La marea
dezbatere
a țării
Acest mijloc de vară, marcat de cel mai de seamă eve-
niment al anului — Conferința Națională a Partidu-
lui —, ne găsește mai uniți ca oricind in credința
noastră comunistă, in aspirația sfintă de a ne înălța patria
pe cele mai înalte culmi ale omeniei, ale civilizației.
Istoria contemporană a României, atit de bogată in eve-
nimente, — evenimente care nu numai concretizează dez-
voltarea multilaterală a societății noastre socialiste, ci ne
și întăresc mai mult certitudinea că fiecare an înseamnă
alți pași spre mai bine — este un strălucit exemplu de
triumf al ideilor comunismului pe pămintul românesc, de
cită energie este in stare un popor atunci cind iși hotărăște
singur soarta, cînd este animat de cele mai nobile idealuri
ale omului.
înalta dezbatere a întregii noastre națiuni este un prilej
de a ne întoarce privirea spre trecut, spre anii ce i-am par-
curs de la ultimele congrese ale partidului. Privim acum
și spre trecut pentru a înțelege mai bine prezentul și a
scruta mai cu temei viitorul. Timpul din această perioadă
n-a fost unul lipsit de orice greșeală, de orice ezitare, dar
a însemnat o adevărată expresie de energie și talent fără
precedent în întreaga noastră istorie. O politică profund
realistă, de largă perspectivă s-a stabilit in istoria noastră
contemporană. în ceea ce-am făcut atit în interiorul țării cit
și în afara ei. Prestigiul internațional, unanim recunoscut,
pornește de aici din țară, din grija partidului pentru fie-
care membru al societății noastre socialiste. Realizări de
ordin material, cu adevărat spectaculoase, care uimesc pe
cei ce ne vizitează țara, vin să confirme atit politica înțe-
leaptă a partidului, cit și inteligența și talentul poporului
român.
Dar așa cum spunea secretarul general al partidului, to-
varășul Nicolae Ceaușescu — „Alături de realizările ce au
îmbogățit și înfrumusețat chipul patriei, înfăptuirea cea mai
mare, cea mai de preț este făurirea omului nou, a conști-
inței înaintate a muncitorilor, a țăranilor și intelectualilor".
Intre aceștia, suflet din sufletul poporului, se află și scrii-
torul.
La toate marile evenimente care au marcat drumul ascen-
dent al noii Românii, scriitorii au fost prezenți cu fapta și
gindul lor. Ridicind la dimensiunile acestui timp statornica
lor dragoste de patrie, ce vine din paginile vechilor croni-
cari și ale celor mai ilustre personalități din literatura
noastră, scriitorii au dovedit prin cărțile izvodite că întregul
lor talent este pus în slujba împlinirii celor mai înalte aspi-
rații ale poporului și partidului nostru.
Acum, în acest moment de rememorare a ceea ce am rea-
lizat și de chibzuință spre ceea ce vrem să înfăptuim, ar-
tiștii cuvîntului, pe bună dreptate, alături de toți oamenii
muncii din patria noastră, se pot mîndri că au contribuit
din plin la ceea ce înseamnă astăzi România socialistă și
omul ei. Ei sînt pătrunși de profundul adevăr verificat de
întreaga istorie, că numai dînd glas aspirațiilor poporului
din care s-au ridicat, numai slujind cu credință năzuințele
omului spre omenie, ale omului de aici, din această țară,
își îndeplinesc nobila misiune a scriitorului, a literaturii
în genere.
Scriitorul din România socialistă, român sau de alte na-
ționalități, este mai convins ca oricind că opera sa poate
rezista în timp numai dacă pornește de la realitatea româ-
nească de astăzi, de la sufletul acestor oameni minunați ce
reînnoiesc chipul patriei, imbogățindu-și propriul lor suflet.
Marele opere ale literaturii noastre nu s-au născut din
indiferență și surzenie față de timpul autorilor lor, ci toc-
mai din reflectare, din re-crearea a ceea ce-a fost esențial
in acele vremuri. Literatura noastră s-a împletit cu frămîn-
tata istorie a acestui popor, ea a fost în momentele cruciale
ale vieții poporului român glasul ce s-a ridicat nepieritor
în numele dreptății și omeniei. Aceasta este trăsătura dis-
tinctă a întregii noastre literaturi, a celor mai de seamă
artiști ai cuvîntului pe care i-a dat poporul român ; ea vine
din trecut, din adîncimile istoriei, și astăzi, noi scriitorii,
avem datoria să o concretizăm cu întreaga forță a talentului,
așa cum o cere timpul în care trăim. Oricît de frumos se
vor împerechea cuvintele, oricîtă fantezie ar răscoli mintea
noastră, oricîte gînduri am așterne pe hîrtie, rupte fiind de
realitatea țării, departe de acest timp atît de fierbinte în fapte,
nu vor rămîne decît niște jocuri inutile ce vor fi uitate încă
de la nașterea lor.
Numai sufletul acestui om minunat, din această țară, este
harta călătoriei gîndurilor scriitorului, a nopților și zilelor
lui chinuite în fața paginii ce așteaptă să fie acoperită, nu-
mai cunoașterea și re-crearea lui cu mijloacele artei, ne dau
certitudinea că ne îndeplinim menirea. De aceea, pentru noi,
scriitorii, ne sînt mereu vii in minte cuvintele tovarășului
Nicolae Ceaușescu, atunci cînd spunea : „Sufletul omului nou,
conștiința lui deschid artistului un orizont nelimitat de in-
vestigație. Cercetarea și redarea acestui univers uman pal-
pitant — iată ce cerem noi creatorilor de artă“.
Presa ne aduce zilnic sub priviri, acum, în acest moment
de măreață efervescență creatoare ce-a cuprins întreaga pa-
trie, numele atîtor oameni și atitor fapte, spre lauda acestui
popor. Este un spirit de emulație la scara întregii țări, ne-
cunoscut pină acum prin amploare și profunzime, ridicat din
sufletul milioanelor de oameni din patria noastră, din sufle-
tul poporului. Acest suflet minunat avem datoria să-l sur-
prindem în cărțile noastre, să-1 cîntăm, să-1 ajutăm în con-
tinua lui devenire spre ceea ce înțelegem tot mai bine a fi
— omenia comunistă.
Cu aceste gînduri vin scriitorii la marea dezbatere a țării
— Conferința Națională a Partidului — cu hotărirea fermă
LtCiURÂ
bacovia
Pururi licean silitor în clasa enormă proletară,
cel rău născut și înfășat
în sînge cald de abatoare,
lentilă măritoare peste bacilii morții din
provincii
dar singur senior la castelul în care
corbii sugeau culoarea din covoare,
El însuși mag al cetei triste,
subțire ca ideea ce tremură pe lacuri,
nu pasăre în spațiu ci chinuit artist
în colivii, captiv pe strada Foarte Mare,
clarvăzător amant al mugurelui crud
al sălciilor democrate viitoare,
fiu drept al mindrei națiuni, ca frunza pală
căzătoare, Bacovia.
de a dat glas în operele
lor sufletului omului de
lingă ei, al poporului.
OL.
între solar
si nocturn
»
Există în literatura română o lu-
mină solară și o alta siderală,
nocturnă, dar nu într-un regim
de egalitate. Nocturnul ca spai-
mă și macabru, măștile melanco-
liei negre sînt mai degrabă excepții.
Prioritate evidentă au solarii, trăsătură
pînă acum raportată la nostalgia cla-
rității latine. Nordicii, ni se spune (du-
pă Madame de Stael), sînt întrebă-
tori, hamletieni, tragici, înclinați spre
interiorizare, pe cînd mediteranienii,
cu altă structură, concep existența în
perspectivă exterioară, stenică. Clasi-
ficări ca acestea presupun, uneori, o
mistică a modurilor spirituale închi-
se. Muzica norvegianului Grieg nu
vorbește de obscuritate rerum, fiind
poate boreală, dar nu cețoasă, ci cris-
talină. De noaptea Walpurgiei. de tor-
turile lui Faust a fost atras latinul
Gounod. Alți latini, Baudelaire. Car-
ducci, Maccdonski dedică, fiecare cîte
un imn lui Satan ; la simboliști, la
Arghezi, se citează, de asemenea, ac-
cente de satanism. Principiul clarită-
ții latine se cere coroborat în ce pri-
vește substratul nostru spiritual, cu
naturismul, mai exact cu exaltarea so-
larului la thraco-daci, aspect excelent
sesizat de Sadoveanu într-un roman al
genezei noastre, cu acțiune la sfîrșitul
celui de al optulea secol. Eminescia-
nul Zamolxe din Strigoii, tragic, în-
tunecat, cam germanic (în felul unui
Odin), trece în Creanga de aur,
ca promotor al luminii și simbol al
naturii triumfale. La ceremoniile ritu-
ale de pe muntele Om, magul Kesarion
Breb din Creanga de aur, pînă atunci as-
cuns, se arată păstorilor în ziua în care
„soarele stă pe cer la cea mai mare
înălțime a lui, după jumătatea lunii
iunie, în zodia Racului". Sadoveanu,
om al naturii, se referă aici la solsti-
țiul de vară, moment în care el însuși
are sentimentul totalității, savurînd
bucuria de a exista sub „un cer în-
cremenit în liniște ca un smalț albas-
tru". Splendidul său 24 iunie, din ca-
re am extras aceste cuvinte, este con-
fesiunea echilibrului desăvîrșit, cînd
scriitorul își uită „mîhnirile", pentru a
fi, dincolo de bine, și de rău, un a-
polinic.
Deasupra timpului individual, care
poate fi umbrit de tragic, în spiritua-
litatea românească începînd cu gîndirea
mitică, lumina se constituie într-o pîr-
ghie a vieții, fenomen de integrare în u-
nivers capabil să ofere, fie și în frîn-
tura unei secunde, sentimentul organi-
cității. La solari, sufletul se dovedește
deschis lucrurilor, bucuriei simțurilor;
impresionați de mister, selenarii as-
cultă voci îndepărtate și mai ales cau-
tă realitățile interioare, fiind deschiși
spre ceea ce G. Bachelard numea „timp
al reveriei poetice". Frumosul locali-
zat, aproape particularizat în constante
naționale Ia unii, alternează cu fru-
mosul ideal, în proiecție cosmică la
ceilalți, tentați de absolut.
(continuare în pag. 11)
Const. CIOPRAGA
■ CONSTANTIN NOICA
O nouă pagină în istoria
spiritului european (V)
■ N. D. COCEA:
Alt jurnal inedit (ultimul
capitol)
H Cronicarii despre cronica
literară
■ Opinii—-Controverse
1.	întrebarea pune in discuție, intr-un mod,
aș spune, direct, însăși viabilitatea cronicii li-
terare ca specie criticâ, Daca utilitatea ei n-a
fost contestată niciodată și, s-ar putea spune,
de nimeni, în schimb nu rareori cronica lite-
rară, așezată în centrul criticii foiletonistice,
jurnaliere, publicistice (tuturor acestor termeni
ii s-au dat sensuri mai mult sau mai puțin peio-
rative) a fost privită cu neîncredere. Practicată
de mari spirite ca : Ibrăileanu, G. Călinescu,
Pompiliu Constantinescu, Lovinescu, Perpessi-
cius, ca să nu mai invocăm nume de aiurea,
deși acela al lui Sainte-Beuve va fi prezent
în mintea tuturor, cronica literară a fost și este,
din nefericire, considerată ca un exercițiu e-
femer, util pentru începătorul care își încearcă
instrumentele în vederea marilor sinteze de mai
tîrziu. De obicei formulează o astfel de opi-
nie criticii și istoricii literari care confundă
„știința literaturii", cum le place să-și numeas-
că silințele critice, cu arhivistice. Punerea la o
ialtă a unor afirmații și judecăți deja făcute
(de obicei despre opera unui scriitor celebru
sau măcar bine cunoscut), rodul unei îndelungate
și harnice munci, clasificarea, uneori ingeni-
oasă, a acestui material enorm, fără preocu-
parea, în cazuri destul de frecvente, de a
secate de aici fețele necunoscute ale operei,
este singura activitate critică demnă de stimă
noblețea
sincerității
după o astfel de opinie. Cum s-ar putea ex-
plica altfel fenomenul, foarte curios, că un
volum de cronici literare, chiar cînd el poate
oferi o panoramă a literaturii într-un anumit
moment, este suspectat de la început de facili-
tate și trecut sub zodia efemerului, in timp
ce o cercetare monografică, să zicem, in care
cronologia vieții și a operei ține loc de imaginație
și de metodă (genul este atît de apreciat in-
cit riscă să monopolizeze toate subiectele te-
zelor de doctorat — printre care, alături de
producții școlărești de circumstanță, pot fi ci-
tate și monografii realmente valoroase !) nu
trezește aceleași suspiciuni. Discriminarea a-
ceasta, care totuși se face, ne apare și mai
sterilă dacă ne gîndim că nu genul practicat,
fie el eseu, cronică sau studiu monografic, va
înclina balanța către durabilitate, ci harul
tronsmis paginii scrise. De obicei numai cei
coie, lipsiți de gust și de fantezie, nu pot
scrie o cronică literară, în care, în mod obli-
gatoriu, participarea „literară" a criticului este
mai ridicată, privesc cu un oarecare dispreț o
aslfel de activitate.
Legată de aparițiile recente, cărți de poezie,
de proză sau de critică și istorie literară, care,
la rindui lor, se vor despărți in durabile și
efemere, cronica literară reprezentînd actuali-
tatea in sensul cel mai strict, pare amenințată
și din această parte de eroziunea timpului.
Cronica literară consacrată unui volum careva
primi sancționarea timpului este, din această
cauză, supusă pieirii imediate, iar cealaltă care
se ocupă de o capodoperă se strecoară, îm-
preună cu aceasta, în nemurire? Și într-un caz
și în altul, răspunsul potrivit este cel mai răs-
picat nu I Lăudarea unei cărți nevrednice de
elogiu este o treabă la fel de inutilă ca și
scrierea opului respectiv. Banalitățile despre o
carte bună nu servesc, iarăși, nimănui și cro-
nica, în acest caz, moare chiar in momentul
cînd a fost scrisă. Numai simpla funcționare,
chiar și fără greș, a sancțiunii care separă va-
loarea de non-valoare nu salvează cronica de
efemer, deși această acțiune este extrem de
utilă. Dacă, însă, se formulează o judecată de
valoare fermă, capabilă, în baza unei bune
analize a cauzelor fenomenului, negativ sau
pozitiv, discutat, să caracterizeze evoluția lite-
raturii într-un plan mai general, la cronica
respectivă se poate reveni cu folos oricind.
Cronicarul are în vedere, deci, nu o singură
carte, cum pledează aparențele, ci literatura,
plecînd de la o ilustrare minimă, care poate
fi și o singură carte. Privită altfel, cronica li-
terară este și un excelent prilej de a face por-
tretul scriitorului respectiv, care poate interesa
oricind istoria literară.
2.	Opiniile total diferite despre aparițiile re-
cente sînt generate de cauze foarte diverse.
cronicarii despre
CRONICA LITERARĂ
1, Care este raportul
între efemer și etern
în judecata enunțată
de cronica literară ?
Amintiți-vă cîteva
proprii propoziții cri-
tice pe care trece-
rea anilor le-a, să
zicem, validat. Și,
tot, așa, cîteva pe
care le-a infirmat.
2.	Cum explicați opi-
niile total inverse e-
mise simultan asu-
pra unor cărți rela-
tiv recente ?
3.	Numind dificultățile
Fără plăcere să încercăm totuși să le înșirăm.
In ordinea nocivității, aș menționa, mai întîi,
spiritul de grup, la baza căruia nu stau, no-
bile afinități literare, care n-ar trebui să ex-
plice nici ele, ca și prietenia, spiritul partizan,
ci, de cele mai multe ori, interese extralite-
rare. Alteori, de vină poate să fie chiar reputația
autorului care, odată stabilită, nu mai este ve-
rificată de toată critica, la o nouă apariție, și
atunci un anume conformism uniformizează ju-
decata in așa măsură că o opinie contrară, mai
aproape de adevăr, poate să apară cu totul
distonantă față de corul aproape general. Nu
trebuie să neglijăm nici cazul contrar, care ne
duce cu gindul la isprava lui Herostratos. Do-
rința de glorie, mirajul părerii singulare, orgo-
liul pot conduce la demolări nefondate. Cea
mai benignă și, pînă la urmă, numai amuzantă,
este critica amabilă care, distribuind cu gene-
rozitate aprecieri superlative, poate da naștere
la judecăți total diferite.
