BMW SAL/ DE LE DOUĂZECI SI 1 OPT DE ANI Acum douăzeci și opt de ani, poporul român trăia unul dintre mo- mentele cruciale ale existenței sale, atit de zbuciumată și nedreaptă, din care nu s-a stins nici o clipă sfinta-i aspirație de a fi stăpin pe (ară și pe destinele ei, stăpin absolut. La sfîrșitul lunii august 1944, tot ce avea acest popor mai drept și mai neclintit în dragostea de patrie — Partidul Comunist Român — a ridicat întreaga țară la eliberarea sa, la zdrobirea fascismului. „Memorabilul act de la 23 August 1944 — cum sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu — a deschis poporului nostru calea cuceririi libertății sociale, a realizării celor mai înalte aspirații a)e celor re muncesc, a victoriei revoluției socialiste și trecerii la construirea noii >rînduiri“. Litîndu-ne acum înapoi, pe drumul parcurs, drum de nemaipo- menit efort al omeniei și talentului, drum de mari sacrificii, dar mai ales și dc bucurii ale împlinirilor spirituale și materiale, ne dăm mai bine seama ce-a însemnat pentru existența noastră actul dc la 23 August : pre- faceri fără precedent pe chipul țării și tot atitea prefaceri în sufletele noastre. In întreaga sa istorie, poporul român n-a atins nicicînd asemenea cote la care, din totdeauna, în chipuri felurite, au visat mințile cele mai luminate și inimile cele mai pline de dragostea acestui pămînt. Dar, mai cu seamă cotele dc omenie la care ne-am ridicat. Privind în urmă, ca să înțelegem mai bine prezentul și să scrutăm mai cu temei viitorul, simțim mai profund ce-au însemnat și înseamnă în România comuniștii. Partidul Comunist Român. Ceea ce facem în această țară, in primul rînd, a dus faima și prestigiul României socialiste pe toate meridianele globului. Cu ceea ce ieșim din țară, cu gîndul de pace și omenie, sporim acest înalt prestigiu pe care nicicînd nu l-a avut patria noastră. Alături de întregul popor, la cea mai mare sărbătoare națională a țării, noi scriitorii, cronicari ai acestui timp atît dc generos, ne simțim cu întreaga noastră ființă mai mult ca oricind fiii acestui neam, ajutoare dc nădejde ale partidului. Cu cît ne distanțăm în timp de memorabilul august, cu atît ne dăm mai bine seama că, deși sînt nenumărate paginile de literatură ale acestui moment, o carte a eliberării patriei noastre încă n-a fost scrisă ; scrisă cu inima și mintea prezentului, cu toate gindurile dc frumusețe și omenie ce animă spre viitor. Momentele mari ale istoriei unui popor se pare că nu pot fi surprinse de literatură în datele lor esen- țiale decit printr-o minimă distanțare. Acum o avem. Simțim nu numai sacrificiul celor care au luptat cu arma in mînă împotriva fascismului sau in zilele și nopțile de luptă, poate mult mai complexă și mai dificilă, aceea de răsturnarea burgheziei, de a reface țara, de a o aduce Ia culmea dc astăzi. Fiecare pagină pe care o dăruim omului de acum și celor ce vor veni, fiecare cuvint de artă formează continuu cartea drumului ce l-a par- curs de-atunci, de la o Românie istovită de război și asuprire socială, la cea de-acum. România socialistă, liberă, independentă și stăpină pe des- tinele ei. Acestor destine, și numai lor, — pentru că prin ele deslușim destinele tuturor popoarelor, — le în- chinăm noi, scriitorii, paginile noastre. O, L. SABIN BALAȘA : «TINEREȚE» (proiect) personalitatea unei reviste cu mîinile la spate în fața ferestrei. Era pe la începutul lui martie, o vreme să nu scoți nici cîinele. Simțea căl- dura plăcută a biroului său in spate, dar în față, dincolo de geam, vremea stăruia sură, cu lapoviță și zloată și oamenii umblau pe stradă parcă furișîndu-se, grăbiți și uzi, cu apa șiroind de pe umbrele. Nu-i surîdea de loc călătoria care îl aștepta, ăsta nu era timp de umblat, dar totuși trebuia să-1 cheme pe Coriolan și să-1 pună să se intereseze de modalitatea de a ajunge la Reșița, drum incomod și complicat. Nu se interesa el însuși de- oarece limbajul ceferiștilor i se părea criptic și prin a- ceasta terifiat: ora douăzeci și două și treizeci în loc de zece ore și jumătate era de-a dreptul insuportabil, mereu trebuia să stai o clipă și să socotești. Se îndreptă spre ușă să-1 cheme pe Coriolan, dar în mijlocul camerei se opri : dacă pe cei de la Reșița îi apucase morbul bol- șevismului și făcuseră grevă, cine îi garanta că nu vor face și ceferiștii azi, mîine și că nu se va pomeni para- lizat pe vreme de asta în cine știe ce nod de cale ferată bătut de Dumnezeu ? Bine că avea el automobilul lui care îl scutea de a fi la cheremul lucrătorilor! Porunci să se pregătească mașina, să se pună în ea păturile și cele două blăni de urs cu care mai de mult, cînd nu aveau încă mașina, se înveleau în sanie și îi spuse lui Coriolan să se pregătească și el. în asemenea împrejurări era bine să nu fie singur și, pe de altă parte, nu era rău să vadă și Coriolan cum se tratează asemenea chestiuni, nu putea decît să-i folosească pentru cînd va ajunge el singur cap al familiei. „Pe toți ne ia dracu o dată", conchise el cu un soi de umor sumbru, dar imediat uită de asta și îl chemă pe Coriolan punîndu-1 să telefoneze la hotelul „Dacia" din Lugoj să le rețină camere căci acolo îi va prinde noaptea. Se întoarseră abia peste cinci zile, căci ședința se prelungi, continuă și în ziua următoare, cu fețe obosite și palide, într-o atmosferă grea de îngrijorare. în sala elegantă, cu fotolii comode, era o căldură înăbușitoare, sporită și de ușile capitonate cu piele, de draperiile albastre, grele și de covoarele adînci. Becurile în formă de luminări din candelabrul de cristal ardeau în permanență și din cauza aceasta pierdură cu toții noțiunea timpului. Aerul încremeni de la o vreme și deveni aproape vîscos. Fumul de țigări plutea în fîșii compacte, albăstrui și senzația de dimo v - Fiară E un mamifer pitic Prevăzut cu solzi și ghiare, Alb pe numele cel mic, Negru-negru pe cel mare. Cind se suie noaptea-n dric Lui îi vine să coboare De pe veșnicul colnic Unde stă în așteptare Și ne schiaună, peltic, Și ne mușcă de picioare ; Unde mușcă el, nimic Nu rămine. Totul pare Paralel și inamic... Ci lăsați-l să omoare Lumea-ntreogă, mezelic Pentru pofta-i de mîncare. Nocturnă Clopote, noaptea, la băi. Lupi seînteind prin brădeie, Poze cu munți și femei Puse-n sipeturi secrete, O, termometrul s-a spart I Sparte-s, >n /uru-i fiole. Negru stihar de brocart Flutură pese cupole ; Talpa cu grijă s-o pui Jos, pe ciment, lingă ciobud. Vino I Prin abur gălbui Suie căruțe cu globuri. sufocare nu dispăru cu totul nici cînd cineva deschise un geam și în sală izbucni aerul umed și rece, cu miros de gudroane și funingine al acelei zile cenușii de sfîrșit de iarnă. Se discutară toate posibilitățile, de duseră tratative cu muncitorii, se făcură chiar încercări de a-i mitui, oferin- du-li-se poziții privilegiate. Situația se arăta mai compli- cată decit și-o imaginaseră ei de acasă și asta pe Titus îl în- tărită. El fu acela care spre sfîrșitul celei de a doua zile de discuții, cînd toți simțeau că le crapă capul, rosti calm, din fundul fotoliului său : „Nu, domnilor, ar fi indicat să mai gustați din vinul acela roșu că împrospătează sîngele — așa zice doctorul meu curant — și poate mai prindeți un pic