REVISTĂ LITERARĂ FONDATĂ DE SOCIETATEA JUNIMEA DIN IAȘI, LA 1 MARTIE 1867. APARE BILUNAR. PREȚUL 2 LEI MOMENT CRUCIAL n istoria contemporană a noii Românii a fost inscris un (eveniment de cea mai mare Însemnătate pentru prezentul și viitorul tării — Conferința Națională a Partidului. Așa cum a fost caracterizată pe bună dreptate, înalta dezbate- re ce-a adunat gindurile și aspirațiile întregii națiuni va rămine ca un moment crucial în lupta noastră pentru progres și civi- lizație. Realiste, adine pătrunse de efortul creator, botărîrile a- cestei Conferințe și, in primul rind, raportul prezentat de tova- rășul Nicolae Ceaușescu, constituie o amplă prefață la ceea ce va fi, in următorii ani, patria noastră, in continua ei prefacere spre înaltele teluri ale socialismului și comunismului. Un ecou fără precedent a avut în rindurile tuturor oamenilor muncii români, maghiari, germani și de alte naționalități, strălu- cita sinteză expusă de secretarul general al partidului. A fost incă un minunat prilej de a ne da seama de forța creatoare a gîndirii marxist-leniniste, de ceea ce înseamnă să elaborezi în- treaga politică a unei națiuni plecind de la interesele și aspira- țile sale vitale, de ]a gindurile ei de pace și prosperitate, de a vedea pe concret ce înseamnă că, într-adevăr, pe destinele țării, stăpîn absolut să fie numai poporul. Nici una din problemele cele mai complexe și mai esențiale ale societății noastre și ale lumii contemporane nu au fost ocolite, iar orientarea spre re- zolvarea lor este profund pătrunsă de umanismul socialist, de grija față de omul acestei țări și de destinele oamenilor de pe întregul glob. Dacă ar fi să caracterizăm în citeva cuvinte, tot ■e cuprinde raportul expus de cel mai iubit fiu al poporului nos- tru, tovarășul Nicolae Ceaușescu, acestea ar fi : înflăcărat pa- triotism și internaționalism socialist. Poporul nostru, prin fiii săi cei mai aleși, prin comuniștii ce îl reprezintă cu atita demnitate și îl conduc cu atita pricepere, a aprobat din adincul ființei sale marile hotăriri ale Conferinței. Această aprobare înseamnă fermul său legămint de a urma ne- abătut partidul, de a nu-și precupeți energia și talentul pentru ași preface mereu țara spre mai bine și de a se preface pe sine insuși. Această aprobare unanimă, cu larg ecou, o trăiesc acum și scriitorii. Măreața perspectivă deschisă in fața oamenilor, ne- clintiți în hotărîrea lor, a acelor de aici, de la Dunăre și Carpați, este aceeași și pentru scriitori, cărora partidul le-a încredințat o nobilă misiune — de a ajuta cu întregul lor talent Ia edificarea omului nou și a noilor sale așezări. ,,Nu trebuie să uităm nici un moment — spunea tovarășul Nicolae Ceaușescu — că mai pre- sus de orice se află omul, dezvoltarea lui multilaterală (...), că cea mai mare bogăție o reprezintă omul ; el este făuritorul tu- turor bunurilor materiale și spirituale, de el depinde înaintarea cu succes a patriei noastre pe calea societății comuniste". Acestui iu demn, scritorii înțeleg sâ-i răspundă prin cărți de o înaltă valoare artistică și etică, cărți menite cu adevărat să ajute uriașul efort al poporului, efort de omenie și prosperitate Ar- tiștii cuvîntului, care in această societate se bucură de o înaltă prețuire și încurajare, nu-și vor precupeți energia și talentul ca, prin creațiile lor, să dea glas celor mai sfinte aspirații ale na- țiunii noastre, ale partidului. Mai mult ca oricind, ei, scriitorii, se consideră acum ajutoare de nădejde ale partidului, și sînt ferm hotărîți să-1 slujească în chip strălucit. Pentru noi, cei din această (ară, nu există un alt rost al existenței noastre, decît acela de a făuri nemuritoare pagini de literatură pe măsura ne- muritoarelor fapte de astăzi ale acelor ce pun acum temelia României de mîine. Cu întreaga noastră ființă, asemenea popo rului întreg, am trăit acest moment crucial al existenței Româ- niei socialiste și, în uriașul efort permanent al țării, vom milita . ■ cu slova omeniei și a frumuse- . , ții. AMFITEATRU (proiect) SABIN BALAȘA Mul)imea aplauda, bate din palme — ea știe să primească sau să refuze — cei slabi simulează dormirea ei bat cînd bate vîntul, ca arborii, din frunze eu sînt poet, aplauzele mele-s bătăile din aripi, eu zbor înainte - poetul aplaudâ-nalt din mulțime, el pentru zbor nimic nu pretinde eu zbor, eu bat din aripi, eu aplaud — cei somnul simulîndu-l coboare-n urma lor — eu trebuie să văd de sus întreg pămintul aplaud continuu - eu zbor loanid ROMANESCU S A Așa după cum moralistul, ca- re ține cu pricepere lupa cercetării asupra speței uma- ne, nu este niciodată surprins de faptul că indivizii societății își seamănă. în ciuda aparențelor ca- re-i diferențiază — tipurile repre- zentative redueîndu-se Ia numai citeva — tot astfel cărturarul în- drăgostit de idei și de înlîmplări esențiale, definitorii pentru viața socială, nu poate fi niciodată ui- mit descoperind intre autorii pe care-i frecventează și viața de toa- te zilele un număr constant de legături, de teme, simetrii și ade- văruri. Cititorul atent nu se mul- țumește cu anecdota și nu se ră- tăcește în cazuri aberante, ci cau- tă sub varietatea faptelor legile ge- nerale ale sufletului omenesc și ale colectivităților. Stabilind contacte sistematice cu spiritele cele mai interesante ale tuturor timpurilor, cititorul conver- sează de fapt cu istoria și dacă știe să poarte inteligent acest dia- log, va reuși în cele din urmă să în- țeleagă că simțirile, gindurile, năzu- ințele, ca și acțiunea oameni- lor sînt, de cînd lumea aceleași. Dragostea, prietenia. încrederea in viață, solidaritatea, pasiunea pentru faptă și pentru perfecțio- nare, pentru adevăr, bine, frumos, preocuparea pentru împlinirea per- sonalității, ca și pentru progresul social, sînt constante ale ființei o- menești, revenind în expresii felu- MINT ♦ rite, în fiecare dintre autorii des- foliați. Este firesc să nu fim sur- prinși de acest simplu rezultat, pen- tru că, așa cum admirabil spune Charles Baudelaire, natura este un templu al corespondențelor armo- nioase, iar făptura omenească ex- primă, pretutindeni și oricind, ace- lași fond nobil și în veci rodi- tor. Paradoxal, ceea ce ar părea sărăeie și repetiție este, în reali- tate, un fantastic tezaur, revenirea preocupărilor confirmînd și argu- mentind necontenit valorile perene ale culturii universale. Citim un roman al unui autor sud-american, scris acum doi ani într-un orășel necunoscut al conti- nentului și descoperim cu surpriză tipuri și trăsături morale aidoma celor înfățișate de Rebreanu sau Camil Petrescu. Zăbovim visători pe o pagină din Suetoniu sau Montaigne și ne sim- țim retrăind împrejurări și frîn- turi de viață de săptămina trecu- tă : Sadoveanu ne trimite Ia Tacit, Aristofan îl cheamă alături pe Moliere și pe Cehov și, dacă legi- le specializării noastre nu ne-ar impune o anume rigoare metodolo- gică, am stabilit asemănări — în liniile de forță ale artei — între Johann Sebastian Bach și Emines- cu, între Jeronymus Bosch și sce- nele murale de Ia Voroneț. In lumina unor asemenea con- statări, originalitatea cu orice preț apare drept o copilărie, pentru că A CE istoria in general și istoria artei în special ne indică tocmai o cale contrară, aceea a reluării, într-o nouă experiență și în noi varia- ții, a temelor eterne, singurele în acord deplin cu natura și gîndi- rea omenească. Tulburător ni se pare a desco- peri drept constantă a ciclurilor artei, dragostea celor mai lucide și mai inspirate spirite ale uma- nității pentru fapta in stare să transforme natura și să-i supună forțele spre folosul și fericirea oa- menilor. Faust visează să desece mlaștinile pentru a construi pen- tru oameni așezări statornice, literatura secolului trecut este tra- versată de ideea mai veche, ve- nind din Renaștere, de a oferi noului cetățean al acestei lumi o viață mai sigură și mai fericită în care să-și aplice toate marile des- coperiri ale științei și tehnicii. Literatura contemporană elogiază acțiunea inginereasca de prefacere a lumii, zbuciumate de atitea ca- taclisme, intr-o lume mai raționa- lă, mai bună, mai confortabilă. In era socialismului victorios i- deea a căpătat argumente formi- dabile și, ar trebui să cităm un prea lung șir de scriitori ca să dăm dimensiunile reale ale aces- tei preocupări. Este un element de îngrijorare că tema se repetă și revine ca un leit-motiv ? Este aceasta o invita- ție de-a căuta alte teme, nemaipo- A BUNA menite pentru scrierile noastre ? Nu, nici vorbă I Preocupîndu-ne să dezvoltăm i- deile generate de superbul gest faustic nu numai că navigam pe curentul unei gindiri artistice ex- trem de promițătoare, dar ne con- firmăm înțelegerile exacte despre rostul nostru în viață și în socie- tate. Scriitorului zilelor noastre i se ofe- ră o panoramă de o varietate cople- șitoare din care poate alege nenu- mărate teme majore. In fond, dacă arta este, printre altele, și mărturie — trăită intens — a epocii, marile încercări și uriașele victorii ale o- mului asupra naturii la Argeș, la Porțile de Fier, pe întinsul necu- prins al Bărăganului, în toate ora- șele țării, atunci trebuie căutat în spatele realizărilor planurilor noas- tre noul Faust de a cărui voință fulgerul ascultă și se transformă în electricitate pentru orașele și satele noastre, iar apa năvalnică devine lichid cuminte, dătător de viață pentru lanurile însetate. Nu este satisfacție mai mare de- cît a ști că gîndești și că acționezi după legile străvechi ale gîndirii și acțiunii umane. înfăptuirile pe care Ie numim civilizație și cultură sînt înainte de toate idei și Renașterea pe care ne-o propun planurile noas- tre desfășurate pe masă poartă toa- te marca celei mai autentice nă- zuințe omenești — devenite forță și acțiune din momentul in care desti- nele țării sint conduse de clasa muncitoare, purtătoare deopotrivă a ideilor înaintate ale tuturor timpu- rilor anterioare și ale epocii socia- liste in permanentă împlinire. Sentimentul de certitudine vine de la faptul că ne considerăm soli- dari cu ideile mari ce au circulat prin veacuri, care se repetă mereu pe alte planuri ale ciclului progre- sului, care devin realitate aseme- nea plantei minunate ce crește din- tr-o sămință bună și pe care n-a învins-o buruiana. Astăzi planta are pămînt fertil în care să-și întindă rădăcinile și care să o poarte semeț către cer, către lumină. Mircea Horia SIMIONESCU Cpag. 4, 5, 115 cronicarii despre CRONICA LITERARA 1. Care este raportul intre efemer și etern în judecata enunțată de cronica literară ? Amintiți-vă cîteva proprii propoziții cri- tice pe care trece- Raportul dintre efemer și e- tern în judecata enunțată de cronica literară ? Privinr faptele din unghiul adevă rului absolut, un asemenea raport nici nu ar trebui să existe, căci, scriind despre o carte, cronicarul literar (îmi închipui eu) nu se gîn- dește nici un moment că cele spu- se de el nu ar reprezenta adevă- rul și numai adevărul. Or, mai presus de orice, pentru cronica- rul literar, ideea de eternitate a actului său este condiționată de aceea de adevăr. Dacă nu este per- de ce să nu fim optimiști ? manent călăuzit de criteriul ade- vărului, vocația sa este deficitară la cel mai important capitol, anu- me la cel moral. De-abia de aici încolo se poate discuta de com- prehensiune critică, de competen- ță etc. Revenind la sensul propriu- zis al întrebării, trebuie însă să spunem că aspirația spre adevărul absolut, nutrită de cronicar, e o no- uă și indispensabilă himeră. Prac- tic, el, cronicarul, nu reușește să propună decît adevărul lui, în sfe- ra căruia cîtimea de adevăr ab- solut destinată eternității — ca în opera de artă — nu o poate sta- bili decît timpul. Iată de ce opi- nia scriitorilor comentați de mine, apropos de cronicile dedicate lor, nu mă interesează decît ca reacție temperamentală. Cît despre ma- gistratura belferească a așa-zisei critici-a-criticii, să fiu iertat, mă lasă absolut indiferent. 2. O întrebare de autentic stu- diu privind „psihologia" criticii li- terare. Totuși, excluzînd cazurile (din păcate, destul de frecvente) în care respectul pentru adevărul moral e cu bunăștiință ignorat, cîteva explicații pot fi formulate. In esență, ele pot fi împărțite în două. Unele emană de la realitatea estetică a operei analizate, iar al- tele de la diversitatea de persona- lități critice care se apleacă asu- pra operei respective. între cei doi termeni — opera literară și textul critic — există, în ceea ce privește diversitatea de opinii — un raport de determinare directă. Cu cît o operă literară e mai va- loroasă, cu atît crește gradul ei rea anilor le-a, să zicem, valldaL Șl, tot așa, cîteva pe care le-a infirmat. 2. Cum explicați opi- niile total Inverse e- mise simultan asu- pra unor cărți rela- tiv recente ? 3. Numind dificultățile literare și extralite- rare de care v-ațl de complexitate și de spirit pro- teic. Ceea ce, în chip obiectiv, a- trage după sine o tot mai mare diversitate de opinii. Consumul total în materie de judecată cri- tică nu e posibil decît în cazul scrierilor nule. De vreme ce, cum spuneam, fiecare cronicar vine cu adevărul său, nu e de mirare că, uneori, aceste adevăruri persona- le, prin alăturare, pot apărea cu totul contrare unul față de celă- lalt. Important e ca fiecare din ele să conțină o cît de mică doză de adevăr absolut, răspunzîndu-se astfel legii dialectice a unității contrariilor. 3. Mai importante, desigur, sînt dificultățile ce derivă din însăși starea de îndoială perpetuă în ca- re — ca „judecător1* al operei al- tuia — te afli. ®u alte cuvinte, în- trebarea : cu ce drept îndrăznești să spui da sau nu despre cartea pe care o interpretezi, în ce mă- sură, moral și estetic, ești îndrep- tățit să afirmi unul din cele două cuvinte, cutremurătoare prin gra- vitatea ce trebuie s-o conțină? Din acest unghi — absolut necesar e- xercițiului critic, — cronicarul e singur, nu-1 poate ajuta nimeni. Aici e sursa dramei lui, pe care „beletriștii" și „critica-criticii" o ignoră sau o minimalizează. Cum învinge cronicarul acest gen de dificultăți? în nici un caz negli- jîndu-le. Omenește vorbind, jurînd față de el în fiecare săptămînă că nu mai face niciodată cronică li- terară, pentru ca jurămîntul să nu fie niciodată respectat, cu prețul unor agitații psihologice și intelec- tuale pe care numai el le cunoaște. Pe scurt spus, drama cronicarului constă în imposibilitatea de a găsi exact punctul geometric între pro- priul complex de superioritate și propriul complex de inferioritate. Cît despre celălalt gen de dificul- tăți, ce să mai vorbim? Cînd din motive administrative nu mai poți face cronică literară — mi s-a în- tîmplat acest fapt și mie cu jumă- tate de an în urmă, — cel mai re- comandabil e să faci cronici deghi- zate, publicîndu-le unde poți sau punîndu-le chiar la dosar. Adică să nu te lași de meserie, fiindcă asemenea întreruperi fortuite pot fi fatale. în sfîrșit, dacă un scri- itor — din asemenea motive — e nemulțumit de cronica ce i-o de- dici, e bine să te aștepți la orice din partea lui. Chiar și la împre- jurarea minunată în care să poți să constați că omul știe să facă distincție între viața literară și cea de toate zilele. De ce să nu fim optimiști? Altfel unde am ajunge? Nlcolae CIOBANU Cronica literară există dintot- deauna. Cu cronicarii literari lucrurile stau puțin altfel; cu ei intrăm deja in efemer I Cronicarul literar nu mai este de mult .personajul principal* al unei redacții, omul unei direcții critice, promotorul unui program estetic in stare a-i asigura perenitate, .Croni- carii" sînt în genere fluctuanți, se- zonieri, adesea la discreția unor u- mori extraliterare. Dar să discutăm despre efemer și etern în judecata lovit în activitatea de cronicar literar, vă rugăm să medi- tați cîteva clipe la efortul pe care bă- nuim că l-ați făcut pentru a le depăși. enunțată de cronica literară... Efe- mer ’ Etern ? Cuvinte axiale, tul- burătoare, limită. Literatura însăși cată să fie, să cucerească o frintură de eternitate, noi înșine o rivnim pe diferite căi. Efemerul existenței, vrem nu vrem, ni se impune ca eter- nul zbucium al creației artistice (autentice). A înțelege și a comuni- ca acest miez filozofic presupus de cronicarului literar îi șade bine cu cartea... oricare dintre structurile estetice, a socializa apoi esențele — mi se pa- re a fi datoria primordală a cronica- rului literar. „Efemerul" din jude- cata enunțată de cronica literară ar fi perisabilul, eroarea, concesia, circumstantialismul. Fiecare genera- ție își are gindurile, bucuriile, mih- nirile și obsesiile, spunea cineva, cre- dințele ei anume ; cartea de litera- tură (și nu numai ea) se face, tre- buie să fie, ecoul acestora. Acesta este sensul. Simplificînd extrem termenii, confcrindu-le însă maxi- mă densitate, cronicarul se cade a intui, global și în detalii, întemeie- rea estetică a unui text literar. Pe spațiul a citorva file, el se angajează a stabili fără echivoc (chiar dacă autorii vizati sînt „personaje" Ia modă !), valoarea cărții, șansele ei de supraviețuire. Este etern efortul cronicarului literar de a apăra li- teratura față cu tot ceea ce în- cearcă a perverti spiritul. In toate epocile (nu văd de ce ne-am ex- clude pe noi) există cărți inutile, ocazionate de minore cosiderente; cronicarul literar este cel dinții ca- re sancționează (sau ar trebui să o facă) operativ asemenea ingre- diente, orientind gustul public spre arta majoră. Sint cam puțini anii care mi-au trecut, spre a le cere validarea u- nor „propoziții* formulate anteri- or ! In perspectivă (dețin de citva timp cronica literară a „Ateneu- lui") vreau să mi se valideze, și prin cultivarea cronicii literare, un crez nu... propoziții I Unii croni- cari literari, de altfel temeri, ex- pun „propoziții* foarte atrăgătoare (numite și... „fraze"!), dar crezul le este găunos ; cu „propozițiile" te mai poți juca, dar cu un crez nici- odată ! z 2. — 3. Cronicarii literari sînt și ei oameni de vîrste, nivele cultu- rale, exigențe, suplețe spirituală, temperamente, gusturi diferite ; îi mai poate separa (și îi separă!) probitatea, bunele intenții, prejude- cățile, curajul și grupările literare în slujba cărora se află. In trea- căt fie zis, nu prea avem astăzi, printre cei consacrați cît de cit pe parcursul ultimelor două decenii, cronicari aflați exclusiv în slujba cărții și numai a cărții! (unele ex- cepții e bine a nu fi citate!). Așa se explică de ce unul „desființea- ză", în vreme ce altul sau alții află, cu o străvezie știință a specu- lației, din pămint-din piatră seacă, „remarcabile" calități. Opiniile contrarii nu sint în sine un viciu, ci „rațiunile” călăuzitoare deservind ideea de literatură autentică, semă- nînd confuzie. N-avem nevoie de opinii standard sau de o direcție dată ca instrument de lucru pentru totdeauna, așadar de o rețetă stas în evaluarea creației. Un peisaj literar (și nu numai literar) cu un singur adevăr (chipurile cel „ab- solut") ar fi un imens deșert, o generație fără pulsație originală s-ar condamna singură la anonimat. A existat o perioadă cind „croni- cari literari* fără simțul realului și ridicolului, străini de etosul și etnosul imanent culturii noastre, înălțau osanale unor cărți și autori submediocri pe cu totul alte crite- rii decît cele estetic-sociale igno- rînd o strălucită tradiție româ- nească. Din fericire, cronica lite- rară de ultima oră pare să se rea- biliteze în fața cărții și a citito- rului ei. Ar fi multe de spus despre di- ficultățile literare și extraliterare de care un cronicar literar se lo- vește în activitatea sa 1 Cele literare sînt inerente, dialogul cu opera și cu tine însuți nu este, să o