3.	Poate că dintre toate speciile critice, cro-
nica literară ii pune autorului în față cele mai
multe și mai mari dificultăți. Cronica literară
cere, am risca să spunem, o înzestrare specială
de la cel care o practică : pe lingă o vastă
informație asupra ansamblului literaturii și o
deplină cunoaștere a celei actuale, gust literar
sigur și posibilitatea de a găsi o formulare pe-
netrantă, talent deci, ea presupune și o deplină
intransigență. Orice selecție trezește nemulțu-
miri, mai ales într-un domeniu unde nu se mă-
soară, ca în sport, succesul cu cronometru! sau
cu centimetrul. Din această cauză se pot exer-
cita asupra cronicarului fel de fel de presiuni,
unele directe, altele indirecte, dar cu rezultate
întotdeauna neplăcute. Toți autorii vor să se
scrie despre cărțile lor și, în consecință, se
ivesc fel de fel de demersuri, uneori penibile :
telefoane, rugăminți, sugestii, aprecieri flotan-
te, condiționări și comerțul de materiale. „Dis-
cuțiile" continuă uneori și după apariția croni-
cii, mai ales cind aceasta reușește să rănească
orgoliul, uneori nemărginit, al autorului, care
va găsi cele mai variate mijloace pentru a-și
mărturisi nemulțumirea. Unele cunoștințe vechi
sau chiar prieteni abia te mai văd, cuvintele
mari au fost uitate și chiar bruma de înzestrare
reală a cronicarului începe să fie pusă în cau-
ză. Titularului unei cronici literare trebuie să i
se lase, de aceea, libertatea deplină în alege-
rea cărților și a autorilor de care vrea să se
ocupe și, mai ales, nu trebuie să i se facă
nici un fel de sugestii cu privire la oportunita-
tea extraliterară a cronicii pe care ar urma să
o scrie. Cronicarul nu trebuie să caute cu dina-
dinsul să devină (formă crasă de orgoliu) un
personaj antipatic, scriind cu răutate, scotocind
cu plăcere numai părțile nerealizate sau mai
puțin realizate ale operei, din dorința de a-și
demonstra superioritatea, dar nici nu trebuie să
se lase impresionat de nemulțumirile unor au-
tori care nu înțeleg noblețea sincerității și se
mulțumesc cu lauda prefăcută. El trebuie să-și
cîștige și să-și păstreze, prin autoritatea scri-
sului și fermitatea judecăților pe care le emite
asupra cărților, o totală independență.
Al. ANDRIESCU
critica proastă
se naște moartă
1.	Critica proastă se naște moartă. Marea
critică trăiește și îmbătrânește cu demnitate.
Cronica literară poate fi și ea în una dintre
aceste situații.
2.	Opiniile inverse despre aceeași carte
sînt lovituri date ideii de obiectivitate în cri-
tică.
3.	Faptul de a nu fi o abstracțiune este
principala dificultate pe care o întîmpină cro-
nicarul literar.
Voicu BUGARIU
literare și extralite-
rare de care v-ați
lovit în activitatea
de cronicar literar,
vă rugăm să medi-
tați cîteva clipe la
efortul pe care bă-
nuim că l-ați făcut
pentru a le depăși.
Asemeni aviatorilor, cronicarii noștri lite-
rari (cu puține și relative excepții) se
„pensionează" repede. De unde provine
această uzură prematură ? Sau, mai bine-
zis, cum poate această stare „fiziologică" ex-
plica natura oficiului de cronicar literar ? Fără
să impietăm asupra altor merite, sîntem încli-
nați a socoti cronica literară drept cea mai
statutul mo r a 1
al cron icarului
pretențioasă specie critică. Cronicarul nu face
o excursie cu trenul sau autocarul în care poa-
te somnola, ci într-o pădure unde nu se poate
înainta decît cu pasul. E singur. Busola gustu-
lui reprezintă instrumentul principal de orien-
tare într-un loc puțin sau de fel umblat. Nu
voim, bineînțeles, să continuăm, adică să facem
melodramă, adică să glumim. Dar cronicarul
e lipsit de compania istoriei literare, fiind obli-
gat, într-un fel, să-i refacă etapele și criteriile
pentru uzul fiecărei noi opere cu care e con-
fruntat. Fiind obligat totodată la o esențiali-
zare, la o probă decisivă a calităților sale :
sensibilitate, talent expresiv, simț al proporției
și (Doamne !) probitate. Cronicarul nu are par-
te de confortul mediu al celui ce glosează asu-
pra valorilor sancționate, nu se poate sprijini
visător pe balustrada unor frumoase sentințe
de unde priveliștea capătă un aer de securita-
te. Unicul său punct de sprijin (exceptînd sub-
înțeleasa informație, loc nevralgic ca orice idea-
litate) îl constituie actualitatea însăși a reac-
ției produsă de operă, deci opinia altor croni-
cari care-l pot preceda, pe care-i poate pre-
ceda, dar care opinie e în principiu simultană
cu demersul său. Opera nouă e o virginitate ce
se oferă unei virginități critice. Dacă despre
Arghezi sau Mallarmă sau Borges poți afirma
lucruri de o inteligență sclipitoare, dar dedusă,
în perimetrul cărora pină și riscul iconoclastiei
e bine calculat, în fața unui autor proaspăt
trebuie să faci uz de o măsură spiritual-esteti-
că proprie, să cumpănești valoarea și nonva-
loarea cu degete care să nu tremure. Reacția
intimă ce are loc e tocmai transmutarea efe-
merului in etern, adică eliberarea valorii de
aparențele ce o țin în captivitate.
Cronica literară ni se pare o aventură, una
din cele mai nobile aventuri ale spiritului crea-
tor, dornic de a se legitima legitimînd. Ea nu
are (nu trebuie să aibă) o altă acoperire decît
pasiunea pentru creația literară, exprimată în
egală măsură prin intensitatea afirmării și a
negării. Avangardă eroică a istoriei literare,
nu-ți permite nici un compromis, nici o lince-
zeală ; orice dezertare se proiectează la scara
mărită a celor ce au nevoie de sacrificiul unei
prime experiențe. Istoria literară este profund
îndatorată cronicii literare care-i dăruiește nu
numai patosul, dar și (de nenumărate ori) ma-
terialele de construcție cele mai pure, acele
„contacte și contururi desenate", acele „forme
cucerite" pe care le denumea astfel Valery.
Circulă prejudecata „sintezei" de la care
cronica s-ar abstrage. Dar sinteza de pe teri-
toriul criticii nu e echivalentă cu sinteza de pe
teritoriul istoriei I O caracterizare penetrantă,
memorabilă a unei opere poate concentra, pe
un spațiu restrîns și în funcționalitatea firească
a cronicii, o expresie sintetică, perfect integra-
bilă în sinteza istoriei literare. O formulă inspi-
rată, o metaforă pot fi desăvîrșite sinteze cri-
tice. Pe lingă aceasta, analiza unei cărți e
însoțită adesea cu o lumină aruncată asupra
întregii producții a autorului respectiv (dacă
nu e debutant). Orgoliul secret al cronicarului
e de a mînui o materie sensibilă, care în veci-
nătatea imediată a producției comentate să se
impregneze de fluidul acesteia, să se constituie
într-o replică vie la operă. Și, credem, croni-
carul inspirat izbutește să construiască homun-
culi.
Intimplarea a făcut să scriem între cei dintîi
despre poeți ca M. Ivănescu, Leonid Dimov, I.
Negoițescu, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru,
în care am salutat talentele reprezentative- ale
ultimei promoții lirice și să nu acordăm credit
altora, socotiți de un înzestrat confrate „excep-
ționali" sau „aproape excepționali", ca de pil-
dă, G. Aiboiu sau Gh. Istrate (reamintim că
întîmplător același cronicar cu amplă audiență
s-a arătat foarte reticent la primele volume ale
grupului de lirici prețuit de noi). De asemenea,
socotim că am făcut observații ce nu pot fi
ocolite și în legătură cu alți poeți ca Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Ion Caraion, A E.
Baconsky, Nina Cassian. Desigur, timpul va
decide dacă am avut sau nu dreptate, proce-
sul poeziei noastre actuale fiind încă în curs
de desfășurare.
2.	Nimic mai natural decit faptul că în legă-
tură cu o carte se emit opinii opuse ! Activi-
tatea critică avind o accepțiune diferită de cea
a științelor exacte, prezintă o balansare a
aprecierii care, în cazuri extreme, poate căpăta
chiar forma judecăților inversate. E știut că
vivacitatea disputelor în jurul fenomenului lite-
rar, departe de a desemna un motiv de îngri-
jorare, constituie, dimpotrivă, o garanție a asi-
milării sale temeinice (aceasta neputîndu-se
dispensa de aspectele paradoxale). Sînt două
tipuri de contradicții ale sentinței critice : unele
spontane, provenind dintr-o bună credință limi-
tată, avind nevoie de adjuvanți, ori chiar de
modele spre a putea funcționa, predispusă, în
lipsa, ori prin alegerea greșită a acestora, la
intoleranță ori la generozitate în exces. Este
cazul, în speță, al unor cronicari foarte tineri
care cred că.. . tot ce zboară se mănîncă. Aceș-
tia sînt gata să ia în serios (și să „teoreti-
zeze") un concept pueril ca bunăoară cel al
„poeziei de critic" (ca și cum Philippide, Doi-
naș, Dimov, Dragoș Vrânceanu, Negoițescu,
Mircea Ciobanu, Mincu, Dan Laurențiu, Șerban
Foarță ar fi niște hermafrodiți ai modalităților
„normale" doar în unicitatea lor I). De aseme-
nea să preia (pre)judecățile unei critici cu un
pas temporal mai „avansate", taxînd, de exem-
plu, drept „european" pe un poet doar pentru
faptul că a făcut traduceri și respectînd scrupu-
los o lungă listă de „clasici în viață". Al doilea
tip de contradicție are la bază premeditarea
oneroasă, rezultînd din apartenența la un grup,
din urmărirea unor meschine reciprocități publi-
citare. E cea mai malignă ipostază a criticii
căci duce la sinuciderea ei. Am citit cu toții
destule cronici „de serviciu", cu aerul de a fi
executate in virtutea unei comenzi speciale a
redactorilor șefi, ori ai altor „monștri sacri" ai
literelor noastre pe care-i denunța cîndva M.
Ungheanu. Practica lor, deși mai redusă, n-a
încetat cu totul, fiind mai vizibilă (poate și din
lipsă de .abilitate" I) in citeva reviste din pro-
vincie. Dacă primele exagerări sînt (aproape)
inocente, ultimele se. .. pedepsesc pe ele în-
sele ; depășind jocul firesc al temperamente-
lor și preferințelor, ele duc iremediabil la com-
promiterea celor ce le semnează. Căci există
niște legi nescrise ale onestității cronicarului,
care ne îngăduie să-l judecăm ori numai să-l
intuim chiar la începutul activității sale, fără
greș.
3.	O primă dificultate vizind statutul moral al
cronicarului rezidă în raporturile cu conduce-
rea revistei la care publică. Un cronicar de
conștiință nu are voie nu numai să renunțe
„ocazional" la principiile sale, dar nici măcar
să-și nuanțeze opinia în funcție de conjunc-
tura redacțională. Un asemenea gest implică
și o „trădare" intelectuală. Credem că in cazu-
rile unui impact al criticului cu redactorul-șef
e mai onorabilă (deși dureroasă) soluția de a
nu scrie despre cartea în cauză. Redactorul-șef
trebuie să acorde cronicarului său, dacă nu
„mină liberă" (adică încredere), măcar acest
minim respect. Obligindu-I direct sau indirect
(și ce arsenal bogat de mijloace ascunde acest
din urmă cuvînt I) să scrie împotriva convinge-
rii sale, comite un act monstruos.
O a doua chestiune, de ordin mai general,
constă in greutatea (vorba vine) de a convin-
ge, atunci cind ai emis o părere, infirmînd o
alta de o mai largă circulație, că nu repre-
zinți niște interese oculte, că nu ai niște inten-
ții... diabolice I Este încă adînc înrădăcinată
în destule conștiințe redacționale ideea unei
ierarhii literare refractare la orice soluție dia-
lectică, după care un autor e mare prin de-
finiție, toți cei ce refuză această axiomă ne-
meritînd un alt tratament decît excomunicarea.
Gheorghe GRIGURCU
2 — Convorbiri literare
o nouă pagină
în istoria
, spiritului
european
semnificația istorică a operei
lui Teofil Coridaleu (V)
De aceea stilul culturii latine
va fi cel al tezelor și al dis-
putelor în consecință. Nu e-
xistă nimic de analizat și
ae sintetizat, cînd ești lipsit
ue malenai, cum erau nk-mevam ;
iot ce cămine spirnuiui este sa m-
suiuie, pur și snnpiu. iar sului cm-
curn pe oaza ae teze alișate se va
prelungi puia la slirșnui Evului-
ivieaiu. imr-aaevar tot prin teze
alișate vor aescniue o era noua iu-
leramsmul, ae o parte, dar mai a-
ies gjndirea umanista și ștnnțixicu,
ue ană parte.
scolastica greacă nu cunoaște te-
ze. Născută sud un exces jn plus
și nu unui in minus, respectiv sud
presiunea unei supraaDunaențe ae
tradiție scrisa, ea va avea drept
sarcina sa vaiomice aceasta ooga-
ție și drept oosesie sa nu lase a-i
scapa nimic. Ea are in lața ei
ansamblul cunoștințelor iar nu ști-
ințe izolate, sau puncte de doc-
trină izolate. In materie de logica,
ae pildă, scolastica greaca nu va
pune niciodată un accent particu-
lar pe silogistică. Pentru ce scolas-
tica latina s-a angajat atjt ae a-
uinc in silogistica, și ae ce ae alt-
lel logistica moderna reduce logica
clasica la silogistică 7 Pentru ca
ele se interesează mai puțin de lo-
gică in ansamblul ei, ca știință a
gindiru, cit de simpla gînaire ex-
primată. Iar pentru scolastica lati-
nă, explicația de fapt este simpla :
ea nu are In față decît fragmente
din „Organon" și se angajează în
ceea ce ii pare să ducă ia un re-
zultat în lipsa altui rezultat, ori-
zontul pe care l-ar da întregul vi-
ziunii de cultură din operele lui
Aristotel.
Dacă nu există teze și dispute,
in scolastica greacă, și nici măcar
o știință dominantă, cu atît mai
-■W puțin aspecte dominante sau ex-
clusive, atunci rolul și stilul exe-
getului vor fi diferite. Bineînțeles
și comentatorii greci vor întirzia
mult asupra „Organon"-ului, ba
chiar, după gustul modernilor,
prea mult asupra tratatului „Cate-
goriilor", unde problemele de lo-
gică se împletesc cu altele de me-
tafizică. Dar ei trebuie să ia lu-
crurile de la început, așa jncît e
firesc să înceapă cu tratatul ce
deschide „Organon“-ul. Altminteri,
pentru acești comentatori ce au jn
fața ochilor întregul operei aristo-
telice, nu va fi vorba să extrapo-
leze probleme sau simple tratate,
ci să dea socoteală de universul
culturii științifice, trezit la viață de
gînditorul antic.
Exemplul lui Coridaleu, care co-
mentează ansamblul operelor, vine
deci să înalțe pe ceilalți interpreți
la nivelul de comentatori ai unei o-
pere în întregul ei. Un exeget a-
ristotelic trebuie să fie întotdea-
una Exegetul, iar ceea ce se spu-
nea despre Alexandru, cum că era
un „Aristotel viu", sau mai tîrziu
despre un Cremonini și poate încă
despre Coridaleu, trebuie să fie a-
devărat pentru orice comentator:
este un „Aristotel viu", adică dă
socoteadă de cunoașterea umalnă,
sau atunci nu este decît un comen-
tator de opere izolate.
Dacă aceasta este imaginea ade-
vărată a exegetului, — ceea ce-1
face, întocmai comentatorului in-
dian sau poate chinez, să fie om
de cultură vie și nu simplu tăl-
măcitor de adevăruri gata făcute
— atunci interpreții greci ai aris-
totelismului au alt statut decît cei
latini. Poate părea un exces că
încercăm o justificare pentru ase-
menea spirite de a doua mînă, ca-
re în definitiv n-au știut să aducă
aproape nimic nou pentru cultura
omului. Dar s-ar putea răspunde
că Aristotel însuși, după vorba ți-
nui mare istoric de astăzi, Olof
Gigon, nu era dintre cei care să
aibă obiceiul de-a spune că lucru-
rile sînt „altfel". Cjt despre isto-
ria spiritului, ea nu este întotdea-
una favorizată, ca tot ce e istorie,
de naturile excepționale. Poate
dimpotrivă, ea are mai mult de
învățul de la regulă decjt de la
excepție.