de inimă. Situațiunea este că lucrătorii ne string cu ușa, dară uși avem și noi. Eu așa gîndesc și de aceea nu consîmțesc la nici o concesie, fiindcă orice concesie ar fi o dovadă de slăbiciune și asta ar da nas acestor oameni de nimic... La urma urmelor, să vedem care pe care : cine o să crape mai repede de foame ? Oareșcari amănunte, domnilor, mă fac să cred că nu noi vom fi aceia..." După ce se întoarseră acasă urmă o perioadă de agi- tație surdă și de așteptare. Ziarele aduceau zilnic vești despre noi greve la Cluj, București, Oradea, Călan, Cîmpu- lung sau te miri unde, la U.D.R. trecerea zilelor nu adu- cea nimic nou. Trecu așadar toată luna martie și greva tot continua. Bătrînul Titus se mira de unde aveau aceia atîta putere de rezistență. „Am spus eu întotdeauna — mormăia el îngîndurat — că nu e bine să te freci de lucrători..." Cu toate acestea, în timp ce se plimba meditînd tăcut prin birou, trebui să recunoască un foarte discret sentiment de admirație pentru ei. îi plăcuseră întotdeauna adversarii despre care socotea că erau pe măsura lui. Pe la începutul lui aprilie greva atinse și orașul lor. Dimineață, cînd plecară la școală, Roxana cu Alexandru •;i Octavian căzură cu uimire tramvaiele goale, oprite la întîmplare pe linii. Copiii profitau de ocazia rară și sunau din clopotele vagoanelor abandonate, fugărindu-se prin năuntrul lor. Pietonii, mai numeroși acum, măreau anima- ția străzilor, dar, în general, pe fețele oamenilor se im- primase o expresie de îngrijorare. Aceeași expresie o re- găsiră și pe fețele profesorilor. La amiază tramvaiele se aflau tot acolo. Animația străzii devenise și mai mare. Ziua era primăvăratică și luminoasă. La „Carul cu bere" și la cafeneaua „Bulevard" se ridicaseră pentru prima dată marile vitrine dinspre stradă. O lume elegantă, în majoritate bărbați, discuta agitată, ocupînd toate locurile la mese, însă fără a mai avea în față ziarele, ca de obicei, pentru că se aflau în grevă și tipografii. Deasupra orașului însorit, stăruia dinspre cartierul Măgurele urletul prelung al unei sirene. Era ceva neliniștitor și straniu în acel su- net lugubru — obsedant și egal — care nu se potrivea de loc cu exuberanța zilei pline de lumină. La prînz se discu- tă despre situație care era socotită cu atît mai gravă, cu cît de la Reșița nu venea nici un semn de încetare a grevei. Se apropiau Paștile și ei mîncau pentru prima dată ciorbă de cap de miel cu tarhon și drob cu salată verde. „Dar dacă cer salarii mai mari — spuse Roxana cu totul pe neașteptate — înseamnă că astea pe care le au nu îe ajung..." Roxana nu se amestecase niciodată în asemenea discuții și intervenția ei stîrni uimire. Alexandru rîse ca de o năzbîtie și, după citeva clipe de tăcere, Titus îi răs- punse cu o bunăvoință blîndă : „Le ajung, nu te teme. Dar lucrătoru-î țigan : cu cît îi dai, cu atît ar mai vrea. El vrea plată ae ministru și dacă ar fi numai unul i-aș da, dar pe toți nu-i pot face miniștri că n-am de unde, nici eu n-am saci fără fund plini cu galbeni, cum gîndesc ei..." Roxana rămase gînditoare. Găsea răspunsul înțelept și totuși simțea că undeva Titus n-avea dreptate în ciuda a- parențelor și a bunelor sale intenții pe care ea nici nu se gîndea să le pună la îndoială. Exista un fel de călcîi al lui Ahile în acest răspuns și o indispunea faptul că ea nu-l putea sesiza. „Și ce-o să se întîmple dacă au să intre în grevă și cei de la „Foresta" noastră ?" întrebă Octavian. „Tu nu te amesteca în treburile astea, vezi-ți de cartea ta", îl repezi Coriolan pe care-1 enervase încă întrebarea Roxanei. „Lasă-1 — făcu împăciuitor Titus — la toamnă va fi ștudent, e bine să se intereseze de chestiunile fa- miliei..." Se întoarse apoi spre băiat cu aceeași binevoitoare blîndețe : „La noi, la „Foresta", Tăvi iubite, e esclusă o grevă deoarece eu și cu tatăl tău știm conduce o între- prindere și la noi lucrătorii sînt mulțămiți. Le-am făcut și oarece înlesniri și în afară de aceea „Foresta" e izo- lată, departe de oraș și acolo nu ajunge propaganda co- munistă..." De fapt la „Foresta" nu lucrau muncitori, ci țărani din satele vecine, deprinși cu pădurea. Singurii mun- citori autentici erau cei patru nemți de la joagăre, rămași încă de pe vremea lui Oxenfeld. Aceștia însă locuiau acolo cu femeile lor blonde și ciolănoase, stăteau în case curate și vesele, în stilul chalet-urilor elvețiene și, în general, n-aveau motive să se plîngă. Se aflau într-o poziție privi- legiată, Titus, ca și Oxenfeld, îi socotea un fel de supra- veghetori și îi plătea bine. Erau mecanici buni, pedanți ca orice neamț și nu furau. în ceea ce-i privea pe ceilalți însă, Titus venise în întîmpinarea unor eventuale nemul- țumiri : le făcuse unele înlesniri în obținerea lemnelor de foc și cumpărase două camioane vechi, rezolvînd astfel problema transportului lor zilnic pînă acasă. într-adevăr, se părea că muncitorii de la „Foresta" erau mulțumiți... Greva de la Reșița dură pînă în mai și din toată afa- cerea aceasta cei mai jumuliți ieșiră micii acționari. Titus nu se resimți în mod deosebit și pierderile, cîte fură — temporare de altfel — le compensă „Foresta" care devenea tot mai rentabilă. De aceea sărbătorile paștilor, care cad în anul acesta în aprilie, trec în spiritul tradiției de pace și creștinească împăcare. In vinerea mare, spre seară, coboară cu toții din ma- șină în fața bisericii noi, ai cărei pereți interiori nici nu sînt încă zugrăviți. înăuntru e răcoare, sînt flori peste tot și lumea continuă mereu să aducă altele. Pretutindeni ard luminări galbene și miroase sfîșietor a ceară, a tămîie^ și a liliac. înaintează încet pe covorul lung, roșu, se apleacă pe rînd și sărută mormîntul îngropat în flori, sub baldachi- nul din mijlocul bisericii, pun alături banii mărunți pri- miți de fiecare de acasă, dinainte pregătiți și apoi mai stau o vreme tăcuți, cu mîinile împreunate, fără să se roage, în șoaptele și pașii cuvioși ai celor care continuă să se pe- i mde. La semnul lui Titus se închină și ies și afară, pe cînd coboară, împart mărunțiș calicilor tînguitori și schilozilor care își înalță la vedere cioturile fioroase de carne boțită. Lucrurile se repetă în fiecare an, dar abia acum Roxana își dă seama că și sărăcia are mai multe fețe. Mizeria asta e alta decît aceea pe care o întîlnise în casa Inei Drăgan, colega ei, ăștia, calicii și schilozii aceștia par a fi pe ulti- ma treaptă a nemerniciei omenești, strecurați încoace de dincolo chiar cie mahalale, din bordeiele de pe marginea mlaștinei încremenite, rămășiță a marilor mlaștini de altă- dată, unde orașul își azvîrle acum gunoiul și scursorile... Se întorc spre casă în aceeași rînduială, stabilită și asta de mult și parcă o dată pentru totdeauna : Coriolan în față, lîngă șofer, Titus și Dora în spate, copiii pe stra- pontinele de la mijloc. Afară s-a răcorit o dată cu înse- rarea și peste tot orașul, din turnurile tuturor bisericilor, răsună toaca. Au răsărit stelele. în sufrageria mare, masa e așternută festiv. Pe comodă, în vase largi de argint fili- granat, așteaptă ouăle roșii, proaspăt vopsite de Maica. Au fost unse cu slănină ea să lucească și lumina candelabru- lui de cristal se răsfrînge în ele. E încă