are
o aptitudine indiscutabilă, Convorbirile, într-o nepăsare impertinentă
și măsurată, ale oamenilor de lume sînt adesea spirituale. Manoii este
istoria unui tînăr care se crede iubit cu pasiune de soția unui mo-
șier. Mărioara, impostoare avînd legături cu cinicul Alexandru, tic-
luitoare de scrisori apocrife și mai tîrziu prostituată sub numele de
„nebiruita". Blazat, Manoii joacă cărți, pierde averea și pe Zoe în
favoarea unui general trișor, e acuzat de o crimă pe care n-a făcut-o,
în fine absolvit. Se căsătorește cu Zoe. Interesează critica ascunsă a
vieții monahale din scena călugăriri a două fete, una suspinînd, alta
indiferentă, încălțate cu colțuni albi, îmbrăcate cu cămăși de lînă,
semănînd cu vestalele osîndite de druizi. Un peisaj alpestru (vîrfuri
de munți ca niște piramide negre, stîncă pierdută în aburi, un brad
rătăcit, un torent aruneîndu-se cu zgomot într-un lighean de granit)
merită mențiunea. Elena prevestește vag romanele lui Duiliu Zamfi-
rescu, tratînd suferințele discrete ale femeii fine silite să facă o căsă-
torie cu un om inferior. Inrîurirea balzaciană din Le Lys dans la
vallee (citat chiar de autor) nu-i mică Elena, mamă a unei fetițe,
iubește pe Alexandru și e stînjenită de scrupule. Zoe, impetuoasă car-
nală care vrea pe Alexandru („Vino lîngă mine... Privește-mă ... Sînt
încă frumoasă.. . tu nu cunoști tezaurii de voluptate ce ți se oferă ;
frăgezimea fecioarei tinere este palidă pe lîngă aceste farmece ; sim-
țirile mele sînt înflăcărate...") recurge la tot soiul de malignități.
Introduce în societatea Elenei, spre a o compromite, un fost lacheu,
fiu al unei țigănci. Un ofițer străin, mistificat de ea, îi taie părul :
„Cei trei oameni îi desfăcură coafura. Părul ei neguros, încrețit și
bogat, căzu rămînînd pe umerii albi". In cele din urmă tuberculoza
curmă dificila problemă. Avem de a face cu un roman de analiză,
consacrat în totul pasiunii și oricît de ieftine, intrigile de gelozie ale
Zoei sînt un început de studiu al societății feminine. Interiorul casei
lui Alexandru e somptuos : pereți de ștuc, plafon de lemn sculptat și
aurit, zece candelabre de bronz, patru statui pe piedestale de granit
roșu, zece oglinzi mari. Tavanul sălii de mîncare se sprijină pe 12
coloane de granit și pe 12 statui mitologice.
1) Războiul generator de
I nr. 3, 1919, p.p. 64—65.
literatură,
„Sburătorul",
Al. ANDRIESCU
din Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent
3 —Convorbiri literare
solstitiu
♦
Vasul putea fi așezat
într-un alt unghi cu lumina,
tu însuți puteai să te naști
la confluența altor
spații și zodii.
întîrzii în neclintirea de noapte.
Orele trec
jur împrejurul arătătorului tău.
întins
să însemne, să creadă,
să fie crezut.
Semne — scrii pe umbra ta
ca pe o tablă de scrib desgropată,
te pleci peste scris
ca pentru o citire de zodii.
oglinda venețiană
Nouri și ape —
trecerea lor peste față-mi, calm
o priveam în marea oglindă venețiană,
trecerea lor ridînd
fața oglinzii venețiene.
Astfel mă priveam
dreaptă în rama oglinzii,
dreaptă în suprafața oglinzii
și mai adînc, mult mai adînc,
nourii, apele, vremea ;
mult mai adînc,
fereastra deschisă-n fereastra oglinzii,
copacii, verdele, pasărea,
ceruri și ape trecînd.
Pradă prinsă-n argintul oglinzii
dreaptă așteptînd
înfrîngere ori victorii
și mult mai adînc,
dincolo de ochii ochilor mei,
nourii, apele, vremea.
uneori
Avem uneori amintiri de pădure,
de cerb și de lynx,
uneori, instincte
și vedere de noapte,
dor de iarbă,
fire de pasăre ...
Astăzi sînt numai omul
cu amintirile sale. Cu vederea
bătînd înlăuntrul
sufletului îmblînzit de tristețe.
Ziuă, soră
de metale albe și reci
ceața îmi gătește orbirea
cu clopoței :
trec printre lucruri măsurînd
distanța ...
joc de-a gata
Crepuscul tîrziu. — Ce să căutăm
acolo ? — Unde ? — Acolo.
Apa duce pietrele
și le face frumoase.
Poartă vorbele dintr-o limbă în alta
și le schimbă înțelesul —
în unele înseamnă
ce-nseamnă —
să mergem cu apele,
să ne pitim bine sub apă,
să ne cioplească alte frunți,
alte subfrunți.
Gata ? Gata !
Răsar stelele în palma mea.
Umbra apei a stat.
Ce să căutăm
acolo ?
gata !
unde ?
meridionalul zarifopol
Unui tip așa de puțin meridi-
onal ca subscrisul îi este u-
neori de-a dreptul imposibil
să-și închipuiascâ pînă unde
merge capacitatea de a broda a
unui meridional adevărat. *.“.
Mărturisirea aceasta, țgnorînd în-
tilnirea pe aceeași lungime de undă
temperamentală cu marele Caragi-
ale într-o corespondență de nebă-
nuite implicații, este hotărît para-
doxală. E drept epistola lui Zari-
fopol, adresată în 1920 autorului
„Adelei-1 (Scrisori către Ibrăileanu.
E.P.L., 1966, p. 270), relevă gradul
înaintat de apatie și oboseală la
omul pe care-1 apăsa, cu paispre-
zece 'ani înainte de moarte, „bă-
întîiul simbolist
declarat si veritabil
Așa il Consideră G. Căli-
nescu pe Ștefan Petică.
Și. pentru că simbolis-
mul românesc s-a afirmat
cu destulă pregnanță, e curios că
primul lui reprezentant autentic se
bucură de prea puțină atenție din
partea comentatorilor. Este rostul
acestor rânduri de a semnala o
injustiție care se face delicatului
cintăreț al Fecioarei în alb.
Reeditarea operei sale, fără actul
critic recuperator, nu-i suficientă.
Poeți simboliști avem destui.
Arghezi, la începuturile activității
sale poetice e, într-un fel, simbolist.
Eminescu, se știe, a fost revendicat
de simboliști. Admițind că simbo-
lismul a existat dintotdeauna, el
nu a avut, evident, conștiința pre-
zenței sale decît într-o perioadă
precisă. După cum, cînd s-a produs
„conștientizarea", nu toți simboliștii
declarați au fost și veritabili. Este
'cazul, la noi, al lud Anghel și
Minulescu, ca să numim pe cei
mai recunoscuți. Macedonschi a te-
oretizat simbolismul, dar nu a fă-
cut decît exerciții poetice în acest
riscul pripitelor păreri
Teoria lui Lucian Blaga des-
pre originalitatea structurii
spirituale românești, conținută
în Spațul mioritic, a fost și conti-
nuă să fie privită cu suficiente re-
zerve și, uneori, cu destulă con-
descență. In 1969, bunăoară, Ion
Pascadi scria în Esteticieni români:
„încercarea pe care o va face Bla-
ga de a descoperi determinantele
directe ale acestei fatalități națio-
nale în spațiul mioritic rămine o
fascinantă, dar neconvingătoare spe-
culație întrucît nuanțele atît de
subtile ale sufletului unui popor nu
Pot fi deduse din alternanța deal-
vale, sau din	alte particularități
ale condițiilor	sale de existență".
Și după aceea : „... o asemenea ex-
plicație nu poate fi acceptată prin
simplismul ei..." (p. 84).
Opinia pe care Ion Pascadi o
riscă atît de dezinvolt denotă,
înainte de orice altceva, o prea
fugară lectură a textelor lui Bla-
ga. Căci, dacă Frobenius și, mai
ales, Spengler intuiau simbolistica
spațială plecînd de la datele geo-
grafice imediate, socotind „senti-
tiînețea, neurastenia, marasmul (de
cîte ori va reveni acest cuvînt ! —
n. ns.) și mai ales o îngrijorare per-
fidă și esențială care se distilează
în toate colțurile lumii de astăzi11
(p. 275). Dialogul cu Ibrăileanu
(1920-27), precum și întregul epis-
tolar al acestui „graeculus" înrudit
cu nostalgicul D. Anghel se struc-
turează pe nervurile imediat vizi-
bile ale verbului petulant, chiar
dacă înlănțuit în corsetul unei lo-
gici impecabile, vădindu-se astfel
alter-ego-ul maiorescian cu mare
putere de interiorizare. între
Caragiale sau D. D. Pătrășcanu
— „o pereche de perfecți meridi-
onali11, caracterizați prin „exube-
spirit. O vid Densusianu e numai
partizan și comentator, poeziilor
sale lipsindu-le calitățile necesare
pentru a ilustra tezele. La fel, Mi-
hail Dragomirescu și, mai cu sea-
mă, fiindcă e mult mai receptiv
Ion Trivale sînt printre primii sus-
ținători, fără să fi scris poezie sim-
bolistă.
Ștefan Petică, in articolul Noul
curent literar, 1899, publicat în
Literatorul, face pentru prima da-
tă o apreciere de mai mare și mai
rafinată înțelegere a simbolismului.
In articolul ulterior, Poezia nouă,
din 1900, el aduce precizări sub-
stanțiale, de natură să impună cu-
rentul în literatura noastră, la în-
ceputul secolului. Așadar, din acest
punct de vedere, Petică e un iniți-
ator, — primul nostru poet simbo-
list declarat.
Să vedem acum, atît cît e posibil
aici, în ce măsură poate fi el so-
cotit un simbolist veritabil.
Destinul poetului (mort, după
propria-i profeție, la 27 de ani) a
fost nefericit, nefericit pînă la tra-
gic. Nu-i o exagerare dacă vedem
mentul spațiului" ca unică determi-
nantă a unei culturi, Blaga îl înțe-
lege ca „reflex al unor profunzimi
sufletești, sau un fel de emisiune
pe Plan de imaginație a unui prim
fond spiritual al nostru" (Trilogia
culturii, E.L.U., 1969, P. 45), core-
lîndu-1 cu alți factori definitorii
pentru orice „matrice stilistică"
(chiar dacă, și la el, accentul cade
tot pe „orizontul spațial"). Mai
mult decît atît, Blaga distinge în-
tre „orizontul spațial" și „orizontul
de peisaj", fapt care explică multi-
plele raportării posibile între ca-
drul geografic ambiant și viziunea
spațială a inconștientului. E drept,
peste numai cîteva pagini citim:
„In exemplul spațiului mioritic
ne-am simțit îndrumați spre amal-
gamarea orizontului cu peisajul".
Dar această apropiere nu e, nici
pe departe, o suprapunere, „o iden-
tificare", ci — mai degrabă — „un
caz fericit în care peisajul intră fă-
ră rezistențe într-un angrenaj su-
fletesc", purtînd — chiar și așa —
„o semnificație secundară, sufle-
ranță cu totul supranormală" (p. 270)
— și scepticul Zarifopol distanța
trebuie deci redusă considerabil.
Conversațiile scînteietoare din pe-
rioada germană ne conturează nu
atît omul „turnat pe tiparul lui
Caragiale11, acel „soi legendar de
Nastratin Hogea românesc11 (Șer-
ban Cioculescu, Corespondența
dintre I. L. Caragiale și Paul Zari-
fopol, (1905-1912). Editura Funda-
țiilor, 1935, p. 6), cît spiritul ce
și-a găsit un partener pe măsură.
Aici replica aparține ambilor în
mod egal, educația muzicală ema-
nată de tînărul studios comple-
mentîndu-se cu spicuirile umori s-
tico-satirice extrase de aiurea. De-
liciul cu care savurează „vlahuțis-
me gallo-române“, răstignindu-le
cu vîrful aceleeași penițe ce stîl-
cește verbiajul la modul cuțo-
vlah (Țe ziți ? Fațem țeva ?), sau
miticismele de tipul „pelinul care
e acum la gara Ploiești este fără
egal se întîlnesc în comentariul
caustic, exercitat în nota de pro-
gresivă rafinare intelectuală „De
orice, numai de noroc în literatură
in Ștefan Petică unul dintre cazu-
rile cele mai zguduitoare de mar-
tiraj din toate literaturile. Idealist
și de o sensibilitate exacerbată,
inadaptabil de esență, sărac și
demn, el a intrat într-un dezacord
irevocabil cu societatea burgheză.
La un moment dat, întrezărește
idealurile sublime, prin obscuritatea
junglei burgheze, în mișcarea so-
cialistă. E o perioadă de activism
intens, de elanuri sufletești, de în-
credere într-o nouă alcătuire so-
cială. Devine animatorul clubului
muncitoresc din Brăila, contribuie
la organizarea de greve la Galați,
face o ardentă propagandă a i-
deilor socialiste la Tecuci și în sa-
tele din preajmă. Punctul maxim
al activității sale ca socialist e a-
tins în timpul cît a fost redactor
la Lumea nouă și activist al clu-
bului muncitoresc din București.
„Ce visuri, ce avînt!“ avea să ex-
clame Petică, referindu-se la aceste
vremuri de emulație. Trădarea „ge-
neroșilor” il descumpănește, îl dez-
armează, îi sfărîmă iluziile, ii dă
senzația înfiorătoare a întunericu-
lui : „Spre care zeu nălța-voi al-
ba-mi față, / La ce altar de raze
genunchii să-mi înclin / In noap-
tească, împrumutată prin reflex
din partea substanței umane", (p.
49).
Spațiul mioritic conține printre
rînduri destulă poezie, dar asta nu-1
indrituia pe Ion Pascadi să con-
verseze pe marginea lui la voia
întîmplării, pînă la a ajunge să-l
taxeze drept „explicație simplistă".
Firește că e discutabilă în modul
cel mai limpede teoria determinări-
lor inconștiente, la care apelează
Blaga pentru susținerea deducțiilor,
ea apare multora ca defectuoasă,
deși in acest domeniu atît de la-
bil e greu de enunțat propoziții
categorice. Poate că unele afirmații
(mă refer la cele de amănunt) nu
sînt suficient justificate. Dar Spa-
țiul mioritic rămine motivarea ori-
ginalității noastre etnice.
Acceptînd, în continuare, „obser-
vațiile de mare finețe pe care este-
ticianul român (Lucian Blaga —
n.n.) le face in analiza comparată
a manifestărilor artistice aparți-
nînd diferitelor națiuni", Ion Pas-
cadi nu face decît să rețină, pe
rînd, argumentele pe care Blaga
le adusese în favoarea existenței
unui orizont spațial ondulat româ-
nesc, a unui „spațiu mioritic".
4 — Convorbiri literar»
nu s-ar putea plînge strănepoții
lui Traian, drăguțul. Ui:e, eu de
pildă. De abia apucasem a mă li-
niști de zguduitoarea bucurie, pe
care mi-o făcuse descoperirea frag-
mentului de la Mircești, cînd îmi
veni scrisoarea D-tale cu întreaga
odă „la Tricolor'1... „(Manuscrip-
tum, III (1972), nr. 1, p. 41-47). Ine-
galabilul gust al bufoneriei „mai
direct, mai simplu și concret la
Caragiale, mai intelectualizat la
Zarifopol, structural este același11
observa cu îndreptățire Pompiliu
Constantinescu (Scrierit II, 1967,
p. 42), Că și-a păstrat în continu-
are întreaga vervă, crescută
dintr-o puțin obișnuită flexibilitate
de gîndire, o demonstrează obser-
vațiile acide, limpezite ulterior în
statornice principii morale și este-
tice. „Sînt de fel destul de zur-
bagiu" se va confesa el lui Ibrăi-
leanu op. cit., p. 289), justificîn-
du-și aplecarea spre polemică, „un
truc pedagogic foarte bun pentru
cititor, în special pentru un public
de meridionali neastîmpărați și
iubitori de ceartă cum sînt româ-
nii „(idem, p. 285). Termenul de
referință este în esență același
(„meridionali neastîmpărați") în
autodefinirea evazivă sau în afir-
marea preceptelor teoretice anti-
clasicizante: „în materie de artă,
principiile nu sînt altceva decît
simpatii și antipatii senzuale
(subl. ns.) costumate în forme logi-
ce" (op. cit, p. 287). Credința aceas-
ta ilustrează perfect dualismul per-
sonalității criticului, grefat la urma
urmei pe mobilitatea internă speci-
fică balcanicului. Antipatia perma-
nentă și atît de caragialescă „îm-
potriva moftului", deci admonestă-
rile operate din unghiul unei etici
inflexibile (împingind astfel reflec-
țiile esteticianului către nota cea
mai înaltă a junimismului tardiv
— cf. art. nostru Paul Zarifopol
— delimitări estetice, în „Echinox",
II (1970), nr. 11), n-au putut anihila
reacțiile temperamentului prin exce-
lență sudic. Inteligența maioresci-
anului convins („Frumusețea e da-
torie") amplifică un potențial de
sensibilitate ce se descoperă cu
destulă ușurință în atitudinea de
frondă dusă în extremis prin negli-
jarea, aproape totală, a literaturii
autohtone. In punctul acesta, în-
tr-adevăr nevralgic, îșl formulează
Pompiliu Constantinescu acuza
principală vizînd amintitul gust al
bufoneriei: „Spiritul lui înclinat
spre bufonerie nu l-a cruțat nici
pe el. Din nefericire, i-a lăsat nă-
pasta postumă a unei comedii care
odată se va scrie poate, cu vervă
și nedumerire: Zarifopol, europea-
nul mutilat de complezentul șl
contagiosul nostru balcanism lite-
rar" (Scrieri, Minerva, 1971, V, p.
285). Iată de ce, consideră criticul,
Zarifopol „n-a avut simțul valo-
rilor", deci „n-a fost un critic".
Dincolo Insă de lipsa de înțelegere
a lui Pompiliu Constantinescu față
de balcanismul nostru literar,
precum și de echivalarea fortuită
și incompletă a spiritului bufon cu
cel balcanic. Paul Zarifopol este
desigur un caz ce nu se poate elu-
cida prin simpla radiere a compo-
nentei încriminate. Preferințele
lui se îndreaptă, semnificativ, că-
tre I. L. Caragiale și pitorescul I.
Ghica, alături de Mihai Eminescu
(cf. răspunsul criticului la ancheta
„Adevărului literar" din 1926). Ati-
tudinea negatoare față de valorile
românești n-a fost și n-a putut fi
totală. De ce literatura noastră s-a
bucurat totuși de mai puțină aten-
ție din partea criticului, în raport
cu clasicii francezi bunăoară, este
o chestiune pe care doar cerceta-
rea monografică ne-o poate limpe-
zi fructificînd, la alt mod decît cel
pieiorativ, concluzia lui Pompiliu
Constantinescu.
Deocamdată însă vom observa
că, în litera „contagiosului nostru
balcanism literar". Paul Zarfopol
este, ca și masca schimbătoare a
lui Anton Pann sau I. L. Caragi-
ale, o tipică figură de „homo du-
plex". In acest sens, retractarea
de mai sus a meridionalismului
înrădăcinat în ființa-i interioară
este aparentă, o schimă dureroasă
pe care reflecția despre implicațiile
psihologice ale gestație! artistice,
contradictorie, o evidențiază și mai
mult. Astfel, în Publicul fi arta
lui Caragiale din 1922 va vorbi
despre o asceză a scrisului : „scri-
sul este lucru mut : și-i mare ca-
non pentru meridional să lucreze
pe tăcute. îmi vine a crede că toc-
mai necazul și sila aceasta, duș-
mană firii sale, dezlănțuie o ener-
gie particulară în sufletul meridi-
onalului constrfns la muncă tăcută
și-l face să-și lucreze scrisul cu o
trudă înverșunată, care explică
destul de bine mult citata perfec-
ție stilistică a literaturii sudice.
Dar nu trebuie uitat aici că meri-
dionalul este obsedat cînd tace, de
efectele sentimentale și estetice ale
vorbei rostite în gura mare" (Pen-
tru arta literară, Minerva, 1971, I.
p. 181) Admirabil generalizată, a-
ceastă veritabilă autocaracterizare
venea numai la un an după măr-
turisirea făcătă lui Ibrăileanu:
„Gînduri care-mi umblă prin minte
de ani de zile, pe care le știu pe
toate fețele, nu vor să se fixeze
în scris decît cu o trudă exaspera-
tă" (Scrisori către Ibrăileanu,
p.281). Rîndurile precedente des-
pre „tipul așa de puțin meridional
ca subscrisul" sînt infirmate de
autorul însuși. Fără să dispară,
verva epistolierului este supusă
obiectivării ferme, necesare elabo-
rației postulatului teoretic. Cores-
pondența cu Ibrăileanu relevă altă
treaptă, superioară celei cu I. L.