Este o regulă, jn această con-
frerie spirituală pe care o alcă-
tuiesc adepții greci ai aristotelis-
mului, să practice o formă de I-
mitatio a gînditorului prototip.
Fiecare dintre profeții aceștia mi-
nori reprezintă un elan al spiritu-
lui către știința totală, prin efor-
tul de-a reface itinerariul aristo-
telic. De astă dată nu va mai fi
vorba de enciclopedism, ca într-o
„Summa" occidentală. A înțelege,
prin Coridaleu, intenția adîncă a
unui exeget autentic înseamnă a
da socoteală de natura enciclope-
dismului aristotelic, care e rezul-
tatul unei conștiințe de cultură
și nu al unei simple nevoi de sis-
tematizare a problemelor. Pentru
greci aristotelismul reprezintă mai
mult decît un repertoriu de adevă-
ruri. Intr-un sens, este vorba și
de altceva decît de adevăruri ul-
time. pe care comentatorii aceia
neo-platonicieni sau creștini puteau
crede a le fi găsit în alte părți ;
este vorba tocmai de o conștiința
de cultură care se deschide și îm-
plinește în cultura .științifică. A-
ristotelismul este primul model al
culturii științifice. Nu sîntem decît
la al doilea.
INTÎIUL MODEL AL CULTURII
EUROPENE
i
Definind tipul de comentator
grec, Coridaleu ne poate ajuta să
regîndim așezarea unică a lui A-
ristotel în cultura noastră. Stagin-
tul — sau autorii acelui „Corpus
aristotelicum" ce a fost dat la i-
veaia cu trei secole, aproape, după
moartea filozofului — realizează
o funcție atît de precisă în cultura
europeană, încît e de mirare că u-
neori nu se recunoaște acest lu-
ciu, și se cere aristotelismului cu
totul altceva. S-a cerut lui Aristo-
tel să reprezinte Adevărul, Fiio-
zc(fia și Sistemul, reduzîndu-i-se
în numeroase cazuri rolul de a re-
prezenta „placa turnantă" în spi-
ritul european : locul exact în care
spiritul ca excepție se convertește
în spirit ca regulă, respectiv în
cultură. Aristotel înfrînge mîndria
genialității. lar acest lucru îl re-
prezintă cultura : geniul umanită-
ții, domesticit
Pentru că nu ne mai aflăm în
ceasul conflictului dintre latini și
greci, se poate invoca fără risc a-
cest conflict, spunîndu-se, din
punct de vedere grec : latinii occi-
dentali sînt cei care poartă respon-
sabilitatea unui dezastru, în con-
știința europeană ; ei au vroit
să facă din Aristotel atît de mult,
încît au sfîrșit prin a-i aduce pră-
bușirea, lăsînd un vid în istoria
culturii noastre. Ei au confruntat
pe Aristotel cu Adevărul, și filo-
zoful n-a rezistat ; l-au confruntat
cu exigențele ultime ale filozofă-
rii, și el n-a rezistat iarăși ; l-au
împletit cu absolutul religios, și
firește Aristotel n-a operat pînă la
capăt. Două mii de ani de cultură
europeană, în sînul cărora influ-
ența lui Aristotel a fost categorică,
apar acum sub semnul întrebării,
ba chiar al compasiunii, așa cum
se înduioșau creștinii pentru sufle-
tele născute înainte de era lor.
Din Aristotel însuși ce rămîne ?
„Doar partea imensă de observație,
de descriere și de analiză", spune
Leon Robin, unul dintre occiden-
talii care-1 contestă astăzi. Dar nu-
meroase veacuri au crezut altfel
și nu s-au înșelat, dacă ne așe-
zăm în perspectiva răsăriteană și
nu cea apuseană.
S-a spus un cuvînt impresionant
despre antichitatea greacă; s-a spus
că, dintre toate forțele ce însufle-
țesc lumea noastră, numai cele ale
naturii n-ar fi de origină greacă.
Cum se face, în orice caz, că din-
tre toate forțele ce însuflețesc cul-
tura laică, pînă spre 1800, numai
geometria lui Euciid și suflul lui
Platon nu sînt aristotelice ? Expli-
cația o poate da faptul că Aristo-
tel este cel dinții care dă nume lu-
crurilor culturii. Dar, spre a fi cel
dintîi care o face, el trebuie să fie
un capăt de drum
TotuJ era „anonim", fără nume
în materie de cultură, înaintea sa.
Nu existau științe distincte și dis-
cipline filozofice distincte, astfel
că „totul era în tot", ca jn viziunea
lui Anaxagora. De la Thales tre-
buiseră să treacă aproape trei se-
ccle pentru ca rcadele spiritului
să se maturizeze. Acest interval
de 300 de ani ar putea fi „pasul"
spiritului : lumii moderne i-au tre
huit de asemenea vreo trei secole,
„e la Galileu pjnă astăzi, pentru
ca dintr-odată o serie de științe
noi să prindă contur, așa cum se
intimplă în veacul de față Trebu
ise, în orice caz tot atit pentru a
științele pur și simplu să se nască
și să înceapă a avea nume.
Faptul acesta straniu, că nu e-
xistau încă științe și discipline
distincte nici măcar la Platon, cu
aut mai puțin înainte de el, a pu-
tut face admirația unui Nietzsche.
Iu schimb el vorbea de „decaden-
ță* și simplu profesorat, în legă-
tură cu ceasul spargerii culturii in
științe distincte. Dar acesta nu e
mai puțin un lucru fără seamăn.
Cu Aristotel, a fost un spectacol
unic: aproape fiecare dintre ope-
rele sale a generat o știință. Nu
numai că logica s-a născut, ca
Minerva din capul lui Zeus, cu „a-
naliticile prime", sau teoria cu-
noașterii cu „Analiticile secunde",
dar tot ce s-a predat în universi-
tăți și școli, sau tot ce a fost o-
biect de cunoaștere organizată, a
capătat nume și a fost pus în or-
dine de Aristotel sau în urma lui:
botanică și zoologie, fizică, etica,
politică, estetică sau metafizică.
Nimeni nu a obținut atit de
mult ca autorul manuscriselor lă-
sate lui Theofrast și găsite după
aproape trei veacuri într-o pivnița
ateniană. — dacă trebuie sa cre-
dem pe istorici. Nu era un simplu
autor, cel care ieșea la iveală, ci
o adevărată conștiință de cultură
în deplinătatea ei. Poți spune că
nu intilnești Întotdeauna adevărul,
in opera aristotelică, așa cum nu in-
tîlnești Întotdeauna meditația fi-
lozofică abisală. Dar nu de
acestea este vorba ci de un mira-
col, ce se numește cultura omului
european. Feeria culturii izbuc
nește dintr-odată, întreagă, cu o-
pera lui Aristotel regăsită. Adevăr
științific și autenticitate filozofică
înseamnă poate proză, alături de
acest vis al culturii, ce nu le exclu-
de pe primele dar le învăluie sub-
til
Ce se poate opune unui asemenea
vis ? Cum se poate ieși de sub a-
ceastă fascinație, dacă nu prin cu-
vintele și mijloacele create de cul-
tură însăși 7 Dacă e fără rost
să crezi că Aristotel a făcut
singur toate acestea, este tot
atit de absurd să susții că
lucrurile nu s-au făcut sub numele
și în matca aristotelismului. S-a
putut alcătui un silogism ipotetic,
în antichitate, în locul celui ca-
tegoric ; s-a putut adăuga o a patra
figură la cele trei figuri silogisti-
ce ; sau mai tîrziu, un Kant a pu-
tut susține că Aristotel n-a dat
categoriile potrivite, după cum un
Bertrand Russell a putut ironiza
afirmația filozofului antic că fe-
meia are mai puțini dinți decît
bărbatul (.un om ca ei, ca-
re a fost căsătorit de două ori,
putea deschide gura uneia dintre
soții", spune contemporanul nos-
tru) — dar orice s-ar obiecta, ori-
cîte s-ar spune, adversarii râmîn
la logica lui Aristotel, vorbesc cu
numele și conceptul de „categorie"
făurit de el, sau în fine reclamă
experimentul și „autopsia" (vederea
directă) pe care, cu ori cîte aba-
teri sau nesiguranțe, tocmai gîndi-
torul antic le-a reclamat și prac-
ticat I
Totul poate fi contestabil, fals,
naiv gîndit, la Aristotel; nu ră-
mîne mai puțin adevărat că el a
dat nume — și nu doar în calitate
de profesor — lucrurilor culturii
în istoria spiritului european. A-
cest straniu demers al omului eu-
ropean de a se interesa chiar și
de ce nu-1 privește, de a-și extin-
de curiozitatea peste tot și — drept
culme a ciudățeniei — de a comu-
nica semenilor lui toate acestea,
bii încă într-un fel organizat și
codificat, cum sînt științele; toată
această operă a spiritului ce înțe-
lege să reflecteze tot ce este pe
lume ba și să reflecteze asupra
lucrurilor înregistrate, că se nu-
mește operă de inteligență, de ra-
țiune sau cultură, pur și simplu,
ori cum s-ar vroi, a ieșit la lumină
cu Aristotel. Căci numele acestuia
e sinonim cu denumirea pe care
elementul ratio sau logos a pur-
tat-o pentru prima dată in isto-
rie.
Constantin NOICA
d. anghel — prozator*
100 de ani de Ia naștere
Puțină, impopulară, proza lui D. Anghel este excepțională
și revoluționară, l'ăra ea nu s-ar înțelege proza de mai
tîrziu a lui T. Arghezi care perfecționează și sistemati-
zează maniera anghelianâ. Poetul a plănuit și un roman
fantezist după formula Macedonski. Hipparc, sculptor setos de
glorie, ar ii plecat pe mare cu iubita, spre a găsi celebritatea
in insulele ioniene. Marca, îndrăgostită de Didona lui, ar fi pri-
cinuit naufragiul triremei. Aruncat pe țărmurile cetății Tomis,
Hipparc rid>ca în amintirea frumoasei femei o statuie, pe zi-
durile orașului, pe care marea o smulgea de acolo. In altă
epocă o turburare a păturilor ar fi scos statua, care lua locul
intr-un muzeu. Desigur un roman simbolic; artistul creează
opera de artă prin suferință. Dintr-o altă carte Arca lui Noe
n-au rămas decît fragmente. Motivul inițial era clasa domnului
Hube, profesor neamț, pripășit in țară și care avea obiceiul să
dea fiecărui școlar numele unui dobitoc. Simplu pretext de a
înșira amintiri și observații despre tot ce mișună in „Arca lui
Noe", adică in viață. In proză Anghel e mult mai plastic și
mai stringent liric. Poezia mobilelor vetuste găsește un poet cu
sensibilitatea materiei grele : „Ca un viteaz ținînd steagul așa a
murit ea, și de galbenă ce era și uscată mai galbenă părea
acum. Tăcute priveau și stranii oglinzile la ea, reflcctindu-i
chipul. Liniștite și așezate pe hodină, păreau fotoiiuriie. Ca un
sbor nebun de coțofane, cu tărcate aripi, se lăsase și încremeni-
se clapele pianului. O molie, cu aripile ei veștede se ridică în
aer și flutură ca o ironie, stăpină parcă pe nemișcatul imperiu.
Severi priveau ochii portretelor din rame și o bucurie tăinuită,
o liniște ținută in umbra perdelelor parcă se desfăcea și stătea
gata să cadă, o pace și o împăcare neobișnuită trecea din mo-
bilă in mobilă și se împingea peste tot. Trupul greoi și nevăzut
al liniștii se întindea parcă pe sofa și-și lăsase capul obosit pe o
pernă de mătase, știind că n-o s-o mai tulbure nimeni. Așa stătea
liniștea privind in gol sau poate la sora ei moartea ce se-așezase și
ca nevăzută intr-un fotoliu și privea cu drag, cum curg liniștite și
ceasurile neoprite de nimeni se statornicesc umbrele".
Anghel e un metaforist pe urmele lui Jules Renard și pa-
gina lui e plină de adverbul comparativ ca : serele, „ca niște
palate de cleștar" ; flori cu fețele palide „ca niște convalescente
îndărătul unor geamuri de spital" ; firele de iarbă „caoaramată mi-
nusculă în pas gimnastic" ; (resăriri „ca undele fugare pe care le tre-
zește simunul* ; limba leului, roșie, ca o petală de stranie floa-
re'. împreună cu Jules Renard, Anghel mînuiește
abil umorul animist : „Așezat pe căpătîie, lingă ușa pivniței,
singur un butoi în rotunzimea lui cercuită, părea vesel, știind
poate că, oricît de întunecat e afară pe ziua aceea ploioasă, tot
mai întunecat trebuie să fie înăuntru, în întunecimea hrubei.
Singur el stătea, cercuit in fier, ca un Prometheu și nu era trist
căci inchidea veselia intr-insul. Lichidul roș ce-1 avea în pîntece,
îl predispunea la vesele gînduri, intr-o perpetuă stare de echili-
bru, căci el cap pentru a fi amețit nu are, precum nici pe pi-
cioare nu se sprijină".
Ceea ce nu înțelesese Girleanu in Jules Renard, a priceput
Anghel. Și anume că toată poezia cotețului stă in a descoperi
nota esențială a animalului, așa cum fabula o stabilește pe cea
morală, și a o dezvolta excesiv, intr-un soi de caractere plastice:
„Murdar ca însuși noroiul, porcul însă singur era optimist, cu
ritul lui roz el scurma ici-colo și nu-și pierdea nădejdea, spre
soare nu căta căci îi era indiferent dar ca unul ce avea spirit de
investigație își urmă explorările pînă ce ajunse în fața butoiului
și se opri ca Oedip in fața unei enigme. Tăcut și filozof îi
făcu ocolul, mirosind îndelung cu ritul lui roz, temător își
ținu coada întoarsă in semn de întrebare, și apoi, fie prin
voință, fie dintr-o imperioasă necesitate, oprit în fața cepului
ce era singurul punct reliefat din atitea rotunzimi, începu să
se scarpine".
La Anghel se observă tendința de a sistematiza viziunea
animistă, trecind peste micul humor, in plin miraculos. Instru-
mentele agricole apar ca o armată apocaliptică : „Pluguri și
seccrătorî care umblau pe lanuri ca niște dihănii cu aripi fan-
tastice, elevatoare care ridicau paiele de pe dinții mișcători ai
batozei și clădeau singure stogurile galbene ca niște cozonaci ;
moriște care duduiau împrăștiind nori de pleavă, alcgind grăun-
țele galbene ca aurul, mașini de semănat care lăsau pe urma
lor boabele în șiraguri de creștea griul rinduit ca o armată și cite-
alte nu aducea el spre disperarea domnului Panțu". Pe nesim-
țite comparația simplă e părăsită pentru o asociație plastică,
dind naștere la un univers nou, fantastic, creat după legi ab-
surde din simplul plac al ochiului. Acesta e stilul lui Arghezi
și Urmuz. Doctorul, trăsura lui, caii și vizitiul sînt văzuți într-o
compoziție sincretică: „Era deci un doctor plus toate deriva-
tele lui și ei de douăzeci de ani stăpineau un oraș. La anumite
ceasuri se trezeau cu toții, privind prin opt ochi somnoroși
lumea, tot atitea fălci se deschideau formind un uriaș căscat,
diferite combinații înmagazinau fiecare și apoi ciudata mașină
alcătuită se punea in mișcare".
Miinile, ochii se tratează, monografic, ca piese scăpind din
trup cu o viață proprie: „O nevrozitate neîncetată îl agita.
Minele lui pale ca fildeșul n-au știut desigur niciodată ce sint
desmierdările, locul nu se îndulcea in preajma lor, lumina pe
ele cădea rece și neprietenoasă și ele păreau veșnic un simbol
al amenințării. Ochii vizi, înconjurați de niște ochelari cu
cercuri negre ca două nule, ce i s-ar fi urcat din catalog pe
nas, priveau fără să adune soarele în ei. Părul încărunțit și plin
de dungi albe ca tabla pe care se jucau copii, împrăștia veșnic
ca un praf de cretă împrejurul lui. Așa era în linii mari domnul
Hube". De observat expresia „în linii mari”, care insinuează
calitatea de obiect material al profesorului, descriptibil pe por-
țiuni, nu prin reducție la o notă morală dominantă. A vedea a-
nimalul ca obiect, inertul ca animal, partea ca cantitate inde-
pendentă și colectivul ca un individ, acesta este umorul între-
văzut de Anghel și continuat de alții și care constă in definitiv
in a strica cu fantezia și in cea mai perfectă ținută de seriozi-
tate descriptivă logica acestei lumi, recompunînd una complet
gratuită. Astfel clasa lui Hube, văzută in timp, e un mic monstru
ce-și primenește capetele : „Anii curgeau și ca un flux necon-
tenit de valuri, nesimțit, generațiile vechi împingeau pe cele
noi, copacul vieții tot alte foi schimba, și numai domnul Hube
sta neclintit și privea cu disperare la această hidră ce-și re-
inoia capetele necontenit. Să simți eterna tinerețe ce vine spre
tine, veșnicul zăpor primăvăratec, ce-ți dă asalt biruitor, puru-
rea metamorfoza ce ți se dezvăluie sub ochi, și să nu ți-o poți
apropia ca să renaști și tu, — poate fi ceva mai sfîșietor ?"