post — toți știu asta — și nimeni nu se va atinge de ele pînă în dimineața de după înviere, dar simpla lor prezență, acel țipăt sînge- riu în argintul vaselor este un prilej de bucurie și un chi- ot al vacanței. Copiii sînt rupți de foame, n-au pus nimic în gură de ieri seară și toată ziua le-a lăsat gura apă gîn- dindu-se la cina aceasta unică, servită doar o dată în fie- care an și așteaptă cu înfrigurare : iahnie rece de fasole presărată cu așchii mărunte de ceapă prăjită, inimi gălbui, fragede de varză murată, zemoasă care pocnesc între mă- sele și apoi se mistuie în gură ca untul, chiftele de praz și peste toate, atît cît vrea fiecare, prelins dintr-o cană mică din faianță veche de Paris, anume ținută pentru acest prilej, untdelemn mirositor, de o culoare închisă, verde ca veninul, din semințe de dovleac. în platouri înguste și pre’ungi ue porțelan stau cepele de un alb crud cu cozile lor stufoase, verzi întunecate, alături de roșul greu al ridichi- lor proaspete. Berea blondă se-nvolbură stîrnind gulere înalte de spumă în pahare cilindrice, foarte înalte. Feli- ile de pîine pufoasă, cu coaja pîrîitoare, miros cald din coșulețul de argint După ce toți se împrăștie prin odăile lor, sătui, oste- niți și puțin amețiți de berea rece, băută după o foame cu care nu sînt obișnuiți, Roxana se strecoară la bucătărie. Aici e curat, vasele au fost spălate, masa ștearsă, pode- lele măturate. Maica își îmbracă hainele de sărbătoare. — Unde te duci ? Știe foarte bine „nde se duce, a văzut-o doar în fie- care an, întreabă însă pentru că azi pare a descoperi din nou toate lucrurile. E ca și cînd lumea s-ar fi decis să-i arate și cealaltă față, aceea pe care pînă acum ar fi ținut-o ascunsă de ea și totul e foarte ciudat și chiar puțin trist, asemănător cu mireasma aceea de biserică plină cu bu- chete dc liliac. Toate în anul acesta au fost neobișnuite, ori e ea amețită acum de bere și de foamea prea repede și îmbelșugat astîmpărată. — Mă duc la biserică, fată. Fată... Tot fată îi spune, ca atunci, la început. Roxana surîde ca și cînd ar fi dat peste amintiri despre care nu-ți vine să crezi că sînt ale tale. — Acuma, așa de tîrziu ? — Acuma, da. Cine v-ar fi dat de mîncare dacă mă duceam mai devreme ? — încă n-ai mîncat ? — Am să mănînc cînd mă întorc. Maica rîde. își leagă basmaua neagră de mătase, cu flori rare, mărunte, roșii întunecate și rîde. Nu-i pasă. Gă- sește că e firesc așa, ea să-i îngrijească, să-i curețe, să-i hrănească pe toți și abia pe urmă să se roage și ea, să mănînce și ea, să se culce și ea. Ultima. Și dimineața să se scoale prima și s-o ia de la început Asta nu era cea de a treia față a sărăciei ? Și cîte fețe va mai fi avînd sărăcia ? Și n-ar fi ajuns și ea, Roxana, tot astfel dacă Moșu Titus n-ar fi avut pentru ea această ciudată slăbi- ciune ? Maica e gata de plecare. Rîde mereu, pare fericită, e sărbătoare și pentru ea și, după toate aparențele, găsește că n-are nici o importanță faptul că sărbătoarea ei arată altfel decît a lor. — Du-te, fată, să nu se supere domnii că stai p-aci... Domnii ! Asta e: de-o parte domnii care trebuie în- grijiți și hrăniți și care pot să se supere din te miri ce și dintre care face parte acum și ea, iar de cealaltă parte ceilalți. Care ? Ceilalți... Oamenii. Exact: oamenii. Nu-1 anunța Maica pe Titus sau pe Coriolan de cîte ori suna cineva : „a venit un domn“ sau „a venit un om“. A treia alternativă nu exista : venea sau un om sau un domn. Domnul era poftit în birou sau în salon, omul aștepta în vestibul pînă ieșea Titus sau Coriolan și numai uneori pătrundea cu el mai departe, în birou. A venit un om, a venit un domn... Roxana se întoarce de-a lungul camerelor întunecate. Ajunge la ea, aprinde veioza de pe noptieră și se dezbracă. E tîrziu, trecut de miezul nopții și pe fereastra întredeschisă pătrunde mi- reasma răcoroasă a grădinii. Peste somnul orașului stă- ruie mereu, ca un mesaj straniu, toaca. Mîine seară va sosi Tibi... O căldură plăcuită i se revarsă în jurul inimii. îl va întreba și pe el ce crede despre toate astea. Cămașa de noapte difană, de un albastru foarte deschis, îi învăluie ca o aureolă trupul tînăr. Se strecoară sub plapomă și se bu- cură, fără să-și dea seama, de prospețimea așternutului alb. Ia albumul cu reproduceri din Van Gogh și îl deschide la întîmplare. Dame preș d'un berceau. Veghea acelei fe- mei necunoscute e tristă, e o îndelungă și răbdătoare aș- teptare, ea însăși face parte dintre ceilalți, dintre oameni, e, prin urmare, deprinsă cu așteptarea și știe să rabde, iar ochii mari și îndepărtați unul de altul, rotunzi ca ochii de pasăre, închid în spatele lor o neliniște întrebătoare care ar vrea să iasă și nu poate, n-are la ce, n-are la cine și atunci se frînge dureros asupra ei însăși, devenind în cele din urmă tăcere și așteptare. 7 — Convorbiri literare GEORGE CHIRILĂ Intre „Agora11, „Orientalia" și Fiul, volum apărut în acest an la „Junimea" există o dis- tanță apreciabilă. Balanța va- lorii înclină spre cel de al treilea și nu mai puțin important este fap- tul că însăși factura poeziei a sufe- rit modificări vizibile, în anumite privințe spectaculoase, aș spune. Pri- vit prin comparație, Orientalia a- pare acum exuberant, excesiv exube- rant, o a doua lectură a scos la iveală gratuități anterior neobserva- te. Fiul este o carte gravă, de o gra- vitate expusă întrucîtva ceremonios. Motivul principal (unicitatea și re- petarea ne indică, de fapt, prezența unui leit-motiv) este cel al dezrădă- cinării. In acest sens, autorul nu poate fi suspectat nici o clipă de afectare. Faptul se cuvine subliniat pentru că asemenea tentații pot de- veni lesne, în absența „fiorului au- tentic", prilej de nostalgii fictive. "Imposibila întoarcere" — ca să fo- losesc o expresie la modă — capătă în Fiul accente de un autentic dra- matism și dezvoltă un spațiu liric ferm conturat. Geografic, acest spa- țiu este situat în Nordul montan. Datele toponimice din texte (la ca- re am putea adăuga ceea ce știm despre biografia lui George Ghirilă) ne trimit spre tărîmul Țării de Sus. Muntele și pădurea sînt adevărate obsesii : „O, muntele meu, neaștep- tatul, / de un mileniu te caut, pe- depsit, / dar neîncetînd să te caut. Se țes / ploi și pînze de păianjen peste / abisurile tale. Din neguri tur- me / se zămislesc și tatăl meu poartă / sarică, din lîna ultimului miel. / Și tatăl se închină ție, o muntele / meu, măcinat de vulturi"... (Imn de patimă blîndă). Evocarea vetrei strămoșești este făcută într-un limbaj puternic nuanțat, lipsit de emfază, după cum aceeași lipsă de emfază este întîlnită și în profesiu- nile de credință : „Și totul e un dor, dar nu pricep, / septembrie împrăș- tie mari vornici, / aș încerca un cîn- tec să încep, / dar anii fug și anii mi-s datornici. / Un cîntec vast, asemeni unui disc / ce poartă în ro- tirea-i universul ; / O, ce departe-i muntele de pisc / și cît de stins e cîteodată versul I" (Tîrziu, la vînă- toarea efemeră). Inscriindu-se în context, erosul stă sub semnul retrospectivei. Uneori apar aluzii la fapte concrete (situate dincolo de banal), aluzii care impun un anumit farmec și amplifică nos- talgia : „Acolo, unde trăieși, în ora- șul de