Caragiale, ambele dialoguri păs-
trînd însă nealterat un condei in-
cisiv și fierbinte.
Mircea MUTHU
tea fără stele fi fără dimineață
se întreabă dramatic poetul. Cel ca-
re pînă acum dezlănțuite „furtuni
de vijelie / In suflete zdrobite de
neagra sărăcie* isi vede „moartea
visurilor" fi intră într-o violentă
criză sufletească din care nu va
mai ieși pină la sfîrșitul său pre-
matur.
Însuflețirea protestatară de pînă
acum s-a diminuat, dar Petică nu
renunță total la răzvrătire. Solitu-
dinea lui e, ca și în alte cazuri,
un mod de autoapărare și, în ace-
lași timp, un fel de a disprețul o
societate ostilă oricăror aspirații.
In ceea ce-l privește pe Petică, i-
zolarea nu-i nici o formă de fron-
dă snobistică, ori efectul acelui
mal de fin du sticle, nu-i nici o
modă estetică; la el e inaderență
organică. De altfel, poetul Sere-
nadelor demonice a repudiat pe
„triștii nostalgici care s-au oprit la
jumătate de cale, au plîns, s-au
zbuciumat fără să cunoască pricina
și au blestemat fără să știe pe ci-
ne". Cu adevărat el se simte „bles-
temat" și „străin" în această lume
„banală și tristă". Totuși claustra-
rea lui nu echivalează cu o evazi-
une sterilă. Căci, structural, Peti-
că, deși a avut de înfruntat o ma-
ladie necruțătoare fi un mediu
vitreg, e un însetat de viață. El
însuși spune: „Aceea ce are sens
pe lumea aceasta e numai și nu-
mai viața, caldă, puternică, fru-
moasă, armonică".
Poezia lui Petică se va naște,
ca la mulți simboliști, din „deznă-
dejde tragică" și din ^buciumare
tăcută". Neliniștea copleșitoare de-
vine leit-motivul poeziei sale. „Cu-
noscător perfect al poeziei franceze
noi" (G. Călinescu), adică al poe-
ziei simboliste: Morias. Laforgue,
Rollinat, Verlaine, Baudelaire, Mal-
larmi, Rimbaud, Remy de Gour-
mont, Henry de Regnier, Maeter-
linck, Francis James, Andre Gide
etc., Petică va îmbrățișa simbolis-i
mul ca pe o modalitate perfect
concordată cu poziția lui socială, cu
sensibilitatea lui „de mimoză pu-
dică" (Perpessicius), cu formația
lui spirituală. Nu poate fi nici in-
tr-un caz acuzat de mimetism. Lu-
mea sa e cu adevărat dezolantă.
Volens-nolens, el se izolează, dar
nu găsește în singurătate un anti-
dot. Dimpotrivă, ea, singurătatea,
e „tragică", e generatoare de tris-
teți și angoase. E vorba, în viața
și în poezia lui, de un periplu
dramatic între blazare și nevoia de
ideal, între pasivitate fi răzvrăti-
re, între gingășie și virulență. „Cîn-
tecele mele / Sînt gingașe și triste
și duioase / Și singure ca palidele
stele / In nopțile de iarnă frigu-
roase". Arareori stările obsesive
ating maladivul. In această situa-
ție, poetul „adoptă funerarul sinis-
tru", după expresia lui G. Călines-
cu, amintind de Poe și Baudelaire
și anunțind pe Bacovia: „Ha, cor-
bii s-adunară strigind în depărta-
re / Căci prada lor gătirăm în
trupul prihănit / Ce sta întins și
rece în turnul părăsit: / Și mor-
tul era visul suprem de așteptare".
Singurătatea și tristețea sînt,
deci, cele două „stări" fundamen-
tale ale liricii lui Petică: „Stin-
gheră tinerețe străină de plăcere .7
Ea n-are roze-n plete nici zisuri
fericite, / Și amforele-s goale de
vinuri strălucite, / Iar fața ei e
față de zbucium și durere". Poetul
bate la „porți străine" care ră-
min închise. Solitarismul său, cum
spuneam, nu e edenic, ci mai de-
grabă infernal, mai ales că pro-
priilor dureri li se adaugă și ale
altora: „De ce cântecele toate /
îmi sînt pline de jele ? / Pentru
c-am pus durerea / întregii lumi
în ele".
Prin urmare, vom găsi la Pe-
tică o atmosferă tipic simbolistă.
Mijloacele sînt la fel. G. Călines-
cu spune că „tema esențială a sim-
bolismului e nostalgia", afirmație
care se verifică din plin la autorul
„vioarelor tăcute". Reveria fi ilu-
zia sînt componente constante ale
firii sale: „Lumină, soare fi se-
nin / îmi cere sufletul în dar. /
Nu vă mirați cînd mă vedeți /
Privind cocorii visător...". Melan-
colia se amplifică o dată cu visă-
rile erotice. Iubitele, „fecioarele în
alb", sînt și ele niște damnate,
triste, pale, clorotice: „Femei etern
îndurerate / Ca niște triste canti-
lene". Reprezentările sînt predomi-
nant olfactive și muzicale. Crizan-
temele, rozele și crinii, cu efluviile
lor de parfumuri, îi provoacă ex-
taz: "Voi să mă-mbăt de fericirea/
Tulburătorului parfum". In felul
lui Samain și Stuart Merill ima-
ginea olfactivă de cele mai multe
ori sugerează prezența iubitei, ori
amintirea „amorului defunct". Par-
fumul florilor ce mor e bolnăvi-
cios. „Rozele moarte" pun în par-
fumuri „suprema tortură", caliciul
închis al crizantemei stinse păs-
trează amintirea copleșitoare a iu-
birii de altădată. Ghitarele, flau-
tele, orgile, pianele și mai ales vi-
orile traduc sugestia inefabilă a
muncii și-i creează efuziuni de su-
premă voluptate: „Viori care-au
tăcut pe ne-așteptate / Iși plîng
cintarea lor neisprăvită / Grăbi-
ți-vă! Din florile uitate / Curind
s-a stinge vraja tăinuită... / Viori
care-ați tăcut pe ne-așteptate".
Nu e in intenția noastră să stă-
ruim aici în a prezenta elementele
simboliste ale poeziei Iui Petică.
Ar fi imposibil în limitele unul
articol. De bună seamă, e de da-
toria criticii de a face o mai aten-
tă cercetare a acestui aspect, pentru
a convinge mai mult că simbolis-
mul lui Petică e semnificativ în
general și reprezentativ pentru li-
teratura noastră. Căci, cintarea sus-
pinată de „îngeri pe harpă" nu
și-a pierdut și nu-și va pierde a-
cordurile suave. Pentru „candoa-
rea", armonia și „puritatea lor de
ton" — spune Perpessicius — "po-
emele Iui Ștefan Petică stau la
aurora acelei lirici contemporane
române, care, după Eminescu, prin
Anghel, a dus mai departe rezo-
nanțele misterioase ale verbului
românesc și le-a spiritualizat".
C. TRANDAFIR
Cred că, atunci cînd se
discută valabilitatea unei sinteze de
o asemenea natură, ceea ce trebuie
să intereseze în primul rind este
in ce măsură datele furnizate de
concret o verifică. Las deoparte
pleiada argumentelor lui Blaga în-
suși, pe care și Ion Pascadj le so-
cotește perfect acceptabile (Dumitru
Micu e mai cumpătat cînd scrie că
„nu e de Ioc exclus ca propoziții
pe care spiritul critic nu le poate
azi cu nici un chip accepta să fie
recunoscute miine drept geniale in-
tuiții"). Faptul că pledez pentru o
mai dreaptă judecare a teoriei
spațiului mioritic, pleacă de la ace-
ea că există, după părerea mea
și alte fapte relevabile. Voi expune
in cele ce urmează două, din do-
menii total deosebite, pc care le
consider hotărîtoare.
Primul se află conținut in studiul
lui D. Popovici, La litterature rou-
maine â l’epoque des lumieres.
Pentru D. Popovici, istoria literatu-
rii se definește ca „în primul rind
o disciplină istorică" și scopul ei
nu poate fi altul decît acela de a
studia procesul de dezvoltare a li-
teraturii prin stabilirea elementelor
ce condiționează această desfășura-
re, adică .puterile lăuntrice ce-i de-
termină cursul și-i stabilesc ritmul".
Prin ortodoxie, ale cărei limbi de
oficiu erau greaca și slavona, po-
porul român pierduse suportul tradi-
diției latine. „Timp îndelungat, cultu-
ra românească a trebuit să
se zbată în căutarea propriu-
lui destin ; numai revenind la
tradiția latină ea iși putea
cuceri autonomia in complexul
ortodox din sud-estul Europei, nu-
mai îndelungata sa practică ortodo-
xă constituia nota specifică a sa
în cuprinsul popoarelor de origine
latină. Spre a ajunge la această
conturare a propriei fizionomii era
nevoie de o serie de renunțări și,
privită din punct de vedere cultu-
ral, istoria poporului român este
pentru o durată de secole, istoria
eliberărilor sale spirituale". Para-
graful citat din Introducerea la La
litterature sintetizează poziția lui D.
Popovici vis â vîs de istoria lite-
raturii românești. Și chiar dacă e-
voluția literaturii noastre fusese
concepută pentru prima dată ca o
succesiune de negări și afirmări
artistice de către Mario Rocques,
meritele istoricului nostru literar
nu sînt cu nimic diminuate. Fără
a intra în amănuntele demonstra-
ției, remarc doar că ideea de evo-
luție literară în concepția Iui D.
Popovici este frapantă prin coinci-
dența pe care o realizează cu teo-
ria lui Blaga. In Spațiul mioritic,
acesta definea ondulația mioritică
drept „melancolia, nici prea grea,
nici prea ușoară, a unui suflet ca-
re suie și coboară, pe un plan on-
dulat indefinit, fot mai departe,
iarăși și iarăși, sau dorul unui su-
flet care vrea să treacă dealul ca
obstacol al sorții, și care totdeauna
va mai avea de trecut încă un
deal și încă un deal, sau duioșia
unui suflet, care circulă sub ordi-
nile unui destin, ce-și are suișul
și coborișul, înălțările și scufundă-
rile de nivel in ritm repetat, mo-
noton și fără sfîrșit" (p. 125). A-
nalizînd devenirea literaturii (care
este „un aspect determinat din
viața sufletească a unui popor" —
Poezia lui Eminescu, p. 16), stu-
diul Iui D. Popovici se transformă
într-un solid argument al teoriei
formulate de Blaga.
AI doilea, nu mai puțin semnifi-
cativ, îl furnizează creația lui
Constantin Brâncuși, sculptorul des-
pre care spunem cu mîndrie că a
întruchipat în lemn, piatră ori me-
tal esența sufletului românesc. A
devenit un loc comun afirmația
că punctul de plecare al sculptu-
rilor brâncușiene îl constituie arta
noastră populară (stilizarea în
sculptură și ornamentică), artă care
i-a oferit lui Blaga atîtea dovezi
susținătoare ale tezei sale. Oricum,
el cunoștea creațiile lui Brâncuși
înainte de apariția Spațiului mio-
ritic, de vreme ce în 1924 medita a-
supra semnificațiilor Păsări sfinte
(vezi Zări și etape, E.P.L., 1968, p.
139—140), iar doi ani mai tîrziu
sublinia, intr-un interviu acordat
lui L Valerian, că „Acest artist
(Brâncuși — n.n.) reia o tradiție cu
mult mai veche decît așa-zisa sculp-
tură tradiționalistă, innodînd firul
cu fondul nostru primitiv bizantin.
Pentru această artă sînt și eu. Aș
spune, pentru un tradiționalism
metafizic trecînd peste, dacă vrei,
trecutul apropiat și făcînd legătura
cu elemente mai primitive ale fon-
dului nostru sufletesc..." s.n. (în Via-
ța literară an. I, nr. 2) . Aceste
rinduri sînt mărturie că Blaga a
intuit comunitatea de domeniu și
concepție cu sculptorul. Dar la a-
cea dată Brâncuși nu realizase în-
că suprema imagine a acestei a-
propieri. Coloana fără sfîrșit, cea
mai elocventă ilustrare a teoriei
ondulației mioritice.
Despre ce e vorba ? Reprezentînd
grafic ondulația blagiană constatăm
că prin intersecția unei asemenea
curbe cu o alta, proiecție a prim ei a
față de axa transversală, se obține
o secțiune axială prin Coloana lui
Brâncuși. Mai mult, o porțiune a
acestei reprezentări se dovedește a
fi secțiune prin Oul dogmatic sau
Pasărea măiastră, două întruchi-
pează Sărutul ș.a.m.d. Cred că,
plecînd de Ia o sursă unică pe căi
diferite, Blaga și Brâncuși au a-
juns firesc la concluzii comple-
mentare, în sensul că teoria unuia
verifică sculptura celuilalt și invers.
S-ar putea obiecta că similitudinile
sînt cu totul întîmplătoare, în cel
mai fericit caz pure speculații gra-
fice. Să fie oare la mijloc numai
niște „simple coincidențe” ? Greu
de crezut 1 Atîta vreme cit Coloana
va fi, totuși, fără sfîrșit, asemănă-
rile întîmplătoare sînt excluse. Ră-
mîne, în punctul lor de incidență,
fondul etnic comun, acea unitate
spirituală surprinsă peste timp și
care a căpătat la Blaga expresia
adevărurilor pure, la Brâncuși con-
cretul substanței.
Adrian OPRINA
5 — Convorbiri literare
Tăin nu avea nimic din fervoarea aceea gălăgioasă,
din descărcarea pitorească, ușor stridentă, cu ceva
de Păcală în ea, pe care unii o pun neîncetat pe
seama țăranilor. Era tăcut, răbdător, de o bunătate pe
care și_o ascundea cu o distincție nelămurită, ce venea
de undeva dinlăuntru! lui. De copil, Anton simțise fră-
mîntarea fratelui mai mare pentru soarta lui și nu-i
ieșise din cuvînt. Acum, de cînd Anton, după atîțea ani
de suferință, începuse să se însănătoșească, să spere, prin-
zîndu-se din nou cu sufletul de realitatea din jur, venise
aici să-1 reîntîlnească pe Tăin, care se așezase în fața
lui pe un scaun, cu capul în pămînt, năclăit de sudoare.
Ca și cum ar fi avut cine știe ce timp de pierdut, Tăin
părea că se odihnește.
Stăpînit de o stare nedefinită, ca și cum s-ar fl așe-
zat o clipă la o răscruce de drumuri, Anton adormi cu
fața întoarsă spre frate-său. Adormi la o oră cu totul
nepotrivită, puțin înaintea mesei de prînz. Așa ceva nu
i se mai întâmplase în timpul zilei de mult, foarte de
mult. 11 acapară un somn compact, totul.
Cînd se deșteptă, avu senzația că a dormit într-o totală
uitare de sine nopți în șir. In realitate nu dormise mai
mult de o jumătate de ceas. Tăin era tot acolo.
Privindu-1 cum stă nemișcat, cu capul în pămînt, în
memoria lui Anton se aprinse brusc colțul acela de cer,
de acum nouăsprezece ani. Imaginea apăru nechemată,
independentă, fără vreo pregătire de atmosferă retros-
pectivă, reducînd totul, într-o clipă, la o transparență
albastră, perfect reală și totuși imposibilă. Tăin îl luase
cu ei, cu bătrînii, cam pe la mijlocul toamnei. Mergeau
în șir, excortați de acea tensiune nemărturisită care
smulge pe vînători din mediul cotidian, gonindu-i către
un tărîm de viziuni unde realul ia proporții mitice, obse-
dante. Mergeau cam vreo oră, liniștiți să nu sperie mis-
treții, pe sub un stei vînăt ce ascundea orice perspectivă.
„La stingă I șoptise Tăin. Luați-o la stînga 1“
Simițise cum făptura 1 se ușurează, își pierde consis-
tența carnală, devenind una cu albastrul fără fund. Ste-
iul se terminase neașteptat, printr-o teșitură dreaptă. Ce-
rul se deplasase deodată pînă în fața lui Anton, îngă-
duindu-i să-l prindă, să-1 pipăie și totuși neputîndu-1
atinge. Albastrul transparent, amețitor, îl inundase, fixîn-
du-se, fără să-și dea seama, cu niște rădăcini tainice ina-
tacabile.
Colțul de cer dispăruse tot așa de repede cum se ară-
tase. Vîntătorii, schimbînd drumul, se abătuseră printre
brazi, pe o potecă numai de ei știută.
în zilele următoare acestei reamintiri explozive, neaș-
teptată, o frenezie retrospectivă îl invadă, răscolindu-1.
Imagini îndepărtate, momente ce păreau stinse, uitate,
se aprindeau brusc, pe sărite, în mijlocul zilei. După ce
se consumau, lăsau locul altor imagini pe care le văzuse,
le trăise și asimilase cîndva. Căzu pradă propriei sale
memorii care devenise o bandă fosforescentă, cu o stră-
lucire tremurătoare, ce se aprindea și se stingea după
bunul ei plac. Ce era asta ?
Da, iși amintea, așa ceva i se mai întîmplase și altă
dată, cu ani în urmă, uimindu-1 de fiecare dată renaște-
rile acelea totale și neașteptate care se învăpăiau brusc,
împrejurări intime, imagini surprinzătoare care-1 tulbu-
raseră cîndva, căpătau cu trecerea timpului o aureolă
feerică, nostalgică, foarte îndepărtată. împrejurările și
imaginile au fost ale sale, le trăise și totuși trecerea ani-
lor așezase între Anton și ele, straturi după straturi de
viață cotidiană. Sublimizate, le admira cînd și cînd retros-
pectiv, de la o mare depărtare, ca pe niște enigmatice
lumini stelare. Și deodată, cu totul imprevizibil, un gest,
un ecou, o altă imagine, topeau fulgerător straturile
groase de ciment cotidian strinse cu anii. Luminile ste-
lare ale căror iradiațil străbăteau ca cine știe de unde,
deveneau prezență caldă, catifelată, în fața ochilor săi.
Le redescoperea ca în clipa inițială, trecutul redevenind
prezent incandescent. De cîteva zile încoace, Anton tră-
ia iarăși, mai acut decît oricînd, acest sentiment al dis-
pariției distanțelor intre trecut și prezent.
Privirea întoarsă înlăuntru ilumină o dimineață de
octombrie. Era elev de liceu sau student ? Nu mai știa,
își amintea însă, sigur, că era într-o duminică. Vagabon-
da cu Tăin pe potecile tăcute, jilave de rouă, ale unui
lăstăriș de fag. După primele brume, frunza ruginise pre-
cipitat încît pădurea părea cuprinsă de flăcări. Privind-o
în soare, emana raze roșii ca un pojar fantastic. Inain-
tînd în liniște, fără să știe unde vor merge, au dat pe
poteca umedă de urma unei căprioare. Urma era proas-
pătă, din zori. Cuprinși de o curiozitate indecisă, de o în-
cordare care-i dogorea, s-au luat după urma aceea rea-
vănă ce încerca mereu să le alunece de sub priviri. Au
mers un ceas, poate două ? Deodată poteca s-a șters
și desișul s-a închis ca peria. Era un capriciu al pădu-
rii, de care se izbiseră neprevăzut. Ocoliseră puțin prin
stînga și se treziseră uimiți într-un petec senin de
fîneață, ascuns în mijlocul pădurii.
Cum apăruseră în marginea poienii, animalul pe ca_
ț-e-1 urmăreau țîșnise prin fața lor, descriind un arc
înalt, ca într-o regie maiestoasă de circ. Era un căprior
solitar, viclean, năzuind mereu să se ascundă privirilor.
Și totuși se trădase. Ei doi reușiseră o clipă să înșele
prudența, înțelepciunea, viclenia lui. 11 siliseră să-și dez-
văluie, o fracțiune de secundă, taina, vitalitatea lui săl-
batecă. Saltul acela în arc, demonstrativ parcă, li se înti-
păriseră în minte ca o viziune rară, ce apare o sin-
gură dată în viață.
