tw- Vc-
MIA DE L- - TURA
REVISTĂ LITERARĂ FONDATĂ DE SOCIETATEA JUNIMEA DIN IAȘI, LA 1 MARTIE 1 8 6 7. APARE BILUNAR. PREȚUL 2 LEI
timpul
pasiunii
Prin el însuși, actul de literatură este și
unul de etică. Rarele excepții de la a-
ceastă regulă s-au soldat întotdeauna
cu degradarea talentelor respective, cu
eșecul autorilor, în primul rind cu eșecul lor
ca scriitori. In ultimă instanță literatura a-
cestora a rămas la periferia artei, repudiată de
timp, de istorie. Marile cărți ale literaturii
noastre, ca și cele din întreaga lume, au îm-
brățișat complex tot ce a însemnat omul din
punct de vedere moral, în momentul dat și
ceea ce este etern în ființa umană a tuturor
timpurilor: aspirația spre perfecțiune. Este a-
cesta poate argumentul cel mai puternic ce
explică faptul că toate capodoperele literaturii
universale rămîn veșnic actuale. De aceea
putem afirma fără exagerare, că literatura, ca
parte componentă specifică a activității spiri-
tuale, deține cea mai mare forță in a surprin-
de și a înriuri morala unei comunități.
Opera de literatură nu se poate naște în a-
fara acestei simbioze, dintre estetic și etic.
Ceea ce dă esența artei, destinul ei, este es-
teticul, dar nu-i mai puțin necesar nici celă-
lalt element — eticul — a cărui absență trans-
formă scrisul într-un pustiu, sau invers, îl
poate face mai viguros, mai rezistent în fața
judecății permanente a timpului.
Cuprinsul temei pusă acum în discuție de
revista noastră este nemărginit de vast, re-
prezentind de fapt esența literaturii. Ceea ce
intenționăm să discutăm din această temă, pe
parcursul a mai multor numere, vizează în
primul rînd raportul dintre etic și estetic in
general și, în special, concretizarea lui la li-
teratura noastră actuală, la devenirea ei con-
tinuă. Problema nu-i nici pe departe epuiza-
tă, pentru că se mai întîlnesc destule voci
care fie că ignorează total eticul din literatu-
ră, fie că își închipuie că literatura veritabilă
nu poate fi decit un fel de discurs moraliza-
tor, neputincios să ajungă la inima omului.
Avem in vedere aici literatura ca atare, care,
mai mult ca oricind acum, in această țară de
generos efort uman, trebuie să răspundă la:
ce morală proliferează, cui folosește ?
Dacă, așa cum am spus, avem in vedere in
primul rind raportul dintre estetic și etic,
ne interesează și cel dintre literatură și citi-
tori, dintre omul și scriitorul respectiv. Ajun-
gem aici, la un punct mult mai dificil decit
s-ar părea, acela al scriitorului ca om. Munca
sa fiind Ia vederea tuturor și avînd consecințe
nebănuit de grave, nu putem să trecem nepă-
sători peste ceea ce sînt ei ca oameni. Este
adevărat că istoria literaturii nu are in vedere
atît viața scriitorului, cît opera sa, prin aceasta
el rămîne sau nu în posteritate, aceasta cons-
tituie gestul esențial al existenței sale, dar a-
cum, la prezent, atit cît trăim, nu ne putem
despărți intre ceea ce sîntem ca scriitori și
ceea ce sîntem ca oameni. In spatele marilor
capodopere ale omenirii au stat intodeauna
mari oameni, mari nu numai ca talent ci și ca
noblețe sufletească. Subliniem acest fapt fiin-
dcă omul care este scriitorul, profilul său mo-
ral, lasă în mod fatal amprenta pe opera sa.
Nu numai pentru critic este necesară o mare
fermitate morală, cum zicea un distins istoric
literar, ci pentru toți scriitorii, fie ei poeți,
romancieri, dramaturgi.
Literatura, cu mijloacele ei, este capabilă și
trebuie să rostească adevărul, să surprindă ceea
ce este esență în epoca în care trăiește scrii-
torul respectiv. Indiscutabil că talentul hotă-
răște totul, dar nu-i mai puțin adevărat că
mica sau marea înzestrare a unui individ poate
să se degradeze, să se anuleze prin ceea ce
este nociv în el ca om. Nu ne putem închipui
un critic (și prin acest cuvînt n-avem în vede-
re articlierii sicofanți și pretinși pretențioși,
publiciști de duzină care își închipuie că fără
părerea lor literatura suferă), un critic care să
lase o urmă adîncă în urma sa, dacă nu este
dublat de un om cu principii morale ferme,
după cum nu putem crede in morala unui ro-
mancier sau dramaturg care falsifică ceea ce
este realitatea, de esență din tot ce ne încon-
joară.
Orice gest uman nu poate avea loc în afara
moralei. Gestul scriitorului este unul de mare
înălțime sufletească, de mare și mistuitoare
simțire. Marx visa la timpul cînd omul va ac-
ționa numai din pasiune. Este și visul nostru
al tuturor creatorilor de frumos. Ne putem
apropia mai repede de acest timp al pasiunii
prin ceea ce sîntem noi ca oameni și, în pri-
mul rind, prin ceea ce dăruim noi oamenilor
ca scriitori.
tresare
cartea vie
Plajele lumii așteaptă copiii —
Speranță în rîuri aurifere
La noapte se-aprind legănîndu-se crinii
Steaua tăcerii va cădea-ntr-o fîntină.
în filele de aur bat inimile mari
Trecutul se întoarce, tresare cartea vie
Mereu deschisă, neuitat exemplu.
De dăruire dincolo de sine.
Carul verii-n văzduhuri aleargă
Seceta-n cronici se stinge
Aminte v-aduceți de oastea întreagă
A cuvintelor biruitoare în vreme.
Atîtea nume scumpe, timpul
Le-a preschimbat în platină iubită
Aducătoare de mîndrie țării
Cum tinerii care-au pornit atunci
Sint azi pe culme luminind departe.
•fârri*
personalitatea unei reviste
Însemnările despre rolul personali-
tății în conducerea unei reviste
literare au atras după ele pe cele
de față. Sînt mai curînd întrebări,
pe care mi le pun. decît concluzii de-
finitive.
Spuneam că dirijînd o revistă, o
mare personalitate literară își impune
nolens, volens punctul său de vedere
asupra fenomenului literar dintr-o anu-
mită perioadă, gustul său, selecția sa.
Este firesc, deci, să găsești în revista res-
pectivă confluența unor aprecieri simi-
lare cu privire la anumite opere literare
și nicidecum aprecieri contradictorii. E-
xemplul lui Călinescu la „Jurnalul lite-
rar“ este elocvent. De altfel, chiar și mai
tîrziu — îmi amintesc de discuțiile de
la Institutul de literatură de la începu-
tul deceniului al șaselea — Călinescu
nu admitea păreri care depășeau con-
cepția Iui, gustul lui. Desigur, în cazul
Călinescu, se poate vorbi și despre tem-
perament, dar acest element nu deter-
mina o îndepărtare prea mare de la re-
gulă.
Nici Ibrăileanu la „Viața românească11
nu acționa altfel. Punctul lui de vedere
estetic era reflectat atît în selectarea
operelor literare care erau publicate în
revistă, cît și în critica fenomenului li-
terar. Eclectismul era necunoscut.
în acest sens, se poate vorbi despre
eclectism în revistele care apar astăzi
în România ? într-o oarecare măsură,
da. Ținînd seama de anumite realități,
de evoluția vieții literare de la noi, de
anumite concepții care aparțin mai mult
domeniului organizatoric decit celui es-
tetic sau ideologic, trebuie să recunoaș-
tem că deocamdată primează ideea că
in cadrul aceleiași reviste este nevoie
să se exprime mai multe puncte de ve-
dere oridt de contradictorii ar fi. Se
argumentează că astfel se crează o at-
mosferă de discuții, de căutare a ade-
vărului pe mai multe căi. Se adaugă că
în modul acesta se evită „tirania"1 unui
verdict, periculos pentru dezvoltarea or-
ganică a literaturii, se înlătură instala-
rea unei feude a vreunui amator de dic-
tatură.
Las la o parte interesele personale
sau de mic grup și iau în considerare
argumentele date numai sub aspectul
dorinței de a găsi adevărul. Desigur, nu
poate fi contestată metoda exprimării
mai multor păreri fie ele cît de contra-
dictorii. Sint absolut necesare, mai ales
în domeniul artei, unde valorile nu sc
impun dintr-o dată, decît cu rare excep-
ții. Belinschi a spus despre Balzac că
este un scriitor oarecare, dar aceasta
nu i-a împiedicat pe alți critici să recu-
noască rapid valoarea romancierului
francez.
Nu aceasta este problema. Mie mi se
pare că formula cea mai bună este
aceea a exprimării punctelor de vedere
diferite în reviste diferite. Astăzi, în
România apar numeroase publicații li-
terare. Fiecare ar trebui să-și aibă per-
sonalitatea ei, concretizată în literatura
Pe care o publică, în aceea pe care o
susține, in unitatea — nu am zis unifi-
carea — punctului de vedere estetic. în
condițiile existenței mai multor reviste,
criticii se pot grupa la o revistă sau
alta, își pot susține punctele de vedere
acolo unde cred că pot constitui un cu-
rent literar, iar discuțiile de la o revistă
la alta ar fi mai consistente, mai vii,
mai interesante decît în cadrul aceleiași
reviste.
Desigur, aceasta este o părere și ea
trebuie confruntată cu altele. însă, cea
mai bună confruntare este aceea cu
practica. Nu ar fi rău să încercăm.
George MACOVESCU
• Cronicarii despre
„Cronica literară"
• Opinii — Controverse
• Proză de Augustin Buzura
• Maiorescu —„Epistolarium" II
• Scriitori uitați
• Plerre Jean Jouve, versuri
cronicarii despre
CRONICA LITERARĂ
1.	Care este raportul
între efemer și etern
in judecata enunțată
de cronica literară ?
Amintiți-vă cîteva
proprii propoziții cri-
tice pe care trece-
Raportul dintre durabil și efe-
mer în cronica literară este
același ca și în alte specii ale
criticii și istoriei literare, cel puțin
din punctul de vedere al cronicaru-
lui literar. Nimeni nu se așează la
masa de scris nici pentru cea mai
modestă recenzie, fără convingerea
că formulează judecăți valabile, fă-
ră conștiința unei răspunderi pen-
tru actul critic pe care îl săvîrșeș-
te. De unde atunci acuza, devenită
endemică, la adresa cronicii, soco-
tită, în cel mai bun caz, treaptă pre-
gătitoare pentru critica „serioasă",
concretizată în studii, eseuri, mono-
grafii ? Presupun că obiecția are în
vedere două cauze care se cuvin a-
mintite. Una tine de însăși înzes-
trarea cronicarului care, indiferent
Important este
sâ învingi
dificultățile
literare
de obiectul asupra căruia se aplică,
nu poate discerne sunetul propriu
al operei, nu poate disocia valoarea de
non valoare. Se pot cita, desigur, nu-
meroase exemple din istoria croni-
cii literare care să susțină o ase-
menea opinie. Nu cred însă că de la
ele trebuie să pornim cînd judecăm
efemeritatea sau durabilitatea în a
cest domeniu. In cronică, lipsa de
vocație e mai evidentă decît în istoria
literară, unde confruntarea directă
cu opera poate fi înlocuită cu glo-
sarea, fie și polemică, în umbra ju-
decăților constituite. Cealaltă cauză
are în vedere însuși obiectul croni-
cii literare. Aplicată asupra unei
materii fluctuante în care aparițiile
de vîrf se află, în mod fatal, în
minoritate, cronica literară arc a se
ocupa de o multitudine de cărți si-
tuate în zine valorice medii sau
chiar inafara literaturii. Discutarea
lor, fie și de pe cele mai compe-
tente poziții duce printr-o contami-
nare secretă, la degradarea comen-
tariului și la aruncarea lui sub zo-
dia efemerității ? S-ar părea că a-
ceasta e opinia, rareori mărturisită,
a istoricilor literari profesionalizați
ori a teoreticienilor fenomenului li-
terar. Desigur că rostul criticii e, în
primul rînd, unul de afirmare și
însăși rațiunea ei de a fi e dictată
de prezența valorilor. Putem ima-
gina o critică exclusiv de afirmare
și exegeză, pe cînd una făcută nu-
mai din negații s-ar dovedi fără
sens, oricît talent ar fi investit. în
ea. Totuși și o critică de respingere
își are șansa ei de durabilitate, tre-
cînd peste rostul imediat al selec-
ției în contemporaneitate. Depinde
numai de cel care o practică. Din
G. Călinescu se rețin nu numai pro-
pozițiile memorabile din exegeza sa-
doveniană (în acest caz putem fo-
losi fără reținere și termenul „e-
tern") dar și cele desprinse din in-
terpretarea operei lui Cezar Petres-
cu. Am revenit, deci, tot la înzes-
trarea criticului.
Dacă vorbim de durabil și efe-
mer în critică, ar fi de amintit un
fenomen curios din istoria nu prea
îndepărtată a cronicii și care ar tre-
bui să ofere prilej de meditație.
rea anilor le-a, să
zicem, validat. Și,
tot așa, cîteva pe
care le-a infirmat.
2.	Cum explicați opi-
niile total inverse e-
mise simultan asu-
pra unor cărți rela-
tiv recente ?
3.	Numind dificultățile
literare și extralite-
rare de care v-ați
Este vorba anume de gi-
rul pe care critica l-a dat unor
cărți slabe, ieșite din conștiința pu-
blică imediat după apariție, și de
eforturile de a le clasiciza, introdu-
cîndu-le în manualele școlare. Mai
surprinzător este faptul că s-au in-
tegrat corului unanim și critici va-
loroși, din care se pot cita destule
contribuții depășind efemerul.
2.	Mi se pare perfect normal ca
asupra unei cărți să se emită pă-
reri diferite, care îi dezvăluie fa-
țete mereu noi și ajută la o recep-
tare superioară. Sînt convins că o-
pera lui Maria Preda, de pildă, va
suscita, în continuare, interpretări
variate și controverse fertile. Dar
opiniile antinomice emise asupra
aceleiași cărți sînt în măsură să
pună Ia îndoială calificarea și auto-
ritatea morală a criticii. Oricît ar fi
de înșelător peisajul unei literaturi
în continuă mișcare, datoria criti-
cii e tocmai de a pătrunde dincolo
de aparențe și de a formula cîteva
certitudini. Nu cea din urmă se re-
feră la viabilitatea operei. Cînd ne
aflăm în fața unor opinii violent
antagonice, trebuie să ne întrebăm
asupra rațiunilor, nu totdeauna lim-
pezi, care le generează. Mă gîn-
desc, bineînțeles, la opiniile pe care
le considerăm eronate, fiindcă în-
tr-o asemenea situație opțiunea e
mai necesară decît oriunde. Lăsind
la o parte reaua credință, din pă-
cate neexclusă cu totul din cimpul
literelor, ne aflăm, foarte probabil,
în fața unor prejudecăți care mai
obnubilează percepția critică. Astfel,
respectul datorat marilor valori ale
trecutului și ale prezentului se
transformă uneori în refuzul de a
accepta orice punct de vedere care
nu se înscrie în adevărurile deja
încetățenite, după cum dorința fi-
rească de a citi cu alți ochi un scrii-
tor duce programatic la negarea o-
piniilor anterioare și la impunerea
unei optici, cu orice preț, originale.
Mai ales în primul caz, reacțiile in
lanț declanșate de o primă inter-
venție de autoritate sînt simptoma-
tice pentru lipsa de personalitate și
de suplețe a actului critic.
3.	Important este să învingi difi-
cultățile literare. Vreau să spun că
e nevoie să-ți probezi țic însuți că
poți ieși victorios dintr-o confrun-
tare cu opera, pentru a-ți propune
apoi înfrîngerea unor dificultăți
extraliterare. Am impresia că a-
cestor dificultăți li se acordă o im-
portanță care depășește cu mult
ponderea lor reală. Una însă me-
rită o reflecție suplimentară din
partea cronicarului. Anume, el are
a se pronunța într-un interval de
-îteva zile asupra unei cărți care
este rezultatul unor eforturi ce se
măsoară cu lunile sau cu anii. Nu
pun aici in discuție împlinirea sau
eșuarea acestor eforturi, ci necesi-
tatea ca un cronicar literar să evi-
te, pe cît este omenește posibil, ju-
decățile nedrepte. Chiar și un diag-
nostic exact, însoțit de un comen-
tariu ironic adresat de obicei înce-
pătorilor sau celor fără un nume
în literatură, nu umple de glorie pe
semnatar.
Aș mai adăuga că un cronicar tre-
buie să-și extragă toate datele nu-
mai din cărți și din mărturiile scri-
se, apropiindu-se de acea obiecti-
vitate pe care și-o reclamă istoria
literară. Nu intenționez să pledez
aici împotriva cronicii literare, dar
e bine să nu uităm că portretul cel
mai complex al lui Eminescu nu l-a
făcut nici unul din iluștrii săi con-
temporani, ci a venit odată cu sin-
teza călinesciană, atunci cînt toate
ideile și pasiunile epocii s-au trans-
format în documente de arhivă.
Liviu LEONTE
Care e raportul dintre efemer
și etern în judecata critică ?
Păi care să fie ? Ai ochi bun
și spusă dulce — părerea ta
durează. N-ai — nu durează. Acum,
între noi fie vorba, etern e cam
mult zis. Dacă opinia mea rezistă
numai vreo 10.000 de ani, eu tot
sînt mulțumit.
Dar să puricăm noțiunile.
Ce înseamnă „judecată efemeră11 ?
Una făcută de dragul conjuncturii.
De dragul parvenirii, uneori. De
dragul înălțătorului sentiment al
lovit în activitatea
de cronicar literar,
vă rugăm să medi-
tați cîteva clipe la
efortul pe care bă-
nuim că l-ați făcut
pentru a Ie depăși.
prieteniei. De dragul înălțătoarei
obligații de serviciu. Sau de dragul
înălțătoarei tale nepriceperi în ale
frumosului.
Judecată perenă (mai rezonabil
așa) ce va să zică ? O judecată pe
care posteritatea, și apoi posterita-
tea posterității, va trebui s-o-nghi-
tă și s-o asimileze. Maiorescu, spre
pildă, a dat și judecăți efemere
(„Al treilea poet despre care credem
ca merită să ocupe atenția publică
este d. Bodnărescu") dar, spre glo-
ria lui și-a criticii române, și ju-
decăți într-adevăr eterne („Litera-
tura poetică română va începe se-
colul al 20-lea sub auspiciile geniu-
lui lui, și forma limbei naționale
care și-a găsit în poetul Eminescu
cea mai frumoasă înfăptuire pînă
astăzi, va fi punctul de plecare pen-
tru toată /dezvoltarea viitoare a
vestmîntului cugetării românești11).
Așadar, chiar și criticul de mare
rasă (v. și Sainte-Beuve, Călinescu)
poate să dea din piscurile preci-
0 cronica
trebuie să fie
un sonet și o
sentință
ziei în gropile gafei. De unde în-
cheierea că nu exactitatea e cea
care poate salva articolul de cadu-
citate.
Șansa criticii stă în fermitatea ati-
tudinii și curățenia ei morală. Adi-
că : poziția să-ți fie abrașă, tran-
șantă. Pentru că, dacă elicea criticii
e vivacitatea unei atitudini nete,
forța portantă rămîne factorul etic.
Și Sorin Toma scria nărăvaș, dar pe
spezele unui oportunism rînced.
Cred că șansele la supraviețuire
ale opiniei critice sunt sporite de
Cei Trei C. : cultură — clarviziune
— cins e.
Partea a doua a întrebării mă fa-
ce să mă gîndesc la necesitatea au-
to-amendării. Scriam într-o cronică,
nu de mult, la Ernest Cembra :
„simplu și foarte bine scris este
romanul lui...“. Am greșit nuanța.
Un cuvînt e în plus. Cuvîntul
„foarte1*.
2.	Cum explic opiniile total in-
verse emise simultan asupra unor
cărți ?Prin aceea că au ieșit din
minți diferite. La drept vorbind, nu
știu despre care cărți e vorba, dar
faptul în sine mi se pare minunat.
Așa ar trebui să fie întotdeauna.
Spiritual, asta își are rațiunea în
aceea că adevărul e întotdeauna du-
blu, avînd o față și un revers în
egală măsură posibile. Cugetul larg
e acela care înțelege caracterul ia-
nusoid al adevărului, ceea ce nu-1
împiedică să opteze decis pentru
una din fețe, afirmîndu-se astfel pe
sine.
Iar rațiunea practică a acestei si-
tuații se află în libertatea opiniei.
Cîntatul în cor face cinste celor ce
se ocupă de muzică. In literatură,
fiecare cu vocea lui.
Cu cît sînt opiniile mai diverse,
cu atît e critica mai sănătoasă.
3.	Dificultăți literare și extrali-
terare de care m-am lovit în acti-
vitatea de cronicar literar. Dificul-
tăți extraliterare serioase n-am a-
vut, pentru că mi-am început soar-
ta de cronicar literar sub generoase
auspicii. Mărunte necazuri extrali-
terare sînt cîteva. Iată ce le pro-
voacă :
a)	Faptul că nu se legiferează o-
bligația editurilor de a expedia re-
vistelor cărțile pe care le scot. De
aici, trecînd peste inconvenientul că
ești obligat să-ți încarci biblioteca
cu cărți pe care nu le dorești, o ma-
re întîrziere în comentarea lor.
b)	Faptul că s-a renunțat la pre-
zentarea, cît de sumară, a debutan-
ților.
c)	Presiunile bizare pe care le e-
xercită unii autori.
Adevăratele greutăți sînt cele li-
terare. în fața fiecărui autor am
trac. Fiecare cuvînt e o aventură.
O cronică trebuie să fie un sonet și
o sentință. Pas de obține așa ceva,
cînd cu unii (e drept puțini) autori
n-ai nici o afinitate. Dar ești obli-
gat să-i citești, pentru că nu poți
lăsa alb spațiul cronicii.
Pentru critic, cronica literară e o
întreprindere dificilă. Cu atît mai
dificilă, cu cît nu poate urmări dru-
mul decît cu un ochi, celălalt fiin-
du-i ațintit spre clasici.
George PRUTEANU
O distincție atît dc categorică
între „efemer** și „etern" în
judecata pe care o emite cro-
nica literară este de-a dreptul
insidioasă. Oricum, o maliție benignă
pare a-i fi subsecventă. Iar prin li-
bertatea pe care și-o îngăduie în
utilizarea unei asemenea antinomii
de șoc provoacă chiar perplexitatea.
Un risc asumat
Căci termenii acestui raport sint
mult prea gravi și inclemenți ca să nu
sfîrșească prin a complexa conștiin-
ța critică. De aceea, din motive
pur subiective, voi relua întrebarea,
încercînd să confer noțiunilor pe
care le vehiculează accepții mai...
omenești și, sper, mai funcționale.
Dacă-mi este permis, aș reformu-
la-o mai degrabă ca relație între
caduc și viabil (peren) în demersul
criticii „operative". în esență, ter-
menii sînt aceiași, numai că ast-
fel definiți (firește, e o simplă im-
presie) implică poate mai multă de-
tașare ca și un necesar relativism
de perspectivă.
Relația amintită vizează, fără în-
doială, nodul vital al cronicii li-
terare. Dar cît de proprie este ea
unei specii acuzate, deschis sau nu-
mai aluziv, tocmai de un destin e-
femer ? Obiecția devine oricind po-
sibilă, fiind vorba de un domeniu
supus nu o dată contestării și pre-
judecăților. într-adevăr, criticul fo-
iletonist riscă să fie aproape exclus
din tagma criticilor „dc profesie"
și silit să poarte ca pe un stigmat
atributul minimalizator de „jurna-
list". Mai mult decît atît. însăși o-
portunitatea genului e pusă sub
semnul întrebării pe motivul inca-
pacității de a surprinde Ia nivelul
sintezei dinamica unui anumit mo-
ment literar. Căci, lipsit de perspec-
tivă istorică, cronicarul n-ar fi
decît un simplu grefier al prezen-
tului, fără vreo importanță deose-
biră pentru istoria literară.
Se uită însă că. în actualitatea i-
mediată, foiletonul critic rămîne,
totuși, singurul mod eficace prin
care literatura ia act de sine. Am
spune chiar că e „un rău necesar",
fiindcă fără intervenția Iui promptă,
„la zi", literatura ar fi condamnată
să plutească într-un haos, purtînd
doar nostalgia propriei ordonări i-
deale. Scopul său e de a opera o
primă selecție valorică pe care nu-
mai Timpul urmează să o ratifice
sau să o infirme în absolut. Sub a-
cest unghi al valorizării trebuie pri-
vită, deci, nu numai eficiența ci și
rațiunea Iui de a exista. Cronicarul
literar este chemat să grăbească
intr-un fel aprecierea timpului și
a contemporanilor. Iar în măsura
în care nu abandonează de Ia o
fermă judecată de valoare și. nu
pierde din vedere perspectiva isto-
rică, stabilind serii și reiatii dialec-
tice specifice între opere și mo-
mente literare, actul său critic poa-
te fi considerat și are. de fapt, me-
nirea unei istorii literare constitui-
te .din mers". Evident, cu erorile
de gust, care-i aparțin, și cu defor-
mările caracteristice, în genere,
opticii comune epocii Iui literare.
Termenii raportului în discuție
nu pot fi gindiți în afara acestei ac-
țiuni a spiritului critic de a recu-
noaște cu un ceas mai devreme o-
pera autentică și de a o promova,
in consecință, cu toate mijloacele
dc care dispune. De aceea, criticul
trebuie să aibă privirea mereu a-
țintită în absolutul creației și al va-
lorilor. Situație de natură să-l con-
ducă la un anume „dogmatism**, în
sensul unei mai stricte precizări
privind criteriile de frumos pe care
Ie aplică operelor. E un „dogma-
tism" util însă, în ultimă analiză,
criticii pentru a-și releva mai
coerent opțiunile. Fapt e că un cri-
tic rămîne prin valorile pe care le
impune și Ie apără. Negația poate
fi și ea o formă de construcție, dar
numai dacă orientează creația în
spațiile productive ale literaturii.
Altfel nu e decît simplă distrucțic
și polemică fără obiect.
Criticul foiletonist caută să ordo-
neze literatura unei perioade po-
trivit termenilor ei proprii de dez-
voltare. Gestul său e deopotrivă
al certitudinii și al riscului. Căci,
aplecat asupra unui fenomen lite-
rar în plin proces de constituire,
nu poate avea față de el totdeauna
nici detașarea suficientă pentru a-i
surprinde esența în cele mai intime
resorturi. Obstinația cu care urmă-
rește marea operă îi întreține sen-
timentul propriei permanențe. E
aici, desigur, o mistificare, pe care
cronicarul o acceptă conștient. Cri-
tica nu e, totuși, decît o abstracție,
cum remarca E. Lovinescu, și ori-
cît de mult ar aspira Ia un statut
identic creației, există doar în jocul
secund al acesteia.
Cronica literară apare ca un pal-
pitant jurnal de bord al unei fas-
cinante „aventuri" spirituale. Cri-
ticul foiletonist numește și, de ce
nu, justifică o literatură, dar, la
rîndu-i, prin ea, se autojustifică.
Metaforic vorbind, el se găsește în
situația exploratorului debarcat pe
o terra incognita, în spațiul căreia
încearcă să introducă repere noi
de comprehensiune, avînd prezen-
tă în memorie civilizația din pare
a descins. Acțiune sortită izbînzii
sau eșecului, după cum a reușit ori
nu să își apropie o realitate este-
tică nouă și să o transpună pe un
portativ valoric personal. Dincolo
însă de atributele care definesc o
vocație critică, să recunoaștem că
destinul cronicarului e pecetluit și
de valoarea sau mediocritatea mo-
mentului său literar.
2.	Critica este, prin excelență,
un act subiectiv, încît nu e de mi-
rare dacă opiniile emise asupra u-
nei opere diferă de Ia un interpret
Ia altul. Opera de artă veritabilă
este ea însăși polivalentă și admite,
prin urmare, diversificarea punc-
telor de vedere. Subiectiv nu în-
seamnă însă nicidecum subiecti-
vism și arbitrarietate. Și a pune
totul pe scama gustului echiva-
lează aproape cu a eluda ideea de
valoare.