platină, / ziua scade cîte pu- țin, nopțile se aștern / tot mai lungi. Orașul, din felinar în felinar, fumegă somnul castanelor. Nu-i nimic / de te închizi și taci. Vînzătorii de ziare / îmi divulgă numele. Numai tu nu auzi, / numai tu. Pe pietrele unde se scutură arborii / ca un cas- tel prădat, trupul ți se ridică din fluviu, / dar eu nu-i pot atinge li- nia, talia. / Tu trăiești în orașul acela îndepărtat / și-mi tulburi nop- țile cu Orientalia", etc. (Acolo. unde trăiești în orașul). In dese rînduri, iubirea este prilej de problemati- zări, de insinuare a unor neliniști de altă natură. E ceea ce realizează două admirabile catrene unite sub titlul Pornise către ziuă : „Și ce de- parte-i vara, spre anotimpul nins / pămîntul sub copite îl pierd caii bătrîni ; / din ape se desprinde un cormoran învins / fum de cocori se cerne peste pierdute stîni / / Iubirea, deltă albă, din care norocos, / por- nise către ziuă feciorul de pescar / ne-ntinde aripi ude — la ceasul de prisos / cînd flăcări surghiunite a- dorm pe minutar". George Chirilă ne spune povestea fiului risipitor, ispitit de pocăință, ca- re nu găsește în sine suficiente re- surse pentru a scăpa de vina ce-1 a- pasă. Poetic, această ipostază cu- noaște rezolvări interesante într-o carte perfect unitară care înseamnă, indiscutabil, mai mult decît prece- dentele. Poetul Andrei Ciurunga a de- butat foarte devreme (la 16 ani), la 24 ani avînd tipărite deja 4 volume. După 1944 a publicat rar, în 1968 i-au apărut Distihuri iar anul acesta „Cartea ro- mânească" i-a tipărit Vinovat pentru aceste cuvinte. Urmărind succe- siunea aparițiilor editoriale, se poa- te conchide că poezia a fost o pa- siune de tinerețe, ultimul volum ve- nind oarecum să confirme această ipoteză tocmai prin aerul de supe- rioară resemnare. Avem de a face cu o culegere în- chegată, al cărei ton este plăcut iar timbrul — curat. Bănuiesc un fond temperamental robust, ademe- nit de expresia fragilă, pe alocuri evanescentă, caracteristică simbolis- mului romanțios. Combinația nu este forțată și aceasta ar fi principala ca- litate a versurilor semnate de An- drei Ciurunga. In ciuda notei grave, sustrasă mimării, în ciuda consec- venței tematice (e vorba de o per- ANDREI CIURUNGA manentă referire la amenințările vîr- stei), „rezolvările" poetice sînt mai puțin dramatice decît premisele de la care se pleacă. Cred că, în cele din urmă, inte- resul pe care-1 pot suscita versurile lui Andrei Ciurunga se datorește transpunerii unei tematici austere în- tr-un limbaj pitoresc — de foarte multe ori al fabulei — cumva pre- ocupat de elementul decorativ. Citez integral Sentiment: „Treceam cu pușca-n bernă prin pădure / bolnavi de moartea cerbilor uciși. / Punea amurgul începuturi sure / pe ochii încă luminînd deschiși. / / Un frea- R omanul polițist este echivalen- tul modern al basmului. For- țele răului provoacă o încurcă- tură, pe care forțele binelui, cu inteligență și abnegație, o des- cîlcesc. Romanul polițist este o literatură cu temă dată. Obligatoriu el tre- buie să se structureze nu pe fap- tele simple și imens semnificative ale vieții, ci pe „faptele diverse". Romanul-roman se constituie pe dragoste, ambiție, ură, moarte; ro- manul polițist pe delicte, mobiluri, probe. Adevărata literatură — in care intră și Simenon sau Poe — privește omul sub unghi moral, ro- manul polițist sub unghi penal. Ro- manul polițist mijlociu e un re- portaj judiciar. Ce face ca acest tip de sub-lite- ratură, ..genul dubios" cum îl nu- mea Camil Petrescu, să aibă așa o forță de atracție ? încerc cîteva răs- punsuri : 1) Gustul unei mari părți a publicului pentru senzațional. 2) Precaritatea intelectuală a genului. Romanul polițist nu pune proble- me. Relațiile dintre oameni sunt aici extrem de reduse și schema- tice. Unul e șeful, altul e subalter- nul, altul e criminalul urmărit, al- tul e complicele, al cincilea e mar- torul. Nuanțele sunt excluse. 3) Co- merțul cu iluzii. Lumea romanului polițist c de obicei simplistă Și ro- zulie. Căpitanii fumează țigări de soi și beau la cafele, se suie apoi în mașini și fac urmăriri palpitan- te, idilele amoroase se înfiripă gin- gaș și progresează repejor, totul e lin și voios. Dar să citim împreună cîteva o- puri detectiviste de-aie noastre, mai recente, fără să uităm că și aici, precum oriunde în literatură, există mari modele față de care ne raportăm : Poe, Conan Doyle, Gas- ton Leroux, Maurice Leblanc, Si- menon, Agatha Christic. In fond, contează cită viață presari prin- tre crime. ION OCHINCIUC: EGRETA VIO- LETA (Ed. Albatros, colecția ,A- ventura*, 280 pp.). Un sprinten și dibaci ziarist, Anghel Cernica, com- punător de romane polițiste, se a- mestecă în ancheta privitoare la misteriosul Pictor Theo Boniga din două motive, unul profesional și unul moral. Cel profesional este nevoia de subiect iar cel moral simpatia față de fiul pictorului, poetul pletos dar talentat, Sergiu Boniga. Ancheta are loc în Deltă, unde, pe o insulă, se află vila pic- torului, ins bizar și fascinant", ci- nic și afemeiat. în jurul lui gravi- tează alte personaje ca Dana Voici- lă, ingineră tinără și frumoasă (i-a fost amantă), Rolo Miron, biolog, specialist în călifari, dar cu un ciudat comportament de detectiv (explicația la urmă), Marcu Nisip, inspector, Mitica, altă amantă a pictorului, precum și iscusitul că- pitan Voinea îndrumat de la cen- tru de sagacele colonel Coman. Theo Boniga, pe lîngă matrapazli- curile Iui etice se pare că are Ia activ și niscai spionaj. EI furnizea- ză străinătății informații privind „efectul K" : „cercetările electroni- ce cu aplicabilitate în construcția de mașini*. In final, artistul moare intr-o inundație, lăsind în urmă-i o operă valoroasă (tabloul „Egre- ta violetă*). Complicele său, Marcu Nisip este demascat. Dar Rolo Mi- ron ? Ce-i cu Rolo Miron ? Ei bi- ne, enigma lui Rolo Miron se re- zolvă astfel : sunt doi frați gemeni. Acum, cîteva amănunte și cîte- va citate. „ — Plecați pentru mai multe zile ? stărui Sergiu. — Sine die, dar... cârpe diem ! mai rosti biologul...". Sine die nu-nseamnă „număr de zile neprecizat", ci dată nefixată. „Citi tare...marca țigărilor pe care le consuma gazetarul : — Dun Hill !". Nu există. Poate Dun- hill. „De quoi s-agit-il mon ingi- neur ? m-a întrebat el pe neaștep- tate". Patru greșeli într-o propo- ziție este prea mult. Corect este „De quoi s‘agit-il, mon ingenieur ?