Apoi, foarte curînd, în patruzeci și unu, venise răz-
boiul și freamătul lui Anton se tulburase și se ascuțise
ca o rană deschisă ce nu suporta nici un fel de atin-
gere străină. In zilele în care oamenii plecau masiv pe
front, se pomenise cu Tăin la liceu, în mijlocul săptă-
mînii, și-i ceruse învoire să meargă cu el pînă acasă.
umbre în flăcări
din romanul « GRĂDINA ÎNCLINATĂ »
— Tăine, de ce mă iei acasă ? Mama ?
Frate-său, nebărbierit, tras, cu glasul înfundat, pusese
capul în pămînt.
____ Nu-i nimic, bătrâna noastră-i bine. Da eu am pri-
mit ordin de chemare. Am venit să te iau să mai fim
o zi, două cu toții. Apoi, cînd plec eu, te aduc și pe
tine înapoi să-ți vezi de școală. Ei, hai să mergem I
Ajunseră acasă pe o vreme zdrențuită, murdară, cu
drumurile desfundate, cu cerul jos pe care goneau ce-
țuri vinete și lacome. Bătrîna îi primise cu mîncare
hună, cu vin din belșug, întorcînd capul într-o parte ori
de cîte ori simțea că neliniștea o îneacă și o rupe în
două. Stătuseră la masă pînă noaptea tîrziu așa cum nu
făcuseră niciodată. Se prefăceau că nu se întîmplase
nimic cu ei, că stau așa tîrziu, împreună, pentru că așa
le-a venit lom cheful. De ce să nu stea ? Stau și ei la
un pahar de vin pînă către miezul nopții. Vorbeau de
toate, sporovăiau, din cînd în cînd încercau să rîdă, însă
numai de lucrul acela sumbru care-i adunase precipitat la
un loc, nu pomeneau niciun cuvînt.
Către miezul nopții, dăduseră lampa mică și se culca-
seră. Cu ochii larg deschiși, cu tîmplele zvîcnind de ceea
ce cuvintele nu voiseră să lase să țîșnească înafară, An-
ton se trudea să capteze tînguirea subțire a ploii. Cînd
din tînguirea aceea nu mai rămăsese în auzul lui decît un
tors vag și îndepărtat de pisica bătrînă, bolnavă, cînd ați-
pirea confuză, învăluitoare, se pregătea să-1 îmbrîncească
în somn, un răcnet venind de undeva, de de-asupra acope-
rișurilor negre și ude, îi șterseseră într-o clipă amor-
țeala-
— Ardeeee I Săriți, ardeeee !
Dădură năvală în curte, buimaci, pe jumătate despu-
iați cum săriseră de sub pături și rămaseră în ploaie,
cu auzul sfîșiat.
— Ce-i, mă ?
— Ardeeee !
Deodată, cerul încărcat, înecăcios, se aprinse brusc pe
toată întinderea lui, într-o vîlvătaie roșie, sălbatecă-
Alergaseră dincolo de poartă, în drum. Rămăseseră în-
cremeniți. Peste vreo șapte, opt case, în dreapta lor,
ardea casa preotului. Cine știe cum, de la un fleac, se
aprisese. Șindrila uscată, veche, se destrămase în fîșii
de flăcări violente, dogoritoare, pe care ploaia nu făcea
altceva decît să le întărite.
Satul întreg, care trăia în zilele acelea spaima răsco-
litoare a războiului, înstrăinarea aceea surdă pe care
durerea despărțirilor o rostogolea în inimi, se transfor-
mase deodată într-un muget prelung. In acea noapte
casele au rămas pustii, nimeni nu s-a clintit din preaj-
ma vîlvătăii. Gîfîind, cu dinții strînși, cu o îndîrjire
sticloasă în privirile înroșite de flăcări, oamenii au secat
toate fîntînile din preajmă, au cărat și aruncat atîta
apă cît nu risipiseră în toată viața lor. Dar vîlvătaia,
nepăsătoare, a devorat totul pînă n-a mai rămas decît
un morman de cenușă fumegîndă.
Cînd s-a luminat de ziuă, mulți dintre oamenii aceia
răscoliți, năuciți, abia au avut timp să-și îndese lucru-
rile în cuferele butucănoase de lemn, să_și îmbrățișeze
în grabă femeile alături de care nu putuseră să-și pe-
treacă ultima noapte și-au început să curgă pîlcuri către
regimentele lor.
Peste o zi a plecat și Tăin. Au mers amîndoi pînă la
Tîrgu-Jiu și în poarta internatului, cînd s-au despărțit,
Tăin și-a limpezit deodată vocea, a ridicat-o puțin și
l-a sărutat rîzînd :
— Ei, rămîi sănătos mă băiete. Nu cumva să aud că
nu ți-ai văzut de școală, că știi tu. Și cînd te duci în
vacanță vezi ce faceți, aveți și voi grije de treburile
de-acasă. Cu bine !
Anton rămăsese pe trotuar, cu ochii după el și din-
tr-odată îl sugrumase o teamă oarbă că n-o să-1 mai
vadă niciodată-
Curînd au început să fie aduși răniții. Erau atît de
mulți încît n-au mai încăput în spitale și-au transfor-
mat liceul lor în spital. Pe ei, pe elevi, i-au mutat toc-
mai sus, în tîrgul de-afară, la liceul comercial. In recre-
ații, Anton se așeza pe iarba măruntă din curte și încre-
menea cu fața spre apus. Erau pe deal și putea să vadă
peste oraș, pînă unde zarea se transforma într-un joc
perpetuu, nesigur- îl chinuia neîncetat o așteptare con-
fuză, o încordare dureroasă. Privea spre munți, căuta
încet de^a lungul lor și știa că undeva jos, la poale,
mamă-sa rămăsese singură, zbătîndu-se cu toate.
In vacanțe, pe cît putuse, încercase să-1 înlocuiască pe
Tăin, de la care primeau rar cîte o carte poștală. Odată,
mamă-sa îl lăsase să stropească singur via. Amețită de
avalanșa fierbinte a muncii din toiul verii, nu-și dăduse
seama cît de greu o să-i vină lui Anton, un copil aproape,
să ducă în spate, ceasuri întregi, mașina de stropit,
plină cu soluție. Stropise o zi întreagă, ie dimineață
pînă către apusul soarelui. Iși cărase singur apa, topise
piatra vînătă într_o căldărușă veche de aramă, la un
foc de uscături pe care-1 ațîțase între doi bolovani. A
doua zi, cătrea amiază, cînd frunzele de vie începuseră
să se răsucească de atîta dogoare, simțise un tremur ușor
în mîini, apoi trecuse în picioare și cînd să ridice în
spate mașina plină pe care o proptea mai întîi pe mar-
ginea hîrdăului cu soluție, îl tocise sîngele pe nas. Către
seară, bătrîna l-a găsit zăcînd lîngă lucrurile împrăș-
tiate, cu fața în jos. Blestemîndu-se în gînd pentru că
— așa cum nu mai făcuse niciodată — îl lăsase să se
spetească singur, în vara aceea nu l-a mai lăsat să facă
nimic altceva decît să aibă grijă de vite. Apoi, Anton s-a
lăsat din nou furat de treburi, și-a văzut de școală, dar
pînă la sfîrșitul războiului nu l-a mai părăsit sentimentul
acela de apăsare surdă, de crispare dureroasă.
Și iată că Tăin se întorsese teafăr. în vara aceea, îndată
după război, căraseră vreme de trei luni bușteni de fag,
să mai ia cîte un ban. Se duceau cu carul lor și mai
împrumutaseră încă unul și o pereche de boi. Mergeau
încet, cîte trei ceasuri, urcînd neîncetat, cu o răbdare ce
le tăia brazde lungi pe față, răbdarea aceea pe care n-o
au decît țăranii ce au urcat cu anii pe lîngă carul uns
cu catran. Străbăteau plaiul în tăcere, ca niște muți.
Doar cînd și cînd, așa din senin, copleșiți de urcușul
care nu se mai sfîrșea, vreunul din ei dădea un chiot
sălbatec de se cutremurau pădurile.
Cînd ajungeau, dejugau boii să pască, iar ei, gîfîind
înfundat, fără să se privească, trăgeau buștenii aproape
de cele două care. Săltîndu-i, enormi, verzi, grei ca
plumbul, Anton avea senzația ciudată că ființa lui explo-
dează iar în clipa următoare se adună la loc, din nimic.
Cînd terminau cu încărcatul, se arunca pe stratul de
frunze dospite încercînd să-și potolească bubuiturile surde
ale inimii și tremuratul acela perfid și ridicol. Acum
trebuiau să mănînce.
— Mai lasă-mă puțin.
— Bine, mai stai o leacă-
Tăin îl vedea cum slăbește, își înghițea amărăciunea
și-l silea să mănînce și să bea cîte o gură de țuică.
Apoi înjugau și o porneau înapoi, la vale. Ajungeau
în sat cam în asfințit de soare.
La început, patru-cinci zile, nu simțise oboseala mai
mult decît știa că poate s-o ducă în spate- Dar ea se
acumulă cu încetul și sculatul acela de Ia ora două noap-
tea cînd începeau să se pregătească de drum, mereu la
ora două, se transformă într-o suferință seacă. Chiar și
Tăin care era obișnuit, slavă domnului, cu de toate,
începu să șovăie. Cînd se lumina de ziuă, ei trecuseră
dealul cu vii și urcau plaiul. Mergînd în pasul boilor,
pe Anton îl cuprindea o toropeală care-i reteza picioa-
rele. Totul i se învălmășea în minte, știa că se duce
undeva dar nu-și mai dădea seama cu claritate unde.
Tăin care mergea în față, cu carul lui, părea o ființă
bizară, depărtată, lucrurile se răsfirau la întîmplare, per-
cepția realității transoformîndu-se deodată într-un soi de
durere monstroasă pe care n-o mai încercase niciodată
înainte. Intr-o dimineață, cînd răsărea soarele, adormi
din mers și de atîta oboseală cîtă se adunase în mădularele
lui, se prăbuși. Numai printr-o minune nu trecuse carul
peste el. Opriseră și, fie ce_o fi, dormiseră un ceas în
marginea drumului iar boii stătuseră cuminți și rume-
gaseră.
De atunci trecuseră aproape douăzeci și patru de ani.
Privindu-1 acum pe Anton, pe care începuse să creadă
că n-o să-1 mai revadă vreodată, Tăin stătea mereu în
preajma lui și năzuia chinuit, arzător, să regăsească și
să-i arunce din nou puntea aceea ocrotitoare, ca de atî-
tea ori în trecut.
Cu mici întreruperi, stătură de vorbă zile în șir, pînă
seara tîrziu. Cînd, trudit, Tăin simțea că-i cade capul pe
genunchi, stingea lumina, și adormea aproape imediat.
Anton, însă, rămînea întotdeauna treaz. Ori de cîte ori
venea aici, la ai lui, îndată ce se stingea lumina, avea
senzația ciudată că ferestrele se deschid fără zgomot,
intră în pereți, lăsîndu-I să pîndească în voie, cu ochii
pe jumătate închiși, dialoguri furișate, îmbietoare, tîș-
nind la suprafața pămîntului din acele unghere pe care
omul le disprețuiește ziua. în nopțile spălate de ploi
torențiale, încărcate de aerul crud, de respirația amă-
ruie a buruienilor, se ridica și ieșea afară în vîrful
picioarelor. Se ducea jos, lîngă gard, aproape de fîntînă,
fiindcă de ocolo putea să vadă dintr-odată tot cerul.
După ce marea de nori se despica, se transforma în
miliarde de zdrențe, de spume gratuite și negre, de
închipuiri șerpuitoare ce n-aveau capete, nici cozi, nici
trupuri, gonind cu lătrături înfundate către marginile ceru-
lui. După miezul nopții, în clipele acelea alunecoase care
preced somnul, stele spălate de torent se dilatau subit
și coborau tăcute, în cohorte copleșitoare, încît lui Anton
i se părea de fiecare dată că le poate atinge cu vîr-
furile degetelor. Intra în casă, tăcut cum ieșise, se așeza
pe marginea patului și rămînea ocolo cu ochii deschiși,
dogoritori. Toată viața lui, trecută și prezentă, se con-
densa atunci, brusc, într-o singură clipă, o clipă cu nepu-
tință de definit, în care simțea că umbrele nopții se trans-
formă în flăcări.
NICOLAE
Abia plecind din mine cînd n-am vrut
abia plecind din toamnă in iarnă
lîngă umărul meu altceva am văzut
am văzut că orașul Încet se răstoarnă
Am văzut că orașul încet își revine
și că eu nu revin tot atît de încet
am văzut dintr-odată departe de mine
luna care căzuse în fostul brădet
Am știut că exiști undeva și nu știu
cu precizie drumul ce duce la tine
am văzut un copac devenit străveziu
lîngă nu știu ce false ruine
Și abia ridicînd către cer într-o doară
mina mea ce din sticlă deodată era
am văzut și-am tăcut că spre seară
sticla iarăși în nori se-ntorcea
Am știut că acolo in nori va găsi
fruntea mea rătăcită în nori mai de mult
și că totul va fi lămurit într-o zi
de o pasăre nouă-n văzduhul ocult
6 —Convorbiri literare
IUBITUL
fragment din romanul «PORTRETE»
EROS — îmi trec foarte multe idei prin minte. E un
fapt remarcabil dacă ținem seama că de obicei nu mă prea
interesează nimic. Mă aflu însă într-un moment de însin-
gurare și, neavînd ce face, mă gîndesc.
Trebuie să recunosc, din punctul acesta de vedere sînt
mai capabil decît frate-meu, Anteros *). Pentru el meditația
în singurătate, acea meditație ce are ca obiect chiar exis-
tența lui însuși, a lui Anteros, poate însemna pieire.
Cu mine lucrurile nu stau așa. Maică-mea e Afrodita,
asta e sigur. Moștenirea pe care am căpătat-o din ramura
paternă e mai greu de precizat. Am trei tați: Zeus, Hermes
și Ares. N-aș putea spune care dintre aceștia și-a arun-
cat cu mai multă putere sămînța în mine.
In ceea ce îl privește pe Anteros, lucrurile se simpli-
fică. Fiu legitim al lui Etos și al Afrodita, îmbină în el.
și insuflă celor pe care îi stăpînește. dragostea de luptă
și cea de frumos, prin frumos înțelegîndu-se doar echilibrul.
Pe cînd eu mă văd nevoit să fiu liber și nepăsător, zbu-
rînd pe lîngă mine însumi, neluîndu-mă în seamă. Cînd
asemănător lui frate-meu. cînd uriaș și zdrobitor. Dușmă-
nia însă nu are ce căuta la mine. Eu inspir fie o pasiune
de nepotolit, fie o ură neîmpăcată. Rareori se întîmplă ca
cei ce mă posedă să aibă mai mult de un grad de liber-
tate.
Azi sînt plictisit. Veșnicia asta începe să mă apese. Nu
mă mai distrează nimic. Dar, ca un făcut, tocmai acum
trebuie să mă gîndesc cum să-mi apăr existența. Se petrece
un fenomen ciudat dar, se pare, normal.
★
ÎNDRĂGOSTITUL — Iubirea mea, vezi, a venit aprilie.
Dimineața are din nou răsăritul trandafiriu, și-rm închipui
că la țară încep să iasă mieii.
De ieri și pînă azi parcă te-am uitat — pentru a mă
îndrăgosti din nou de tine.
Aș vrea să-ți spun foarte multe, dar mi-e teamă că
vorbele strică. Sînt momente — nu-i așa ? — în care
noi doi nu sîntem ființe raționale, nu avem de ce să
fim ființe raționale. îmi dau seama acum că într-o zi
ne vom pierde dacă nu vom putea trece peste noi
înșine. Și ne	vom ancora	departe în zilele de	iubire.
Știi, vreau să	spun :	într-o	bună zi trupul tău	nu-mi
va mai fi de	ajuns,	și orice ai face atunci nu	mă va
mulțumi — în afara	unei	munci comune. Mda,	și iată
că am început să stric-
★
EROS — Nimeni nu-mi poate spune exact cînd m-am
născut. Se pare că Afrodita e o zeiță „tîrzie“, dar mă
îndoiesc de adevărul acestei afirmații. In primul rînd
fiindcă, trăgîndu-ne cu toții din Cronos, nu avem nici
un punct de reper care să ne fixeze data nașterii. Cro-
nos e atît de vechi și atît de neschimbat încît nu-mi
închipui că e posibilă o delimitare temporală a apariției
noastre. Cronos nu poate avea urmași, precum noi, zeii,
fiind nemuritori, nu ne-am putut naște niciodată. Mă rog,
asta sînt, după cum se poate vedea destul de clar, gîn-
duri de plictiseală.
Nu e un lucru straniu că așa, zeul iubirii cum mă aflu,
sînt, în străfundul meu, un asexuat ? Mie mi se pare că
este.
In toate începuturile de lume veți găsi oarecare discor-
danță între oameni și ceea ce își închipuie ei că se numește
sînge dumnezeiesc. Nci chiar eu nu cunosc adevărul
genezei. Dar e sigur că ceva a existat.
*
ÎNDRĂGOSTITUL — în definitiv, toată iubirea nu e
decît o bîiguială cînd începi să vorbești de ea. Mai mult
chiar, cele spuse sînt atît de îndepărtate de realitate,
atît de paralele cu ea, încît nu exprimă decît puțin și
bolnăvicios adevărul.
Trebuie să mă crezi, și trebuie să te cred, iubito!...
Nu e ciudat că vreau să te învăț să iubești ? Mă în-
treb dacă acum nu sînt singur. Și totuși, vorbele îrru
curg, îmi curg...
EROS — De fapt îmi dau seama, problema Facerii e
falsă. N-am nici o siguranță că a fost ceva înaintea mea ;
iar de cînd sînt eu, lucrurile nu s-au schimbat.
Vreau însă să știu adevărul 1
*
ÎNDRĂGOSTITUL — Ți-aș da un buchet de trandafiri
bătuți. Din aceia mici și roz, cu parfum slab. Vreau să
spun... suav. Nu semnifică nimic. Dar e mai frumos așa.
Sînt zile însorite și răcoroase pentru care mi se par mai
PRELIPCEANU 
podul
garibaldi
lată și sticla prin care
privim
iată perdeaua ei mare
și lină
iată cum trece și ziua
și duce
cu dinsa doza de
albumină
iată și vorba în
care-am rămas
ca o pendulă
nemișcătoare
iată o margine iată un
ceas
care pe sine se doare
nu mai e ora care ar
fi fost
dacă în față un pod
suspendat
ar fi-ncercat mai mult
fără rost
să pară sumbru
îndepărtat
nu mai e ora e doar o
frunză
pe umărul sting al
acestei femei
trece cu ea înăuntru
ascunsă
vechea formulă o panta
rei
potrivite violetele. Parcă te văd ținîndu-le în mină, apa
pe ele scurgindu-se limpede în boabe strălucitoare : și tu
zîmbești aducîndu-mă în jurul tău.
EROS — Dacă te situai înlăuntrul lucrurilor, Iți e im-
posibil să vorbești curat, fără patos, despre ce se află aco-
lo. Dacă ești afară, lucrurile sînt, în fapt, interiorul altei
lumi — cea din centrul căreia vorbești tu. Adevărul nu
poate fi cuprins decît în timp, iar timpul, mai bine zis vre-
mea, nu există... Cronos da, el este. Dar Cronos nu e tot una
cu timpul — cel puțin așa apare problema cînd te gîndeșli
la toate obiectele turnate în forme, la toate obiectele ce pot
fi cuprinse cu gîndul dar care nu pot fi incluse în timp
decît făcîndu-le să dispară.
Și totuși eu exist, eu nu dispar.
ÎNDRĂGOSTITUL — după ce mănlnc ca un porc, după
ce dorm din seară pînă-n prînz — și apoi măninc din nou
— iubita mea devine doar un loc al plăcerii— al unei
plăceri care se poate înlocui ca intensitate, cu oricare din-
tre nevoile trupului.
Mă descopăr propriul meu dușman. Se întîmplă de multe
ori. Mai ales cînd văd frumusețea ce mă înconjoară, în timp
oe sînt prea îmbuibat pentru a mai simți ceva.
*
EROS — Materia este asexuată. Ne-viețuitoarele nu se
unesc decît pentru a da un compus care se poate disocia
ulterior. Nimeni nu se naște, nimeni nu moare. In lumea
biologică, primare sînt celulele ; și sînt tot asexuate. Apoi
de abia urmează divizarea în bărbat și femeie...
★
ÎNDRĂGOSTITUL — Iubita mea e iubita mea. Nu are
coapsa de fildeș, nici sini de alabastru, șoldurile nu îi
seamănă cu o amforă, iar figura e departe de a fi într-ade-
văr frumoasă. E o fată modernă. Poartă rochii viu colorate,
își atîrnă în jurul gîtului tot felul de lanțuri barbare, are
părul lung, figura îi e puțin prelungă, tenul poros...