Căror factori se datoresc, deci,
părerile „total inverse" exprimate
simultan pe marginea unor opere
literare actuale ? O eroare a cro-
nicii literare pornește din ignora-
rea judecății dc valoare. Ea se
mulțumește adesea cu simpla des-
criere a operei; numai că renun-
țînd la criteriul axiologic renunță
Ia propriul său statut existențial.
Judecata de situare se insinuează
alteori în cadrele judecății de va-
loare tulburînd astfel mecanismul
actului critic și făcînd posibile de-
formările. Să mai adăugăm însă Ia
toate acestea apetența marcată a
cronicarului literar pentru conjunc-
tural și paraliterar. „Scandalul" pe
care I-a iscat apariția Princepelui
— una dintre creațiile de rezis-
tență ale literaturii române actua-
le — n-a fost străin de asemenea
practici.
3.	Dificultăți de ordin literar în-
timpină, cum e și firesc, oricare
cronicar. Parafrazîndu-1 pe Blaga,
voi spune că, pentru mine, „o boa-
lă învinsă îmi pare orice carte".
Mai greu îmi vine să vorbesc des-
pre dificultățile „extraliterare",
tocmai pentru că ele nu țin de
propria-mi conștiință, și, ca atare,
îmi par a fi uneori, insurmonta-
bile.
Critica e un risc asumat. Liber-
tatea interioară a criticului se
sprijină pe o desăvîrșită moralitate.
Remarca aceluiași E. Lovinescu era
fără echivoc: „Critica nu suportă
complezență și tranzacțiune; ea e
independentă sau nu e de loc". Ci-
ne va fi dispus să înțeleagă acest
imperativ etic categoric al disci-
plinei, nu-1 va pune nici pe cro-
nicar în situații penibile.
T. TIHAN
2 — Convorbiri literare
despre imagistica
C g. călinescu despre
sh ake speare ană
(cu aplicare la Coriolan)
VIII
Focul e zestrea iadului. Dra-
cul tradițional scoate flăcări
pe nas și are ochii de cărbu-
ne. EI știe să fiarbă, să-nțepe
și să prăjească. Prima usten-
silă a gospodăriei sale e cazanul
cu pirostrii. Focul nestins din cup-
toarele-i subpămintene (amenajate
în localul fostei fierării Hefaistos-
Vulcan), aprinde în pieptul murito-
rilor dorințele fără friu. Și cea
mai drăcească dintre toate e mînia
care nu se mulțumește să trans-
forme lumea în obiect de uz per-
sonal, ci vrea s-o distrugă. Ori de
cîte ori vreun personaj de seamă dă
semn de mînie, știm că se-apropie
comparația cu focul. Regele loan cu-
prins de-o incendiară furie, spiritul
marelui Caesar arde să se răzbune,
ochii zgîndăritului Antoniu sînt
roșii ca focul, Brutus ascunde-n el
minie, așa precum cremenea ascun-
de foc. Chiar blîndul Romeo invo-
că furia cu ochi de flăcări la moar-
tea lui Mercuțio.
Deznădejdea personajelor se-ara-
lă și ea tot sub forma focului.
Pentru că și durerea — intrată-n
lume prin păcat — e invenție dia-
volească. Bătrînul Lear se simte
rupt de-o roată înflăcărată (upon
a wheel of fire), iar Othelo, după
crimă, ar vrea să se spele într-un
vîrtej de flăcări.
Dar iadul nu este doar lăcașul
focului veșnic. In el domnește, de
asemenea, întunericul „cel din afa-
ră*. Și m-am întrebat multă vre-
me cum vine asta. Ori e-ntuneric,
ori e foc. Un început de răspuns
mi l-a sugerat tot Shakespeare prin
acea scenă zguduitoare din Regele
loan, în care Hubert se-apropie de
plăpîndul prinț Arthur să-i scoată
ochii cu fierul înroșit în foc (IV,
1). Atunci mi-am dat seama că
focul poate fi cel mai aprig duș-
man al luminii. Căci nu există
întuneric mai adînc decit în focul
care arde ochii ce-1 privesc. O lu-
me-n flăcări și alta fără nici o
scînteie sînt Ia fel de beznetice.
IX.
în pofida acestor deosebiri, exis-
tă un teren litigios pe care și focul
și lumina și-l revendică: imaginea
globală a vieții omului. Ne-amin-
tim că maurul, apropiindu-se tiptil
de patul Desdemonei, ține-n mîna
dreaptă o luminare, o „lumină”
cum îi spune el. Stingînd-o, va pu-
tea s-o aprindă din nou. în schimb,
lumina vieții Desdemonei va rămî-
ne stinsă, pentru veșnicie.
Dar cea mai reprezentativă ima-
gine pentru ambiguitatea focului
(lumină-intuneric), rămîne torța. Cu
ea simbolizează ducele Vincențio
viața omului (într-o imagine pre-
luată din Whetstone), spunind că
nici focul, nici torța nu sînt făcute
să ardă numai pentru sine: „Hea-
ven doth with us as we with tor-
ches do, / Not light them for them-
selves(Measure for Measure, F,1
33—34).
Iar într-unul din „Henrici", ulti-
mele tresăriri de viață ale agoni-
cului Mortimer sint ca o torță fu-
megindă (the dusty torch of Morti-
mer).
Torta e simbolul vieții. Dar toi
ea, căzută-n mîinile plebei ațîțate
de cuvîntarea lui Antoniu (lulius
Caesar, II, 2) va pune foc la te-
melii, va deveni izvorul incendiu-
lui, al morții deci, al întunericu-
lui. Căci focul, element eminamente
ambiguu, mistuie și luminează.
Descifrînd imagistica vom regăsi
mereu această metamorfoză a iz-
vorului de viață în izvor de moar-
te. Chiar soarele termenul maxim
pe care Cleopatra il invocă (in
lipsa unei comparații mai înalte)
pentru incomparabilul Antoniu —
e somat să pîrjolească sferele la
moartea iubitului: „O sum Burn
the great sphere thon mow’st in !*
(V, 15, 9).
Dar acest echivoc trimite, obli-
gatoriu, la marele contemporan al
lui Shakespeare — necunoscut pe
vremea aceea — la philosophus
teutonicus lacob Bohme. O apropiere
cu atit mai ciudată cu cit filozoful
cizmar habar n-avea de teatru iar
dramaturgul nu putea să cunoască
Mysterium Magnum, scris în 1623,
deci după moartea sa.
X. .
lacob Bohme a trăit într-un sat
numit Alt Seidenberg, lingă Gor-
litz. Așa ne place să credem. Pen-
tru că, de fapt, el a trăit în ini-
ma lui Dumnezeu (spune Silesius)
precum pasărea trăiește-n aer și
soarele pe firmament. Și în timp
ce mîinile lui se agitau pentru
rreburi mărunte, bătînd o țintă
sau tălpuind, gindul său gonea
după lucrurile mari. Voia să știe
ce-a fost pe lume, înainte de-a fi
ceva ; cum arată neantul, cum de-
vine Dumnezeu, cum a căzut omul.
Hrănit de imaginația, de igno-
ranța lui și de cărțile sfinte, el
desfășoară misterul creației Mag-
num mysterium, într-un alfabet
simbolic, în centrul căruia stă fo-
cul. Poate și din pricină că pro-
fetul favorit al cizmarului fusese
Ezechiel. Iar lui Ezechiel Dumne-
zeu îi apare ca un nor înconjurat
de flăcări. La drept vorbind, nu
numai lui. Pentru că Dumnezeu)
Vechiului Testament, amintindu-și
înrudirea cu Zeus, e vindicativ și
coleric. Fulgerul e prima dintre
jucăriile lui. Și tot Ezechiel, într-
alt verset, ne prezintă un Dumne-
zeu din ale cărui coapse țișnește
lumină și coboară foc.
O imagine prin dreptul căreia
teologii au trecut in grabă, dar
care Iui Bohme i-a dat de gin-
dit. Dumnezeul marelui mistic are
un îndoit obraz: unul de dragos-
te (deci de lumină), celălalt de
mînie, (deci de foc). Și perfectindu-i
identitatea, Bohme consideră mînia
Domnului drept cealaltă față a dra-
gostei lui. Pentru Bohme focul se
naște din întuneric și naște la rin-
dul său lumină. Acesta e Centram
naturae. obscurul triunghi arzător.
Și ori de cite ori scriem dorință vom
ceti foc. Iar cind scriem foc putem
ceti viață. Ignis ubique latet Do-
rință e temelia egoismului dar, în
același timp, indispensabila condi-
ție a iubirii. Căci iubirea, ca să
existe-n fapt, trebuie să aibă ce
birui. Nu vom urmări trinitatea
lui Bohme, nici momentele ema-
națiunii — cele șapte — nici tra-
gica geneză a dumnezeirii ; ne in-
teresează o anume intuiție a vieții,
prezentă și în textul shakespearean.
Ea ne spune că toate lucrurile
constau din da și nu : câ în toa-
te creaturile, există o anume otra-
vă și răutate și trebuie să fie a-
șa, altminteri n-ar fi nici viață
nici mișcare. întunericul este lu-
mina văzută din altă parte. Oa-
re acesta să fie și sensul versurilor
Cleopatrei. amintite mai sus, cînd
vorbește despre defectele lui Anto-
niu spunind că aștrii strălucitori ai
nopții sînt petele zilei ?
Viața se arată in esența ei ulti-
mă — contradictorie. Iar piesele
care-o surprind astfel sînt piese
problemă. Progresul științelor și al
teologiei catafatice ne vor oferi, în
fiecare an, formule perfecționate
pentru îmblînzirea misterului. Poe-
tul nu Ie disprețuiește. Dar, pen-
tru el, focul — în care se-adună și
se luptă întunericul cu lumina —
rămîne simbolul suveran al vieții.
Al acestei vieți, singura pe care o
cunoaște.
Aprins de Heraclit, simbolul fo-
cului străbate cugetul creatorilor de
cultură. Și Nietzsche, cel cu creie-
rul incendiat de contradicții, părin-
tele lui Zarathustra, ucigașul lui
Dumnezeu, neștiind că va muri ne-
bun (sau poate presimțind-o) spu-
nea despre sine că este flacără. Și
a fost una din teribilele Iui intuiții.
Flamme bin ich, sicherlich.
IX
In Coriolan, spre ultimul act,
cuvintele fire (foc) și to burn (a
arde) apar dintr-odată cu neobișnui-
tă frecvență. Pentru că incendiul,
adică arderea fără zăgaz, e sensul
războiului. Plumbul se va topi pes-
te capetele tribunilor și temelia
templelor va arde (Yur temples
burnt in their cement, IV, 6). Te-
ribilul Coriolanus, măcelar, omo-
rînd muște își va lepăda porecla
cîștigată la Corioli ca să-și căleas-
că un alt nume in flăcările Romei
mistuite (in the fire of the burning
Rome, V, 1). Ochii lui sînt incan-
descenți (his eye / Red as twould
bum< Rome). Iar ochii lui Mene-
nius, plini de lacrimi extinctoare.
Cetatea va arde din pricina nechib-
zuiților tribuni. Fantoma unei făclii
anti-olimpice, vestind discordia, a-
leargă prin scene, trecînd de la un
personaj la celălalt. General și sol-
dat, patricieni și plebei, toată su-
flarea stă sub puterea șarpelui ro-
șu.
Apoi Coriolanus se-nduplecă la
rugămințile mamei sale, ridică tabă-
ra plecînd cu armata Volsgilor. E
cea mai fericită zi din istoria Ro-
mei ; asemeni celei cînd a fost go-
nit ultimul rege. Tribunul Sicci-
nius îl întreabă pe al doilea mesa-
ger dacă vestea e adevărată. Dacă
e sigur. Și cel de-al doilea mesa-
ger îi răspunde: Precum sînt sigur
că soarele e foc. O frază pentru care
mesagerul nu va păți nimic. Dar
aceeași frază spusă la Atena, i-ar
fi adus exilul și o amendă de cinci
talanți. Ca Iui Anaxagora. Iar după
ce sună trompeții, oboiul și tobele,
primul senator dă ordin să se aducă
arderi triumfale. Căci marea bucu-
rie, ca și groaza tot la simbolul fo-
cului face apel : „Chemați poporul,
adorați pe zei, / Aprindeți rugurile
bucuriei”.
XII.
Coriolan (nu lulius Caesar) repre-
zintă pentru mine apogeul ambi-
guității focului. Piesa oferă, ca ori-
ce piesă, trei nivele de interpreta-
re : nivelul faptelor, al pasiunii și al
ideilor.
Coriolan e cronologia unui dub-
lu război : războiul rece dintre cla-
se și războiul fierbinte dintre ce-
tăți. Dar știm că focul e forma ori-
ginară a războiului.
La nivelul pasiunilor, Coriolan e
o explozie-n lanț. O explozie a
mîniei cea cu ochi de flăcări. La
nivelul ideii piesa prezintă — așa
cum vom vedea — problema inte-
grității perfecte, refuzul transacției,
intilnirea cu absolutul. O intilnire
salutară și funestă. Semnul sensibil
al acestei dualități nu poate fi de*
cît focul. El tutelează, așadar, cele
trei nivele de lectură ale piesei.
XIII.
Shakespeare ne spune că genera-
lul Coriolan moare străpuns de ge-
lozia Iui Aufidius și a conjuraților,
care strigă într-o criză de isterie co-
lectivă : Kill, Kill, KilI, Kill, him*
(V, 6, 131).
Dar Shakespeare n-are dreptate.
In Viețile Paralele, Plutarh ne dă
aceeași versiune. Adăugind că, după
unii, Coriolan ar mai fi trăit pină
la adinei bătrinețe în țara volsgi-
lor, departe de-ai săi. Dar nici
Plutarh n-are dreptate. Ei știu cum
a murit Coriolan. S-a urcat pe unul
din piscurile fumegînde ale penin-
sulei. Ajungînd la buza craterului,
s-a oprit, a stat o clipă apoi s-a
aruncat în el restituindu-se focu-
lui. Intrind in sine.
Ion OMESCU
Dar piesa cea mai de seamă din această culegere,
(Basme — n.r.), capodopera întregii lirici a lui
Bolintineanu, este Mihnea și Baba, prin care poetul
devine un Biirger, un Jukovski al nostru. Prologul,
deschizînd poemul asupra unui miez de noapte în munți,
are sonorități cavernoase și horcăituri de spaimă : „Cînd
lampa se stinge la negrul mormînt / Atinsă de aripi, su-
flată de vînt; / Cînd buha se plînge prin triste suspine ; /
Cînd răii fac planuri cum au a reține / In barbare lanțuri
poporul gemînd ; / Cînd demoni și spaime pe munți se
adună / De urlă la stele, la nori și la lună, / Intr-una din
peșteri, în munte rîpos, / Un om care intră curagios".
In munți, într-un templu peceneg (imagine potrivită
de ev barbar și obscur), ni se înfățișează un Sabbat car-
patin în care nu tonul negru este esențial, ci un sentiment
de vijîit și răsucire, ieșit din febrilitatea versurilor : „In
peștera Carpaților / O oară și mai bine, / Vezi templul
pacinaților / Ce cade în ruine / / Aci se fac misterele /
De babe blestemate, / Ce scot la morți arterele / Și hîrcele
uscate. / / Aci se fierb și oasele / In vase aurite, / Aci
s-adun frumoasele / Cînd nu mai sînt dorite. / / O fla-
•cărâ misterică / Dă palidă lumină; / Iar stîlpii în biseri-
că / Păreau că se înclină. / / Iar liliecii nopților / Ce au
aicea locul — / Ascunși în hrîca morților — / Umblau să
stingă focul. / / O babă, ce oroarele / Uscaseră în lume, /
Tot răscolea vulvoarele, / Șoptind încet un nume".
Mihnea pătrunde în templu întîmpinat de o întrebare
și dînd un răspuns care sînt o verificare a ecourilor peș-
terii și versurilor : „— Hei ! Cine să calce în negrele-mi
locuri ?... / Și vorba-i, cum geme în zid vijelia, / Din
colțuri în colțuri grozav răsuna".
Intriga poemului se dovedește bizară, ca tot ce iese
din închipuirea poetului. Baba avusese un fiu pe care îl
dăduse în oștirea lui Mihnea și în vederea înălțării căruia
făcuse legămînt cu diavolul. Insă acel fiu murise și vina
era pusă pe seama lui Mihnea, căruia Baba îi dă să
bea într-o hîrcă de-a mortului. Atunci se stîrnește o
mișcare haotică, o sarabandă de duhuri, adică o „danse
macabre" notată cu un mare simț al sonurilor hîrjîite
și repezi, al dinamicei colosale și noroase : „Toți morții
din mormînturi, / Cu ghearăle-ncleștate, / Ca frunzele
uscate, / Ce zbor cînd suflă vînturi, / Spre Mihnea aler-
ga ; / / Iar vîrcolacii serii, / Ce chiar din lună pișcă, /
Cînd frunzele se mișcă / In timpul primăverii, / Țipînd,
acum zbura. / / Șoimancele ce umblă / Ca vijelii tur-
bate, / Coloase deșirate / Cu forma ca o turlă, / Din
munți în văi călcat".
Baba blestemă pe Mihnea într-un chip violent, dar
lipsit de sarcasm verbal care însă va deschide seria
d. bolintineanu :
„mihnea și baba“
blestemelor în poezia noastră : "Oriunde vei merge să
calci, o, tirane, / Să calci p-un cadaver, și-n visu-ți să-1
vezi, / Să strîngi tu în mînă-ți tot mîini diafane, / Și
orice ți-o spune tu toate să crezi. / Să-ți arză plămînii
d-o sete adîncă / Și apă, tirane, să nu poți să bei, / Să
simți totdeauna asupră-ți o stîncă... !".
Un tumult de monștri se iscă, unde meritul lui Bolinti-
neanu este de a fi încercat să dea o figură elementelor
mitologiei infernale autohtone, de altfel cu o mare plasti-
citate, folosind note ale animalelor celor mai bestiale,
taurul, mistrețul, sau mai instabile ca iapa (numită „ca-
vală" ca la V. Hugo), dînd chip unor simple abstracțiuni ca
„spaima" sau unor atribute ale demonului precum „naiba"
ce pierduse în expresii orice înțeles figurativ, aducînd în
formă înfricoșătoare de astă dată, vițiul lui Setilă, totul
într-o procesiune hohotitoare, crunt umoristică și poetică,
vis dureros în soiul lui Breugel și Callot : „Așa vorbi
bătrîna / Și Mihnea tremură ; / Iar naiba, ce fîntîna /
O soarbe într-o clipă / Și tot de sete țipă, / La dreapta
lui zbură. / / El are cap de taur / Și gheară de strigoi, /
Și coada-i de balaur, / Și geme cu turbare / Cînd baba
tristă pare ; / Iar coada-i stă vulvoi. / / Iar nagodele-
urite / Ca un mistreț la cap, / Cu lungi și strîmbe rîte, /
Cu care de pe stîncă / Rîm marea cea adîncă / Și lumea
nu le-ncap; / / Și șase legioane / De deavoli bleste-
mați / Treceau cu turbilioane / De flăcări infernale /
Călări toți pe cavale / Cu perii vulvoiați. / / Și mii de
mii de spaime / Veneau din iad rîzînd / Pe Mihnea să
defaime, / Căci astfel baba are / Mijloc de răzbunare /
pe mort nesupărînd. / /
Acum începe cavalcada. Mihnea se suie pe cal și
aleargă urmărit de babă și de legiunea ei de duhuri pînă
ce ivirea zorilor îl scapă de ele. Este aici firește o analiză
a groazei nocturne și un humor grotesc ce amintesc că-
lărirea din Lenore și alergarea din Der wilde Jager, ca-
valcada lui Faust și Mefistofeles din celebra litografie a
lui Delacroix. Insă mai remarcabilă este, oricît ar deveni
mecanică, virtuozitatea onomatopeică, ușurința de a adu-
na laolaltă, fără a face versul silnic, cu folosirea chiar a
cacofoniei, toate zgomotele cu putință, tropotul, fîșîitul,
hohotul, bubuirea, într-o febră nebună, cu o orchestrație
de tip ul Berlioz aproape genială : „Mihnea încalecă, calul
său tropotă, / Fuge ca vîntul ; / Sună pădurile, fîșîie
frunzele, / Geme pămîntul ; / Fug legioanele, zbor cu
cavalele, / Luna dispare ; / Cerul se-ntunecă, munții se
cleatenă, / Mihnea tresare, / Fulgerul scînteie, tunetul
bubuie ; / Calul său cade ; / Demonii rîseră; o, ce de
hohote ! / Mihnea jos sare / Insă el repede iară încale-
că, / Fuge mai tare ; / Fuge ca crivățul ; sabia-i sfîrîie /
In apărare, / Aripi fantastice simte pe umere, / Insă el
fuge ; / Pare că-1 sfîșie guri însetabile / Hainele-i suge ; /
Baba pe-o cavală iute ca fulgerul / Trece-nainte, / Sla-
bă și palidă, pletele! fîlfîie / pe oseminte ; / Barba îi
tremură, dinții se cleatină, / Muge ca taur; / Geme ca
tunetul, bate cavalele / Ca un balaur. / O, ce de hohote !
rîseră demonii. / Iadul tot rîse ! / Insă pe creștetul mun-
ților, zorile / Zilei venise".
Din Istoria literaturii române de la origini pină în prezent
3 —Convorbiri literare
E fluturele prinț
la sinul tău
Abia imi clipocește în ureche
risul tău straniu, a mai rămas ceva
ca o muzică fumegind — numai atit cit le trebuie
cuvintelor să se îmbete
sensul dezbaterilor etice
stai ghemuită pe marginea
sufletului meu și privești:
se mișcă o tăcere spre steaua mea adincă
poți să adormi
- e fluturele prinț la sinul tău-
mîine între paletele soarelui
miine mă voi bate ca un bivol
Dintr-un manuscris
pierdut
Iluzia coborîse în stradă -
mai încercam a ne cunoaște
pe cind n-aveam idee cum
lunecă soarele pe broaște
și se rostogo/ește-n mări
acustice prin verzi mătase
și-l macină pe roți secrete
onor spinările țestoase
Mere albastre
Departe ape în flăcări,
din arbori de fum
ochi tremurind
scutură mere albastre
lună de miere a visului, călătorie în cer,
se sting luminile in suflet -
aceeași frunte
ară Întunericul
arbori de turn
ireamătă-n vîntul înalt
— cad mere albastre -
numai tu nici un semn,
ca o frunză mina ta s-a întomnat
Sau poate nu de mine
era vorba
A vorbi despre tendințele etice
din opera unui scriitor pare,
pentru o anumită categorie de
literați, o întreprindere oare-
cum compromițătoare. Riscul pro-
vine dintr-o prejudecată estetistă
care încearcă să dogmatizeze ideea
incompatibilității dintre artă și alte
fenomene socotite extraestetice. în
concepția acestora imixtiunea isto-
riei, filozofiei, moralei, psihologiei
etc. în domeniul specific al artei ii
afectează irevocabil esența. Dar, cel
puțin de la catharsis-ul aristotelic
încoace, sînt destule motive care să
justifice comentariul și din alte per-
spective decît cele pur estetice, în
speță și din unghiul de vedere al
implicațiilor etice. Arta are misiune
morală ? — întreabă Titu Maiores-
cu (ca să dăm un singur exemplu,
al unui critic cu o concepție pre-
ponderent estetică) și își răspunde
„fără nici o șovăire" : „Da, a avut
totdeauna o înaltă misiune morală,
și orce adevărată operă artistică o
îndeplinește". Despre rolul pedago-
gic al literaturii — mai cu seamă —
s-a scris de altfel enorm, încît nu e
necesar aici să insistăm. Am putea
spune doar că evidențierea intenți-
ilor etice, mai ales cînd ele sînt
imperioase, e o condiție fără de ca-
etică și polemică
ingenuitate și utopie
Mi s-a întîmplat ca, din do-
rința de a-mi da mie în-
sumi citeva răspunsuri privi-
toare la etica scriitoriceas-
că, să recitesc din Gherea arti-
colele despre opiniile Iui Maio-
rescu. In Personalitatea și morala
în artă frapează înainte de orice
suprema loialitate a criticului de
la Contemporanul, tonul ponderat,
creditul acordat adversarului, ape-
titul pentru idei : „Amindouă arti-
colele [Comediile d-lui Caragiale
și Poeți și critici] — spune Ghe-
rca — au fost primite cît se poate
de bine de întreaga presă română
și unele ziare chiar le-au repro-
dus, lăudind importanta și însem-
nătatea lor. Nu putem decît să ne
bucurăm, și pentru că ele au fost
atît de bine primite de publicul
cititor, care știe să prețuiască cu-
noștințele literare și talentul de
critică al autorului (s.n.). Dar nici
numele autorului, nici primirea cea
bună din partea publicului nu poa-
te să ne scutească de analiza aces-
tor scrieri; ba chiar numele și în-
semnătatea domniei sale ne silesc
să-i cercetăm părerile date la lu-
mină. Și ni se cere această anali-
ză mai mult decît oricui, pentru
re înțelegerea dimensiunilor reale
ale unei creații artistice nu-i posi-
bilă. Ceea ce ne interesează deocam-
dată e încercarea de a preciza felul
in care trebuie înțeles scopul moral
al literaturii, pornind de la un e-
xemplu probant : opera lui Marin
Preda.
Mai întîi trebuie spus că, în ge-
neral, sînt cel puțin două situații
extreme : pe de o parte, respinge-
rea programatică a moralei din ar-
tă, cum arătam mai sus, pe de altă
parte, impregnarea abuzivă a lite-
raturii îndeosebi cu sumedenie dc
„sfaturi moralizatoare1*.
Firește, Marin Preda nu e nici un
moralist stricto sensu (în felul lui
Montaigne, să zicem), nu e nici u-
nul dintre acei scriitori care urmă-
resc concluzii morale cu orice preț,
sufocînd astfel meditația asupra
faptelor și evenimentelor. în trea-
căt fie spus, se cunosc multe cazuri
ale unor scriitori de valoare recu-
noscută, ale căror opere au avut de
pătimit datorită moralismului ex-
cesiv, netransfigurat artistic.
Pe bună dreptate, Marin Preda
poate fi iritat de etichetarea lui ca
„scriitor moralist**, de vreme ce
formula a putut fi compromisă și
dc cei care au supraevaluat și de
cei care au subestimat tendințele
că și noi am scris despre come-
diile d-lui Caragiale, pentru că pă-
rerile autorului sunt în unele pri-
vințe potrivnice părerilor noastre
și pentru că autorul lor ia la
vale unele idei care ne sunt scumpe
cari trebuie să Ie apărăm. Citi-
torii noștri nu ne vor bănui dacă
ne vom opri cam mult la analiza
unor fraze, argumentări, încheieri
logice, atît de numeroase în mi-
cile articole ale d-lui Maiorescu ;
căci citind scrierea noastră pină
la sfîrșit, vom vedea că eminentul
critic atinge chestii nespus de în-
semnate și prețioase" (s.n.). Textul
nu are nevoie de comentarii, din
unghi etic, se înțelege. Morala este
cit se poate de străvezie și nu in-
tenționez să mă opresc la celebra
controversă in care, în treacăt fie
spus, din Punctul de vedere al
eticii Gherea a fost deasupra deși
Maiorescu l-a luat nu o dată de
sus.
Mulți cred că polemica este ex-
presia unei supreme neînțelegeri
(așa și este) ce presupune, în conse-
Rideau de mine ca niște pantofi
prin care degetele ies să pască
(sau poate nu de mine era vorba
sau poate nu voiau să mă cunoască)
eu nu spuneam eu numai vedeam
numai imi clămpăneau pleoapele
insă puțin dacă-ntorceam privirea
il pierdeam și pe cel mai aproapele
eu nu spuneam eu numai vedeam
— ochiul meu nu mai cere —
de ce pleoapa îmi cade pe gură ?
de ce îmi e somn de tăcere ?
desen de D. GAVRILEAN
IOANID ROMANESCL
critică si etică
sau mitul imparțialității
Aparent, suprema virtute a cri-
ticii este imparțialitatea. A-
cest „adevăr** pare atît de e-
vident, încît afirmarea sau
confirmarea lui ține de bunul simț.