recunoaș- tem, cel mai simplu lucru ; depăși- rea acestora cere un travaliu re- confortant și innobilator. Dificultă- țile extraliterare (existente și ele din belșug) îngreunează simțitor misiunea cronicarului, îl împiedică să-și valorifice integral ideile și e- xigențele în raport cu o scriere sau alta. Visul cronicarului sînt cărțile fără autor, cărțile nesemnate de un x sau y ; de asemenea, reviste- le fără prihană... Fără îndoială o istorie literară va fi silită obiectiv a vorbi1 despre oameni. Cronicaru- lui însă, îi stă bine numai cu car- tea ! A depăși difieultățile întimpi- nate ? ! Cum ? Greu de întrevăzut. Poate cu timpul, depășindu-ne con- stant pe noi înșine ! C. COSTIN Etern, efemer nu sînt cuvinte care să se potrivească cu Judecata enunțată de cro- nica literară". Conjunctură, perisabilitate, revizuire mi se par mai firești. Pentru că judecata cri- tică. în vremurile noastre și poate totdeauna, rămîne funcție de se- rii de fapte și stări. Ea se reali- zează în raport de cultura, lec- tura, educația, temperamentul, ob- sesiile criticului, este legată de „ impertur- babila seninătate** factori sociali, politici, de locul în care se exprimă, de grupul în care se află criticul, de interesele și principiile pe care vrea (tre- buie) să le servească. Actul de valorizare nu este un act independent deși dorește să fie. Dar așa cum oamenii nu pot zbu- ra afirmînd că o doresc, nici cri- tica nu va fi independentă decît la modul ideal, deci utopic. Vor fi totdeauna momente în care i- dealul va fi aproximat. E bine să încercăm realizarea actului apro- ximării conștienți de eșecul impli- cit. Aș fi dorit să mulțumesc pen- tru actul colegial al redacției re- vistei care mă găzduiește și cu aceasta să trec peste partea a doua a întrebării. Scriu (public) de convorbiri critice prea puțin timp critică pentru a putea să-mi permit gestul orgo- lios de a mă analiza și a verifica validitatea afirmațiilor mele. 2. Lipsa în critica operativă a u- nei culturi teoretice stabile și largi, improvizația, lectura para- lelă, din mers a unor cărți in- accesibile sau greu accesibile, su- perficialitatea dezbaterilor a(j. 11) ’) Moromeții, E.P.L., 1967, vo], 1, p. 95. M. UNGHEANU 4 — Convorbiri literare PREDA LA CINCIZECI DE ANI aniversărilor de dragul aniversărilor, al arti- colelor circumstanțiale care nu vor, la urma urmelor, să spună ni- mic. Prilejurile de acest iei le socotim nimerite pentru discuții fertile, străbătute de spiritul critic atît de necesar. Dar a aduce și la ase- menea ocazii un oma- giu valorilor noastre li- terare autentice ni se pare un act firesc, în sensul mai vechilor tra- diții ale literaturii noas- tre. La 50 de ani îi u- răm, de aceea, lui Ma- rin Preda viață înde- lungată și cit mai multe cărți pe măsura mare- lui său talent. Marin Preda este un scriitor mai mult respectat dect ințeles, deși nimic nu este mai puțin potrivit cu spi- ritul literaturii sale ca omagiul formal și prețuirea superlativă protocolară. El este insă unul dintre mani înnoitori ai epicii noastre, avînd nu o singură dată de luptat chiar în contra propriilor experiențe și înclinații. Cine parcurge întreaga operă a lui Marin Preda este izbit de absența elementului liric și idealist. Facultatea esen- țială a scriitorului este puterea de a observa și universul i se impune cu atita intensitate încît subiectivitatea i se anu- lează : .Cartea fusese scrisă și nimic din viața mea proprie nu răzbătuse în ea", declară el intr-un rînd. Faptul este re- spectaculosul interior marcabil, fiindcă puțini sînt scriitorii români care ar puteo face o mărturisire asemănătoare. Una dintre cele mai discu- tabile idei călinesciene, preluată fără discernămînt și deve intă aproape clișeu prin repetiție și răspîndire, este insă aceea că scriitorul român, prozatorul în special, ar avea .o misti- că excesivă a evenimentului' ! Un sumar examen de istorie literară infirmă categoric propoziția ilustrului literat. Ceea ce caracterizează proza românească fiind, dimpotrivă (cu ex- cepțiile sale), nota de puternic sentimentalism, o notorie lipsă de percepție a concretului, toate acestea găsindu-și de obicei expresia în lirismul abundent, așa de specific prozatorilor noștri. Lirismul exclude însă principial chiar și o mistică .nor- mală" a evenimentului 1 E. Lovinescu a văzut cu multă juste- țe în .obiectivare" calea reală a emancipării și a evo'uțici ascendente a prozei românești, încheindu-și al patrulea volum din Istoria literaturii române contemporane (Evoluția „prozei literare") cu analiza operei lui Rebreanu sub titlul „creația o- biectivă", deși în latura formală .evoluția de la rural la urban", susținută de critic, era contrazisă ; cîteva decenii mai tîrziu. prin opera lui Marin Preda, această distincție între proza .rurală" și „citadină", va deveni de prisos, fapt de o im- portanță covîrșitoare pentru literatura noastră și ale cărei urmări sînt încă imprevizibile. Insă nu doar lirismul se opune obiectivării, ci și diva- gația abstractă, investirea evenimentului cu sensuri străine de substanța lui, percepția concretului sub unghiul unei contaminații livrești. Emoția este și în acest caz dezlegată de eveniment, și nu alta va fi, de pildă, situația romanelor lui G. Călinescu însuși. însemnările de călătorie, memoria- lele scriitorilor români sînt la fel de îndepărtate de con- cret ; un alt fenomen semnificativ fiind numărul mic al con- fesiunilor, putîr.du-se spune că în literatura noastră există o curată fobie a jurnalului intim. Către această specie se îndreptau nu întimplător preferințele lui Camil Petrescu ori Mircea Eliade, partizani ai „experienței" și ai .autentici- tății" (demersurile lor ar fi fost complet ridicole într-o lite- ratură suprasaturată de eveniment I). Acea proză postbelică învinuită frecvent de .viziune reportericească" se află, în lealitate,'în cele mai multe cazuri, la antipodul tuturor princi- piilor reportajului, lipsindu-i în primul rînd autenticitatea : fundamental, această proză este lirică (in ultimă instanță te- zismul e o specie de lirism), fiind confecționată în vederea ilustrării unor idei abstracte. In sfîrșit, latura cea mai proemi- nentă a romanului românesc nu este „acțiunea", ci .atmos- fera”. Putem deci să afirmăm că de regulă prozatorul român .boicotează” evenimentul, transformîndu-l în simplu pretext prin sentimentalism ori prin idealism, una dintre consecințele cele mai evidente fiind un caracteristic refuz al tragicului; și tot G. Călinescu face — în acest sens — o observație pro- fundă : „Proza română seamănă cu jurnalele de călătorii in Orient : ea ne prezintă oameni travestiți în țărani pre- istorici. în ființe sustrase oricărei societăți organizate. Ea lasă o impresie violentă de pitoresc și este in fundament — nu toată, firește — o formă de lirism". Vom înțelege astfel mai bine valoarea și însemnătatea prozei lui Marin Preda ; scriitor prin excelență obiectiv, el îmbină o pătrunzătoare intuiție psihologică — vădită in i- mensa galerie de tipuri individuale a romanelor lui — cu o înțelegere a mecanismelor sociale pe care au avut-o puțini dintre prozatorii noștri. Personajele lui Marin Preda sînt de neconceput in afara contextului social în care sînt integrate, indiferent că este vorba de Moromeții, de Risipitorii, de In- trusul ori de Marele Singuratic. S-a observat, muțind lucru- rile intr-un plan mai general, că în fiecare dintre romanele scriitorului se petrece o confruntare între istorie și destinele umane ; dar aceasta nu este decit o temă, e drept, rareori prezentă în literatura noastră, însă deloc inedită, fiind co- mună tuturor marilor prozatori ai secolului. Modul particular in care Marin Preda a dat formă concretă acestui conflict intre individ și cea mai oarbă dintre fatalitățile pe care le-a înfruntat omul vreodată a fost insă mai puțin remarcat, și aici vom găsi, de fapt, adevărata sa originalitate. Deși invenția epică nu lipsește din proza lui Marin Preda, spectaculosul faptic iese rareori in evidență : evenimentele sint depășite in proporții de ecoul pe care il au in conștiin- țe. Fuga celor trei copii — Paraschiv, Nilă și Achim —, sen- zațională în ordine epică, pălește ca însemnătate față de criza pe core o declanșează in conștiința tatălui lor, fiindcă Moromete va trăi acum prima decepție profundă a vieții sole. Aflînd care sînt planurile băieților, el se refugiază unde- va pe cîmp, așezindu-se pe o piatră de hotar, și încearcă să înțeleagă : „Stătea pe piatra de hotar cu capul in mîini și încerca să dea de curgerea de pînă mai ieri a gîndirii sole, îndîrjit și hotărît să nu cruțe nimic pentru a o regăsi, simțind că înstrăinarea de ea ar aduce întunericul și că moartea n-ar fi mai rea decit atît. Nu se întîmplase nimic atit de cumplit încît să nu fie repus totul sub lumina vie a minții" (s.n.). La fel va proceda Călin Surupăceanu, căutînd în singurătatea pădurii să pună toată existența lui și mai ales viața petrecută in noul oraș, alături de Maria, „sub lu- mina vie a minții" întreg romanul Risipitorii nu va fi decît o descriere a procesului de înțelegere pe care îl parcurg eroii, teoriile doctorului lonescu fiind o proiecție simbolică a acestui sinuos itinerar lăuntric : — „Dumneata înțelegi prin acceptare abandonare. Prin acceptarea a ceea ce există, inclusiv suferința, eu înțeleg angajarea, care e o acțiune și nu un abandon. In general oamenii luptă împotriva suferinței, dar ceea ce înțeleg ei prin luptă nu e acțiune, ci sustragere. — Vă jucați cu cuvintele, răspunsese tinărul psihiatru iri- tat. A accepta înseamnă a fi de acord, a nu fi împotrivă. Intrucît înseamnă asta angajare ? Angajare la ce ? — Angajare față de suferința sau de realitatea cu care ești in conflict, răspunsese doctorul lonescu. înainte de orice trebuie să fii de acord și să accepți ca pe o realitate care este a ta suferința sau conflictul care te chinuie. Această durere este a mea, sînt proprietarul ei, există și n-o pot nega. In felul acesta se produce singura conciliere posibilă între ființa noastră și suferință și datorită acestei concilieri sufe- rința dezarmează. Dacă continuăm s-o acceptăm pînă la cap, ea va fi chiar anihilată". In fond, toate aceste personaje trec printr-o aceeași experiență : încearcă să înțeleagă. Valoarea cea mai de preț în lumea prozei lui Marin Preda este inteligența, puterea de a pătrunde cu mintea înțelesurile întîmplărilor, capacitatea de a judeca și de a se judeca. Aparent învinși de tumultul evenimentelor, eroii romanelor lui Marin Preda sînt de fapt învingători prin forța spiritului lor ; Moromete, Surupăceanu, medicii și pacienții din pe nedrept mai puțin prețuita dramă a Risipitorilor (ale cărei personaje „se risipesc" în acțiuni, ajungînd tîrziu la necesitatea ințelegrii) sînt niște posedați ai rațiunii, de o melancolică luciditate. O bună schemă tipo- logică a personajelor lui Marin Preda este de neconceput fără a se lua drept criteriu hotărîtor inteligența, fiindcă de ea depind toate condițiile morale ; Bilă, Mantaroșie, Oauăbei, Gae, al lui Gogonaru, Adam Fîntînă sînt, spre exemplu, in- divizi cu o inteligență rudimentară, a căror apariție în primul plan al vieții satului într-un anumit moment este posibilă toc- mai pentru că structura lor primară, neputința lor de a înțe- lege devine o calitate. Portretele fizice ale personajelor și descrierile de natură sînt abandonate în favoarea descrierii mișcării lăuntrice. Dramatismul prozei lui Marin Preda este conținut, impli- cit și nu explicit ; fără a ocoli evenimentul, scriitorul își con- centrează întreaga atenție asupra spectaculosului interior, al semnificației și nu al faptelor. In evoluția literaturii sale — de la intimplările zguduitoare, fără participarea conștiinței, din povestirile de început la spectaculosul interior al marilor sale romane Moromeții, Risi- pitorii și Intrusul — găsim un traseu exemplar, de o singu- laritate flagrantă in proza românească. (Fragment din volumul .Rondul de noapte') Mircea IORGULESCU „Intrus** întru salvarea umanului Părăsit de soție, Surupăceanu „vede în fața ochilor un naufragiu", în urma căruia el și Maria se regăsesc pe o insulă pierdută în largul oceanului. Situație funda- mentală dacă avem în vedere mobilul imaginării : „a mă aduce în stare să pot vedea cu deplină luciditate ce-ar fi în noua mea viață, ce s-ar întîmpla dacă aș lua-o de la cap și toată răspunderea mi-ar rămîne numai mie, fiindcă n-aș avea acolo decît animale și arbori și fructe..." După cunoscutele împrejurări din roman, eroul se pomenise pă- răsit de semeni, „intrus" într-un univers de care crezuse că aparține de fapt și de drept. Este vorba de o lume în con- stituție, neieșită încă definitiv din faza genezei și anula- rea dreptului firesc de participare la întregirea creației de- termină retrospectiv o negare a însăși aptitudinii construc- tive proprii. întrebarea formulată în termenii amintiți mai sus este, într-o asemenea împrejurare, legitimă, deși — într-o privință — aparent alături de cazul Surupăceanului, Căci, în ciuda experienței sale tragice, el nu este un autor al creației, ci — din păcate — un simplu executant : actul era gîndit prealabil de alții, sarcina sa fiind numai de a concretiza o concepție. Surupăceanu, departe de a fi așa- dar un alt Manole (de observat că „jertfa" sa nu vizează construcția, ci elementul uman), se arată un simplu zidar al mănăstirii, încît „visul" cu insula, care-1 aduce în ipos- taza de autor, reprezintă o perfectă răsturnare a termenilor inițiali. Care să fie atunci puntea de legătură, elementul unificator al celor două experiențe polare ? Am sentimen- tul că răspunsul se află conținut tocmai în avatarurile de vis. Părinte al unui veritabil trib ce ia naștere cu timpul în insulă, eroul se vede constrîns să furnizeze urmașilor explicații și norme etice. Pus să aleagă între zeci și zeci de variante, se oprește în cele din urmă, pentru simplificarea situației și pentru stabilirea unui climat armonic în insulă la pastișarea tablelor lui Moise. Consecința ? „Tatăl și ma- ma erau respectați, nu se fura, nu era luat numele lui Dumnezeu în batjocură, nu se închina nimeni la vreun idol pe care să și-l fi făcut singur și să-1 proclame Dumnezeu, iar urmașii mei se iubeau toți unii pe alții. Cel puțin așa păreau". Pentru ca, într-una din zile, să urmeze evenimen- tul contrazicător : doi inși se încaieră de o manieră imper- ceptibilă („nu-mi dădui seama decît tîrziu că îmbrățișarea lor era încleștare, iar mișcările chibzuite în încetineala lor teribilă căutau gîtul celuilalt") pînă la moartea unuia dintre ei. Dar ceea ce-i dă mai mult de gîndit este faptul că dez- nodămîntul s-a produs în ciuda intervenției Lui prompte, ca și cum între cei doi exista o tacită înțelegere. Indivizii călcaseră legea, ..fusese omorît și El, nu numai celălalt". Conștient de pericolul pe care îl reprezintă orice subminare a autorității legiuitoare, eroul se străduiește să înțeleagă ce s-a petrecut. îl chestionează pe inculpat, dar fără rezul- tat, căci acesta nu-1 aude, nici nu-1 vede, comiterea actului contravenient anulînd autoritatea exterioară. El încetează să mai existe pentru comunitate. Poate să observe însă, în schimb, că „ei priveau în ei înșiși, tăcuți și liniștiți, și înțelegeau parcă un anumit lucru, care mie îmi scăpase. Era ca și cînd descoperiseră o altă lege care mie îmi ră- măsese tot timpul ascunsă, și în fața căreia fapta însăși ca- re se produsese avea alt înțeles". în orice caz nu ura du- sese la crimă. „Iar dacă fusese ură ea se născuse din iu- bire... Sau poate chiar că nici nu fusese ură, iar ceea ce eu crezusem mai înainte că e iubire, purta alt nume". Care va fi fost viciul de procedură, cauza deznodămîntului, la această chestiune se reduce întreaga poveste. Ipostaziat în El, Surupăceanu le impusese urmașilor cele zece porunci. Etica insulei se reducea prin urmare la aceste elementare propoziții, despre care El credea că aduc oamenilor, cel puțin deocamdată, fericirea. (continuare in pag. 11) Al. DOBRESCU file de istorie Cu cîțiva ani in urmă, intr-o prefață, scriam că literatu- ra lui Marin Preda aparține de pe acum valorilor cla- sice, lucru care ne dă dreptul și chiar ne obligă intr-un fel să începem a crea „legende" omului. Intre altele, să-i explorăm prin amintiri biografia literară. Exegeza . ope- rei cată să se asocieze tot mai intens, de aci încolo, cu isto- riile și intimplările omului. Moromeții ne călăuzesc într-o lume care a prins a dobindi irizările și pîcla unde se pierd Humuleștii lui Creangă, Pașcanii lui Sadoveanu și hățișurile de la „Nada florilor", chiar Medelenii lui Teodoreanu și, fi- rește, Salcia lui Zaharia Stancu. Teritoriul copilăriei lui Marin Preda, din Siliștea Guneștilor e tragic, punctat printre lacrimile amare ale micului Nicolae, cu evenimentele obsesi- ei lui, cu monstrul blînd care-i terorizează zilele și-i împuți- nează dorința de carte — Bisisica, oaia neastîmpărată. Ori- zontul tragic al copilăriei urcă in amintirea scriitorului colo- rîndu-i „imposibila întoarcere". Biografii și exegeții vor tre- bui în viitor să interpreteze mai clar acest titlu, în contextul întregii gindiri sociale a lui Marin Preda și să-i vadă coordo- natele biografice. Autorul Moromeților, ca orice scriitor mare, iși umple opera cu mult mai multe confesiuni decit pare la prima vedere, cu mult mai multă autobiografie. Risipitorii, Intrusul, — al doilea volum al Moromeților, a treia carte a ciclului, adică Marele singuratic sînt cărți pline de istoria lui Marin Preda însuși. Cititorul le va cunoaște treptat în anii care vor veni, cînd nu numai critica le va urca pe rînd la suprafață din adincul unde se ascund acum — probabil nici în primul rînd ea, ci memorialistica, nu pentru a ornamenta o existență, ci pentru a dezvălui și întregi sensurile unei opere. M-am aflat în apropierea lui Marin Preda de peste 22 de ani, traiectoriile ni s-au întretăiat mai înainte cu încă cinci ani, cărțile lui — cu excepția nuvelei Friguri — s-au tipărit în editurile unde am lucrat și le-am fost intre primii trei sau patru cititori, pe cînd erau în manuscrisele variantelor inițiale, încît știu povestea lor și a autorului lor într-un chip în care nu mulți o știu, și asigur că este extrem de intere- santă pentru istoria literară. Timpul ei încă nu a venit, chiar dacă — sau tocmai pentru că — eroul ei, scriitorul, împli- nește acum cincizeci de ani. Insă capitole din desfășurarea ei trebuiesc date la iveală, căci, așa cum spuneam, legenda celui mar bun dintre scriitorii generației formate în ulti- mul sfert de secol, e nevoie să înceapă a se scrie. (continuare in pag. 11) Mihai GAFIȚA 5 — Convorbiri literare Dar culmea e (cum am aflat după dispariția lui Haralamb) că baba i-a spus profesorului că doar el o poate pune pe picioare : și așa s-a și întîmplat și toți atunci au zis că el știa din copilărie să atingă cu palmele acele tainice puncte ale corpului care ascund secretele vieții și care apăsate și mîngăiate cu pricepere trezesc în om re- zervele sale vitale și-l scoală și de pe patul morții. Noi însă, proaste, de la această fereastră vedeam nu- mai cum mîinile profesorului întîrzie peste pieptul și pintecul și coapsele femeii și uitam că ea e bol- navă și că el e un fel de tămăduitor. Și noi am simțit că e imposibil ca mîinile lui să n-o vindece : și așa s-a și întîmplat, s-au trezit în ea toate simțurile rătăcite de boală și s-a pus pe picioare. Fapt ce l-a înnegrit și mai tare pe Patriciu, căci nu i-a convenit să-1 vadă pe Hara- lamb în asemenea chip tămăduindu-i nevasta. De atunci l-a urît, de cînd ea a scăpat de boală. Hara- lamb nu s-a atins altfel de Petra, n-a avut nici timp : a dispărut nu