Dar cînd mă apropii de ea, împins de dorință și iubire,
imperfecțiunea ei nu face decît să o individualizeze și, în
unele momente, să îmi sugereze plăcut păcatul primar.
In iubirile tinerești există acest avantaj al schimbului re-
ciproc de vîrstă. Am trecut prin perioada în care îmi plăceau
mai mult femeile coapte. Păcat și bine. Păcat că puritatea
senzorială, liniștitoare și practică, a fost totuși învinsă ■— și
totuși învinsă — și bine că a fist învinsă de murdăria
propriu-zisă a golului.
A fi deștept și sentimental e un defect — îmi dau sea-
ma acum. Și, mai devreme sau mai tîrziu, una din aceste
fete chinuite, agitate, s-a întins peste toată istoria ome-
nească. Nu știu cît firesc e în asta. De ce e nevoie de
simboluri ? Comparația o mai înțeleg, dar simbolul...
și în special denaturarea moștenirii de început mi se pare
aproape intolerabilă.
încep să mă împrăștii. înseamnă că-mi revin parcă la
normal. N-am nici un chef să mai gîndesc, dar mi-e încă
prea lene să mă mișc.
★
ÎNDRĂGOSTITUL — Iubita mea, aș vrea să-ți dau un
lucru care, atunci cînd sîntem împreună, să-mi aminteas-
că dc tine — și de momentul acesta. înțelegi, am nevoie
uneori să mă privesc de afară că sînt lîngă tine ; cine știe
altfel cu ce avînt înmiresmat de aventură aș uita că exiști,
iubindu-te în gol.
EROS — Scăzînd dintr-o parte, adaugi în cealaltă. Pu-
nînd doi tineri față în față, dintre care unul e săgetat, cel
nevătămat se va îndepărta ? — Numai dacă nu i-ai dat
îndrăgostitului destulă frumusețe, numai' dacă iubitorul nu
e mai frumos (prin iubire) ca cel iubit. Asta e legea mea !
La fel s-a întîmplat cu Narcis. N-a găsit nici o femeie
demnă de frumusețea lui. Avea disponibilitatea, avea pu-
terea de a se îndrăgosti, fusese săgetat. Dar, indirect, prin
lipsă. Avea nevoie de o frumusețe egală în rang cu a sa.
Iar chipul din apă îndeplinea condiția aceasta, Narcis de-
venind mai bogat ca imaginea sa care, la rîndul ei, strîngea
bogății nebănuite...
Nu Hera și nici Afrodita. Eu am fost cel care l-a pe-
depsit pe Narcis. Dar nu se poate spune că iubirea insu-
flată lui Narcis a fost o pedeapsă. Și nu mă leg de faptul
că a murit iubind și iubit, ci de cel ce nu era posibil ca
Narcis să se îndrăgostească patetic de sine însuși.
La fel a fost și cu Hyacintos, cel iubit de Apollo și ucis
de Zephyros. .. Ba nu... Dar asta n-are nici o importanță.
★
ÎNDRĂGOSTITUL — Intr-o zi ne-am certat. Cine mai
știe de ce I în tot cazul, îmi amintesc că vinovată ieșise ea.
Am vrut să rup legătura. A plîns hohotind, disperată, cu
șuvițele de păr lipite pe figura umedă. Ce scîrbă mi-a fost!
Și cît am iubit-o după cîteva minute cînd, simțind-o din
nou aproape, rugîndu-se de mine, am avut impresia că mi
se schimbă sufletul și că greșeala ei era a ei fără să mai
fie, decît o greșeală !...
♦
EROS — Dragostea bărbatului pentru femeie, și a fe-
meii pentru bărbat, este oarecum firească. Unirea lor e
cerută de Zeus, iar ei se supun...
+
ÎNDRĂGOSTITUL — Din uitare se face gînd — așa
mi-am spus odată, o singură dată, cînd m-am simțit robit
de ea și am vrut să plec. Din gînd nu se face nimic. îmi
era teamă de limpezimea celui singur. Chiar dacă știam
că cel singur e limpede atît timp cît e într-adevăr singur.
EROS — Dacă e ceva ce nu-mi place e muntele. încre-
menirea aceea, rînjetul de durere și ură pe care îl aruncă
Gea spre Uranos, mă scîrbesc.
★
ÎNDRĂGOSTITUL — Probabil că nu voi putea să uit
niciodată de mine. Pe de altă parte e bine, pe de alta rău.
Nu voi lăsa femeia să mă stăpînească — dar voi fi tot
timpul în primejdia de a mă ocoli pe mine însumi, dorind
să uit totul, dorind să mă pierd, laș, în matca mea de în-
ceput.
★
EROS — De mă voi întoarce vreodată în haos, aș vrea
ca în urma mea să rămînă o coadă purpurie de cometă.
Simt nevoia să lăcrimez încet și tăcut...
*
ÎNDRĂGOSTITUL — îmi dă gura. Și i-o sărut lung,
lung de tot. N-am cuvinte să spun cum mă înlănțuie îm-
brățișarea fetei mele. N-am cuvinte pentru dragostea care
fulgeră în mine. Dumnezeule, aș vrea să mă deschid tot —
și s-o primesc...
★
EROS — Au fost unii care m-au înfățișat ca pe un copil
antipatic, în pielea goală, ocupîndu-mă într-un fel sau altul
de arcul cu săgeți. Alții mi-au dat imaginea unui copil
prea perfect. Nu pot să-mi explic de ce s-a înrădăcinat
impresia asta despre chipul meu.
★
ÎNDRĂGOSTITUL — Durerea despărțirii, cred, n-ar fi
atît de mare dacă n-aș fi legat de amintire. Amintirea face
din noi niște oameni de știință legați de mîini și picioare.
Căci ne privim trecutul și nu-1 putem atinge. Iar ceea ce
învăț eu azi, va trebui să înveți tu mîine, singur,
★
EROS — Vreau să mă întind peste lume și să o îmbră-
țișez. .. De fapt îmi doresc un trup cald și fremătînd —
fecioară dăruindu-se în iubire.
★
ÎNDRĂGOSTITUL — E oare în stare lumea să priceapă
ceva ? Nu cred într-o judecată socială. Dar uite că, uneori,
am impresia că sînt definit de personalitatea altora. Vreau
să spun că, sîntem, eu și ea, înconjurați de încărcătura
sufletească a celor ce ne dau un preț.
★
EROS — Eu am existat înainte de oameni. Cînd aceștia
m-au descoperit mi-am dat seama că în viața lor intrase
un element din afară. N-am încercat să aflu ce anume de-
terminase intrarea uzurpatorului meu în traiul uman, și
nici cine era el. Știa, că, mai curînd sau mai tîrziu, se va
crede destul de puternic pentru a lupta fățiș cu mine.
Mult timp oamenii au încercat să afle exact cine sînt
eu, de ce fapte sînt în stare. N-au reușit. După ce fapte
sînt în stare. N-au reușit. După cum era de așteptat, cei
ce au încercat să mă studieze m-au scăpat din priviri,
apropiindu-se prea mult de mine, sau mi-au căzut robi,
îndrăgostindu-se de locurile pe unde trecusem eu.
Nimeni n-a reușit să mă atingă. Nu am umbră.
★
ÎNDRĂGOSTITUL — Unde ești, Ana Magdalena Bach ?
Unde ești, portughezo, înflăcărato, frumoasa mea femeie ?
+
EROS — Mă aflu de multe ori pe punctul de a vorbi.
Dar cum mai niciodată nu e nimeni lîngă mine care să mă
asculte renunț. Ar fi caraghios să vorbesc în gol. Și mai
trebuie să ținem seama și de neplăcerea, pe care aș sim-
ți-o în clipa în care ar trebui să mă destăinui cuiva.
ÎNDRĂGOSTITUL — Cine știe ce păcat strămoșesc și
sîngeros ne îndeamnă.
★
EROS — Dușmanul meu e destul de bine reprezentat
prin matematică, cu toate că acesta nu înseamnă decît o
parte din el. Am avut avantajul întîiului venit, și pentru
a-1 fructifica m-am folosit de o viclenie destul de groso-
lană, dar care a prins. M-am legat de femei și de bătrîni
pentru a-mi înfinge rădăcinile în oameni. în fața lor m-am
înfățișat ca un demon înrobitor, de neînlăturat, necesar,
plăcut, chinuitor... Lor le-am dat speranța că mă vor pu-
tea cuceri, că mă vor avea ca aliat... Din păcate, odată cu
mine a lucrat (chiar fără să știe) și dușmanul meu. El i-a
învățat că mai de preț e Anteros, că vremea e o grotă și
nu o izbucnire pătimașă.
Greșeala mea a constat în aceea că am vrut să fiu ad-
mis. Și a mai fost o greșeală. Am vrut să mă ridic peste
omenire, în vreme ce puterea mea stă în a mă ivi ici și
colo, fără vreo logică aparentă, punctînd oceanul acesta de
suflete cu lavă izbucnind din vîrfurile îndreptate, într-o
năzuință jucăușă, spre o himeră minunată, lipsită de rost.
★
ÎNDRĂGOSTITUL — îți aduci aminte, astă-vară la
mare, cum te-am iubit ? Atunci am fost cel mai aproape
de libertatea naturală. De unde am avut atîta energie, de
unde ?
♦
EROS — E de mirare, dar așa e. Ambrozia și nectarul
mâ obosesc. Hrana mea preferată, hrana care merge cel
mai bine cu munca mea, este vîlvătaia sîngelui. Am ne-
voie însă de fiecare dată de un sînge ca păcura, parfumat
din greu. Doar undeva departe, fumul rugului unindu-se
cu eterul se unduiește în raze clare-limpezi jocuri nevăzute.
★
ÎNDRĂGOSTITUL — De departe, undeva în față, îmi
surîde calm, clasic, priveliștea maturității potolite. Și mi-e
atît de groază !
Cînd în sufletul meu pămîntul se va separa de apă voi
înțelege, poate — în mine —, Cine Sînt Eu. în așteptarea
acestei zile, încercînd să mă păstrez întreg și viu, învăț să
alexandru papilian
iubesc, să iubesc, să iubesc, să iubesc...
Iar dacă voi fi vreodată iubit așa cum vreau, mă voi
duce pe creasta muntelui, în bătaia pînzelor de ploâie și în
singurătatea clară a nopților, și voi hăuli, voi hăuli... ! pînă
ce vor crăpa lespezile din dreptul luminii.
★
EROS — Obiectul iubirii poate fi orice, sau oricine. Să-
geata mea nu face decît să împlinească imboldul ascuns al
omului. Mă întreb : dacă n-aș exista eu, ce s-ar alege din
lumea asta.
Omul trebuie să fie patetic. Chiar dacă prin asta îmi
scapă de sub control. Altfel însă, nu am nici măcar șansa
de a mă apropia de el.
Uneori am impresia că existența mea e doar o metaforă.
Și atunci, de acolo de sus, privesc pămîntul ăsta și îmi pare
că e frumos. Sau, altfel, mă privesc pe mine însumi, aflat
acolo, sus...
*) Anteros — zeul iubirii împărtășite.
7 — Convorbiri literare
EMIL MÂNU
Toată istoria umanității a fost
inventată de poeți" — este o
ipoteză nu chiar atît de ori-
ginală, oricum aptă de ilus-
trări interesante. E ceea ce și fa-
ce Emil Mânu în această falsă Ce-
remonie a faianțelor. Titlul, splen-
did, fără îndoială, trimite la Teo-
phile Gautier sau la Henri de Reg-
nier, la un muzeu de cristaluri de-
lirante și porțelanuri adormite în
propria lor transparență. „Ceremo-
nia faianțelor" sugerează fastul rece
al luminii și culorii subjugate mi-
neralului. Foarte puțin din toate
acestea în volumul amintit. Doar
clteva texte din Jurnal polonez,
mai bine zis cîteva fragmente de
texte, trimit cu gîndul la descrie-
rea pedantă a unui poeta faber.
Volumul este împărțit în trei ci-
cluri. Separarea ca atare mi se pa-
re exterioară poeziilor, ele fiind,
fără excepție, fidele unei unice
atmosfere de fastuos „muzeu ro-
mantic". Exponatele sînt — ca în
orice muzeu — celebre, închid un
trecut pe care imaginația îl poate
resuscita în imagini de fum și cu-
lori patinate, sau, pur și simplu, îl
poate inventa. Poetul gustă farme-
cul desuetudinii și, infinit mai
mult decît ceeremonialul contem-
plării obiectelor (vom găsi la Emil
Mânu acea „laudă a lucrurilor" ca-
pabilă să dea imaginației friu liber
și nostalgiei motiv de suspin), ten-
tațiile converg spre o mult adulată
lume a cărților, ele fiind aici ob-
sesii mărturisite. Autorul Ceremo-
niei faianțelor conferă livrescului
un statut de netăgăduită autenti-
citate. Lumea cărților invadează
realul ; totul este văzut de la
Înălțimea bibliotecii. Nici mai mult
hid mai puțin, cărțile (ipostaza
cea mai cuprinzătoare a muzeului)
creează lumea. Citatele sper să în-
tărească cele de mai sus: „Trebuie
să inventăm un elixir de cuvinte/
Care să le conserve pulsurile vii/
Și culorile albastre și crude" (An-
tologia țării) ; „Dimineața vom
culege flori pentru mama/ Și vom
silabisi primele rînduri de
carte" (Odă familială); „Parcă de
sute de ani am ascultat izvoare
clare,/ Ca niște poeme antice"
(Cintec la Poiana Țapului);
„Nici nu știu în care carte / Să te
bat și să te cert, / Umbră calmă
vis incert / Surîs din vechile bro-
carte" (Cintec solubil); „Ninge sin-
cer ca-ntr-o povestire" (Comentarii
la țigarea de seară); „Un singur
rînd ar transforma natura" (Buco-
lică) ; „Citește-le [oamenilor] ver-
suri, / Versuri în care să crească
pădurile, / Să se ridice din ruine
orașele, / Iar apele să se oprească
o clipă vrăjite" (Decret împotriva
tristeții); „Oamenii pe care-i învă-
luie seara / Cu ape de liniște, cu
catifele sure, ' Sînt frații mei cu
care visez. / Le aud pașii ușori pe
asfalt, / Le aud mina cu foșnituri
de caiet sau de carte" Poem de sea-
ră) ; „Dar seara, tot trebuie, sin-
guri / Să bem un poem ca o ceaș-
căd de ceai* (Noi oamenii toamnei);
„Se bucură biblioteca veche, / Și
plînge fericită că s-a dus / Frivola
verii-ntindere cu soare (Fals mani-
fest impotriva verii); „Seara noas-
tră curge-n cărți uitate" (Peisaj e-
ventual); „La Mânu au înflorit că-
iții ca-ntr-un abecedar" (La Mânu)
etc.
Poezia de dragoste, și ea, miroase
a bibliotecă. Erosul e calm, domes-
tic, șoaptele sînt leneșe, se con-
fundă cu trosnetul lemnelor din
cămin și cu clinchetul paharelor
sau al ceștilor de ceai : „Tîrziu
prin ochelari și prin pahară / Se
revărsa paloarea ta de vară, / Te
așteptam cu brațele tîrzii / Să te
întorci din vechi tapiserii, / Să
vindeci iar cu vorba ta absentă /
Tristețea mea arborescentă. // în
vraja ta narcotică și brună / Ve-
nim parcă de-un secol împreună, /
Ca din fragmente șterse și feline /
Să refăcem poemele marine" (Cir
tec marin de dragoste). Se face în-
deosebi elogiul iubirii absente, de
unde și voluptatea invocării și fre-
nezia așteptării. Doamna coboară,
cum s-a văzut, din tapiserii, dar și,
bineînțeles, din op-uri : „Te-aștept
de-un veac sau poate de mai mult/
Din fiecare carte să cobori, /
Cînd focul arde epic în cămin /
Te-aud la uși, la geamuri și te-as-
cult / In simfonia petelor de nori"
(E-atita toamnă...). Iată și un Baco-
via galant: „Strîngeam la piept
poemul compus pe pergament / Să
ți-1 citesc în seara bolnavă de cla-
viruri, / Dar undeva-n lumina ca
părul tău de brună / Călătoreau
prin lume modernele deliruri" (Pe
strada Berei).
Nu am putut rezista tentației de
a cita copios dintr- un volum a că-
rui lectură departe de a fi un sim-
plu amuzament relaxează printr-o
delectare elevată. Borges își ima-
gina paradisul ca pe o bibliotecă
ceea ce. de fapt, sugerează și im-
pune cu un deosebit rafinament,
simț muzical și coloristic Emil Mâ-
nu și cred că nu este puțin lucru.
MARCEL GAFTON
Non possumus ascunde o pu-
ternică încordare afectivă
rezolvată, paradoxal, prin-
tr-o modalitate de expresie
aproape burlescă. Un puternic
dramatism (nu o dată un forțat
dramatism) se face simțit îndără-
tul acestui aparent nevinovat, dar
îndrăzneț, joc de cuvinte. Extrava-
ganța (limbajul este seducător și
compozit : cînd cronicăresc, cînd
prețios: „O, jordia Tudorii — ce
baghetă I / desăvîrșirea o chema
cu har în emisfera-mi aurie — do-
lofană", cînd ezoteric: „Nunta li-
niilor — cercul / rîde-n foste, vii-
toare geometrii, / cînd verticale
topesc / ovale / vii nestemate /
OCTAVIAN PALER
Sunt convins că aceste Dru-
muri prin memorie sunt nu
numai una dintre cele mai
bune relatări de călătorie
de călătorie din literatura română,
dar și, pentru vremea din urmă, un
volum de proză cu totul de excep-
ție, datorat unui scriitor — adică
poet și om de cultură — în cel mai
vibrant sens al cuvîntului.
In materie de savoare a unor în-
semnări de drum, cartea sa nu-ș)
găsește pereche decît în cele ale
unor Hogaș, Călinescu sau Eugen
Barbu. (II exclud pe Geo Bogza, el
aparținînd cu totul altei rase, cea
a creatorilor de viziuni și peisaje
fabuloase, generate prin ridicarea
la pătrat și Ia cub a datelor unei
realități chiar anodine. Seria mai
sus numită, de care ține și Paler,
reprezintă tagma vaganților care,
văzînd, vor să amplifice imaginea
a ceea ce știu; Bogza e simbolul
tagmei celor care, din propensiune
temperamentală, amplifică ceea ce
văd).
Octavian Paler a călătorit în E-
gipt și în Grecia și a scris acest
„memorial*. Mă întreb : ce a în-
semnat pentru el călătoria in aces-
te două țări de dinainte de istorie ?
Un pretext ? Un catalizator ? O
verificare ? O descoperire ?
Din toate acestea cîte ceva, și
nici una în totul.
Pentru Paler călătoria este un
pretext, și nu adevărata rațiune,
pentru că adincul său țel este „să
pot reinventa singur tot, potrivit
unui cod personal" (p. 22). Pentru
mulți dintre noi ceștilalți, voiajori
impenitenți, călătoria e un scop în
sine. Plecările spre alte locuri con-
țin mirajul metamorfozării noastre.
Sperăm că distanțele ne vor schim-
ba, ne vor ușura, că în kilometri
se vor toci obsesiile, că ne vom ui-
ta prin hoteluri și cabane incerti-
tudinile, prin gări și cărări sufe-
rințele, că cerul altfel de deasupra
prozei
îl va colora altfel și pe al nostru
dinăuntru.
Pentru Paler însă călătoria nu e
un dor de spațiu, ci un dor de
timp. Ochii săi renunță la funcția
de aparat fotografic, pentru cea de
sondă a vremilor apuse. Așezîndu-
ne și noi în acest punct de privire,
ne întrebăm din nou : ce sens are
Călătoria ? Să vezi. Adică ? Să
posezi imagini, priveliști ? Posesie
vană, vidă, efemeră, dacă ea nu du-
ce Ia asumarea spirituală a unor
spații. Și acesta mi se pare gîndul
fundamental al cărții lui Octavian
Paler.
Trecem prin păduri, și nu se li-
pește nimic de noi. Eminescu a tre-
cut prin pădure, sau mai exact pă-
durea a trecut prin el, și Eminescu a
devenit el însuși pădure. Pădurea a
sădit în el un mod de a fi și de a
gindi și de a fremăta.