Pas de te pune împotrivă ! Așa se
explică, de altfel, faptul că, deve-
nită loc comun, amintita afirmație
circulă nestingherită pe mai toate
drumurile publice ale criticii lite-
rare, fiind salutată cu respect —
e drept, un respect convențional, a-
tîta vreme cît raporturile dintre ea
și critica literară amintesc oare-
cum de raporturile dintre Voltaire
și dumnezeu, exprimate de filozof
cu o particulară maliție: „ne salu-
tăm, dar nu ne vorbim**.
Așadar, cam aceeași situație o a-
re și preceptul imparțialității, ac-
ceptat aproape în unanimitate, ig-
norat sau desconsiderat cam în a-
ceeași măsură. Și aceasta, nu ne-
apărat cu rea intenție. Nu neapă-
rat, deși tocmai relele intenții țin
să beneficieze de adăpostul presti-
gioasei mantii a imparțialității, uti-
lizată nu o dată pentru a travesti
cele mai ignobile demersuri în ange-
lice, deosebit de bine intenționate
atitudini. Și. dacă așa stau lucru-
rile, te întrebi, în mod firesc, cum
e mai corect și oportun : să subscrii
la acest precept, acceptînd implicit
(cu sau fără voie, cu sau fără ști-
ință) posibilele disimulări sau mis-
tificări, sau să-1 detronezi, instau-
rînd în locu-i principiul ofensiv al
parțialității manifest declarate ?
Cum e oare mai moral ? In care
caz este etica mai în drepturile ei?
Și, in fond, este, într-adevăr, impar-
țialitatea o virtute ?
La ultima întrebare răspunsul es-
te, în mod clar, nu. Și aceasta, pur
și simplu pentru că imparțialitatea
nu presupune prezența unei cali-
tăți morale, ci absența unui „viciu**
(vicip să fie ?), acela al parțialității.
Cu alte cuvinte, critica imparțială
are nu meritul tăriei morale
de a fi (indiferent ce, ca să
zicem așa) ci ambiția ascezei expri-
mate prin aceea câ nu este parțială,
deci nu manifestă în mod predilect
interese și preferințe. Abstrasă ori-
căror motivații subiective, judecata
de valoare ar fi, în acest caz, de o
puritate cristalină, exprimînd un
abstract raport, să-i zicem geome-
tric, intre obiectul de artă investi-
gat și normele la care este raportat.
Dar care sînt aceste norme ? Dacă
e vorba de norme estetice, se știe
că avem de a face cu un domeniu
în care grammatici certant, punctul
de reper fiind astfel instabil, dacă
nu chiar violent disputat. Dacă
asociem acestora și alte norme —
etice, — ele sînt la rîndul lor, su-
puse unor particulare condițio-
nări, implicînd, practic, subiecti-
vitatea. Și-atunci ? Pe ce se fun-
damentează respectiva imparțiali-
tate, atîta vreme cît nu o putem
plasa decît pe nisipul mișcător al
unor criterii variabile ?
Desigur, veți spune, în principiu
așa stau lucrurile. Practic însă in-
tervine accepția particulară a ter-
menilor de interes și preferință,
considerați în zona sensului lor mai
puțin vag și pur, acolo unde inte-
resul și preferința capătă o nedori-
tă coloratură de comportament de-
viant. E vorba de existența unor
neprincipiale interese de grup, de
poziții preconcepute sau extraeste-
tice dificultăți, nu fără ecou în etica
criticii (dificultățile căpătînd, în
cazul unor recente intervenții, chipul
redactorului șef al cutărei publica-
ții, sau aspectul unor „morale** o-
bligații de subordonare redacționa-
lă ; în asemenea împrejurări, Dela-
vrancea l-ar fi dat ca exemplu pe
Horace Vernet, care a refuzat să-1
zugrăvească pe Ludovic al XlV-lea
năvălind la asalt, așa cum dorea
Louis Philippe, deoarece, documen-
tîndu-se, a aflat că, în timpul
asaltului, acesta petrecea cu M-me
de Montespan într-o moară pără-
sită ...) Oricum, așa stînd lucrurile,
este, totuși, cel mai bun remediu
imparțialitatea ?
Hotărît, nu. Pentru că imparțiali-
tatea implică, de obicei, o atitudine
pasivă, de consemnare, iar situația
dată reclamă una activă, de princi-
pialitate militantă și eficentă in-
tervenție. Implică cel puțin cri-
teriul moral al cinstei : „decît îmi
4 — Convorbiri literaro
etice ale creației artistice. Litera-
tura didactică e considerată un non-
sens, oricum un produs hibrid, și,
în consecință, e persiflată adeseori.
Perspectiva de a fi moralist în ac-
cepția *nudă“ a cuvîntului îl îngro-
zește, căci ea te poate duce, spune
autorul Intrusului, — caz extrem —
în situația lui Kirkegaard de
a descoperi că existența e o ne-
norocire, o „maladie mortală11. „O-
pera de artă e seducție — se spu-
ne în Imposibila întoarcere —, și
cînd conține în ea elemente prea
vizibile ale unei morale oricît de
fascinante, această seducție se mic-
șorează. Scriitorii obsedați de mari
aspirații morale sacrifică o parte
din seducția naturală a artei, pîn-
dind însă tot timpul să nu ucidă în
ei pe artist, fără care nici moralis-
tul n-ar mai avea nici o putere de
convingere".
Ca atare, Marin Preda sublimează
conceptele etice, filozofice, sociale,
le convertește în operă. El sondea-
ză lumea în general, sau într-o a-
numită împrejurare istorică, și apoi
ne-o reprezintă cu intenția de „a
contempla noi înșine propria noas-
tră viață, cu toate enigmele și pro
blemele ei insolubile". Cu alte cu-
vinte, scriitorul trebuie să fie î:i
primul rînd artist, să re-creeze lu-
mea pe care noi să o contemplăm
liber. Creatorul Moromeților e‘ur
astfel de artist căruia îi displac
verdictele morale, sau mai bine zis
el încorporează elementele etice fn
literatură, dîndu-le înaltă expresie
artistică. Chiar într-o carte de pu-
blicistică — am numit Imposibila
întoarcere — literatura există sub
formă de parabole și fabule. Admi-
țînd că arta are un puternic efect
moral prin înseși faptele de viață
înfățișate, — efect superior oricăror
norme exprimate oricît de convin-
gător — prozatorul face următoa-
rea referință sugestivă : „Cine n-a
fost cutremurat pentru totdeauna ci-
tind o scenă în care o fetiță, chi-
nuită de niște oameni străini care
o creșteau, era trimisă în miez de
noapte într-o pădure să aducă apă
să adape un cal ? In clipa în care
se lupta cu imensa găleată, o mînă
apucă toarta și fetița simte cum
găleata devine ușoară, își ridică
privirile și vede un bărbat care îi
spune cuvinte liniștitoare. Milioane
de oameni care au citit această sce-
nă, chiar dacă au uitat concretul ei.
au păstrat în schimb sentimentul
născut în ei în clipa în care au
citit, și care Ii va face ca aproape
totdeauna să fie alături de un co-
pil aflat în primejdie. Puterea sen-
timentelor o dată născute nu va fi
ștearsă de nici un dezastru. Arta
care a dat naștere unor simțăminte
atît de adînci nu se va simți umi-
lită niciodată".
Așadar, chiar la un scriitor căru-
ia ii repugnă perspectiva de a fi
moralist — am văzut în ce sens —
problemele de etică există, dizolva-
te în creație. Opera lui, de la Intil-
nirea din păminturi și pînă la Ma-
rele singuratic, se referă la aceleași
întrebări definitive ale vieții sau la
cele de ordin contextual, particu-
lar, dar de stringentă însemnătate
pentru realitatea social-morală res-
pectivă. Vibrăm la chemarea lui Ilie
Resteu de a fi ascultat „cu drepta-
te", sîntem solidari cu atitudinea
plină de înțelegere a lui Pațanghel,
admirăm aspirația spre omenie a
lui Ilie Barbu, Anton Modan, Va-
sile Bodescu etc. Pe de altă parte,
repudiem neomenia lui Beleagă, e-
goismul lui Tudor Bălosu și al fe-
ciorilor mai mari ai lui Moromete,
disprețuim trufia nesăbuită a lui
Victor Bălosu și a lui Voicu Ghio-
cioaia, detestăm cruzimea rudelor
lui Vasile Bodescu, a brutei care o
maltrata pe Maria, eroina din Intru-
sul, a lui Damian Gheorghe etc. ;
simțim repulsie față de atitudinea
iresponsabilă a unor oameni ca a-
cei care l-au umilit pe tînărul mun-
citor din Risipitorii, provocindu-i un
șoc psihic etc. Ne este simpatică
figura luminoasă a bătrînului Mo-
romete, candoarea lui genuină, e-
fortul dramatic de a-și păstra pros-
pețimea sufletească. Sîntem impre-
sionați de generozitatea surorilor
lui Birică, a Constanței, a ingine-
rului Dan, a lui Călin Surupăceanu.
Aprobăm gesturile justițiare ale lui
Birică, Țugurlan și, într-o formă
superioară, ale lui Niculae.
Apelul la omenie e constant în
creația lui Marin Preda. Aspirația
spre dăruirea afectuoasă, dorința de
împlinire armonioasă a prieteniei
constituie, cu precădere, problema-
tica Risipitorilor, a Intrusului și a
Marelui singuratic. Vale, Constan-
ța, Surupăceanu, Niculae sînt mesa-
gerii ideii de prietenie neîngrădită.
Candoarea și loialitatea, tendința
de a stabili relații demne cu lumea,
refuzul faptelor ignobile, aspirația
permanentă către sinceritate și a-
devăr — iată ce impresionează la
acești oameni aflați în luptă cu „spi-
ritele primare". In ansamblul lor,
aceste cărți dezbat cu o neobișnu-
ită tensiune probleme ale existen-
ței omenești: sensul vieții, ferici-
rea, prietenia, dragostea, brutalita-
tea, durerea, boala, moartea ; puri-
tatea morală, aspirația, sacrificiul,
eșecul, împlinirea, conformismul, e-
vaziunea, recuperarea prin confrun-
tarea tragică, dezacordul irevocabil
(cu multiplele lor implicații) — cu
alte cuvinte, raporturile dintre in-
divizi, atitudinea acestora față de
evenimente, de istorie, acțiunea e-
venimentelor și a istoriei asupra in-
divizilor etc.
Din acest punct de vedere, Marin
Preda e un moralist și orice scri-
itor adevărat ascunde în el un mo-
ralist. Condiția primară e cum
am spus, ca tezele să nu
apară enunțate numai fără
să atingă fibrele sensibilității.
Dar, în virtutea acestui principiu,
nu înseamnă că vor fi eludate aser-
țiunile directe, reflecțiile morale,
meditațiile enunțiative. Asemenea
sentințe cu valoare aforistică con-
trapunctează materia vie a operei
lui Marin Preda.
Adevărata artă este aceea care,
fără să impună forțat percepte și
norme restrictive, atinge coarda
morală ; sau, cum afirmă scriitorul,
arta „este deplină și misterioasă
cînd cumulează puterea imaginativă
a sufletului uman și aspirația omu-
lui către perfecțiunea morală (s.n.)“.
Valoarea incalculabilă a artei, pre-
cizează Marin Preda, poate fi con-
siderată în momentul în care „ea
a cultivat în oameni curajul, spiri-
tul de sacrificiu, solidaritatea, ab-
negația, curajul, eroismul și înfrun-
tarea bărbătească a morții".
C. TRANDAFIR
cință, o înfruntare inerent neloială,
în care scopul scuză mijloacele. Aș
spune că lucrările stau tocmai in-
vers. Polemica este un duel cu
gloanțe de cerneală și, ca în orice
duel, esențială este respectarea re-
gulilor jocului. într-o asemenea si-
tuație (unde convenția este un ele-
ment principal) eticul prezintă o
importanță cu totul deosebită. Du-
elul este recunoașterea ceremonioa-
să a unei neînțelegeri, apelîndu-se
pentru curmarea ei Ia aceleași arme
și la un martor imparțial. Ca și du-
elul, polemica apare drept expre-
sia unei incompatibilități în care
comportarea se cere a fi impecabilă,
vecină cu eticheta.
Polemicii nu i se poate da un
sens prea larg și prin aceasta nu i
se poate recunoaște o sferă prea
mare de influență. Polemică nu în-
seamnă pur și simplu lovituri întru-
cît loviturile se pot da și sub cen-
tură. A desființa pe cineva nu e tot-
una cu a polemiza sau, mă rog, nu
înseamnă a avea spirit polemic,
înainte de toate polemica înseamnă
schimb, luptă (vezi D.L.R.M.!) și nu
neapărat spirit ofensiv și așteptare
„Ia cotitură". Polemica reclamă
printre altele existența unor adver-
sari cu identitate dezvăluită. Să-mi
fie iertate aceste naivități, dar nu o
dată observăm în paginile reviste-
lor tot felul de pietre aruncate în
curtea vecinului fără a putea vedea
fie cine aruncă (o dăm anonimă!),
fie cine a ieșit cu capul spart („po-
lemizăm* .avind acte în regulă, cu
preopinenti nenumiti). Confruntării
directe, și, cum spuneam loiale îi ia
locul o gamă întreagă și subtilă de
răfuieli. Sînt satisfăcute micile or-
golii și certificate mari inaptitudini
căci asemenea răfuieli nu fac decit
să demonstreze incapacitatea funci-
ară de a susține cu argumente o
discuție deschisă, în ultima instanță
apare ca recunoaștere tacită (deghi-
zată în turbulență) a neputinței
de a impune un punct de vedere.
Uneori cultivarea insistentă a
violentei, a speculațiilor (mai mult
sau mai puțin rafinate) menite să
discrediteze se consideră a fi una
din modalitățile cele mai eficace
de a ieși din anonimat, A re-
duce polemica tocmai Ia acest gen de
violență, la o astfel de speculație
înseamnă a accep'a o formă fără
fond.
Angajarea într-o polemică presu-
pune existenta unui adevăr de a-
părat, fie acesta și adevărul tău.
Obligația de a apăra este sacră
(„Meseria de scriitor, ca orice me-
serie, are și ea obligațiile sale, și
una dintre aceste obligații mai de
căpetenie e să-ți aperi valorile ex-
puse, dacă urmezi a crede că nu
sunt adevărate, iar dacă tc-ai con-
vins că sunt false, atunci recunoști
sincer și cinstit greșeala". — C.
Dobrogeanu Gherea: Asupra este-
ticii metafizice și științifice), du-
pă cum, la fel de sacră este obli-
gația dc a ieși (revendicînd) în
lume numai cind ai ceva de spus.
Polemica este o ieșire în lume,
costisitoare și, fără îndoială, riscan-
tă.
Polemica nu are decît o singură
cauză : neînțelegerea de idei. Asis-
tăm în exclusivitate la o confruntare
dc opinii și, in mod accidental. Ia
una de persoane. Persoana ca atare
trece pe un plan secundar și, evi-
dent, nesemnificativ, în joc intră
personalitatea, cultura, inteligența,
toate prezente în ideile avansate,
justificate prin ele. Persoana fizică
este, am putea spune exagerînd, o
convenție, un auxiliar. Precizările
de acest gen sînt, recunosc, banale.
Și totuși ele trebuiesc făcute cu in-
sistentă, transformate în legi ale
unui cod nescris, în lozinci, în pre-
cepte. Datorită faptului că de foarte
multe ori (la adăpostul unor idei și
principii de apărat) polemica a de-
generat în aceea ce am numit mai
sus răfuială în care atacul la per-
soană era mai mult sau mai puțin
deghizat, ori de cîte ori apare un
articol polemic (autentic polemic)
putem intilni in reacția asistenței
următoarea nedumerire : ce-o fi
avînd cu el? (el = preopinentul). Ce
i-a făcut ? Mutarea neînțelegerii
într-un plan minor, „omenesc"
schimbă cu totul ordinea reală a
lucrurilor in așa fel incit ceea ce
este esență devine aparență, pretext,
abilă născocire. Persoana cu care
polemizezi este omenește inocentă.
Cel puțin așa ar trebui să ne-o
închipuim. Polemica presupune și o
supremă ingenuitate, un vot de în-
credere dat în alb adversarului.
Pentru unii adevărata polemică
este o utopie, fapt dovedit fie prin
aceea ce aceste spirite „practice" gin-
desc, fie tocmai prin aceea ce fac.
Și totuși cazurile (rare) cînd aceas-
tă utopie devine adevăr ne obligă
în continuare să vedem în polemică
o utilă și dece nu ? o elegantă mo-
dalitate de existență a criticii. Spu-
ne Gherea : „Una din cele mai în-
trebuințate forme ale scrierei e de-
sigur forma polemicei. Polemica e
foarte necesară și foarte folositoare.
Că din ciocnirea ideilor iese scîn-
teia adevărului nu e un cuvînt de-
șert, ci un mare adevăr. Forma po-
lemicei e una dintre cele mai ni-
merite forme literare și științifice
pentru limpezirea unor principii,
unor vederi și pentru propagarea
in masa publicului a unor adevă-
ruri literare și științifice". (Asupra
criticii metafizice și celei științifice)
Dan DRAGOMIR
place să fiu cinstit cînd scriu ; înțe-
leg sinceritatea, patima chiar; u-
răsc însă pe cel care face o nedrep-
tate și publică un neadevăr", afir-
ma Caragiale, cel care mărturisea
cu franchețe : „n-aș fi niciodată în
stare să acord aplauze unei produc-
țiuni de artă, dacă ea nu mi le
poate smulge", întrebîndu-se în a-
celași timp, cu sarcasm : „noi, artiș-
tii, scriitorii, cronicarii, publiciștii,
sîntem oare o familie în sînul că-
reia trebuie să ne tămîiem reciproc
și mutual spre a face admirația u-
nui public de gură cască ?“ — alt-
fel spus : „o conjurație... al cărei
cuvînt de ordine ar fi nesincerita-
tea, neadevărul și tragerea pe sfoa-
ră a publicului profan ?“
Iar dacă numai autoritatea lui Ca-
ragiale nu este suficientă pentru a
discredita așa zisa „imparțialitate"
și a legitima mînia împotriva fal-
sului și a neadevărurilor, deci par-
țialitatea, să adăugăm un citat din
Călinescu. potrivit căruia : „a ur-
mări numai adevărul și a-1 dovedi,
aceasta e toată obiectivitatea", la
care adăugăm observația îndreptă-
țită a lui Croce că „adevărurile nu
reușim să le menținem în viață de-
cît făcîndu-le să lupte contra ero-
rilor". Și dacă totuși Croce era de
părere că pasiunea este cauza e-
rorii, să ne amintim că nici el n-a
fost lipsit de pasiune, de patimă,
am zice, în polemica cu Pirandello.
căruia-i reproșa că „nu este altce-
va decît un colecționar de carac-
tere și aventuri studiate cu gri-
jă, dar fără originalitate". Fapt este
că un indice de subiectivitate vom
găsi inevitabil în oricare paragraf
al discursului critic desfășurat în
timp, realitate recunoscută de Sain-
te Beuve („fiecare critic, în tipurile
favorite (s.n.) pe care le evocă.
nu-și face decît propria apoteoză")
și, în alt sens, de Ibrăileanu. care
remarca imposibilitatea unei apre-
cieri obiective tocmai a poetului
preferat, în cazul dat — Eminescu.
„Cel mai senin dintre scriitorii ul-
timului timp, cel mai sceptic, cel
mai „indulgent", a avut totuși idio-
sincrasiile sale literare", spune Ca-
mil Petrescu, referitor la Anatole
France, și nu avem motive sâ-i con-
siderăm pe critici cu totul în afara
unei atari subiective condiționări
De altfel, se pare că tocmai în a-
ceastă zonă, a subiectivității decla-
rate, concretizate într-un angajat
demers estetic, s-ar putea să găsim
adevărata virtute, întrucît. după
cum spune același scriitor „toate
operele de seamă s-au zămislit si-
multan cu marile bătălii critice".
Or, o bătălie nu presupune poziție
imparțială, ci parțialitate, afirma-
tă, în acest caz, nu numai drept
veritabilă virtute, ei, după Baude-
laire, ca însăși rațiune de a exis-
ta a criticii, opinie validată de în-
treaga critică modernă : „Pentru a
fi îndreptățită, adică pentru a a-
vea motive de a exista, critica
trebuie să fie parțială, pătimașă,
politică, făcută adică dintr-un punct
de vedere exclusiv, dar din acel
punct de vedere care deschide mai
multe orizonturi".
Critica netrebuind să fie impar-
țială și neputînd, de fapt, să fie
imparțială, rezultă că imparțialita-
tea criticii este un mit. „Critica
trebuie să fie unilaterală, spune
Nicolae Manolescu, cîtă vreme și
criticul, ca și poetul, trăiește ideile,
le refuză sau le acceptă, le dispre-
țuiește sau le iubește. Criticul im-
parțial, rece, nepăsător, e o închi-
puire absurdă a scriitorilor".
Sintetizînd, putem spune, împre-
ună cu Jacques Copeau, că criticul
trebuie să fie „sincer, grav,
profund, știind că este învestit față
de poet cu o funcție creatoare,
demn să colaboreze cu el la aceeași
operă și să poarte, ca și el, răspun-
derea culturii." Care răspundere
implică parțialitate, aderență mani-
festă nu numai la anumite princi-
pii. dar chiar și la anumite moda-
lități sau destine literare, bineîn-
țeles fără exclusivisme. Pentru că
poți adera la o modalitate, accep-
tînd, în același timp și altele, ca
fiind posibile, ca tot atîtea expre-
sii ale unei fecunde diversități de
stiluri. Să ne amintim aprecierea
lui Sainte Beuve care, în Boilleau
vedea pe „redactorul corect, ele-
gant, ingenios, al unui cod poetic
abrogat". Semn de comprehensiune
dar și de lucidă delimitare, mult
mai utilă decît alinierea monotonă
la care sînt obligate valorile lite-
rare în nu știu care exegeză (con-
fortabilă), fragmentar transpusă și
în cărți școlare de „Limba și lite-
ratura română". Incit te miri cum
de se poate să pledezi, teoretic,
pentru mai multe (subiective, uni-
laterale, parțiale deci) „Istorii ale
literaturii române", iar practic să
denivelezi întregul peisaj literar
prin aducerea scriitorilor la una și
aceeași cotă a talentelor foarte în-
zestrate, inspirate din viață etc. etc.
etc. Decît o asemenea imparțialita-
te, mai bine o parțialitate care să
releve peisajul literar din mai mul-
te unghiuri de vedere, operațiune o-
nestă și cuprinzătoare. La care și
etica ar subscrie cu un plus de con-
vingere.
Ciudat este apoi faptul că, impar-
țialitatea fiind chipurile o virtu-
te, îndoiala (nesiguranța, neîn-
crederea, ezitarea, șovăiala, după re-
cent editatul Dicționar de sinonime)
continuă să rămînă un viciu. Este
mai greu să-ți imaginezi reeditat
astăzi gestul lui Tudor Vianu care,
în tinerețe, se mai întîmplă să se
întoarcă cu recenzia în buzunar și
să n-o predea la tipografie. De fapt,
imparțialitatea nu implică neapărat
scrupule.
Dar parțialitatea ? Ea, da, și aș
îndrăzni să afirm că acesta este un
merit al ei, în ciuda faptului câ
ne-am afla în dificila situație de a
pleda pentru o virtute plină de .. .
scrupule. E de preferat, totuși, pen-
tru că permite prelungirea dezbate-
rilor în forul intim al criticului,
deci o fortificare a adevărurilor
semnalate de intuiția critică, prin
argumentele atestate de logica dis-
cursivă încorporată actului critic.
Ceea ce presupune argumentul, des-
tul de slab cultivat în cîmpul cri-
ticii imparțiale, cantonate de multe
ori în domeniul descriptivismului
ingenuu sau al deciziilor bazate pe
o hiper-științifică, sofisticată pînă
la sufocare, inițiere.
Fapt este că, dacă etica implică
norme, parțialitatea favorizează ve-
rificarea respectării acestora, prin
sistemul de referințe centrat în ju-
rul unei majore, declarate, opțiuni.
Este deci de preferat drape-
lul manifestei parțialități prin-
cipiale, demersul critic fiiind, în
acest caz, mai ușor de confruntat cu
rațiunile care i-au stat Ia bază și
cu scopurile pe care le servește.
Iată de ce, parțialitatea, declarata
opțiune a criticului, exprimată pe
toată dimensiunea gestului estetic,
constituie primul și cel mai impor-
tant pas în instituirea unei ferme
etici a criticului, vizînd comporta-
mentul inter-uman în sectorul atît
de dificil („Dar toate lucrurile fru-
moase sînt tot pe atît de dificile,
pe cît de frumoase sînt". spunea
Spinoza) al producției de bunuri
spirituale. Odată această opțiune
deschis declarată, ea stabilește cer-
te, inamovibile responsabilități, din
perspectiva cărora e mai greu jus-
tificabilă acea unică tabelă de va-
lori literare, potrivit căreia există
scriitori tabu și scriitori,... scărmă-
nabili, (revers alterat al opiniei lui
Călinescu privind critica debutan-
ților) ; e mai greu justificabilă de-
lațiunea sub eticheta „sine ira et
studio" și este util urgentată sca-
dența — principială sancționare —
a oricărei „polițe critice" neonorate
din punct de vedere etic sau este-
tic ; va deveni, intr-un fel, impro-
prie practica strecurării veninului
în notițe fără semnătură sau publi-
cate sub fanteziste pseudonime.
Dezavuînd și împiedicînd aseme-
nea practici, instaurînd statutul cri-
ticului cu personală, directă respon-
sabilitate, confruntînd nu niște ade-
văruri abstracte, ci colorate de
personalitatea criticului și însufle-
țite de credințele și pasiunile a-
cestuia se dă un real drept de ceta-
te eticii, în cîmpul criticii literare,
încorporind-o nu numai textului
(ca o simplă, decorativă addenda), ci
faptei — necesară acomodare a
pulsului vieții noastre literare la
cel al vieții constructive, patetice,
de înaltă etică și echitate socialistă,
a întregului popor.
Al. I. FRIDUȘ
5 — Convorbiri literare
Am adus eu ceva, spuse el și, pentru început, scoase
niște țuică. E bună, spuse, ne mai domolim după ea ori
ne dăm arama pe față .Poate vom reuși totuși să ne
împăcăm, nu ne-am făcut doar nimic, n-avem ce împărți. Tu,
crescut în puf, n-ai de unde să știi ce e cu mizeria, cum s-au stri-
cat oamenii... Dar n-are nici o importanță. Din cîte mi s-au în-
tîmplat am învățat un lucru : că foamea, sărăcia, te face
cîine“. Șterse cu grijă gura sticlei, bău zdravăn, apoi mi-o
întinse. „Noroc. Tu cînd n-ai un ban dai telefon lui tăticu !
Știu cu, cîte n-am făcut pentru fetele astea ! Eram în stare
să trec prin foc numai să nu le lipsească nimic, de multe
ori, din cauza lor, m-am înjosit, am ajuns neom, a trebuit
să fac și unele abuzuri. N-am fost om nedrept, toată lumea
știe, m-am străduit să mă conformez dispozițiilor, niciodată
nu mi-a plăcut să sar calul, să iau inițiative de unul singur,
fără să cer aprobare, fără să mă consult, sfătuiesc. Așa e
bine...“. „Adică, spusei ironic, nu voiai să răspunzi de ni-
mic, nu-ți asumai nici un risc, dar nici nu-ți luai în spate
vreo vină, după cum și șefii matale cred că făceau la fel
și, astfel, te credeai absolvit de toate abuzurile pe care le
făceai conștient, pentru că raportai principii, nu detalii,
aplicai instrucțiuni verbale nu legi de care habar n-ai avut,
cred". „Eu nu știu ce vorbești, nu te înțeleg, spuse dur
bătrînul, dar cred că nici tu habar n-ai ce ai vrut să zici.