* Din Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent,
p. 611—612.
3 — Convorbiri literare
Nu-mi dărui singurătate
Dacă eu îți trimit privighetori
Și nu strigăte.
Dacă felul meu de-a te iubi
înseamnă robie, cădere ;
Dacă eu mă sufoc în ochii tăi uriași.
Dacă încep să nu mai exist,
înseamnă că felul meu de-a te iubi
Ești pulverizarea, trecerea în Luceafăr,
învierea dintr-o privighetoare !
Și-atunci,
Cînd cazi pe gînduri
Și sub fruntea ta, vine lacrima
Semn e că pe-aproape,
sînt eu
în duhul unei păsări.
Repede, cîmpul tăcut
Blestemat, cu noroc, de cimpie sînt!
Acolo, cu morile albe
cînd rindunelele nu se aud
Deși întunecă zburind :
Acolo-n cîmp, cu sufletul mai mult de jumătate
înflorit ;
cu trupul, mai mult griu, decit ființă.
Oh, nu etajele, nu fierul, nu imnul !
Dați suflet ierbii ;
mi-i mintea neoprită ca un cimp...
Să poți învăța un lup
să cînte de milă
Răbdarea noastră, in oglinzi
Arată inimi cu săgeată.
Din cînd in cind fintini sau vulturi
Și sufletele cîte-odată.
Dar mai ales, răbdarea noastră
Arată noaptea in oglinzi
Lupi bintuiți de omenie
Și neinchipuiți de blinzi !
Alaiuri mari de lupi și miei
Pe sub umbrare și prin ierbi ;
Lupi înfloriți ca niște crini
Prin ramuri galbene de cerbi.
Să nu zdrobim, să nu uităm
Bătrînele oglinzi ce poartă
Ceva din ceea ce sîntem
Și noi, prin lume, cîte-odată...
Din cînd în cînd
Mă duc din cînd in cind in cimp
și tac visînd nașterea umbrei
din copilărie și izvoare ;
Din mine însumi, din sufletul meu
împuns de tauri
și uitat de melci
pe ploi, cînd sfintele privighetori
cintă bolnav
pentru fericirea celor singuri.
Fiecare brazdă pare un duh
gata să dea ierburi, să cînte
cum mi-i frică de tînăra fîntînă
să nu cumva
să-mi strige : vino și dormi lingă mine,
vino și mă corupe !
Te gîndesc din punctul
de vedere al morții
Adevărul grăiesc, spre tine, tinără doamnă:
Te gîndesc din punctul de vedere al morții
Ori de cîte ori gura ta înflorește
pe umerii mei
și numai din punctul de vedere al morții
eu sint noianul tău
de fericire sfintă. Altminteri,
totul, e atit de departe
încît numai cerul se vede...
concret și reflexivitate
Ceea ce i se impută, de obicei,
epicii situate la nivel anecdo-
tic este aservirea ei unei finali-
tăți hedoniste. O proză situa-
tă la nivel anecdotic nu poa-
te decît să te amuze sau să te plic-
tisească. O spune, de altfel, și Că-
linescu, observind. pe bună drep-
tate, că: .un roman care nu so-
licită, prin concret, gîndiiea citi-
torului și nu-i descoperă relațiile
intime dintre fenomenele psihice,
e o imensă anecdo'ă, ce sfîrșește
prin a obosi". Adevăr pe care nu
puține cărți îl confirmă.
Iată insă că, printr-o obscură
contaminare de sens, se ajunge, u-
neori, la identificarea termenilor
de anecdotic și afabulație, atribu-
indu-i-se acesteia d.n urmă păcate-
le posibile ale celui dinții. Poziție
adoptată mai ales de diverși pro-
motori ai anti-literaturii, a căror
înverșunare împotriva structurii
tradiționale a povestirii nu cu-
noaște limite. Din această perspec-
tivă, s-a decretat, după cum se
știe, dispariția romanului-histoire,
înlocuit, zice-se, cu romanul-recher-
che ; s-a abrogat, în același timp,
finalitatea analizei
Există două pasaje în O moar-
te care nu dovedește nimic cu
o valoare simbolică în ceea ce
privește eficacitatea și fina-
litatea explorărilor analitice pe ca-
re le întreprinde, cu o furie ma-
ladivă, personajul principal. In pri-
mul, Sandu observă într-un restau-
rant un orb, purtîndu-și infirmi-
tatea cu o admirabilă demnitate,
trădîndu-se doar prin contrastul
dintre aerul său distrat și precizia
cu care, servindu-se de mîini, reu-
șește să suplinească lipsa vederii ,
Sandu remarcă, amar, că el, care
dispune de toate posibilitățile de
investigație, nu află și nu înțelege
mai nimic : el este de fapt adevă-
ratul infirm, condamnat la cecitate
tocmai fiindcă se străduie să vadă
cît mai mult și cît mai adînc. Al
doilea pasaj, exploatînd și el deschi-
derile simbolice ale motivului „o-
chiului", pedalează Ia început pe
lupta cu debutantii
, -a teoretizat mult asupra con-
t diției debutului. Discuțiile au
j fost, mai cu seamă acum
vreo opt sau zece ani, reflex
al unei mistici a „copilului-minune”
în poezie. Mulți erau înclinați să
caute în fiecare debutant apariția
unui mare talent. De la moartea
lui Labiș trecuseră doar cîțiva ani,
și generația sa aștepta cu înfrigu-
rare să vină un al doilea -Labiș”.
Numai că mitul poetului din Mă-
lini era prea puternic ca să admi-
tă atît de repede înscrierea unuia
nou. Atit de puternic. încît sub
semnul său au început poeți care
și-au confirmat original tatea ceva
mai tîrziu (Cezar Bailas. în Comu-
na de aur); in fine, atit de puter-
nic, încît un poet excepțional ca
Nichita Stănescu a fest recunoscut
ca o voce lirică cu timbru de ne-
confundat abia la a doua sau a
treia carte, cînd deja se arătau e-
pigonii. De pe atunci își făcea loc
ideea „debutului matur”, ceea ce
era și un pas spre maturitate al
întregii vieți literare. De aceea pă-
rousset sau „adio barocului11?
In ultima carte a lui Jean
Rousset LTnterieur et l’exte-
rieur (Essais sur la poesie
et sur le theâtre au XVI)
siecle) conceptul de baroc li-
terar s-ar părea că impăr-
tășețte soarta altor concepte .star"
din timpul nostru, trecind. după o
carieră strălucită și zgomotoasă, in-
tr-un semnificativ anonimat. Dar
Adieu au baroque (titlul ultimului
capitol) nu înseamnă, cel puțin deo-
camdată, o despărțire definitivă,
căci .cuceririi păminturilor virgi-
ne, printr-un spirit de aventură, ii
succede colonizarea care își asigu-
ră și prospectează terenul' (p. 243).
La litterature de l’âge baroque en
France a fost cartea „aventurii",
LTnterieur et l’exterieur este cartea
.cuceririi" terenurilor descoperite;
prima oferea o sinteză posibilă, din-
domnia subiectului și a personaju-
lui, acestuia din urmă încredințîn-
du-i-se, după .mazilire", oarecum
simbolica funcție de simplu semn
al unei a'itudini existențiale. Era,
astfel, solemn proclamată suvera-
nitatea exclusivă a unui fel de
meta-epic, expurgat, de orice .im-
puritate" a concretului social-isto-
ric și a unei logice cauzalități. Se
nega, prin aceasta, pînă și momen-
tul epic în care, într-o altă manie-
ră decît Balzac, Zola sau Flaubert,
Proust realizase o nouă comedie
umană a epocii sale, iar Joyce, prin-
tr-o totalitate complexă de „întîm-
plări, impulsuri, acte raționale, auto-
matisme, reflecții" crease un „alt
tip de roman enciclopedic" (Romul
Munteanu). Mai mult decît atît, dis-
pensindu-se de afabulație, repudia-
tă pentru vina de a fi purtătoare
de sens și semnificație, noul ro-
man francez a năzuit să realizeze
o pură descripție fenomenologică.
Drept precursori ai acestui mod de
anti-literatură au fost instituiți unii
dintre scriitorii naturaliști și chiar
Flaubert, care visa o carte despre
nimic, o carte fără legătură ex-
terioară, care își ajunge sieși prin
caricatural și pe grotesc ; subiec-
tul studiului și amuzamentului na-
ratorului este o „coniță" ce admi-
ră marea printr-un nostim dar
meschin ,.face-ă-main" ; rîsul ho-
meric al lui Sandu primește o re-
plică plină de bun simț: „— Ori-
cît de ridicol ți s-ar părea gestul
meu, nu văd bine !" Comentariul
eroului ne dă măsura exactă a
dramei trăită lingă (și provocată
— consideră el — de) Irina : „A-
ceastă imagine îmi sugerează acum
felul cum mă folosesc de Irina,
persoană inofensivă, cu ocazia unor
chestiuni așa de importante ca
moartea, viața, natura sau arta. A-
lăturînd-o unor lucruri așa de mari,
de care ea habar n-avea, sînt eu
vinovatul. Si eu încă nu întrebuin-
țez pe Irina — cum făcea conița
odinioară cu face-ă-main-ul ca pe
ceva din nefericire indispensabil
pentru alte lucruri importante, dar
rea oarecum întîrziată iritarea lui
Adrian Păunescu împotriva mitului
Labiș (prin 1966), de aceea era în-
dreptățită ironia lui Marin Sores-
cu la adresa debuturilor infantile,
el însuși poet afirmat la o vîrstă
care nu mai era aceea a dibuirilor.
Dar în acești ani ÎȘi tipăreau pri-
ma carte loan Alexandru și Ana
Blandiana. Un nou motiv pentru
încurajarea debutului la 20 de ani?
Evoluția lor era imprevizibilă, de-
și multe poeme ale celor doi poeți
clujeni stîrniseră entuziasmul cri-
tic. Sfîrșitul deceniului șapte aco-
perea piața cu numeroase debuturi,
dintre care multe au rămas sub
păienjenișul tăcerii. Ștefan Aug.
Doinaș făcea o interesantă disocia-
ție între poezia ca expresie a unei
virste spirituale și poezia descope-
ririi de sine, o poezie narcisiacă pe
care o scriu cei mai mulți începă-
tori. Ca răspuns la generozitatea
prea mare a editorilor, s-a iscat
ideea unei -inflații” (termen nefe-
ricit !) în poezie. Editorii sînt re-
ceptivi și au o inițiativă de ase-
tr-o nouă perspectivă a unei lite-
raturi redescoperite, cea de a doua,
analize profunde în care aventura
spirituală continuă. Dar ambele
cărți par a avea același scop: de
a oferi o imagine posibilă, vie, din
perspectiva secolului al XX-lea, u-
nui secol care rămine, paradoxal,
mereu o „necunoscută".
Barocul este un concept ce se re-
fuză definirii riguroase, dar nu este
mai greu de definit decît conceptul
de clasic sau romantic (conf. și R.
Wellek, Conceptele criticii). Toate
aceste concepte însă sînt necesare,
opinează Jean Rousset, mai ales în-
tr-o fază de reflexie și căutare, e-
le pun anumite probleme critice și
teoretice, reprezentînd nu sfîrșitul
ci începutul unor căutări.
Barocul s-a oferit ca un instrument
nou, „proaspăt", capabil să impu-
forja interioară a stilului său, așa
cum pâmîntul se menține In aer
fără a fi susținut, o carte care n-ar
avea aproape de loc subiect sau,
cel puțin, în care subiectul ar fi
aproape invizibil. Să visezi oare-
cum metaforic o asemenea carte,
e una. S-o dai drept model și
chiar să treci la realizarea ei, e
alta. Sau, mai precis, este limita
dincolo de care orice .înaintare"
nu înseamnă decît naufragiul epicii,
dusă în afara propriilor ei rațiuni
de a exista.
Așa după cum observa Tudor
Vianu in .Estetica", intuiției epice
îi este caracteristic faptul că răs-
frînge lumea drept „succesiune de
evenimente". Dacă această caracte-
ristică o corelăm cu cerința, for-
mulată de Călinescu, de a „solicita,
prin concret, gîndirea cititorului",
ajungem în mod necesar „înapoi"
la fabulație chiar dacă trebuie să o
considerăm in multiplele ei for-
me de devenire. Și aceas-
ta pentru că prin „conpret”
sîntem datori să înțelegem nu nu-
mai cadrul — apt de a fi zugrăvit
— sau personajul — apt de a fi por-
tretizat — ci și sau mai ales eveni-
mentele apte a fi evocate sau ima-
ginate în plan social, concretul con-
stituind u-1, în acest caz, relațiile
inter-umane, particularitatea și de-
terminările acestora, cu definitorii
reflexe în contingent. Or, tocmai
acest substanțial concret este captat
de afabulația și chiar de elementul
anecdotic al unei proze, nu in mod
inevitabil, firește (să ne gîndim,
de pildă, la prozele de „nivel anec-
dotic”), ci ca o evidentă și generoa-
chiar se pare că mă uit la aceste
lucruri numai ca să utilizez sticlu-
țele cu bețișorul de abanos și cu
fundulețul (fundulița n.n.) de măta-
se la capăt".
SINCERITATEA este, pentru San-
du, un alibi și o scuză. In numele
sincerității (afișate) poți spune ori-
ce și oricum: greșeala, oricît de
gravă, pare atenuată, fraza rău
scrisă capătă aparențele spontanei-
tății. Ca mulți prozatori care folo-
sesc persoana intîia și vor să dea
iluzia confesiunii „totale", Holban
recurge la mici „trucuri” tehnice,
ce au uneori un efect contrar celui
scontat. Un exemplu dintre cele mai
concludente este intercalarea unor
pagini de jurnal, „regăsite", bine-
înțeles, în mod „întimplător”, și
tocmai aici confesiunea este „orien-
tată", falsificată : Sandu știe (și
vrea aceasta) că paginile vor fi ci-
tite de Irina. Cînd personajul În-
cearcă să evite cenzura, o face in-
tr-un mod stingaci și neconvingă-
tor : „După atita vreme de vorbă
menea nu tocmai inspirată : înfi-
ințarea unor „consilii de poezie”.
Cum s-ar spune, exigența era în
creștere, dar mai întîi cu începă-
torii, Oricine scosese o carte pînă
la 1970 putea să-și vadă de treabă
în liniște.... Tratament inechitabil,
nu al cărților ci al autorilor ! în
ultimii doi ani sînt editați puțini
debutanți mai ales în poezie. Era
vremea, firește, să apară și noi te-
orii despre „condiția debutului”.
în rezumat, două ar fi părerile
lansate în ultimul timp asupra de-
butului în literatură. După una
dintre ele (susținută recent de N.
Manolescu), debutul ar trebui să
fie esențial, reprezentativ, poate
chiar excepțional, încît să se impu-
nă definitiv și fără putință de tă-
gadă. A doua atitudine (la care
subscria, printre alții, Al. George)
reclamă oarecare clemență față de
început, care nu poate fi totdea-
una genial, fundamental pentru
dezvoltarea viitoare a scriitorului.
Imperativului absolut a primei pozi-
ții (acceptabilă numai dintr-un
punct de vedere ideal) i se opune
o idee perspectivistă și, evident,
mai realistă. în fapt, ce înseamnă
debutul literar ?
ră noi perspective asupra secolului
al XVH-lea, dar mai ales ca o
creație a secolului nostru și de ace-
ea „in stare să readucă spre noi
acest arhipelag care se depărtează"
(literatura secolului al XVII-lea). Pe
de altă parte, înlocuind termenii ca-
re sugerau o dependență, cum ar fi
cel de preclasic, barocul acordă „sta-
tut de autonomie" unei literaturi ca-
re în mod obișnuit se raporta la cea
clasică : „literatura preclasică" a de-
venit „literatura barocă".