după mult timp. De fapt a dis- părut aproape odată, sau imediat după moartea armă- sarului Irod. Evident că Haralamb a devenit un rival pentru el, care-1 anula : înfăptuise ceea ce nici docto- d. r. popescu rii, nipi popii și nici el nu putuseră realiza. Se sim- țea umilit și în fața celor care auziseră cum se însănătoșise Petra, și în fața ei. Ea se ruga sub icoane pentru Haralamb : începuse să creadă în Dum- nezeu, îi trimisese omul care s-o scoale din moar- tea pe care-o văzuse în clipele ei de febră. Și Pa- triciu a început să-l înjure și pe Dumnezeu, dar înjurîndu-1 el nu-1 nega, dovedea astfel că exista, din moment ce poate fi batjocorit. Și prefera să se audă că-1 înjură nu doar pentru că astfel prietenul său Moise zicea că dovedește că nu crede în sfinți și deci s-a lepădat de religie și e liber, ci pentru că înjurîndu-1 ca să fie auzit de alții el, în sinea sa îi recunoștea existența și această recunoaștere nu putea să nu-i aducă iertarea, Dumnezeu iertîndu-și păcătoșii. Dumnezeu într-adevăr trebuia să existe, altfel însemna că miracolul vindecării Petrei venise de la Haralamb și venind de la un pîrlit de profesor, însemna că un pîrlit de profesor înseamnă ceva, însemna că trebuie luat în serios acest om, și nu numai omul ci și părerile sale și libertatea sa de-a spune și face absolut ce dorea : și ținînd cont de un om trebuia să țină cont de istorie, nu pentru că Haralamb era profesor de istorie ci pentru că Hara- lamb susținea că fiecare om înseamnă istorie, ori el nu-1 putea înghiți pe Haralamb nu numai din cauza Petrei ci și pentru că nu-1 înghițea Moise, cu care el Patriciu era de acord, cu Moise, cu părerile lui — cu istoria ca să zic așa a lui, era de acord. Fiindcă fără Moise el n-ar fi ajuns în postul ce-1 avea și în Cîmpuleț. Și dincolo de acest ajutor, nu întîmplător, căci erau prieteni, Moise îl cununase cu Petra și el nu putea să uite clipele cînd în bise- rică intrase de mînă cu Petra și trecuse cu ea prin fața altarului cu pirostrii pe cap, și nu le uita pentru că Moise îi spusese să fie atent : a cui mînă era mai rece, a ei sau a lui, mîna aceea va muri mai întîi ; și mîna lui fusese mai rece, simțise căldura mîinii ei și în tot timpul slujbei se gîndise că el va muri înaintea ei. Și dacă crezuse atunci în biserică precum că ea îl va înmormînta, nu se alarmase prea tare (ci doar îl apucase isteria că lumea o crede pe ea bolnavă de moarte) cînd ea zăcuse cu bube și fierbințeli, fusese sigur că ea nu va păți nimic dearece el era sănătos tun și-i spusese asta și ei dar ea nu-1 crezuse, și neîncrederea ei îl durea. Și încrederea ei apoi în Haralamb il scotea din fire : acest profesoraș il năruise in ochii ci. Și doar nu săvîrșise nici-o minune cu oțetul și gazul ce le a- mesteca, era un nimeni. Și ca să fie și mai convins că nu înseamnă nimic acest om, credea și mai fier- binte în Dumnezeu. Căci însănătoșirea Petrei ade- verise căldura mîinilor ei din fața altarului, ceea ce Dumnezeu atunci le hărăzise. Și-i spunea și Petrei ce credea : și ea (era consăteană cu Nuța Dobrescu și i se spovedea Dobreascăi cind se certa cu Patri- ciu) ii rîdea în nas, umilindu-1 și mai îngrozitor și-i spunea : nu crezi în nici un Dumnezeu, te pre- faci, nu crezi nici in Haralamb, nici în el, nici in om, în nimic, căci nu crezi în tine, în ce spui și-n ce faci. Adică nu, și mai rău, zicea Petra, crezi și nu crezi și de-asta ești mereu încruntat de parcă te-ar ploua și te-ar bate zăpezile și frigul intr-una. Vezi, Tică, eu cred că de-aici într-adevăr venea disperarea Hui, din această continuă ruptură ce există în el, din nehotărirea de-a fi într-un fel sau în altul. Și așa cred c-a ajuns el în stare să-1 omoare pe Haralamb, din disperare. Dar să mă explic. Uite, ne aflăm în sala de mese a internatului. Aici lingă soba de teracotă era locul meu la masă. Să ne așe- zăm. — Să ne așezăm. Dar aș vrea să te întreb, înainte de a încerca să-mi explici părerea ta despre rela- NUNTA RĂPITĂ țiile dintre Haralamb și Patriciu, de ce crezi că vă ducea profesorul prin cimitir ? Doar pentru a în- griji mormintele dascălilor ? Unii au zis că-1 chema diavolul, îl tenta, de vizita mereu cimitirul înainte de a muri, îl chema. Deși părerea nu se susține, sau se susține — prin aceea că Haralamb murind n-a avut parte de cimitir. Fiindcă n-a fost găsit nicăieri cadavrul său. S-ar putea spune că el n-a murit, a dispărut. Alții susțin că în cimitir cu elevii Haralamb ținea un soi de lecții ciudate, căutînd să-i convingă că viața se desfășoară altfel decît sînt ci învățați la școală și că are alte dimensiuni reale. Era un prilej, în cimitir, la adăpost de orice bănu- ială, de orice martori nedoriți, într-un loc fără pe- reți cu urechi să vă deschidă ochii asupra lumii. Un loc cam romantic, dar un loc. Dacă în altă parte nu mai rămăsese un asemenea loc, nici măcar m școală unde de obicei se învață totul. Un fel cam romantic de a discuta, în cimitir. Mă rog, alții sus- țin că era un joc prin care el își recruta eleve pen- tru nopțile sale de burlac. După cum vezi, ipoteze există. Noi n-am dus niciodată lipsă de ipoteze, de suspiciune ; noi — vreau să spun lumea. Dar jocul cel mai teribil legat de Haralamb este nu legat de moartea sau dispariția sa, ci de ce s-a spus despre el. Aici, totul e ciudat. Jocul e simplu și constă din a căuta cadavrul, și nu din a-1 găsi pe ucigaș. De ce oare ? Se consideră mortul atît de vinovat încit e implicat în propria sa moarte mai rău ca un sinuci- gaș, sau se crede că e inutil să cauți ceea ce nu vei găsi cu siguranță : vinovatul. Victimele sînt atît de adînc dispărute îneît aproape e o performanță să le scoți la suprafață, să le descoperi adică rămă- șițele. Vinovății sînt de negăsit, ca și cum n-ar exista, secretele lor sînt insondabile. Tot cc ne ră- mîne nouă de făcut e de a descoperi unde zac mor- ții. Bine, și asta ar putea fi o treaptă, dar pentru mine nu ultima. Tu-1 crezi pe Patriciu vinovat de dispariția lui Haralamb, e o părere personală. Ai și motive, poate, dar nu probe. Presupuneri. Plus ur. amănunt, nu de neglijat : l-ai simpatizat, ca să nu zic iubit pe profesor. Dar uite că a dispărut și Patri- ciu, la fel de misterios. Umblă fel de fel de presu- puneri : una te vizează chiar pe tine. Ca să te răz- buni pentru moartea lui Haralamb, i-ai făcut de petrecanie. . . , — Și m-ai adus aici ca să-ți arat unde l-am ascuns. — Nu chiar, ’ fiindcă știu aproape precis unde se află Patriciu. Am spus că presupunerea ce te vizează e o presupunere, nu neapărat un adevăr. Deși ar fi interesant și chiar romantic să caut împre- ună cu asasinul cadavrul Iui Patriciu. Ca ipoteză îmi place. Nu e chiar atît de romantică scena, ca plimbările voastre prin cimitir, ar zice Patriciu. — De ce chiar Patriciu ar zice astfel ? El nu mai poate zice nimic, el e mort. — Am o scrisoare de la el în care zice așa : că îl vom căuta împreună prin internat, eu și tu, pro- curorul și asasinul. Te bănuia că voiai să-1 suprimi. Și omul s-a asigurat : a lăsat cîteva scrisori. Una chiar îi indica locul unde bănuia că va fi aruncat. — Atunci înseamnă că Patriciu a dispărut și nu e mort. Nu vreau să spun că a dorit să mă bage pe mine la apă, cum se spune : nu, fiindcă noi, căutînd în locul indicat de el, n-o să-1 găsim acolo și eu o să rămîn liberă. El a vrut, scriind, să cîștige timp să fugă cît mai departe de-aici. Dar unde să se as- cundă mai grozav decît în moarte, căci el doar acolo putea scăpa de ce-1 bănuiesc. — Și dacă-1 găsim aici ? — Ești convins ? — Absolut convins că-1 vom găsi aici. — N-o să-ți spun că n-am omori! pe nimem, așa spun dc obicei toți care au săvîrșit o crima. N-am să mă scuz, în primul rînd pentru că nu .știu precis ce este o crimă. A suprima viața cuiva, da. Dar cînd această viață trebuie suprimată ca ea sa nu distrugă alte vieți tot o crimă se cheamă că ai făcut ? Probabil. Nu neg însă că de multe ori am simțit nevoia să ucid. Poate e un semn de slăbiciune feminină : să constați că ești neputin- cioasă total să înlături altfel decît prin sugruma- rea unui ins un rău care te copleșește nu doar numai pe tine. Am vrut să-1 sugrum pe Patriciu, deși știam că nu aveam forță în degete să-i opresc în gît respirația. Și nici locul unde să-1 găsesc pe el beat mort sau legat de mîini și de picioare ca să-i văd cum se stinge în ochii lui scăpărarea aceea de otravă blajină cu care ne privea picioa- rele și țîțele mici cînd intra dimineața în spălător să controleze pasămite de arde fbcul și curge apa. Ura mea n-a venit însă propriu-zis din dimi- nețile cind ne găsea dîrdîind, aproape goale, in spălător. Unele se rușinau, altele erau mîndre că le vede ochi de bărbat goale, poate primul bărbat care le măsura trupul și se bucura că le desco- peră și că sînt frumoase. In fond nici nu era un rău prea mare că ne vedea spălîndu-ne : se bucura doar primul de pulpele noastre atunci în creș- tere și de pieptul nostru ce se împlinea. Dobrescu era chiar mîndră că ol își întîrzia privirile pe sînii ei, și se freca leneș cu săpun pc piept și-l W privea și ea în ochi și toată tremura de plăcere. Și nu atît pentru el, cît pentru Petra : dacă omul care avea o soție atît de frumoasă ca Petra o privea pc sub gene, prefăcîndu-se că pune lemne pe foc, atunci era ceva în ea care în viitor avea să-i aducă ei mari bucurii : în ochii lui Patriciu Nuța Dobrescu simțea cum nu mai este o mu- coasă și cum devine femeie înainte de a fi. Altele țipau, se ascundeau. însă Patriciu rămînea omul aflat deasupra oricărei bănuieli dubioase, nimeni nu se îndoia de purtarea sa ireproșabilă — diri- ginții, sau profesorii, sau directorul. Era prea legat de soția lui, chiar foarte gdlos etc. Nici eu nu pentru asta am vrut să-1 sugrum, ci pentru altceva. O să afli mai tîrziu pentru ce. Ba nu, acum. Pen- tru un cal. Internatul avea un armăsar, Irod, cu care transporta lăturile de la sala de mese, rămăși- țele alimentare mai bine zis la crescătoria de porci din fundul grădinii, cu care se duceau coșurile cu cireșe culese de noi la piață. Școala căutase să cum- pere un cal și nu găsise decît un armăsar, pe Irod. Trebuie să fac o paranteză : armăsarul fusese al lui frati-meu Vasile, și Vasile-1 vînduse ca să scape de el... Să-ți explic : fratele meu se însurase cu o fată de plăpumar din Cîmpuleț și primise drept zestre o șaretă. Frati-meu avea un cîrlan, Irod. L-a pus la șaretă și-a început să se plimbe prin sat cu mireasa, pînă i-a aruncat într-un șanț. Mireasa a scăpat c-o mînă frîntă și cu trei coaste rupte. Vasile n-a pățit nimic. A dus mireasa la spital și medicii i-au pus mîna în ghips. N-au lăsat-o acasă șapte zile. Vasile a lăsat șapte zile totul baltă și s-a ocupat numai de armăsar, să-1 învețe să tragă la șaretă. în fiecare seară mergea cu șareta la spi- tal, cu o sticlă de vin și cu doi vioriști să dea noroc cu mireasa (hainele ei de mireasă rămăseseră la spital și ea în pat purta mereu pe cap coronița de lămîiță) ; bea cu lăutarii vinul și-i cînta ei la fereastră cîntece de lume și pleca doar cînd chema portarul milițianul să-1 amendeze. Sectoristul era tot din Malovăț și nu-i zicea lui Vasile nici pîs, bătuseră amîndoi purceaua pe izlaz și se învărnici- seră de mici pc pîrău și-și ziceau vere. Și-a adus mireasa în Malovăț cu șareta și a luat nunta de unde întrerupseseră. Insă. . . ( debut „convorbiri Nu m-aștepta domniță Nu m-aștepta Domniță eu n-o să pot veni Femeia dinăuntru îmi cere să-i duc apă E dureroasa rana dc-o vei putea opri Astfel ca somnul florii cu tine să înceapă Nu m-aștepta femeia e bolnavă Și doarme înainte de-a trece in floare Te vei întoarce la mine mai degrabă Ca să-mi primești plecarea pe-o altă sărbătoare Nu m-aștepta Domnită mai ani o floarc-n muguri Să-i fi trecut dc-atuncea ieșirea prin cădere Precum vor plinge zeii logodna mea din struguri Cum mă va plinge vinul nainte de-a mă cere 6 —Convorbiri literare AMBIENT preajmă-i și cîntă, și cîntă lung, tradițional, pînă sc satură de singurătate și pleacă. Inegalabilul nostru ambient ! Se însera, mașinile, cu Bătură clopotele mici ale bisericii. Pe șosea farurile aprinse, fîșîiau precipitat. Stătea întins, cu mîinile sub cap, în acea abandonare pe care niciodată nu reușise s-o cuprindă în vre-un sens: obosit ?, dezarmat ?, indiferent ?. își făcuse, la sosire, un ceai tare și acum îl aștepta să se ră- cească, dacă nu cumva și uitase de ceai. Pe noptieră, lingă cana galbenă, galben-citron, rămăseseră, de săptămîni, ziarc pestrițe și albumul vechi, 50 Jahre Feldmtihle, ajuns, dum- nezeu știe cum, între cărțile lui, pe tartajele căruia obiș- nuia să noteze lucruri bizar disparate, întîlnitc în lecturile sale de tot felul. Ar fi vrut să fie dimineață și să poată pleca să lucreze. Așa însă începutul nopții îl dezarma și mai mult. Oricum, făcuse un drum greu : nu pentru că schimbase mașini și trenuri, nu pentru că fusese nevoit să iasă iarăși din ritm, nu. Se incărcase chiar de la plecare, intrase în hățișuri, încît ar fi putut să-i crape capul, iar acum, la sosire, sc descărcasc ca o baterie. Nu cumva, în cameră mirosea a acid ? Se simțea volatilizat. Se urcase într-un microbuz cu înfățișare dubioasă. își făcuse loc printre lăzi și prelate murdare. în timp ce ma- șina porni către munte. Totul era încă bine. Nu încercase încă neliniștea care, de fiecare dată, i se insinua treptat în suflet, pe măsură ce se apropia de localitatea B, privea dis- trat spatele șoferului, deschise geanta neagră, scoase bucata de pîine albă, rămasă de la vagonul restaurant, și începu să mănînce cu poftă, oprindu-și mereu ochii pe genunchii enormi ai femeii care mergea și ea spre munte. Ce ge- nunchi enormi ! Pe rotunjimea lor ciorapii, gata să ples- nească, cedaseră în cîteva locuri. Mici porțiuni de piele sănătoasă, albă. — Mîncați ?, o invită, mai mult în glumă. — Nu, mulțumesc, trebuie să cobor, ajung acasă și .. La oprire, în fața benzinăriei, se dădu jos, scuturîndu-și neglijent paltonul și ștergîndu-și geanta neagră, avînd gri- jă, ca niciodată, să complimenteze șoferul : ai mers al dracului, dom’le !, la care celălalat zîmbi evident satisfă- cut, de altfel, conștient că merită vorbe bune, după ce minase ca un smintit. Luiza nu era acasă. Coborî scările fredonînd. așa cum știa că face pe stradă amicul său, baritonul Carabin, le co- borî dansant. Se duse la școală. O scoase de la oră, pu- nînd pe fata care mătura sala s-o cheme : e în oră, dom- nule, zise fata, mirată. Ea ieși și se lipi de pieptul lui, își lipi fața de revere, tare, adine, pînă ce ușa clasei se în- chise cu zgomot ; pînă atunci el observase fetele copiilor, adunați în ușă. Nu trăise frisonul Intîlnirii, fusese atent Ia ochii înmărmuriți ai copiilor. — Ai venit... zise Luiza. ...Muntele c o provocare. Trebuie depășit de o faptă o- menească mai înaltă decît el... Notațiile lui din albumul de pe noptieră, evidențe plate, dar cărora el ar fi vrut să le asigure, de ce ?, im, regim de excepție, ca și cum odată și odată ar fi putut face ceva cu ele, ar fi putut să le plaseze moralizator undeva, în felul autorilor de teatru, care-și îm- pănează dialogurile cu vorbe spumoase, în genul celor spi- cuite de prin Dali : Cu Braque — precum Voltaire cu bu- nul Dumnezeu — ne salutăm, dar nu ne vorbim. Muntele era searbăd aici. Un fel de magmă cretoasă, pe care nu apucaseră să crească decît brazi rahitici. Da, de- parte, în ceață, se vedea Ceahlăul : acolo gîndul putea dori ceva1 mai mult, aici însă muntele din dreptul ferestrei era o mănușă murdară. întoarsă pe partea ei dinăuntru. Stătu în fereastră, privind, îmbibindu-și ochii cu cretă și praf. Luiza pregătea dincolo mîncarea : primise de acasă două cutii mari cu carne conservată, ceva străin, venit pe Dunăre, din alte părți, tăiase pepene murat, pusese cele două farfurii cu margini aurite, tacîmuri, șervețele : un întreg ceremonial, aproape demonstrativ, pe care el, acum, nu-1 mai gratula. O sărută doar pe frunte, ca pentru înțe- lepciune, deși știa că, de fiecare dată, Luiza se supăra, dar ea era așa de acaparată acum de zarva menajului, în- cît nu observă mica lui răutate, consumîndu-se într-o hăr- nicie frenetică. — Ai venit.... Nu tai mai las să pleci. în care strecurase cu hoție cîte douăzecișicinci de picături de esență de rom. Se trezea, cîteodată, după numai un ceas de somn, întrebîndu-se puțin nervos de ce s-a trezit. Pen- tru că nu visase nimic. De obicei nu visa nimic și asta în urma unei constrîngeri severe, care îl ținea departe de vise. Știa cît de incomode sînt visele atunci cînd sînt tăl- măcite și răstălmăcite și de aceea le alunga imediat. Nu trebuia decît să deschidă ușor ochiul drept, să și-1 pironeas- că în fereastră — o, acum muntele ăsta ars ! — și visele se spulberau ca fumul de țigară printre perdelele subțiri. Își recăpătase vioiciunea. Nici muntele din fața ferestrei nu-1 mai incomoda prea mult, pentru că, deși se uita la el, nul- vedea : toată magma aceasta enormă se convertise în- tr-un ecran de ceață, pe întinderea căruia gîndul putea umbla liber. Ar fi vrut) să glumească cu cineva, ar fi vrut să sc joace măcar cu gindurile lui, dacă nu cu ale altora, își aduse aminte — ce lunecări neașteptate ! — de perso- najul lui Steinbeck, acel ins domestic și cumsecade, care simțea nevoia, din cînd în cînd, să se strecoare într-o mică vizuină, la marginea mării. Pentru o clipă de meditație. Ha. ha, ce bizarerie ! Ieși în șosea. Luiza plecase la club ; ii lăsase bilet prin care îl ruga. val gheorghiu — Luiza, tu ești frumoasă ! Tn camera soților Mateescu-Strunga, lumina televizorului îmbrăca totul în pulbere lunară, dînd fețelor o frumusețe distinsă, de spectacol nobil, undeva într-o grădină cu bel- vedere, sub clar de lună. Luiza insistase, la ieșirea de la club, să meargă împreună la televizor, probabil, din acea dorință nelămurită de a se feri de singurătatea lui, pe care o simțea, dar de care, pînă acum, nu-i fusese frică. Sau, poate, din plăcerea de a sta iarăși, ca de atîtea ori, în preajma celor doi soți frumoși, de altfel, singurii oameni cu adevărat frumoși în această vale, unde frumusețea în- seamnă altceva. Nu se opuse insistenței ei, deși ar fi pre- ferat o retragere în doi, chiar și în camera unde dormise toată după-amiaza, o retragere pe patul mic și incomod, în clipoceala tranzistorului, nu se opuse deci, și acum se pla- sase vădit indiferent, pe fotoliul de lingă ușă, între Mate- escu-Strunga și Luiza, puțin în spatele soției gazdă, femeie brunetă, cu coapse solide, ușor îngrășate, dar cu fața suplă, palidă, înfrumusețată de ochelarii cu rame mari, negre. Se simțea bine în nonșalanța lui jucată ; i se părea că întîl- nind, din cînd în cînd, ochii femeii brunete acceptă, com- pensatoriu, schimbul de priviri, aproape sistematic, dintre Luiza și bărbatul gazdă. Mici întreruperi ale programului transmis, cu inevitabile și binefăcătoare completări, delicate clinchete de pahare, dar mai cu seamă siguranța sa auto- ritară îi făceau bine, concurau toate la acel binemeritat to- nus, după care tînjise atîta. — Ești frumoasă, Luiza ! Ea se aplecă spre mina lui stingă, care se odihnea moale pe spetează și își lipi fața fină, pînă aproape de sărut, deși știa că el nu accepta gestul acesta, crezîndu-1 ușor de- gradant, fals credincios. El nu trase mina de sub ră- suflarea caldă, dar în acel moment văzu că ochii Luizei, în loc să urmărească mișcarea imperceptibilă a buzelor, aproape de mînă, se opriră din nou în ochii celuilalt băr- bat. O primă încercare de răzvrătire i se vîrî în piept, ca o vagă mînie, dar asta dură numai o secundă, pentru că în secunda următoare toți rîseră către ecran, ciocnind paha- rele, într-o moleșeală plăcută, odihnitoare. Și totuși cevtt începea să-1 