Vorbim să ne aflăm în treabă, să pierdem noaptea, de
parcă eu și tu am fi însemnat ceva. Nimic nu sîntem, în-
țelegi ? striga el. Ce crezi că depinde de noi ? Cine te ba-
gă-n seamă ? Vezi-ți de treabă ! Totul este să ai grijă de
pita ta, să ți-o procuri cum poți și să nu-ți închipui că ești
ce nu ești și ce nu vei putea fi niciodată... Atunci ce să
mai vorbim ?", încheie Rusu discuția și, cu gesturi ner-
voase, mai sorbi o gură de țuică după care, cu sticla alături,
începu să se descalțe atît de încet încît lăsa impresia că
a căzut în extaz în fața propriilor săi bocanci. De astă
dată nu mai simțeam nevoia să intervin ori să-i răspund,
așezat pe un scaun, lingă geam, așteptam să-și termine
ceremonia. Nu mai eram nervos ori agitat, trecusem rapid,
inconștient, peste stadiul regretului după timpul ce-1 voi
pierde în zilele următoare, peste dureroasa nevoie de liniș-
te ; legătura cu perioada anterioară acestui mărunt con-
cediu se stabilise atît de firesc încît redevenisem același
gazetar neînsemnat, obișnuit să ia lucrurile așa cum sînt,
fără mari salturi afective. „Există cîte scuze vrei, mă po-
menii vorbind. Chiar și canibalii își pot justifica pasiunea
prin nevoia unui regim foarte bogat în proteine de calitate...
Ești sigur că Măgureanu a făcut-o ? Ce ar avea el, după
atîția ani, cu dumneata „Ce ? urlă Rusu. Sînt sigur.
Eu îmi făceam datoria. Tu știi de cîte ori m-au bătut ban-
diții ? Cît m-au batjocorit ? Eu n-aveam copii ca ei ? M-a
bătut în primărie, știi asta ? Eu îl lămuream să facă o
faptă bună, îi voiam binele, satul trebuia colectivizat, nu
„Dar cum ai făcut-o ?- îl întrebai. „Cum ? Cum am putut.
Orice act revoluționar cere eforturi, sacrificii, spuse el. Dar
de ce nu vrei, cît m-aș strădui, să-mi dai și mie dreptate?
De ce crezi că eu n-aș putea avea dreptate ? Mă doare
că înclini mereu de partea banditului... Sau îți închipui că
atunci a existat o școală de cooperativizare ? Făceam ce
știam...“. „Dar de unde știi că nu vreau să-ți dau drep-
tate ? îl întrebai ironic. Tocmai asta caut. Mi-ar plăcea
să ai... Nu mă leagă nimic de Măgureni, știi doar, nu
i-am văzut... Nu înțeleg însă de ce suspectezi mereu ? Mi-ai
cerut un lucru, dar ca să pot pleda pentru dumneata tre-
buie să fiu eu însumi convins. Or, îmi pare rău, însă în
afară de ură nu găsesc nici un argument... Chiar dacă
dumneata mi-ai fi, prin absurd, nesuferit, aș face-o pentru
Melania. E vina mea deci că nu m-ai convins ?“. Rusu se
întoarse uimit spre mine. Nu reușeam să-1 văd, proeminen-
țele feței erau vag luminate în violet încît, de unde mă
aflam, închizînd puțin ochii, aveam impresia că halucinez
ori că mă simt în prezența unei ființe stranii, din altă
lume. El părea că se străduiește să-și rețină furia pentru
a găsi acele argumente de care aveam neapărată nevoie
..Și nervii ăștia crezi că-s din senin ? spuse el după o
lungă pauză. Trebuie să știi că m-am apărat numai, că
ei au început, ei au făcut banda. Dar poate că n-o să
reușim să ne înțelegem niciodată pentru că tu nu vrei!“.
Cu un gest brusc azvîrli alături ciorapul, se ridică și,
după cîteva momente de derută, spuse cu glas scăzut: „Imi
pare foarte rău că am venit. Păcat de bani și de ziua pier-
dută. Spune-i Melaniei că aș fi vrut s-o văd. Atîta tot“.
Nu-i prevăzusem această reacție ; dacă la un moment dat
era hotărît să mă ducă în B cu forța acum aveam în
fața mea un alt om, demn parcă, sigur deziluzionat, în-
șelat în așteptări. Nu-mi dădeam seama ce să fac. Desigur,
ar fi trebuit să-1 opresc, drumul era oricum inevitabil, nu
pentru a-i cere cine știe ce lui Lupu, ci doar spre a-i
dovedi lui că am avut bunăvoință. Dacă asta nu mai intra
în discuție, ezitam încă să-i spun ceva deoarece undeva
aveam certitudinea că surprinzătoarea lui renunțare e în
realitate o tactică banală : voia, printr-un singur gest,
bine regizat, să-mi smulgă o promisiune refuzată după cîte-
va ore de discuții. Din păcate n-aveam curajul să mizez
pînă la capăt pe această ipoteză însă nu regretam decît
faptul că, tîrît de sentimente nu-1 urmărisem multe clipe,
convins că-1 știu exact, câ-i pot chiar prevedea reacțiile ;
îl neglijasem și, eram obligat să-mi spun nesigur : prea
mult îl urăște de aceea nu poate trece peste cea mai ne-
însemnată umilire. Aveam deci de ales între o formulă ele-
gantă, greu totuși de găsit, prin care să-1 opresc la mine
in acea noapte și să reiau, de astă dată cu mai multă atenție,
studiul, și în așteptarea gestului imediat următor pe care
Rusu, ciudat, nu se grăbea să-1 facă. După mărunta Iui
revoltă, nu mă vedeam în stare să iau vreo hotărîre, frica
de un gest necugetat mă inhiba, stăteam aici și-l așteptam
dar el rămăsese în picioare, cu mîinile ușor depărtate de
corp : părea că după ce trîntise ciorapul nu mai avea ener-
gie pentru mișcarea imediat următoare ori, uimit de pro-
priul său gest care putea să-i readucă vizibil șansele de
a mă duce în B., aștepta și el o frază salvatoare. Tăcerea
lui îmi dădea dreptate dar mi se făcuse iarăși milă de
el, sentiment pentru care mă condamnam în zadar deoa-
rece nu-1 putusem depăși ; aveam în acea seară un re-
pertoriu afectiv foarte redus, oscilam penibil între milă,
dispreț și fugă. Cu fiecare minut ce trecea îmi era tot mai
vie dorința de a mă sustrage situației în care mă aflam ;
desigur, stătea în puterea mea să o fac, nimeni nu mă oprea
să nu termin chiar atunci întreaga poveste, însă nu voiam
să fiu implicat direct, speram vag într-o întîmplare neaș-
teptată, întoarcerea Melaniei sau ceva asemănător. Pînă la
urmă îmi venise să rîd de scurta mea derută : e prea încă-
pățînat pentru a renunța la ceva ; cu metodele lui simple,
rudimentare, tot obține el ce vrea ; le-a utilizat de prea
multe ori și nu a dat greș. De astă dată e și ura la mijloc,
deci sigur nu renunță. „Imi pare rău, spusei în cele din
urmă, dar ai o foarte greșită părere despre înțelegere. La
dumneata a te înțelege sau a înțelege pare sinonim cu a
asculta, a urma ordinulRusu nu așteptă mult, își aduse
încet mîinile pe lîngă corp și cu aparentă dificultate se
rezemă de perete. Eu însă auzindu-mi vocea, tulbure,
nesigură mi se făcuse ciudă : puteam fi și fără acest dia-
log penibil, fără o seară pierdută absolut inutil ; în sfîrșit,
îmi dădeam foarte bine seama că n-avea rostsă continuu
din moment ce tot trebuia să plec. „Am să-ți spun ce
cred, zise bătrînul după o lungă ezitare. Ești stăpîn pe
situație și cum nu ți-e somn vrei să-ți bați joc de mine,
să-mi dovedești ori că ești cinstit ori, dacă vei vorbi cu
Lupu, ce mare bine îmi faci, cum îți calci tu pe conști-
ință pentru un biet bătrîn, cu care ești un fel de neam.
Uite, continuă el așezîndu-se, n-aș vrea să mă consideri
mai orb decît sînt în realitate. Să nu crezi că nu văd în
jur. Poate văd ceva mai bine, nu te supăra, ca voi... Am
mai multă experiență, din nefericire am trecut prin tot
fdui de dificultăți, nu m-a iertat viața, fără pic de pauză
m-am pomenit și pe cal și sub cal, și unde am vrut și
unde n-am vrut. Pot deci să vorbesc în cunoștință de
cauză, mai ales că nu sînt prea departe de moarte deci
nu mai e timp să vreau cine știe ce de acum înainte. Ai
fi putut să mă crezi și pe cuvînt, deoarece într-un fel tu
ești, indiferent dacă recunoști sau nu, beneficiarul sacri-
ficiului meu. Trebuie să știi că eu mă consider un sacri-
ficat. . . Nu regret nimic, așa a fost să fie", .Uite, îl între-
rupsei, asta o recunosc. N-aș putea susține chiar în
clipa asta că sînt beneficiar, n-am primit nimic degeaba
niciodată, dar sigur e că trăiesc, așa cum știi și cum nu
știi, într-o lume la a cărei naștere ai contribuit și dum-
neata. N-ai pus niciodată nimic la îndoială și după cîte
vezi ești aici. De ce crezi totuși că greșesc eu care mereu
pun totul la îndoială ? De fapt ăsta ar fi fost primul sfat
pe care ar fi trebui să mi-1 dai“ „Acum e simplu. Nici eu
nu fac altceva. E greu să înțelegi cum te prinde valul,
cum se rostogolește, cum ia totul cu eL Și cu cît încerci,
dacă mai încerci, să te tragi la o parte, cu atît te pome-
nești în mijlocul lui. N-ai timp de gînduri, mergi înainte,
simplu de tot Un lucru e foarte clar : atunci nu aveam
timp ; dacă mă îndoiam o singură dată, eram alături de
Măgureni. Sînt convins" _De ce neapărat lîngă Măgureni ?“
-Pentru că problema se punea altfel: nu era decît ori...
ori... Atît". _Nu știu ce înțelegi prin asta însă, în
felul meu. indiferent ce crezi, nici eu nu visez alt-
ceva. Minciuna, indolența, lașitatea, murdăria, arbitra-
riul, forța brută sînt atributele cuiva. Ai dumitale m-au
determinat să le urăsc Vreau să înțelegi însă că dacă nu
gîndesc și nu acționez ca dumneata nu înseamnă că, obli-
augustin
rrtr
buzura
gatoriu, gîndesc ca Măgurenii. Și eu ce fac luptîndu-mă
cu toate porcăriile ? Nu mă sacrific puțin ?“ „Adică, rîse
bătrînul, eu văd în toți dușmani de clasă iar tu fricoși,
mincinoși, hoți, incapabili, murdari. Zadarnic, n-ai făcut
nici un pas mai mult decît mine. Dar nu noi trebuie să le
punem la punct pe toate astea. Ar fi trist dacă ne-am
da atîta importanță. Eu ți-am cerut ceva, tu m-ai refuzat
și istoria se sfîrșește aici. Pe urmă, vezi, asta-i foarte urît
la tine, cînd începem discuția ne pomenim automat pe
două poziții diferite, ca doi proști ne înfundăm în tran-
șeele noastre și, cu degetul pe trăgaci, așteptăm să-și scoa-
tă celălalt capul... De ce ? Ce aperi și ce apăr ? „Nimic,
ăsta-i adevărul", spusei uimit sincer de neașteptata reve-
nire a bătrînului. Observația lui reală mă întristase pen-
tru moment. Undeva, dincolo de nervi, începusem să am
sentimentul unei discuții sincere, plăcute, chiar dacă era
în defavoarea mea. „Adică vrei să spui că eu nu apăr ni-
mic ? Că nu știu ce trebuie apărat ? Iar tu te arunci sub
tren de dragul legalității..." „Nu chiar sub tren... Dacă
s-ar comite o ilegalitate la zece ani aproape că ar merita
să o previi astfel", glumii eu. „Uite, eu nu știu ce crezi tu
că-i legal căci legile sînt întoarse pe dos de orice avocat,
legile, zic ei, sînt pentru fraieri, dar e clar că Măgurenii
trebuiau să dispară". Entuziasmul meu se dovedise pre-
matur, Rusu nu părea să se poată elibera de obsesii;
undeva însă interesul meu se deplasa spre psihicul său
destul de paradoxal : uneori, în același minut, părea
foarte larg și foarte îngust. „Măgurenii și-au primit pe-
deapsa, insistai eu de data asta cu toată convingerea. Vezi
— și nu mă întreb pentru prima dată —, cum să putem
analiza lucrurile cu luciditate dacă ai rămas tot pe bari-
cadele de atunci ? E prea dificil să înțelegi că oricît aș fi
de generos nu putem discuta ca doi simpli oameni neim-
plicați în nimic. Deci, nu eu sînt de vină că nu vii la mine
decît în calitate de socru, că niciodată nu reușești să uiți
că ai fost și altceva. Te-ai confundat cu funcția" „Păi nu
ca socru am venit ? se miră Rusu. Nu ți-am cerut să mă
ajuți ca neam ? Dacă nu veneam în această calitate, puteam
merge la oricine, tot aia... Un necunoscut, găsit în stradă,
ar fi fost mai înțelegător decît tine ; măcar mă asculta
din politețe" „Nu trebuie să ajungi pînă aici cu îndoiala.
Voi verifica pas cu pas totul. Vreau să aflu cine are drep-
tate. Iți jur, spusei cu toată sinceritatea deși cam patetic,
că voi afla totul. Am un concediu în față în care și așa
n-am ce face, simt că s-a dus dracului întreaga afacere...“
Avusesem noroc, pe Rusu nu-1 deranjară penibilele mele
concluzii, care aduceau a demagogie de prost gust, deși
erau sincere. De fapt, cu asta ar fi trebuit să încep. Pe
de altă parte, nici nu știam ce regret, nu puteam numi
cu precizie pierderea, deoarece nu mă gîndisem serios la
mare, la Melania ori la altceva. „Atunci e foarte simplu,
spuse tăios bătrînul. A verificat totul timpul și istoria.
Nici nu e cazul să te deplasezi în Arini decît eventual
să-ți vezi soacra, adică să ți-o cunoști". _Cu toate astea... Pe mi-
ne în cazul de față mă interesează relațiile dintre doi oameni.
URMELE
fragment din romanul
Dumneata însă nici nu erai puternic, te credeai numai deoarece
acționai în numele unei clase care nu știu dacă te-ar fi inves-
tit să o reprezinți. Te deranjează Măgureanu, așa am>
înțeles. Deci, oricum, sînt obligat să văd ce e și cu omul
ăsta..Pronunțasem numele știind că-1 enervează. Pe
de altă parte, mă condamnasem că țin cu orice preț să-1
scot din ritm, că nu sînt capabil să-1 iau așa cum este.
Imi dădeam seama că deși o lungisem prea mult și vor-
biserăm fiecare exact ce ne trecuse prin cap, tot nu reu-
șisem să-1 cunosc mai bine, nu-i depistasem resorturile
intime care-i conturau personalitatea. N-aveam nici un
argument însă eram absolut convins că ascunde ceva cu
multă grijă. Suporta să fie chiar jignit, nu-și pierdea firea
nicicînd, aproape în necunoștință de cauză, îl condam-
nasem pentru ceea ce făcuse ; îl chiar denigrasem, nu avu-
sesem un singur cuvînt de apreciere și totuși era mai calm
de cum trebuia ; observasem însă că la unele din afirma-
țiile mele, mult prea nevinovate, reacționa paradoxal, mă
expedia în cîteva vorbe, dădea enervat din mîini de parcă
și-ar fi trecut o greutate de pe un umăr pe altul, era, în
otice caz, nefiresc mai ales că nu fusesem nici subtil, nici
măcar prea multă inteligență nu dovedisem. Care erau
însă acele observații, la ce anume reacționase nu-mi amin-
team, crispat la modul prostesc și, desigur, fără pic de
umor dădusem urmare instinctelor, mâ conformasem lor,
reacționasem de parcă aș fi fost asediat din toate părțile
și nu simplu partener la o discuție oarecare. Bineînțeles,
întreaga poveste era neclară dar altceva începuse să mă
intereseze : amănuntele ascunse în el, elementele aparent
neimportante, care ar putea lămuri totul. Pentru asta însă
ar fi fost necesar să tac mai mult, să încerc să pătrund
modul lui de a gîndi. Imi dădeam seama că mai înainte
mă entuziasmasem degeaba, Rusu nu reușea totuși să
treacă dincolo de fapte, nu ajungea la esențe, vagile lui
generalizări erau formule gata învățate care, de cele mai
multe ori Ie potriveam eu, le dezvoltam în mine, le dă-
deam un sens, din păcate nu cel în care credea Rusu, ci
sensul adevărat. In realitate, eu eram cel care nu discu-
tam cu o persoană oarecare, traumatizată psihic, ci făceam
din vorbele lui un pretext pentru diverse speculații ce sc
desfășurau în mine ca, pînă la urmă, să-i răspund de par-
că nici nu m-aș fi gîndit. Dar dacă Măgureanu este numai
o obsesie pe care și-o întreține cu multă grijă, dacă aceasta
îi dă sens existenței ? Poate că ei sînt niște siamezi afec-
tivi incapabili să reziste separat fără acea imensă — cel
puțin aparent — ură ? Speculația era interesantă, dar din
nefericire, cu toate că mă surprinsese, ea trebuia dovedită,
ori încă eram incapabili poate și pentru că, involuntar, îmi
exagerasem mult importanța în elucidarea acestui caz. In
cameră era întuneric bine, nu-i mai distingeam detaliile
feței ; deși îi vedeam orbitele mari, negre, îi ghiceam ne-
întrerupt privirea cum mă iscodește, cum nu mă slăbește
o clipă. Nu era o simplă impresie, Rusu nu se mișcase și,
în plus, îmi simțeam fața arzînd de parcă asupra mea ar
fi fost ațintit neîntrerupt un curent de aer cald, uscat, iar
cînd mi-am dat seama de asta, atît cît mai rămăsese din
sentimentul meu de siguranță începuse să se clatine. Alu-
necam încet și sigur în jos, nu mai aveam nici o îndoială,
cel puțin atunci, încît fusesem obligat să mă întreb,
iarăși, dacă neîntrerupta cicăleală, sfaturile și amenin-
țările lui Lupan și ale celorlalți, nu mi-au creat sau exe-
cerbat totuși un complex de inferioritate care mă obligase
să mă apăr vulgar, rudimentar ? Nu mă modelaseră oare
inconștient însă, abia acum, pus în fața unei situațiii
concrete, pe deasupra și complicată, să-mi dau seama ?
Tăria și umorul în care crezusem puteau fi foarte simplu
niște autoamăgiri banale, după cum la fel de bine puteam
crede că e prea devreme să accept aceste concluzii, îmi
mai trebuia timp și, desigur, răbdare. Era rîndul meu
să spun ceva, nu-mi aminteam însă unde rămăsesem, de
aceea fusesem obligat să-mi mărturisesc deruta : „De mult
nu mai înțeleg nimic. Povestea dumitale sau ceea ce am
priceput eu din ea, mi se pare că mă depășește cumva.. .
Eu o cred cel puțin anacronică, o restanță din alte vremi"
„Aș fi bucuros să fie așa. Din păcate, mi-e greu să-mi dau
seama în ce lume trăiești, răspunse el imediat, cu multă
superioritate. Altfel arată lumea, nu cum ți-o închipui.
Nu teoriile și celelalte, nu vorbele, ci faptele din orice
moment, bune și rele, clare și neînțelese, asta e lumea.
Trebuie să o judecăm așa cum este nu cum am vrea să
fie ori mai știu eu. Gîndești cu totul greșit, am putut să
mă conving...“ Siguranța lui începuse să mă irite. Imi
fusese imposibil să mă stăpînesc și odată cu prima vorbă
necontrolată, logica mea și toate cîte mi le propusesem
să le verific se duseseră dracului, mă apăram iar chiar
dacă aveam sentimentul inutilității. „Ești fantastic, excla-
masem automat. Și dumneata știi cum gîndesc ! îți jur
că mă așteptam să mi-o spui. Dacă știi cum gîndesc dc
ce-mi ceri asta ? De ce ai venit pentru așa ceva ? Dacă-mi
cunoști gindurile ai aflat, desigur, că vreau puțină liniște,
că măcar în aceste zile nu țin cu nici un preț să-mi
amintesc ce profesie am, ce fac, nu doresc decît liniște
și nimic mai mult. De asemenea, a trebuit să afli că nu
te disprețuiesc, cum crezi, ci doar că mi-e milă de dum-
neata. Ai rămas de căruță și n-am ce-ți face. De asta ești
rău. De asta urăști. De asta vezi în ficare om un dușman.
Dar nu un dușman al țării, ci al dumitale personal. Pentru
că oricine începe să gîndească te lasă în urmă, conti-
nuai să strig de parcă eu cu gindurile mele, cu ceea ce
adunasem, aș fi ajuns foarte departe, pe nu știu ce Everest;
nu eram nicăieri, nu aveam dreptul să strig, dar îmi ve-
nea greu să mă rețin, vorbeam ca unuia care mă oprise
cele ce sînt (V)
Umărul cum s-a golit, cum il umple durerea -
sting i s-amenință casa de sarcina ploii;
casa rotundă, cit umărul încă dar scara
cit așezarea ce sint — și e seară, și pieptul
altei staturi mă ascunde-ntre coastele albe.
Chem, din suflarea cețoasă cad vorbe, in șanțuri
apa topește amurg și un vînt a-nnoptare_
bate răspintia, scara o șterge de frunză.
Unde mă ailu voi ști ; or pupila deschisă
peste hotarele ei, singerind ar cuprinde să vadă
numai o dungă de capăt, a șesului putred,
numai, păstrate acolo, miimile zilei -
palma resfir să o bănui și cind se resfiră
caută oarbă-n mănușa de zale osoase.
6 —Convorbiri literare
„fetele tăcerii41
voit... Ori neputînd merge dumneata înainte nu-i lași nici
pe alții. Din toate cîte le-ai trăit n-ai învățat absolut ni-
mic, aici e tragedia dumitale. N-ai vrut. Uite, pînă și per-
verșii cei mai înrăiți la sfîrșitul vieții se pocăiau, ridicau
o biserică. Poți să-mi spui și mie ce-ai făcut ? Ar fi o
prostie dacă ți-ai închipui că insist să-l ierți pe Măgurea-
nu. Dar nici nu vreau să-1 înfunzi dacă nu e vinovat chiar
dacă-1 urăști, chiar dacă ai putea face asta !"
Vorbisem repede, fără să mă gîndesc o singură clipă
măcar că îmi propusesem să-1 menajez, deoarece, iarăși,
pentru a nu știu cîta oară, uitasem de el, nu mă adresasem
lui, îl ignorasem inconștient, mă contraziceam cu o per-
soană abstractă ; ea întruchipa, în mine, toate particula-
ritățile celor care mi-au făcut ceva, m-au obligat să sus-
țin o serie de banalități lesne de priceput cu excepția lor.
Lumina violetă ce venea din stradă începuse să oscileze,
tremura exasperant încît fața lui Rusu devenise ireală
asemeni vorbelor lui clare însă aduse parcă de vînt de la
o depărtare uriașă. „Am făcut o biserică mult mai mare
decît vrei să-ți închipui, spuse ei cu multă greutate. Tră-
iești în ea fără să-ți dai seama.. ." _Nu știu ce numești
dumneata biserică, îi răspunsei hotărit să închei discuția.
De fapt, nu are importanță numele, ci ceea ce se vede.. ."
„îmi pare foarte rău că trebuie să ajungem de fiecare
dată aici", spuse Rusu. Apoi se făcu iarăși liniște. Obosit,
mă întorsei cu fața spre geam. Inundată de răcoare și de
noapte strada se însuflețise. O cercetam, ca de fiecare dată,
cu multă atenție deoarece acest joc, de a mă concentra
asupra trecătorilor, de a încerca să le găsesc vreo parti-
cularitate mă relaxa, îmi crea o nostalgie a plecării. Pe-
rechi pestrițe de tineri căutau locurile întunecoase sau plu-
teau bizar peste cenușiul asfaltului. Le urmăream cu aten-
ție mișcările, gesturile dezordonate, buzele, din puținele
vorbe descifrate căutam să le deduc profesia, gradul de
inteligență, de parcă de asta ar fi depins o treabă foarte
importantă. Știam că în spate e Rusu, că oricînd ostili-
tățile puteau reîncepe, la fel de steril, de aceea am aprins
veioza, mi-am întins, de formă, sculele de scris, fără însă
să-mi dezlipesc privirea de asfaltul care, de as'ă dată, mi
se părea un miraj, mă atrăgea irezistibil. Lumina veiozei
intensă, albă îmi bruscă privirea. Cînd deschisei ochii văzui
nefiresc de clar, masa ; avea sticla bine spălată iar hîrtia.
multă, curată, zăcea neatinsă într-un colț, lîngă perete :
reflectată de sticlă părea imensă, o cantitate pusă anume
pentru a mă înhiba. După vizita lui Rusu asta fusese sur-
priza cea mai tîmpită din ultimul timp. „E absolut cretină
dama, spusei uitînd că Melania e plecată. Iar mi-a aranjat
hîrtiile. Și-a dat seama că ele mă irită, nu suport să le
mai văd ! îmi vine să scot afară toată șandramaua, în stra-
dă, să o ofer cui o va vrea. Spiritul ei de ordine, fire-ar
al dracului ! Ce să scriu ? Ce să fac cu ele ? Mai bine le
ascundea, lăsa porcăria asta goală !“ Contemplam uimit
stocul imens de hîrtie altă ; altă dată ordinea de pe masă
mă încuraja, îmi stîrnea pofta de lucru. De cîteva săp-
tămîni însă eram penibil, revolta mea primitivă, ridicolă
nu era decît continuarea firească a unei stări greu de ex-
plicat. Nu era nimic neobișnuit în gestul Melaniei, ar fi
trebuit să mă emoționeze îndemnul ei discret dar. în
acel moment, masa, hîrtia mă respingeau, nu mai puteam
să spun nici un cuvînt, ceea ce vedeam aducea a ironie,
încît mă tenta fantastic un singur gest : să înfig penița
în hîrtie, să o înțep cu toată puterea, mult, exasperant de
mult, pînă va trece prin masă, pînă masa, hîrtia și mîna
se vor contopi absurd și nu va rămîne din ele decît o rană
dureroasă. Tentația era veche și, la fel ca gheața, apărea
periodic, în momentele cînd mă săturam de mine însumi,
de gravitatea ori de deruta în care mă plasa o întîmplare
mică, fără importanță. M-am întors pe furiș, voiam să mă
conving dacă Rusu e acolo, real, viu, că nu visez. Socrul
meu stătea pe pat, cu capul prins în palme : încă nu reu-
șise să se descalțe decît de un picior și această întîrziere
îmi confirma impresia că vorbise absolut sincer de ple-
carea lui prematură. „Dacă ar putea depinde ceva de mi-
ne !... Sau dacă n-aș avea mania dreptății absolute, în
care balnnța să nu încline cu un micron în stînga sau în
dreapta iar în sufletul oamenilor să existe —- să știu eu
— liniște absolută, să fie ei înșiși convinși că nu trebuie
să sufere. Din păcate oamenii nu sînt eprubete pe care,
într-un laborator, să le așezi cu grijă fiecare pe stativul
său. La noi multe eprubete se sparg, din neatenție, pros-
tie sau fragilitate, foarte multe n-au loc. sînt prea puține
stative și exagerat de mulți laboranți necalificați. Pe de
altă parte cred că cei ce mor ori cei ce pierd își merită
soarta. Acestei convingeri îi găsesc insă atîtea n anțe și
atîtea derogări încît, pînă la urmă. îmi dau seama că ea
e valabilă doar pentru mine, datorită ei am învățat să
nu sufăr, ea îmi atenuează durerea înfrîngerilcr. Desigur,
are și Rusu adevărul lui : nu-1 va convinge nimeni că
poate totuși să n-aibă întotdeauna dreptate, mai ales cînd
nu și-o face el. Suferința lui i-ar da, desigur, dreptul la
o satisfacție, dar nu, nu cred că la cea pe care și-o do-
rește. Nenorocirea e că și el are boala adevărului. Dracu
să mai înțeleagă. Toți umblă brambura, care-ncotro, pe
unde-i taie capul, orbiți de această nevoie. Destul de puțini
se îndoiesc ori nu cred că sînt ei înșiși personaficarea
adevărului, încît noțiunea e ca un fel de sală de aștep-
tare, cu de toți și cu de toate, c cu mult mai concret să
te acoperi cu ea, chiar dacă nu crezi, știi precis că vrei
altceva. Așa că, în orice moment, oriunde, poți fi sigur,
se izbesc adevărurile deolaltă de sar seîntei și fiecare, pe
lîngă numele și prenumele său își poate pune, fără grijă,
ciobanu
cele ce sînt (VI)
Coală e-nlinsă, de-a latul albitelor drumuri,
șoldul ca mal i s-a ros de cit umblet — și curmă
rară priveliștea ; doarme sub ceruri învinse,
însăși învinsă, cu scrumul și pietrele-n pîntec.