Una dintre problemele esențiale,
greu de rezolvat, ce s-au pus în le-
gătură cu definirea barocului, este
aceea a raportului dintre baroc și u-
nele curente mai mult sau mai pu-
țin definite și acestea, cum ar fi
poezia metafizică, marinismul, gon-
gorismul, prețiozitatea. In prima sa
carte (La litterature de l’âge baro-
que en France cît și in Antologie
de la poesie baroque francaise,
Jean Rousset concepuse literatura
4 — Convorbiri literare
să posibilitate. O dovedește, în mod
magistral, Caragiale, care, așa du-
pă cum arată Camil Petrescu : ,a
înțeles valoarea excepțională a a-
necdotei, ca expresie funcțională, —
adică aceea care exprimă sintetic
relații complicate și profunde". E-
vident, relații inter-umane, expre-
sii directe sau indirecte ale socia-
lului, util punct de referință pri-
vind socialul în literatură. Așa se
explică, de altfel, faptul că opera
lui Caragiale — ca și cea a lui
Balzac — concurează cu succes e-
fortul diverselor științe de a defini
epoca pe care o reflectă, în parti-
cularitatea și multiplele ei determi-
nări *).
Nu e mai puțin adevărat că a-
semenea performanțe ale literatu -
rii sînt și consecința unui tot mai
ridicat nivel al cunoașterii uma-
ne, asigurat de răsunătoare succe-
se ale științei, precum și a pres-
tigiului sporit al acesteia, presti-
giu în fața căruia un anume sen-
timent de gelozie al lumii artei nu
este cu totul imposibil. In orice
caz, «contemporaneitatea lui Cor-
neille cu Descartes, a lui Zola cu
Darwin și Marx nu este întîm-
plătoare' (...) „Empirismul științe-
lor modeme inculcă și poetului e-
pic contemporan metoda observației,
ancheta, acumularea de „documen-
te omenești14, vestitele „carnete- ale
naturaliștilor. De la romanul cla-
sic al doamnei de Lafayette la acela
al lui Zola poate fi urmărită apoi și
o anumită evoluție morală. La sfîr-
șitul acestei evoluții, omul rațional,
tare prin principiile sale, prin con-
duita sa fermă și consecventă, este
înlocuit cu cel instinctiv, caracte-
rul intelegibil cu cel empiric". (Tu-
dor Vianu — „Estetica"). Fapt este
că atît minuțiozitatea descripții-
lor, precum și tentația unei „co-
medii umane", la Balzac („notar al
adevărului", „doctor în științe socia-
le" cum se autodefinește), cit și mo-
da „fiziologiilor", voga proustianis-
mului etc, toate exprimă ecouri ale
succeselor repurtate de diferite
științe, uneori influențele căpătînd
aspectul unor reacții în lanț. Astfel,
întocmai omului de știință, scriitorul
își propune și el să studieze viața
(termenul „studiu" îl folosise și Bal-
zac I), societatea, determinările și
infradeterminările faptelor de con-
știință. Este o poziție pe care o re-
găsim, sub forma unei profesiuni de
credință, și la Brecht, care este de
părere că, in teatrul epic, spre deo-
sebire de cel dramatic, omul este
«obiect de studiu". Ceea ce presu-
pune metodă. Să mai amintim că,
precum Descartes-îndoielii, Camus
i-a conferit absurdului funcția de
metodă, inclusiv atunci cind urmă-
rește, prin creația sa, etapele pro-
priei devemn? „Dacă vrei să fii fi-
lozof, scrie romane", afirmă el in
„Caiete".
Singura concluzie posibilă este cea
formulată, cindva, de Camil Petres-
cu, potrivit căreia literatura se dez-
voltă prin achiziții de idei din psi-
hologie, filozofie și din științele na-
turii, fapt care are drept efect sin-
cronizarea fenomenului literar cu
alte domenii ale gîndirii. Opinie
care poate explica, intr-un fel, omo-
logarea, în plan estetic, nu numai
a termenilor de studiu și metodă,'
dar, și de discurs, demers, experi-
ment etc. în plan estetic, deci și
în domeniul creației artistice, nu
numai în acela al esteticii, ca ști-
ință, unde respectivii termeni, ca
să zicem așa, sînt la ei acasă.
Asistăm astfel la un curios im-
pact al științei cu literatura, concre-
tizat, în mod deosebit de pregnant,
de formula romanului-eseu, inser-
țiile eseistice cunoscînd, și ele, o
frecvență sporită și constituindn-se,
practic, intr-un insolit blazon, nobi-
liar al prozei moderne. Și nu este
chiar atît de mult de cind Anatole
France a putut afirma că, treptat,
„critica va înlocui toate genurile
literare". Iar atunci cind interpre-
tarea devine excesivă, perspectiva
deschisă de impactul științei cu li-
teratura determină, nu o dată, „pro-
fetice" speculații, in genul celora
care iasă să se înțeleagă că, termi-
nind poveștile, omenirii nu i-ar mai
rămîne decît să reflecteze asupra
lor. Aducere la absurd care nu se
mai cere contraargumentată.
Realitatea este evidentă :
Povestire nelimitată în timp, (A-
risiotel), trecind dea oncit dincolo
de o singură rotire a soarelui, epi-
cul se arată, pe cit de disponibil
influențelor, pe atit de apt de a-și
păstra ființa, fie și mullndu-se pe
«.■ele mai neașteptate experiențe ale
spiritualității umane. Pornind de
la antichitatea latină, trecînd prin
Boccacio și prin prozele picarești,
pină la contemporana proliferare a
romanelor de o clasică structură e-
pică, frecvente în mai toate lite-
raturile și cu o aceiași universală
gramatică a narației, fabulația își
vădește pe deplin vitalitatea, afir-
mîndu-se drept matrice a confesiunii
umane, matrice a cărei negare
nu este posibilă decît printr-o crea-
toare preluare a ei, la un nivel su-
perior. Lucru firesc, de altfel, a-
tunci cind este vorba de alt nivel
al cunoașterii umane, puternic fe-
cundate de uluitoare succese ale
științei. Și poate că tocmai aceste
spectaculoase avansuri în abstract
ale umanității, în planul științe, de-
termină, prin reflex, o tonică, acută
foame de concret în planul artei și
literaturii, care au a ne vorbi des-
pre noi și despre epoca noastră, despre
irepetabile momente ale devenirii u-
mane; momente în care ne place
să ne regăsim — într-un concret
înzestrat cu necesara dimensiune a
reflexivității — cu temeiurile, pro-
blemele și aspirațiile noastre.
Așadar, foame de concret, în fa-
ța căreia plonjarea în meta-epic nu
poate rămîne decît o pasageră cu-
riozitate, dublînd, inutil, în cazul
excesului eseistic, gestul conceptual
al științei. Intre această extremă și
cea marcată de ipostaza devansă-
rii -nivelului anecdotic", proza
are ample posibilități de diversifi-
cată afirmare, proză de analiză, pro-
ză de creație rămînind, în conti-
nuare, ipostaze ale unuia și aceluiași
flux confesiv, particularizat doar
de predominanța unuia sau altuia
dintre factorii constitutivi. De alt-
fel, parcurgînd istoria literaturii ro-
mâne, poți constata cu ușurință că.
dacă apetitul pentru fabulație re-
prezintă unul dintre parametrii ei
definitorii, al doilea îl constituie, în
mod evident, tendința de transcen-
dere a concretului prin sens și sem-
nificație, prin umanismul manifest
al mesajului unui popor, în limba
căruia există, printre altele, intra-
ductibilul cuvînt dor; prin profun-
da grefare a gestului estetic, subtil
angajat în concretul social, pe su-
biectivitatea specifică o poporului a
unui popor care întotdeauna a conferit
artei funcția constructivă, cataliza-
toare de energii și propulsoare de
valori morale, de multidimensionată
proiecție a unui tulburător destin.
Al. I. FRIDUȘ
*) Am îndrăzni chiar să susținem
că, uneori, amănuntul evocator es-
te mai elocvent decît nu știu cîte
pagini de exegeză laborioasă, res-
tituindu-ne, „pe viu“, un personaj,
în toată concretețea existenței lui,
puternic sudată în epocă. Un mo-
dest exemplu, spicuit de pe lista
de adrese a high-lif-ului bucureș-
tean, din almanahul scos de Clay-
moor (Mihai Văcărescu, fiul poetu-
lui) : „Caragiale Jean, publiciste,
et Mme Caragiali, nee Burreli,
strada Pitar Moșu 4“. Să recu-
noaștem că, pentru noi, astăzi, a-
ceastă însemnare nu are numai ro-
lul unei simple informații, ea preci-
pitînd și cristalizînd un aprecia-
bil ansamblu de referințe abstrac-
te, privind omul și epoca ; să nu-i
negăm, deci, savoarea, pregnanța,
o anume capacitate de a șoca, de
a ilumina, dintr-un unghi insolit,
un portret insistent revendicat, în
mod curent, de banala convenție di-
dactic-mitizantă.
și scris, aș vrea acum, convins că
nimenea nu se apleacă pe umăr să
citească, să fiu complet sincer". Re-
citirea paginilor de jurnal nu are
drept urmare decît să accentueze
confuzia: „Apoi nici nu sînt tot-
deauna sincere, unele anume mai
bune, altele anume mai rele, tre-
buind să fie multe din ele citite.
Nu-mi mai pot da seama care au
fost scrise numai pentru ea și care
numai pentru mine". Chiar asupra
paginilor — să zicem — nedestina-
te Irinei stăruie un semn de între-
bare : „Urmăresc firul durerii me-
le, ți cu toate că mă simt amărît,
totuși mă întreb dacă puțin nu am
mintit, plîngind o iubită pierdută
timp de atitea pagini. Intensitatea
durerii scade, oricare ar fi omul,
așa e firea. E insuportabil să te
vaieți într-una".
STATI TUL ambiguu al sincerită-
ții personajului e determinat
și de un aspect în gene-
ral mai puțin discutat de co-
mentatorii operei lui Holban :
fascinația exercitată de literatură,
încrederea în forța cuvîntului, mai
cu seamă in forța cuvîntului scris.
Sandu este conștient de importanța
mărturisirilor sale, de faptul că ele
pot impresiona sau convinge lecto-
rul. La un nivel rudimentar, această
conștiință a capacității literaturii de
a impune sau de a deforma un a-
numit „adevăr" transpare în ma-
niera în care e redactat așa-zisul
jurnal al lui Sandu, cu efecte atent
dozate și cu o finalitate precisă :
„Știam că pagina va fi citită de
Irina..." La nivelul scriiturii roma-
nului, se crează o problematică mai
complicată ; lectorul va trebui, mai
intîi, să decidă : cine a fost vino-
vat ? Există apoi enigma ce face
din această carte un roman des-
chis, din moment ce rațiunea lui
de a fi stă tocmai in necesitatea
de a nu dezlega enigma: Irina s-a
sinucis, sau a fost un accident ?
în fine, se află la mijloc orgoliul
creatorului, al artistului ce se con-
solează cu gindul că chinurile sale
n-au fost inutile, deoarece s-au ma-
terializat într-o operă de artă ; we
un loc comun, desigur, dar particu-
lară este la Holban credința că
„opera scuză mijloacele", că eroul
poate fi absolvit de păcate dacă a
extras, din chiar păcatele sale, o li-
teratură viabilă. Pasajul respectiv
este memorabil : „Deci prefer ca în
întregime vinovatul să fiu eu. Dar
nu de mine depinde judecata unui
om imparțial (adică a unui om ca-
re e mai aproape de adevăr). Me-
reu altele vor fi proporțiile greșe-
lilor noastre, după cum a murit
dintr-un accident, s-a omorît, s-a
măritat sacrificindu-se, sau numai
ca să se aranjeze. Se va măsura
și cit de mare a fost suferința mea
față de fiecare din aceste gesturi.
In caz că nervozitatea mea, de care
a suferit Irina, îndeosebi, va pro-
duce ceva autentic în pictură sau
literatură, va fi scuzată. De va
produce ceva bun de tot, Irina. va
fi învinovățită că ființa ei mică a
putut avea pretenții și m-a chinuit".
O MOARTE care nu dovedește
nimic este, ca și Ioana sau (mai
cu seamă) Jocurile Daniei, un ro-
man a cărui textură narativă s-ar
putea dilata la nesfîrșit. El începe,
abrupt, cu o plecare (..Fericirea a
fost mare cind mi s-a dat prilejul
să plec la Paris...“) și are o falsă
(= înșelătoare) încheiere : o metafo-
ră foarte sugestivă, ce ar semnifi-
ca tragerea cortinei: „Cerul s-a a-
propiat de mare, scoica uriașă s-a
închis, cuprinzîndu-mă" — e con-
trazisă de cele trei cuvinte finale,
a căror scoatere în relief prin su-
bliniere indică, o dată in plus, fap-
tul că chinul va continua : POATE
A LUNECAT. Dintre toate inter-
pretările date acestui „final" (admi-
rabil), cea propusă de Holban
însuși ni se pare cea mai seducă-
toare (nu ne interesează adevărul
ei, și credem de altfel că nu e po-
sibil a dovedi că una dintre inter-
pretări ar putea fi cea adevărată :
ambiguitatea ultimelor cuvinte ne
obligă să acceptăm ideea că Irina
și-a dus cu ea taina, răzbunîndu-s«
— poate fără să vrea — pe Sandu,
care se va consuma de acum înainte
în investigații inutile). E. Lovinescu
este acela care ne-a transmis con-
siderațiile lui Holban (cf. Memorii,
în Scrieri 2, Minerva, 1970, pg.
425—426): „In convorbirea de a-
tunci, Holban mi-a dat însă altă
interpretare. Eroul nu se descărca
de povara remușcării, ci își intro-
ducea în suflet un nou element de
incertitudine și de suferință. însuși
titlul cărții, O moarte care nu do-
vedește nimic, îi indică sensul.
Moartea Irinei nu-i aducea certitu-
dinea iubirii după care se zbuciu-
mase mult. Gindul că putuse să
lunece și să moară din accident îl
arunca din nou în îndoială. Tacit,
eroul ar fi preferat ca Irina să se
fi sinucis decît să fi murit din
accident. Nu-1 chinuia deci remuș-
carea, ci nemulțumirea că nu fu-
sese satisfăcut în nevoia lui de si-
guranță și poate de orgoliu".
Al. CALINESCU
Facem abstracție de sensul pur
« cronologic, de primă carte. Cele
• mai multe discuții s-au cramponat
tocmai de această accepție, încît și
unele reacții n-au putut fi decît
de ordin administrativ. Debutul a
fost și odinioară o obsesie, dar de
altă natură. Arghezi a mărturisit
pînă tîrziu că se consideră un veș-
nic debutant, voind să sugereze
repetabilitatea situației sublime a
artistului în fața hîrtiei albe, a
nenumitului care trebuie să ia fi-
ință prin cuvînt. Această semnifi-
cație profundă a trăit-o nu numai
Arghezi, ci și Bacovia, Ion Vinea.
O carte marchează mai întîi o
vîrstă spirituală, fie că se tipărește,
fie că rămîne în sertarele autoru-
lui. Scrisă mai tîrziu, ea nu e ne-
apărat mai bună, dar în mod sigur
e alta. Chiar dacă presupune ex-
periențe anterioare ori salturi ulte-
rioare, nu este prea important pen-
tru atitudinea cititorului față de o-
peră. Scriind-o, autorul s-a distan-
țat de o treaptă a sensibilității și
gîndirii sale, pe care trebuia să
și-o cunoască astfel. O dată expri-
mată, ea îl limitează, deci oricînd
poate fi negată, cu tot presupusul
sentiment patern al autorului. De
aceea unii și-au renegat prima car-
te, ba chiar și altele. Atunci, pînă
unde se întinde teritoriul dispute-
lor asupra debutului ?
Trebuie spus, adesea pînă la niș-
te hotare inferioare, chiar extrali-
terare. Intre debutul ce ascunde
dorința de a da lovitura cu ajuto-
rul grupului care îți face o presă
„turbată" și debutul ce se susține
prin el însuși, se cuvine a face dis-
tincție. Acesta din urmă e pătruns
de sentimentul începutului cuprin-
zînd în el premizele succesului,
dar și ale unor inevitabile rateuri.
Grupul poate face adevărate de-
servirii tînărului intrat în literatu-
ră pe covoare de flori critice. De-
unăzi, un debutant (talentat) se și
vedea murind tot într-un accident,
precum Labiș... Debutul trebuie,
desigur, sprijinit de un maestru,
de o grupare literară. Altfel, înce-
pătorii sînt primiți aproape inva-
riabil cu rezerve, cu severități e-
xagerate. Criticului care își face
mină la cronică sau recenzie nu-i
vine prea ușor să acorde credit u-
nei voci cu care urechea sa nu e
obișnuită, pentru care trebuie să-și
caute încă o frecvență a receptivi-
tății. Critica se manifestă nu ra-
reori prin etalarea propriilor pre-
judecăți. Aplicarea unor principii
luate, de pildă, din Roland Barthes,
oricărei cărți care nu a intenționat
să țină seama de ele, este o dova-
dă de îngustime flagrantă. Aseme-
nea, în cazul cînd unui tînăr poet
i s-ar cere un program estetic cel
puțin la fel de original ca al lui
Rimbaud. Din păcate, unii critici
se complac în situații mult mai
hazlii. Un volum de debut ca Inel
cu enigmă de Mihai Ursachi este
elogiat, pe drept cuvînt, în Croni-
ca, Ateneu, Luceafărul, România
literară, Steaua, etc., pentru ca un
cronicar cu buletin de București
să afirme că această carte nu în-
seamnă mare lucru, deoarece a a-
părut la... Iași. Motivarea estetico-
regională este cu totul inedită.