intrige, poate inelul de aur al bărbatului din dreapta sa, enorm, pătrat, nedescoperit pînă acum, poate prelungirea programului transmis, poate vinul nu prea re- ușit, nu, nu, mai degrabă inelul acela, care în mintea sa începea să-și asocieze strălucirea orgolioasă, sub lumina televizorului, schimbului de priviri dintre cei doi, aflati de o parte și de alta a fotoliului său. Veni vorba, întimplător, despre bâtrînul Mateescu-Strunga, tatăl gazdei, și din acel moment, cu avariție, bărbatul din dreapta își bîrfi tatăl minuțios și complet, nu însă fără grija ca din datele arun- cate să reiasă figura plăcută a fostului vînător de munte, astăzi pensionar zdravăn, stînd mai toată ziua de pomană, gata oricînd și cu oricine să declanșeze mici chiolhanuri : n-are nevoie, dom'le, decît de patru lei, spuse Strunga ju- hior, cu patru lei el își face intrarea și după aia e dat dracului ; și să nu credeți că se blegește cu una cu două, nu, rezistă, dom’le ; o chestie însă, dacă a tras un gît de bere, salut, se face cuc vînătorașul de munte ; dar, vă spun, nu trebuie să plece decît cu patru lei în toată afa- cerea... Povestea și se ridica mereu de pe fotoliu, bine dispus. Dispăru apoi, pentru un minut, în altă cameră și se în- toarse de acolo cu o mașină electrică de ras ; piele nea- gră, fermoar fin, lucitor, splendid ambalată : umbla, dom le un țapinar cu ea și nu știa cum. s-o întrebuințeze; o băgă odată în barbă și nu mai știu cum s-o scoată ; i-a dat-o bătrînului, la o țuiculiță, pe două sute de lei : fă-o cadou, bade Mateescu, feciorului, că la barba lui cu trei fire merge. Urmă o demonstrație cu frumosul aparat, cele două fe- mei urmărind incitate dexteritatea bărbatului. Trecuse de miezul nopții și Luiza încercă prima desprindere, o rugă felină, cu mîinile mîngîindu-și leneș genunchii și, mai jos, pulpele : nu mergem și noi să ne culcăm ? El dormi toată după-amiaza, în camera aceea mică și me- reu străină ; se plînsese, de la sosire, că e obosit și că ar vrea să doarmă douăsprezece ore, că ar vrea să nu-și mai amintească de serviciu și de cei de acolo. Nu-i ura. nu a- vea nimic de împărțit cu ei, dar trebui să recunoască des- chis că în acel moment nu voia să-i vadă. Voise somn și liniște : du-te, îi spuse Tadeus, taie fi- rele. retează pentru un moment legăturile și luni totul va fi bine. Aha, miraculoasa desprindere ! își auzi propriul sforăit. Crezuse, mai întîi, că sforăise altcineva și căzuse iarăși în somn adînc, dar după un minut își auzi din nou sforăitul și intră în mica panică, cu un ochi ușor deschis, dreptul, pe care conta de cele mai multe ori, panică ce nu lua sfîrșit decît în momentul în care își ducea încet, neîncre- zător, mina Ia nas, atingîndu-i cu două burice vîrful. — O, minunată după-amiază montană ! Se speriase că somnul nu-i fusese împlinit, deși știa că băuse la masă două ceaiuri de tei, tranchilizante, zice-se, Masca surîsului Era numai un cerc de fluturi și omizi Singera ca o umbră pe mălasa ta oarbă Și caii trosneau somnoroși în molizi Pc mine iubindu-mă ca pe o iarbă Și o mireasmă poate din clopotul ce bate Ți-o fi vorbit de mine ca de-un păcat frumos Tu crede-o sau n-o crede dar fie să-ți arate Inelul meu întors cu ochiul dureros Cu rana presupusă Ieși Lună din apa cea mai adincă Ori spune-mi pe unde c calea spre tine O m-a lovit somnul din umbra fintînii Să nu-ți știu lumina din care parte vine Mai repede refuză-mi neistovirea rece Ca pc-o coroană veche cu steaua despicată Ieși Lună Pasărea prin sîngelc meu trece Cu rana presupusă și carnea tulburată Alexandru George PUIU dacă se trezește pînă la cinci, să treacă s-o vadă cum di- rijează acolo corul școlii. Nu, nu va merge la club : știa că o va stînjeni. Deși, ar fi vrut s-o vadă pe scenă : fața frumoasă, părul ei blond, strîns cast la spate, într-o pan- glică de catifea neagră, talia înaltă, picioarele rotunde dar nu groase ; încerca totdeauna un fel de frică în a fi părtaș cu alții la contemplarea Luizei. Trecu mai departe, nc- complicîndu-se. prevenitor cu nervii săi, aflați acum într-un moment de plăcut răsfăț. Căută, de o parte și de alta a șoselei, un loc unde să stea jos. Era momentul acela în care el credea, disponibil și naiv, că poate cocheta cu orice, cu oamenii, cu firea lucrurilor, cu datele culturii, cu apele, cu stelele. Iată locul. Sub muntele uscat, pe singura hlamidă verde, între goruni și fagi, lîngă ctitoria veche, în preajma mor- mintelor de demult și a celor proaspete, neuscate încă, se trezi notînd cu hărnicie : cuvine-se deci, dacă tot ne pasi- onează acum structurile ambientale, să ne plecăm cu pio- șenie în fața lemnului și frunzei, ca în fața vechilor divi- nități sau, poate, mai bine, ca în fața umbrelor noastre de demult, voievodalele. Căci, vedeți, nu e aici, așa cum s-ar crede, la o primă ochire, acea reacție malițioasă iscată mai totdeauna odată cu apariția precipitată și arogantă a neo- logismului, atoatesalvatorului neologism, deși se vor găsi desigur mulți, dar asta numai pe moment, care să ne bă- nuie de persiflare, nu e deci vorba de maliție, ci de, într- adevăr, pioșenia noastră în fața lemnului și frunzei, într-un moment prielnic. Momentul acesta este momentul ambien- tului. Or, în fața avalanșei de sugestii întru totul noi și intru totul senzaționale, privind modul în care trebuie să ne înconjurăm de obiecte frumoase și practice, dar aș zice acum mai mult frumoase decît practice, deci în fața hoar- t.dei superbe de sugestii străine sau hibride, adică străine + românești, să propunem, să venim cu lemnul acestui pă- mînt. Vedeți grădina aceasta ? Pînă la hotarul cu frunza, pînă acolo unde încep copacii, deși, am zice, și dincolo de hotarul acesta, pentru că, fără să exagerăm, ne simțim minunat și în mijlocul copacilor, dar, hai, fie, pînă unde încep copacii, meșterul nostru și-a -extins atelierul, în buna credință că sub cerul primăverii și al verii și al toamnei se poate foarte bine ciopli, mai bine poate decît sub acoperișul dc bitum, și se poate ciopli cu acel spor milenar, îndemnat cu, nu rîdeți, cu cîntec din frunză ; stă meșterul nostru sub cer o zi întreagă, fasonînd lemnul, iar pe seară lasă barda să-i cadă grea din mînă, se întinde și rupe frunza din Camera Luizei era un imens colaj, cu reproduceri colo- rate, din reviste, iar de lustră atîrna maimuțoiul cafeniu, pe care el îl atingea cu capul, de cîte ori traversa camera. Pe fereastră, sub lună, muntele searbăd părea acum și mai mult un alt tărîm. Se duse către geam și se lovi de mai- muțoi. 11 plesni, lâsîndu-1 să balanseze. Luiza îl privi a- tentă, trezindu-se, apoi se făcu a nu vedea nimic, cerîndu-i sâ-și pună, bascul ei roșu, care lui îi plăcea foarte mult ; cu el, ștrengărește, pe frunte, cum îl purta ea atunci, o și cunoscuse: hai, puneți-1 ! 1-1 întinse alintat, ținîndu-1 in vîrful arătătorului. El se întoarse de la fereastră șl cu o fîlfîire dementă a mîinii, cu stingă, proiectă bascul in pla- fon. — Lumea ta, lumea ta : inele pătrate și mari și vulgare, declamă continuu și caraghios. Luiza se așeză moale pe scaun, năucită de ieșirea lui ne- acoperită și stătu așa pînă ce el termină. își lăsă apoi ochii în jos, spre piept, și începu să plîngă liniștit : să fi fost oare, din nou, preferata lui scenă de gelozie, insuportabila lui neîncredere ?, nu, de data aceasta neîncrederea părea să fie a ei ; de la venire chiar, i se păruse străin și ab- sent, căzut fără voia lui, alături de ea. Cu ochii injectați, îi căută privirea și se înfipse în ea. — Minți, minți, minți ! Rămase așa, blocată, cu ochii înspăimîntători. — Nu vezi că minți ? Căzu în plîns, cu mîinile între genunchi. După două ore, el se apropie și îi luă capul în mîini, așa cum știa din totdeauna, și vru s-o ducă spre pat. Ea nu se împotrivi dar nici nu vru să-1 urmeze. O luă în brațe, stinse în treacăt lumina, o așeză pe patul desfăcut, în care el dormise bine toată după-amiaza, o dezbrăcă neconvingător, se dezbrăcă și el, clipe lungi, clipe lungi, amorțite. Se lipiră, ca într-un coșmar de noapte lungă și rece, își frînseră brațele și pulpele, ferindu-și ochii. Acum, la întoarcere, stătea întins, cu mîinile sub cap, abulic, volatilizat. Pe noptieră, ceaiul se răcise, răspîndind în cameră miros tare de lămîie. In dreapta, deci, nop- tiera, cu ceașca galbenă, cu lingurița pe marginea farfu- riei, cu lampa de noapte, clopot diafan, în cloșuri fine, și albumul. în stînga, spre colțul nordic al camerei, pe bufetul mic, cu oglindă, lucrurile mărunte, de care nu se putea des- părți, „inegalabilul nostru ambient !“, acea hoardă de o- biecte, dispuse savant haotic : sfeșnicul de alamă, tingirea, scrumiera, scoica, butonii, umbrela, termosul, chitanțele, calendarul, lingura de pantofi... 7 — Convorbiri literare AL. ANDRIȚOIU Cu aproape zece ani în urmă Al. Andrițoiu publica volu- mul Constelația lirei, în mul- te privințe un început de e- tapă. în lirismul de pînă atunci, expansiv, patetic și sincer, putea fi ghicită, totuși, slăbiciunea încă puțin manifestă pentru un anu- me fast imagistic, deci tentația u- nei maniere. Pasul decisiv a fost făcut în volumul amintit, ulterior evenimentele s-au precipitat, luînd cursul previzibil, astfel că azi, prin aceste Euritmii, volum selectiv a- părut la „Albatros" (copie aproape fidelă a unei alte selecții, apărută în 1968 în colecția „Cele mai fru- moase poezii"), avem imaginea com- pactă, cristalizarea, aș spune, a ceea ce în primele volume era secretă ambiție. Cu deosebire important este faptul că ceea ce am numit „tentația unei maniere" a scăpat printr-un admirabil efort de capca- na manierismului. Se simte, indiscu- tabil, la Al. Andrițoiu predilecția pentru eleganța imaginii, eleganță nu o dată strălucitoare și studiată, dar nu vom întîlni niciodată sau aproape niciodată semnul eleganței parazite. Romantism somptuos, baroc di- vagant, cu parfum levantin, cali- grafie parnasiană, există cîte ceva din toate în Euritmii ; doza în sine nu contează, evidentă rămînînd ar- monia îmbinării lor într-un tot practic indivizibil. Această poezie nu este pur ro- mantică pentru că îi lipsesc efu- ziunea violentă și sentimentalismul patetic. Nu este cu adevărat baro- că pentru că îi lipsesc extravagan- ța și complicațiile formale. Nu es- te, în egală măsură, nici parnasia- nă tocmai prin aceea că evită ri- goarea rece și „înghețarea" imaginii. Cum spuneam, avem în schimb din toate cîte ceva, atîta cît să nu putem absolutiza în nici într-un fel. De romantism o leagă paseismul funciar, pasiunea evocării și nos- talgia afișată : „Ciudat, această toamnă e ca o ctitorie de doam- ne și domnițe subțiri, sosind din fum. / Se deslușesc din aer sfin- țite patrafire / și bîntuie-o legendă din cum și nu știu cum, / de unde, nu știu unde și încotro. Latin și georgic se aude un cîntec peste toate, / un cîntec despre cărnuri de fructe, despre vin, / vînaturi foarte scumpe și blănuri argintate" (Ar- monii). Așa cum nu se prea în- tîmplă în poezia actuală, la Al. Andrițoiu evocarea este aproape u- nică modalitate de comunicare li- rică. Cam toate gîndurile poetului merg înapoi, spre o lume devenită în chip iremediabil legendă : „Cu urme de legende și stele vin din munți, / pîndit de animale și fa- bule. Și-mi trece, / încovoiată, um- bra peste fricoase punți la ape aclamînde, prin zodiacul rece" (Sol). întoarcerea în timp echivalează cu o descindere în fabulos. în ca- zul de față fabulosul se desfășoară într-un spațiu concret : Orientul. Strălucitoarea decadență a Bizan- țului tîrziu fascinează, devenind mobil al evocării și al nedisimula- tei admirații. O enumerare barocă, într-un evantai de culori și arome tari, reînvie locuri, lucruri și obi- ceiuri levantine: „Ușor cît numai o bănuială, molii — îmi urcă moi prin sînge ca printr-un rece sul. / Și vraiște prin soartă livezi de A- natolii / duc limpede drumețul spre scări de Istambul. Sosirăți la bazarul deschis domniei mele / și vă voi vinde șaluri cu brațul deli- rant — / covoare de Persida, caș- miruri, mahmudele I și Africa — nălbită în colți de elefant. Tot ce doriți răsfață tejgheaua mea, prin clipe / bălțata ei comoară în- vălmășește-n stiv, / ciambale, mi- rodenii și apocrife pipe, mahome- dane șaluri, coranice-n motiv. . (Sens). Quasi parnasiană, una din pie- sele de rezistență ale volumului, sugerează chiar prin titlu o (vre- melnică) opțiune ; în esență, textul e mai mult un pretext pentru di- vagații parnasiene, dacă nu chiar o indirectă pledoarie pentru frumu- sețea eternă, văzută în spiritul ri- gorilor clasicismului. Dar nu apar- tenența la cutare sau cutare este- tică e importantă aici. Ideea domi- nantă e mult mai radicală, ea im- plică apropierea creației de pragul desăvîrșirii, de unde confundarea ei cu mitul, cu prezentul perpetuu : „El, în Păros, ca-n zăpadă, a sculp- tat cu dalta, fina, / sîn cu vîrful ca de spadă / și mai alb ca para- fina. II Cu suplețea să se rupă dintr-o zbatere enormă, / să exulte sîn și cupă într-o contopită for- mă II Unde-i cupa ? Nu se știe ! / Vin i-a curs pe albul buzii. Doar- me în mitologie / legănată de ilu- zii. II A pierit din ani și spațiu, lutul orb să mi-o astupe. / Sinul doar, prin generații, poruncește alte cupe". Poezia lui Andrițoiu este foarte puțin introspectivă. Ea amestecă reveria și contemplația, deschizîn- du-le spre geografii și timpuri re- ale. Imaginarul luxuriant le recom- pune în spații legendare, conferin- du-le coeficientul de ireal necesar obținerii unei atmosfere detașate de contingent. Lipsesc alunecările în abstract și, deci, tentativele eva- zioniste. Mai mult decît atît, ver- surile din Euritmii vin să eviden- țieze o spiritualitate și un climat care sint, neîndoios, ale noastre. La Al. Andrițoiu lipsesc referirile di- recte la complicate frămîntări su- fletești, neliniștile metafizice, su- biectivitatea delirantă, cu toate pro- prii unui lirism narcisiac. Poetu- lui îi place să dispară îndărătul versurilor sale, și această aspirație spre un orgolios anonimat este ex- primată direct într-o serie de texte cum ar fi Vioara din Cremona (..Modest, el s-a retras necunoscut, dînd altora putința nemuririi"), Artă poetică („Culori și mirodenii cercuri fac / în jurul meu. Argila mea tresare / și cu cămașa ceru- lui mă-mbrac. Și iată-mă-s, deo- dată, cer și zare") sau deja citata Quasi parnasiană. întru totul remarcabil este acel fragment de Dodecameron, cu aerul său voit naiv și nonșalant totoda- tă, expresie a simplității captivan- te : „Iubeam o fată. Semăna / leit cu Liza-Mona, / dar dacă-aș fi rîv- nit la ea / m-ar fi păscut Mamo- na. // Și totuși ne-am iubit ne- spus, / cum ploile cu holda, / și ca-ntr-un celtic colț ascuns / Tris- tan lîngă Izolda. / Căci avea gura de caro / în unghi de desfătare, și umeri calzi ca după o / supre- mă-mbrățișare. // Ne sărutam ade- seori cu gesturi de paradă. / Pe mi- ne lunecau splendori / ca sîngele pe-o spadă..." Euritimii este o frumoasă carte de poezie. Impune un spirit lucid sub- til, sedus de lumi apuse și de magii verbale, apt de a evita cu abilitate orice exces. Dacă citim Artă poetică și o interpretăm ca atare, putem conchide că Al. Andrițoiu este un poet al convenției, al convenției ri- dicate la rang de certitudine și ne- cesitate creatoare. Artificiul ca re- flex înfrumusețat al realului e ac- ceptat de la bun început : „Cea mai frumoasă lună e în lac, / cel mai frumos luceafăr e în mare"... TOADER HRIB Toader Hrib nu este scriitor, iar Cronica de la Arbore i) nu-i o lucrare literară. Autorul es- te un țăran trăit, pățitț citit, iar cartea reprezintă fragmente din „jurnalul" său, pe care-1 ține de aproape cincizeci de ani, Am spus „jurnal", și iar trebuie corectat. Nu e un jurnal. Chiar cele mai orgoli- oase jurnale (Gide, Jules Renard, Eugen lonescu) se prefac, cu de- cență, a fi intime. Toader Hrib insă scrie cu ambiția posterității. ... Un carnet învelit într-un coș- ciug de pinză gumată pe care (..) am scris cu creionul chimic (..), ca prin aceasta să înlesnesc viitoarelor generații, ce s-au petrecut și cum au fost în acele vremuri cînd se scrie". Așadar, cu instinctul unui Ureche sau Neculce, un țăran al veacului 20 scrie, in legea sa și-n limba sa, cronica vieții și a vremii lui. Se naște astfel o carte pur și simplu delicioasă, cu gust de hri- sov și de țarină, o carte care, ca și neobișnuitul Muzeu al autorului, e un bric-ă-brac etnografic, moral, istoric, politic, totul într-un stil de o fermecătoare naivitate, în care neaoșismul moldav se ciocnește cu neologismul țîfnos „Prin tranșeu era veșnic o cio- fîrliță pestle bocanci care se fră- minta zi și noapte, era cleioasă, bună de făcut oale...". „Noi am ascultat de mama (..) dar copiii vecinilor aveau mai multă bucurie în tolocuță, Ia poacă. Cîte- odată ei ne trimeteau nouă cu var- ga țintilici pe care noi le luam și le zvîrleam înapoi lor". „In Viena, printre alte multe lucruri ce am văzut interesante, e- ra și un huț uriaș — o roată mare care se vedea peste toate casele din Viena”. De fapt, despre ce este vorba ? întîi, și-ntii, Toader Hrib vorbește despre sine. Cu candoarea și mi- gala unui Montaigne rustic, el își descrie obiceiurile, programul zil- nic, bolile, felurile de mîncare ș.a. Ca și în cazul locatarului librairie-i, nimic egocentric în asta : se ob- ține un crochiu al condiției uma- ne la țară. Apoi, Toader Hrib ridică ochii și zice despre ce se-ntimplă în sat. Intimplări anodine, pitorești, triste, tragice, hazoase, ceremonii, ritua- luri, munci sunt consemnate cu o plină de bun-simț solemnitate. Simțim astfel cum, în micul uni- vers al satului Arbore vibrează, ca-ntr-o scoică vuietul mării, întrea- gă și eterna Lumii frămîntare. Mai apoi, ochii albaștri și curioși ai lui Toader Hrib privesc, prin gazete și unde, mai departe, pe în- tinderile globului. Satul Arbore de- vine un Kănigsberg de unde un om cinstit și deștept judecă cu na- turalețe sublimitățile și mizeriile planetei. prozei In fine, întorși de pe cele meri- diane și din spațiul cosmic, ochii lui Toader Hrib coboară în jos, înspre pămînt și dedesupturile sa- le, înspre vremile îngropate în el, înspre strămoși și istorie. Această carte, document inimita- bil de bun simț popular și artă naivă, multicoloră ca un curcubeu cu un capăt în folclor și un altul în culfiură (T. H. avea cîndva o bibliotecă de 6.000 de cărți), savu- roasă prin optică și prin spunere (care în cîteva puncte se apropie de clinchetul năstrușnic al lui Creangă: „Glodul de pîn-la gleznă și prin o- gradă balta șede peste tot" ; „Chiar astăzi am avut o criză de inimă pe care am îndreptat-o cu mijloace proprii, și anume o lespegioară de piatră încălzită bine pe plită..."), iscusită mixtură de spovedanie, letopiseț și florilegiu de datini — este între operele unei literaturi ca o mănăstire dintr-un lemn între catedrale. N. B. Toate omagiile Florenței Albu pentru iscodirea și editurii „Junimea" pentru tipărirea și lan- sarea cu succes a acestui unicat. De asemeni, felicitări editurii pen- tru ideea de a ilustra ed. a H-a cu exponate din muzeul „Toader Hrib". Un reproș, totuși: fără ex- plicații, fotografiile sunt, multe, de neînțeles. Nu-i vorba, firește, de cea de la p. 215. ANDREI P O P E S C U- DRUMURI Un debut lamentabil este al lui Andrei Popescu-Drumuri In cele cîteva schițe și poves- tioare, autorul dovedește că n-are nimic de spus, iar acest ni- mic îl spune fad. Problematica prozelor e de nivelul albumelor de suveniruri ce circulă printre ele- vele de liceu, iar stilul e Ia ace- eași înălțime. Paginile sunt acope- rite fie cu notații de adolescenti- nă dulcegărie fie cu cugetări în genul domnului Prudhomme (cel cu : „cu cinci minute înainte de a muri, mai trăia încă"). Iată cum scrie Andrei Popescu-Drumuri : „Se gindise că oamenii își doresc mereu ceea ce nu pot avea și tocmai pentru că nu pot avea își doresc atît de mult". „In nopțile cu ploi, oamenii nu sunt decît oa- meni unii pentru alții". „Va plîn- ge iarăși și el va fi nevoit să-i șteargă lacrimile ca unui copil și nu înțelegea de ce ea plîngea de fiecare dată pentru că — de fapt — n-ar fi trebuit să plingă*. „Cu- vintele loveau candela aprinsă de sentimentele lui”. "Uneori ne le- găm viața de lucruri mărunte și toc- mai pentru că sunt atit de mărunte nu le avem de cele mai multe ori”. „Am găsit primăvara la fereastră azi dimineață și i-am strins mîini- le ca unui om drag"... „Poate că numai cu anumiți oameni suntem fericiți". „Dragostea fără zimbet e ca un apus plin de regret". „Femei- le au o vîrstă a lor cînd trebuiesc (sic !) iubite și toată făptura lor o cere". „O condiție pentru a fi om e să iubești curat. Abia atunci via- ța are frumusețe. Parcă toată lu- mea e a noastră". „Să nu cauți fe- meile, e bine să te lași căutat, asta trezește curiozitate". Și tot așa. Autorul are, la p. 71, un mo- ment de luciditate autocritică : „Ta- lentul altora mă întristează. Prea multe elemcntie îmi lipsesc". Din nefericire, chiar cele elementare, cum ar fi între altele limba. Căr- țulia geme de ticuri stilistice șco- lărești Unul din ele : „Sunt singur, îmi aprind în noapte o țigară...