Vintul o sapă și-i caută-n dire leșia,
praful ales de cu zori o petrece la ziduri ;
pinze fierbinți, dezvelind-o, aud cum astupă
treapta sub care amin de minia solară.
Șeasă va ti pină mîine 1 în coapsa ei mare
rodnicul spin a-nlemnit și semințele-n cirduri
n-au mai ajuns, de departe, să-i rumegecarnea:
palidă, umbra de lapte a turmei o teme,
trece pe-alături cu tremur — sobolii o lasă,
vin înspre mine și-i duc rădăcinile-n gură.
o liniuță urmată de cuvîntul Adevăr : Gheorghe Rusu-Ade-
văr, Vasile Lupan-Adevăr, Carol Măgureanu-Adevăr și așa,
de trei miliarde de ori. Mergînd însă mai departe,
dacă toți fac același lucru, dacă asta este țăcăneala
lui, atunci nu văd de ce-1 învinuiesc eu cu atîta încăpățî-
nare ? Din păcate, ne-am încăierat ca proștii. Dar ce-s eu
de vină că a apărut exact cînd voiam să mă odihnesc ?“
Undeva îmi venea să rîd ; după un lung și obositor drum
constatam că, involuntar, revin la aceeași obsesie : odihna.
Din păcate ea este un paravan, are alt sens ; nu de odih-
nă duceam lipsă, mă exaspera inactivitatea, adică agitația
sterilă, fără rezultate, odihna mea reală era munca ori, de
fapt, asta îmi lipsea. Cît despre Rusu, lucrurile trebuiau
să decurgă mult mai simplu. Ar fi trebuit să simulez ve-
selia ori măcar politețea, să-1 ascult și să-i făgăduiesc
că voi discuta cu Lupu măcar la telefon, chiar în pre-
zența lui. Elegant, calm, puteam să-1 rog să se intere-
seze exact de accident, să vadă ce e, cine are dreptate
și atîta tct. Ar fi fost, cred, mulțumit și Rusu, și-ar’
fi dat seama că doar atîta vreau; pierdeam o singură zi
și nimic mai mult. Așa ne-am spart degeaba capetele de
parcă lui i-aș fi datorat. în exclusivitate, oboseala. In
sfîrșit, o altă obsesie : dacă viața lui ar fi într-adevăr un
eșec cumplit, el ar fi mers din eroare în eroare, aveam
eu dreptul, acum, la sfîrșit, cînd Rusu nu mai înseamnă
absolut nimic, cînd nu e decît un pensionar oarecare, să-i
dărîm toate convingerile, să-i demonstrez că a greșit 1
Fac oare bine încercînd să-i zdruncin o iluzie, calmă,
speculînd urmele de îndoială din el ? N-aveam de unde
să știu dacă a fost obișnuit să caute ori să suporte ade-
vărul sau, mult mai simplu, să admită și o altă opinie.
.Ar părea vina lui, desigur, dar aveam eu oare certitu-
dinea că e vina Iui ? Pot fi eu învinuit că nu cunosc no-
tele muzicale sau biochimia din moment ce nu m-am for-
mat într-un asemenea mediu ? Lăsînd însă astea, este
deci bine să spun întotdeauna adevărul, indiferent de si-
tuație. de om. de împrejurare ? Am plecat de la convin-
gerea că vrea să facă rău și l-am judecat prin această
prismă, am adunat cu încăpățînare numai argumente în
favoarea mea. Cunosc însă mult prea puține lucruri con-
crete despre el ; H știu de mult însă nu mă prea inte-
resase ; pe de altă parte, Melania evitase discuțiile lungi
și detaliile, încît a trebuit să-1 judec numai după felul
său de a fi, după vehemența cu care își apărase, în aceste
momente, dreptul și după dorința sa de a cîștiga prin
orice mijloace. Și, iarăși, nu el a inventat acest obicei.
Rusu a voit să se înarmeze cu ceea ce se înarmează toți
în astfel de situații, s-a adaptat deci, n-a vrut să fie o
excepție și pentru că a trăit o vreme dură, grăbită, lip-
sită de politețuri și lupte cu flori. N-ar fi venit la mine,
nu mi-ar fi cerut acest fel de sprijin dacă nu s-ar prac-
tica. Mai mult, i s-a părut atît de firesc încît a fost uimit
de îndoiala sau nedumerirea mea. Pe urmă, din punctul
lui de vedere, el este un om care a pierdut mult, chiar
dacă în majoritatea cazurilor din vina lui. L-am cerce-
tat pe furiș cu sentimentul că-1 redescopăr : rămăsese îm-
pietrit parcă pe dunga patului, cu capul sprijinit în pal-
me, o pată masivă, neagră. Cînd mă întorsesem scîrțîise
scaunul, dar nu se mișcase. nu mă auzise deși tocmai
asta voiam. îi vînam un gest, o vorbă. Cu toate că a
intrat cum a intrat — îmi continuai curioasa mea justi-
ficare —, n-a pătruns cu forța într-o casă străină, ci în
locuința fiicei lui. Firesc, nu putea să rămînă în stradă.
Mi-am dat însă seama de asta prea tîrziu, mult după
ce mă enervasem, abia cînd practic nu mai aveam ce
discuta. în sfîrșit, mă incomoda un alt sentiment apărut
și el cu mare și penibilă întîrziere : Rusu este, totuși, ori-
ce s-ar fi întîmplat, un om fără casă, rămas 'a bătrînețe
în stradă : poate venise, deși n-a știut cum să mi le arate,
cu încredere și simpatie, însemn desigur ceva pentru el
din moment ce a apelat la mine; în afară de asta, mă
crede mult mai mult decît sînt și cu toate că nu țin la o
imagine falsă, mărită, trebuia să-i răsplătesc acest sen-
timent cu bunăvoință. Cuvîntul încredere, deși avea o
nuanță aparte de astă dată nu mă șocase, nu-mi sțîrnise
zîmbete și nici vagul sentimentalism în care mă vîrîsem
involuntar. Continuam să dau firul înapoi, eram conști-
ent că cedez pas cu pas un teren din care avusesem con-
vingerea că nu mă voi clinti însă, curios, mă simțeam
bine, nu-mi reproșam. în acel moment, absolut nimic. Fu-
sesem bucuros cînd trecusem în rîndul scuzelor timidi-
tatea și nesiguranța celui ce vine periodic într-un oraș
fie și pîrlit ca acesta. N-aveam nici un motiv să
retractez ceva din cele spuse la început, credeam în
ele și în simțuri, greșisem însă accentul ; el tră-
ise o situație excepțională, vedea totul prin prisma ei ;
duritățile mele nu fuseseră potrivite atunci, trebuia să
discut numai cu un om rămas absolut singur — fără casă
și fără prieteni — indiferent din ce motive a rămas. Rusu
venise de prea puțin timp, discuția părea totuși la început,
nu era tîrziu să dau telefoanele respective, puteam foarte
simplu să-mi recîștig timpul, cazul însă începuse să mă
intereseze, era prea ciudat și prea neclar astfel că, fără
«A vreau, m-am pomenit virit destul de adînc în el, și
adevărul este că știusem din primul moment că voi merge
deoarece, chiar dacă mi-a venit greu să recunosc, trebuia
sa mă prind de ceva, n-aveam încotro. Mințindu-mă fru-
mos, amăgindu-mă. umblasem de fapt cu mîna întinsă
după un pai salvator. îl așteptasem să apară, știam
de mult că timpul poate fi pierdut oriunde. Plus că Me-
lania avea toate motivele să mă ierte. Desigur. îmi era
foarte clar că am alunecat în extrema cealaltă și că,
fără nici un efort, dacă merg mai departe cu raționamen-
tul, voi ajunge să-1 rog și el să mă refuze ! Oncum, în-
’r-un termen scurt, devenisem altul, eram în stare șă-i
fac niște drăgălășenii, să-mi cer scuze. încît, surprins,
ajunsesem să mă întreb dacă asta nu este cumva rezul-
tatul dîrzeniei lui, dacă în lupta subconștientă dintre noi,
poate mifit mai violentă de cum s-a văzut din schimbul
de cuvinte, n-a cîștigat cumva el, s-a impus, a fost mai
puternic ?
M-am întors spre el puțin mai pocăit ; aveam însă
lumina în spate și nu mi se vedea fața. -Nu aștepta după
mine, i-am spus, ciăcă-te, eu mai am ceva treabă. Nu
stau mult, deoarece mîine avem drum lung și obositor".
Auzindu-mă, Rusu își ridică fruntea și fără să pară uimit
de blîndețea glasului meu. de concesia făcută, spuse ex-
trem de calm : -Lasă, frate, mă descurc și singur. Nu-i
frumos să-ți calci pe cinste din cauza mea". Din cîteva
cuvinte ajunsesem iarăși pe muchie, ne trebuia foarte
puțin pentru a ne reîntoarce de unde am plecat ; în mine,
desigur, cedasem, nu puteam însă accepta să fiu înfrînt
într-un duel verbal și nici ideea că m-ar domina psihic,
mai ales asta mă întărită. Fe de altă parte, el nu se
ridica niciodată deasupra faptului mărunt. Era deci inutil
să ripostez, chiar dacă eu păream cel înfrînt. „N-am sus-
ținut nici măcar o singură dată că o să-mi calc pe cinste,
spusei destul de reținut. Noi, mai înainte, am continuat,
după cîte ți-ai dat seama, o discuție mai veche. Povestea
cu casa e altceva. Poate că nu s-a înțeles dar, cel puțin
în mine, eu am făcut această diferențiere. Pe urmă, amîn-
doi ne-am pomenit cu chef de vorbă" „Unde-ți place să
dormi ? zise Rusu. La margine ori la perete ?“ „I nde
vrei, i-am răspuns bucuros că a avut și el tăria să nu
atace. Mi se părea cam nefirească mărunta mea satisfac-
ție, cam cerșită mai ales că eu îmi schimbasem atitu-
dinea față de el, dar nu și sentimentele. Peste un amă-
nunt însă nu putusem trece : cum dumnezeu să dormim
în același pat ? „M-ai întrebat de ce rîd ? spuse destul
de vesel bătrînul, dezbrăcîndu-se cu multă ușurință încît,
după gesturi, după scurtele gemete necontrolate care-mi
aminteau de icnetele marilor animale aflate în apă, vara,
puteam rămîne la constatarea că, în realitate, mă con-
trazisese doar pentru că nu-i dădusem liber, vorbele mele
se interpuseră între el și pat. Poate din cauza vreunei
mișcări necontrolate lăsasem impresia că l-am întrebat
ceva, oricum el nu așteptase să confirm și îmi convenea.
Uite, a zis el, au făcut o gașcă și într-o ședință m-au
schimbat și l-au ales pe Rogojan. Asta ascultă de toți și
uite unde a ajuns ! La mine, e adevărat, munca era mun-
(ă, nu glumeam, dar oamenii s-au ales cu ceva, nu se
puteau plînge. Tot ce s-a făcut, tot ce e bun e de atunci.
Acum, ăsta, îi lasă de cap brambura, la oameni le place,
treaba lor, dar uite ce se întîmplă ! Rogojan, sărmanul,
c un diblaș bun, știe să cînte din vioară, dă la fiecare
ce vrea și, cînd nu e singur, cînd pică peste el controa-
lele începe să se văicărească : vă rog schimbați-mă, nu-i
de mine, n-am vrut, mie-mi place vioara nu stiloul, nu-s
de șefii. Are însă mare noroc cu agronomul, e mulțumit
că e lăsat în pace, că are mînă liberă și, om ambițios,
poate să facă ce vrea, să-și termine experiențele. Poate
că ele vor duce undeva, nu știu, deocamdată un capăt
de sat e plin cu loturi experimentale însă bani_ tot ex-
perimental ies. Să nu crezi că-mi pare rău ori că-1 urăsc
pe Rogojan. Sînt însă curios să văd ce va ieși, atîta tot.
Și pe cine vor alege. în rest, nu mai am ambiții.
„Ai fost și președinte de cooperativă ?“ m-am pome-
nit întrebîndu-5, surprins. „Sigur, rîse degajat bătrînul.
Numai popă n-am fost încă" „N-aș putea^ spune treaba
asta, nu-i chiar adevărat, glumii eu, dar dîndu-mi seama
că nu va pricepe aluzia am continuat repede și cam ne-
inspirat : Dacă ai fi vrut cred că cei de la raion n-ar fi
avut nimic împotrivă" Așteptam nemulțumit răspunsul,
însă Rusu nu se supără : „Dacă vrei să știi, ca Mitrea
puteam fi și eu foarte bine. A decăzut și el, s-a pierdut"
„Sper că nu regreți povestea asta, aveai cu un adversar
mai puțin . . .“ „Nu, spuse nesigur bătrînul, el nu s-a bă-
gat niciodată, nu a fost om rău, era cam fricos și asta-mi
convenea. Pe urmă, să știi, cînd decade un om, cînd se
prăpădește, chiar dacă mi-e dușman, nu mă bucur" Aș
fi fost tentat să-1 întreb de Carol însă m-am oprit la
timp. Fără nici un efort, Rusu mi se descoperea singur,
nu trebuia decît, periodic, să-1 stîrnesc. Noua lui față în-
cepea să mă surprindă, avea reacții și observații, sincere
cred, care nu i se potriveau ; cu cît ne îndepărtam de
Carol devenea mai dezinteresat, lăsa impresia că e obiec-
tiv, detașat de toate. Probabil că urma de credință din el
îi domolise, îl ținuse, în cazul de față, în rezervă. „A dat
și el în patima beției, continuă Rusu. Nu de mult și-a
pus la cuminecătura dinainte de slujbă un kil de vin și
s-a îmbătat în așa hal încît, cînd a ieșit să binecuvînteze
în loc de rugăciuni a început să cînte „Zărzărea, zărzărea"
de se prăpădeau de rîs toți credincioșii. L-au pedepsit
popii cei mari cu cîteva săptămîni de post, dar degeaba.
Și uite, ăsta e văr cu Carol și, dacă mă crezi, îmi pare
rău de el, era milos și bun, n-a jignit pe nimeni, nicio-
dată. E un om interesant Mitrea ăsta. A știut multă carte,
dar ce păcat că nu-i mai folosește la nimic ! Dar așa-i
viața, toți cei buni pică prost, dau odată și odată cu ruda-n
gard. E vremea însă să dorm, cred că te-am obosit. Une-
ori, seara, stau și mă gîndesc la oameni, la cei pe care-i
știu... Greu de tot reușești să-i cunoști dar și atunci,
cînd crezi că ești sigur, pac, îți face cîte una de te în-
toarce peste cap 1 Cîteodată am impresia că n-am învățat
nimic deși, vezi, sînt cu un picior în groapă. Mult a fost,
puțin a rămas, toate-s bune și frumoase, cîteva nimicuri
mă torturează, nu-mi dau pace, mă fac să-mi pierd nop-
țile și așa foarte scurte. Mă tot întreb și iar mă întreb ce
s-a întîmplat, ce am putut face ori ce n-am făcut de am
rămas atît de singur, uitat pînă și de copiii mei ? Ajungi,
crede-mă, să ți pară rău chiar și după gîndurile tale bune,
după tot ce te-a legat de ei. Uite, eu le-am spus sincer
tc,t ce am crezut și poate că în vremea aceea, în ei, bunii
mei prieteni, rîdeau de mine, își bateau joc. Zici că nu
te culci ?“ mă întrebă el brusc. „Mai stau puțin, spusei,
nu mă aștepta. îmi face însă plăcere să-mi povestești".
Mi-am tras fotoliul de lîngă pat, m-am întins în el și cu
picioarele pe masă, într-o poziție destul de comodă în-
cercasem să fac abstracție de Rusu, de faptul că mai erau
încă zece ore pînă la plecare. Putea avea impresia că
sînt pregătit să-I ascult cu mare atenție și probabil că
aș fi făcut-o dar, cît m-am străduit, n-am reușit să-i pun
vreo întrebare, să-1 întrețin, cuvintele nu mă ascultau și
realul interes era neutralizat de oboseală. Omul acela dur,
contradictoriu, aflat mereu în apărare se îndepărtase trep-
tat, se pierduse. Ii auzeam mișcările neregulate, se în-
velea probabil ori își căuta un loc potrivit în pat, dar
ele erau ale unui bătrîn oarecare, neutru, dacă nu străin
de-a binelea, indiferent afectiv. „Uite, spuse el, eu stau
aici, la tine și dorm. Bătrîna a rămas în șură, are un
pat acolo, pus sub oblon. Doarme cu vaca, cu capul sub
nasul vacii. Spune că așa nu-i este frică, nu e singură.
Poate că doarme la cineva, dar nu cred, nu se duce, nu-i
place. Noaptea-i scurtă. Carol, singur, se află la poartă,
privește casa distrusă și se bucură, nu-și dezlipește ochii
de pe ea, așteaptă să ies, să mă vadă, nu știe că am venit,
n-am spus nimănui... Parcă-1 văd cum stă și cum i se
pare de curios că nu răsar de nicăieri, că nu mă aude,
că nu știe ce-i cu mine. N-o să doarmă de ciudă că nu
m-a văzut, n-o să aibă liniște. ..“ Vocea îi scăzuse trep-
tat, pînă adormise vorbind. De altfel, îmi dădeam seama
că gindește cu glas tare, că, sustras mediului în care se
află, s-a adîncit de tot în lumea obsesiilor lui, a rede-
venitei însuși. In visele lui stranii, Carol lua desigur diverse
înfățișări, era învins, ori, aproape cert, continua să aștepte,
ne aceeași laviță, de la poartă. Și, iată, incredibil, era
liniște, respiram ușurat ; aveam o noapte în față, extrem
de lungă și sentimentul că, măcar temporar, sînt liber.
Din întreg dialogul îmi venise în minte doar cochetăria
discretă și destul dc frecventă a lui Rusu cu moartea. Ce
înțelege prin ea ? Cum poate să vorbească de ea cu atîta
seninătate ? Părea obișnuit cu acest gînd, nu era vorbă-
ria idioată a celui ce vrea să epateze cu lucruri grave
și vorbe mari, conștient în același timp că mai arc încă
mult de trăit, ci constatarea sinceră a unui om. care_ pro-
nunță cuvîntul firesc tocmai pentru că se mai întîlnise
poate cu ea. Deocamdată îl mai ține-n viață Carol. Are
acest diferend cu el. Dacă-1 cîștigă, nu-i mai rămîne^ ni-
mic de făcut, toate-i sînt clare, gol și inutil, urmează sa
se stingă și el. Poate că, ajutîndu-I, ar avea impresia, că
m-am introdus conștient în mecanismul atît de complicat
al vieții lui, i-am grăbit sfîrșitul pe care, am certitudinea
că și-1 dorește. Explicația desigur îmi depășea cuvintele,
deși, o simțeam. Undeva ea s-ar putea numi oboseală,
însă era o stare de o nuanță aparte, în care-i lipsea curiozi-
tatea, interesul ; o retragere în el ; mi se părea câ-i_ sînt
tot mai familiare umbrele trecutului, că le_ cheamă, le
simte nevoia, în așa fel încît uneori își urăște chiar și
propria-i viață. Mai avea încă destui ani pînă la limita
de sus a vîrstei, dar nici nu se gîndea la ea, moarte-i era
deja o prezență vie, un fel de persoană cu care mergea
alături, fără să-1 incomodeze ; dimpotrivă, părea că eari
făgăduise ceva, îi spusese un lucru numai de el știut, Și
nu mai avea răbdare să aștepte. „Pe cînd eu... Eu vor-
besc de moarte la fel cum vorbesc de ură, cu o pasiune
teribilă. Uneori încerc să mă autoconving că simt cu ade-
vărat ura, strig în gura mare că-1 urăsc pe X ori pe Y
sau pe atîția alții, dar în realitate mint, cumplit, nu pot
urî, mi-e aproape străin acest sentiment".
7 — Convorbiri literare
CAMIL
BALTAZAR
Poemele din Reculegeri in ne-
murirea ta (frumos titlu !) în
exclusivitate erotice, sînt un
joc pe cît de năstrușnic, pe
atît de grav ; grația și simpli-
tatea lor (simplitatea merge pînă la
o naivitate în care ajungem să sus
pectăm deghizarea) se observă a fi
efectele unor premeditate combina-
ții și savante dozări de efecte con-
trare. Iubirea este platonică, dar și
senzuală, terestră și cosmică, tonul
este scăzut uneori, după cum, alte-
ori, este vibrant, înălțător ; alătură-
rile de cuvinte o dată banale (apo-
etice chiar), a doua oară insolite etc.
Să trecem la exemple. în Amin-
tire șoaptele de amor au rezonan-
țe de alcov — „în odaia-n care a-
murgul presase ultimile galbene
flori, / Te-am așteptat să-mi vii cu
pașii, cucernici cocori, / Ce își spun
doina de ivire și primăvară, / Te-am
așteptat în evlavie și seară“ — așa
cum în Armonie planetară ele se
prelungesc în ecouri extraterestre :
„Să fii așa cum seara ceea mi te-a-
nchis. / în gravă ceremonie de pla-
nete ; / Iar amintirea fie-un para-
dis/ Cu dăngăte de învieri încete / /
Dar tu să crești în cercuri mari un-
dinde / de larguri de singurătăți, /
Ci trecerea să fie zborul lin de / E-
ternitate în eternități/
Camil Baltazar vorbește, în gene-
ral, despre o iubire platonică sau, în
orice caz, îi place să dea iubirii un
halo de platonism : „Știu, noaptea-n
așternutul lunii, / De-am adormi
dimpreună — îmbrățișați / Ne-om
trezi în zori, tot aburiți de rouă nevi-
novăției, / Și m-aș simți băiețește-
nfrățit cu mireasa / Pură-a taini-
țelor timpului tău“ (Adam și Eva).
Numai că nevinovăția aceasta stă
întotdeauna sub semnul freneticului.
Mîna (ca leit-motiv) este simbolul
iubirii caste, dar și a apetitului
tactil nesățios. Ciclul Biblice însă,
ne introduce în imperiul senzuali-
tății absolute: „în seara aceleiași
zile, zise / Amnon, e-un geamăt ■
«surioară Tamar, în mădulare mi
s-au / înfipt junghiuri, și-au purces
să doară. / / Fă-mi băuturi de ier-
buri care / Fac sîngele să bată-n re-
pezi unde, / Iar cînd noaptea deplin
în case va pătrunde, / Desfă-mi cu
mîinile vătămatele mădulare.» / /
Tamar cu grijă s-aplecase, / A-i da
să bea voind, / Cînd iată, două mîini
cuprind / Strîns, sînii, în care ochii
avizi lunecase / / Voia să țipe dar
nu a putut, / A scos doar șuierat, un
geamăt de împotrivire, / Și-a lă-
sat coapsele în neștire. / Pînă ce.
ascuțit o sfîșiere o a durut'1 (Ta-
mar II).
Așa cum spuneam la început, to-
nalitatea versurilor oscilează între
minor și major ; chiar pe parcursul
unui singur text, cum este Marea
elegie, romanța cedează treptat locul
acordurilor grave, patetice. Poezia
menționată începe astfel : „Te voi
iubi atît de mult în cîntecul apus al
tălăngilor, / Te voi iubi atît de mult
în tîrzia toamnă, / Te voi jeli atît de
frumos în amintire". Iată și finalul :
„Inima ta, clopotniță iernatică, / O
voi iubi profund și deznădăjduitor, /
O voi iubi mult, / Nespus de mult, / /
Inima ta clopotniță albă, / Fiindcă
de acolo va bate învierea de alb și
soare / Cînd moartea o să te culce
în leagăn izbăvitor11.
Alegerea cuvintelor și asocierea lor
se fac prin oscilarea între banal și
pretențios, simplitatea și prețiozi-
tatea coexistă într-o armonie perfec-
tă, această aparent stranie coexis-
tență dovedindu-sc a fi, dacă ținem
cont de tot ce am spus pînă aici, o
necesitate. Citez din Litanii de sidef :
„Ți-i trupul tot un cîntec de lumină /
Și rîsul tău pe suflet îmi șiroaie /
Ivoriu și sidef, și tril de violină, / /
Și-n dimineața cu albuș de zări cura-
te, / în apa care-a prins pojghiță
din plîns de ciută, / S-a rupt din
mine sufletul, plecat să-și spele ră-
nile / Cu luminiș dc boare și de fată
și tăcută".
Efectul acestor consecvențe întru
nestatornicie este fermecător. Camil
Baltazar ne propune o inefabilă pro-
menadă sentimentală din care nu
lipsesc nopțile cu lună, pomii înflo-
riți și alte asemenea, să le zicem cli-
șee, cu toate necesare și funcționale
aici, cu atît mai mult cu cît iubirea
însăși este în bună măsură un vast
și inepuizabil clișeu.
Fericită ideea acestei selecții, ea
ne oferă tot ce a dat mai bun o
activitate creatoare de aproape cinci
decenii. Afirmația din 1925 a lui Eu-
gen Lovinescu („Camil Baltazar a
scris unele din cele mai frumoase
elegii din poezia nouă"), poate să a-
pară și azi pe deplin justificată. Și în-
că un fapt remarcabil : este greu de
precizat, dacă ne raportăm numai la
ceea ce spun textele, vîrsta la care
au fost scrise. Cu toate poartă pece-
tea unei veșnice tinereți.
Dispariția prematură a omului
politic Grigore Preoteasa a în-
semnat și dispariția unui poet.
Sînt suficiente motive pen-
tru a vedea în simplitatea și
discreția transcrierii latente opțiuni
estetice a căror cristalizare a fost în
chip fortuit întreruptă. Un posibil
motto la volumul în discuție, volum
intitulat Veșnicia albastră, ar fi ur-
mătorul catren din Spaimă : „Iar
noaptea s-a lăsat cu tremurat / de
cataclism și frică pe cîmpie, / și-n
plînsul meu gigantic destrămat /
au sucombat minuni de poezie.11
în ciuda numărului redus și a to-
nalității aproape unice a versurilor,
emoția se realizează în planuri dis-
GR. PREOTEASA
tinete. întîlnim, în dialogul dintre
poet și pămîntul țării sale, discreția
sentimentală și mîndria conținută :
„Aducem legende mari sub covil-
tire. / Lumini albe în găzarnițe pe
cer / ni-i sufletul, și cerem găzdu-
• ire / în corturi cusute cu pele de
jder. / / Descălecatul va fi simplu :
la rîu i într-o dimineață, vom găsi
aur necules, / și va chiui secera-n
grîu / la nunta noastră cu pămîn-
tul șes11 (Drum pentru descălecat).
Apocalips este o poezie cerebrală, de
factură filozofică : „Vecia relativă,
pe dealuri ruginită, / îți joacă în
orbite un roșu grav, final ; / pă-
mîntul pare-n spațiu un parc autum-
nal / zvîcnind în nebuloasa etern
nedefinită / / Aștepți o judecată
ce-ntîrzie în sînge, / pe paginile
FRANCISC
MUNTEANU
Un nuvelist iscusit și industrios
este Francisc Munteanu, pre-
zent în librării, concomitent,
cu două culegeriVirtutea
primordială a Iui Francisc Muntea-
nu este aceea de a fi un sagace ex-
ploatator de subiecte. Autorul deține
bine tehnica de a detașa o în-
tîmplare, de a o colora în tonurile
unui timp și loc anume, și de a o
nara relativ alert. Nimic de spus,
povestirile produse sunt astfel, flu-
ente, veridice unele, chiar capti-
vante cîteva — dar un complex
de cauze, guvernate de o funcia-
ră mediocritate, (mediocritate nu
in sens neapărat peiorativ, ci în
acela de compromis între chix și
capodoperă) le trage, în ansamblu,
spre ceea ce ar trebui numit mica
literatură.
Să răsfoim puțin împreună cele
două cărți. în Testamentul, nuvela
Client bun relatează ghinionul u-
nui amărît proprietar de bodegă,
amendat din cauza propriei sale a-
mabilități, de un inspector comer-
cial farseur. în Eroul avem o în-
tîmplare de război, cu un om claus-
trat într-o încăpere lîngă o bombă cu
explozie întârziată, salvat de sînge-
le rece al unui soldat ce se dă
drept genist, fără a fi. Scoica e
pur și simplu un soi de reportaj
istoric al marilor exploatări petroli-
fere (Standard Oii, Shell; shell=
scoică). Evadarea povestește eșecul
tentativei de evadare a trei prizo-
nieri la nemți, un suedez, un polo-
nez și un român. Don Pablo e din
nou un simplu reportaj din călă-
toriile transoceanice ale autorului.