“. ,,Je cherche mon bien, ou je le trouve, declara pare-mi-se Moliere”, zice la P. 166 anchetatorul Voinea. Autorul nu trebuia să-l lase să fa- că atitea erori. întîi, că fraza de mai sus se traduce „caut bunul meu, sau îl găsesc". AI doilea, că Moliere a spus: „Je prends mon bien ou je le trouve". Iată și două citate în limba română : „— O ți- gară ? îi întinse Coman cutiuța de lemn, încrustată artistic în ateliere- le Fondului Plastic", „Delta, însori- ta Deltă a Dunării, își deschisese larg porțile". „Iar după ce-și mai strînse o dată mijlocul în palme, bombîndu-si sînii rotunzi, hotărî să iasă". „Și-n acel moment simți brațul lui Rolo Miron, care o cu- prinse de mijloc. — Erai aici ? fă- cu ea suprinsă. — Voi fi mereu, se oferi acesta etc." Acțiunea e destul de trenantă, stilul banal, iar finalul cîrpit. Ro- manul ar fi trebuit dus prin ate- lierele Fondului Plastic. ILIE TĂNĂSACHE : PALMYRA CERE RENDEZ-VOUS (Ed. Alba- tros, colecția „Aventura", 288 pp.). Absolut ilizibil este romanul lui Ilie Tănăsache, altminteri reporter interesant și original. Palmyra cere rendez-vous este însă scrisă într- un stil atit de bombastic, de șablo- nard și atît de încărcat de un fals și prolix lirism, incit de la primele 21) de pagini piere orice umbră de curiozitate pentru elucidarea vastei acțiuni de spionaj economic desco- perită prin anchetarea unui acci- dent de circulație. Iată cîteva amprente ale stilului cărții: „— Cine sunteți ? sfredeleau tim- panul vocalele și consoanele fulge- rate pe firul telefonic". „Fusese o joacă nebună între pămînt și u- nealtă. O joacă din care omul ie- șise învingător.. O victorie ce con- sumase — ca de fiecare dată cînd omul își afirmă voința și prezența în fața inamicului și partenerului de duel neîntrerupt, natura — o postată bună de peisaj între care, victime definitive, plopii smulși din rădăcină". „Un virtej, un sorb ori- zontal azuriu, biciuia pielea lucie a asfaltului (..) Copacii erau prea voinici și prea bătrîni ca să se AL. DIMA Autor al unor interesante stu- dii apărute acum mai bine de trei decenii (Aspecte și atitudini filozofice, 1933 ; Fe- nomenul românesc sub noi priviri critice, 1938 : Conceptul de literatură populară, 1939), Al. Dima s-a dedicat în ultima vreme unei activități cunoscute sub numele de literatură comparată, cu care oca- zie — după traducerea micului tra- tat al lui Paul van Tieghem — a conceput niște Principii de litera- tură comparată, aflate acum la a doua ediție. Neașteptat e faptul că, extrem de bine primită la prima ediție, cartea nu s-a mai bucurat de cronici la fel de entuziaste la reluare și îmi explic fenomenul prin familiarizarea criticii cu me- todologia și perspectivele conipara- tisticii. Principiile lui Al. Dima e- rau și continuă să rămînă utile, prin ele cititorul neavizat avînd posibilitatea de a lua act de isto- ricul și principalele realizări ale disciplinei, cu atît mai mult cu cît ediția de față „completează — cu numeroase date noi din anii re- cenți — informațiile privitoare la progresele literaturii comparate pe plan mondial și național, deopo- trivă" (Cu prilejul ediției a doua, p. 9). In plus, caracterul sistema- tic al lucrării permite începătoru- lui cunoașterea treptată a proble- melor pe care le ridică studiul comparatist al literaturii, valoarea formativă a Principiilor fiind de necontestat. Important de știut e dacă lite- ratura comparată are cu adevărat un obiect și o metodologie parti- culară, în virtutea cărora să se poată defini ca disciplină autono- mă a cercetării literare. Al. Di- ma recunoaște că „n-au lipsit o- piniile care au contestat literatu- rii comparate că ar fi în posesia unui cîmp de cercetare distinct" (p. 77), invocînd drept mărturie pe trei dintre ele : 1) metoda compa- rată este una cu caracter general, utilizabilă și în alte domenii ; 2) i- dentitatea obiectului literaturii comparate cu cel al folcloristicii ca și cu al 3) literaturii univer- sale. Obiecțiile 1 și 3 sînt cît se poate de serioase și e de mirare că Al. Dima le expediază prin contraargumente șubrede. In legă- tură cu prima el precizează că „practica de cel puțin opt-nouă de- cenii a demonstrat specificitatea domeniilor disciplinei" (p. 77). In ce o privește pe cealaltă, autorul afirmă că literatura comparată ar avea ca obiect „un aspect parti- cular al fenomenelor literare și a- nume nu cercetarea lor izolată sau în grupe distincte în cadrul isto- riei respective, ci raportarea lor (...) la fenomene analoage dintr-o altă sferă națională" (p. 15), în vreme ce literatura universală ur- mărește „reliefarea tezaurului mon- dial al valorilor literare" (p. 78). Wellek observase că, la fel de bine, comparatismul poate fi aplicat și în sfera aceleiași literaturi, ceea ce vrea să spună că este vorba de o metodologie cu aplicație gene- rală. In istorie, economie politică, sociologie, psihologie, el își află o crit ica crit icii egală întrebuințare. Tot așa, în li- teratură, comparatismul rămîne o metodă, un mod firesc și necesar de studiere a fenomenului artis- tic, îndreptățit ca atîtea altele, în nici un caz o disciplină. Dar, chiar dacă ar fi totuși, o metodă speci- fică numai literaturii, cercetarea comparată se vede lipsită de un obiect distinct. Căci, ce înseamnă că literatura universală vizează, „reliefarea tezaurului mondial al valorilor literare" ? Nimic alta de- cît că, printr-o anume procedură se realizează definirea acelor va- lori. Or, definirea impune ca o condiție sine qua non compararea lor prealabilă, sesizarea raporturi- lor de orice natură dintre ele. Me- toda comparării așadar, departe de a crea o disciplină aparte, pregă- tește prin specificul ei aprofun- darea valorilor artistice universa- le. Ea este o treaptă a cercetării literare și nimic mai mult. Numai lipsa de aplicație a unor specia- liști pentru studiul creației lite- rare a condus, cred, la această si- tuație bizară. De ce oare istoricii, care tot sînt istorici, nu s-au gîn- dit să propună și, mai ales, să sus- țină existența unei discipline a- parte, numite — să zic — istorie comparată ? Din fericire ei n-au ajuns încă să confunde o metodă generală cu obiectul particular a- supra căruia se aplică. Sînt intrigat — am spus-o de cîteva ori — de ușurința cu care se înjghebează azi un volum de critică. Sînt în- să și mai nedumerit de practica unor critici care, dornici de a a- vea cît mai multe cărți în fișierul bi- bliotecilor, nu fac nimic sau mai mai nimic pentru realizarea dezi- deratului și, totuși — culmea ! — le au. Iată-1, de exemplu, pe Matei Călinescu ! A scos prin 1970 în co- lecția ESEURI a editurii Univers un volum de 160 de pagini despre Con- ceptul modern de poezie, subintitu- lat De la romantism la simbolism, iar de curînd, Ia editura Eminescu de astă dată, un ai tul masiv (296 de pagini dacă excludem Bibliografia selectivă — 8 p. —, Indicele de a- utori — 10 p. —, și inevitabilul Resume — tot 10 p.), cu subtitlul De la romantism la avangardă. Pînă aici nimic deosebit, veți zice : la urma urmelor Lovinescu n-are atîtea Critice ? Numai că trebuie făcută precizarea — jumătate din ultima carte semnată de Matei Că- linescu este o simplă transcriere a celei din 1970. Ceea ce nu pricep eu sub nici un motiv este de ce autorul n-a publicat acum numai a doua parte (ultimele 150 de pa- gini), menționînd eventual locul șl data apariției primei secțiuni. Lu- crînd în stilul acesta ne putem aș- tepta ca, peste vreo doi ani. Matei Călinescu să scoată iar un Concept modern de poezie, adică materia ediției actuale cu douăzeci de pa- gini de aducere la zi. Bine, mi se va replica, dar oare Boisdeffre, Pi- con, Alberes nu-și reiau din timp în timp cărțile în ediții „revues et mises â jour" ? Exact ! Numai că ei nu uită să amintească acest lucru pe copertă. Și, din păcate, cazul nu e singular. Al. Piru pu- blică drept micromonografie (1967) capitole din Literatura română pre- modernă (1964) care, la rindul lor, ținuseră loc de prefață la Poefit Văcărești, Versuri alese, ediție