“ ; Eram cu Claudia undeva între oa- PHO DOMO AL. IVASIUC Radicalitate și valoare adună articolele publicate de Ale- xandru Ivasiuc în România literară și Contemporanul și este cea mai convingătoare carte a sa de pînă acum. înscrierea actu- alului volum de o factură ceva mai teoretică între romanele autorului nu întîmpină nici o dificultate a- vînd în vedere caracterul litera- turii pe care acesta o scrie. S-a remarcat cu deplină îndreptățire că romanele lui Ivasiuc sînt „pre- texte pentru înscenarea unor idei", dezbateri teoretice și prea puțin creație ; ele „nu pun probleme, ci dezleagă probleme, nu cer expli- cații, ci dau explicații, nu inven- tează, ci ■ demonstrează, nu propun, ci dovedesc, nu tulbură, ci lămu- resc" (M. lorgulescu). Simplificînd puțin lucrurile, Ivasiuc scrie un roman pentru a ne arăta de ce 2 + 2=4 și, în această ordine de idei, o pagină a sa se constituie dintr-o suită de silogisme rezolva- te după toate normele logice cla- sice. El crede că a intelectualiza proza se reduce la a o transforma în serii de raționamente ce con- duc spre o unică încheiere. De alt- fel toate romanele lui sfîrșesc în clipa cînd concluzia decurge firesc din premize, fapt ce le asigură to- nalitatea iremediabil didactică. Prozatorii de acest gen trăiesc cu nostalgia cărților scrise în spiritul dialogurilor platoniciene, uitînd că acestea se încheiau lăsînd dezba- terea deschisă ; Platon nu ambiți- ona oferirea unor soluții, indubita- bile, cît punerea concretă a pro- blemei în ecuație, motiv pentru care dialogurile iprefigurează, în multe privințe, proza epocilor mo- derne. In forma în care e concepută, Radicalitate și valoare oferă ima- ginea concentrată a romanelor lui Ivasiuc. Aceeași plăcere a autoru- lui de a jongla cu ideile, de a fi- lozofa, același apetit pentru de- monstrația riguroasă, dusă pînă la ultimele ei consecințe. „Ce să-i facem — scrie autorul — dacă vrem să fim marxiști trebuie să fim determiniști, să căutăm neos- teniti cauza concretă socială și nu vina individului plasat într-o lu- me prea bună" (p. 240). Numai că ad litteram afirmația e valabilă doar pentru un raționament filo- zofic ; „cauza concretă", fie ea și „socială", se poate ridica aici la concept, iar „determinismul" la do- vedirea logică. Procedînd întocmai și în cazul creației literare, ris- căm a cădea în păcatul „concep- tualismului" atît de repudiat de Ivasiuc pentru că „imaginea unei abstracțiuni, născută prin aranja- ment strict intelectual, și nu prin nobilă pasiune și suferință de cre- ație a ceva nou, neîntîlnit în nici o teză prestabilită, nu se funda- mentează pe sine, nu poate exista și nu poate da sentimentul deplin de existență nici creatorului său" (p 164). Nu m-aș fi mirat de loc să aflu pe coperta interioară sub- titlul roman căci așa arată un ro- man în concepția lui Ivasiuc. S-ar fi putut foarte bine ca într-o ex- cursie la munte, după un itinerar ce reface o alta mai veche, eroul să-i vorbească eroinei pe pagini în- tregi despre... radicalitate și va- loare. Dacă însă prezentul volum este o formă purificată a romane- lor anterioare ale autorului, puri- ficată pentru că se renunță la ba- lastul epic cu el și ea și la proce- dura rememorării, el constituie — deopotrivă — și o negație a lor. De obicei, articolele pro domo sînt, cum altfel ?, profesiuni de credin- ță, în sensul că opera „verifică" principiile, este argumentul lor palpabil. Scriitorii își aleg ca punct de plecare _ experiența propriilor producții, operînd — în baza ei — o extrapolare a discuției în planul general al creației. Adevărul pro- priu devine, de aceea, singurul a- devăr recunoscut, modalitatea par- ticulară de creație ajunge singura justificată pentru respectivul mo- ment al istoriei artistice. Teoretiză- rile lui Ivasiuc oferă, în schimb, un înțeles al romanescului departe de cel ce se poate degaja din In- terval, Vestibul sau Păsările, ele repetînd astfel eroarea semnalată la prozator, aceea de a înlocui pro- blematica existenței prin concepte prestabilite. Radicalitate și valoare se vede subminată în ceea ce are într-adevăr just de valențele con- cretului, căci cel ale cărui cărți sînt, în fond, tocmai „imaginile u- nor abstracțiuni, născute prin a- ranjament intelectual" crede într-o literatură „ca o proiecție a proble- maticii trăite. Trăite pentru că de- pășește — ca totdeauna în artă — cunoașterea conceptuală" (p. 126). Cum s-ar putea explica acest for- midabil decalaj între teorie și practica literară ? Bănuiesc la Iva- giuc certitudinea că romanele îi susțin cu fidelitate principiile pro- gramatice, că ele conțin, într-ade- văr, o „problematică trăită". Alt- minteri, fenomenul n-ar avea nici o susținere logică. In tot, avem a face cu o carte agreabilă a unui autor căruia îi place mai mult să gîndească ab- stract decît să creeze artistic. Ac- tuală prin problematică, marxistă de la prima pînă la ultima filă, Radicalitate și valoare nu e totuși lipsită de unele contraziceri neaștep- tate (La pag. — 187 citim : Acest uriaș progres și-a găsit se pare și o metodă nouă, structuralismul, cu largi implicații filozofice. Garaudy demonstrează convingător că nu e- xistă o incompatibilitate între structuralism și marxism, iar unul dintre cei mai interesanți și mai originali gînditori marxiști contem- porani, Louis Althusser, îl aplică". Și asta după ce, cu numai 8 pagini înainte se afirma tranșant : „Structuralismul filozofic este un nou mod de a accentua abstractul, în pofida concretului, formula în defavoarea concretului formulat, fără să aibă măcar grandoarea sis- temului hegelian. Este, de fapt, un fel de hegelianism privat de dialec- tică. Absolutizarea necesității, a abstractului și a istoriei, invită de fapt la introducerea hazardului șl a absurdului ca factor ce produ- ce mutații și, în același timp, con- siderînd voința, creația, subiecti- vitatea ca niște simple iluzii, pos- tulează în fond aceeași atitudine dezolantă față de om ca într-o pro- ducție beckettiană, de exemplu" p. 179). Bogată în observații judi- cioase (nu și în intuiții, la fel), dar și în înfruntări curajoase ale unor piedici inexistente („De cînd Joyce, sau Faulkner, sau Henry Mdler, toți creatori de scene vitale, sînt mai îmbătrîniți decît academiștli încorsetați în forme ?“ — p. 51), ea este un soi de manifest literar al viitoarelor romane semnate de Alexandru Ivasiuc. Tot un volum de cronici (iar?) este și acest Teritoriu liric. Cum asupra defectelor de 8 — Convorbiri literar» TEODOR SCARLAT Aflăm din Pagina de fișier care încheie Nopțile din un- derground că primele poezii ale lui Teodor Scarlat au stat ..sub steaua avangardei". Actualul volum face afirmația aproape in- credibilă. Sintem în fața unor ver- suri ,.cuminți“, de un descriptivism imperturbabil, în care asociația ra- ră lipsește aproape cu desăvîrșire iar logica expunerii nu suferă nici c abatere de la anumite prescripții. Desuetudinea nu este un efect de stil. Titlul, sonor și criptic, este a- decvat numai în aparență. Obsesi- ile există, dar transpunerea lor în versuri este debilă. Descinderea în meni și apoi am rămas singuri în noapte" ; „Alerg pe potecă în noapte, dar. .." In aceeași manieră, dc literatură pucrilă-n fond și-n formă sunt și numele personajelor, care, după o modă de gust dubios, sună ca-n ro- manele științifico-fantastice de a- cum zece ani : El se numește Adrin, Alin, Aldo ; Ea se numește Ted, An- dra, Nin, Nor. După păsărismele astea, ți se face un dor cumplit să- ntilnești un Vasile, un Gheorghe dacă nu un Ion... Nuvelele lui Banu Rădulescu sunt „felii de viață" transcrise corect și sugestiv, nu și me- morabil. Se simte lucrătura atentă, construcția bine deliberată, deznodămintul dinainte programat. Avem de-a face cu un scriitor exer- sat, pentru care compunerea nu prezintă probleme. Lipsește însă a- cel „grăunte de nebunie", acea ui- mire rodnică în fața curgerii vieții care fac, din povestea unui bătrîn pescar sau a morții unui funcționar țarist, capodopere. Cele mai multe subiecte ale lui Banu Rădulescu sunt fie melodra- matice. fie moralizante. Să luăm cîteva. în Noaptea, un soț, bolnav incurabil (subiect foarte la modă) gustă cu tristețe satisfacțiile cămi nului de care va trebui să se des- partă. Suflet generos, întreaga sa neliniște în fața neantului iminent e proiectată asupra soției și a celor doi copii care dorm liniștiți. în Rana, un șofer între două vîrste, cu copii mari, se încurcă cu o ca- sieriță CFR. Idila ia proporții, de concepție f ale unor asemenea alcătuiri mi-am spus părerea cu altă ocazie nu găsesc necesar să-mi transcriu nedumeririle și â propos de cartea lui Gheorghe Grigurcu. Mă mulțumesc, de aceea, cu con- statarea că Teritoriu liric este un simplu grupaj ce se referă -— du- pă indicația autorului — la „nu- mele cele mai semnificative ori mă- car mai viu discutate" din poezia românească de azi, și găsesc prile- jul nimerit pentru o adăstare asu- pra situației cronicarului Gh. Gri- gurcu, așa cum apare din prezenta culegere. Trebuie să remarc, îna- inte de toate, un lucru : Gh. Gri- gurcu se arată a fi un critic des- tul de serios. Și cînd spun asta mă gîndesc la modul de argumentare al punctelor dc vedere exprimate, ca și — nu mai puțin — la fran- chețea și curajul acestora. Se ve- de, de altfel, în toate cronicile sale strădania de a-și convinge citito- rii că are dreptate. Se petrece în- să cu Gh. Grigurcu un fenomen, în aparență, paradoxal avînd în vedere amintitele calități — anu- me, el nu prea e agreat de critici, dar nici de scriitori. Nimic mai fi- resc, vor zice unii ; criticul sin- cer și fără dușmani e ca baba fru- moasă ori copilul cuminte. Numai că, în ce-1 privește pe Gh. Gri- gurcu fenomenul este în extensie, unii socotind chiar că — din ra- țiuni ce țin de igiena firească a literaturii — ar trebui să i se in- terzică accesul Ia tipar. De ce ? Pentru că el ar fi un detractor pa- tentat al valorilor literare contem- porane. In fond, totul a plecat dc subteran rămîne, ca realitate poe- tică, o intenție. Meditația nu de- pășește stadiul enunțului. în altă ordine de idei, de remarcat este faptul că în dese rînduri atitudinea pur confesivă este părăsită pentru a face loc revoltei : ..în urmă, sub steaua tîrzie — Revăd cîte-au fost — și n-am vrut... / Cuprins de o crudă mînie ' Iau pușca și trag în trecut !" Finalul Paginei de fișier, semnată M -G. (?)— „Straturilor de temelie, depozitelor vechi de conștiință, din istorie, din amintiri, aflate dede- subtul vieții fiecăruia dintre noi, condiționîndu-ne memoria, uneori chiar o parte a evoluției noas- tre. iar cîteodată esențială (sic !). îi (sic!) sînt dedicate aceste Nopți din underground* — are în vedere nu- mai ceea ce am putea numi o fac- tologie poetică. Erotică forțat senzuală și mul- te notații plate, întrerupte din cînd în cînd dc sclipiri metaforice neașteptate. Cît ta- lent autentic și cîtă fericită impro- vizație sînt în aceste texte e greu de spus. Stridențe de genul : -Ma- rea pe acoperiș. Păturile mușcă coapsele ’ fecioarelor. Ochii cu pleoape înspre sud. / Doamne de ce ești Hieronymus Bosch ? ‘ stau alături de versuri acceptabile, nu lipsite de o anume tensiune, în acest sens, demne de reținut sînt : Eu plîns..., Acvariu și Mereu un alt văzduh. Frumos spus : ..Veș- nice numai zidirile mîniei și / Pă- mîntul zgribulindu-și bureții argin- venind amor. își neglijează casa, se sesizează sindicatul, este prelucrat, dar ineficient. Cum însă marile iu biri sunt sortite eșecului, șoferul trăiește o acră deziluzie, aflind că Rița casierița era implicată in niște afaceri nu chiar curate din care ie- șiseră sutarele nopților de chef. Re fuzind să participe la procesul pu- blic, șoferul e totuși străpuns de regretul că n-a fost vigilent și fi- del. Scrisori atacă eterna problemă a repartițiilor la țară ce prilejuiesc cariere minunate și destrămări de familii. El, pasionat de munca în sătucul ales, ea bucureșteancă fri- volă și mondenă, oripilată de o sin- gură săptămină rurală. E limpede că ea nu-1 înțelege pe el, iar el n o înțelege pe ea. Nuvela se încheie cu gesturi categorice : el întoarce fotografia ei cu fața în jos și tot- odată aruncă scrisoarea parfumată la coș. Ceea ce înseamnă că jun- ghiul lui „Ironim al lui Mitru, ăJ de pe vale" e mai important decît bîțiielile șic ale unei snoabe, fie ea și nevastă. Antract conține ava tarurile unei Laure, femeie sensi- bilă. vag bovarică, izgonită de soț sub pretextul infecundității. Ea a- junge concubina unui actor celebru care, don juan ca toți actorii celebri din toate piesele de teatru, nuve- lele și romanele, firește că nu in- tenționează să întemeieze cu ea o celulă a societății. Iată însă că nesperat ea prinde rod. Prilej ca actorul să-și expună către cititori cinismul. Nu, ea va păstra totuși copilul, unica ei rază de lumină Cu insinuarea tonicei hotărîri ia sfîrșit nuvela acestei femei pierdu- te. Nuvelele lui Banu Rădulescu la aceea că, fără nici un fel de menajamente, cronicarul și-a ex- primat rezervele față dc cărțile scrise de unul ori altul dintre cei socotiți unanim marii noștri scrii- tori în viață. Să fie, așadar, Gh. Grigurcu un alt Caion ? Chestiu- nea merita tot interesul. Există în literatura noastră de azi o pleiadă de scriitori afirmați și consacrați în ultimul deceniu care s-au văzut pe nesimțite prinși într-un cerc de laude. Nu- mai că, așa cum se întîmplă în toate vremile de înflăcărat entuzi- asm, actul constructiv nu a fost însoțit de un spirit critic pc măsu- ră. Aureolarea provocată deci în condiții explicabile a dus la o ve- ritabilă sacralizare. Acești poeți au devenit Poeții, acești prozatori — Prozatorii și n-ai voie să-i atingi nici măcar cu o floare. Ei bine, Gh. Grigurcu a îndrăznit, iar de aici fireasca iritare. Firească nu- mai în ordinea afectului. Personal văd în Teritoriu liric o simplă in- vitație adresată criticii de a medita și la negativul frazelor cu care parcă prea s-a obișnuit, și orice c- xagerare a gestului autorului, orice încercare de extragere a unor pre- supuse intenții denigratoare mi se pare lipsită de sens. Și mai e încă ceva : Le-a făcut Gh. Grigurcu cu adevărat un de- serviciu celor despre care a scris destul de brutal ? Nu cred căci, dacă ei sînt exact ceea ce credem noi că sînt, pot să vină 20 de Gri- gurcu și să-i desființeze, ei vor ră- mîne și pe mai departe aceiași mari scriitori. în orice caz, a-i a- ru vînt ele» rumoase f lori MARA NICOARĂ POEZIA : LEGENDĂ Șl ACTUALITATE*) tii, pînă ce vin Păsările imense trăgînd căruțe cu muguri" (Gîn- duri de toamnă) sau : „Cînd turnul amurgului sd-nclină / De zborul păsărilor albe / Corabia dc fum atît de-aproape lunecă / Pupila mea e nemișcată mare" (Cind tur- nul amurgului se-nclină). în ansamblu, volumul nu con- vinge. El se situează pe linia de- buturilor nepretențioase, obișnuite (mai exact spus cu care, din nefe- ricire, ne-am obișnuit) unde reușite, posibile reușite și eșecuri nu sînt prea distanțate. Volumul Măriei Ni- coară se numește Cuvintele, fru moașe flori. Daniel DIMITRIU Titlul poate părea gratuit, poezia fiind în permanență o realitate dinamică deasupia timpului. Legenda, la rîn- dul ei, este în afara timpului, deci s-ar părea că nu poate fi opusă unui aspect al vremii. Versurile lui Mio- drag Pavlovic au însă proprietatea de a-și formula termenii dincolo de rigurozitatea teoretică. Nu mai e secret pentru nimeni faptul că poezia contempo- rană a Iugoslaviei a atins valori care-i dau dreptul să nu mai țină seama de granițe. Multele traduceri din lirica ei au im- pus-o în literatura europeană. Dintre contemporani deschiză- tor de drumuri se pare a fi fost Vasko Popa. Influența lui e mare nu doar datorită notorietății, ci și a specificului liricii sale. Ele au arătat că poezia poate fi un instrument de activare a istoriei într-o îndrăzneață și realizată formulă lirică. „Formula" a marcat și zone din creația altor poeți de limbă sîrbă. Mio- drag Pavlovic este unul din ei. Economia mijloacelor, un a- numit ton sentențios pentru comentarea unor realități simple sînt evidente și intr-o parte o poeziei sale : „Fără modestie / sînt aceste cuvinte și fără inimă / / Fumatul nefumătorilor / Cîinii latra și se plictisesc / hoții trec podul / / Cîinii nu latră ci se gîndesc / hoții se scaldă în cadă / / Cum să-l recu- noști pe hoț / cînd fiecare în mînă are un bici..." (Hoții). Ar fi eronată însă prezentarea poetului ca imitator al lui Vasko Popa. Poezia sa are alt ton și formula titlului îl rezumă. Mio- BANII RAOUltSCU BANU RĂDULESCU sunt o victorie a clișeului asupra observației și a inconsistenței asu- pra dexterității. George PRUTEANU i) Toader Hrib, Cronica de la Arbore, ed. a Il-a completată, în- grijită de Florența Albu, „Junimea" 1972, 317 pp., cu un portret al autorului. 