Curios pare și un alt fenomen :
tinerii debutanți sînt desființați în-
deosebi de către tinerii critici. Cei
din urmă au adesea un fel de in-
hibiție în fața scriitorului cu cărți
multe. Critica s-a obișnuit cu el, îl
tratează cu complezență sau indi-
ferență. Energiile critice refula-
te trebuie din cînd în cînd descăr-
cate, și atunci este găsit un teren
relativ comod : debuturile. Așa se
face că pînă și colegii de generație
nu mai sînt prea solidari, ca odinioa-
ră. Frămintările se transferă, pare-se,
în interiorul generației. Cînd au
numai mobiluri literare, sînt o ga-
ranție a progresului. Atacurile sînt
inevitabile, și a le primi fără a
uza de influența socială e semn
că scriitorul respectiv se simte
scriitor. Care ar trebui să fie însă
tratamentul debutanților ? O solu-
ție unică nu există. Drept este ca
orice carte, fie prima, fie a șaptea,
să aibă parte de aceeași atenție,
înțelegere și severitate. Imperfecțiu-
nile debutului sînt uneori o mai
mare promisiune decît virtuozitatea
scriitorului cu experiență. In plus,
se întîmplă că tocmai cel din ur-
mă are o adevărată teroare în fa-
ța cuvîntului criticii ; de aici acea
politică de „aranjare" a cronicilor
favorabile. De unde atâta nesigu-
ranță și iritabilitate ? Mai întîi, din
neîncrederea în propria operă. A-
poi, din obișnuința de a socoti cri-
tica doar un mijloc de susținere
sau de distrugere, iar nu ca gen
independent, ce își poate aroga la
fel de multă fantezie și pasiune.
A-i lua verdictele mot-â-mot este
ca și cum ai copia modelele din vi-
trină, în Ioc de a urmări adecva-
rea liniei esențiale la corpurile vii.
Ce i-ar mai rămîne unui debutant
„distrus", dacă nu funia și săpunul?
Norocul este că firea creatoare își
caută adevărul în realitatea sa
genuină. Debut cronologic și debut
ca prim demers către înstăpânirea
lumii interioare prin imagine nu
sînt același lucru. Dacă tînărul
scriitor simte actul artistic mai
important decît șicana venind de
la recenzentul asmuțit de cutare
publicație, își va condamna singur
slăbiciunile printr-un „nou" debut,
și atunci nici „critica administrati-
vă" nu-1 va mai socoti doar un...
debutant. Lupta cu debutanții este
prea adesea sterilă, spre deosebire
de lupta debutantului cu el însuși,
permanentă și nu ușor percepti-
bilă.
Gheorghe DRĂGAN
neclasică a secolului al XVII-lea.
deasupra acestor disocieri, ca o li-
teratură barocă. In L’Interieur et
l’exterieur sugerează, se pare, o
încercare de disociere in cadrul ba-
rocului, dintr-o perspectivă inedită.
Există in secolul al XVII-lea (și
observația se poate extinde de la
literatura franceză la cea europea-
nă în general) o poezie introspec-
tivă, o poezie a „interiorului", o
poezie metafizică, dar și una
a „exteriorului", a ostentației, o
poezie de artizanat (poezia marinis-
tă se încadrează aici ca și cea pre-
țioasă). Desigur, între cei doi poli
se înscrie toată poezia neclasică a
secolului al XVII-lea. Opozițiile și
relațiile dintre inferioritate și exte-
rioritate oferă o nouă modalitate
de abordare analitică a literaturii
baroce a secolului al XVII-lea. Ast-
fel Jean de la Ceppcde, Jean de
Sponde (pe care Odette de Mour-
gue în Metafizica! .Baroque and
Precieux Poetry îi încadrează în
poezia metafizică) ca și Claude Ho-
pil reprezintă perfect această poe-
zie a introspecției, in timp ce Du
Bois Hus pe cea a ostentației și
virtuozității. Analizele dedicate a-
cestor poeți, tinzind să surprindă
structura intimă a operei lor, sînt
impresionante prin profunzimea și
ineditul lor. In același sens, este
privit și teatrul baroc, ca teatrul
metamorfozei prin excelență, al „ex-
teriorității", spre deosebire de tea-
trul romantic ce se va concepe ca un
teatru al confesării. Don Juan al se-
colului al XVII-lea, creat de Tirso
de Molina este, pentru Jean Rous-
set, actorul perfect, la care eul se
„dizolvă" în nenumăratele metamor-
foze ale personajului. Expresie a
inconsistenței, el încarnează drama-
tic opoziția fundamentală dintre
mișcare și imobilitate, inconstanță
și permanență, esență și aparen-
ță. Confruntarea lui Don Juan cu
Omul de piatră este simbolul a-
cestei opoziții fundamentale, opo-
ziție care definește în mod esen-
țial barocul. Arta barocă este cea
mai spectaculoasă îmbinare de
contrarii: barocul se constituie ca
drumul de la dispersie Ia unitate,
de la mișcare la stabilitate, de la
inconstanță la permanență. Intr-o
viziune nouă asupra barocului
(nouă chiar în raport cu celelalte
studii ale lui Jean Rousset), aces-
tea se condiționează reciproc,
elles forment Ies deux poles com-
plementaires d’une dialectique qui
disperse pour reunit" (p. 263).
Evitînd parcă, în prima parte a
cărții, conceptul altădată mult fo-
losit, Jean Rousset ajunge în ul-
timele capitole, după încintătoare
analize, de fapt, la o încercare de
redefinire cit mai profundă și mai
completă a barocului. Autorul nu
se pronunță aici asupra unei ches-
tiuni importante : barocul este un
stil, un curent, un „eon" ? El intueș-
te dialectica intimă a operelor ba-
roce menținîndu-se în planul ana-
litic, fără a intenționa o sinteză în
sensul acesta. Dar ca și în preceden-
ta carte (La litterature...) rămîne la
ideea unui baroc istoric, ce se su-
prapune secolului al XVII-lea.
Adieu au baroque ? iată, o între-
bare la care deocamdată nu se poa-
te răspunde, căci în măsura in care
ne este greu să ne despărțim, de
literatura neclasică a secolului al
XVII-lea, ne este greu să renunțăm
și la un concept care a definit-o și
care este creația noastră. „Cine s-ar
putea hotărî, scrie Jean Rousset în-
suși, să părăsească aceste opere care
ne spun dansînd că jocul este o ac-
tivitate gravă, că efermitatea și
moartea sînt ascunse în viața noas-
tră, dar că orice metamorfoză de-
semnează o permanență ?“ (p. 245).
Barocul rămîne deci, cel puțin deo-
camdată, un concept viu, cu atit mai
mult cu cit o carte ca L’Interieur et
l’exterieur evidențiază în epoca
noastră virtuțile unei literaturi care,
adesea, ne pare mult mai aproape
de noi decît chiar cea clasică.
Viorica S. CONSTANTINESCU
5 — Convorbiri literare
Trăia cuprinsă de febră, în transă, cu sentimentul grav
și tulburător că ceva deosebit trebuie să se intîmple,
nu bănuia ce anume, obsesii țesute cu înfrigurare și
spaimă în jurul lui, taine în zadar necercetate, păs-
trîndu-se și păstrate cu înverșunare la distanță, aveau să
i se dezvăluie spre a se cufunda, cine știe, în străfunduri
și mai depline, peceți peste existențe încheiate o dată pen-
tru totdeauna.
Și apăruse într-o dimineață comună, în care s-ar fi părut
că-și uitase apăsătoarea povară, i se născuse între timp
al treilea copil, dimineață fără vînt și fără ploaie și fără
soare, femeia aceea frumoasă, ușor trecută, cu aer de func-
ționară sau de profesoară, Constanța și îi înminase scri-
soarea . ..
SÎNGELE
UNEI
fragment din romanul cu același titlu
„.. . Mergeam într-una, alergam și incetineam pasul, boi-
navi și răniți, trebuia sa-i scot la lumina, sa-i duc undeva,
nu știam unde, îi încurajam și-i îndemnam, inca pupii,
speranțe risipite, doar inerția și înverșunarea oarba, mu
strecuram printre copaci, scurtam drumul, de mult pierdut,
și mă întorceam, mi se părea, pe cărări bătute, aceleași
negre capcane, crengile pîrîiau și trosneau în jur, ma aple-
cam, le feream în lături, descopeream, se intimpla, căi
noi, „după mine“ strigam, chemări temerare, bătălii mereu
repetate cu necunoscutul, cu umbrele, cu oboseala. Noapte,
zăream prin beznă stele mărunte și palide, bănuiam dea-
supra coroanele împletite într-un acoperiș în continua miș-
care și foșnet, gîlgîitul unei ape, o flacără de chibrit stinsa
de vînt, pămînt nesigur sub picioare, avertismente șoptite
în lungul coloanei și țipete de păsări, fîlfîit ascuns ae
aripi și un țipăt omenesc, îmbrînceli, zgomote surde, trupui
lui, nu știam încă al cui, rostogolit pe pantă în părîu. S-a
ridicat singur, l-am ajutat să urce, ne tîram în patru labe,
sudori reci pe spinare, blesteme și după aceea zîmbete de
uimire, scăpase prea ușor, ne-am îngăduit un popas. Șe-
deam rezemat, prin haină mă pătrundea coaja groasă și
aspră și odihnitoare a arborelui, mirosuri grele mă ame-
țeau, deslușeam respirații întretăiate și vaiete printre dinți,
întrebări fără răspuns și răspunsuri la întrebări nerostite,
am adormit și peste cinci minute, ori cincizeci, o mină gri-
julie și neînduplecată mă scutura de umeri, visul confuz
al unei clipe nesfîrșite, o dimineață de școală și degetele
mamei pe frunte, e timpul, era sau nu era timpul, am des-
chis ochii, tremuram de frig, cu toții tremuram de frig,
apelul, nu lipsea nimeni, mai departe...
Iarbă înaltă de un verde proaspăt, crud, nebună și săl-
batecă, înecată în rouă, plesnituri calme, legănări ușoare,
înfășurările în joacă ale vîntului, zbor lin, fire subțiri
intre degete și între buze, un gust acru-dulceag, pătrunză-
tor, mă culcam în neștire, brațele întinse în lături, asediu
de săbii și lănci pașnice, nici o teamă, prieteni de nădejde,
aceeași tagmă și stirpe, aceeași nepăsare, o soartă împotriva
căreia nimeni nu se revoltă, hrann sucurilor tulburi și vii,
vlaga lujerelor libere, prelinse prin pori în artere și in
sînge, n-aveam istorie și nu exista istorie, trăia veșnică, e-
gala mereu cu sine însăși, doar vraja clipei. O buburuză
roșie cu puncte negre mi se urcă pe piept, dispare după
un nasture, aștept in zadar, coboară, pesemne, prin valea
unei cute a cămășii... Un fluture alb, prea gingaș, un
pui de uuture, se rotește în zarea privirii mele, îl urmă-
resc și-l înțeleg, înțelepciune și senină|tate, Dumnezeu bun
și năting, își împlinește, firește, destinul, zbateri și căutări,
îmi încnipui, trebuie să-mi închipui, cu sens, avînturile
pure și generozitățile ignoranței, granițe de netrecut, lumi
paralele, contemplații exterioare, fiecare își duce crucea
într-un fel propriu și își consumă bucuriile într-un fel
propriu... Și marele fior care ne leagă pe toți împreună,
eu și tu, da, eu și tu (lanțurile comune ale înfrîngerii...),
eu și fluturele, desprinși din îmbrățișarea aceluiași demiurg,
eu și cîmpia nesfîrșită, fratele meu firul de iarbă, sora mea
floarea de păpădie, născuți dintr-o mamă și dintr-un tată,
crescuți cu aer și cu cer, frumos, adevărat, și nu-mi dau
seama de ce, stupid, pentru că evoc, pesemne, trăiri și sen-
timente la îndemîna oricui, pentru că lucruri, la urma ur-
mei, șterse și banale, le acopăr cu văluru pe care le vreau
strălucitoare, mă las prins în cursă și nu numai că mă
bucur de mirajul unei însingurări pe o insulă de verdeață,
dar îmi închipui că e o mare și uluitoare clipă, un al trei-
lea ochi, din afară, mă contemplă și se extaziază și mă
înțeapă cu raze lucii și reci, își bate joc de mine . . .
Și eu mă clatin pe undeva la mijloc, încerc să mă echi-
librez pe o sîrmă deasupra unei prăpăstii, nici prea sus
și nici prea jos, nu mă sperie, nimic nu mă sperie, observ
doar și înregistrez, un ac indicator se zbate și lucrează
mereu, consemnează, și imbolduri întâmplătoare, la inter-
vale întîmplâtoare, mă aduc înaintea hărților consumate,
am trecut de împărăția mirărilor, surîd și trec mai departe.
Oprește-te, nu te grăbi, mă tem că mint, cuvinte trădă-
toare și gînduri trădătoare, cuvintele mint întotdeauna pe
jumătate și nici gîndurilor să nu te încredințezi, pentru că
iarba aceea proaspătă nu e o invenție, m-am cufundat în
bezna ei dulce și am ajuns pe tărîmuri nebănuite, de jur
împrejur lumină, îmi pătrundeau prin pleoapele iînchise
razele moi ale soarelui, le simțeam pe timp le și pe ceafă,
îmi încălzeau trupul și-mi sublimau greutatea, o dorință,
un gest și aș fi țîșnit la înălțimea norului de spumă albă,
aș fi plufbit, bolta albastră, prin aburii tremurători, uni-
versuri intime și taine intime, eram acasă, avînturi și că-
lătorii familiare, spații deschise și brațe deschise, există
astfel de clipe, cea mai îndepărtată stea îți aparține, dis-
tanțele se șterg, respiri prin pîlpîirile căii lactee, aceleiași
unice și grave și simple bătăi ale inimii.
Dantelăriile de la Valenciennes, imagini difuze, ireale ape
de oglinzi, cetăți desenate în peniță și peruci cu bucle pînă
peste umeri, curg și se desfășoară, orizonturile tremură, în-
depărtate ore de istorie, file de manual învelit în hîrtie al-
bastră, mă scol în bancă, mi s-a rostit numele, o hartă ve-
che acoperă peretele din dreapta sau din stînga, dîre cafe-
nii de munți, linii întrerupte de fluvii, tulburi întinderi
marine, tainice poteci spre Valenciennes, mă ademenesc
pînze de azur, cavaleri în zale își desdoaie trupurile țepe-
ne, mătasea de Lyon și țesătorii aplecați peste războaie de
vrajă, turnuri semețe de castele semețe, o, cum știu lecția,
povestea dantelăriilor de la Valenciennes, fire de aur toar-
se de zîne, Genoveva de Brabant înviată de iubirea mare-
lui și strălucitorului prinț, mă aprind și uit să-mi cumpă-
nesc dezvăluirile, detaliile mișcare din rădăcini împing la
suprafață seve și stîrnesc prea ciudate miresme, o clasă
de colegi nedumeriți la pîndă și a profesoară îngăduitoare,
imparțială, pe catedră, dantelăriile de la Valenciennes,
Ludovic al XlV-lea, regele soare și Colbert, seniorii și u-
milii tablei de șah sar în afara pătrățelelor, străzile și pie-
țele și tîrgurile din gravuri se înviorează, corăbiile spre
Indii spintecă valurile, și încă oglinzile de la Versailles și
fîntînile arteziene, stropi înspumați, ecouri de melodie
prelinsă prin transparența geamurilor luminate, baluri cu
pairi și marchizi, o cenușăreasă care-și pierde pantoful fer-
mecat în goană pe scări la miezul nopții, dantelăriile de
la Valenciennes, dantelăriile de la Valenciennes, Valenci-
ennes la dantelării de, la de Valenciennes dantelării...