Dezumanizarea omului sub acțiunea
piperului, adică a averii e miezul
nuvelei Un plic cu piper. în Tes-
tamentul, nuvela titulară, o femeie,
săvîrșește cu discreție și abnegație
un gest salutar, salvînd de la moar-
te un ilegalist.
în culegerea Strada Semaforului,
multe bucăți evocă, pe canavaua
unor pățanii anecdotice, atmosfera
sordid-burlescă a mahalalei inter-
belice, mahalaua copilăriei autorului,
al cărei focar e strada „Semafo-
rului". Casa de corecție e un ta-
lon al pauperității acelor oameni
periferici și al corupției din in-
stituțiile burgheze. Hoțul istori-
sește șocul unui copil care consta-
tă că, împins de nevoie, tatăl său
fură, Flașnetarul e o schiță în stil
de meloiiramoletă duioasă („lartă-
mă, flașnetarule!“) ca în almana-
hurile de demult. rietenul met
prozei i
Adam rezumă umilirea unui tînăr
soupirant, pe care aleasa, de con-
diție socială superioară, îi invită
să facă oficiul dc băiat de mingi.
O felie de pîine a constituit pen-
tru mine o surpriză, întrucît în
avatarurile acelui ins susținut mo-
ral de pachețelul „cu mîncare"
dăruit de un rabin, pachețel în
care pînă la urmă se dovedește a
fi o scîndurică, am recunoscut,
neschimbat, cluul unei nuvele a
lui Jack London.
Direcțiile pe care merge nuve-
listica lui Francisc Munteanu sunt.
cum se vede, trei : evocarea stră-
zii „Semaforului", intîmplări de
război și reportaje epice. Altfel
spus, autorul încearcă succesiv
toate trei motoarele tradiționale
ale prozei : atmosfera — acțiunea
— observația.
Reușita esențială a lui Francisc
Munteanu trebuie căutată în pro-
za de acțiune. El știe să poves-
tească sec, nervos, avînd un acut
ochi cinematografic (foarte multe
bucăți sunt întrutotul filmice. e-
cranizabile).
în piesele de atmosferă e stîn-
jenitoare monotonia. în ciuda izu-
lui de „neorealism italian" și de
dramatism al mizeriei, impresia e
dc confecționare.
Cît privește „reportajele", aces-
tea, ca reportaje, sunt eminamen-
te mijlocii.
Nuvelistica lui Francisc Muntea-
nu, în totul, este a unui scriitor
de indiscutabilă profcsionalitate,
scriitor perfect onorabil, dintre a-
ceia care nu se așează pe blazonul
unei literaturi nici ca o pată, dar
nici ca o pată de culoare.
Dulce ca mierea e scrisul Co-
rinei Cristea. Fraza c cind
parfumată, cînd naivă, cînd
alintată, cînd de un nonșalant
snobism, cînd băiețoasă, cînd galeșă.
Romanul Castanilor roșii... din 1970
CORINA CRISTEA
expunea intrarea în tinerețe a
unei adolescente zvăpăiate, avidă de
senzații și experiențe, în ciuda re-
comandărilor și constrîngcrilor u-
nei familii iubitoare de bien-sean-
ce și bon-ton.
Eternitatea e după colț, recenta
culegere,2 c o carte cu miros de
ojă, caldarim și liliac. Deschisă sfi-
dător de un poem programatic, re-
chizitoriu împotriva conformismu-
lui, canoanelor și glacialității, car-
tea e compusă din episoade cu sens
ALEXANDRU
PALEOLOGU
Zenon din Eleea ne istorisește
cum Ahile a fost învins la
un concurs de alergări ele o
broască țestoasă. Este așa-
numita aporie a lui Ahile, para-
doxul alergătorului. De ce spunem
de obicei că acesta e paradox ?
Pentru că în virtutea experienței
noastre senzoriale avem certitudi-
nea că Ahile „cel iu*e de picior"
nu poate decît să o întreacă pe în-
ceată broască, fie și dacă i-a acor-
dat un substanțial avans încă din
start. Paradoxul se naște aici din
contradicția pe care aserțiunea lui
Zenon o realizează cu datele em-
piriei, căci — rațional — Zenon
este cel care are dreptate. Intr-o
altă formulare așadar, paradoxele
se produc ca urmare a investirii
simțului comun, empiric, cu por-
tofoliul adevărului inviolabil. In
clipa în care însă retragem em-
pirici aceas'ă calitate (încă Sextus
Empiricus întocmise un „catalog"
al tuturor erorilor în care ne poa-
te arunca prea marea încredere în
s mțnri), paradoxele dispar ca prin
farmec ; ele nici nu existaseră vreo-
dată, la mijloc fiind un simplu
viciu de gîndire, o „lene" a spiri-
tului de a întoarce locurile comu-
ne pe toate fețele. Acesta e înțele-
sul adînc al ultimului volum sem-
nat de Alexandru Palcologu, Bu-
nul simț ca paradox. Departe de
a fi un studiu despre paradoxele
bunului simț (ideea ar putea fi,
cred, fructificată cel puțin la fel
de bine), cartea es'e un inventar
(incomplet, e drept) al comodități-
lor de gîndire. Căci, în toate ilus-
trările autorului, bunul simț nu a-
pare ca paradoxal față de propri-
ile-i rigori, ci numai prin rapor-
tare Ia rigiditățile simțului comun.
Formulări de tipul: „Nu numai în-
doiala, dar și siguranța înseamnă
modestie11 (p. 27); „Drumul cunoaș-
terii e de la complicat la simplu,
adică de la impur către pur" (p. 40);
„Contrariul prostiei, constat cu uimire,
nu e inteligența11 (p. 60); Rousseau
e un „apărător al civilizației11 (p.
102) etc. etc. sînt paradoxale nu-
mai ca formulare, privite „din in-
terior11 nu mai au nimic paradoxal,
încît se poate spune că paradoxul
Bunului simț ca paradox este că
paradoxele pe care le conține nu
sînt paradoxe (motiv pentru care
socotesc ca mult mai corect titlul
în forma Bunul simț ca „paradox").
De altfel, demonstrațiile nevic'oase
care urmează „lansării" fiecărui
..paradox11 stau mărturie. Am e-
nunțat prin chiar aceasta struc-
tura discursului lui Alexandru Pa-
leologu: exprimarea paradoxală a
aserțiunii și dovedirea ei (și din
aceasta se vede că nu e vorba de
paradoxe: ele ar fi apărut abia din
momentul în care autorul ar fi
procedat și la dovedirea cel puțin
la fel de convingătoare a valabi-
lității afirmației de la care se re-
clamă antitetic; ori el o socotește
pe aceasta din urmă drept axiomă).
In principiu deci asistăm la desfă-
șurarea unei recuzite socratice. De-
osebirea vine de acolo că Socrate
începea „demonstrația11 prin accep-
tarea punctului de vedere exprimat
de interlocutor, pentru ca — după
realizarea absurdității acestuia —
să ajungă la o încheiere parado-
xală față de propoziția inițial ad-
misă (paradoxul este aici al interlo-
cutorului care, la sfîrșit, acceptă și
inversul propriei păreri). Alexandru
Paleologu inversează procesul in
conformitate cu o convingere pe
care am citat-o mai sus („Drumul
cunoașterii e de la complicat ia
simplu11), contrară maieuticii so-
cratice care realiza adevărul mer-
gînd de la simplu spre Complicat.
Cînd, în prefață la Spiritul și
litera. Alexandru Paleologu afir-
ma nonșalant că nu se consideră
critic literar, am fost tentat să
interpretez gestul ca o cochetărie
a autorului și această minunată
carte a doua. Bunul simț ca pa-
radox, a venit ca o confirmare.
Alexandru Paleologu este structural
un spirit critic (altminteri toată
discuția sa despre „paradoxe" s-ar
fi transformat într-o lamentabilă
vorbărie goală), dar critica pe care
o practică trimite la sensul ori-
ginal al termenului, după c m
metoda are o semnificație etimo-
logică, de drum, cale de apropiere,
de pătrundere (o spune singur â
propos de metoda lui Sainte-Beuve),
adică un fel de maieutică. Semnul
distinctiv al oricărui critic ar fi,
în această ordine, bunul simț. Cri-
ticul este un om care „simte bine11,
întocmai medicului ce-ți spune de
la prima ochire dc ce boală suferi.
Literatura nu este însă subiectul
asupra căruia se exerci'ă, ci o oca-
zie, un prilej de a nuanța consi-
derații asupra general-umanului
(..în Causeries dc lundi și Nouvc-
aux Jundis — scrie Alexandru Pa-
leologu —, justețea și pătrunderea
nu lipsesc, dar se exprimă cu o-
cazia subiectului, nu despre el. A-
dică nu propriu-zis criticul literar,
ei moralistul dă acestor texte va-
loarea lor" — p. 150—151), criticul
devenind astfel un moralist. De a-
ceea „un Sonet de Shakespeare, de
Baudelaire sau de Voiculescu nu-mi
place numai pentru că e «frumos».
Bineînțeles, și de asta, dar expre-
sia lor e de un efect atît de per-
cutant fiindcă au o enormă încăr-
cătură dincolo de ea. Altfel, un
sonet frumos nu e decît un sonet
frumos, și gata ; ar fi de-ajuns un
Heredia" (p. 15). Mai clar : „un
mare critic e implicit un mare mo-
ralist fiindcă se ccupă cu ceea ce
dă vieții rangul ei uman, adică
sfera valorilor. în această sferă,
rangul uman se vădește prin stil,
fie că e al unei opere, al unei vieți,
al unei pasiuni sau chiar al unei
tăceri. Critica durabilă e întotdeauna
mai mult decît critică11 (p.
152). Eseurile despre Caragiale,
Camil Petrescu, Sadoveanu, Balzac,
trimit indirect spre aceeași idee.
De altfel, e semnificativă tentati-
va lui Alexandru Paleologu de a
contura „filozofia" scriitorilor așa
cum se întruchipează ea în opere.
Or, filozofia ca sistem coerent de
idei asupra cosmosului are, ontolo-
gic și gnoseologic, o valoare pri-
mordial etică.
Remarcabilă este la Alexandru
Paleologu lipsa de rigoare formală
a discursului critic, în linia lui
Sainte-Beuve (în care cred că Și-a
descoperit idolul statornic). Criti-
cul „pălăvrăgește11 la modul supe-
rior despre tot ce se instituie în
valoare umană : pictură, muzică,
literatură, filozofie și iconoclastia
in fața prejudecăților, dar deopo-
trivă, atașarea pentru valorile au-
tentice, dezvăluie un intelectual de
rafinament. Aparenta sa lipsă de
metodă în expunere este, de fapt,
metoda cozeriilor și mi-1 imaginez
fără nici o greutate pe autor în-
tr-un H6tel de Rambouillet conver-
sînd strălucitor cu distinsa mar-
chiză de Săvigne (Scrisorile din Ita-
lia sînt o formă particulară a con-
versației). De aici, degajarea, acrul
dezinvolt în care discută despre
orice, de aici aparteurile cumva șo-
cante dar nu mai puțin savuroase
(..Cam în aceeași vreme un alt gîn-
ditor, Ludwig Klages, a dezvoltat o
teorie cumva înrudită [ .. . ] în pa-
tru sau cinci volume compacte ale
unei cărți vestite, pe care mărtu-
risesc deschis că nu am citit-o pînă
acum și nici nu sînt sigur că voi
apuca s-o citesc de acum încolo, în-
trucît cu vîrsta mi-a scăzut sim-
țitor pofta de alte lecturi decît ce-
le de care știu sigur dinainte că-mi
plac deosebit de mult" p. 108), pre-
sărate prin pagini, de aici farme-
cul montaignean (Sainte-Beuve este,
în fond, un Montaigne în al XlX-Iea
veac), de aici predilecția spre afo-
rism (atât de cultivat în cozeriile
de salon). Căci conversația este ea
însăși o artă, arta frecventării i-
deilor (lat. conversatio — frecven-
tare), expresie a rafinării spiritu-
lui, fiind posibilă numai „într-o
lume în care lupta pentru exis-
tență nu domină conștiințele, ci
8 —Convorbiri literare
sfinte pămîntul e rugină... / în-
tinsă în dezastrul de roșie lumină, /
treimea dezbinată amenință și plîn-
ge... / / îngrămădit în scorburi de
irică și urgie, / doar gîtu-ți iese-
afară prelins pe bolovani; / se zba-
te-n tine speța întinsă peste ani / și
simți că ești o cheie întoarsâ-n
veșnicie." Poezia politică, rod al unei
experiențe agitate, dramatice (o serie
de texte evocă atmosfera Doftanei)
este traversată de un suflu eroic,
tragic și optimist totodată : „Noi am
băut alcoolul revoltei, / am atins
limita de nord a durerii. / Spre
ghilotini urcînd, / capul visează-n
pletele tăcerii. / / Minutele se pră-
bușesc în gol. / Veșnicia pîlpîie al-
bastră. 1 Te salut, mulțime strînsă-n
străzi / să privești executarea noas-
tră ! / / Bezna se așterne peste tot./
Noi, pierzîndu-ne giganți, în ceață, /
creștem ca niște fantome de fum,
și masca istoriei ne cade pe față."
Intr-adevăr, Veșnicia albastră ex-
primă „patosul și febra unor năzuin-
țe rostite cu demnitate vibrantă, cu
nevoia totală de a comunica adevă-
rul înainte și chiar dincolo de cuvin-
te" (Vasile Nicolescu).
Un alt volum postum este Stins
al lui Sergiu Ludescu, apărut
în colecția de Retrospective
lirice de la Minerva. Ediția
este îngrijită și prefațată de
Ștefan Popescu al cărui gest mi se
pare mai mult decît util.
Sergiu Ludescu (alias Mircea Tiri-
ung; pseudonimul i-a fost dat de
Eugen Lovinescu) a murit în 1941
în vîrstă de 30 de ani. A lăsat în
manuscris peste o sută de poezii.
Activitatea sa este legată îndeosebi
de cenaclul revistei Cadran. A mai
fost prezent la Sburătorul, la cena-
clul de la Convorbiri literare și la
Viata Românească.
Este un simbolist întîrziat, cu si-
guranță un simbolist prin tempera-
ment. Senzația de claustrare este
autentică, transpunerea ei în vers
se face fără înconjur. Spleenul e
o stare permanentă : „La mine în
temniță cu greu și rar / Pătrunde
raza. / Sint rob. / închis pe veci
și-nlănțuit / In grota nopții și a
veșniciei. / / Sînt orb. / Cu lanțuri
grele mi-au prins umbra... / Pe
lespedea vremii mi-am numărat
ani, / învins / Cîți ani / Și-au țesut
mușchii negri / în părul meu muce-
găit ? / Cîte ierni / Și-au nins um-
brelele / Pe sufletul meu smuls de
veghe ?“ (Prometeu).
Analogia cu Bacovia se impune,
cu mențiunea că Sergiu Ludescu
este mai spectaculos : „In ceru-ncre-
menit de spaimă, / Din cripte cenu-
șii își scuipă norii-n cor / Disprețul
ud și putred pe pămînt, / Și ploaia
azvîrlită-n pumni nervoși de vînt /
Izbește-n geamuri vechi cu răpăit
sonor. // Prin burniță își țese pa-
lid gâlbinarea / Un felinar bolnav.
Pe ulițile linse / Și trec umbre
— luminile sînt stinse / Și auster
în noapte un cîine-și latră jalea"
(Fiori de toamnă).
Bacoviană în atmosferă, această
poezie cunoaște nu o dată rezolvări
minulesciene: „Sufletul meu / E
melodia cu acorduri de mandolă /
Ce auzi trecînd pe înserate prin
Sevilla, / O melodie tristă, cu mari
porți / Deschise larg. / Spre mare
și spre cer. / O melodie de mister /
Ce-o cîntă în amurg șezînd pe-o
SERGIU LUDESCU
stîncă / Un exilat rebel...“ (Sufle-
tul meu).
Ciclul Vedenii este mai variat in
tematică și mai consistent în expre-
sie. El conturează un stil original
ale cărui izbînzi sînt indiscutabile.
Se rețin aici pastelurile și, îndeo-
sebi, poezia de interior : „Sentimen-
tal o violină-ntinde gîtul ars / Covo-
rul rupt își plînge-n zdrențe /
Țesătura — și igrasia-ntinsă ca o
pată / pe zidurile vechi — în cripte
de regrete / Imagini vagi cu creș-
tetul de vată. / / E-atîta tăcere
și-atîta pustiu... / Și pare tot așa
mort / Pe masa de eben, / Tot tre-
murînd, o stea s-a prins în lemn"
(Natură moartă).
Daniel DIMITRIU
un umorist
cu chef de paranteze
Ce e un umorist ? Un om care vede viața în roz? Nicidecum. Ba
uneori o vede mai neagră decît e : Caragiale. E cumva produ-
sul și speculantul unor împrejurări voioase ? Nici. Tocmai în
perioadele istorice cînd nu e nimic de rîs apar mai mulți umo-
riști (S.J. Lee). Umorul e totdeauna în avangardă. Atunci ? Un vînă-
tor de situații penibile, bufe ? Nu, pentru că comicul nu rezidă în
lucrurile inspsi. ci in viziunea asupra lor. Alain zice undeva (parafra-
zez) : Afară plouă. Ies doi inși. Unul începe să înjure vremea, acu-
zînd fleșcăria, bolile posibile, deteriorarea hainelor. Celălalt surîde,
laudă efectul fertilizant al averselor, acțiunea lor răcoritoare, prospe-
țimea pe care o emană. Avem de-a face cu un Plouat și cu un
Senin. Ei bine, conchide Alain, mereu acesta din urmă va fi mai
fericit și va face și pe cei din jur mai fericiți. Atunci cînd nu putem
influența realitatea, e bine să luăm față < :a poziția cea mai
independentă. Cînd vremea e rea, și noi suntem sub ea, s-o privim
zimbind, ca s-o dominăm. Umor înseamnă capacitatea de a suporta
senin contradicția. Umoristul'l'e un ochi lucid, conștient de -distanța
81ntre~îdeal și real. El ne face atenți la hiatul dintre cum e și cum
ne-ar conveni să fie. Inteligența presupune sesizarea unor contradic-
ții interne. Din acest punct se despart cele două mari atitudini posi-
bile în fața lumii : tragicul, pentru care dominante sunt fatalitatea,
inexorabilul, nocivitatea contradicției, și comicul, care crede în arne-
liorabilitatea lucrurilor.
Tragicul e sintetic, global, pesimist, pasiv, auto-distructiv. Drobul
de sare e pentru el o amenințare sumbră și ireductibilă. Drobul de
sare există — se va prăbuși - vom muri. Comicul e analitic, disocia-
tiv, optimist, octiv, constructiv. Drobul de sare n-are decît să cadă —
se va pisa astfel singur — îl vom folosi in bucate.
E curios că nu există un zeu al rîsului. Grecii aveau teribil simțul
sublimului și pe al tragicului, dor nu prea pe cel al comicului. Lati-
nii, lipsiți de imaginație, nici atît. Totuși, dacă un zeu al zîmbetului,
ar fi existat, acesta ar fi trebuit să-i semene lui lanus. Rîsul arento;-
deauna două fețe, oouă muchii. Una mîngîioasă, una tăioasă.
Citindu-i pe Iskander observam încă o dată că funcția crează
organul. Fiecare țară își are umoriștii și satiricii pe care-i merită.
Franțujii sunt așii calamburului și al comicului de caracter. Englejii
sunt campioni in comicul pedanteriei, în comicul glacial gen
volatil („rien que la nuance" ; „su-
ggerer, voilă le reve"), îmbrăcate
intr-un halo de tandrețe cerebrală.
A murit pasărea albă are ca pre-
text dragostea dintre Cris și Pop
sub soare oriental, Beirut, automo-
bil Jaguar, coktail la hotel Bris-
tol. Reîntoarcerea la București a-
duce deziluzie, prin revelarea quasi-
frivolității lui Pop... Allegro ma
non troppo e un intermezzo al iu-
birii dintre Noemi și un licean pre-
coce și pătimaș. Pantofii de argint
e povestea sentimentală și crudă
a unui trio de adolescenți. Man-
sarda lui Eberhard conține idila
dintre o fată aproximativ roman-
țioasă și un pisoi. Scurtă-pseudo-i-
dilă (titlu tare cinic) e un micro-
roman epistolar, in care amorul
unui îndrăgostit foarte rațional tre-
ce, din plic in plic, de Ia pasiune
incandescentă la cazuistică lașă.
Intrarea gratuită e conversația u-
neî fete foarte disponibile cu un
tînăr bîntuit de proiectul unui cort
gigantic. Dincolo de cimitirul de
sticlă, altă idilă, intre o fată plină
de neliniștile vîrstei dificile și un
băiat insolit și fascinant ca puștii
lui Salinger. Nuvela O singură ari-
pă, excelentă, e rapsodia albastră
a unei bizare și fermecătoare prie-
f tenii.
Cele mai bune personaje ale Co-
rinei Cristea sunt ființe la granițe
de vîrste, smulse copilăriei de vio-
lența tentațiilor. Ele se bălăcesc în
medii de mai discretă sau mai a-
fișată senzualitate, tulburate de a-
dierile unor probleme de o intelec-
tualitate aici mai gravă, aici mai
lejeră. Ca să nuanțez ce ziceam
mai sus: puștii lui Salinger in si-
tuații Franțoise Sagan.
Mulți dintre cei care îngroa-
șă coada se scoală cu noap-
tea în cap și pentru plăcerea de
a surprinde zorile, ritualul dimine-
ții și al reîmprospătării forțelor
naturii și omului". (Asta în timp
de război și foamete, în 1941, va-
ra). 2 „Și-o imagină pe Valeria cu
sinii ei..... cu șoldurile ei... .etc."
(In locul punctelor, bineînțeles,
„pietroși" și, respectiv, „provoca-
toare").3 „Mulți dintre ei au fii duși
cu sila in război pentru că au
cutezat să ridice glasul și brațul
împotriva măcelului și a asupririi",
a) „Minunat, răspunse acesta i-
mediat și se ridică în șezut" (p.
85) ; b) „Moale ca o cîrpă, nu i-am
putut opune nici o rezistență și
m-am trezit cu șezutul pe bancă..." (p
90) ; c) „începu s-o bată ușor cu
palma peste fese, după ce îi ridică
rochia atît cît să se vadă șezutul
mic și aproape plat" (p. 116).
Cînd cineva, al cărui nivel de
percepție nu depășește pe al ele-
vului din primul an de liceu, scrie
astfel, orice discuție e inutilă.
,) Francisc Munteanu, Testamen-
( cartea străină
DANIEL COSTA
tul, ed. „Cartea Românească", 1972.
173 pp.; Strada Semaforului, ed.
„Dacia", 1972, 301 pp.
2	) Corina Cristea, Eternitatea e
după colț ed. „Albatros", 1972, 181
pp., cu un portret al autoarei.
3	Daniel Costa, Ochii oameni-
lor (schițe și povestiri), ed. „Alba-
tros", 1972, 127 pp., cu un portret
al autorului; lector: Ion Acsan.
George PRUTEANU
își permite luxul discuției. O lu-
me care se întrece alergînd dup»
bunuri, mereu altele, prea multe
inutile, o lume în care răgazul nu
e decît «deconectare»», o lume în
care cultura e adaos de cunoștințe
dar nu sp>or de cunoaștere și de
conștiință și se propagă prin «mass
media»» e o lume în care, desigur,
vorbăria nu lipsește, căci nu va
lipsi niciodată, dar lipsește con-
versația și cu atît mai mult arta
conversației. Iar această lipsă e
un neîndoielnic simptom de barba-
rie" (p. 113).
Prin Bunul simț ca paradox, A-
lexandru Paleologu se arată a fi un
solitar și, tocmai de aceea, nos-
talgic păstrător al virtuților de
invidiat ale conversației.
Mărturisesc că de la apariția
Contradicției lui Maiorescu
n-am mai întîlnit o mono-
grafie atît de serioasă și
substanțială cum este acest Camil
Petrescu datorat atît de controver-
satului autor al Dicționarului de
literatură română contemporană.
Meritul principal al cărții stă în
înțelesul unitar pe care Marian Po-
pa îl sesizează în toate scrierile
lui Carpii Petrescu. Despre ce este
vorba ? Analizînd detaliat lucrările
prin care creatorul lui Gheorghidiu
s-a manifestat în sfera speculației
filozofice (după informațiile mele
este prima tentativă amplă de e-
xaminare a lor) și argumentînd ori-
ginalitatea acestora în raport cu
fenomenologia husserliană (fără a
ignora influențele certe), autorul
vede în Camil Petrescu un creator
de sistem (substanțialismul) pentru
care literatura devine „un mod de
aplicare a posibilităților propriei
filozofii". Perspectiva astfel deschi-
să se confirmă a fi dintre cele mai
fructuoase. Capitolul consacrat liri-
cii (Teoreticianul poeziei fi poetul
— de observat că fiecare comparti-
ment al analizei operelor se struc-
turează pe această dublă determi-
nare), exemplar pentru metoda cri-
ticului, stabilește în spiritul ideilor
substanțialiste formulate de Camil
„cei doi poli" ai cunoașterii prin
poezie, care sînt „formele limită
ale conștiinței transcendentale și a-
le fenomenalului pur, lipsit total
de conștiință : respectiv, poeziile de
esențe, și poeziile de război" (p. 71).
Semnificativă mi se pare remarca
asupra „codului" lecturii critice ;
ciclul războiului, bunăoară, trebuie
citit exact în litera lui, căci acesta
este „sensul cerut de autor", „ma-
rele efect" decurgînd tocmai din
absența „oricărui subtext". Expli-
cația nu suferă replică : „Poemele
constituie în fapt momente din e-
xistența de pe front atît cît aceasta
e, fenomenologic, premiză absolut
suficientă pentru a da o imagine
cu totul nouă a războiului" (ibi-
dem). Expresii ale unei relații pure
a insului cu moartea, poemele
din Ciclul morții, datorită caracte-
rului lor de notații ale unei situ-
ații existențiale limită îi apar lui
Marian Popa drept „culmi" ale li-
ricii „provocate" de primul război
mondial. La celălalt pol, ciclul
Transcendentalia este „o încercare
de a construi lumea ideilor din
perspectiva principiului absolut dat
de teoria multiplicității" prin „si-
multaneizarea obiectităților, a pla-
nurilor noetic și noematic" p. 77),
Precizia aridă a liricii lui Camil
Petrescu va fi urmarea programa-
tică a aceleiași concepții fenome-
nologice și substanțialiste. Am re-
zumat pe măsura spațiului pe ca-
re-1 am la îndemînă cele 18 pagini
despre poezie (insistînd asupra a-
celor pasaje care certifică noutatea
exegezei de față) — aș fi putut la
fel de bine să aleg pentru ilustrare
MARIAN
POPA
CAMIL
PETRESCU
MARIAN POPA
capitolul consacrat dramaturgului
sau prozatorului — cu intenția de
a semnala sistemul de lectură pe
care îl implică monografia lui Ma-
rian Popa. Preluînd ideea „auten-
ticității" substanțialiste, autorul ur-
mărește o restituire fidelă a litera-
turii camilpetresciene, coincidența
realizată între perspectiva scriito-
rului și cea a criticului fiind de na-
tură să asigure unitatea „lecturii".
Actul critic astfel definit se subor-
donează dintru început actului cre-
ator și criticul — în modesta ipos-
tază a cititorului avizat — nu-și re-
zervă alt merit decît facilitarea în-
țelegerii exacte a intențiilor scriito-
rului. Nu ceea ce i se pare lui că
vede în operă, ci numai ceea ce a
vrut creatorul să spună. înainte de
eseuri spumoase divagînd fără nici
o opreliște, avem nevoie de aseme-
nea studii la obiect (chiar dacă scri-
se într-un stil cam prețios), mărtu-
risind o infinit mai mare dragoste
pentru literatură.