Paler a umblat și a scris despre
Egipt și Grecia pentru că avea in
el, poate din strămoși, poate din
cărți, setea de trecut. Căci, spune
atît de frumos : „sunt perfect logici
numai copacii care, pe măsură ce
se înalță, își adincesc în egală mă-
sură rădăcinile în pămînt" (p. 135).
Astfel voiajul este pentru el nu stu-
pid „turism", ci coborîre pe rădă-
cinile spiritului, aventură interioară,
revoluție a certitudinilor, eternă
reîntoarcere pe tărimurile culturii,
la fel de vaste și fascinante ca acele
ale naturii. Paler privește nu locuri
și peisaje, ci întrebări și răspunsuri.
Cartea sa nu conține filmul unei
călătorii, ci reflecția unui moralist.
Geografia nu are pentru el sens de-
cît în măsura în care se revelă pe-
cete a umanului. Or adevărata pe-
cete a umanului este spiritualitatea.
Titlul cărții are două fețe: dru-
muri prin memoria mea, acolo un-
de s-a sedimentat înțelesul celor
văzute, și drumri prin memoria po-
poarelor, adică prin spiritualitatea
lor de temelie. Suit in avion, Paler
pleacă înspre mituri, legende și i-
dei.
Voiajul i-a fost și catalizator.
Sfinx, piramidă. Nil, Parthenon, A-
cropole ii incită meditația. Tipolo-
gic, Paler este un saturat de cul-
tură, ins într-al cărui spirit via-
ța s-a așezat exclusiv în simboluri
de literă, sunet și culoare. Tot tipo-
logic, el nu este un erudit, ci un
cărturar, pentru care a trăi în-
seamnă a răsfoi emoții și sensuri.
Un om pe care universul nu-1 inte-
resează decît sub unghi cultural.
Restul fiind vremelnicie.
Voiajul i-a fost apoi verificare.
Aprioric pătruns de cele ce urma
să vadă, Octavian Paler a confrun-
tat ficțiuni livrești cu realități con-
crete, confruntare ce „comportă ris-
cul (de) a fi dezmoștenit de iluzii"
(p. 19). Risc acceptat conform prin-
cipiului „a cunoaște derizoriu mi se
pare mai rău decît a nu cunoaște
de loc" (id.). De aceea „în fiecare
drum am renunțat la peisaje inte-
rioare în favoarea celor adevărate,
am renunțat la dreptul de a crede
GRIGORE SMEU
Instructivă această carte a lui
Grigore Smeu, Previzibil și
imprevizibil in epică, tipă-
rită sub înaltele auspicii ale Aca-
demiei ; instructivă nu atît în ce
privește calitățile unei cercetări
de o ceva mai teoretică natură, cît
interesul ei practic. Pe scurt, auto-
rul vrea să spună că cele două
concepte, previzibilitate și impre-
vizibilitate, joacă un însemnat rol
în studiul' epicii, că examinarea
lor impune o dublă perspectivă (a
creatorului și a receptorului) și că
— urmează faptul esențial — o a-
naliză nuanțată conduce spre o în-
cheiere de tipul : previzibilul nu e
chiar atît de previzibil, după cum
nici imprevizibilul nu e numai im-
previzibil ; adică, previzibilitatea
poate căpăta în epică aspecte im-
previzibile, pentru ca imprevizi-
bilitatea să se arate — nu odată
— previzibilă. Asta în principiu.
Dacă intrăm în amănunte nuanțe-
le se înmulțesc la fel ca ciupercile
după ploaie. Să luăm, bunăoară,
perspectiva creatorului. Previzibi-
litatea ar fi atunci funcție de „in-
tenționalitatea intrinsecă a operei",
intențiile autorului și concepția sa
despre lume și viață. Complicați-
ile apar la personaj, care ar fi —
mai ales un agent al imprevizibi-
lului, manifestînd oarecare „inde-
pendență" față de creator, în sen-
sul că „evoluția lui deviază adese-
ori de la traiectoria stabilită ini-
țial de intenția deliberată" a aces-
tuia. Dar, cu toată adăugirea lui
Grigore Smeu (imprevizibilul pro-
vocat de personaj apare „numai
dacă sensibilitatea artistului îl în-
găduie" — p. 50), ideea mi se pare
factice, „transformarea parțială a
coordonatelor previzibile din inten-
țiile artistului" (p. 53) nefiind de-
cît un alt mod de a complica inu-
til lucrurile. Oricît am iubi spe-
culațiile, această instanță ce se nu-
mește personajul literar gîndește,
vorbește și se mișcă într-un anu-
me sens, pentru că așa vrea crea-
torul lui. Totul se întoarce la scri-
itor, fără voința lui nimic nu e
posibil, nici cea mai neînsemnată
nuanță și a-i atribui personajului
libertate (chiar minimă) este a lua
de bună convenția epică. Situația
se repetă și într-al doilea capitol
al cărții. O mai veche distincție
privind orientarea în timp a epicu-
lui dinspre exterior către interior
(căreia Grigore Smeu îi aplică o
nouă etichetă terminologică De la
exclamativ la inclamativ) duce spre
concluzii ca: imprevizibilul epicii
exclamative este îngrădit de acți-
une, dar el există în sfera construc-
ției, a artei epice; nu mai puțin
însă, tehnica oferă elemente pen-
tru configurarea unei previzibili-
tăți generale a literaturii exclama-
tive („obiectivitatea" epică) ; în
schimb, epica inclamativă trăiește
mai mult sub regimul imprevizi-
bilității, care sporește în literatura
absurdă și fantastică pînă acolo în-
cît se transformă în previzibilitate;
mai mult, imprevizibilitatea ține și
de caracterul pronunțat asociativ
al epicii actuale (față de cel diso-
ciativ din timpurile trecute), de a-
bordarea discontinuității psihice,
după cum ea ar spori și pe măsu-
ră ce depărtarea dintre reacția cre-
atorului și cea a personajului se
reduce. Grigore Smeu, sedus de
frumusețea ideii, trece însă cu ve-
derea faptul că, monologul, formă
ce ar indica identificarea creatoru-
lui cu propriu-i personaj, este o
stratagemă prin care se încearcă
forțarea ușii „autenticității" (ceea
ce nu-1 va împiedica peste cîteva
pagini să scrie: „Marea măiestrie
a scriitorului constă în a ști [...]
să-1 facă pe erou să-și «înghită»,
să-și inhibeze propria previzibili-
tate, convertind știutul trecutului
în desfășurarea proaspătă a pre-
zentului" p. 114). Aceeași observa-
ție și la „construcțiile zig-zagate" ;
procedeul este premeditat din mo-
tive determinate, îneît nu scriito-
rul „este nevoit să galopeze pe o
linie frîntă, mereu instabilă" (p.
124), ci cititorul. De altfel, impre-
vizibilitatea epicii „inclamative"
(barbar cuvînt!) se referă mai mult
la receptare decît la creație. Și
pentru că am ajuns aici să spun
două cuvinte și despre „perspecti-
va receptorului". Autorul afirmă
la un moment dat (p. 138—139) că
„previzibilitatea prea accentuată în
ordinea receptării tematicii [...]
anihilează receptarea eventualelor
elemente de imprevizibilitate în
ceea ce privește originalitatea
construcției artistice, a imaginilor,
a limbajului etc.“. Ideea e discuta-
bilă (pot foarte bine intui desfă-
șurarea epică fără ca acest lucru
să mă împiedice a citi cartea în
cauză), fie și numai pentru că se
potrivește numai anumitor cititori,
lipsiți de educația absolut necesa-
ră receptării operelor artistice. Ci-
titorul avizat trece ușor peste fap-
tul că știe „ce se va întîmpla" mai
departe, altminteri recitirea unor
cărți nu s-ar justifica prin nimic
(vezi p. 160).
In tot, Previzibil și imprevizibil
in epică e un fel de „curs prac-
tic" cu dublă destinație: scriito-
rul află aici ce trebuie să fie pre-
vizibil într-un roman și ce nu, ci-
titorul se informează asupra rapor-
turilor creatorului cu opera ca și
asupra altor chestiuni la ordinea
zilei; primului i se sugerează ce și
cum să bage în roman, celuilalt
i se dau sfaturi asupra chipului
în care e bine să citească. De unde
și aerul de microenciclopedie a
problemelor romanului pe care îl
degajă cartea Iui Grigore Smeu.
Sub pretextul dezbaterii celor două
concepte găsești în ea de toate ;
informații despre mimetism, lite-
ratură „țărănească", dispariția ero-
ului și despre tot ce are cît de cît
tangență cu romanul, îneît cartea
devine interesantă prin aceea că
exprimă atitudinea autorului la
solicitările în atîtea directii. O re-
marcă însă : Imprevizibilul și pre-
vizibilul vor fi fiind ele niște con-
cepte frumoase și plăcute la dis-
cuție, vor fi permițînd ele lui Gri-
gore Smeu să se aventureze în tot
felul de comentarii colaterale, dar
nu rezolvă mare lucru. Nu vom
putea nicicînd stabili valoarea u-
nui text în funcție de ele, chia
dacă lipsa de valoare ar depinde,
uneori, de previzibilitate. Sînt con-
cepte seducătoare, prilejuiesc diso-
cieri subtile și nuanțate, nimic în-
să mai mult. Toată stima pentru
efortul autorului, pentru modul di-
alectic în care pune problemele
(deși uneori se lasă furat de mai
vechi clișee — p. 28), dar și regre-
tul că aceste calități au fost cana-
lizate spre o lucrare fără viitor.
Intr-un amplu studiu al aspectelor
romanului ar fi fost la locul lui
un paragraf pe această temă în
ideea că și așa se poate vorbi des-
pre epică. Un volum axat însă nu-
mai pe acest subiect mă duce cu
gîndul la posibilitatea altuia tra-
tând despre Vizibil și invizibil in
epică. Efectul ar fi același.
Mare bucurie a stîrnit printre
cronicari ultimul volum al
poetului Nichita Stănescu.
Nici n-a apucat să intre bine în
librării Cartea de recitire și a și
fost blagoslovită cu superlative, ca
și cum ne-am afla în fața unui
eveniment editorial. Uimitor e că
osanalele se bat cap în cap. Nico-
lae Manolescu zice că nu e nici
carte de critică, nici de poezie ;
„mai aproape totuși de cea din
urmă decît de cea dintîi". Nicolae
Ciobanu, în schimb, optează pentru
cealaltă alternativă, conchizînd că
această Carte de recitire este „su-
blima concretizare" a „unei ade-
vărate critici de tip creator". Cro-
nicarul României literare e de pă-
8 — Convorbiri literare
svîcnite din maimuțe — sus!“) vi-
ne să accentuieze — cu argumente
de altă natură — o anume atitu-
dine polemică. Titlul sugerează i-
revocabilul, ultimul cuvînt spus.
Neliniștile macină în subteran.
Aducerea lor la suprafață se face
prin imagini precipitate, agresive:
„Pe aspru pat de os, dulăi de
somn / mă hăpăie-n minciuna lor
flocoasă, / calc într-o copcă de vis
rău, / și apa bîrlogește apă / co-
lindătoare în spăimoase bezne ; /
bolboroseala-i zvîrle îndărăt / zbil-
țuri coclite în blestem — / cerul
cu vîsle, săptămîna plină, / mun-
te, cîmpie, zările desculțe, / piatra
clădită în cetăți și oameni / toc-
mesc mahmur cimpoi ; / și-o poto-
pire / de lavă frigătoare învelește /
de-a valma semeția ciuntă / pe
aripile osîndite umeri11 (VII). Iată
și descrierea unui cosmos cuprins
de spaimă și delirul morții : „Terra
se-nvîrte în jurul axei sale / și-n
jurul soarelui, deopotrivă : / ca
într-un dans ne dăm ocol în moar-
te ; / privirea-i ce desmiardă ros-
tul vieții / ne stingherește poliglo-
tul cioclu / în cioclu opintit — falnic
turnir ; / să facem umbră, dară,
ostenelii ! / și-ajunserăm să ne fe-
rim de soare / sub marele cortel
de spaimă / atotcuprinzător cortel
de spaimă / și pururi veghetor
cortel de spaimă. / Moarte savan-
tă, cu toptanul, / viața se sprijină
pe spaimă11 fX).
Dincolo de această lamentație și,
aș spune, independent de ea se
distinge, ca trăsătură principală,
apetitul pentru expresia insolită,
senzația mișcării dezinvolte prin-
tre cuvinte. Văd aici un amestec
în ficțiunea unor locuri fabulate
după gustul meu, înlocuindu-le, din
păcate prea des, cu imagini neutre,
văzute furtiv..." (id,) Ca și o ma-
re Lectură, ca și un act de dra-
goste, o călătorie este o înfrîngere
a subiectului de către obiect. Spa-
țiile, mai ales cînd sînt încărcate de
timp, îl modelează pe Călător.
Și, în fine — last, but not least —
călătoria a avut pentru Octavian
Paler sensul descoperirii. Doldora de
cunoștințe prealabile, Paler își con-
servă neștirbită prospețimea percep-
ției și a meditației — semn al a-
devăratului poet. Și autorul acestei
cărți rare este realmente un poet
al prozei, cum o dovedesc fiecare
pagină și cele cîteva probe pe care
mi le îngăduie suprafața unei cro-
nici :	? f:
„Există întrebări din care nu ro-
dește niciodată vreun răspuns. Sfin-
xul e, poate, una din ele. Sau poa-
te, că acesta e singurul lui destin.
Să rămînă întrebare de piatră, a-
ceeași Ia marginea deșertului, sin-
gura lui certitudine. (...) Nici o i-
poteză nu e imposibilă lingă această
piatră bolnavă de infinit".
„Ele, piramidele, ne tulbură în
ipostaza de meteoriți ajunși la noi
rere că, de fapt, „interesează mai
puțin ceea ce poetul însuși ne spu-
ne, decît ceea ce descoperă11 ; con-
fratele său de la Luceafărul pre-
tinde exact pe dos : „Nu e o exa-
gerare, credem, cînd afirmăm că,
de pildă, orice viitoare exegeză des-
pre Heliade Rădulescu, Bolinti-
neanu sau Bacovia va fi obligată
să ia aminte la opiniile avansate
de Nichlta Stănescu11.
Mărturisesc a o fi citit cu des-
tulă întîrziere, ba — într-un fel —
am ținut chiar să-mi amîn plăce-
rea lecturii acestei cărți (ce se a-
nunța din cronici deosebită) pentru
ceasuri mai tihnite. Pînă la urmă,
însă, prea marele entuziasm al
criticilor mi-a dat ghes și, fără să
aștept clipe mai prielnice, am ci-
tit-o. Și am recitit-o. E plăcută
placheta lui Nichita Stănescu, te
deconectează, intri în ea ca într-o
horă și joci, joci pînă cazi istovit,
dar după un sfert de oră de odihnă
ești gata să iei totul de la capăt.
Vreau să spun că-i rămîi fidel atî-
ta vreme cît o ai în față.
Cînd ai închis-o ești apt să citești
filozofie. O lectură spumoasă, de
parcă aici autorul a dat cep prea
plinului butoi cu metafore, recon-
fortantă. Te amuzi să-1 vezi pe
poet făcînd temenele și muncin-
du-se a se adresa mai vechilor
barzi cu arhaisme și întorsături
sintactice frizînd parcă parodia.
Poemele originale înserate în cîte-
va dintre articole sînt, ca și ele,
în același spirit și ocazionate de
sărbătoririle oficiale ale respectivilor
scriitori, un fel de „epistolii închi-
nătoare11 scrise cu îndemînare, dar
fără nimic din superbia declarată
de Manolescu : „îmi aplec șira spi-
nării /Doar în fața ta și-a mării /
Adică / Te sărut cel mai cuminte /
Pann Antoane pe cuvinte, / Pen-
de dicteu suprarealist și de rostire
calofilă. Acest „huța-huța de vor-
be11 se încheagă o dată în parabolă
transparentă, altădată în patetică
evocare.
Non possumus se caracterizează
printr-o accentuată notă de moder-
nitate, fapt determinat printre al-
tele de o mare disponibilitate a-
sociativă și un rar simț al limbii.
Pitorescul și tragicul stau uneori a-
lături fără a se stînjeni reciproc,
dimpotrivă, completîndu-se. în de-
se rînduri supralicitatea aspectelor
strict formale trece substanța pe
un plan secundar și nu cred că a-
ceasta a fost intenția autorului. în
bună măsură, el a căzut victimă
propriei ingeniozități. Și la urma
urmei ceea ce intenționează să spu-
nă nu este chiar atît de impor-
tant. Non possumus interesează
prin ceea ce el are inocent și
gratuit.
Un elegiac foarte laconic în
confesiuni este Petre Got
Versurile sale, în marea lor
majoritate, „se organizează-1
în notații uneori sentențioase, al-
teori pur și simplu constative :
-Stai tupilată-n mine ' Ca un lup
flămînd, / Luminezi ca un joc de
oglinzi. I Dar cîteodată. întreagă, (
Ca un fulger te aprinzi1* (Fericirea).
Bunele intenții și frumoasele e-
lanuri nu lipsesc : _Aratăte frumoa-
să ca un cerb / Pe vatra de jăratic
a așteptării mele, I De anii tăi
de viscol n-o să-ntreb / Și-ți voi
aprinde-n suflet stele, // Te văd
ieșind din neguri așa ispititoare /
nu de pe altă planetă, ci dintr-un
alt timp, ireversibil pierdut, al pă-
mîntului pe care trăim și ne punem
întrebări. (...) Sămința piramidelor,
mi-am zis eu, dacă nu se află in-
tr-un fir de nisip din deșert, se a-
flă intr-o clipă ce s-a temut de i-
mensitatea timpului și s-a acoperit
cu un munte de piatră".
„Nu știu cum arată Olimpiii vă-
zut de Ia poale dar bănuiesc că an-
ticii și-l imaginau inălțindu-se intre
pini fluizi pînă ce piatra se făcea
albastră și se transforma fericită
în cer".
Octavian Paler este un virtuos al
spunerii cadențate și memorabile,
frază după frază puțind rivni la
demnitatea de maximă sau butadă;
„Mă tentează gindul că legendele
au murit pe Olimp din lipsă de
oxigen, altitudinea cu care le-a o-
bișnuit Fidias fiind cea a Acropo-
lei".
„Marea e ea însăși un sfinx la-
bil, în devenire continuă, care nu-
mai la țărm are putința să-și pre-
cizeze un profil durabil*.
„Rătăcirile ar fi cumplite dacă
n-am avea fiecare o Ithacă proprie,
interioară".
„Nilul nu curge prin spațiu, ci
prin timp".
întregul volum te plasează astfel
tru că / Dumneata te ții călare /
Peste substantivul mare. / Șl /
Stai măreț și-ndrăgostit / Cu fesul
căzut în mit. / Precum e o vorbă: /
Rupe coada la cometă / Că se face
stea cochetă / Sau : Unde pupi și
unde crapă / Zise o icoană-fată. /
Căci / Cine le gîndește / Rău le
isprăvește / Așadar / Anton Panne,
Pann Antoane / Te sărut peste
icoane / Deci / Ca să am parte de
glorii / Eu îți pup șira spinării11
(Temenea la Anton Pann).
Cartea de recitire nu e nici pe
departe una de critică și însăși
consemnarea ei în cadrul acestei
rubrici e improprie. Dacă m-am
oprit totuși asupra ei e pentru că
în ea sînt „comentate11 producțiile
cîtorva scriitori. „Comentate11 e un
fel de a spune, căci glosele lui
Nichita Stănescu nu aduc nici a
cel mai liber eseu și, singurul lor
scop fiind omagierea prin laudă,
deficitul se manifestă la capitolul
spirit critic. Fără exagerări, toți
autorii discutați stau într-un ace-
lași plan, acela al idolilor, selecția
ca atare fiind una sentimentală.
Poetul își exprimă numai preferin-
țele și, cum în ochii îndrăgostitu-
lui iubita are numai calități, ale-
șii săi se arată exemplari în orice
privință. Este în asta o exagerare
ce ține de afect, în clasic stil de
laudatio, unde citatul este mai re-
velator decît orice comentariu,
încît — în ansamblul ei — cartea
nu diferă, ca semnificație, de o
antologie. Intr-adevăr, textele ale-
se din Cantemir, Neculce, Bolinti-
neanu, de o neașteptată prospeți-
me, pot figura fără rețineri în orice
ediție de pagini alese din litera-
tura română. Mai puțin cele din
Văcărescu și Pann. (despre ulti-
mul mi se pare că se face prea
mult caz). în rest, Cartea de reci-
LARS GUSTAFSSON*
PETRE GOT
Statuie vie învingînd pe loc, / De
frumusețea ta și sîngele mă doa-
re / Și orice foc pe lume nu e
foc. // Eu te privesc sever și am
uitat cuvin tul, / Tu ești surîs de
astru și de cer, / Sufletul meu...
dulce învingîndu-l._ / Eu am uitat
cuvîntul și te privesc sever1* (Po-
ezia).