2 .) Andrei Popescu-Drumuri : Mu- guri de foc, ed. „Albatros" 1972, 123 pp.. cu un portret pe cop. a IV-a și un cuvînt de Nicolae Ve- lea. 3 . Banu Rădulescu : „Lumină și piatră — Nuvele, ed. „Cartea româ- nească" 1972, 254 pp. GHHIRGIIE GRIGl R( l teritoriu liric GH. GRIGURCU plică cuiva corecții trecînd cu ve- derea argumentele numai pentru că nu se arată dispus să accepte fără discuție idolii, iată o atitudine total neleală în raporturile literare. Și Gh. Grigurcu are argumente — unele serioase, altele mai șubrede. Cu unele te poți declara de acord, pe celelalte ai tot dreptul să le contești, dacă ai probe ; ceea ce e cu totul altceva. Și, în ultimă instanță de ce să ne scandalizăm atît ? Dacă Gh. Grigurcu nu are dreptate, treaba lui, timpul trece cu folos doar pen- tru valori. Fiecare critic pe limba lui piere. Al. DOBRESCU drag Pavlovic nu face parte din categoria poeților care-și al- cătuiesc un ținut liric abstract. Termenii sai sint luați dintr-o realitate istorică balcanică cu mitologia și suprapunerile ade- vărate : „Căpeteniile ne-au adus în părțile sudului / de ne- credință îmbătați, verzi de putere, / să mușcam coapsele marmorei, / să vătamăm cu bitele munții, / să gonim pe mări turma nebuna. / Sălbăticii, in plin azur jucăm o horă, / seara dormind despuiați / in mijlocul statuilor frînte". (Slavii sub Parnas). Episodul „istoric" nu este redus insă la modul de constatare ; el este subliniat în continuare prin marcarea a- devăratei poezii, cuprinzătoare a cosmosului, pătrunsă de mis- terul apropierilor nostalgice : „Pe ascuns ne-ntrebăm cintă- reții : / Cine a fost la înmormmtarea cerului / cine a depus mărturie că veșnicia e pe moarte ? / Și mai spuneau : nu dă- rîmînd, / ci in cintări să ne petrecem noaptea. / Cu zorile vor roși marile odăi / cu trupurile frumoase ale domnitorilor / și vor arunca ancora pe vîrful muntelui. / Se va ivi în văzduh dumnezeiescul chip / lăsîndu-și mîinile pe umerii noștri / și ne va recunoaște drept noii săi fii". Pentru ca în încheiere transfigurarea să ajungă la modul exclusiv poetic, metoforic : „Și goliciunea noastră se va-mbrăca-n cuvinte / precum mes- teacănul în frunze primăvara". Analiza Slavilor sub Parnas, fără a avea intenția localizării unui șablon, arată, într-un e- xemplu mai evident, sensul transformărilor datelor în poezia lui Miodrag Pavlovic. Glasul „cîntărețului" este un glas „mi- grator", urmînd destinul generațiilor, pînă la contopirea cu or- ganicul, încheind ciclul firesc nu într-o viață ci pe parcursul unor vieți reprezentative : „Odată m-am născut / haiduc crîncenț...) A doua oara m-am născut sărac /(...) ntr-una din vieți m-am născut fiară / și furi furia în mine clocotea / precum în mu- cenic uleiul sfînt ; (...) Doar cind cu rîurile m-am născut1 se- nin, și-mbrățișat cu zburătoarele, / atunci pieiră gîndurile mele / și împietrit m-am împlîntat in grumazul pămîntului / și nu m-am născut niciodată" (Glasul de sub piatră). Dar glasul poetului nu poate fi strigat în pustiu, semnul lui trebuie alăturat „acreditării" investirii cu puterea gestului : „Cuvîntul în zadar mi-e dat spre înțeles, / zadarnice-mi sînt veghea și știința, / cînd nu pe mine cu hrisov domensc / m-au pornit la drum". (Plîngere in singurătate). Poetul poate fi apropiat sensibilității ascuțite a „copilului găsit", atins de semnele care pentru alții pot părea obișnuite. Izolarea, senzația stingheră a trecerii prin lume este rezultatul haloului de mare întindere al vulnerabilității : „Duceți-mă, afară din acest oraș. / Nu mai pot privi noaptea / in ramuri stinsa strălucire a ființelor fără de trup / care din chinurile mele învață / înțelepciunea de a nu se naște". (Copil găsit). Aceeași neliniște cuprinde nostal- gia trecerii, a morții : „Că ne-am născut nu scrie nicăieri / nici moartea noastră nu va fi o rană / pe trupul neatins al dumnezeirii". (Cuvînt către prieten III). Creindu-și acea înălțime de la care poezia, pentru a urma universul, se naște din ea însăși, poetul devine cunoscătorul limbajului universal, liber de orice constrîngere convențională. Datorită acestui fapt el „se desprinde", obișnuiește cuvintele cu alte virtuți, se apropie de un umanism fantastic, inaccesibil unei modalități de comunicare cotidiene : „M-am dus cu fra- te-meu la vinătoare / în munții zorilor de zi, / aveam cu noi cai buni și arme, / iar codrul de jivine plin. / Dar fratele meu cel tăcut / graiul fiarelor îl ințelegea ; / lupii ne vorbeau despre frăție, / urșii despre dreptate, / dînd de-un mistreț auzeam glasul străbunicului, / păsările ne aminteau niște săr- mane surioare nenăscute sau nemăritate;/și astfel multe zile am vinat / tot căutînd o fiară-adevărată / Așa ne-am și întors, în sat / cu mina goală și înfometați, / sătenii își rideau de noi, / necredincioasele femei ne-au părăsit... (...)/Doar caii noștri ne purtară credință / dintr-o mai mică-ntr-o mai mare depăr- tare, / iar păsările ne zburau deasupra capului, / tot cerul spulberindu-ni-l de nori" (Vinătoarea). Pentru a sublinia prezența în poezia lui Miodrag Pavlovic a elementelor real localizate sau mitologice e suficient să enu- merăm cîteva titluri : La Kolemegdan, Străjerul la porțile A- tenei Odiseu vorbește, Pindar la plimbare, In golful Foler s.a.m.d. In cazul lui însă nu e vorba de o actualizare a mito- logiei grecești ca la Kavafis, ci de includerea, la nivelul ten- siunii lirice, a multiplelor — și uneori contradictoriilor — in- fluente ale zonei balcanice. Recentul volum, fără a include totdeauna (sau toate) poe- ziile de valoare ale lui Miodrag Pavlovic, reușește să prezinte cititorului român lirica unui autor reprezentativ al epocii noastre. *) Miodrag Pavlovic, Versuri, in rom. dc Ilie Constantin și S. Nămoiu. Ed. „Univers", 1972. Const. PRICOP 9 —Convorbiri literare o nouă pagină în istoria spiritului european semnificația istorică a operei lui Teofil Coridaleu (VI) Capitol final Că odată cu aristotelismul este vorba de cultură, în toată va- rietatea ei, iar nu de un sim- plu suport filozofic pentru al- te cercetări și reflexiuni, este un lucru pe care-1 dove- desc anti-aristotelicii ei înșiși, de-a lungul istoriei. La un moment dat și ei trebuie să-și părăsească pozițiile spre a-și însuși aristote- lismul și a încerca să-i refacă în- treg itinerariul, neavînd cu ce-1 înlocui. Este, în istoria spiritului, unul din cele mai stranii aspecte, că aristotelicii din trecut cei mai buni erau oferiți tocmai de sec- tele adverse. Numai Plotin nu se livrează Filozofului, prin natura și deformația geniului său, ca și prin înverșunarea de a-1 combate. In schimb, discipolul, prietenul și editorul său, care este Porfir, se va dărui aristotelismului în așa măsură, încît el, care e o natură „mistică" va sfîrși prin a fi, fără umbră de misticism și mai mult chiar decît Alexandru din Afro- disia, profesorul de aristotelism pe lîngă latini și greci. Acest „rapt" al culturii, sub i- maginea aristotelismului, va face ca numeroși scriitori creștini să-și uite de convingerile lor. Istoria culturii va înregistra o serie de gînditori, de la David și Elias pînă la Coridaleu, care doar își amin- tesc din cînd în cînd, în plină practică a aristotelismului, că sînt și creștini. Ei aruncă atunci cîte un cuvînt de natură să-i facă a crede că-și mîntuie sufletul, și con- tinuă să aristotelizeze. La fel cum multora le-ar plăcea să poată filo- zofa cu Platon — la care și revine Psellos, în veacul al Xl-Iea — dar nu se pot lipsi de Aristotel, pen- tru că numai acesta acoperă toate științele, tot astfel mulți gînditori au încercat, de-a lungul veacuri- lor, să rămînă la zeii și adevăru- rile lor, dar n-au putut da soco- teală de lumea sublunară fără o- pera aristotelică. Exegeții greci, în particular, dovedesc că nu a- veau ce opune aristotelismului, înțeles ca ansamblu al științelor, așa cum nici un iluminat de as- tăzi nu ar avea ce opune culturii științifice și umaniste. A te abandona culturii, duce oare cu necesitate la un rezultat? Judecind după scolastica greacă, nu s-ar putea spune așa ceva, ori- cît ar fi ea de înălțată deasupra scolasticii latine. Dar cultura în- săși nu e sortită să ducă la rezul- tate de excepție, și în orice caz nu este o școală a geniilor. Ea este chiar opusul genialității, cum o a- rătam, prin masivitatea cunoștin- țelor dobîndite, care-ți pot da sen- timentul că Goethe avea dreptate exclamînd : „Umanitatea are mai mult geniu decît mine". Corpul ști- ințelor aristotelice stătea la dispo- ziție, spre a încadra, cu răspunsu- rile și problemele lui, orice neli- niște, curiozitate sau demers rațio- nal. El avea mai mult geniu decît scolasticii greci. Lucrurile nu vor sta mai bine cu latinii, iar Aristotel va da, pen- tru multe veacuri, prilej de deznădejde oricărei naturi geni- ale. Căci el apărea, cum s-a văzut, la capătul a trei sute de ani de creativitate și „genialitate". Nou- tatea latinilor nu avea să rezide în scolastica medievală și aristo- telism. Noutatea avea să consiste în pregătirea, de-a lungul Evului Mediu el însuși, apoi în înflorirea a trei secole de anti-aristotelism științific, de la Galileu pînă în zi- lele noastre, un anti-aristotelism care autoriză însă acum, în veacul XX, tocmai un nou „moment A- ristotel". Căci, dacă se pot face analogii istorice în asemenea do- menii, putem spune că intrăm în- tr-o nouă perioadă de creativitate /disciplinată scolastic, iar aci a- mintirea lui Aristotel, de o parte, a scolasticii grecești, de alta, ne-ar putea face unele servicii, pe linia dezvăluirii tendințelor constante ale culturii europene. Cît despre Aristotel, pe care a- ceastă scolastică l-a păstrat, mai întîi în materialitatea lui salvin- du-i textele, apoi în fidelitatea e- xegetică, el nu este cu totul mort pe plan filozofic, chiar dacă n-a mai putut servi cultura noastră pe plan științific. Căci nu este oare sugestiv să vezi că unele din mo- mentele de culme ale filozofiei moderne (dintre care unul hotâ- rîtor) au avut loc tocmai sub im- pulsul lui Aristotel ? Așa s-a în- tîmplat cu Leibniz (geniul tutelar al ciberneticii, după Wiener), al cărui matematism e dublat de un substanțialism perfect aristotelic; așa este, cel puțin indirect, cu un Kant (fără de care n-ar fi fost posibil Hegel), a cărui revoluție copemiciană e declanșată de ideea „categoriei", de obîrșie și denu- mire aristotelică. Așa este în sfîr- șit cu Heidegger, care a plecat pur și simplu de la problema aris- totelică a „ființei ca ființă". Dacă n-ar fi decît pentru funcția a- ceasta de-a „declanșa idei" și încă aristotelismul ar merita să supra- viețuiască. Dar există în plus o semnificație istorică a lui, pe care o subliniază exegeza. Putem acum reveni la ideea de exegeză europeană. Aflați poate în pragul unei noi ere exegetice — dacă resursele creatoare ale spiritului european își vor fi a- tins pragul, — o eră mai fecundă, pare-se, este bine să ne a- mintim ce a fost homo euro- paeus. Se începe prea tîr- ziu istoria spiritului european cu Parisul medieval sau cu Florența. Ea ar trebui să înceapă cu Ale- xandria sau Bizanț (acoperindu-se astfel vidul penibil al Evului-Me- diu începător), în măsura în care acestea două au reprezentat prin- cipalele centre care să facă nu numai legătura, dar și despărțirea de antichitate, prin spiritul de in- vestigațile, de cult al adevărului aperetic și deschis, într-un cuvînt prin sacra impietate a culturii. La Alexandria și Ia Bizanț — direct sau trecînd prin Antiochia — se poate spune că-și face apariția în istorie spiritul de cultură european. Dar „cultură" vrea să însemne, la început, păstrare a ce s-a do- bîndit ; apoi, viață a spiritului în tiparele a ceea ce a fost găsit bun în trecut ; și abia în ultimul rînd, dacă lucrul e cu putință, creație nouă, una care să nu desființeze vechiul, sau atunci să-1 răstoarne cu o violență spirituală ale cărei legi nu se cunosc. Pentru primele două puncte, orice cultură înseam- nă exegeză, fără de care culturile orientale n-ar reprezenta cu ade- vărat culturi. Dacă deci se acordă că aristotelismul grec a putut fi reprezentativ pentru spiritul eu- ropean, atunci se pot găsi în el trăsături care să inetreseze înno- irea culturală de astăzi a lumii noastre. Nu este vorba, pentru spiritul european, de-a se găsi Calea ca în China ; încă mai puțin poate fi vorba de a obține Salvarea, sau reintegrarea în Marele Tot, ca în India. Iar trăsătura surprinzătoare, și prezentă încă din cultura exe- getică greacă, este că nu e vorba de a se găsi nici Adevărul, în for- mele lui absolute. Este vorba doar de Cunoaștere, așadar de ceea ce spunea „sophia" în înțelesul de altădată al cuvîntului, începînd de la simpla iscusință a omului în care răzbate spiritul, trecînd apoi prin cunoașterea propriu zisă, pînă Ia înțelepciunea fără vreo formă de Absolut. Este, aceasta, un fel de-a asuma spiritul. De obicei, întîlnirea cu spiritul îmbată. Mituri, religii, tehnici spi- rituale, Cale, Adevăr, Imaginație și Vis. duc la culturile delirante. Bețiile spiritului grec sînt nume- roase : cea mitică, religioasă, or- fică, pitagoreică, dionisiacă, preso- cratică, tragică și platoniciană. Dar brusc apare sobrietatea aristote- lică. De astă dată profetul nu mai este sub beția spiritului. Nici exe- geza sa nu va mai fi. Ceea ce se poate reproșa occidentalilor este de-a fi reîmplîntat aristotelismul într-o formă de beție, cea religi- oasă, sau măcar cea a Adevăru- lui. Aristotel însă se refu- ză unei asemenea mpdali- tăț a spiritului. El nu este cu adevărat un profet, ci în cel mai bun caz un „secretar al natu- rii", cum s-a spus admirabil des- pre el, și pe deasupra un secretar al logos-ului. Exegeza sa nu va fi nici ea o formă de preoție. Cu ea nu este vorba decît de Cunoaș- tere. Dar nu se inventă cunoașterea. Ea este de găsit în natură și în cărți — nu într-o Carte unică, ci tocmai la maestrul acela prin care Cartea cunoașterii, la care se scria de trei veacuri, s-a spart în cărți. Lumea a voit să încheie cu Aristotel, dinainte de a avea ceva nou de pus în loc, în speță cu- noașterea matematică și cea isto- ristă. Dar nu se putea ieși din el pînă atunci ; tot ce se putea face era interpretarea liberă, dar înă- untrul lui. Căci această libertate ultimă, de control lucid și neobosit, este tră- sătura cea mai izbitoare a exe- gezei grecești, la nivelul ei, ca și a spiritului european în vastitatea lui. De la Alexandru și pînă la Co- ridaleu, peste tot se va întîlni o asemenea pietate fără devoțiune, aproape o formă de impietate a o- mului față de archetipurile lui, a- șa cum se manifestă astăzi impietatea omului față de Natură. Ceea ce interesează nu e capătul de drum; este dezbaterea inteligenței, cu- riozitățea detașată și demonia spe- culației, Ia fel cum la homo tech- nicus de astăzi nu utilitatea pro- dusului interesează întotdeauna, ci dezlănțuirea inventivității tehnice. Așa fiind, totul trebuie reluat, de fiecare dată, încît răbdarea, subti- litatea și strădania inteligențelor ce desfac și refac totul vor da sti- lul spiritului ieșit de sub orice for- mă de beție. S-a putut vorbi, pen- tru o asemenea cultură, de un de- lir al sobrietății ; se poate vorbi încă de un plictis consimțit, sau mai degrabă de o nemailntîlnită supunere. Nimeni n-a iubit, cu dăruirea a- ceea delirantă către profet, pe A- ristotel. Nimeni n-a putut filozofa și cunoaște, prin el, păstrînd totodată un sacru entuziasm, de-a lungul nenumăratelor etape ale operei sale. Nu-1 iubești pe Aristotel, dar îl înduri și i te supui. Se întîmplă ca la moderni, în fața culturii lor științifice și istoriste. Unele spirite încearcă s-o repudieze, în numele unei nerăbdări faustice de-a ști, sau în numele cine știe cărei intuiții intelectuale ; ar vrea s-o înlocuiască prin aforismul absolut, printr-un superior paradox, sau al- teori prin conștiința absurdului. Dar cultura, științifică și umanistă, stă aci, bine rînduită în biblio- teci, iar pînă la urmă trebuie să-i accepți mediația și răbdarea. Nu se poate face altceva decît să con- simți acestei sobrietăți, — acestui superior plictis, pentru copilul sau artistul capricios care e oricare dintre noi. Iar consimțirea o vei face întocmai creștinilor și neo- platonicienilor care se angajau în aristotelism : cu detașare, cu spiri- tul de liberă căutare, cu respectul și cultul adevărurilor indiferente — și cu acea dialectică fără ieșire, ce reprezintă grația spiritului eu- ropean. Trebuie să cunoști tot, să înțelegi tot — și să nu iubești pes- te măsură. Sub o asemenea curiozitate, deo- potrivă avidă și indiferentă, sub o rigoare și comprehensiune ce par gratuite din perspectiva marilor beții ale spiritului, cultura euro- peană pătrunde acum adînc în a doua ei versiune, după cea pe ca- re o dăduse cu aristotelismul înțe- les ca ansamblul științelor umane. S-ar putea ca, în versiunea ei de-a doua, cultura europeană să aibă o inventivitate ca și nesecată ; să nu înceteze a fi o cultură descope- ritoare. heuretică. Dar s-ar putea la fel de bine ca ea să devină — dacă natura largă nu-i rezervă sur- prize, cum nu i-a rezervat de pil- dă explorarea astrului lunar — o cultură exegetică, întocmai mari- lor culturi răsăritene. Și într-un caz și în celălalt primul tip de cultură european, dimpreună cu primul model exegetic, spun ceva omului prins în acest furor cultu- ralis care s-a întins peste întreg globul, ca un nou strat, ca o sferă a spiritului, o noosferă, cum s-a spus. Iar ceea ce are de învățat din istoria spiritului său omul european este că de la un moment dat el s-a instalat în spirit fără exce- sele acestuia ; sau că, stînd și el sub un furor culturalis, a uitat la un moment dat de „furor" și a cucerit, prin cultura sa răbdătoare, tărîmurile interzise. VIRGIL DUDA Un analist de mare vocație este Virgil Duda, însă, lucru ine- dit, scriitorul este fascinat de latura socială a existenței și aproape indiferent la cea sufletească. Din acest motiv, proza lui capătă un aspect neobișnuit, de „cercetare" mi- nuțioasă, perseverentă și chiar pedantă a unei materii rebele, aiu necînd invizibil printre ochiurile plasei de determinări pe care o minuiește autorul, care încearcă să substituie clasicului teritoriu al analizei — psihologia individuală, o realitate modernă, specifică vieții colective, anume psihologia socială ; și nu printr-un acci- dent, desigur, romanul Catedrala (1969) — a doua carte a proza- torului — poartă acest motto din Condiția umană : „II faut que I usine, qui n'est encore qu'une espece d'eglise des catacombes, devienne ce que fut la cathedrale. . .