Cineva mă aleargă, îl simt mereu pe urme, nu îndrăz-
nesc să întorc capul, în zadar aș mări pașii, distanța ar ră-
mîne aceeași, închipuiri, curse și jocuri cu mine însumi,
mă retrag după colțuri și aștept, un minut, două, douăzeci,
spion viclean, îmi supraveghează nu numai mișcările, mă
pătrunde și mă țintuiește, trebuie să mă gîndesc la alt-
ceva decît aș vrea să mă gîndesc, o prăvălie, mă scormo-
nesc, spre a zăbovi, după bani și țîșnesc apoi brusc pe
ușă, nimeni, eu știu însă că „el“ există, inutile șiretenii,
din partea lui și din partea mea, s-ar cuveni să riște des-
chis și s-ar cuveni să nu-mi pese de asemenea biete urmă-
riri din umbră, mă îmbolnăvesc, sau poate sînt bolnav,
pași fără zgomot îmi răsună în creier, se strecoară hoțește
și-i simt încordarea și greutatea trupului sub țeastă, mi-e
milă de mine și mă disprețuiesc, n-am puterea de a fi in-
diferent, privegheri obositoare, săgeți cu venin, pur și sim-
plu săgeți, puterea de a-mi vedea de drum, de a tria cu
siguranță faptele, dinafară, dinăuntru, mici și mari răutăți,
lătrături, rînjete, perechi, nenumărate perechi, de ochi des-
chiși, din raza cărora nu reușesc să mă desprind.
Orășelul acela în care am încercat odată să scap, mi-am
cumpărat bilet, am sărit în tren aproape din mers, peronul
gol și rece, tîram bagajele cu mine, nu le dorisem, imagi-
nasem călătoria tocmai spre a le pierde, iluzii, n-aveam
decît să le car în spinare pe străzi străine și prin case
străine, eram legat de aceste poveri prin lanțuri prea groa-
se spre a le putea vreodată sfărfma.
al. simion
Și niște tablouri atîrnate pe pereți de jur împrejur, ca-
pete de cai și capete de boi, tigri și zebre, ieșeau din rame
și se mișcau prin mine, nu mă îngrozeau, mă consumau însă
și mă iroseau, le serveam drept pajiște și îmi smulgeau
din trup iarba, îmi mozoleau cu boturi umede laba picio-
rului, se roteau într-o goană năprasnică, încercam să sparg
încercuirea și amețeam, căderi și opriri, făpturi blînde,
clinchet de talancă, ciurde pașnice risipite pe cîmpie, s-au
șters apoi, cercetam dreptunghiurile albe, o lume de fan-
tezii și coșmaruri higienic năruită și mă întrebam cîtj ade-
văr și cîtă bolnavă invenție s-ar fi dezvăluit în frescele vi-
olente, țipătoare, ale viselor și halucinațiilor mele.
Esențialul, îmi spunea Trifu, e să înțeleg că o altă calc
nu exista, să înțeleg, ei bine, înțelegeam, ploua și pe timp
de ploaie gîndurile mi se cern mai cumpănit și mai adine,
o încăpere cu lucruri știute demult, familiare, o lampă a-
prinsă ziua în amiaza mare, flacăra pîlpîitoare mă adună
la un loc, un pat într-un colț și o pernă sub cap și o căite
deschisă la jumătate alături pe un scaun, atît de puțin ne
trebuie spre a fi fericiți și atît de puțin spre a fi nefericiți,
și acest puțin sosit prea tîrziu, nu mai tîrziu, ci prea tîr-
ziu. Mina lui subțire, mușchiuloasă, dar totuși subțire și
palma imensă, degetele groase, negre, bătînd oricum în ce-
nușiu, cu carnea bătucită, cu pielea tăbăcită, unghiile vi-
nete impregnate de culorile plumbului, vine răsucite în re-
lief, înfricoșătoare prin expresivitate și în comparație cu
brațul aproape firav. își bea cafeaua, aburi calzi îi învălu-
iau fața, repede, înghițitură după înghițitură, sorbea lichi-
dul fierbinte cu furie și voluptate, să înțeleg, Dumnezeule,
dar eu înțelegeam și o paralizie a buzelor, a mîinilor și
a picioarelor, un perete pe care ar fi trebuit să mă cațăr
și să ajung dincolo, să-i aduc și să-mi aduc dovezi, o vină
gravă, anevoie, poate imposibil, de răscumpărat, vina unei
generații, a timpurilor care au născut o asemenea genera-
ție, penibile, într-adevăr, justificări, caut paravane, mereu
căutăm paravane, pentru că un singur om generos și poet
și sublim nebun, în stare de acord activ cu el însuși, reabilitea-
ză o epocă, ne explică sensul istoriei, salvează la urma urmei
umanitatea, descoperind un țel, întruchipînd un țel, ideia
pură devine un fapt pipăibil, există, deci, am văzut cu
ochii mei și am auzit cu urechile mele, goana noastră dis-
perată după certitudini. E înaintea mea, Trifu, moartea lui
e o minciună, corectez prin mărunte și prea esențiale sem-
ne trecutul și viitorul, aici o coloană de susținere, apoi un
contrafort suficient de solid spre a rezista valurilor în dez-
lănțuire dementă, un cuvînt firesc și o tăcere firească, nu
acte de curaj făptuiesc, ci acte necesare, trăiesc și tălpile
mi se desprind de pămînt, văzduhul mediu familiar, senti-
mentul spațiului și al veșniciei îmi umple cu fiecare respi-
rație pieptul... O, nu-mi retează zborul nici un obstacol,
pragul de sus, pragul de jos, întotdeauna se ivesc astfel de
praguri, lucizii și înțelepții și depozitarii adîncilor experien-
țe oricînd le găsesc, nu sînt înțelept, nu vreau să fiu înțe-
lept, nu mai vreau, mi-e silă de autoritatea gravă și țea-
pănă a experienței, desființez zidurile și orizonturile, mes-
chinul principiu al gravității universale, legile de fier din
umbra cărora nimeni nu reușește să evadeze, imaginația,
platforma noastră de lansare, cumpănă a realității, sufletul
și aripa ei , voi fi liber, în sfîrșit liber, de toți și de toate,
liber de mine însumi și de aceea, poate, nădăjduiesc, eu în-
sumi. E oare o utopie ? Șansele, echilibrul și liniștea ma-
rilor utopii și prăpăstiile și neantul care le înconjoară !
Nu regretele mele contează, e o copilărie să regreți, am
căzut prea adeseori în plasa nostalgiilor, refugiu pentru
candizi și idioți, nu mă tentează iarăși asemenea îndoiel-
nice adăposturi, pustiurile și crăpăturile care mi-au bîntuit
și mi-au marcat existența, ele sînt, le cunosc și îmi ajunge,
le voi purta în cîrcă o viață întreagă, cu voie și fără voie,
n-am încotro, îmi aparțin și mi le asum, cu riscul, firește,
de a plăti și dacă buzunarele s-au golit de mult și daca
timpul ceasornicului l-ai amanetat de mult, și dacă nici o
întîmplare fericită, un unchi din America, un gest îndrăz-
neț comis, cîndva într-o clipă de răscruce, nu ți-au re-
umplut rezervorul secat, plata, ei bine, plata, un braț, să
zicem, și mai grav, sîngele unei vîrste și singele în general,
tocmelile își pierd rostul, incăpățînarea la început,
temeritatea și apoi curajul simplu, atît de simplu, de a nu-ți
fi teamă. Nu te speria, să aflu doar un nou echilibru, o
compensație, să-mi balansez spărturile mici și mari, e în
definitiv posibil, ar fi, mă gîndesc, posibil, ar trebui să fie
posibil... Te-aș ruga numai să mă ierți, sau să uți, pentru
că, mi-am dat seama, nimic n-ai uitat, să răspunzi lumii,
cruzimilor ei, cruzimilor mele, cu bunătate, e singura cale
ce ți se potrivește, te vei minți altfel și te vei înșela, dar
tu nu vei reuși să te minți.
Mi-am dat seama că n-ai uitat, abia atunci, în pivnița
cu plafonul din grinzi printre care se strecura moluzul,
desnadejdea ta și ura ta, lucirile nebune ale privirilor ta-
le, nu le-am desprins exact sensul, momente! mă orbea și
te orbea, cernerea zilelor și a nopților, nedumeriri și re-
velații, nu pe mine mă urai, cercurile strîns înșurubate,
neputințele, lanțurile, eram prizonier : și prima oară, în
orășelul adolescenței noastre, la fel, o aripă mi se tîra prin
praf, false ademeniri, pași opriți la jumătate, porți larg
deschise, tremurul eliberării și moartea din tălpi, și som-
nul din vine, destinul mă încerca iar, spre a-mi reaminti
întîiul păcat și, desigur, spre a-1 pecetlui, contemplam feti-
ța în agonie, teribilul și necruțătorul meu eșec, intuiai a-
ceastă farsă, eu, tocmai eu se cuvenise să-ți tai iar calea,
pedeapsă pentru amîndoi și blestem, eu, tocmai eu, să-ți
dăruiesc din nou o speranță și să ți-o smulg, urai zodia mi-
zerabilă care ne mijlocise și ne priveghease întâlnirile,
stelele însăși voiseră astfel, șansa de a-mi spăla o vină, nu
numai risipită, răsucită, dimpotrivă, în amară și cruntă
neșansă, un copil, Dumnezeule, un copil, proba de foc a ge-
nerozității mele și înfrîngerea, nu-mi rămînea decît să plec
fruntea, și ura ta, am înțeles-o, crede-mă, și o înțeleg prea
bine.
De ce însă copilul, auriul pârului ei, albastrul privirilor,
inocența, frumusețea și armonia cerească a chipului, de ce
copilul, întreb, unealtă a sorții, sabie, cumplită sabie, îm-
potriva mea, sau împotriva noastră ! Prea mult, îmi spun,
prea mult, și neînsuflețirea pietrelor și nepăsarea pămîn-
tului. Nenorocul, nu-i bănuiam niciodată forța rea, există
însă, ființa mea rațională supusă tirului continuu de arti-
lerie al întîmplărilor nefaste și dărîmătoare. Legendele des-
pre pasarea PhOenix, de n-ar fi simple legende și atît, nă-
uci toace dorințe, sclipiri de stele, raze părelnice după care
în zadar ne călăuzim, tărîmuri de neatins. Să-ți joci totuși
șansa în contra oricărei neșanse, a nenorocului, a ceasului
rău, a constelațiilor proaste, a împrejurărilor proaste, pen-
tru că trăiești și viața e o șansă, așa se spune, că e o șansă,
și e, se pare, într-adevăr, o șansă. Jos cătușele, simt man-
șetele metalice cum îmi alunecă de la mîini și de la glez-
ne. Și dacă acest strigăt va găsi ecou și voi întoarce în-
dărăt sau voi împinge înainte printr-o mișcare sigură și
năpraznică roata, marea roată...
Să faci copii, mulți copii, visam întotdeauna o casă plină
de copii, promiteam cu convingere, voi avea zece și cu mi-
ne unsprezece, o echipă de fotbal, i-aș fi încurcat, firește,
după nume și l-aș fi dojenit și l-aș fi lăudat pe unul în lo-
cul celuilalt, fie, viitorul mi s-a împotmolit pe undeva, dru- *
murile în oglinda mea fermecată s-au aburit, dar tu să ai *
copii, nu știi cum vor ieși, dar știi cum îi vei crește, o co-
vată încărcată de rufe și aceeași covată sîmbătă pregătită
pentru îmbăiere, prînzuri și cine ieftine și vesele, foame și
furii și lacrimi, tu nu vei fi roabă, ci regină și nu te vea
ofili, vei fi vie, mereu vie, te cunosc, vei fi veșnic în floa-
re, se vor schimba culorile, nu te vei stinge însă, vei iradia
căldură și din apropieri, din depărtări, voi alerga să te cu-
leg, vrăjite firimituri, va fi îndeajuns o seînteie, împlîntată
în mine de un har, de un zîmbet, tremurul disperării și
urii tale, eu sunt, și să mă uiți, să verși amintirile în alte
amintiri, voi fi în preajmă și de astă dată te voi apăra,
jur, voi invoca cerul și iadul, zîna mea bună, deșteptată din
somn...
O lumină, un fulger în întuneric, încleștările beznei, ha-
osul plămăditor de lucruri și reflexe din ape, reflexele din
priviri, suplețea și vigoarea, avînturile noastre și tristețile
noastre, să stărui, să mă conving să stărui, să aștept cel
puțin, să pîndesc ocazia, s-o prind cu lasoul, să-i sar în
spinare și s-o domesticesc, de atîtea ori se ivește însă gata
domesticită, oprește în dreptul porții și zăbovește răbdă-
toare, cobori stăpîn și-ți iei în primire darul și nici nu te
obosești din cale afară cu întrebările, și, se întîmplă, abia
observi minunea, nu te miri și nimic nu te descumpănește,
nătărăi, fie și ne-nătărăi, cu femei superbe în robie, cu ursi-
toare devotate și influente la naștere, cu prietenii iscate la
timp și prietenii dispărute la tâmp, trăiești și mori la
timp, ceasornicul baftei, să lăsăm bafta, pentru că de după
colț răsună mereu zvon de glasuri, și unul ori cîteva, cine
știe, s-ar putea să te privească, să aștepți, să nu crezi în
pustiul din tine, să te îndoiești de orice pînă și de îndoieli-
le tale, de disperările tale, sfîrșitul tîrît spre control sub
focarul lupei, nisipul amăgire, bogățiile posibile de sub
mișcătoarele dune și trena de curcubeu a fetei morgana,
fără apă, fără mîncare, sub soarele arzător, arabul cu tur-
ban și șalvari rupți, pe brînci, cu ghearele și cu dinții, un
metru, o sută de metri, nopțile friguroase, picurii de su-
doare prefăcuți în cristale de gheață și a doua zi iar, o fur-
tună, uragan nimicitor, adăposturi de nimic, mormintele
umblătoare ale Saharei, calvaruri iluminate de nobile ob-
sesii, undeva o oază, trebuie să existe, palmierii își clatină
înviorător frunza, fîntîni și cijmele, munți de fructe, și fe-
mei, și copii și bărbați, pace, odihnă, liniște, alchimia tai-
nică și stranie a liniștii..
Pădurea de arbori înalți și falnici, omul mă călăuzea, sau
eu mă țineam pe urmele lui, se rotea în jur, măsura pe
gînduri coroana de crengi, morfolea între dinți o frunză,
își lipea urechea de scoarță și asculta, porunci neauzite, și
vocea fibrei, unu, doi și, desigur, treizeci și trei, o lovitură
ușoară, complice, de pumn, un ciocănel de verificat refle-
xele și din nou, unu, doi, trei, treizeci și trei, molizi buni
de viori și molizi buni pentru tocuri de uși, nu nimerea
întotdeauna, se mai înșela, luni și ani îl urmăreau ea o
cobe și nimerea din cînd în cînd, copacul, singurul, as-
cuns, pierdut, cu tremurul strunelor în miez, să cauți, să
înveți să cauți, apoi altă dată, bușteni retezați, cărați
dinspre baltă pe vagonete, muncitori cu țapinele pe delături.
hala de gatere, huruitul mașinilor, carnea albă a lemnului
6 — Convorbiri literare
VÎRSTE
în curînd sfîrtecată de fierăstraie, molidul meu, poate, și
viorile încă nedezvăluite tratate cu vînt și aer, sau viori
ce nu vor fi niciodată dezvăluite vibrînd din tablia unei
mase, din piciorul unui scaun, dintr-o ramă de oale, din-
tr-un dulap băițuit, o scăpare, cîndva, în auz, a timpanului
aplecait peste scoarță sau modestia artei retrasă în sine, su-
ticientă sieși, șanse și neșanse, riscuri și aventuri, realiza-
rea viorii și vioara ucisă în scîndurile unui gard și dulapii
unei podele, și, în primul rînd, sau în ultimul rînd moli-
dul tăiat cu beschia, cu topoarele, lipsit de podoaba ramu-
rilor verzi, smuls din coajă, dezgolit, un trunchi lung de un
alburiu bolnăvicios, pecinginea de negreală de după o zi,
de după zece, hăcuit și uscat în stive speciale, meșterii de
viori cu instrumentele de înviat, parabola seminței sub
brazdă, dacă va putrezi, va trăi și dacă va trăi, va putrezi,
cum se nasc viorile și cum mor arborii de viori, și poate
că eu însumi va trebui să mor pentru ca să renasc, aceste
treceri și petreceri, atît de firești și de cumplite, atît de
necesare și de neînțeles, așa e, așa va fi, după legile de a-
cum și de aici, există un sens care leagă pe un lanț nesfîr-
șit prefacere cu prefacere și suferință cu suferință, după
regula lui doi și cu doi fac cinci, sau, să zicem, patru, a-
proape tot una.„
Pariul meu cu mine însumi pe care, cine știe, îl voi clș-
tiga, o altă ordine decît cea comună, marea mea victorie,
te-am descoperit doar, asemenea descoperiri ajung, fie și
una singură, pentru o viață întreagă, exiști, îmi spun, și
mi-e deajuns, eșecul și revelația, definitivă despărțire, cru-
cea pe un mormînt, am înțeles simbolul, desăvîrșirea în-
ceputului, și am înțeles pierderea, nenorocirea mi-a în-
lesnit reîntoarcerea, perdele grele s-au tras într-o parte,
lumea copilăriei .și a inocenței, puntea care mi-ar fi modi-
ficat mirarea și bucuria în principii de existență, calea
spre natura adevărată, nefalsificată și necontorsionată, a
lucrurilor, spre iarbă, spre cer, spre albul unei cămăși și
spre sudoarea unei cămăși, lacuri cu lebede și bălți cu
broaște, o cărare în serpentină pe un deal și un cireș ori
un măr în plină floare primăvara, o ceartă, o sudalmă,
nici un perete interpus între mine și viață și aroma și
poezia faptului transpus într-o stare de vibrație, o dia-
demă de raze în jurul chipurilor și în jurul obiectelor, m-ai
fi ferit de prea multă și obositoare logică, de calcule, de
răceala și detașarea nepărtinitoare a observațiilor, de aer
uscat și de vînt uscat, m-aș fi cufundat în lucru generos
și în somn generos și în patimă generoasă, voluptatea și
sensualitatea echilibrată a lui Adam, cernoziomul rodnic
și mustos sub tălpi, eu, cel care -aș fi putut deveni, exiști
totuși, pămîntul cumpănit pe o axă, criteriile noastre a-
dînci, de gravă referință și, desigur, durerile noastre a-
dînci de gravă referință, încolo, totul e așa precum e și
precum se cuvine să fie, după cum îți așterni... Să răstorn
și să-mi reașez așternutul, o, nu, stupid proverb și stupidă
ideie, să dormi, închipuie-ți, să dormi, eu nu vreau, plin
de ambiții și de idealuri cum sînt, să dorm, sufăr la urma
urmei, boală cronică, de insomnie.