Superficialitatea versurilor atinge
uneori (accidental ?) candoarea. Iu-
birile, patimile lui Petre Got sînt
inofensive
Frumos spus: „îți văd în dealuri
casa din lemn ceresc și pur1* CRe-
vedere).
Daniel DIMITRIU
Poeziile lui Lars Gustafsson, eseist și romancier din tî-
năra generație, abordînd teme majore, sînt remarcabile
prin lirismul lor vibrant, prin simplitatea și elevația
tonului, ca și prin adîncimea ce se prelungește mereu
precum privirea ce scrutează istoria omenirii din unghiuri
diferite.
Poetul scandinav este pătruns de posibilitatea cunoașterii
și a comunicării, poezia Cum se naște viața fiind, în acest
sens, o adevărată profesiune de credință : „Cum se naște via-
ța ? /Nu mă întreba, există zile / cînd ceața însorită alunecă
deasupra apei, / lumea se deschide pentru liniște sau fur-
tună / și ceva cu desăvârșire uitat plutește, invizibil, sub
arbori. / / îmi aduc amintede un sentiment de teamă / că
acest loc nu există pe lume / ci e visat de altcineva / și îmi
aduc aminte de cuvinte pe care nimeni nu le-a rostit / dar
care exprimă totul iarăși și iarăși".
Cînd cuvintele își pierd puterea de revelație, cînd punc-
tele cardinale „cuvînt11, „tăcere11, „a mîngîia11, „a percepe" de-
vin fluide în „totul e trecere11, căile înțelegerii nu se închid,
lumea solicitîndu-te cu aceeași prospețime : „Ascultă cum
vîntul se zbate, cum chipurile vorbesc11.
Aspirația spre fericire rămîne statornică, necesitatea de
cartea străină
in deruta de a nu ști ce să prețu-
iești : cantitatea de poezie sau can-
titatea de adevăr.
Pentru că această carte, es-
te o splendidă contopire a cuge-
tării asupra Omului în timp, asu-
pra acestei păsări Phonix care es-
te cultura, cu descrierea picturală,
plină de culoare și fior, a unor spa-
ții pe care însuși Cronos și le-a
ales drept mormint. Este mărturia
unui spirit mobil inlăuntru și în a-
fară, răsfrîngînd și receptind cul-
tură în orice împrejurare s-ar a-
fla, avid de Călătoria pe care o
simte ca pe o licoare ce ne stre-
coară în vinele sufletului timp crea-
tor, spațiu plăsmuit — adică uma-
nitate. Călătoresc pentru a fi tot
mai om, in întindere și în adincime,
iată ce are de comunicat, Ia sfîrși-
tul maratonului său spiritual, au-
torul, minat de bunul adevăr că
drumul cel mai scurt spre tine în-
suți înconjoară pămîntul.
George PRUTEANU
* Octavian Paler, Drumuri prin
memorie. Egipt. Grecia, ed. „Alba-
tros", 1972, 232 pp., cu o prefață de
Eugen Barbu.
NICHITA STĂNESCU
tire nu oferă prilej de extaze. Si-
gur, o apreciem pentru că este
scrisă de Nichita Stănescu, pr
bînd intenția și gustul poetului și
cred că din exagerarea acestei îm-
prejurări și-au scos cronicarii por-
ția de elogii. Notele poetului pe
marginea creației altora cînd nu
sînt confesive (și sînt mai totdea-
una) au aspect de ditiramb con-
struit din metafore succesive, mul-
te frumoase, nu neg, dar prea în
avalanșă (excepție fac paginile
despre Bacovia), cele 150 de pa-
gini ale cărții rezultînd mai ales
din plăcerea autorului de a scrie,
decît din aceea de a comunica
ceva. (Vezi articolul despre Pâr-
van bunăoară). Cartea de recitire
caracterizează cu fidelitate un poet
ce nu se poate dezbăra de locva-
citate nici în preajma celor la care
se închină cu pioșenie.
Al. DOBRESCU
a proclama realitatea ei, c-o siguranță ce nu poate fi clintită,
amintește fervoarea argheziană din versul : „Vreau să te pi-
păi și să urlu : -Este !»". Rostirea ei răsună firesc, în finalul po-
eziei Viață, plină de calmul izvorît din depășirea unei tris-
teți cosmice : „...o melancolie adîncă precum cerul se abate /
peste stufărișul care nu mai există / și peste norii care se
rostogoleau mai albi pe atunci", ca o înseninare dincolo de
timp, ca o regăsire durabilă : „Același liliac înmiresmează ca
și atunci. / Crede-mă : există o fericire neschimbătoare11.
Ea ar putea fi generată de aflarea unui reper luminos în
timp : dumineca („e cea mai albă dintre dumineci11) și Suedia
ca unic liman al poetului („Nu există țară mai liniștită ca
asta").
Știința gradării emoției cu un minim de mijloace artistice
se face simțită atît în poeziile al căror cadru lasă liber zbo-
rul imaginației într-o diversitate de asocieri, cît și în poe-
mele cu referiri particulare.
Imagine fabuloasă este caracteristică pentru prima cate-
gorie : „Ziua aceea de toamnă prea plină era albastră,/ văz-
duhul o mare nouă, de cleștar, / și pe fundul ei — păduri și
cîmpii, / abia clătinate de vînt, transparente. / Iar în pădu-
rea de stejar, acolo unde, în umbră, / căzuseră foi, ca^ mo-
nede / de care nimeni nu îndrăznea să se-atingă, / fură ză-
riți trei cavaleri, în goană nebună. // De ținta lor nu-i voie
să vorbim".
Alternanța perpetuă a materializării nevăzutului cu
pulverizarea concretului e cheia prin care poetul ne atrage
într-un univers în același timp real și fictiv : „Cinci coșari
negri, cu mături, perii și funii, / merg solemn, ca într-un
alai funerar. / Se apropie cu pași liniștiți. / Uite, nici o urmă
nu lasă pe zăpadă".
Războiul e o temă ce revine adeseori în poezia lui Lars
Gustafsson și acesta o interpretează cu aleasă măiestrie. Pre-
vestit aluziv, „...Pe cer / atîrnă ploaia, totuși nu cade11 și
schițat printr-o imagine sumbră în poezia Discuție ireală:
„navele cenușii de război sub fumul cel negru11, în poemul
Fortăreața el este parcă filmat cu încetinitorul în anacro-
nismu-i tragic, în absurditatea izolării omului : „în sfîrșit,
am atins ultimul promontoriu, cel mai îndepărtat, / și am
văzut tot ce poate să fie mai straniu. / Sînt marile tunuri.
Mai uriașe decît toate pe care le-ai văzut vreodată. / Nemăsu-
rate, în greutatea lor, în imensitatea lor demențială. / Zac
greu pe colosalele lor afeturi ; / enormele roți dințate, ce
trebuiau să le îndrepte spre țintă, / au înțepenit pe veci ru-
ginite, una într-alta. / Și scripeții ce-și etalează giganticele
proporții, / de nerecunoscut, aproape, sub atîta rugină. / Ze-
ce, unsprezece, douăsprezece, cîte tunuri pot fi ? / Un șir
îndărătnic, țintind către apă. / Stau și așeaptă ceva uriaș
ce va veni. Absența / unui bubuit, de neimaginat, atîrnă
deasupra apei. Uitate sînt, ele sînt ultimele care așteapta. /
Poate că ceea ce așteaptă a apucat pe alt drum ?“
Purificată de spectrul hecatombelor, frumusețea vieții a-
pare mai strălucitoare ca oricînd, simbolizînd intrarea într-o
nouă vîrstă, încrederea și bucuria descoperirii lumii și a pro-
priilor forțe, ca în O dimineață solemnă: „Un băiat iese pe
poartă într-o dimineață solemnă / și vede că vara a început.
Strada-i pustie. / Magazinele încă nu s-au deschis, totul plu-
tește. // El se urcă pe bicicletă și se clatină E liniște. / Suflă
un vînt ușor și frunzele tremură. / Atunci el uită că nu știe și
încearcă să meargă. / Deodată totul i se pare ușor și înain-
tează. II Și pentru prima oară el știe ce înseamnă să mergi
pe bicicletă, / e libertatea, cea mai albă dintre toate cîte au
fost vreodată, / și un extaz îi umple pieptul și crește, / îl
podidește un rîs, îndelung, în dimineața pustie, / și repede și
tainic se îndepărtează de noi11.
Urmărind constant consecințele pe care le poate avea
orice acțiune, atît pentru destinul individual cît și pentru cel
al colectivității, poetul, în versuri memorabile prin formula-
rea lor aforistică, blamează agitația sterilă : „De ce pot pie-
trele să stea liniștite ? Și noi nu ?“, aducînd un cald elogiu
hărniciei modeste: „Ce iute aleargă micuța suveică I11
Efortul creator al muncii e privit totdeauna cu admirație :
„Ce poate fi rău sau bun la un zmeu ? Zboară11. Dar Otto Li-
lienthal și frații Wright nu și-au închipuit că zborurile lor
preludează spulberarea Dresdei și bombardarea Hanoiului :
„Natura e mereu palpabilă : cîrma și elicea. / Dresda. Hanoi
Și «întunericul gnostic». (Frații Wright caută Kitty Hawk).
Intonația viguroasă de memento constituie forța versului
gustafssonian, înălțîndu-I la accente revoluționare. în pofida
unei aparente detașări, unde se pierde ca-n tuneluri de sticlă
ca să audă cum se desprinde o frunză din alt veac, sau să
vadă o piatră rară, el anunță un prezent al transformărilor
binefăcătoare („Vremea noastră-i atunci cînd bîntuie vîntul11),
cu o intensitate nebănuită : „Furtună a inimii care rupi co-
pacii11.
Și atunci cînd propriile-i vorbe nu-1 mai slujesc, după
imaginarea unui cataclism sugerat de o gravură de demult, își
sfîrșește poemul cu o expresie de William Blake : Death, stay
thy phantoms („Moarte, oprește-ți fantasmele11), pentru ca vo-
cea lui să se amplifice de gravitatea secolelor trecute și să
dobîndească un înțeles nou pentru acei cărora le este adre-
sată : Război, oprește-ți (avioanele) Phantom.
Maria Banuș și Petre Banuș au realizat pe deplin ceea ce
și-au propus în prefață.
Amintindu-ne și de valoroasele translații din Rilke, poeta,
prin noua carte de traduceri, a izbutit să aducă în mijlocul
cititorilor noștri un sol tainic și îndrăgit al poeziei suedeze
contemporane.
Florin Mihai PETRESCU
* O DIMINEAȚA ÎN SUEDIA' ■— tălmăcire din limba sue-
deză de Maria Banuș și Petre Banuș, Ed. Univers, 1972.
9 — Convorbiri literare
Studiile mele se împart prin urmare in acest mod :
La 9 ianuarie acum depui examenul 1-ul de licență in
drept (dreptul roman întreg).
De la 9 Jan. pînă la 1 Martie imi onorez teza franceză
pentru doct, de litere.
De la 1 Martie pînă la 1 Aprilie prepar examenul ultim
de licență de drept, pe care il depui in 5 aprilie. De ia 5
aprilie pînă la 1 Iunie termin teza latină pentru doctoratul
în litere. Amindouă tesele le presint in acest timp facul-
tăței.
In luna lui Iunie, pe cînd facult. de litere imi examinea-
ză tezele, eu lucrez teza juristică pentru licență, o apăr
în public la 3 Julie la 5 Julie apăr tezele cele 2 de litere.
Și așa peste 6 lune suni doctor de litere și licențiat în
drept, mi-am terminat studiile și mă intorc. Mai mult nu
pot face, decît voi fi făcut pînă acum.
In scrisoarea D-Tale, eu o aflai la Roger Collard, m-am
mirat că mă întrebi ce fac cu doctoratul in drept. De doc-
torat in drept n-a fost vorba pentru mine ; și nici nu-1 voi
depune, tocmai fiindcă studiul juristic imi este studiu de
pine. Doctoratul juristic se cere pentru professură, catedră,
profesorat) pentru advocatură se cere numai licență ; eu o
să fiu advocat și nu profesor ; advocatura, susținută prin
claritatea și precisiunea capului meu, îmi va procura o
posițiune destul de sigură, iar cît pentru profesură cariera
îmi va începe cu filosofic speculativă. După cîțiva ani de
preparare privată, voi propune apoi în public studiul meu
principal, științele filosofice de stat. Aici este chemarea
mea.
Juriști sînt destui la noi, dar nu e nici un cap filosofic
cu o universalitate clară.
Cele spuse pînă acum sînt așa de intim legate cu natura
mea, și pe de altă parte așa de convenabile, încît nu mă
pot îndoi nici un minut de aprobarea lor de către DTa.
însemnătatea doctoratului de litere e foarte mare în
Franța ; Ți-am trămis ieri o broșură asupra lui. Vei vedea
de acolo, că toți cari îl trecură aveau deja o pozițiune
științifică, erau profesori, ba chiar membri ai institutului
etc. Eu sînt singurul român care l-a depus pînă acum și în
genere al patrulea străin. Acest doctorat imi va prinde
bine la întoarcerea mea in principate, mai bine decît toate
examinile juristice. Totdeodată am trămis și un număr din
Revue de l’Instruction publique de aci, unde unul din
curatorii teresianului. Baronul Caserta (mie necunoscut)
vorbește ceva despre Dta și despre opul meu (între „nou-
velles diverses").
Insă, tată, acum îmi vin iar și cerințele mele precuniari,
cari sunt mai legitime și mai urginte decît oricînd.
Diploma de licențiat in litere acordată mie ține de 290
de frci (încă nu i-am plătit, că nu-i am); inscripțiunea
nouă juristică în Ianuarie, 40 frci. Esamcnul juristic 100
frci. Iacă din banii ce-mi vei trămite în Ianuarie 350 (gal-
beni) și duși ! Apoi îndată imprimarea celor 3 teze. Și
apoi încă 2 examene, fiecare cu 240 frci.
Mă rog dar tată, și de aci depinde întregul rezultat al studii-
lor mele, ca acum, la 1 Ianuarie să mi se trămită salariul
pentru anul întreg, adecă 240 galbeni. Acești bani imi vor
ajunge pentru toate cele trebuincioase pînă in luna lui Julie.
Și atunci mă intorc. Dacă cumva Ia ajungerea acestei scri-
sori banii eforiei sunt deja expediați, mă rog de o nouă
expediere imediată a restului de 180 galbeni. In orce caz
la 10 ianuarie am lipsă de bani ca să-mi plătesc inscrip-
țiuni și diplome.
Nu spui și mai pe larg necesitatea acestei trămiteri ; este
clară. Anunță, fă bine, eforiei că sunt numit licențiat în
litere, că in 6 luni trec doctoratul in litere și licență in
drept, că însă pentru aceste rezultate extraordinarii îmi
trebuiesc și bani extraordinari.
Dacă nu-mi concede eforia imediat, trămite-mi DTA, de
alt undeva, aconto banilor mei futuri de la Eforie.
De ce grăbesc studiile ? — Pentru că mi s-a urit șco-
lăria de nu pot spune. Imi simț destulă energie spre a
intra în viață. Starea la noi e acum in dezordine ? Cu atit
mai bine. Asta îmi va fi nota reală spre a cunoașe parti-
dele și spiritul lor. în timp de pace nu se cunosc asemenea
lucruri mai greu indispensabile.
Mai mult de 7 lune nu mai pot răminea in Paris ; și de
ce să rămîn ? — Studiul nu mă atacă, din contra, nu m-am
aflat niciodată mai bine decît acum. Tezele de litere îmi
sînt ușoare • examinile juristice îmi necăjesc memoria cile
3 săptămine fiecare, timpul celălalt mă ocup cu economia
politică, foarte mult cu limba și literatura greacă (N. B. —
acum sînt tare în gramatica greacă) etc.
Doctoratul juristic cere studiu dreptului francez datina-
riu (istoric) mai din fiecare departament ; asemenea isto-
ria specificată a dreptului roman. Amindouă imi sunt și
îmi rămîn contrarie. Eu nu sînt, știi DTa bine, spirit me-
lancolic, care își caută satisfacerea pedantă in pulberea
scculilor trecuți, pe mine numai actualitatea mă influențează
și studiul antic își are numai interes în raportul său imediat
cu timpul modern.
Prin urmare cele scrise în epistola de la Koger Colland
se modifică așa : nu fac licența în litere și doctoratul în
drept, ci licența în drept și doctoratul în litere ; fiindcă li-
terele îmi vor fi studiul științific universitar, iar juristpru-
dința ca advocatură numai studiu de pîine.
Obiectul tezelor de litere îmi va fi :
— pentru teza franceză : La relation. Essai d’un nouvcau
fondement de la philosophie. Aci voi căuta între altele a
demonstra că filosofia franceză propagată de Roger Collard,
Cousin etc. în eclectismul ei este semn de impotență fi-
losofică.
— pentru teza latină : De sophistarum philosophia, o
apologie a sofiștilor în contra lui Platon și a falselor opi-
niuni de astăzi asupra lor.
Amindouă aceste obiecte originale stau în opozițiune vie
cu direcțiunea filosofică a Sorbonei. Cu atit mai bine, cu
atit disputațiunea va fi mai ageră și mai inimată.
Atîtea despre mine. Sărut mina mamei. Mă rog să fiți
amindoi încredințați că știrile fiului Dvoastră din străină-
tate vor fi totdeauna bune și mîngîietoare. Alta nu știu
să spui de Anul Nou.
TITU
Prof. Schăfer, la Universitatea din Giessen2
Paris, 27 dec. 1860
Mult stimate domn,
Ingăduiți-mi să vă trimit alăturat prima mea operă,3
in semn — desigur intîrziat — de recunoștință. Bună-
voința plină de afecțiune cu care m-ați primit in vara
anului 1859, cu prilejul șederii mele de o zi la Giessen, mă
îndatorează și mă îndreptățește la aceasta.
Cu greu vă veți aduce aminte de tînărul român care v-a
plictisit în diferite rinduri cu rivna sa precoce de a-și da
doctoratul. 4 Eu insă îmi aduc bine aminte de persona-
litatea dumneavoastră plină de bunăvoință și mă folosesc
bucuros de prilejul de a v-o arăta.
Vă rog mult să primiți cu bunăvoință volumașul tri-
mis ; nu atit pentru el, cît pentru intenția onestă cu care
v-a fost expediat.
Dincolo de aceasta, aș dori să las un licăr de speranță
că, după întoarcerea mea in Orient, și prin dumneavoastră
imi rămine deschisă posibilitatea de a păstra o legătură
de natură științifică cu Germania. Așa cum scafandrul,
cînd se cufundă in adincuri, se străduiește să păstreze
contactul cu aerul liber.
In tot cazul, îngăduiți-mi stimate domn, expresia sin-
cerei mele considerații.
Dr. T. L. MAIORESCU
37, Quai des Augustins (Paris)
TITU MAIORESCU
din EPISTOL ARIUM (iii)
Prof. Schilling la Giessen
Paris, 27 dec. 1860
Domnule Profesor,
nu veți respinge o carte, al cărei plan inițial ați avut bu-
năvoința de a-1 cerceta amănunțit. Aceasta s-a petrecut în
vara lui 1859, cu ocazia prezentării disertației mele despre
„Relație7. Ceea ce însă acolo nu era decît schițat, aici se
află ceva mai amplu dezvoltat — și anume scheletul unui
sistem psihologic, oarecum bazat pe principiiile lui Her-
bart. Dacă această încercare de popularizare a unei atît de
riguroase discipline filozofice nu este din capul locului o
fantezie nefericită, dumneavoastră o puteți aprecia cel mai
bine.
Capitolele despre teism și nemurire8 — am temeri în-
temeiate — nu vor fi pe placul dumneavoastră. Nu pot alt-
fel ; în ele este exprimată convingerea mea fierbinte. Nă-
dăjduiesc însă că vor reconcilia intrucîtva cu întregul „con-
cluziile sociale".
De altfel, aceasta și este tot ceea ce sper.
Apoi, ca întotdeauna : cartea îmi dă prilejul să v-o ofer
în semn de recunoștință. Acesta este unul dintre meritele
ei.
Ajungind pînă aici cu scrisoarea am fost dezinteresat.