“. Spațiul romanului lui Virgil Duda, ca și al celor trei povestiri din volumul de debut (Povestiri din provincie, 1967) care alcătuiesc „introducerea" ciclului — autorul se ferește să-și numească scrierea „roman" I este uzi- na, adică un spațiu de existență colectivă, unde individualul se estompează obligatoriu. Este urmărită. în înțelesul pe care acest cuvînt il are în justiție, biografia unui personaj reprezentativ pen- tru uzină, personaj devenit o legendă vie — inginerul Burghele, intr-o tipică, în aparență, povestire a formației unui erou literar, fiindcă în realitate, prin modul în care este refăcută biografia in- ginerului, din „ape" și „bălți" de evenimente și referințe, ne aflăm in fața unei imagini complexe pînă la echivoc. „Firul vieții" lui Burghele, tras afară dintr-un uriaș caier de 'amintiri, de zvonuri, de realități certificate de martori oculari, de reacții cu sigură ates- tare, din fixarea sub lupă a celor care îi sînt sau i-au fost alături în diverse ocazii, nu este decît o „pastă", un element de legă- tură pentru o construcție diferită de reconstituirea unui traseu bio- grafic : „Ne am exprimat — scrie autorul ca intr-un proces-verbal —, ceva mai înainte, intenția de a face din reconstituirea firului vieții lui Burghele liantul fără de care nu se poate alcătui un zid". Zidul, construcția vrea să zică povestirea : despre Burghele, avertizează scriitorul, se împrăștiaseră numeroase „povestiri", coe- rente dar întemeiate pe imaginație, cele mai multe fiind opera unui fost coleg al inginerului Constantiniu, care „potolea setea de amănunte, povestind cu plăcere ce știa, dar mai ales ce nu știa (...), astfel că în cele din urmă reuși să creeze în jurul lui Burghele o aură de legendă”, iar autorul romanului (al „ciclu- lui” I) intenționează să restabilească adevărul în privința unor anumite momente din existența inginerului și mai cu seamă să aducă un plus de informații : „nu vrem —cum iarăși s-ar putea bănui — nici să se tragă concluzia că ne am pus în cap să dăm explicația adevărată a modului în care s-a constituit eroul nos- tru. Dorința noastră e mai mult modestă : intenționăm să umplem cu pasta acestei povestiri anumite goluri de care se vor fi resim- țit cele anterioare". De fapt, spre deosebire de acel Constantiniu, „creator (...) al biografiei de legendă” a lui Burghele, scriitorul tinde să refacă o biografie obiectivă, exactă, sprijinită nu pe fantezie, ci pe date reale, „încercăm acum, cu date reale, să-i reconstituim drumul". Dar tentativa se dovedește a fi imposibilă ; „eroul cunoscut", Burghele, rămine nedeterminat, în ciuda imensului dosar pe care îl strînge cu abnegație scriitorul. Intenția este, în fond, de demis- tificare, dar în măsura în care din datele aglomerate nu poate fi dedus un portret unitar al personajului, demîstificarea se vădește a fi imposibilă : clișeul, imaginea contrafăcută, inautentică este superioară celei reale. Sensul profund al romanului acesta ar putea fi, un clișeu nu poate fi înlocuit decit printr-un alt clișeu — pare a spune în orice moment prozatorul, ficțiunea este mai puternică și mai rezistentă decît realitatea. Relatarea se preface cu tot aerul de raport, de proces-verbal, într-o narațiune labirin- tică, afirmația netă devine presupunere, ipoteză, deducție. Din roman al formației, Catedrala se transformă în roman al unei realități umane, cîmpul preferențial de observație și analiză fiind raporturile inefabile dintre indivizi, influențele reciproce, transfe- rurile de personalitate, felul în care se produc interferențele in- vizibile ; teren alunecător, instabil ca nisipurile mișcătoare, pe care scriitorul pășește cu o siguranță uimitoare. Dacă Burghele sau celelalte personaje au specifică o anume relativizare pro- gramatică, sint supuse, cu un subteran sens ironic, unui efort de precizare care prin exces duce la ambiguitate, în schimb se de- tașează cu o neobișnuită claritate o densă rețea de raporturi inter-umane învăluind cele mai banale gesturi și atitudini, prin care se „reconstituie un mediu și o atmosferă" (G. Dimisianu). Catedrala este astfel romanul unui sistem capilar avînd în centru, ca element de legătură, biografia inginerului Burghele, un co- respondent în ordinea umană a uzinei, realitatea cea mai proe- minentă a romanului, un fel de supra-personaj ; așa cum uzina se află în plină edificare, subordonîndu-și destinele individuale, inginerul Burghele se găsește în ascensiune, mersul său victorios către funcții tot mai înalte fiind simetric cu extinderea uzinei. Este motivul pentru care Virgil Duda nu urmărește atit existen- țele individuale, cît „uriașele ghemuri de relații" specifice vieții colective. „Firul" formației lui Burghele nu este decît un reper în complicata rețea și scriitorul se oprește de multe ori asupra unor „fire" care sînt răsucite la un loc cu cel care interesează. Cele trei povestiri (Grijile, Vinovatul, Legendă și mit) care împreună cu Catedrala alcătuiesc un ciclu ajung la biografia lui Burghele pornind de la personaje cu care inginerul venise în contact, și la fel se petrec lucrurile în cele patru capitole ale romanului (Umbrele amănuntelor intime, Această apă impură. Trepte de tot felul, învingători și învinși). Virgil Duda utilizează de fapt o teh- nică a reflectării, fiindcă între existența socială și caracteristicile individuale există o strînsă corelație. Prin mijlocirea acestei o- glinzi imperfecte care este spațiul imaterial al interferențelor se obține o imagine a lumii interioare de un relief deosebit ; proce- darea scriitorului este asemănătoare cu felul în care una dintre eroinele sale privește silueta unui bărbat într-o suprafață meta- lică : „Reflectată în stîlpul de metal șlefuit, silueta se alungise și părea nu numai întunecată și tremurătoare, dar și hidoasă. (. , .) Fără să ridice privirea de pe hîrtia pe care o avea în față, îl urmărise într-una, apoi, cînd se îndepărtase, ridicase ochii spre stilpul metalic, ce constituia o axă în jurul căreia erau dispuse cele patru mese, și nu și-i mai putuse deslipi, vrăjită de lumea fără sens, abstrasă celei reale, în care el o invita fără cuvinte, și acum deslușea în oglinda convexă de metal, fața lui osoasă, mărul lui Adam mereu în mișcare și chiar irișii de culoarea oțe- lului, cu permanenta lor ușoară oscilare halucinantă". Virgil Duda este prin vocație exploratorul unei lumi stînd sub semnul com- plica tului. Constantin NOICA 10 — Convorbiri literare (urmare din pag. 4) O definiție de circulație a omu- lui inteligent ne oferă ca semn de recunoaștere putința Iui de a se păstra în același plan al discuției, de a nu confunda punctele de ve- dezarmanta intelectualitate dere. „Trei chestiuni rezultă din cele spuse de Țugurlan", rostește Moromete calm în clipele de irita- re generală provocată de Țugurlan și enumeră cu limpezime chestiu- nile. Nu acesta este însă cel mai e- dificator exemplu. Moromete are intr-adevăr darul de a nu confun- da punctele de vedere și de a nu greși planul discuției. Ei se strîn- seseră la locan să discute politică, ceea ce în codul acceptat de obișnuiții poienii, cod bineînțeles cu- noscut și de Țugurlan, înseamnă a discuta despre partidele politice și despre marile evenimente internaționale. Intervenția lui Țugurlan introduce o notă discordantă și ceea ce remarcă Ilie Moromete înaintea înregistrării oricărei jigniri este că împricinatul nu se înscrie în ace- lași plan de discuție cu ceilalți. Adunarea trăiește un moment de con- fuzie. Ce vrea Țugurlan ? în cele din urmă acesta exclamă : „Păi, asta e politică ce faceți voi ? !*. „Ei, așa vorbește“, îi răspunde Moromete, care constată, nu fără satisfacție, că disidentul se înscrie în cele din urmă in planul de discuție comun. Incidentul nu se termină aici. Atacul lui Țugurlan continuă necruțînd pe nimeni și nici pe Moro- mete. Toată lumea este supărată : Țugurlan violentează o convenție comună. în mijlocul agitației produsă de altercația Țugurlan — Co- coșilă, singurul ce face notă discordantă prin neparticipare este tot Moromete. Pentru el Țugurlan nu este o încălcare a bunei cuviințe, ci o „problemă" a cărei dezlegare nu se cuvine să fie decît de natură teo- retică, intelectuală. Acesta e momentul în care Ilie Moromete pronunță excepționala lui frază privind „chestiunile". Deci, într-un moment cînd oamenii întăritați de injurii sînt gata să se încaiere, Moromete spune următoarele : „Stați, lăsați-1 c-am înțeles ce vrea să spună I Trei ches- tiuni rezultă din cele spuse de Țugurlan : că numai cine are lot poate să facă politică, alta că din pricina lui Cocoșilă a rămas Ion al lui Miai fără pămînt, și a treia că nu sîntem mai deștepți decît Ion al lui Miai, nu e așa mă Țugurlan ?“*. Pentru că încordarea mai plutea t nimeni nu fusese atent la zisele lui Moromete. A fost însă extrem de atent autorul cărții ceea ce este grăitor: întîlnirea dintre Moromete și Țugurlan la fierăria lui locan este una din scenele cheie ale cărții. A face operații abstracte în mijlocul tumultului, a te lăsa furat de procesul disocierilor nu e la îndemîna oricui. A fi senin în momente încordate, a-ți păstra limpezimea de cuget, a fi preocupat intensiv de descifrarea unui discurs intempestiv, a te ocupa cu,operații intelectuale într-un moment agitait, cînd ceea ce se întîmplă t'^poate amenința în mod direct, înseamnă a avea structură intelectuală. Țugurlan va ră- mlne frapat de atitudinea lui Moromete și mai ales de faza cu chesti- unile. „Astea la tine sînt chestiuni, ai“, gîndește indignat Țugurlan de felul abstract în care Moromete îi primise discursul. Pentru mulți consăteni convorbirile cu Moromete sînt o încîntare nu numai pentru faptul că știe povesti. Uneori de loc pentru asta. Moromete are un fel surprinzător de a purta discuția. El îndrumă pe ascultător pe căi imprevizibile și invizibile la prima vedere. Traseul necunoscut și surprinzător este ceea ce-i atrage. Moromete seduce prin inteligență. El are capacitatea de a urmări o problemă și de a re- zolva nelâsîndu-se înșelat de piste false. Dacă ne amintim prima a- pariție a lui Moromete din O adunare liniștită, sub numele de Pațan- ghel, avem un document al acestui fel captivant de narațiune moro- mețiană în care decisivă nu e epica ci capacitatea povestitorului de a urmări un traseu moral și de a-1 etala auditorului. El nu expune ascul- tătorilor fapte de senzație ci probleme. Că Miai nu-i dă dublul sau că fură sticlele negustorului nu este de loc important. Faptele devin importante numai din perspectiva morală a povestitorului. Inteligența iui Mcromete alias Pațanghel este de a ști să-și decupeze Intimplările -jt narate în așa fel încît să rămînă mereu în același plan de observație și de judecată morală. Ceea ce se întîmplă și la fierăria lui locan. Țugurlan pleacă și oamenii râmîn posomoriți și nemulțumiți^ Ieșirea Iui Țugurlan este receptată indistinct ca ceva ce nu trebuia să se pe- treacă și a cărei vină o purta desigur autorul ei, Țugurlan. Cocoșilă rămîne supărat, iar Moromete dincolo de starea de spirit generală pre- ocupat de operațiile lui de clarificare și disociere. Față de înverșuna- rea unanimă împotriva lui Țugurlan el opune un limpede „Nu e la chestiune 1“ : „Nu e aia I spuse Moromete cu un glas care, deși nu-1 apăra pe Țugurlan căuta să-l înțeleagă"2. In poiana fierăriei lui locan răsună singular și pătrunzător vocea intelectualului și a rațiunii. * Moromeții, Epl., 1967, voi. I, p. 115. ** Moromeții, Epl., 1967, voi. I, p. 117. (Fragment din volumul Marin Preda și fatalitatea vocației}. MARIN PREDA LA CINCIZECI DE ANI (urmare din pag. 5) Ele ar fi fost perfect lucrative dacă acei oameni n-ar fi gîndit. Dar actul de gîndire era o punere la îndoială a justeții lor. Pentru verificarea dubiului era necesar un gest în afara legii; de aici acea ac- ceptare tacită a jertfei pentru e- manciparea de sub tutela Lui. Ta- bla de legi, normativ exterior, im- pus prin autoritate n-avea nici un suport în sufletul oamenilor, care după eliberarea de temeri, privind „în ei înșiși", „descoperiseră" în- tr-adevăr „o altă lege”. In pofida crimei, se produsese eliberarea o- menescului, fusese statutată liber- tatea de a alege și a comite. Iar cînd, pe malul oceanului, Surupă- ceanu simte cum pătrunde în el „o liniște ciudată în care întrebă- rile, fără a primi un răspuns, nu se mai puneau", el realizează de fapt suprema intuiție : libertatea „intru s“ întru salvarea umanului umană este dreptul absolut de a opta și de a înfăptui. De unde ho- tărirea sa la trezie de a părăsi „a- ceste locuri fiindcă ceea ce tre- buia să se întimple s-a întîmplat și ceea ce o să se întimple de-aici înainte nu trebuie să se întimple. N-am ce să mai caut in nici o insulă.... Nici să-mi pun singur ca- păt zilelor, dar nici, pe aceleași meleaguri, să-mi caut o fericire i- luzorie". Spuneam spre începutul acestor rînduri că, în planul epicii roma- nului, experiența reală a Surupă- ceanului se produsese tot sub semnul genezei. Ori, vremile de început nu-și pot depăși dificultă- țile fără apelul la mereu o altă și aceeași carte a celor zece porunci. A alege atunci înseamnă a sub- mina construcția (toate personajele lui Marin Preda proclamă liberta- tea gîndirii și dreptul la opțiune); victimele de tipul celui din cazan (dincolo de explicația destul de labilă furnizată de autor) sînt i- nerente și o îndelungată adăstare și meditare asupra lor ar ignora cerințele imediate ale edificiului. Salvind omul, Surupăceanu vio- lează codul unei construcții ce se pretindea, înainte de orice, termi- nată. El este, orice s-ar spune, tocmai pentru acest motiv, o jert- fă și simpla împrejurare că rămi- ne în viață îl aduce in situația de „intrus". Determinînd o umaniza- re a edificiului, Surupăceanu nu poate să rămînă mai departe aici. Dar cei care vor beneficia de pe urma acestui sacrificiu sînt prea ocupați cu noua zidărie pentru a avea timpul necesar să-i gîndească binefacerile. Răgazul va veni mult mai tîrziu, cînd zidurile noi vor fi în întregime ridicate. file de Istorie (urmare din pag. 5) împrejurarea mi-a pus în față o scrisoare a lui Marin Preda de a- cum 25 de ani. împrejurarea — a- dică fiica prozatorului scînteietor și omului vibrant, fierbinte care a fost Ury Benador. Scrisoarea e către el și e datată 17 noiembrie 1947. „Domnule Benador, vă las trei re- viste in care am publicat proză din volumul despre care v-am vorbit. Sînt foarte nerăbdător și am să vă caut chiar miine să-mi spuneți da- că se poate interveni — lucru pen- tru care vă rog să nu vă supărați. Pe de altă parte, însă, am aflat astăzi de la D. Bondi că directorii editurii „Cartea Rom." nu mai sînt directori și nici altceva. In legătură cu această schimbare, am deopotrivă motive în cazul că pro- za mea merită să fie susținută — că va fi mai ușor, sau dimpotrivă, ca intervenția Dvs. să dea un re- zultat pozitiv. Eu cred că în ce privește lucrul acesta, nu este în- doială ; n-aș vrea insă ca îndo- iala să existe in legătură cu lucră- rile mele. Dv. îmi veți spune și eu vă mulțumesc cu toată căldura". Volumul avea să apară în anul următor chiar la „Cartea Rom.“, și trebuie să socotim că „schimbarea" produsă acolo, ca și „intervenția" lui Ury Benador, au avut partea lor de contribuție la tipărirea în acel moment și mai tîrziu a Int îl- nirii din Păminturi. Totuși, ceva atrage atenția în chip deosebit în scrisoarea de mai sus, anume opo- ziția a două fraze — prima: „In cazul că proza mea merită să fie susținută", și a doua : „n-aș vrea însă ca îndoiala că existe în le- gătură cu lucrările mele". Un tînăr de 25 de ani, care se adresează unui scriitor mai vîrst- nic și avînd volum scos cu 22 de ani înainte (Cinci acte — 1925) cum era atunci Benador ba chiar cu multe volume, și care tînăr pa- re a se îndoi de valoarea scrisului său („în cazul că...“) — înseamnă că o face de pură amabilitate din- tr-o cochetărie devenită lege a do- meniului, căci opinia sa despre propria literatură e definitivă : despre valoarea lucrărilor lui nu e cazul să existe îndoială ! Despre Marin Preda, cînd am auzit întîia oară, a fost ca un ca- lificativ al desăvîrșirii : „este cel mai bun prozator din generația ti- nără, a noastră". Spunea acest lucru Miron Radu Paraschivescu, în pri- măvara 1946, mai exact în martie. La 3 martie fusese dată publicității Chemarea unui grup de studenți, zece la număr, pentru organizarea studențimii în „Frontul Democratic Universitar", care și avea să se constituie în urma Congresului din mai, acel an. Trei dintre semnata- rii Chemării erau adunați într-o cameră la Căminul mediciniștilor, pentru a pune la cale apariția re- vistei Studentul român care de a- semenea a apărut, în aprilie. Men- torul nostru pentru preparativele publicației era Miron Radu Paras- chivescu. Bunul Miron, sufletul u- nor admirabile pagini „a doua" la cîteva ziare democratice, în timpul războiului și în cei doi ani care au urmat, fusese chemat de noi ca „specialist" în tipărituri de acest fel. Tehnicianul tipografic al tre- bii era altul și el atunci un fel de director de revistă („redactor-res- ponsabil" al Universului-Copiilor), însă chestiunea era cum să facem revista studențească — și Miron ne dădea sfaturile trebuincioase, în ce privește structura, obiectivele și (fronturile ei. condițiile accesului la public, deci ale calității cultu- ral-literare, dincolo de aceea stu- dențească, de monitor al organiza- ției noastre unde era partea celor trei, doi mediciniști (doctorii Gh. Brătescu și Nicolae Dumitrescu de azi) și unul de la litere și pe dea- supra și tipograf. Atunci ne-a spus Miron că, dacă vrem să rămînem în istoria culturii și a literaturii cu revista, nu doar să fim organ ofi- cial, trebuie să publicăm numaide- cît cîteva numere mari, să lansăm scriitori tineri, să ne propunem cl- teva puncte de bază în program : „Uite, nu se poate ca Studentul român să nu înceapă cu cel mai bun prozator din generația tînără, a voastră. Mai încolo are să se vadă, cine l-a publicat la început, cind încă nu era cunoscut, pe Pre- da. întîia revistă a unei organizații ca a voastră, a studenților, trebuie să-l aibă pe cel mai bun scriitor al virstei voastre". Lucrul s-a petrecut cum ne-a sfătuit Miron și schița s-a publicat în numărul 3 al publicației, acolo unde ne-a zis el s-o punem. Auto- rul ne-a citit-o el însuși, cîteva zile mai tîrziu, cînd l-am cunoscut și ne-a înmînat paginile manuscrisu- lui. Erau cîteva file ale unui caiet de aritmetică. Cred că aici memo- ria nu se înșeală. Verific azi, cu scrisoarea către Benador în fața, identitatea caligrafiei lui Marin Preda, azi ca și acum un sfert de secol. Citește și azi cu inflexiunile de atunci, pe care le păstrez în minte — probabil nu chiar a- cela din aprilie 1946, ci lecturile lui numeroase pe care i le-am as- cultat apoi, în cursul anilor. Totuși, nu mă înșel, cînd spun că imagi- nile ulterioare s-au suprapus aido- ma peste prima, cea mai veche. Am verificat-o cel mai bine cînd ne-a citit, soției mele și mie, o întreagă dimineață de duminică din iarna 1951—52, capitolul din Moromeții reprodus în volumul Intilnirea din Păminturi — acela cînd își bate feciorii mai mari, și, în continu- are, tot finalul romanului. In cei 25 de ani de cînd îl știu și cînd s-a întîmplat să lucrăm a- lături în redacții de reviste și edi- turi la Uniunea Scriitorilor, constat mereu că există la el niște constan- te care îi jalonează comportamen- tul, personalitatea, literatura, pînă și caligrafia. E prea devreme să vorbesc despre acelea ale omului ; despre ale scriitorului am notat cîte ceva cu alte prilejuri. TABEL CRONOLOGIC 1922 5 august — s-a născut in comuna Siliștea Gumești (Teleorman), MARIN PREDA (Preda fiind nume- le mamei din prima căsătorie. Ta- tăl de-al doilea, care l-a înfiat, se numește Călărașu). Cursurile școlii primare le-a urmat în satul natal. 1937 Devine elev al Școlii norma- le din Abrud, continuîndu-și cursu- rile la Cristur (Odorhei) și Bucu- rești, 1941 Este angajat corector la zia- rul „Timpul" (director Mircea Grigo- rescu, redacto; al paginii cultural- literare, Miron Radu Paraschivescu). In acest ziar, care în timpul războiu- lui adăpostea un grup inimos de gazetari și scriitori democrați (Geor- ge Macovescu, George Ivașcu, Ghiță Dinu, Geo Dumitrescu, Tib. Tretinescu, Marin Sîrbulescu, Dumitru Bărbulescu și alții), a publicat primele schițe și nuvele : Pîrlitu (numerele din 15-16 IV. 1942), Strigoaica (23 V), Calul (4 iunie), Salcîmul (7 iulie), Noaptea (5 august) și La Cimp (22 septembrie) 1942—1943 Frecventează cenaclul lui E. Lovinescu. Este funcționar ia Institutul de Statistică și secretar de redacție la „Evenimentul zilei". In „Vremea" din 26 VIII 1942 îi apare schița Colina, iar în „Evenimentul zilei" apare schița Rotița (25.IV.1943). In toamna lui ’43 este încorpoiat pentru satisfacerea serviciului militar. 1945 Este angajat corector la zia- rul „România liberă". In „Viața socia- lă C.F.R." din 8 noiembrie apare nu- vela Iubire. 1946 Lucrează in calitate de secre- tar de presă la Ministerul informa- țiilor. In această perioadă colaborea- ză la „Lumea" (în care apare la 1 ianuarie — Ceata), „Studentul ro mân" și „Contemporanul" 1947—1948 Funcționează în apara- tul Societății Sscriitorilor. Are loc in 1948, debutul editorial cu volumul de nuvele Intilnirea din păminturi (Ed. Cartea Românească). „Intilni- rea din păminturi este primul moment al evoluției scriitorului și, totodată, promisiunea unui talent care-și caută un drum încă nebătut, ocolind tot ce- ar putea fi simplă pastișă ori tribut adus unor convenții literare. Marin Preda nu vrea să semene cu nimeni și aceasta-i o calitate, atunci cind ai ceva de spus" (Modest Morariu) 1949 Publică nuvelele Ana Roșcu- leț (tradusă în limba maghiară în 1950) și O adunare liniștită (Colecția „Cartea poporului") 1952 Apare nuvela Desfășurarea (transpusă și pe ecran) editată în limba rusă în anul 1954, în limba germană în 1955. Nuvela Desfășura- rea a fost distinsă cu Premiul de Stat. In același an este angajat redactor la secția de proză a „Vieții româ- nești". 