Al. DOBRESCU
„Malec". Românii, prin Caragiale, sunt tari în comicul de observa-
ție și critică mcal-socială. Italienii, ca și cehii, produc un umor g os,
degajat, hohotitor. Rușii sunt neîntrecuți în comicul „funcțional", hăr-
țuitor, comicul cu adresă socială.
Citindu-I pe Iskarder mai observam ceva. Anume că fiecare bun
umorist îi cuprinde oarecur» 'n el pe toți ceilalți. Găsim la Iskander
— scriitor, în ultimă instai de talie inferioară marilor nume — și
bonomia lejeră a lui Hașek, și tehnica exagerării, a tăierii firului în
44 de la J. K. jerome, și exploatarea mărunțișurilor domestice de la
Dickens, și aluzia socială de la Cehov, Ilf-Petrov, Bulgakov, și specu-
larea clișeului verbal de la Daninos.
Altfelitatea lui Iskander se află în vocația de povestitor. Nuvelele
sale din cele două culegeri apărute în românește * au toate aerul
unor relatări făcute la un han al Ancuței de un ins cu memorie straș-
nică și chef de sârbă. Tactica principală a lui Iskander este divaga-
ția. Zvîrlirea cît-colo a chestiunii principale pentru o pistă lătural-
nică. Scriitorul își teoretizează chiar procedura : „Ajung la conclu-
zia că aceste momente (de divagație, n. gp) au fost determinate (. . .)
de dorința(.. .) de a clătina aplombul subiectului, părăsindu-l din
cînd în cînd, fără să-i provoc vreo suferință."
Adevărul e că la Iskander divagația are skepsisul ei. O dată,
fiindcă, realmente, năuce acest curent reavăn de naturalețe, de flux
firesc al memoriei. A doua, fiindcă are efectul de remontant al curio-
zității. Se naște un soi de suspens comic. Cînd ești mai setos de
urmare, taman atunci autorul schimbă cursul. Și, în fine, e limpede
că divagațiile lui Iskander au o logică interioară. Nuvelele sale sunt,
in definitiv, variațiuni pe o temă, spectacole coupe crescute din cîteva
sketch-uri cu idee similară. Nuvela Să-i dăm de rușine..., ca exem-
plu, merge pe mecanismul clasic al înșelătorului înșelat (La Fontaine :
„Cest un double plaisir de tromper ie trompeur"). Tema e plimbată
in patru medii și situații diferite, autonome : păcălirea amicului prea
serviabil, păcălirea „căpitanului" samavolnic, păcălirea colocatarului
cleptoman și păcălirea falsului bețiv.
Cealaltă notă proprie lui Iskander (alături de unele înclinații sen-
tențios-meditative) mi se pare a fi puternica veracitate a istorisirilor
sale. Autorul nu șarjează de dragul comicului, nu născocește avataruri
burlești pentru caraghioslîc. Iscusința sa e găsirea comicului imediat,
fără cepara ive scriitoricești. De aceea, multe bucăți ale sale nici
nu-s integrai uinorislice, ci mai degrabă un tonic melanj tragi-comic.
Dar să scrii despre un umorist de talent și să nu citezi ar fi
absolut lipsit de haz.
lată un pasaj in care e folosit trucul apropoului exagerat (ă la
J. K. Jerome). Așadar : autorul a împrumutat cuiva bani și nu-i vede
inapoi :
„Odată, i-ain spus că orice om are o Mare Datorie față de
societate. El a fost intru totul de acord cu mine. Atunci am adăugat
prudent că noțiunea de Mare Datorie e constituită, in esență, de o
multitudine de mici datorii pe care suntem obligați să le achităm,
chiar dacă uneori sunt împovărătoare. Aici n-a mai fost de acord
cu mine. Mi-a explicat că Marea Datorie nu înseamnă o multitudine
de mici datorii, ci Înseamnă numai Marea Datorie pe care nu avem
dreptul s-o lărîmițăm, lără riscul de a vulgariza lucrurile. Pe lingă
asta, el a descoperit in înțelegerea pe care o dau eu Marii Datorii
ecouri ale icimcasei teorii a faptelor mărunte, de mult condamna-
tă fără apel de critica rusă Înaintată. In sinea mea am hotărît că,
pentru asediul unei astei de cetăți, cheltuielile vor Întrece desigur
beneficiile, și l-am lăsat in pace”.
Un sfat practic, prin zeflemisirea clișeelor :
„In general, dacă primiți vreodată vizita vreunei rude îndepărtate,
pe care n-ați văzut-o de multă vreme, să nu vă așteptați la nimic
bun. In timp ce Dumneavoastră treceați prin anii grei ai formării
personalității și mai știu eu ce, el in timpul ăsta, dracu știe unde hoi-
nărea. f. . .) Acum lucrează in oraș la o stație de benzină, dar locu-
iește la țară, la zece km de oraș. E încă țăran, deși e deja munci-
tor. . . Întruchipează in persoana lui ambele clase biruitoare".
Acum,' o aluzie delicat sarcastică. Povestitorul are un unchi al
cărui intelect nu e chiar într-o situație înfloritoare :
Repeta cuvintele «Eu sunt f» și atunci cind vedea portretul unei
persoane, dată în prim plan în reviste sau ziare. De dragul adevă-
rului trebuie să spun că el se recunoștea in orice portret de bărbat
în prim plan. Dar cum in acest fel era reprezentat aproape întot-
deauna unul și același om, faptul acesta putea fi interpretat ca o
aluzie dușmănoasă, ca o tendință primejdioasă de gindire. ..“.
Dar, în fine, iată o mostră de umor tipic scriitorilor satirici sovie-
tici :
„Trebuie spus că in acele vremuri, nu se știe de ce, scriitorii
erau primiți la hotelul Moskva. Mai tirziu, am început să fim dirijați
spre hotelul de lingă Expoziția Agricolă. Probabil, asta se făcea cu
scopuri pedagogice ; ca scriitorilor să le fie la îndemînă vizitarea
expoziției, unde să se poată informa asupra realizărilor economiei na-
ționale și prin asta să cunoască mai bine viața".
Petru Eugen GORA
* Fazii Iskander, Să-i dăm de rușine pe falsificatorii de bani I,
traducere de Natalia Cantemir, prefață de aceeași, ed. Junimea, 1970;
Arborele copilăriei, traducere de Natalia Cantemir și un interviu cu
F. I. de aceeași, ed. Junimea, 1972
9 —Convorbiri literare
T. MAIORESCU
din
E PISTOL ARIUM
n
Tatei la București
Paris, 4 iulie 1860
După cum vezi în 15 august îmi
fac examenul anului al doilea (Ia
Drept n — ed). Voi reeși bine și
la el.
Din cartea mea1 se imprimară
pînă acum 3 coaie, celelalte vor ur-
ma iute una după alta ; așa că de
Ia 10 august vei putea avea cîteva
exemplare în mina dumitale. Am
fost silit a merge la Berlin spre a
mă înțelege cu cîțiva librari des-
pre imprimare, corecturi etc.
Nu crede, tată, că plecările mele
pe la Berlin mă bagă in cheltuieli,
din contra, numai astfel pot ieși
Ia cale. La Berlin nu plătesc ni-
mic pe mîncare, fiindcă sum tot-
deauna invitat la masă, cind Ia
Sturza, cînd Ia Kremnitz,2 cînd la
Zinkeisen. De dimineață merg 6
ore la drepturi, după prînz 6 ore
în bibliotecă și seara sum invitat
Ia consiliarul Kremnitz. Numai
printr-astă variare și distragere
sunt în stare a face atîtea exame-
ne de stat în interval așa de scurt.
Examenele sunt foarte grele, și du-
pă spusa decanului sînt fără escep-
țiune unicul în univ. Franței care
o termină în timp așa de scurt.
Cu ocaziunea publicării opului
încerc a adresa la ministrul culte-
lor de la noi rugăciunea de a-mi
modifica mandatul eforiei spre ju-
risprudință. Rugăciunea se va mo-
tiva pe următoarele :
Opul publicat și criticele, dintre
cari unele vor fi cu nevanitate fa-
voritoare, îmi arată capacitatea filo-
sofică. Cu această erudițiune filoso-
fică cîștigată în Germania, voi a
uni studiul practic al dreptului în
arhiva convorbirilor )
Franța, spre a Putea propune ca
profesor în p (rinei) pate filosofia
dreptului, studiu de universitate
necesar, pentru care însă n-avem
pînă acum nici un bărbat. Pen-
tru litere sînt mai mulți stu-
denți aci, asemenea pentru drep-
turi. Dar nu se află nici unul care
să unească în el aceste 2 specia-
lități, cum avui eu ocasiunea de a
Ie uni.
Cu această petițiune, pe care te
rog să o sprijinești și DTA și pe
care în cașul din urmă o pot pre
sinte chiar principelui3 trebuie
în fine să rees. Tată, mă rog cu
toată energia, a mă ajuta într-as
ta4.
N-aș vrea să-mi aprindă Eforia
paie în cap.
Scopul imediat pentru care să
se dea petițiunea mea tocmai a -
cum e acesta. Eu în 2 mai al anu-
lui viitoriu, va să zică peste 10
luni îmi termin toate examenele.
Pe urmă am numai să-mi tipăresc
teza și să mi-o apăr; lucru ce e
gata într-o lună, și apoi sum avo-
cat. Dar toate aceste examene și
diplome și imprimări de teze mă
vor custa tocmai încă 1300
frc. De unde să-i scot ? La veni-
rea lui Știrbei în Paris s-a dus
Poret (?) pe la el și l-a întrebat
ce decide despre mine. A răspuns
că va vedea. Eu îi scrisesem de
2 ani, DTA asemenea, l-a mai în-
trebat și Poret. Va vedea, va ve-
dea. Nu știu încă cînd va tot
vedea; eu unul nu văd nimic.
tndată însă ce eforia îmi va
schimba mandatul, îi va veni bine
următoarea propunere. Eu sînt tră
mis pe 3 ani ; insă la anul viitor
termin și mă întorc ; astfel salariul
destinat pentru mine pe anul ai
3-Iea întreg să mi se trămită tot-
deodată cu salariul anului al 2-lea,
adică aceasta să se învoiască. Eforiei
îi este lucrul egal, ba incă nu mai a-
re lipsă a-mi plăti examenile iar eu
mă ajut în mod suficiente să-mi
procur și cărțile trebuincioase
Cererea mea este in toate privin-
țele dreaptă și DTA trebuie să tii
în stare a mi-o realiza. Prin Go-
lescu, prin Cuza, prin Eforie — nu
știu prin cine, tată, dar trebuie să
fie cu putință, eu nu cer nimic es-
traordinar, e un lucru foarte sim-
plu, căruia în fata DTale nu se va
putea împotrivi nimenea.
Răspunde-mi, tată, te rog înda-
tă in ce termini și cătră cine să-mi
adresez petițiunea.
Cursurile nu le pot urma ac>
fiindcă in 3 lune trebuie să stu-
diez ceea ce profesorii propun in-
tr-un an ; va să zică cursul lor nu
mi-e de folos.
De la Ianuarie voi urma însă
cursul anului de pe urmă regulat,
fiindcă pînă itunci i-am ajuns pe
juriștii acestui an, și după 4 lune
urmate voi depune examenul din
urmă. Mă rog dar să fii liniștit in
privința asta.
Acum sunt la Paris pentru a
plăti inscripțiunea a 8-a și a de-
pune mai tîrziu examenul anului
al 2-lea.
Eu o să-mi schimb odaia la 15.
Trămite-mi dar scrisoarea mai bine
sub adresa lui Theod Rosetti, 3
PlacePIace de Rivoli. El șade cu
prințesa acolo. Se înțelege că sînt
foarte bine primit la ei.
Complimente de la Dna Opran
incă nu ș-a băgat fata la pension.
Titu
1 Referirea la Einiges phiioso-
phiche in gemeinfasslicher Form
(Considerații filosofice pe înțele-
sul tuturor), volum apărut la
sfîrșitul anului 1860 la Berlin
la Editorul Nikolai.
2 Viitorul său socru, tatăl
Clarei.
3 George Știrbey
< Pasajul următor a fost supri-
mat de T. M. :
„Roger Colland mă întreabă, că
ce va să zică studiul meu juris-
tic și că se plîng ceilalți că in
loc de litere studiez drepturi.
Eu i-am răspuns că jurisprudin-
ța mea e ocupăciune privată ce
încă atinge numai fă mine în-
sumi și nu pe alții. El în fine
mi-a dat sfatul a-mi modifica
totuși mai curînd mandatul e-
f oriei".
Paris, 17 aug. 1860
Tatei la București
Trecui tocmai examenul anului
al doilea; foarte bine ; sum prin
urmare bachelier en droit. In No-
iemvre trec examenul întîi de li-
cență juristică.
Maxim a căzut pentru a doua
oară la esamenul său. Asta însă
am vrea să se ție secret; eu o
aflai printr-un profesor; conserva-o
numai pentru DTa.
Petițiunea pe care o alăturai In
scrisoarea precedinte, mă rog to-
tuși, tată, să o supui Eforiei. Lui
Crețeanu i s-a înmulțit leafa în
acest mod, fiindcă eu o să depui
și examenul de litere, de ce să nu
mi se conceadă și mie ? îmi trebu-
ie o grămadă de cărți pentru a-
ceastă licență, apoi taxele de esa-
mene.
Știrbei mi-a dat 85 galbeni une
fois pour toutes și într-un mod
încît eu nu-i voi mai cere nicioda-
tă. A plecat din Paris la 25 Iulie
către Rin.
Acei 85 galbeni ajunseră pentru
trecut.
Te rog încă odată, tată, vezi să
mi se îndoiască pentru trei trimes-
tre independent de la Octomvrie,
leafa Eforiei. Eu din partea-mi îți
voi împlini toate cerințele de stu-
diu ; chestiunea pecuniară însă tre-
buie să-mi fie asegurată.
Alexandrina Haralambie este
aci; pleacă la Londra.
Aflu tocmai, că trecu și un Maies-
cu examenul anului dintîi. în ge-
nere studentii români de aci sunt
foarte, foarte diligenti. N’ar fi cre-
zut cineva să afle un astfel de
fel la Paris. „Etudier comme un
valaque", a devenit espresiune
proverbială la universitățile fran-
ceze. Păcat numai că Ie lipsește la
toti sistemul. își umplu capul cu o
sumă de singularități superfluă, fă-
ră a cunoaște și a extrage esința și
fără a generaliza.
Eu din parte-mi am contribuit
mult a le lua prejudițiul ce-1 aveau
in contra studiilor germane. Vro 25
dintre ei se prinseseră înainte de
2 lune rămășag că voi cădea la exa-
menul al doilea, fiindcă nu e cu
putință ca să-și însușească cineva
în două lune o materie așa de e-
normă, pentru care ch ar francezii
trebuie să aibă o propedeutică mai
bună și că maniera lor de a siste-
matiza este esința oricărei științe.
TITU
Tatei la București
Paris. 19 dec. 1860.
37 quai des Aug.
Mă grăbesc tată, a-Ți mulțăml
pentru scrisoarea DTale din urmă.
O traducere verbală mă simții da-
tor a o trămite Ia Berlin.
Astă scrisoare, afară că îmi dete
certitudinea de care aveam neapă-
rat lipsă în relațiunile mele cu
DTa și cu neprețuita familie a Iui
Kremnitz îmi căuză o consolațiune
de tot individuală. Îmi dete ulti-
mul impuls spre a aduce legătura
cu părintele meu pe calea cuve-
nită de sinceritate și căldură.
Despărțirea de la 48 și starea ne-
plăcută din Viena, Te împedica-
seră a întreținea un raport călduros
cu dezvoltarea interioară a copii-
lor DTale, DTa erai prea rezervat
și prea tăcut cătră noi Ia Viena,
tocmai in timpul decisiv al dez-
voltării noastre. Știi, DTa, tată,
n-am lipsă să o mai spun eu, că
in viața orcărei inteligențe... e un
moment de supremă importanță,
unde inteligența se desfășoară din
fașele de copil, și își ciștigă con-
știința de sine însăși și claritatea
consecutivă. Ei bine, tată, în acest
moment și eu și soru-mea5 am fost
izolați, am petrecut astă criză, dacă
o pot numi așa, fără nici un aju-
tor, de către nimenea, neobservați.
De aci ne cristalizarăm, iar sin-
guri. Emilia foarte de mult, căci
Emilia e un cap de geniu și mai
energic decît al meu, eu doar de 2
ani. Cea dinții urmă a acestei cris-
talizări fu lupta energică pentru
independență. Aci vîrfurile crista-
lelor se frecară pentru pri-
ma oară de caracterul DTale
ferm. Astă frecare fu dureroasă:
ca toată lupta de două energii pen-
tru a căror înțelegere lipsesc pre-
misele la amindouă părțile.
Premisele mele, active deja de 3
ani în mine Ți Ie presimt pentru
prima oară în opul tipărit. Acesta
are pentru mine o mare însemnă-
tate, îmi este espresiunea sinceră,
și ici și colo entuziastă a unei
convingeri științifice, cîștigată cu
rezultatul final a unei meditațiuni
de 3 ani, și-mi este piatra funda-
mentală a unui viitor întreg.
DTa mă rog ca din acest op să
cunoști stima clară și modestă ce
o am pentru realitate. Ideea lui
Hegel „Was wirklich ist, ist ver-
niinftig6 este o lumină care clarifi-
că și încălzește capul care a pă-
truns-o odată. Ei bine sub lumina
stimei profunde pentru rațiunea
realităței începui a-mi explica și a
înțelege și pozițiunea mea către
DTa — ca a unui fiu cătră tată.
Fii convins că de acum înainte...
Am vrut să ating o dată acest
punct, însă o dată pentru totdea-
una. Și fiindcă este a de pe urmă
oară că vorbesc asemenea, îmi vei
ierta cele spuse. M-ar durea foar-
te mult cînd nu le-ai considera
decît niște fantasmagorii subiective
și exagerate. Fantasmagorii nu sînt,
asta o știu pozitiv. Sînt cîteva a-
devăruri pe care nu numai Ie cu-
noaștem. ci le cunoaștem cu con-
știința că trebuie să fie reali. Pă-
cat că le exprimai într-un mod
obscur. Sînt încă prea neindemă-
nație in românește.
Cel mai demn răspuns la aceste
este știrea că alaltăieri fui numit
licenciă es lettres de cătră Uni-
versitatea de aci. Uite cum se
întîmplă. Acum 4 săptămîne ce-
rui audiență la ministrul cultelor
și prezentîndu-i opul meu (Eini-
ges philosophiche...) îl rugai să-mi
permită a depune imediat docto-
ratul de litere. Ministrul ordină
universității a-mi esamina opul.
Acest esamen îmi fu foarte favo-
rabil, asemenea o apărare verba-
lă făcută înaintea facultăței în
mod briliant a opiniunilor orgina-
le, astfel încît alaltăieri mi se
consese titlul de licencie es le-
ttres.
Uzează ; masa
tramă într-o
’.Emilia Maiorescu — Hum-
pel (1838 —	11 febr. 1918),
întemietoarea Pensionului Hum-
pel de la Iași.
6 .Ceea ce este adevărat, es-
te rațional".
(continuare in numărul viitor)
text stabilit și adnotat
de Domnica FILIMON
LAURENȚIU FULGA
(fragment)
nevitabil, prin absolutizarea celei mai concrete
ajunge la alegorie. Intimplările sint date și nu
situații se
mai rămîne
I decit să fie trăite la un nivel esențial. Plasate într-o circum-
stanță ireductibilă și copleșitoare, personajele încetează de a
mai fi caractere în înțelesul consacrat, fiindcă iși pierd capacitatea
de a evolua, de a se modifica, de a fi, cu alte cuvinte, puse în va-
loare printr-o succesiune de evenimente. Este amplificată, în schimb,
posibilitatea de acțiune ; excesivă uneori, de regulă sporind propor-
țional cu gradul de autoritarism al împrejurării date, această facultate
se manifestă in primul rînd printr-o evadare din realul totalitar,
printr-un refugiu sistematic în realul de iluzorii libertăți al retrospec-
ției sau al imaginarului.
In proza lui Laurențiu Fulga (încercările lui dramatice sînt fără
valoare
războiul
(Steaua
tea lui
identică
literară) situațiile cele mai frecvente sint cele catastrofice :
(Eroica, Alexandra fi Infernul, Doamna străină), captivitatea
Bunei speranțe), moartea celei mai apropiate ființe (Moar-
Orfeu) ți trecind peste diferențele individuale, o constatare
se poate face in legătură cu nuvelele lui Ștefan Bănulescu
din Iarna bărbaților, cu romanul lui Romulus Guga, Nebunul fi floa-
rea, cu aproape toată literatura lui Sorin Titel, fiind insă necesară
specificarea că, la ultimul în special, se tinde către un transfer in
imaginar al ambilor termeni. Intr-o oarecare măsură, această evo-
luție poate fi urmărită și pe intreg parcursul prozei lui Laurențiu Fulga,
lucrul fiind cu atît mai evident cu cît n-au lipsit încercările autorului
de a-și domina inclinațiile ți de a le orienta în sensuri străine, ina-
decvate. El a debutat cu o culegere de povestiri care anticipau, prin
prezența elementului erotic ți fantastic, scrierile de mai tîrziu (Stra-
niul Paradis, 1942), ulterior constrîngîndu-se — în romanele Eroi-
ca (1956) ți Steaua Bunei Speranțe (1963), cărți care urmau să
compună o proiectată tetralogie (scri'*'rul anunțase, de fapt, o tri-
logie ți un prolog) rămasă deocamda j stadiul de intenție — la o
construcție de tip obiectiv în ton cu moda epocii, adică ilustrativă
ți exterioară sub aparența de imparțialitate, cu toate că printr-o
intervenție aproape inobservabilă a autorului produsă in Eroica se
crea sentimentul de confesiune deghizată, de relatare autobiografică
trucată. Experiența, deși prelungită pe distanța unui deceniu (cele
două romane au fost scrise între 1952—1962) și pe spațiul a circa
1500 de pagini tipărite, nu a avut rezultatele cele mai bune, înzestra-
rea lui Laurențiu Fulga fiind inconformă cu acest tip de proză. Abia
romanul Alexandra fi Infernul (1968), apoi Moartea lui Orfeu (1970)
vor dezvălui în persoana lui pe cel mai însemnat autor de literatură
alegorică al epocii, fiindcă în ciuda unui patetism precipitat și cam
zgomotos, impresia de artificiu, des întîlnită în alte cazuri, lipsește
cu desăvîrșire, fiind evocată — și reconstituită — o realitate umană
și nu una literară, caligrafică.
Citite fără prejudecățile obișnuite la lectura cărților mai vechi a
căror materie este furnizată de referirea la evenimente istorice, ro-
manele Eroica și Steaua Bunei Speranțe sînt mult mai puțin prăfuite
decît s-ar crede in virtutea deprinderilor generale. Anexate mai întotdea-
una așa-numitei literaturi de război, specie de altfel hibridă, ca orice
produs al clasificărilor tematice
literatură fundamental viciată
de imposibilitatea oricărei creații artistice de a domina proporțiile
enorme ale cataclismului, de unde superioritatea absolută a docu-
mentului, faptic sau uman, nu întîmplător cele mai zguduitoare ți mai
spectaculoase cărți despre al doilea război mondial fiind colecțiile
de documente sau confesiunea individuală dezeroizată și deliteratu-
rizată — cele două romane ale lui Laurențiu Fulga refuză însă această
grăbită încadrare. Este de semnalat, mai întîi, că în Eroica formula
adoptată este cea a romanului „dosar de existențe" — autorul in-
sistă mai puțin asupra faptelor prezente, care devin un recipient pen-
tru amestecul colosal de biograifi individuale constrinse la o unifor-
mizare haotică, la o pulverizare atomară sugerînd neantul, mișcîn-
du-se însă cu vizibilă degajare în planul rememorării și al introspec-
ției, deși nu o singură dată cu mijloace precare. Amintirile individua-
de oameni, soldații și ofițerii încercuiți se des-
mulțime de fire a căror alăturare
tul arbitrariului și al brutalității, războiul fiind văzut
dă sentimen-
ca factor
diformant prin omogenizarea forțată. Scriitorul a avut buna intuiție de
a nu
cate,
ta tea
simțit
după
apăsa excesiv pe caracterul „reprezentativ" al destinelor evo-
deși nu s-a putut sustrage integral de la acest canon. Reali-
dură este învinsă prin aspirația către un viitor incert, dar pre-
ca soluție de rezolvare a situației date, sau prin nostalgia
un trecut ireversibil, cu atît mai îndepărtat dar și, totodată, mai
prețios. Forma curentă de ieșire din ambianța cutremurătoare a în-
cercuirii este, cu o expresie a scriitorului, „drumul deznădejdii și al
proceselor de conștiință", deși încercarea de a se stabili o precisă
vinovăție eșuează in izbucniri primare (soldații pregătesc o ucidere în
masă a ofițerilor), fiindcă războiul este un fapt mai presus de individual:
„Nu știu dacă te naști cu sufletul mai bun și pînă la urmă ți-l otră-
vește viața, dar știu că de-atita murdărie cită s-a așternut peste fața
pămîntului — nu mai vezi ce este curat în om". Războiul este o
„urgie* - „mă uit la puzderia asta de omenire pornită pe căile
urgiei...", spune unul dintre fantomaticele personaje ale cărții. Revă-
zută, mult curățată de comentariile banal-reportericești, suprimate
părțile strict enunțiative — Eroica dă imaginea unui dezastru colectiv
trăit, a cărei autenticitate o garantează - nu e un paradox - toc-
mai neîncetata pornire de a-l refuza ca fiind real. Sub acest aspect,
Steaua Bunei Speranțe va fi în toate privințele o scriere inferioară
celei care a precedat-o, fiindcă scriitorul a adoptat aici o atitudine
falsă : deși în captivitate, eroii cărții, o parte dintre ei mai exact,
gîndesc și se comportă „normal" (de fapt în virtutea unor șabloane
literare). Cel mai bun episod al romanului este tentativa de evadare
a unui grup de trei ofițeri, dintre care doi părăsesc lagărul minați
de obsesii erotice, aceasta fiind o excelentă intuiție a scriitorului,
dezvoltată în Alexandra fi Infernul ; tot în Steaua Bunei Speranțe vom
întîlni o altă anticipare a viitorului roman al lui Laurențiu Fulga, de
unica româncă prezentă în lagăr — o comunistă în emigrație de
profesie medic -— îndrăgostindu-se simultan aproape toți prizonierii.
Este izbitoare trecerea de la o viziune tulburată uneori pînă la com-
pletă încețoșare de descriptivismul cel mai plat la proiecțiile simbo-
lice din Alexandra fi Infernul, prozatorul a găsit aici tonul cel mai
potrivit pentru a exprima o aventură fundamentală a sufletului ome-
nesc în condițiile unei reducții absurde sub presiunea oarbă a răz-
boiului : — „Dincolo de tine, la numai un pas, războiul ; ororile, de-
gradările ,sfîșierile lui ! Lupta cu moartea ,pe burtă, lipit de pămînt,
într-o umilință care te descompune înainte incă de a te izbi de pri-
mul glonte I Pe cînd aici (dimpotrivă) la verticală, în afara oricărei
convulsii, detașat de orice răspundere, pregătit să primești (in vis ori
aievea) chiar și vizita Alexandrei...".
10 — Convorbiri literare
HANUL ROȘU
S-a afirmat de la început ca
un pertinent critic plastic, cu
nemărginită încredere în vir-
tuțile formei, un specialist
tehnic, departe de un impresionism
facil, curent întilnit în asemenea
îndeletniciri. V. Beneș este și un is-
cusit prozator, autor al volumelor
Hanul roșu (1938), Semn rău (1943)
și al unei povestiri pentru copii,
îngerul alb, ilustrat de F. Micoș.
Istoriile literare nu-i îmbrățișează
încă opera, nici măcar Panorama
lui Al. Piru, închinată deceniului
1940—1950. Destinul scriitorului
pare deci să fi fost destul de
vitreg, în oglinda criticii literare a
momentului. O nedreptate, care, in
parte, a și fost reparată în epocă
de ampla analiză a lui Octav Șulu-
țiu, de temeinica prezentare a lui
R. Demetrescu din revista Pagini
literare din Turda, de o semnifica-
tivă cronică literară a lui Ov. Papa-
îdima ca și de interesantele consi-
derații ale lui M. Chirnoagă, un
alt scriitor astăzi uitat. Du-
pă aproape trei decenii de
uitare, H. Zallis semnează o
V. BENEȘ
caldă „pledoarie pentru un scri-
itor uitat“ în Luceafărul din toam-
na anului 1969 și în sfîrșit se pare
că pe undeva, se pregătește o edi-
ție antologică din proza fantastică
a scriitorului.