al- cătuită de Elena Piru (1961) ; după cum tot drept micromonografie (Introducere in opera lui I. H. Rădulescu, 1971) va da și prefața la operele lui I. H. Rădulescu (1967). Sau iată micromonografia lui D. Micu închinată lui Tudor Arghezi. o „ediție selectivă" a mai vechiu- lui opuscul Opera lui Tudor Arghe- zi, Eseu despre vîrstele interioare (1965). De altfel, profesorul Micu pare să se fi specializat în a-șl face „cărțile hoi" din altele ante- rioare. In 1964 el era prezent în librării cu sinteza Literatura ro- mână la începutul secolului XX (1900—1916). In același an, Editu- ra didactică și pedagogică îi țipă • rește primul volum din Istoria lite raturii române (1900—1918), o Li- teratură română. în uniformă școlară. Al doilea volum va apare la aceeași editură peste un an 8 — Convorbiri literar» mat ca o spaimă -ntrevăzută / ne-a- menința sonor de peste tot. / — Veni și noaptea în salturi, ca o ciută, / să lingă cerbii dureros, pe bot. / / Chirciți pe lingă neguri, vînătorii / se dezmorțeau în gîndurile reci. / Simțeam de jos cum ne-nconjoară zorii / cu frigul scos, metalic, de prin teci. / / Și-ncerc zadarnic să-mi aduc aminte / de sentimentul împăr- țit cu-ai mei : / se scuturau copa- cii de cuvinte, / sau noi, de frunza timpului, sub ei ?“ La persecuția înecului nu mai ai zeu, / Vietățile numai adunate în arcă, / Ierburi im- punînd semințele, / Un stîlp de pămînt sunînd frunză pe apă / Și sîmburi ascunși, din care descar- că / Sufletul prisosință mereu" sin- tetizează, cred, volumul Pedeapsă de viață lungă. Apetitul pentru pa- rabolă și rezolvarea ei într-un lim- baj complicat (nu criptic), în care elipsa stă alături de extravaganțele asociative, dau poeziilor Violetei Zamfirescu o notă de obositoare ori- ginalitate. Ele, am impresia, solicită mai mult pe autor decît pe cititor acesta din urmă constată, alături de serioase investiții de inteligență și un considerabil efort de elaborare (textele demonstrează o lipsă fla- grantă de spontaneitate), un puls liric debil. Obsesiile sînt sofisticate cu con- secvență. Limbajul căutat, îngroparea sub straturi succesive de viziuni le fac neinteresante. Orfică oferă o gamă întreagă de elemente capa- mai înfricoșeze de un capriciu. Crescuseră la școala aprigă a crivă- țului de cîmpie..." FLORIN ANDREI IONESCU : UNCHIUL DUMNEAVOASTRĂ E BRUNET ? (Ed. Eminescu, colecția „Clepsidra", 226 pp.). Prin urmare: trei țipi cu balonseidele pe mină intră în magazinul „Voiajor” și, bazați pe revolvere, înhață valută, băuturi și țigări, cloroformizează pe vinzători, se suie în mașină și plea- că. Vinzătoarea. suferind cardiac, decedează sub acțiunea cloroformu- lui. Căpitanul Vornicu începe cer- cetările. Semnalmentele făptașilor, culoarea mașinii și alte date folo- sitoare. Urmăriri pe șosea, urmăriri în tren, un cadavru în W.C. O ma- șină care-și schimbă hocus-pocus culoarea. în viața căpitanului Vor- nicu apare Alina, femeie galeșă și mlădioasă. împușcături într-un de- pozit de lemne. Interogatorii. Pînde in noapte. Treptat, prin intercepta- rea unor mesaje radio, furtul se dovedește a fi în legătură cu o ac- țiune de sabotaj economic. Urmea- ză să se dea în funcțiune o nouă hidrocentrală și dușmanii sunt cu ochii pe ea. Vor s-o arunce în aer. Jaful n-a fost decit o diversiune Hoții sunt prinși. Evenimentele se precipită. Mesajele radio devin tot mai dubioase : „Unchiul dumnea- voastră e brunet ?“ E prins și in- termediarul. Mai lipsește doar cre- ierul din umbră, marele boss. Se interceptează un mesaj radio din Parcul Libertății. „In patru minute (1965), fiind apoi reluat în 1970 la editura Minerva, împreună cu — bineînțeles — aceeași Literatura română..., sub genericul Începui de secol. Curente și scriitori. Și să mai spună careva că n-avem mul- te, multe contribuții istorico-lite- rare. Pentru a nu lungi la nesfîrșit o discuție preliminară să spun că ea e, mai degrabă, de resortul edi- torilor, nu al cronicarilor și e trea- ba primilor dacă sînt dispuși să taxeze drept inedite niște simple reeditări. Aminteam că micromonografia Tudor Arghezi, aparținînd _ profeso- rului Micu, este obținută prin ți- nerea la regim a Operei lui Tu- dor Arghezi, care numai Eseu șt încă despre vîrstele interioare nu era. Subtitlul atît de pompos nu ascundea decît o diluată descriere a operei poetului. Și, cum se în timplă de obicei la comprimarea unor texte masive (D. Micu ar pu tea scrie un la fel de masiv stu- diu autobiografic despre efortul dc a strînge 420 de pagini format 540x840/16 în 110 pagini format 700X1 000/32, fără a omite nimic), din dorința de a nu scăpa vreo idee pînă Ia urmă le pierzi pe toate. Cartea din 1965, chiar dacă numai onestă, realiza o prezentare globală a scrisului arghezian, ba avea și un criteriu de ordonare a textelor, fie el și al strictei crono- logii. Cea din ’72 pare a renunțfi la cronologie fără a pune în loc nimic altceva. Este un soi de comentariu poematico-pate- tic („Poemele se umplu de ape spumoase neîndurător fereca- te între pereții granitici ai stihu- rilor indislocabile" p.23 ; „Cioplite cu migală, aurite în vîrf, slobozite dintr-un arc împodobit cu crestă- turi măiestrite, săgețile execută în bile să complice (nu ideea, ci emo- ția) : „Sînt și nu sînt, — luna pe- trece, nouă — / Un zbor de tîmple răsărit, în care bate 'Plînsul fecioa- relor hiperboree, — două / La Del- fi-n sanctuar sacrificate. / / Vestalele lui Olen și Apollo / Purtau pe creștet floarea muncii, dusă cult / Sau imn frumos, zeilor vremii, și demult / Imaginea lor cîntec e acolo. / / Su- flete, două vulturițe, soare, / Pietrele răului lovind, prin cîtă sită / Mă- tasă, strecurate pier ? Neadormită / Beau picătura amintirii curgătoa- re. / / «Ied, am căzut din lapte», ce blestem este / Destinul meu, tri- podul jar fierbinte / Cules din urna lor tezaur. Teme-te, / Dinții Balau- rului Timp îi smulg, / Cînt să-1 ucid, / Și el / Mă ține minte". Fără a profesa o poezie intelec- tuală, sedusă fiind de performanțe extrem de dificile în domeniul lim- bii, Violeta Zamfirescu încearcă, fă- ră prea multe izbînzi, să epateze prin originalitate. Cu cîteva excepții, poe- ziile din Pedeapsă de viață lungă dau impresia de sterilitate. Dintre poeziile remarcabile citez Stare de dragoste pentru nota ei (inedită) de franchețe : „Buzele blînd aiurind mîngîieri. / Și pare bărbat mîniat mîniatul, / Explozia verii e rouă pe aripi, / în arbori tăceri, / Sub pietrele calde, stăpîne și fînul, / Mi-e umbra șopîrlă î chii tăi verzi / Trași solz al Cimpiei sau frunză de gîrlă / La scalda marei amiezi. / / Ce vrajbă e-n cer, pă- mîntul îmi ceartă / Iubirea și buzele tot amărui, / Să trec nălucire prin fluviul de iarbă / Al lumii, cu sufle- eram acolo". Am recunoscut-o de la distanță, zice căpitanul Vornicu. Marele boss era tocmai... Vă dați scama cine. Stilul încearcă să aibă umor, reușește ici-colo să fie sprințar, dar cu stridențe de genul : „Sece- leanu părea parcă vinovat". VIOREL CACOVEANU : BLON- DELE ÎNTOTDEAUNA TRIȘEAZĂ (Ed. Dacia, colecția „Scorpionul", 183 pp.). Net mai sobru, mai dens și mai viu este romanul lui Viorel Cacoveanu. Pretextul seamănă cu cel anterior. Doi țipi atacă un ma- gazin, iau banii, responsabilul moa- re