1955 Apare romanul Moromeții (voi. I) revăzut în 1964, ulterior tradus in limbile maghiară (1956), rusă, en- gleză și chineză (1957), germană (1958), slovacă (1959), ucraineană (1959), roman distins cu Premiul de Stat. „Prin capacitatea de a crea viața, prin originalitatea artistică, Moromeții se numără printre cele mai rezistente romane publicate după al doilea război mondial... Locuitor al spațiului românesc, Moromete e un tip universal, cu o configurație morală seducătoare, intrat, ca atare, in sfe- ra literaturii" (D. Minu) 7956 Editează volumul de nuvele Ferestre întunecate 1957—7958 Deține funcția de re- dactor șef adjunct la „Viața româ- nească" 7959 Apare volumul de schițe și nuvele îndrăzneala 1959 Publică Nlculaie Moromete (fragment din romanul „Moromeții"). 7962 Apare romanul Risipitorii. „Ri- sipitorii" lui Marin Preda semnifică experiența deosebit de fecundă în intenționalitatea ei a unui autor care prin Moromeții și-a cucerit un loc între cei din primul rînd al epocii noastre contempoarne" (G. Ivașcu). 7963 Publică în „Scînteia tineretu- lui" ciclul de articole Despre devo- tament. 1963 Publică nuvela Friguri. „Din- :olo de toate considerentele de for- mulă literară, „Friguri" e o narațiune densă, cu extraordinare intuiții psiho- logice... Remarcabila nuvelă a lui Ma- rin Preda are, epurată de detaliile prea realiste, aspectul stilizat al unei eerii orientale, plină de miresme, în ca- re gesturile sînt rotunjite, limba cere- monioasă" (Nicolae Manolescu). 1966 Colecția „Biblioteca pentru toți" publică în numărul 337 nuvelele lui Marin Preda. 7967 Apare volumul II din Morome- ții. „Dacă noul volum din „Morome- ții" încheie un destin — acela al Iul Ilie Moromete — nu-i mai puțin a- devărat că prin amploarea dezbaterii sociale, prin autenticitatea probleme- lor dezbătute, prin forța ei artistică, romanul lui Marin Preda, asemenea marilor opere, deschide criticii, ca și cititorului, calea unor fructuoase și statornice meditații" (Valeriu Râ- peanu) 1968 Apare în volum și este pusă în scenă la Teatrul Național „I. L. Cargaiale" drama Martin Borman. Es- te ales vice-președinte al Uniunii scriitorilor. împreună cu Eta Preda, realizează traducerea romanului „Ciu- ma" de Camus. Editează romanul Intrusul distins cu Premiul pentru pro- ză al „Vieții românești". „Intrusul", îmi apare nu numai ca un roman deschis, dar și ca un roman al deschi- derii... In fond, Intrusul e romanul unei inițieri și sensul lui superior e unul moral" (Matei Călinescu) 1970 Susține în „Luceafărul" rubri- ca „In fiecare săptămină Marin Pre- da răspunde la o întrebare" (Arti- cole—interviu despre problemele de bază social-culturale și literare). Este numit director al Editurii Cartea Ro- mânească. 1971 Apare volumul de publicistică — Imposibila întoarcere... „imposibila Întoarcere" este o carte prin care Marin Preda se confesează indirect, sub forma unor reflecții și atitudini... „Imposibila întoarcere" dobîndește în- sușirile unei scrieri catalizatoare de energii sufletești și intelectuale" (Mir- cea lorgulescu). Scrie prefața la vo- lumul de poezii Ultimele de M. R. Paraschivescu, apărut în Ed. „Cartea Românească" 7972 Tipărește în Ed. „Cartea Ro- mânească" romanul Marele singura- tic. „In mari porțiuni ale cărții tema satului se retrage în subtext, dar ea e departe de a rămîne o realitate secundară în Marele singuratic... De cîte ori scrie despre sat, Marin Pre- da comunică ceva fundamental, iar viziunea sa ne apare mereu proas- pătă și tulburătoare" (G. Dimisianu). Gh. CAT ANA 11 — Convorbiri literare HERMANN KANT HERMANN KANT — unul publici i născut Democrate Germane Hamburg, în 1926. Electrician, soldat, apoi din- Rc- anul pri- zonicr de război în Polonia anilor 1945—1949, H. Kant se numără printre întemeietorii COMITETULUI ANTIFASCIST din lagărul de mun că varșovîană. Incepind cu anul 1949 urmează cursurile Facultății muncitorejti-țărănești și face studii superioare de germanistică la Ber- lin. Apoi devine asistent la Uni- versitatea Humboldt. în anul 1962 publică volumul d* povestiri tiu bisschen Sudice, obțimnd premiul Heinrich Heine, apoi premiul pen- literaturi conferit de Uniunea Generală a Sindicatelor. 1965 din considerații, impresii și din IMPRESSUM Contesa cobora dintr-o familie germană foarte veche, iar in gazetărie cultiva o astutie de factură recentă. Născută în Est, se simțea acasă in Vest. Rostea cuvîntul est ca noi toti, firesc. V e s t, cu- vintul ăsta, suna insă ca Saint-John Perse. Cînd vor" bea despre oameni, despre ai noștri sau despre “țn, despre oamenii de la curte sau despre cei cunoscuți de curînd, în vreo întreprindere oarecare, vorba ei avea căldura unei haine de loden. Se întrezărea în vorba ei ceva din convingerile democratice ale unui bătrîn Budden- brook, dar și ceva din cordialitatea, de dată mai nouă, la care se putea ridica și un maior prusac atunci cînd, încercuit fiind, izolat de propriile rezerve și fără spe- ranța unei despresurări imediate, era nevoit să se spri- jine, la bine, dar mai cu seamă Ia rău, numai pe oa- menii săi. Era inteligentă, știa să rîdă, era elegantă, po- vestea glume idiș, suporta bine o secărică de Nordhăuser și își luase doctoratul cu o teză asupra legăturilor dintre gindirea lui Adam Smith și doctrina fiziocratilor. Era un dușman din cea mai primejdioasă specie. Lăsa însă im- presia că e un om cu care se poate sta de vorbă. „Lendforff", se prezentă ea. La rindul ei, Fran spu- se „Groth“. Și-au dat mîna și s-au cercetat cu atenție. „Presupun, și probabil nu greșesc, că sînteți bine in- formată cu privire la persoana mea" zise contesa. „Așa că îmi veți îngădui, sper, să încerc a mă ridica la același nivel in materie de informație", adăugă ea. „Dar ce mai... avem în față paisprezece zile, două săptămîni avem a ne tot trambala prin țară.. Dacă ar fi fost vorba doar de atingerea aceluiași ni- vel în materie de informație, ar fi trebuit să se declare mulțumită după primele întrebări. Dar contesa avea, pare-se, „ideea" sa, proprie, cu privire la poziția și sar- cinile Franziskăi. A ținut să precizeze că, în relațiile cu oamenii, principiul său conducător este franchețea —- ceva din ceea ce Lehndorffli i-au lăsat drept moștenire. Un principiu nu tocmai comod, însă deosebit de fecund. Nu, comod nu, însă un principiu de care au trebuit să ia cunoștință și Hohenzollernii — în conflictele lor cu Lchndorffii. Și Ia interogatoriul luat unchiului ei, Olrick von Dolenhoff, atunci după 20 iulie1), chiar domnul Freisler2) a trebuit să scrîșnească din dinți, nici Iui nu i-a plăcut — acestui individ care a mutilat d r e p t ul ger- man făcîndu-1 de nerecunoscut — nici lui nu i-a plăcut franchețea Dolenhoffilor, da... Și asta e una dintre cele mai reușite scene din memoriile unchiului Olrick, proba- bil a citit Fran așa ceva ; Olrick von Dolenhoff, Memorii adevărate din vremuri de război și din vremuri de pace. „Nu prea ajung să citesc", răspunse Fran, „și dacă citesc, atunci e literatură de specialitate sau, uneori, un roman". „Povestiți", spuse contesa. „De vreme ce oficiul de presă v-a trimis cu mine în această deplasare, țin să vă includ în studiul meu. Cum trăiți ?“ „Cum trăiesc ? Lucrez. Adică fac fotografii. Acasă, soțul, un copil...“ „Cu ce se ocupă soțul dumitale ?“ „E și el Ia revistă". „Un cuplu de gazetari! Nu-i obositor ?“ „Altceva nu cunosc ...“ „Și nu ai dori uneori să poți sta acasă, să nu tre- buiască să muncești..." „Da... însă a face fotografii... asta nu e numai muncă". „Ce altceva ?“ „Poate joacă, poate un fel de a descoperi lumea, poate un anume fel de a înălța monumente". „Și ce crezi, e asta o muncă pentru o femeie ?“ „Dumneavoastră puneți această întrebare, doamnă ... cum vi se spune, doamnă doctor sau doamnă contesă ?“ „Simplu, contesă". „Simplu, contesă ? Nostim. Ce muncă poate fi con- siderată azi „feminină" ? Deplasarea asta a dumneavoas- tră prin țară, spre exemplu, e o treabă pentru o femeie ?“ „Mă rog... Insă știi, fără îndoială, din cererea pe care am adresat-o biroului vostru de presă, că mă inte- resează tocmai problema poziției femeii în viața publică de aici. Dumneata, spre exemplu, găsești normale acti- vitatea, poziția dumitale, nu ?; găsești normal ca ele să fie însoțite, întregite de anume drepturi politice sau ad- ministrative. Nu ?“ „Găsiți ?" „Așa cred. Oricum, așa ini-a explicat prezența dunu- tale alături dc mine șeful de la oficiul de presă. Și... cred că și asta m-a făcut să accept. M-a informat că fără dumneata n-aș reuși să trec nici de portarul unei întreprinderi dc mîna a doua. Spune, ce aveți dc tăinuit ? „Icrtați-mă contesă... chiar acum spuneați că am fost trimisă tocmai pentru a vă ajuta să pătrundeți în ase- menea întreprinderi. în primul rînd însă — cel puțin a a văd eu lucrurile — în primul rînd merg pentru a face fotografi'. Nu sînt passe-partout, sînt fotoreporter!“ „Bine, Franziska, om vedea noi care trage mai greu în cumpănă". Fran aproape că uitase această discuție cu contesa Lehndorff ; mai că uitase de deplasarea făcută împreună. Fusese o discuție vagă, trecătoare, între doi oameni di- feriți, între doi oameni care nu se prea puteau înțelege șl care, de altfel, nici nu trebuiau să se grăbească a schimba această stare de lucruri. Deplasarea, timpul pe- trecut inevitabil împreună, dar mai cu seamă munca în doi aveau să facă a fi rostite sute de mii de cuvinte, aveau să facă să se audă limpede cine era și cum era fiecare dintre acești doi oameni, de ce erau așa și nu altfel. Asta era însă — așa s-a dovedit — numai părerea Iui Fran, nu și cea a corespondentei-șef, dr. Renate Contesă Lehndorff. In reportajul său intitulat Expediție la vecini apărea, fantomatic, o făptură stranie, care era numită — în cîteva locuri doar și atunci între ghilimele — „însoțitoare" sau „fotograf"; dc cele mai multe ori această făptură se numea — evident, fără ghili- mele — fermecătoarea mea umbră, doamna Sesam, madami de la oficiu sau, ori de cîte ori trebuia scos în evidentă modul curios de a se exprima al vreunui interlocutor „au- tohton", tălmaciul meu. Toate aceste discuții dintre Fran și contesă, despre parfumuri și despre copii, despre croa- ziere In Marea Caraibilor și asigurări sociale, terapia can- cerului și Manhattan (Manhattan cartierul și Manhattan cocteilul), despre David Oistrah, faianță autocolantă, filme ORWO, Sukarno, moda în revistele Vogue și Sibyille, Stritțmatcr, in repetate rinduri despre unchiul Olrick von Dolenhoff, despre autoservire, apartheid, moda sinilor „Ia vedere", Franz Josef Strauss (concordanță) și revista Spiegel (neconcordanta), și bărbați în genere (deplină con- cordanță), Greenwich Willage (expozeu rece și con- cis făcut de doamna dr. Renate Contesă Len- dorff) și programul televiziunii R.D.G. (expozeu ceva mai lung șl nu lipsit de căldură al doamnei Franziska Croth). despre hotelul Ursula din Helsinki prin care ambele au trecut cindva, despre locuințe în care n-ar voi să trăiască vreodată, despre Yves Montând, Felsenstein, Callas și Cla- ra Zetkin, despre comportarea stupidă a bărbaților la 8 martie, despre pilulele anti-baby, despre papalitate și Martin Luther King, rețete de bucate pe bază de orez, despre principiul „Ia muncă egală, salariu egal", deter- genți, „Americani, afară din Vietnam", Vietnam și iarăși Vietnam, despre șapte mii de alte lucruri, locuri, noi a- pariții, mituri, concepții, nume și realități, toate aceste discuții, cînd amabile, cînd distanțe, cînd glumețe, cînd sarcastice, rămîneau — așa credea Fran — niște discuții între doi oameni străini la puterea a doua, nevoiți să facă vreme mai îndelungată, același drum, să lucreze, și să încerce a face unul altuia o impresie cît mai bună. Desigur, urme din toate acestea se puteau întîlni în relatarea „expediției" întreprinse de contesă „la vecini". Ele sunau cam așa : „după cum am auzit", „mi s-a dat a înțelege'*, „de Ia X am aflat că..." sau „o tînără doamnă mi-a mărturisit, în taină..Și Fran a fost de-a dreptul surprinsă de cîte chipuri noi poate împrumuta propria-i persoană. Și-a recunoscut cuvintele, fără îndoială, însă ele erau rostite cînd de „o țărancă bondoacă dintr-o colecti- vă", cind de „ un licean timid", cînd de „un tînăr om de știință remarcabil de plin de sine" și, o dată, chiar de „un podar butucănos, un tip inconfondibil în inconfondibilul decor al coastei baltice". Ei bine, aici, în acest punct, Fran a izbucnit; „Dar eu sînt din Bbrde șl ăsta nu-i ținut bal- tic !“ David, mai să se strice de rîs. „Simt că plesnesc", strigă el o clipă mai tîrziu, „asta e în stare să îndure orice... cu condiția să nu i se con- teste «dreptul Ia patrie»3). O, pămînt mănos din Borde, nu numai sfecla prinde rădăcini acolo ; asta li se întîmplă și fiicelor tale. Spune, așa-i că descrierea, descrierea pe care ți-a făcut-o contesa te stînjenește incomparabil mai puțin decît faptul că vorbele tale de aur au ajuns să fie distribuite pînă și acestui amărît de podar, nu ?“ „Nu știu dacă asta ar trebui să mă supere. Cînd citesc rindurile ei mă văd importantă, o personalitate nu tocmai lipsită de rafinament". „Insuficient rafinată. Contesa pretinde a te fi pătruns ; «Oficial, și apreciind după o parte din activitatea sa, în- soțitoarea mea era fotograf de presă și indiferent de școala în care fusese pregătită, avea și solide cunoștințe de foto- grafie. Știa să se îmbrace, avea rochii drăguțe. Stăruia însă în juru-l mirosul specific al hainei de piele. Cu toate astea, trebuie s-o mărturisesc, cei care i-au scris rolul în acest scenariu știau cîte ceva în materie de distribuție ; era împuternicitul ideal, avea un anume farmec, era o mică persoană cu ochi verzi care stăpînea la perfecție Jargonul directorilor-muncitori și al secretarilor de partid, care înlătura împotrivirea birocratică cu lovituri de ka- rată dialectic (se poate însă, tot așa de bine, să se fi înar- mat cu niște dispoziții de sus, necunoscute mie) șl care căuta să facă, în același timp și fotografii reușite». In vizită la noi, sau, după cum îi place să spună, ve- nită pentru a lua ceaiul, contesa Lehndorff mi-a spus : apare romanul său Die Aula (ajuns la a unsprezecea ediție în 1970). în 1967 i se conferă premiul Hein rich Mann. Recent apărut, romanul Das Im- pressum (din amintiri, din incursi- uni în istoria ultimelor trei decenii, morabile, se încheagă „istoria" re- dactorului David Groth, o frîntură din istoria revistei la care lucrează și ceva din istoria Republicii De- mocrate Germane), se bucură de o bună primire atît din partea citi- torilor cît }i a criticii. „Uite, domnule Groth, dumneavoastră ați venit din Vest în Est. Eu am plecat din Est în Vest. Tatăl dumneavoastră, dacă sînt bine informată — meseria mi-o cere —- tatăl dumitale a avut de suferit în Cel de al treilea Reich ; o rudă apropiată de a mea, Olrick von Dolenhoff, desigur cunoașteți acest nume — și meseria dumitale te obligă la asemenea cunoștințe — a cunoscut și el, pe propria-i piele, nedreptățile acelui stat. Dumneata ai venit aici pentru motive ușor de înțeles. Și eu am plecat, în fond, pentru niște motive ușor de înțeles. Știi, viața Ia noi acasă se caracteriza mai degrabă prin austeritate și mai puțin prin spirit feudal ; ciorapii noștri, ciorapii pe care-i purtam in copilărie, erau împletiți din aceeași lină grosolană, pe care o folosea orice țăran. Dumneata a trebuit să înveți cu în- dîrjire. Nici mie nu mi-a sărit cineva în ajutor spre a-mi arăta drumul. Dumneata ești un om al presei cu trup și suflet. Eu, și eu sînt prinsă de acest Joc. Dumneata ai greutăți cu oamenii dumneavoastră, eu pe ale mele, cu ai noștri. Redactorul dumitale șef e unul, al meu e altul, dar fiecare avem cîte unul ; amîndoi sintem doar niște slujbași. De acord, da, între noi stăruie unele divergențe. Și anume în problema adevărului — care e adevărul. Ni- meni însă nu poate contesta faptul că amîndoi tindem spre adevăr, că îl căutăm. Pe amîndoi ne caracterizează un anume spirit realist. Și aici, aici apare egalitatea din- tre noi. Dumneata vii din Vest în Est; eu am plecat din Est în Vest. Ecuația se reduce ; pămîntul e rotund ; sensul, direcția nu contează, mișcarea e totul. Privește atent, Groth. și spune-mi în ce constă, insist, dacă privim lucrurile în timp, spune-mi care e deosebirea dacă privim lucrurile in perspectivă ?" Cam asta spunea contesa. Și acum eu. Nu pot tăgădui, teoria contesei avea frumusețea ei. Și nici nu pot contesta faptul că unele rinduri din reportajul ei aveau o anume armonie. As mai putea spune, și trebuie s-o spus, că unele rinduri m-au măgulit. E o greșeală să nu vrei să accepți ideea că cel înge- nuncheat se poate simți bine, fie și numai pentru o clipă, cînd îl aude pe cel ce l-a înghenuncheat spunind „acum sintem egali" căci acesta din urmă n-ar spune nicicum așa ceva de n-ar fi, măcar acum, fie și în acest ceas, el însuși un învins. Dar cum stăruia vie amintirea unei strîngeri de gît, o strîngere care, cindva, fusese deosebit de puternică, am îndepărtat de la gîtul meu nobilul braț al contesei cu mulțumiri amicale și, cu ironie blîndă, am făcut aluzie Ia vremurile care s-au schimbat, care sînt altele. îndată însă, mi s-a părut că tonul ăsta de blîndă ironie ar fi potrivit cel mult în cazul unor relații dintre egali. Noi însă, contesa și cu mine, nu ne consideram egali și iam spus-o l-am spus : „Nu vrem să greșim de fel. Dar am face o mare greșeală dacă am uita, dincolo de ceea ce prin natură și istorie avem comun, dacă am uita cele unu, două lucruri care ne separă. Comuni ne sînt, spre exemplul, Hermann A.și Hermann A. Și asta nu numai pentru faptul că amîndoi se numesc Hermann sau pentru că ambii se numesc Hermann A. Amîndoi au fost con- damnați la ani mulți de detențiune, treabă pe care ambii o vor considera, evident, dacă se străduiesc puțin, o ne- dreptate. Și, și acum vine cel mai frumos semn de ega- litate între aceștia : amîndoi s-au aflat cindva în aceeași clădire. Berlin W 8, Mauerstrasse 39, și chiar în aceeași încăpere, ca șefi de întreprindere ; un Hermann la Deutsche Bank4), celălalt la Neue Deutschland'). Doi Hermanni ger- mani cam tot atît de egali între el pe cît sîntem noi, dumneavoastră doamnă doctor și cu mine. Nu, vă rog nu vă pripiți în a vă indigna, vă rog : nu vă substitui unuia dintre acești A. și nici eu nu mă sub- stitui celuilalt. Jocul ăsta nu-i născocit și aș vrea să-1 duc la capăt. De aceea propun să lăsăm la o parte verifica- rea acestei frumoase „egalități" în perspectiva trecutului, s-o cîntărim pc baza prezentului. E un Joc, contesă, un Joc care ne cere să mergem cu toții, dumneavoastră, pri- mul domn A., al doilea domn A. și cu mine, să mergem în aceeași cameră din aripa de nord, etaj I, Mauerstrasse 39, azi 108 Berlin6), să privim pe fereastră, să privim strada... Nu vreau să abuzez și să duc jocul pînă în momentul în care cele patru compuneri germane ar trebui să fie citite cu glas tare. Sînt sigur că am obține patru lucrări diferite, patru scrieri din care nu se pot constitui două perechi și, presupun doar, a dumneavoastră și cu a mea n-ar putea constitui o pereche. Dacă privim de la o fe- reastră, amîndoi, un colț de lume, contesă, noi doi nu facem o pereche. Și nu facem o pereche nici dacă privi- rile noastre ar îmbrățișa întreaga lume, din orice punct am privi-o. Și asta e o deosebire care datează de mult și care va dăinui multă vreme. 1) data atentatului împotriva lui Hitler 2) Președinte al Tribunalului popular fascist 3) slogan al transfugilor din regiunile estice ale fostu- lui Reich. 4) instituție capitalistă 5) organul central al P.S.U.G. «) indicativ poștal al unei circumscripții din Berli- nul de vest. în românește de Richard VALTER literatura COWORBIRI LITERARE . revista bilunară de literatura editata de Uniunea Scriitorilor din Republica Soc.absta Romama Redactor set : CORVELIl SUFANACHE Redacția: lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287. Administrația : București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10, tel. 183399. Tiparul. I. P. lași