Dar, din păcate, tocmai am primit cea de a 3-a fas-
ciculă din „Zeitschrift fiir praktische Philosophie" și am
citit recenzia dumneavoastră de acolo. Aceasta m-a dus
îndată la tot felul de gînduri nesăbuite, bunăoară, ce bine
ar fi dacă volumul meu ar fi prezentat în fascicula ur-
mătoare într-o critică viguroasă. Recenziile de pînă acum
— ferească dumnzeu! Rellstab mă proslăvea în „Vossis-
che Zeitung" ca pe un „maestru", o revistă de aici vorba
de „profonde erudition" și de „noble enthousiasme"
ș.a.m.d. Vorba goale; domnii s-au delectat cu o copioasă
gustare de dimineață in timp ce-mi lăudau cartea și nu
și-au mai dat osteneala s-o citească.
Vă puteți însă închipui că pentru mine este o necesi-
tate vitală să aud tocmai o apreciere nepărtinitoare a pri-
mei mele opere. Cred că dumneavoastră veți fi dedus
chiar din aceste rinduri cît mă interesează acest lucru,
indiferent dacă subiectul pe care mi l-am ales e bine tra-
tat sau rău.
O asemenea critică, cit se poate de riguroasă, vă rog
să-mi faceți dumneavoastră.
în afară de aceasta, mă simt îndatorat să-mi justific în-
ceputul precoce. Justificarea se află în rațiunea lucruri-
lor. Peste cîteva luni imi voi începe profesoratul la Bu-
curești. Dar o apreciere a ideilor conducătoare trebuie să
o aud mai ininte ,cit încă mă aflu în străinătatea com-
petentă, pentru a păși cu scrupulozitate la opera vieții.
Odată ajuns in Orient, sînt ca și inmormintat ; măsura străină
a rezultatelor obținute de mine o voi pierde și atunci va
trebui să lupt singur împotriva pericolului mulțumirii de
sine. Așadar, tinăr sau nu, împrejurările mă silesc să-mi
supun cu insistență părerile criticii deschise.
Cu toate acestea, mă îndoiesc de rezultatul rugăminții
mele. Dar măcar să fac o încercare eram dator viitoarei
mele poziții.
Scrisoarea a ieșit prea lungă și tratează numai despre
mine. Nu știu cum aș putea să mă scuz pentru asta. In
orice caz, fiți, vă rog, încredințat, stimate domn, de sim-
țămîntul celei mai înalte considerații ce vă port.
T. MAIORESCU
37,	Quai des Augustins
Berlin, 8 mai 18619
Domnului Egger de l’Institut
Vă mulțumesc pentru scrisoarea dvs. și pentru bunăta-
tea pe care mi-o arătați ; nu știu întrucît o merit, dar ea
îmi dă curaj să vă cer un lucru mare, curatul adevăr.
Deschis deci : lucrarea mea 11 este refuzată, nu există cel
puțin șansa de a fi primită in luna iunie ? Critica pe
care mi-ați comunicat-o, trebuie să fie decisivă pentru
mine ?
Una dintre cele două chestiuni de care mi-ați vorbit m-a
surprins. Spuneți că, după părerea unui profesor, fondul
doctrinei mele va isca în Franța preanumeroase contradic-
ții. Această doctrină, așa cum am expus-o în teza mea, nu
are de-a face nici cu morala, nici cu teodiceea, nici cu
filozofia franceză. Ea se limitează pur și simplu la meta-
fizică în sensul german al cuvîntului, în căutarea unei idei
care poate să devină baza teoretică a ontologiei, logicei și
esteticii. Această idee o găsesc și o demonstrez în relație.
Este de-a dreptul imposibil ca ideea relației, bine înțeleasă,
să fie în dezacord cu spiritul filosofiei în Franța, cînd ea
este de acord cu filozofia în general. în rest, un sistem
original se poate susține fără să-i găsim contradicții ? Cu
cît sînt mai numeroase, cu atît dovedesc că sistemul este
original. Există fără îndoială o originalitate pe care nici o
școală n-o poate admite. Originalitatea în morală. Dar o
nouă idee ontologică, o nouă manieră de a ajunge la ace-
eași țintă pe care idealismul francez o urmărește, poate —
cu toate contradicțiile, — să fie refuzată la Sorbana ? Nu
cred și dacă, profesorul respectiv a văzut altceva în teza
mea, eu nu am fost explicit — căci m-a înțeles greșit.
Nu rămine deci, decît a mă exprima mai clar în demon-
strarea celei de a doua părți a tezei mele. Iertați-mi lim-
bajul dar, în ultimul timp, m-am cufundat puțin în anti-
chitate și păstrez, fără voia mea, cîteva amintiri despre
fericita dvs. simplitate, care nu cunoaște nici exagerata mo-
destie, nici exagerata lingușire din zilele noastre. Nu este
vorba aici de o imaginație sau de predilecțiile subiective
ale unei părți ; este vorba despre o convingere științifică,
care pînă în prezent a învins în Germania toate obiecțiile,
și al cărui suport este de bună seamă idealismul.
Cealaltă critică mi se pare mai gravă ; totuși eu pot pro-
fita și a o înapoia într-un chip mai puțin sever. Dacă di-
zertația mea „n-a atins încă o formă suficient de franceză",
o va atinge în cîteva săptămîni; voi face, ceea ce nu am
făcut pînă acum ; voi citi lucrarea cu un francez, care îmi
va indica necesarele corecturi. Nu vor fi prea numeroase,
pentru că am fost sfătuit să tratez un subiect istoric, ceea
ce dovedește că forma mea franceză este suportabilă.
Cît despre acest sfat, îl voi urma în teza latină ; ea tra-
tează într-o manieră pur istorică De Herbarti philosop-
hia. o filosofic încă necunoscută în Franța, dar care deține
astăzi în Germania un renume și o importanță care o fac
condiția sine que non pentru cunoașterea desfășurării filo-
zofice a secolului nostru.
Această dizertație va fi terminată la începutul lunii iunie.
In fața unor atare dificultăți, mă văd nevoit să vă adre-
sez o nouă rugăminte. Vă rog să citiți dizertația franceză.
E mai interesantă decît o spune titlul. Poate veți găsi cî-
teva pasaje (de exemplu critica lui Fenelon), incompatibile
cu Sorbana, ori cu forma franceză în general. Vă rog să
mi-o comunicați deci în cîteva cuvinte și să-mi spuneți în
același timp, dacă trebuie să mă adresez direct profe-
sorului care a avut amabilitatea de a-mi citi studiul și dacă
aș putea să-i ciștig interesul pentru opiniile mele printr-o
explicație mai clară.
Hotărîrea mea este deci de a prezenta aceeași teză la
facultate, (subl. n.) dar adueîndu-i modificările necesare
Nu pot părăsi un subiect care de mult timp a devenit fo-
cul central al întregii mele inteligențe și care va fi baza
lecțiilor mele în patria mea. încolo toate intențiile mi se
unesc în dorința de a vedea atacate erorile aparente șau
reale ale sistemului meu, pentru a le apăra sau a Ie corija.
Sacrific de bună voie acestei dorințe orice formă accesorie,
dar îmi este imposibil a circumscrie studiul meu într-un
subiect foarte tonic ; spiritul relației care mă domină, ar
sparge, întotdeauna, într-o manieră irezistibilă pentru mine,
forma strimtă pentru a atinge universalitatea sa meritată.
Scopul meu nu este de a ajunge la doctorat oricum;
scopul meu este dimpotrivă de a susține o idee care mi se
pare foarte fecundă, înaintea unui tribunal, care mi se
pare foarte competent. Voi folosi deci toate forțele pentru a
ajunge la discutarea orală a studiului meu. Voi ruga pe toți
profesorii de a-mi acorda această favoare : de a nu mă refuza,
dacă se cuvine — după ce m-ar fi înțeles ; dar să mă și refuze
firește fără nici o indulgență. Vă rog să mă ajutați în aceste
eforturi și să mi le ințelegeți prin situația mea excepțio-
nală, bineînțeles, dacă lucrarea mea nu a fost . judecată
ca nedemnă de o atenție serioasă, caz în care voi retrage,
de bună scamă fără nici o obligație.
Am marea mîngiiere, domnule, că veți ști să apreciați
mai bine ca oricare altul sentimentele care mi-au dictat
aceste rinduri, în orișice caz vă mulțumesc încă o dată
pentru bunăvoință ; scrisoarea dvs. mi-a făcut un mare
serviciu : ea mi-a alungat orice timiditate stînjenitoare. Tă-
ria are nevoie de o rezistență pentru a se dezvălui.
Dvs. domnule, care trebuie să știți a distinge realitatea și
ficțiunea, credeți intru-totul în sincera mea recunoștință și
în considerația mea cu totul deosebită.
T. L. MAIORESCU
1	Ulterior T. Maiorescu
schimbă de cîteva ori obiec-
tul tezei secunde. Astfel la
19 martie 1861 scria tatălui
său : „Am făcut la Biblioteca
Berlinului studii asupra so-
fiștilor, însă văd că-mi trece
materia peste puterile actuali ;
din cauza timpului. O lucra-
re originală și profundă a-
supra sofiștilor cere studiu de
ani întregi, și nimicuri n-aș
vrea să prezintă facultății, Mă
voi apuca de altă parte
obscură a istoriei filosofiei,
de scepticismul grec și anu-
me de Sextus Empiricus..."
-— pentru ca în scrisoarea
către elenistul Egger din 8
mai 1861, să desemneze ca
teză latină De Herbarti philo-
sophia, disertație care „va fi
terminată la începutul lunii
iunie".
2	Originalul scrisorii în 1b.
germană — traducere de Geta
Rădulescu-Dulgheru.
3	„Einiges philosopiche..."
4	Profesorul Scăfer era de-
canul Universității din Gie-
ssen unde conform Epistola-
rium-ului, Titu Maiorescu și-a
trecut doctoratul în iunie 1859
cu disertația despre Relație
și nu cu teza de Herbarti phi-
losophia, ultima fiind amintită
de T. M. drept teză a doua
a doctoratului în litere de la
Wallstrasse 7.
Sorbana. (v. și art. nostru
Doctoratul de la Giessen, „Săp-
tămîna", nr. 29, 25 iunie 1971,
p. 3-4).
5.	Originalul scrisorii în
1b. germană — traducere de
Geta Rădulescu-Dulgheru.
6.	„Einiges philosophiche "
7.	Vezi și Marcel Petrișor :
Doctoratul lui Titu Maiorescu
și Disertația de la Giessen,
„Luceafărul", nr. 10 (514), 4
martie 1972, p. 2.
8.	Capitole care stau sub
influența gîndirii filozofice a
lui Ludwig Feurbach.
9	Originalul în lb. france-
ză, în românește de Domni-
ca Filimon.
10	Emile Egger — filolog
francez clasicist, profesor de
literatură greacă la Faculta-
tea de Litere din Paris .
11	Manuscrisul disertației
La relation. Essai d’un nou-
veau fondement de Ia philo-
sophie rămnîe pentru noi în-
că necunoscut. O primă
și recentă investigație efectua-
tă în iunie 1972 de matema-
ticiană ieșeană prof. univ.
Florica T. Câmpan la Sorbo-
na ne-a adus informația că
teza lui Maiorescu nu figu-
rează ca înregistrată nici în
Catalogue des manuscrits,
nici Ia Secretariat du Service
du doctorat.
Text stabilit și adnotat de DOMNICA FILIMON
cartea străină
10 — Convorbiri literare
Șerban Cioculescu
a împlinit 70 de ani
In această lună, în ziua de 7,
reputatul critic și istoric literar Șer.
ban Cioculescu și-a numărat al 70-
lea an de viată. Activitatea sa pu-
blicistică și editorială, de Ia debu-
tul în Facla literară a lui Cocea
(1923) și pină la actuala sa rubri-
că din România literară, de la Via-
ța lui I. L. Caragiale (1940) și As-
pecte lirice contemporane (1942) la
Introducere în poezia lui Tudor Ar-
ghezi (1946) marchează o susținută
luptă pentru valoare, în spirit rațio-
nalist și dialectic. Istoric literar cu
prestigiu clădit numai pe propriile
fapte, critic sever și ironic supe-
rior, Șerban Cioculescu reprezintă
un moment de seamă în istoria cri-
ticii românești a acestui secol.
Convorbirile literare îi urează în a-
ceste clipe deosebite viată îndelun-
gată și rodnică activitate literară.
Ar fi împlinit în acest an abia 65 de ani 1 După ce avan-
sase îndreptățite speranțe, cu privire la destinul unei anu-
mite proze beletristice, T. C. Stan își încheia socotelile
lumești, în chip neașteptat, în tulburătoarea vară a anului 1940.
Observația realistă a pătruns mereu în paginile beletristice ale
scriitorului T.C. Stan, care a debutat în anul 1934 cu romanul
Cei japte frați siamezi, răsplătit atunci cu un premiu academic.
Autorul rîvnea să obțină însemnele de romancier al .generației*,
glorie la care aspirau atunci și alți scriitori, după ce Mircea E-
liade își fructificase ideile sale „experențialiste". în surprinderea
actului concret al vieții. Adevărul e că scrisul lui T.C. Stan se
diferențiază hotărît de cel al prozatorilor care acordau deplină
încredere virtuților „autenticității* și crește oarecum sub zodia
povestirii lui Cezar Petrescu, puțin înrîurit și de tehnica balza-
ciană, autor pe care-1 aprecia superlativ, în discuțiile particulare
cu prietenii de condei. Cei șapte f rați siamezi este într-adevăr un ro-
man al generației începutului deceniului al patrulea, o carte de
problematică socială, în paginile căreia viața izbucnește pretu-
tindeni dar al cărei final se înscrie într-un orizont tragic. Cartea
aceasta lasă un gust atît de amar, idealurile se prăbușesc verti-
ginos, perspectiva e a tuturor deznădejdilor. Șapte tineri devin
T. C. STAN
martori ai vicisitudinilor sociale și psihologice, create de psi-
hoza momentului, își urmează destinul, care-i frânge nemilos,
chiar fără drept de apel. Isaia Scurtu, personajul central al ro-
manului ilustrează tragedia fraților siamezi dar și lipsa de orien-
tare sigură în învălmășeala ideologică a epocii. Nota decepțio-
nantă a cărții o alimentează și ceilalți „eroi* : artista Nina Bon-
ciu ce se prostituează cu un director de teatru pentru a-și realiza
visurile în cariera dramatică, Bazil Antohie și îndeosebi Jack
Văraru, fiecare dintre aceștia trădîndu-și idealurile teoretice,
pentru care altădată militase cu convingere. Toți sînt studenți
și pregătiți pentru cariere intelectuale, în afara legăturii cu
practica zilnică, izvorul tuturor decepțiilor ce vor urma. Inadap-
tabilitatea lor este mai mult livrescă decît organică, un produs
al falsei educații. Filonul dinamitard al cărții devine conflictul
declarat cu generația vârstnică, scînteia nu se aprinde însă șl
incendiul nu izbucnește pentru că spiritul revoluționar al tine-
rilor se consumă doar în perorații de club sau în lamentații sen-
timental-elegiace. Răzvrătirea lor e artificială, lipsită de un te-
meinic fundament ideologic. Interminabilele discuții ale ..fraților
siamezi* nu duc la concluzii practice, ele eșuează în verbalism
iar atunci cînd disputele se întretaie între spartachiști și anto-
niști (două mișcări politice, prima de nuanță radicală iar a doua
conservatoare) ele capătă aspect demagogic. O rază de lumină
în acest univers deprimant o asigură totuși cuplul Ioana Smeu
și Anton Șetraru, prima o talentată sculptoriță iar celalalt ingi-
ner desăvîrșit, care-și învinge complexele intelectuale și optează
pentru munca manuală, adaptîndu-se la o situație concretă dată.
Sufletul cinstit, nepîngărit de patimile lumești, al Ioanei Smeu
convertește spiritul ingineresc al lui Anton Șetraru și cel puțin
pentru ei doi finalul romanului devine o apoteoză a bucuriilor
luminoase, o depășire voluntară a prejudecăților de tot soiul. An-
ton Șetraru este, pe rînd, descărcător de lemne, lucrător la un
ferăstrău cu motor și fidel ajutor al Ioanei in confecționarea de
jucării. Sînt singurii dintre membrii cuibului fraților siamezi
care rămîn și peste care vremea trece, fără înrîuriri negative.
Peste capul Ioanei trec o mulțime de nenorociri, dintre care cea
mai mare estea aceea a respingerii operei Muncitorul în repaos,
d stinată decorării unei piețe publice. Scena de la expoziție este
a unui maestru de satiră, T.C. Stan cumulînd aici valențe de
fin psiholog, în evidențierea incapacității artsitice a celor inves-
tiți cu funcția de selecționare a monumentului.
Partea vulnerabilă a romanului constă în lipsa de atitudini fer-
me a eroilor, viața lor pare mult prea interiorizată dar care se
destramă prea repede, la primul obstacol. De aceea romanul în-
scrie o curbă descendentă, ultimile două părți sînt cu un semiton
mai jcs decît începutul atît de promițător.
Pe cu totul alte coordonate se situează al doilea roman al auto-
rului, Eu, Tina și Adam (1935). carte a vieții de provincie, loca-
lizată undeva în nordul Moldovei. Romanul pare să fie un pan-
dant al primului. Viața se desfășoară lent, oamenii nu-și crează
probleme complicate cu toate că discută despre toate, într-un
ton gazetăresc, cu ușurință și prolix. In esență romanul vizează
aspecte de critică socială, povestea de iubire imaginată de autor
devine o canava pe care se țes observațiile prozatorului. Subiectul
e regizat abil, ca într-un film de vacanță, totul pare știut dina-
inte. Mai mult decît conflictul interesează în roman revărsarea de
sfătoșenie moldovenească, atmosfera vieții de provincie : dulceața
de trandafiri, cafele, șerbeturi, tabieturi, petreceri în jurul unei
carafe de vin vechi, lectură tihnită din paginile romanelor de
iubire din secolul trecut.
Sandu Arbore, magistrat, este dotat de autor cu un
gram de luciditate dar societatea îl convertește la metehnele ei
iremediabile. Neconvingător se căsătorește cu Sessila Harmangea,
după ce întreținuse relații amoroase cu Amalia. soție de maior, și
iubise în taină pe Tina, eleva ce începea să devină tot mai ac-
centuat femeie. Interesul psihologic al romanului se strămută în
observarea mutațiilor biologice ale Tinei : dintr-o copilă cu de-
voțiuni pentru lumea basmelor se dezvoltă o capricioasă adoles-
centă. mereu ispitită de condițiile inedite de a deveni femeie.
Scriitorul Adam Adam îi ocazionează dorințele, în urma realizării
cărora izbucnește un scandal de familie. Tragedia tînărului izolat
în mediul provincial este departe de structura intlectuală a per-
sonajelor din romanul de debut.
In ultimii ani ai vieții T.C. Stan pregătea un mare roman in-
titulat Gara de nord. Fragmentele înserate în coloanele cîtorva
reviste atestă în continuare a problematicii din Cei șapte frați sia-
mezi. în acord cu prefacerile sociale ivite spre sfîrșitul deceniu-
lui al patrulea. Un deznodămînt apărut pe furiș a întrerupt bru-
tal o carieră de prozator ce se anunța promițătoare.
Nae ANTONESCU
ROTARU ALEXANDRU — Sucea-
va. Mai trimiteți! Cele (numai)
trei strofe, deși criticabile (cum spu-
neți dv.), creează o frumoasă idee
de ansamblu.
ANTONIUS BYLL — Iași. Dum-
neavoastră scriefi astfel: „Ce-i
pasă lor* „că va folosii", Jei) pri-
vindul*. Nu dăm fi alte exemple.
Pentru un scriitor, limbajul este
o realitate. Cum simțiți dv. această
realitate ?
IONESCU MAR1US CAT AL IN —
Constanța. Da! Poezia dv. nu e de-
parte de pretențiile unui debut. Ne
bucură, de asemenea, interesul dv.
pentru literatură. Totuși, prea mult
poetizați : poale alții nu v-au spus-o
pină acum; v-o spunem noi; v-o
spunem prin cuvintele unui mare
poet contemporan: „Numai poeti-
zind nimicim poezia" Așteptăm no-
utăți.
PREDU GRIGORE — Craiova. In
plicul dv. am descoperit numai ri-
me. După cum veți fi constatat,
e greu de spus ce este poezia ; nu ne
hazardăm in a-i adăuga o defini-
ție ; totuși, putem afirma: ceea ce
ați vrut să ne trimiteți incă nu a
ajuns pină la noi. Pentru orice e-
ventualitate, mai consultați-i ți pe
alții.