din pricina cloroformului. Procu- rorul Octav Vornicu începe cerce- tările. De aici încolo însă Viorel Cacoveanu capătă un ascendent clar față de ceilalți autori, lată motivele. In primul rînd el nu complică pompos acțiunea cu spio- naj, mesaje radiofonice etc. Are inteligența de a construi o enigmă plauzibilă și dificilă plecînd de la o afacere comună. In al doilea rind, el are bunul simț de a nu rezolva impedimentele cît ai cli- pi din ochi. Ancheta înaintează încet, se comit și cîteva erori, totul durează aproape un an. De aici, o anume senzație de veridi- citate. Această senzație e amplifi- cată de al treilea motiv, cel de căpătii in fond. Viorel Cacoveanu are, intr-o măsură suficientă pen- tru un roman polițist. percepția corectă, netrucată, neregizată, a vieții. Procurorul nu e o mașină văzduh piruete, înainte de a lovi ținta", p. 94) cu merite indiscuta- bile în respectarea canoanelor gra- maticești. Structurat pe ipoteza că- linesciană (..nota fundamentală a poeziei argheziene este aspirația către lumină, voința de a se spăla de noroi"), proaspătul Tudor Ar- ghezi nu-și asumă decît sarcina de a aduce argumentele necesare. Drept care, uzînd de o tehnică particulară, D. Micu își propune și reușește a relega, pentru efectul demnostrației, volumele și poemele hotărîtoare în definirea actului poetic arghezian. Căoi ideea s-a instalat în critică pînă la a fi loc comun, numai par- te a acestora indică drept „notă fundamentală" „aspirația spre lu- mină". O bună parte a poemelor deschid o perspectivă de adîncime în care domină întrebările fără răspuns, stimulate categoric de ex- periența lăuntrică a poetului. Po- ezia Iui Arghezi este o zbatere perpetuă „între două nopți", for- mulă ce denumește oscilația unui suflet între teluric și astral. Psal- mii, între care cel din 1959 traduce doar un moment al pendulării, se înscriu într-o linie firească, mereu frîntă, ce duce pînă la Noaptea, In această ordine de idei, tentativa lui D. Micu eșu- ează prin aceea că unilate- ralizează creația poetului. Vo- lume precum 1907 și Cîntare omu- lui sînt descrise cu lux de amă- nunte, altele în schimb, mai ales Cuvinte potrivite și Flori de mu- cigai (ca să nu mai spun de Frun- ze și Noaptea), sînt citite numai ca mărturii ale tezei luminoase. Un Arghezi poet al germinației (p. 65), al „bucuriilor căminului și gos- podăriei" (p. 71), al omului biru- itor (p. 83) e tot ce ne oferă D. Micu. Conchizînd în același spirit că, „natură robustă, Arghezi n-a fost niciodată un poet care să se VIOLETA ZAMFIRESCU tul dat nimănui ?“ Există toate te- meiurile pentru a vedea în evoluția poetică a Violetei Zamfirescu o pro- nunțată tendință spre manierism, ceea ce, pînă în momentul de față, nu este o garanție pentru reușită. Violeta Zamfirescu se încadrează în- tr-o foarte cuprinzătoare „mișcare" poetică în care idolatrizarea nejus- tificată a expresiei creează iluzii, nu și poezie autentică. Volumele următoare ne vor arăta, poate, că în prezent avem de a face cu o opțiune pasageră. Daniel DIMITRIU electronică, ci un om ca toți oa- menii, cu nevastă, copil, griji, o- boseli, neplăceri cu șefii. La un moment dat, după cîteva luni de la deschiderea anchetei, pe motiv că nu s-a înaintat destul, Vornicu e înlocuit. El va continua căută- rile pe cont propriu. (Aici e ceva din Făgăduiala lui Diirrenmatt). Bandiții nu-s doar niște unelte oarbe și tîmpe ale Răului, ci in- divizi cu personalitate proprie, produse ale unor biografii trauma- tizate. Inspirîndu-se cu folos din Dostoievski și Simenon, Viorel Ca- coveanu reușește întrucîtva să ofe- re psihologia complexă, nuanțată, tulbure a infractorului. Mediile în care trăiesc aceștia, comportamentul și limbajul lor sunt fixate preg- nant și cu diversificările de rigoa- re. Așa se face că ei nu rămîn doar ca niște cobai leiți pe care s-a e- fectuat o experiență polițistă. Sunt ființe vii, chinuite de porniri contradictorii. Datorită indemînării de portretist și observator, datorită coerenței, cursivității și simplității tramei, datorită abilității cu care e insinuată „culoarea locală" (Clujul), romanul e mai mult decit merito- riu. Din păcate, așa cum nu există crimă perfectă, pare-se că nu există nici roman polițist fără scăpări. Autorul a comis la locul faptei o gafă : soția șoferului se numește Ia p. 90 Susana Iclodean, iar la p. 113 Nastasia odean.. . George PRL’TEANU DUMITRU MICU CINCI POEȚI ROMANZP Cinci poeți romanzi — volumul-florilegiu pe care ni-l pre- zintă poetul și traducătorul Ion Caraion — este nu nu- mai o contribuițe la cunoașterea unui spațiu poetic fer- til, dar și un argument pentru înlăturarea unei idei pre- concepute în materie de traduceri ; poate și un motiv de re- flecție vis-ă-vis de ceea ce ar trebui să întreprindem noi înșine, spre a zdruncina unele prejudecăți, pentru punerea în lumină a valorilor certe ale literaturii noastre. Cu aproximație, știe cititorul român de poezie — așa cum spune în prefața cărții Ion Caraion — că Elveția „are bănci mari, neutralitate, ceasornicari ireproșabili, turism și cantoane". Dar nu știe că intre Alpi există și poeți „cu nimic mai puțin vrednici de toată curiozitatea noastră". Oricit de subiectivă ar fi selecția făcută de Ion Caraion (sîntem de acord că prezențele unor Claude Aubert, Anne Perrier, Maurice Chappaz — iată și indici ai subiectivității noastre — ar fi fost cel puțin la fel de salutare), antologia Cinci poeți romanzi ne oferă un grup de personalități ale li- ricii contemporane. Faptul că poeții cuprinși în antologie sînt structuri și stiluri diferite ne întărește ideea că traducătorul o urmărit să ne dea — totodată — și un tablou al diversității ac- tualei poezii de limbă franceză dintre Alpi, ceea ce ne trezește ae pe acum interesul față de promisiunea sa (o viitoare edi- ție, mai cuprinzătoare). Sînt prezenți în traducerea lui Ion Caraion : Vahe Godel, Georges Haldas, Philippe Jaccottet, Jean-Georges Lossier și Gilbert Trolliet. Unii dintre ei mai apăruseră — cînd și cînd — prin revistele noastre. Insă și in cazul acelora, abia acum ne putem forma o imagine de ansamblu. O poezie de mare încărcătură emoțională scrie VAHE GODEL. lată două exemple de realizare a imaginii prin re- luarea ideii : „bunicul se face nisip / vîntul serii îi smulge unghiile și dinții" ; „cade o pasăre / se cască o breșă" (Sa bița exilului). Intr-un admirabil poem (In zori de zi) dedicat lui Brâncuși, existența eternă a artistului este văzută ca o ur- mare firească a sacrificiului pînă la ardere completă; să obser- văm cîteva versuri în care, de astă dată, imaginea și relua- rea ei „cu întîrziere" plasează poemul pe o treaptă superioa- ră : „sint butucul unei roți invizibile 7 la iei cu mine-i cops-.cul de atunci / / în zori de zi / toți prietenii-mi pleacă / soția meo pe ocean înalță ruguri de pene albe / in fața copacu- lui lovit de trăsnet / mi-ngenunchiază copilul" (s.n). Explicînd (în Colul) ce înseamnă un dialog, GEORGES HALDAS explică — indirect — geneza Poemului. Față de ceea cartea străină ) complacă în melancolie, să-și de- guste durerile" (p. 41), autorul tre- ce cu o incredibilă ușurință peste adevărata meditație existențială. Un Arghezi pentru care moar- tea, finalitatea