V. Beneș s-a născut la Tg. Jiu,
în anul 1907 și ca V. Papilian s-a
aclimatizat destul de repede cu men-
talitatea culturală din Transilvania.
La începutul deceniului al patru-
lea făcea o figură distinsă in boema
literară și artistică a Clujului, apro-
piindu-se de revista Hyperion iar
mai tîrziu de Pagini literare din
ciurda și in anul 1939 este primit de
n/ruparea Meșterul Manole din Bu-
curești.
Alături de Pavel Dan și V. Pa-
pilian, V. Beneș face parte din ca-
tegoria acelor prozatori care mili-
tează pentru renașterea nuvelei sub
zodia fascinantă a fantasticului de
atmosferă, depășind obiectivismul
epic, lipsit de perspective metafi-
zice. Insurecția nuvelei se întîmplă
tocmai în momentul in care roma-
nul își asigurase supremația artisti-
că și își afirma virtuțile mature,
ceea ce a atras după sine și un
fel de nepăsare a criticii literare
față de revirimentul genului scurt.
Impulsul inițial al sîmburelui e-
pic al prozei lui V. Beneș o consti-
tuie realitatea înconjurătoare. Scri-
itorul observă atent lucrurile și fap-
tele, apoi scrutează lucid stările
psihice, înregistrează orice mișcare
și mutație de mediu, își verifică re-
acțiile, notează amănuntele cu o ui-
mitoare minuțiozitate. Se pare că
are o înclinare neobișnuită pentru
descrierea exactă, rece, fără efuzi-
uni sentimentale, utilizează un stil
sobru, cumpătat, lipsit de metafore.
Fundamentala calitate a scriitoru-
lui e aceea a povestirii, cu aspec-
te și ritmuri captivante în desfă-
șurarea intrigii epice. De la înce-
putul acțiunii și pînă la desăvîrși-
rea finalului asistăm încordați la
diversele scene verosimile sau fabu-
loase, în care realitatea descrieri-
lor se imbină armonic cu cea mai
neașteptată fantezie.
Pentru a pătrunde în lumea in-
certă a fantasticului scriitorul re-
curge la suportul obiectiv al reali-
tăților. Așa se întîmplă că majori-
tatea nuvelelor au un fond veri-
dic sau posibil, ce servește ca plat-
formă de lansare în mediul fabulo-
sului. Uneori substratul realist este
deviat înspre zone tragice, aproape
naturaliste, ca în finalul din Hanul
roșu, în care sentimentul înfiorător,
de groază, accentuează ideea de
blestem împlinit și implacabil des-
tin. Nuvela se situează în tradiția
clasică a celor mai bune povestiri
românești. O intrigă captivantă,
brodată pe un fond legendar astăzi,
cu adinei rădăcini in anume epoci
ale țării noastre. Un iscusit tîlhar
în meseria lui, fiorosul lani, imprăș-
tie spaimă in satele oltene prin is-
prăvile lui sîngeroase ți prădăciuni
îngrozitoare. Hanul lui Zăgan, așe-
zat la răscrucea drumurilor negus-
torești nu rămine în afara banditu-
lui, care într-o noapte își face a-
pariția pentru a cere culcuș de odih-
nă și cal, în dorința de a trece în
Bulgaria, de frica urmăririlor. Eve
nimentele se precipită in sensul că
lani este trădat de stăpînul hanu-
lui și arestat de poteră. Conflictul
se adincește treptat în planul psi-
hologicului. Zăgan se tulbură, își
pierde liniștea domestică, în clipa
în care știe că tîlharul a evadat
din închisoare. Deznodămîntul final
se produce: lani sosește în lipsa
stăpinului și omoară pe bătrină și
pe Lenuța, fetița lui Zăgan iar cu
singele acesteia spoiește fațada ha-
nului. Subiectul nuvelei Hanul roșu,
ca și a celorlalte, nu este de-a drep-
tul original. Motivul răzbunării, cu
tragicele lui implicații a fost utili-
zat de Caragiale în Făclie de Paști
iar a blestemului de I. Slavici în
Moara cu noroc. V. Beneș se dis-
tanțează de aceștia prin semnifica-
ția realismului tragic și eventual ar
putea fi apropiat de atmosfera unor
povestiri sadoveniene sau de ispi-
titoarea viziune balcanică a creați-
ilor lui G. Galaction. Prozatorul ma-
nifestă predilectă slăbiciune față de
atmosfera fascinantă a Evului mediu,
a unui trecut îndepărtat, in care-șt
plantează fantomele misterioase, de
unde-și recrutează personajele chi-
nuite de obsesii: călugări ispitiți
de stăpînirea diabolică și inchipu-
itori de viziuni apocaliptice tirgo-
veți lacomi de cîștiguri, vraci șarla-
tani ce invocă tăria duhurilor rele,
castelane amatoare de goliciunea vo-
luptoasă a amorului, principi t:-
sînt războaie de cucerire. Vraciul lero-
nimus dă tircoale alchimiei și ajunge
pe treptele nebuniei, fratele Bea-
tus, un călugăr dominat de bleste-
mul diavolului, ucide cu privirea lui
pătrunzătoare orice vietate umană,
pînă cînd este descoperit și ars pe
rug. Wilhelm, ducele de Brabant, se
transformă în șobolan, o cetate este
bintuită de molima ciumei, ce dis-
truge viața și lasă ca urme doar
scheletele peste care tronează lugu-
bru figura nebună a regelui Wen-
ceslav, care în fiecare an de Sf.
Elena își serbează nunta cu logod-
nica ucisă de necruțătoarea mala-
die. Filonul misterului, specific lu-
mii medievale, cu tulburări psihice
colective iși prelungește prezența și
în nuvelele cu subiecte mai apro-
piate epocii noastre contemporane.
Un exemplu elocvent il constituie
nuvela Pendula, in care sinuciderea
unui profesor este învăluită în mis-
ter, motivul presupus părind să fie
apariția repetată a unei fantome,
care ii dereglează sistemul nervos.
Același spectru al nebuniei roade
existența lui Andrei Sutașu din
Floare albastră (variantă a povesti-
rii îngerul alb). Atmosferei stranii,
de groază și mister i se adaugă ne-
contenit ideea fatalistă a blestemu-
lui. V. Beneș recurge la această a-
titudine convins fiind că astfel re-
alizează o mai ridicată tensiune e-
moțională. Firul izvorăște din anu-
me eresuri și credințe populare, dar
nu este străin nici unei maniere îm-
prumutate din albia romantismului
german, nu departe de lumea tai-
nică a demonilor. Tatăl din Semn
rău iși ucide fiul sub povara unui
blestem ancestral, o cucuvaie ju-
cind aici rolul elementului predes-
tinat. Teodot nebunul evoluează in
jurul unor similare reprezentări,
un nebun mistic este ucis dar bles-
temul se răsfrînge asupra unui sat
întreg. Biserica din Fraustdat ilus-
trează însă pregnant ideea. Nu sîn-
tem deci departe de un onirism di-
simulat care se poate detecta și în
Moartea prietenului meu Savin, cre-
ația de maximă potență artistică a
scriitorului. Ideea din care se nu-
trește anecdotica nuvelei este ace-
ea că moartea sufletului nu coin-
cide cu cea trupească, această rămî-
nere in urmă a ideilor și a stări-
lor psihice se materializează în a-
pariția diferitelor fantome care tul-
bură spațiul de familie. Savin moa-
re într-un accident dar fantoma lui
vizitează nocturn locuința prietenu-
lui său aducindu-i aminte că vădu-
va lui nu i-a fost prea fidelă și că
înșelarea devine iminentă. V.' Be-
neș este un maestru al situațiilor
antitetice, știe să-și clădească po-
vestirea în spiritul celei mai echi-
librate arhitecturii artistice, are da-
rul sugerării. Impresii și senzații
se contopesc armonic intr-un uni-
vers fabulos, răceala invenției epi-
ce este concurată de căldura senti-
mentului, însemnele supranaturalu-
lui sînt ridicate deasupra observa-
ției realiste. La sfîrșitul acestor no-
tații mai mult decit ocazionale am
avut impresia întîlnirii cu un au-
tentic prozator, unul dintre cei
mai reprezentativi ai epocii sale.
Pregătirea unei ediții selective din
opera lui V. Beneș este așteptată
cu un legitim interes.
Nae ANTONESCU
ILIE M. STAN — Rîmnicu Vîl-
cea. Sînt semne ale poeziei au-
tentice în ceea ce scrieți. Numai
semne, deocamdată. ^\irat“ de ușu-
rința cu care versificați, ajungeți
uneori în situații în care ideile se
îmbulzesc pînă la anulare recipro-
că. Ar trebui să știți măcar cît de
cît despre pretențiile ce le ridică
poemul-metaforă, ar trebui să știți
să renunțați la imaginile ce nu con-
verg spre aceeași idee. Bănuim că
ați mai publicat pe undeva, dar
puținele dv. cunoștințe de teorie
a poeziei v-au obligat la stagnare.
Nu știm cît de puternic este cena-
clul pe care-1 frecventați; oricum,
Începeți în mod serios însușirea u-
nor cunoștințe de laborator poetic.
Altfel, oricît vă veți .arunca" prin
cuvinte, ca după o pradă, veți ră-
mîne în același stadiu; adică, veți
atrage atenția altora — însă nu-i
veți determina să se oprească asu-
pra versurilor dv. Gîndiți-vă că e-
xistă autori ai multor volume, toți
talentați la început, despre care a-
bia dacă ne amintim.
NECUNOSCUT — Brăila. Proza
.Capcana"* este ilizibilă. Nici cei
mai teribil grafologi, nici vreo ma-
șină cibernetică nu ne-ar veni in
ajutor. O precizare : revista noastră
nu se mai cheamă „lașul literar".
Ori ați intenționat să mergeți pînă
la capăt cu umorul negru ?
ION CĂPITAN — Periam, jud.
Timiș. Redăm un mic fragment din
ceea ce ne-ați trimis:
„— Repede, fuge.
Sg. m. fugi după ind., căruia îi
strigă :
— Stai! Dacă mai fugi, trag...
Dar In aceia clipă apăru col. cu
rev. în mină :
— Aruncă rev. ești înconjurat.
Analizind situația traducerilor,
criticul Mircea Martin e de părere
că „traducerile trebuie încurajate
înlăuntru și în afară. Nu înțeleg
de ce (am mai spus-o), — continuă
el — nu se instituie un premiu
și un concurs de traduceri din li-
teratura română deschis și autori-
lor din străinătate"* (Contempora-
nul, nr. 31). • In Astra din iulie
Anatol Ghermanschi ne dezvăluie
candid că „acțiunea romanului Ani
de cumpănă de Aurel Petri se des-
fășoară „pe valea Sălăuței, în fas-
cinantul sat Hordău care i-a le-
gat (?) copilăria lui George Coș-
buc“. • Un remarcabil debut ne
oferă România literară (nr. 31), prin
cele șase poeme semnate de Gheor-
ghe Azap. Reproducem Esențiale
spovedanii: „Tălăngile bolții descîn-
tă rural / Și noaptea-și așterne ta-
iașul, / Purcede prin vremuri vi-
brînd ancestral / In sufletu-mi Ion
Glanetașul... // Chemat de-un des-
tin compromis și ciudat, / Călcînd
universul în ciubote. / Chiar fără
mîrțoagă, alerg să mă bat / Alături
de domnul Quijote... // Viclean
ca o vulpe cu pasul domol / Spo-
rindu-și soborul de vise, / Spre-o
lume lascivă, la Circe-n atol / Mă
trage de hanțe Ulise... 7/ Răpus
de convulsii în vaier sanguin
Cînd noaptea-și înstrună teorba, /
Simțindu-mă. totuși, pe lume stră-
in, / Mâ-mbăt lîngă mare cu Zor-
ba“. • Comentîndu-și descenden-
ța din Călinescu, Nicolae Manoles-
cu atrage atenția că acestuia „îi
făcea plăcere să vadă că un om
cu treizeci-patruzeci de ani mai
tînăr decît el poate fi călinescian"*.
După cum lui însuși i-ar „face plă-
cere să se spună peste treizeci-
patruzeci de ani, că s-a născut un
critic manolescian. Nu chiar indi-
ferent de valoarea lui, se înțele-
ge.. .** (Argeș, nr. 7). • Un număr
bine închegat se dovedește Alma
Mater din iulie. Revista, organ al
C.U.A.S.R. din Universitatea „Al.I.
Cuza“, cuprinde, alături de con-
semnări asupra Mzitei pe care
Zaharia Stancu, Titus Popovici și
Traian lancu au făcut-o studenților
ieșeni, un interviu cu Petru Po-
pescu, (Mărturia unei generații), un
eseu de Al. Călinescu (Perspectiva
narativă), cronica literară semnată
de Val. Condurache (la Marele
singuratic) și un excelent eseu
Nautilus și corabia beată, tradus
din Roland Barthes. Din paginile
de beletristică se remarcă poemele
Crenguței Diaconescu și proza lui
Alfred Emmanuel Winkler. • O isto-
rie a literaturii române este neîndo-
ielnic posibilă ; și nu numai una,
de un anume fel [...], ci mai mul-
te, care să se completeze reciproc,
spre a defini cît mai larg și mai
nuanțat năzuința continuă spre ca-
litate, ce caracterizează eforturile
creatoare ale anilor noștri. Pentru
aceasta va trebui să se pornească
însă mai întîi, cu curaj și ones-
titate, cum spunea Virgil Arde-
leanu, pe drumul revizuirilor, sin-
( dintre sute de catarge )
Aici ți s-a încheiat cariera1*.
Dacă tot scrieți așa cum scrieți,
ce-ar fi să ne trimiteți niște steno-
grame ?...
ANDREI STOLERU — Galați. Și
dv. sînteți șarmant. Ne scrieți :
„Am onoarea de a vă trimite o mo-
destă poiezie — pe care am scris-o
nu de mult. Avînd ca geneză o
scenă intimă între doi tineri care
învățau abecedarul iubiri — poie-
zie își propune să fie o unică ple-
doarie pentru frumos, pentru iubi-
rea curată. La 35 de ani pe care îi
am încă mai simt proaspete amin-
tirile de odinioară**. Să admitem :
ce „și-a propus** poiezia, și-a pro-
pus ... Dar dv. unde erați cînd ați
scris-o ? La fel de departe de ea
ați rămas.
ȘTEFAN RAlLEANU — Victoria,
jud. Iași. Scurtele dv. pasteluri ar
fi cum ar fi, dacă nu v-ați auto-
complica uneori. Analizăm un sin-
gur vers de-al dv., să vedeți — și
să vadă și alții — „cum devine ca-
zul"*. Versul la care ne vom referi
este : „Cu pârul în vînt pari o sal-
cie-n apă“.
Așadar :
1.	Au asemănat și alții, cu mult
înaintea dv., pletele iubitei cu o
salcie. Nu aduceți nimic nou.
2.	„Părul în vînt"* nu mai poate
să fie asemenea unei „sălcii**, pen-
tru că atunci cînd spunem salcie
înțelegem numai atît, nu și salci-
e-n vînt.
gurele capabile să pregătească mul-
țumitor elaborarea și chiar recep-
tarea unor temeinice și științifice
panorame ale literaturii și ale miș-
cării literare a acestor ultime de-
cenii**. (In dezbatere o istorie vie
a 'literaturii de Leon Baconsky,
Steaua, nr. 14). • Critică denigra-
toare, acesta este titlul articolului
(OBIECTIV)
pe care Mircea Vaida și Gh. Sprin-
țeroiu îl publică în Luceafărul (nr.
31) ca răspuns la cronica pe care
Mircea Zaciu o făcea în Manu-
scriptum ediției lui Ion Vinea. Ca-
re este, dar, replica editoriloi- ? Du-
pă cîteva observații mai la obiect
(referitoare Ia studiul introductiv
al ediției in discuție), ei invocă ar-
gumentul magister clixit: „Asupra
primelor două volume de Opere
Ion Vinea, îngrijite de Mircea Vai-
da și Gh. Sprințeroiu s-au pronun-
țat o serie de critici autorizați.
Vom cita fără comentariu ...“ (ur-
mează în continuare citatele favo-
rabile din referirile lui Șerban
f dicționar de pseudonime j
BASARAB ALICE (n. 13 septembrie
1904 la București) — pseudonimul
scriitoarei Maria Moldoveana, licen-
țiată a Facultății de litere din Bucu-
rești, diplomată de la Sorbona (1928-
1931). A debutat în 1930 cu note de
călătorie și critică literară la „Omul
liber". Intre anii 1932—1934 a fost
redactor șef la revista «Neamul ro-
mânesc pentru popor", care apărea
sub conducerea lui N. lorga.
Bibliografie: Vieți minunate (po-
vești, Buc., f. a.) ; Țalismanul de
safir (teatru, 1938).
BASARAB SIMONA (n. 1897 la
Corbasca — Tecuci) — numele lite-
rar al avocatului Vladimir Corbasca.
A debutat cu versuri la „Adevărul
literar" și .România nouă". A edi-
tat revistele „Mișcarea umanitară" și
„Limba română". In publicistică a
semnat și V. Cazan.
Bibliografie: Sgomotul uzinelor
(Bibi. Dimineața, f. a.) ; Robii pă-
mîntului (Bibi. Dimineața, f. a.) ;
Ninoni (roman, 1931); Tananica
(1935).
3.	Cu atît mai mult este greșită
exprimarea părul in vînt ca o sal-
cie-n apă. Observați ilogicul ? Cum
să semene „părul în vînt“ ( o ima-
gine în mișeare) cu o „salcie-n a-
pă“ (imagine statică) ?
4.	Dacă ați afla printre cititori
,unii „dispuși să creadă"* că este
vorba de o salcie de pe malul u-
nui rîu, exprimarea tot nu ar fi
corectă ; am înțelege numai ramu-
rile atinse de valuri. Or, din versul
dv., nu reiese că părul iubitei este
... .parțial bătut de vînt
5.	Scriem din nou versul dv. și
subliniem două cuvinte : „Cu părul
în vînt pari o salcie-n apă“. Obser-
vați ceva ? Dar asta e o chestiune
de care ne vom ocupa în altă oca-
zie. Acum am vrut să vă spunem
că poezia nu începe acolo unde se
termină logica.
H. IONICA — Tecuci. Ultimele
vești de la dv. nu sînt mai îm-
bucurătoare pentru noi.
PETRE PAULESCU — București.
Nepermis de mult continuă jocul
în ceea ce scrieți. Parcă înseși cu-
vintele nu mai răspund, nu mai
vor să fie resorturi. Da 1 Un mare
poet le considera oameni. Supraso-
licitate, cuvintele mor repede. Pu-
țini scriitori au demonstrat că au
avut dreptul „să le sacrifice"*.
OPTIMIST
Cioculescu, Al. Piru, Emil Mânu).
Și ce-i cu asta, vom spune noi fără
alt comentariu ? Dar partea cea
mai nu știu cum a răspunsului abia
acum urmează. Căci editorii vor cu
orice preț să-1 discrediteze pe Mir-
cea Zaciu în ochii lumii, insinuînd
sau scriind de-a dreptul că acesta
n-ar avea antecedentele absolut ne-
cesare pentru a-și putea permite să
judece o ediție precum cea „în-
grijită de Mircea Vaida și Gh.
Sprințeroiu"". Și toată a doua parte
a articolului se consumă în între-
bări și răspunsuri asupra activită-
ții de editor a profesorului clu-
jean, care „nu a întreprins pînă
în prezent nimic"". Iar ca supremă
mărturie a modului nejustificat a-
gresiv în care scrie de obicei Mir-
cea Zaciu, autorii invocă un pasaj
fără cap și fără coadă dintr-un co-
mentariu semnat de Al. I. Ștefă-
nescu, în care se spune, printre
altele, că „este regretabil cînd ca-
tedra universitară coboară la jar-
gonul cafenelei"". Toată această „de-
monstrație"* ocolește însă obiecțiile
de principiu pe care Mircea Zaciu
le formulase ă propos de ediția Vi-
nea, nefiind, vorba lui Maiores-
cu, „în chestie**.
ODISEU
întocmit de G. CATANÂ
BASARABEANII ȘTEFAN (n. 1843 —
m. 1918) — numele literar al proza-
torului Victor Crăsescu (medic) din
cercul de la „Contemporanul" (lași).
A mai colaobrat la revistele „Vatra",
„Lumea nouă", „Viața literară și ar-
tistică" etc.
Bibliografie: Schițe și nuvele (4
voi., Buc., 1893). Al treisprezecelea
urs (1910) ; Flori de ghiață (poves-
tiri, 1910) ;
BĂIEȘU ION (n. 2 ianuarie 1933 in
comuna.. Aldeni—Buzău) — pseudoni-
mul prozatorului Ion Mihalache, ab-
solvent al Facultății de filologie din
București. Fost redactor șef af revis-
tei „Amfiteatru". A debutat în „Via-
ța românească" (1961) cu poezia
„Ileana tractoristă". Este distins cu
Premiul Uniunii Scriitorilor pentru
piesa „Iertare" (1968).
Bibliografie: Necazuri și bucurii
(schițe, 1956); Cei din urmă (1959);
Noaptea cu dragoste (1962) ; Oa-
meni cu simțul umorului (1964);
Nu lăsa destinul singur (comedie,
1965); Sufereau împreună (1966) ;
Iubirea e un lucru foarte mare
(1967) ; Ariciul de la dopul perfect
(1967) ; Iertare (teatru, 1968) ; U-
mor (culegere, 1970) ; Teatru (1970).
11 — Convorbiri literare
PIERRE JEAN JOUVE
ființa
Ființa e miracol. Ca iadul dc. robustă
Senină precum munții încununați cu-azur
Miloasă ca și norii tăriilor solare
Ne-nduplecată-asemeni îndepărtatei morți
Voioasă ca un astru ce călărește-abisul
Vederii cui scăpat-a-n gîndurile-adinci ?
Acel ce a văzut-o nu o văzu, fricos
De propria-i greutate, de-a pururi o dorește
Iar cine n-a văzut-o neîncetat o vede
Și cine o iubește, chiar fără drag, e veșnic
Cu-o inimă ce-apasă cîntăm desăvîrșirea —
O stea care ne strigă prin bugete de piatră.
sac de grîu
Memorie a unui trup
Mi-amintesc de amintirile și-nfățișările tale
Femeie falnic joasă și întinsă
Preafericit cuibărită lîngă sacul de grîu
De părul blond și halul în care te dădeai
In tăcerea nopții și-n toiul zilei răsăriților
Amanți din noaptea de-a pururi adîncă
Și ca de o undă mi-amintesc de libertatea
Ce-ți stăpînea surîsul și pielea trandafirie
a obrajilor
Cînd ochiu-ți întunecat juca nițel zbanghiu
de-o prefăcută plăcere.
rugăciune de seara
O Doamne, întreaga iubirii mele eternitate
Ruga-mi te vede-n tăcerea groasă
A beznei spre care înc-o zi m-abate
Sfînt întuneric, rană mai crîncenă ca toate
Zeu-fagure ce noaptea învii din chin și ca să
Dezminți absența, rană încă-amară
Dar pacea împletind-o cu bezna ce-mpresoară
Tu golu-acesta pur cind gol obscur e totul
Tu mielul negru-n care se și înscrie ceara
Moartea fără litere; și care-nchide poate
Peste nădejdi și rana și dulcele perdelelor.
pan
Duminica-i aproape verde
Se vede chioșcul de tablă din frunziș
Pajiști la început furia-i prea turbată,
In timp ce fetele pier un pilc de nevăzuți
Se ivește pe lume
Și face dragoste fără să supere măcar
păsările
speranță
Speranță mai sfintă ca spada-nfiptă-n trup
In trupul stors de viață care-a trăit să spere
In sinul gol de singe aprins către hangere
Speranță-n care verbul sînt eu, nucleu de cremeni,
Speranță alungată, rîvnindu-mă, sfînt pintec
Vis azuriu, pămînt înstelat, aprilie-n cîntec
verde și-n aur
O, dragostea mea fără nici un reazim !
Făr-un suspin, făr-un bob de senin,
Fără umbra plăcerii cu spini ! o înstelată speranță
Izvorăște încă, rană și dragoste,
Prin refuzul a tot ce e.
în priveliștea lumii...
In priveliștea lumii
Se-ntîmplă anotimpuri, zămislire, călătorii moarte
Iubita și cocota și jivina și luna
Arborii cugetînd năuca sălbăticie și muzica morții
Intre cer și marea albastră și humă
Pe meschina statură a crimei din jururi
Bărzăunind ucideri, iubiri vedem, speranțe murin-
du-ne
Și slăvim lăcomiile țarinii.
zeii mani
Mai departe trec inimile rănite
Neîmbielnice
Plîngărețe și-nduioșate
Forfotă, se duc, niciodată nu li-i rușine
elena grăi
Petrece-mă prin culoarul morții
Neprihănit amant întunecat iubit
In preajma palatelor peste care plouă nostalgia
Sub codrii de trupuri de-arome și gingășie
Intretăiați de marmora apelor
Cele mai cumplite ce le-am văzut
cindva ! Și cine-mi ești oare
Tu fiu de nespus neprihănită bucurie
Ce sub mantie-ascunzi purpuriu mădular
Din slnu-mi viu altătată ce vrei să rumpi
sau din
Cutele chipului pe care moartea-l cernește ?
Apari pentru ce în desimea văilor mele de piatră ?
o zare
O zare de sfîșiate chinuri
De sălbatice lumini
Cele șase năzuințe pe care lumea le izvodi-n aceeași
zi
Șase munți — cei mai înalți, potrivnici și-ai durerii
Că s-au iubit sub trandafirii și scrumu-aceluiași
cer
Șase lucruri osîndite la stearpa-nălțime
Și-n șoaptă murmurate de țărina ce de ele
își uită,
Ci totuși, bucuria!
Aceea de-a fi ținta mereu a cerului uriaș
De a primi vicleanul sărut ce norii-l dau,
Bucurie făr-un prieten, ce-n veci de veci n-o fi
împărtășită !
— Au nu astfel mi-i scris, o 1 nu așa mi-i datul
Nu Tu pentru de-a pururi m-ai plămădit astfel ?
nuntiri
Coapse, plete, femeia asta spală vase-ntr-o cafenea
Mai înceată ca natura
Un trandafir pitit sub clocotele mării
îmbracă pentru mine un zîmbet fermecat
îmi trimite surisuri mincinoase și-anapoda,
Ea-noată-ntre vietățile mele peștii-n oglindă
Suge, sărută, istovește și freamătă
Și după ce devin cioburi își ia zborul
Șuvoi de spumă-albastră
Și scuipă-n cele mai scumpe amintiri ale mele
odinioară ...
Fusei odinioară sau poate c-am fost ieri
Anterioara viață din vremi care-au apus
Și ele tot aici, sub răni ori mîngiieri,
De-aceeași Frumusețe lucind la fel de sus ;
Ori fi-voi poate mîine la fel de-nfrînt, plătind
Aprinsa-mi viziune ori bietul meu extaz
Cu sînge. Milioane de vise și de pași
Re-alcătuind absența eternului colind.
lebăda
Intre oraș munte și primăvară — lunecă
lebăda
Molatec ivită pe apele mereu negre
ale iernii;
Intre tinerețe și moarte, din heleșteie la
mare,,
Intre pace și război, lebădă a
plăsmuirii ■
Ci-acolo unde dulce învinețește apa, de
fluturi purtătoarea,
Ea cotește cu sfiiciune, cea nici ferice
nici tristă,
Ci albă doar, ca încet-încet lumea
s-o tăgăduie.
O, desfă-te !
Lebădă a mea părăsește-ne, părăsește —
ea însăși limpede — apa !
Grația ce te-a ivit o lasă și cu gîtul sub aripă
Farma armonia vibrantă și te du spre fericirea
esențială !
traduceri de ION CARAION
CONVORBIRI LII ER ARE
revista bilunara de literatura editata de Lniunea Scriitorilor din Republica Socialista Romania
Redactor șef
RXH1I ȘTEFANACHE
Redacția : lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287. Administrația : București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10, tel. 183399. Tiparul: I. P. lași.