Accordi di parole se intitulează un
recent volum antologic Arghezi ti-
părit în Italia (Torino, Einaudi
XIII — 240 p.). Traducerea și pre-
fața sînt semnate de Marco Cugno,
fost lector de limbă și literatură i-
taliană pe lingă Universitatea din
București. Pentru Cugno, cheia
descifrării poeziei argheziene e a-
ceea oferită de Ibrăileanu și Via-
nu; poemele scriitorului român —
comentează el — sînt opera „unui
spirit neliniștit, rătăcitor, într-o
căutare fără ieșire între credință
și negație, între speranță și îndo-
ială, între un van titanism și susu-
rul umil al rugăciunii, între acuza-
ția adusă divinității și iluzoria re-
găsire a lui Dumnezeu într-un fel
de viziune panteistă a naturii*. Des-
pre Cîntare omului Cugno scrie că
este de o extremă complexitate, a-
vînd aerul de concluzie a unei ex-
periențe, „dar nu poate fi interpre-
tată ca rezolvare definitivă a neli-
niștilor poetului*. Cu gratitudinea
firească față de traducătorii ante-
riori ai lui Arghezi în italiană
(Umberto Cianciolo, Mircea Popes-
cu, Mario de Micheli, Dragoș Vrîn-
ceanu, Salvatore Quasimodo, Roșa
del Conte), Marco Cugno s-a stră-
duit să ofere o traducere cît mai
fidelă, „ca o cale de mijloc între
tentativa riscantă, temerară și poa-
te imposibilă de a elabora* echiva-
lentul poetic „al textului origi-
nal și simpla parafrază în proză*.
Selecția propusă în Accordi di pa-
role permite cititorului italian con-
tactul cu versurile esențiale ale po-
etului, definitorii pentru explorarea
tuturor zonelor unei experiențe po-
etice atît de bogate. Prin această
semnificativă antologie. Marco
Cugno realizează un nou moment
al cunoașterii și recunoașterii eu-
ropene a poeziei lui Tudor Arghezi.
în Tomis din 10 august, Savin Bra-
tu — semnatarul unei recente ple-
doarii pentru o interpretare neșa-
blonizată a operei lui Sadoveanu
(vezi Luceafărul), el însuși autor al
unei monografii Sadoveanu plină
de clișee, pledează pentru -dialo-
gul critic*. Două lucruri cere el:
să ne delimităm termenii cu care
operăm („altfel riscăm să ne în-
chipuim că spunem același lucru
cu cei cei de fapt ne contrazic și
să ne aflăm în controversă cu cei
ce de fapt ne împărtășesc po-
zițiile*) și să renunțăm la ideile
preconcepute („Are cineva dreptul
să rîdă pe psihanaliză, să zicem,
pentru că a citit o relatare vulgari-
zatoare, în vreme ce intelectuali, a
căror bună credință nu poate fi pu
să la îndoială, îi solicită lectura
atentă și principială ? Nu e oare
ridicul cel ce respinge «structura-
lismul» fără să stea mult pe gîn-
duri, cînd fie și pentru respinge-
re, structuralismul cere o imensă
CERTES MIHAI — Iași. Susținăto-
rul acestei rubrici vă mulțumește
pentru frumoasele cuvinte adresate
revistei, dar nu poate fi de acord
cu propunerea dv. de „desființare"
a unor poeți contemporani. Cît des-
pre versurile dv., deocamdată le
considerăm sub valoarea operelor
aparținînd autorilor la care v-ați
referit...
DĂSCĂLIȚĂ HARALAMBIE —
Valea Lupului (Iași). Aveți la noi
un teanc de manuscrise. Dacă tot
sinteți atît de aproape, treceți pe
la redacție. Meritați un răspuns
amplu, argumentat; insă a vă răs-
punde aici, in acest spațiu tipo-
grafic atît de limitat, ar însemna
să-i nedreptățim pe solicitanții
aflați la distanțe foarte mari.
MANOLIU CORA — IAȘI. Vedeți
răspunsul de mai sus.
BOTEZ ERACLE — București. Stă-
piniți destul de bine forma. Fondul
poeziilor dv. este inexistent. Or,
se știe: in actul creației, fondul iși
alege forma.
muncă de cercetare ?“). Nimic mai
necesar! Ne exprimăm convinge-
rea că intervenția de față va fi de
bun augur în cei privește pe cri-
tici și. nu mai puțin, pe autorul ei.
Excelent și, cum se spune, la țanc
apărut articolul lui Alexandru I-
vasiuc. Ce nu merge ? (Luceafărul,
12 august). Plecînd le la analiza e-
ditorialelor revistelor noastre lite-
rare, Alexandru Ivasiuc observă
că acestea „se forțează să spună
cum ar trebui să fie literatura, sta-
bilesc schițe de program cu pioa-
se deziderate. Mai rar, mult mai
rar, se pornește de la starea reală
a literaturii române, de la sinteza
unui moment literar, făcută în ciu-
da riscului pe care-1 presupune
scrutarea unui fenoen nedefinit,
viu, concret și în mișcare*. Soco-
tind că „situația noastră literară
este departe de a fi înfloritoare",
„în privința aparițiilor editoriale, a
criticii și a moravurilor literare",
întocmit de G. CATANĂ
BENADOR URY
(nr. 1 moi 1895 Io Milișeuțul de
Sus — Bucovina, decedat în 1971 la
București) - numele literar al pro-
zatorului Simon Schmidt. A colaborat
la „România literară", „Cuvîntul,"
,Lumea', „Scena", „Reporter", „A-
dam' „Viața românească", „Renaște-
rea', „Hasmonaea", „Contempora-
nul* etc. (la o parte din publi-
cațiile amintite a colaborat in cali-
tate de cronicar dramatic).
Bibliografie :
Cinci acte (teatru, Brăila, 1925) ;
Ghetto Veac XX (roman, București,
1934) ; Appassionata (1934) ; Subiect
banal (1935) ; Hilda (1936) ; Final
(1939 in „Revista. Fundațiilor") ; Fi-
nal grotesc (1940) ; Preludiu la Be-
ethoven (1947) ; Apassionata. Prelu-
diu la Beethoven Final (1948) ; „Scor-
pionul" de Hans Scherfig (EPL, 1956)
în traducerea lui Ury Benador și So-
fia Marian ; Gablonz — Magazin uni-
versal (1961) ; Beethoven, omul (1964).
BERG LOTTE
(nr. 5 decembrie 1907 la Cernăuți) —
numele literar al poetei, nuveliste! și
traducătoarei Lucia Bacinschi. Intre
CRISTACHE ARNAUTU — Craio-
va. Doar „Exiști in noi" e mai re-
ușită. In ceea ce scrieți se observă,
gestica. Atenție, apoi, la reminis-
cențele de lectură.
IVANOSCHI GHEORGHE — Ml-
hăileni (Botoșani). Cităm din ulti-
ma scrisoare a dv.: „Am trimis cir-
ca 30 poezii-poeme în două rindun
prin poștă și circa 10 poezii de
dragoste închinate iubitei mele Lia
C. printr-un prieten-coleg și nu am
primit nici un răspuns".
Față de toți trei ne cerem scu-
ze și vă rugăm să ne credeți: am
considerat că e mai bine să nu apa-
ră vreun vers din cele trimise de
dv. pină acum.
STOLERI) ANDREI — Galați.
V-am răspuns în numărul anterior
al revistei. Alte noutăți nu vă pu-
tem transmite, pentru că... nu
le-am primit de la dv.
loanid ROMANESCU
re sute de
autorul ajunge la încheierea că,
indiscutabil, „cauza cea mai gene-
rală* a acestei stări „provine cert
dintr-o atmosferă literară care de-
gajă o anumită lipsă de angajare
profundă în problemele, grijile și
eforturile societății noastre, într-o
scădere a dorinței de participare
— ceea ce sărăcește substanța și
forța, atît a creației, cît și a ob-
servației*. Rămîne ca în cîteva vi-
itoare probabile „puncte de vede-
re*, Alexandru Ivasiuc să purcea-
dă la ilustrarea „vie, concretă* a
acestor idei atît de generale, spre
binele dezbaterilor sincere, princi-
piale.	,
★
Aflăm cu bucurie din Româ-
nia literară (3 august), rubrica Șan-
tier, că mult cunoscutul prozator
și poet Ion Molea are în curs de
apariție la Editura Eminescu roma-
nul autobiografic Fuga de lunga
noapte, iar la Cartea Românească,
volumul de versuri Sigma focului, în
vreme ce altor edituri le-a încre-
dințat alte noi volume. Nici N. D.
Carpen, autor îndrăgit de public,
nu și-a încetat activitatea. El a pus
la punct romanul In drum spre
Roma și volumul de nuvele Toam-
na femeilor, pe care le va preda
Editurii Cartea Românească.
ODISEE
altele a tradus în limba germană din :
Grigore Alexandrescu, Șt, O. losif ,0-
tilia Cazimir, N. Labiș și Nina Ca-
ssian.
Bibliografie :
Viața cîntă din plin (1954) ; Summsi
Făt-Frumos Scatiu (1956) ; Klaus
pornește la drum (1956) ; Călătorie
spre primăvară (1957) ; Cules în Au-
gust (1958) ; Firul roșu (1962) ; Pur-
tătorul de noroc (1964) ; Vară fier-
binte (nuvele, 1965) ; Revedere pe
ecran și Lumină crepusculară (1968) ;
BLANDIANA ANA
(n. 25 moi 1942 la Timișoara — nu-
mele literar al poetei Otilia-Valeria
Coman (căsătorită : Rusan). Studii ;
Facultatea de filologie din Cluj. In
onul 1959 a debutat în paginile re-
vistei „Tribuna”. In prezent este re-
dactor la revista „Amfiteatru" și co-
laboratoare permanentă Io „Contem-
poranul", unde deține rubrica „Co-
respondențe".
Bibliografie :
Persoana întîi plural (1964) ; călcî-
iul vulnerabil (1966) ; A treia taină
(1969) ; Cincizeci de poeme (1970) ;
Calitatea de martor (tablete, 1970) ;
Convorbiri subiective (interviuri, Ed.
„Albatros", 1972, în colaborare cu
Romulus Rusan).
11 — Convorbiri literare
RITA BOUMI—PAPPA
MAMA MEA
Cu transparența adevărului și fragilitatea
porțelanului.
o frunza abia atîrnînd
de-o stranie paloare-atîta
greul vieții o stoarse
Ducea un cer ascuns
în rochia-i ieftină
Mindră și jalnică precum un murmur de ape
ce s-a potolit și se va pierde.
Scurt i-a fost drumul vieții
și, totuși, grăbită cum era
și-a împlinit cea mai aleasă chemare
Scurt și aspru a fost drumul vieții ei
înțesat de dureri, de opintiri și primejdii
fără primăveri și fără crini.
SOARELE ASCUNS
De treizeci de secoli ne colindă casele
ca ceara de blond și ca flacăra
trecînd peste gardurile noastre
îndrăgostit de vii și de măslini.
De treizeci de ani îl salutăm cu bun venit
din ferestrele noastre
durate credincios spre răsărit
de treizeci de secole alături de noi
care despicăm soarta în vase temerare
încurcat în năvoade desculț
prin curțile noastre în sandalele lui.
Acum contra marelui prieten
luptă oastea viermilor verzi
ghiftuiți de noroi și-ntuneric
tirani comici, lipsiți de cunoașterea slovei
de care ne temem căci sfîrtecă.
Urăsc, invidiază astrul nostru
îl alungă pentru că ne aduce lumină,
pentru că se îmbată cu vinul lui
băieții noștri care îi fac de rușine
într-o inegală luptă istorică
corp la corp.
Pentru mult îndrăgitu-ne soare
pe care fetele niciodată-adorate
se avîntă în fiecare zori, pe pîrîiașele lui trandafirii
sub Imittos și Scopeftiric
cu tălpile piciorului în cînt
și aruncînd pe lut o cămașe de sînge.
Dar noi, l-am zăvorit adînc în lacră
în frunzele Evangheliei și-al inimii noastre
cu o luminare stinsă și un steag înfășurat
spre a-1 împărtăși ilegal în miezul nopților
întruniți în întuneric
Luați seama să nu afle tiranii
să nu-1 adulmece cîinii lor supuși
care dincolo de zăbrelele somnului ce ne învăluie
își pun urechea pentru a asculta.
Nu se dumiresc nemții cum de nu ne e frig
nu se dumiresc italienii cum de nu ne e foame
Nu văd orbii
coama Iui ce ne-aduce căldura
argintul lui chivot
O, psalmodie șoptită a clipei naționale
ruptă de straja barbară
Ascundeți, ascundeți culorile patriei
stingeți candela de pe masa foamei
După pleiada marilor maeștri
ai „logosului liric" (Dionisios
Soiomos, Kostis Palamas, An-
ghelos Sikelianos, Ko«tas Varnalis),
care au adus în climatul romantis-
mului, simbolismului și al formelor
ritmate austere o poezie caldă, liri-
că, legată de tradiția greacă, s-a a-
firmat așa numita „generația de la
1930“. De atunci încoace în poezia
neogreacă, ca și de altfel în poezia
europeană, s-au realizat cele mai
îndrăznețe salturi și experiențe.
Perioada aceasta interbelică, fiind
perioada marilor reînnoiri și trans-
formări sociale, a cristalizat pe plan
estetic și spiritual tendințe și cu-
rente dintre cele mai diverse.
Unii au dat expresie angoa-
sei individuale și existențialiste (în
poezia neogreacă ne referim la G.
Seferis. A. Embirikos Odisseas Eli-
tis, N. Egonopoulos) iar alții .și-au
îmbogățit viziunea lor artistică cu
evenimentele tragice ale timpurilor
noastre. Aceștia din urmă (în spe-
cial la lannis, Ritsos, Rita Boumi-
Pappă, Nikiforos Vrettakos, Nikos
Pappas. Kostas Thrakiotis ș.a.), cre-
zînd într-un realism sintetic au por-
nit de la poezia rezistenței și au a-
juns la reflectarea celor mai com-
plicate probleme ale lumii contem-
porane.
Tocmai în această perioadă Rita
Boumi-Pappâ își jublică și prima ei
culegere de versuri Cîntecele de
dragoste. Vor urma : Pulsul tăcerii
mele — 1932 (încununat cu pre-
miul I al Academiei), Atena —
1945, Ritorno in Ortigia —	1949,
(premiul internațional de poezie din
Siracuza), Toamna voioasă, 1961
Floriferie în pustiu, — 1962. Ama-
zoana dură. — 1964, iar în ultimii
ani Spuma, Lumina senină și vo-
ioasă, în total peste 17 culegeri. De
curînd a publicat două volume i-
ardeți scrisoarea celui martirizat astăzi
și atîmat de un felinar
flacăra de care voiu să se sature !
Și de trebuie să-i tăiem limba cu dinții
ca să nu se înspăimînte și să vorbească
să nu trădeze ucigașilor noștri
soarele nostru, soarele nostru mîncat hulpav !
CIOARA
Nu poți invada prin fereastra deschisă
tărimurile visului meu
nepătrunsu-mi lăcaș de odihnă
amăgindu-mă sub înfățișarea unui alb porumbel
pe care îl aștept și îl cînt.
Nu poți dintr-odată să subjugi plăsmuirile mele
să le spulberi cu spaimă în noapte
să ciuntești somnul nostru,
unicul nostru avut
să-ți întinzi negrele aripi peste toată casa
să te cufunzi în cuvintele mele proaspete ca într-o
mreajă
să stăpînești tăriile lor
să cîntărești vrăjmaș greutatea lor
să le scrutezi adîncurile bănuitor
mireasmă pe care am extras-o după atitea
împreunări de sunete
să fii binevoitoare
să respingi
să crăpi de ris cînd mă surprinzi cu lacrimi
să-mi dictezi croncănituri nerușinate
să mă conduci
să stai pe umărul meu cu ghearele strînse
spre a nu mă pierde
să-ți faci cuib în propria-mi conștiință
să te îmbibi de straiele mele
să cauți să mă convingi că ești înțeleaptă
și că ochii tăi robitori picură bunătate părintească
că nu e cu putință ca pliscul tău sălbatic să facă
nedreptate
că niciodată n-a sfîrtecat carnea semenilor noștri
Nu mă atinge !
Nu poți să crezi că și în sîngele meu
există un vin care nu se bea.
Nu mă poți gîtui
spre a-mi fura sufletul ca un tîlhar,
necurmat mă voi împotrivi
voi striga ajutor !
DESPĂRȚIRE
Insulă albastră cufundată-n noapte
insulă albastră de vînt dens încinsă
pe părul copacilor se scutură stele
pe părul copacilor se scutură valuri
Oraș înghesuit și alb ca orezul
noapte groasă, cheiuri de august
lună spartă și galbenă
lumini stinse, vînt dens.
Mare de catifea neagră
găitane de aur tremurînd îndoliate
undă nestatornică mi l-ai luat
cu cununa mîhnirii pe frunte
Insulă cu gene poftite de somn
e caldă urma pașilor lui pe dalele tale
pămînt îngust ca o fașă funebră
leagă miinile care știu corpul lui
Iasomie albă, arabă, pe ulițe
mare, mi-ai luat soțul
o corabie de lumină îl ridică
pe carena ei tăioasă și sprintenă.
Ca insecte vii străpunse de ace
stelele tremură-n vînt
mense de antologie și analiză : Car-
tea înțelepților și Femeia în istoria
omenirii. De o aleasă și bogată cul-
tură, cunoscătoare de limbi străine,
Rita Boumi desfășoară și-o activita-
te de traducătoare din literatura u-
niversală. Semnalăm : Antologia li-
ricii universale, traduceri din V.
Hugo, M. Șolohov, din cei patru
posesori italieni ai Premiului No-
bel, din M. Eminescu, Tudor Ar-
ghezi, I. Creangă, Br. Nusici, Sa-
muel Beckett, Elisabeta Bagriana.
Opera sa originală este cunoscută
în multe țări europene.
Creația Ritei Boumi își înfige ră-
dăcinile în condițiile social-istorice
ale patriei sale, reflectînd mizeria,
durerea fizică și morală, despărți-
rile sau bucuriile simple, care sînt
în același timp marile despărțiri sau
bucurii ale vieții.
A.R.
straie diafane se scutură de plecare
vînturi vestesc libertatea în larg
Seara numai lumini, înflorită
catarge încîrligate în lună
săpături tăiate pe muchia apei și-a pietrei
glas — cioburi în pilnia laringelui
Șuieră alarma. .. la revedere, la revedere
două frunze verzi inimile noastre
căzute înainte de toamnă
pe obrajii noștri două rîuri calde
Coș, fier, fum, argint
pod aruncîndu-ne în final deasupra-ne
aripi și fulgi, aripi și fulgi
îngerul a fost jumulit pe chei
Vînt cald de vest scăldat în nisipuri
pescăruș înfometat în măruntaiele noastre
fiere vărsată pe buretele buzelor
inelul meu mă strînge cu numele lui!
MAȘINII MELE
DE SCRIS
pe care am vîndut-o pentru
o oca de ulei în decembrie 1941
Te-am dat cu mîna mai goală ca piatra
și decît a copilului timid mai șovăindă
spre a te lua neguțătorul foamei
cu toate secretele mele lirice
pe care oricît le vor tortura
n-ai să mă trădezi
Candela mea trebuia s-o mîntui
căci fără ulei se stingea
în inima nopții de fascii
Ai luat cu tine pămintul tăcerii
îmbibat cu sămînța revoltei
bîntuit de furtunile invaziei
și răscolit de jarul plumbului
ai luat veghile mele de foame
mîndre și sfinte
ca și flamurile noastre ascunse
Despărțirea de tine m-apasă
munte din Atlantida masiv
nostalgia ta
lance dușmană în inima mea
Cine va chema acum indignarea mea
cînd oamenii pămîntului plîng
după plăpînda lor fericire
hoțită de saldații străini ?
Cine va alcătui în cuvinte tari
marșul torentelor ne-ncătușate
acum cînd au călcat peste clapele tale
caii cu coamele grele ?
Peste gratiile ridicate de baionetele lor
peste pereții sfîrtecării noastre zilnice
deasupra ghimpilor de sîrmă care ne despart
simt golul pe care l-ai lăsat
luna plină lumineze-I cu groază
Și pe cînd lumea se năruie sub fier
și urlă chiotul unei limbi străine
eu îmi amintesc muzica ta...
în românește de Andreas RADOS
și Leonida MANII'
CONVORBIRI LITERARE
revistă bilunară de literatură editată de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România
Redactor șef : CORNELIU ȘTEFANACHE
Redacția: lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287. Administrația : București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10, tel. 183399. Tiparul: I. P. lași