lumii, credința sint doar „teme" accidentale nu e xistă, iar dacă ar exista totuși, n-ar mai fi un mare poet. Un Arghezi autor numai de „luminoase cîntece ale împlinirii" (p. 109) este o pură mistificare și lipsa de convingere cu care e scrisă cartea dovedește că nici autorul ei nu crede pe cît arată într-o așa imagine. Să citim mai bine cu folos, in- comparabil pe adevăratul Arghezi, cel din volumele pe care el și-a pus semnătura. ce poetul are de spus, rolul voinței lui este „să nu se împotri- vească". Incisivitatea versurilor sale este susținută de o tehni- că adecvată, fără prea multe „paranteze" și fără linii secun- dare : „Fiecare zi, ca un bou / înjunghiat, se prăbușește. / Se scurge un val negru / și puternic, seara. / / Cu marii-i ochi stinși / năpădiți de ceață, / boul întreg se clatină. / Nedume- riți, copiii / se țin de mînă, admiră / cit singe-ncape-ntr-un bou. / / Și muntele-i trandafiriu / iar cerul rotund și limpe- de. / / Fericit, măcelarul , își scuipă in mîini" (Măcelul timpu- lui). PHILIPPE JACCOTTET, mai cunoscut decît ceilalți, este un poet-artist, un rafinat al expresiei poetice, un „autor — pro- blemă" cind e cazul să fie tradus (cum însuși recunoaște Ion Caraion). Cu atît mai mult ne bucurăm să citim în românește versuri precum : „Cel ce se-afundă în umbra aceasta / n-o vo uita o viață" (Cîntec), „Cu cit îmbătrînesc și cred în neștiin- ță, / cu cit mai mulți mi-s anii, cu-atîta n-am și nu-s. / Tot ce-i al meu, — un spațiu rînd pe rînd / înzăpezit sau sclipitor, dar pururi fără viață" (Neștiutorul). De altfel, aproape în aceeași măsură va fi fost solicitat traducătorul și in cazul laboriosului JEAN-GEORGES LOSSIER, pînă să intrăm in posesia unor asemenea splendide versuri : „Pentru tine, bîfffuita-mi de neliniști, m-am rugat, f inimd zobită-n care curge vinul vremii slute Peste—orații zbor I Chem trupu-mi, tot în infinit scăldat ; z Unduind spre nevăzu- te / Vămi, îl chem celest la Tronuri, pur și magic diamant, / Vie-adeverire, țintă — unoi sulițe divine, / Lemn de aur din neanturi ce se-ndreaptă spre -neant / / Germenul minunii-n sine / Și al clipei ce ne leagă de insecte foarte mici, / Sau de arbori ai sfielii sau de animale mute... / Și eu strig, in Cer se-afundă sufletu-mi, zălog aici, / Da, iubirii absolute I". Ultimul cuprins în antologie, GILBERT TROLLIET este re- prezentat prin poeme de o rarisimă economie verbală. Dacă din unele s-ar elimina un singur cuvînt, înțelegerea nu ar mal fi posibilă ; iată, spre exemplu, poemul Viermele : „Viermele lucrează / In fruct. / / Răul / In umbră / / Strigătul / In tă- cere". Dovada măiestriei la care a ajuns Trolliet (numărul cărților sale e impresionant) constă și în faptul că, deși se exprimă prin atît de puține cuvinte (ca și cum ar prezenta niște concluzii asupra unor dialoguri ce au avut loc între el și cititor), uneori reușește să creeze și „cîmpuri difuze" — pre- texte pentru posibile dialoguri. Subliniind meritele editurii „Albatros" (redactor Nicolae Ioana) și — încă o dată — cele ale traducătorului care este Ion Caraion (un exemplu de scriitor care se comunică nu numai pe sine), ne exprimăm convingerea că volumul Cinci po- eți romanzi suscită în mare măsură atît interesul publicului cititor, cit și al specialiștilor. Pentru că, de fapt, este vorba de cinci valoroși lirici europeni și de cinci moduri ale poeziei contemporane. loanid ROMANESCU *) Traducere, prefață și note de Ion Caraion. Ed. Albatros, 1972. Al. DOBRESCU 9 — Convorbiri literaro T. MAIORESCU din EPISTOLARIUM i Intrarea în circuitul istoriei literare a secolului XX a ce- lor două monumentale și de- finitorii documente autobio- grafice maioresciene: Jur- nalul 1 și Epistolarium-ul2 dau pu- tința cercetătorului de astăzi de a continua și completa, nu fără fo- los pentru cultura românească, e- xegeza lui E. Lovinescu3. Căci pro- punindu-și „o încercare de reconsti- tuire biografică nu numai cu aju- torul datelor și actelor publice, ci și în latura ei intimă și psihologică" prin monografia din 1940, Lovines- cu considera „jurnalul" drept izvor primordial, dar îndepărtarea de că- tre Maiorescu a unor caiete (iulie 1859 — ian. 1866)* îl constrîngea la recunoașterea lacunei și la re- gretul de a nu fi putut consulta Epistolari um-uZ. în acest sens, al luminării unei zone biografice mult prea vag ști- ute, dar de mare importanță pen- tru formarea spirituală a lui T. Maiorescu, ne-am propus o selec- ție de scrisori inedite consemnate de epistolarul aflat la Biblioteca Academiei Române în Arhiva Ti- tu Maiorescu : Epistolarium, 4. voi. (24 oct. 1856 — 25 ian. 1869). ( arhiva convorbirilor ) Perioada este aceea a studiilor din Franța, octombrie 1859 — dec. 1861, întoarcerea în țară. Trecîndu-și doctoratul la Uni- versitatea din Giessen în iunie 1859 cu magna cum laude, tinărul Maiorescu se afla la o răscruce Și drumul de urmat era pentru el încă nebulos. La 10 iulie 1859 tri- mitea tatălui său o scrisoare din Berlin în care cerea permisiunea de a se întoarce acasă pentru va- canță cu toată cheltuiala de prisos impusă de călătorie, pentru că se simțea singur și trist. Dar mai e- ra o cauză care ii lua liniștea — viitorul său: „Cauza primitivă din care ar fi bine să mă întilnesc cu D-Ta acum, e asta. D. Baber de aci, care pleacă în August în Moldova, îmi făcu în privința viitorului meu nemediat, adecă pentru 3 ani ce urmează... o propunere ce în pri- vințe pecuniară și spirituală e pen- tru mine splendidă, ce prin ur- mare TE-ar libera pe DTa de orice spese pentru mine. Mi-a propus pos- tul de inspector peste moșia lui Balș cel mare, inspector adică pes- te școale, biserică și toate actele relative spirituale.. într-o asemenea clipă de dezo- rientare, Ion Maiorescu extrem de exigent cu instrucția copiilor săi, se află din nou lingă fiul lui, îl re- cheamă la București și îl sfătuiește să se prezinte la un examen al E- foriei pentru obținerea unei burse de studii la Paris. Trecînd exame- nul la 15 sept. 1859, Titu Maiores- cu pleacă spre capitala Franței, un- de incepe neintîrziat diligentele ne- cesare pentru a primi echivalența studiilor germane cu licența in li- tere, ceea ce se și întîmplă; în continuare cere Eforiei să-i accepte ca disciplină de studiu dreptul. Licența in drept, doctoratul in li- tere (cu o teză de filozofie dat fiind că în Franța ființa Facultatea de litere și filozofie) devin obiectivele sorboneze ale tinărului român, iar convingerea sa neclintită este că „științele filozofice" sînt adevăra- ta-i chemare. Interesul acestor scrisori pentru un curriculum vitae este evident (in acest sens corijarea unor date, coroborarea altora sînt salutare), dar importanța lor este cu atit mai mare cu cît ridică într-un prim- plan aspirațiile și preocupările (fi- lozofice, culturale, sociale) ale lui Titu Maiorescu, afirmarea naturii sale active. Pentru că departe de a însemna doar o etapă de studii di- dactice, anii 1859—1861 se înscriu într-o etapă creatoare; să nu ui- tăm că în acești ani va apare sin- gura lucrare de filozofie a lui Ma- iorescu : Einiges philosophische in gemeinfasslicher form („Considera- ții filozofice pe înțelesul tuturor"), Berlin, 1860, iar „Societatea de fi- lozofie“