O pantă uriașă, lungă, teribil de lungă, undeva la mar-
ginea orașului, iarnă, băieți cu sănii, coborîșul vertiginos
și beția goanei, aerul îți plesnește obrajii, vîntul șuieră
în urechi, teama de prăpastie și fericirea zborului, popa-
suri scurte jos, ne adunam dintre spaime și emoții, și po-
pasuri scurte sus, în pragul marii aventuri, aveam unspre-
zece, doisprezece ani, și nu departe un grup de oameni
bogați și notorii, edili ai orașului, poate judecători, ne-
gustori cu vază, sau înalți profesori, înconjurați de copii,
o ieșire familiară la aer curat, fețe îmbujorate, bună dis-
poziție, veselie, intrau mereu într-o cîrciumioară și beau
țuică fiartă și printre ei, veniți cu ei sau amestecată în-
tîmplător între ei, o fetiță slăbuță, cu părul strîns sub o
căciulită de lînă, într-un paltonaș mai ponosit, acceptată,
tolerată, măscărici umil, o cunoșteam, potolită, foarte po-
tolită, cu o mască de grijă și preocupări triste pe chip,
exulta acum, se tăvălea prin zăpadă, se răsturna din fuga
bobului în șanț, ducea bulgări de gheață la gură și-i sugea
cu grimase de clown, sărea, țopăia, se strîmba și primea
zîmbete și rîsete și aplauze, se bucura, își plătea biletul
de intrare, mă descumpănea prețul acestui bilet, umilința,
și, mi se părea, înjosirea, și îngăduința jignitoare a publi-
cului, nepăsarea și disprețul său. Mă obsedează amintirea,
albul cîmpului și al pădurii, copacii sub pălării dantelate,
metereze de troiene pe margini, întrecerea leală cu necu-
noscutul, tremurul primejdiei și al tainei, prima zi a cre-
ației și o pată de amărăciune, semnul speței pe un șir
în continuă creștere, mi-am înscris, firește, și eu prezența
în istorie, lumea noastră de-o clipă și de toate clipele.
Bîzîitul cărăbușilor în asfințit, amurgurile întotdeauna
proaspete, noi, uimirea și regretul, întuneric ușor, întune-
ric dens, ferestre aprinse, ferestre stinse, nu înțelegeam și
n-am înțeles niciodată ...“.
își potrivea ceasul pentru dimineața, se scula însă, de
obicei, cu zece, cinsprezece minute mai devreme, ceaiul
cald, nu prea fierbinte pe masă, sau o farfurie de ciorbă și
mămăliguța rece alături, pe tăblia de fag, sau o bucată
de pîine neagră, o ceapă, puține slănină, iar cînd se găsea,
un păhărel, nu mai mult), de țuică, soțul îmbuca în grabă
mîncarea, se ștergea pe buze cu dosul palmei și pașii
i se auzeau pe prispă, încet, tot mai încet, în curînd răsuna
huruitul mașinilor pornite în halele fabricii, același ritual
în fiecare zi, fîșii albastre de cer la orizont, razele lor
răsfrînte prin perdele în pleoapele subțiri, ochii larg des-
chiși, răgazul unei clipe de meditație, de regăsire și trupul
cuprins de mișcare, de febră, picioarele coborîte din așter-
nut, rochia de casă și șorțul, scîrțîitul ferestrelor în bala-
male și o undă de aer proaspăt peste lucrurile încremenite
încă în somn, copiii cufundați în visele adînci și dulci
ale zorilor, pături și plăpumi trase pînă sub bărbie, mîi-
nile sigure și agile ale mamei, păcănitul clanței, poarta
șopronului împinsă în lături, surcele pe grătarul din sobă,
un boț de hîrtie și un chibrit, la fel mereu, întrebări și
îndoieli inutile, așa trebuia, îi plăceau disdediininețile, boa-
rea nopții trecută prin lumina tremurătoare a răsăritului,
se simțea ușoară, pierdea din greutate și gîndurile i se miș-
cau in voie, sunetele se deslușeau distinct, vibrau pur și sonor,
lemnele pentru foc se înghesuiau la îndeminâ, cănile și
paharele clincheteau familiar, cleștele de cărbuni, mătura,
fărașul așteptau rezemate de perete, rama cu oale, vasele
puse la uscat de cu seară, tuciul greu într-o rină pe podea,
punga de zahăr, untdelemnul, o lingură de lemn. înne-
grită, pîrlită pe jumătate și altele, umbre și obiecte, instru-
mente și obișnuințe din universul unei existențe.
Un drum în piață, o legătură de zarzavat și una de
morcovi, carne de ciorbă mai ieftină și tocmeala curentă
cu măcelarul, prea mult zgîrci și os, un kil de sare la
băcan în cont și două scrumbii, pregătirea prînzului, su-
pravegherea celor mici, vorbirea molcomă a vecinelor,
curgerea zilei și curgerea zilelor, lucra, obligații împlinite
cu dăruire, cu furie și tristețe, de toate se întîmplă într-un
ceas și într-o viață, se culca ultima, sufla în flacăra lămpii
și se întindea frîntă în patul moale, avea o menire, creș-
tea copii, își îngrijea bărbatul, fiecare gest o lespede de
boltă, un fir de ciment între două cărămizi, pernele la
aerisit, ștergerea prafului și o dată pe săptămînă curățenie
generală, o pereche de pantaloni croiți după ochi, un petec
peste alt petec, ban cu ban economisiți, puși cu stăruință
de-o parte, o haină, o cămașă, un palton, cartofi pentru
iarnă și un sac de ceapă, rînduieli asumate, nimeni nu
le-ar fi nesocotit fără risc și nici ea nu putea și nu se gîn-
dea să le nesocotească.
Lăsase atunci scrisoarea pe masă, mai tîrziu avea s-o
împăturească, s-o învelească o dată, de două ori, într-o
hîrtie de ziar și s-o ascundă în dulap pe raftul de sus,
unde nu umblau ceilalți, sub albituri, atunci o lăsase însă
pe masă și seara, losif, după cină, o observase, întrebase
de rostul ei, nu primise nici un răspuns și, curios, neli-
niștit, o luase in mîini, o învîrtise intrigat intre degete,
citise numele Rozaliei pe plic, o scurtă ezitare și-1 desfă-
cuse, un nou plic, vechi, de astă dată, cu marginile roase,
fără timbre, cu rînduri abia vizibile, sus, într-c parte,
extrase din regulamentul de front al poștei militare, încă
un pas și foile dreptunghiulare, galbene, liniate, rupte
cîndva ointr-un caiet de școală îi foșneau în palme. Între-
base iar. de unde, aceeași tăcere, Rozalia se afia în șepron,
citise o pagină, cuvintele se înțelegeau anevoie, sau nu se
înțelegeau deloc, sensurile pecetluite sub lacăte grele plu-
teau în neguri, sclipiri vagi copleșite de beznă, un aer de
părere de rău, de apăsătoare amărăciune, un ciudat război
purtat împotriva unui dușman neștiut, răsucise scrisoarea
și căutase pagina din urmă, o frază parcă întreruptă, sem-
nătura lipsea, absența oricărui alt indiciu asupra persoa-
nei expeditorului, reluase lectura de la capăt și pe la
jumătate, nedumerit și furios, se ridicase în picioare, gata
să țîșnească pe ușă și să ceară o lămurire, ea stătea acum
In prag și-l contempla calmă, priviri limpezi și moi, îl
vedea, desigur, și părea în același timp dusă.
O explicație, firește, înțelegea la rîndul ei prea puțin
și ceea ce înțelegea nu se putea împărtăși, i-ar fi fost
peste putință și ar fi fost peste putință, doctorul Iulian
deci, cîteva prafuri 41 cfteva injecții, pivnița, bombarda-
mentele, fetița, praful scurs printre grinzi și atît, cam
atît. S-ar fi deslușit oare și altceva dacă ar fi încercat
să dezvăluie tîlcul (care anume ?) suferințelor și chemă-
rilor lui ? O singură dată nu i se pomenea măcar numele,
dar asta n-avea importanță și poate că adresîndu-i-se ei,
el se destăinuia sie însuși, așa era, neîndoielnic, nici asta
n-avea importanță, sau avea, cine știe, un sens, un anumit
sens, prea adînc și prea grav. Murise, mărturisirea venea
de peste ani și de dincolo, losif clătinase buimăcit din cap,
se dezbrăcase și se culcase.
Vina la care mereu se referea Iulian, era, sau o simțea
fără să-și spună și vina ei, voia să-1 absolve de păcate,
nu pentru că el încetase de a mai fi, ci pentru că, poate,
nu le avea, viața voise astfel, forțe de nestăpînit lucrează
din umbră și cîți știu și au puterea să le facă față, și dacă
e vorba de vină, o Doamne, nimeni nu e scutit de vină,
fiecare bate, cu voie și fără, cîte-un piron în destinul ce-
lorlalți și în propriul său destin. Amintirile o copleșeau,
teama de visul care se întrezărise, o clipă, atunci, în oră-
șelul îndepărtat al primei adolescențe, nesiguranța și spai-
mele lui, de-ar fi sărit ea, curajoasă și nebună peste ezitări,
peste mîndrie, peste neîncredere, și l-ar fi ajutat cu încre-
derea ei, cu dragostea, cu îngăduința, cu bunătatea... Și
nenorocirea de mai tîrziu, semnul de nicăieri, de sus și de
jos, crud și neînduplecat, pentru desăvîrșirea unor destine.
Viața înseamnă însă tot ceea ce se întîmplă și e posibil
într-o viață, losif, harnic și blînd, anii de la Dorleni, între
munți, primul copil, al doilea copil, al treilea copil, deș-
teptarea în zori și munca de zi cu zi, împlinea o poruncă,
nu cugeta asupra rosturilor ei, le trăia pur și simplu, pre-
cum își trăia senzațiile de foame și de sete, de oboseală,
de fericire, în diminețile însorite cu irizări aurii și umbre
pe lucruri și pe chipuri, sădise roșii, un strat de ceapă,
tremura să nu cadă bruma peste florile de măr, împletea
în două cosițe părul lung și mătăsos al fetiței, cosea haine
băieților, cel mare își găsise singur o slujbă și aștepta cu
nerăbdare să termine școala de ucenici, Rozalia se îndoia.
să-1 lase, să nu-1 lase, l-ar fi dat la o meserie, cel mic era
slăbuț, îi cumpăra iarna untură de pește, se așeza seara
pe un scaun, lampa păcănea alături pe masă, sau în cui,
vraful de rufe la îndemînă, un fir de ață în ac și melodii
încete, ajunse și înălțate în ființa ei din prememorie, ii
vibrau pe buze, losif se uita în găleata cu apă, mai bătea
un blacheu la un bocanc, tăia surcele pentru foc, tic-tac-ul cea-
sului de dulap, ceasul tîrguit de mult, în lunile de început,
după sosirea din refugiu, încă o primăvară și încă o pri-
măvară, nu-i prisosea timpul să se agațe de trecut și, cine
știe, de greșelile mărunte, ori mai puțin mărunte, ale tre-
cutului, respira în prezent și în gînduri călătorea mereu
spre viitor, pentru că își iubea copii și copiii creșteau, ni-
mic nu e prea rotund și fără ghimpi pe lume, se ajutase.
Dumnezeul ei o ajutase, să afle nu numai gustul ghimpilor,
pierduse într-un loc și porți noi, tremurătoare șanse noi,
ivite aiurea, poate sufletul moștenit de undeva, de departe,
poate norocul și soarta.
Trifu, numele acesta scurt, împlîntat ca o piatră stin-
gheră, cu semnificații prea grave, între rînduri, nu-i dedu-
cea sensul, i se părea vag cunoscut și încercase în zadar
să-i desprindă sonoritățile din presupuse cețuri, se lim-
pezise apoi, povestiri, legende. Costea îl văzuse și-i vorbise
chiar, fapte și detalii, o crestătură sub bărbie, părul negru,
abundent, pieptănat pe spate, o voce plăcută și un zimbet
timid, și o expresie veșnică de zbucium și parcă de jenă,
pe obraz și ochii, mai ales, mari, serioși, umezi, numai lu-
mină. Rozalia tăcuse, impresii din altă lume, visuri, stranii
închipuiri, asociații în curgere lentă, amestecuri bizare,
Iulian și Trifu, de unde, desigur, nu cunoștea pe nimeni,
nici pe Iulian, trebuia să existe însă în viața doctorului
acest Trifu, se risipea, începea să se risipească o enigmă,
tristețea și freamătul dureros, dorul sfîșietor după altceva,
mereu după altceva, și Trifu fusese, poaie, acel altceva, o
țintă de neatins, ori atinsă, poate, goana noastră neisto-
vită după tulburătoare năluci, imaginea atîrnată între cer
și pămînt se împlinea într-o explicație, nu înțelegea și în-
țelegea aproape totul, nu înlănțuirea amănuntelor o inte-
resa, fluturi de abur și unei memorii sfărîmate, pieriseră
și în van ar fi alergat pe urmele lor. marea respirație, ma-
rele cîntec, marea înălțare și cădere, sau marea cădere și
înălțare, dovezile de nepipăit și justificările unice, actele
de identitate și de trecere ale unei ființe pămîntești prin
«patiu și timp.
Iulian aparținea aceleeași familii care irupsese în jurul
ei prin sosirea vărului Mihai, prin Cosiea, prin greva de
demult și prin ucișii ei, prin bunul și necunoscutul doctor
Ocneanu, morți și vii, salvele de tun, exploziile de obuze
în orășelul asediat, fumul înecăcios al sobei de tuci, geam-
lîcul spart, patul mutat dintr-un colț în altul sub avalan-
șele de moloz, și apoi salvele de armă, soldații săltați in
șei cu săbiile scoase din teacă, un pod și agonia în mlaș-
tină a unui trup omenesc, coșmaruri adevărate și realități
posibile, țipete de groază și bocete fără speranță, viață
și ne-viață, morminte cu lespezi proaspete, gropi comune,
războiul și din nou războiul, mereu războiul.,.
Copii dormeau, soțul dormea, ieșea singură pe prispă,
tăcere, ferestre stinse, doar sclnteierile lunii în geamuri,
și nu departe zvîrcolirile apei între maluri, de undeva șu-
ierul surd al valurilor în stăvilar, un lătrat de cîine, șoap-
tele unei perechi în umbră, profilul subțire și înalt, șters,
al coșului de fabrică, fantome nesigure prin noapte și
ceasurile și zilele și iernile și verile, uitări și aduceri a-
minte, un elev și o tunică, o șapcă și o cocardă, o invitație
la dans și un gaj pierdut, lampa fumegă, pîlpîirile flăcării
prin u>a întredeschisă, o undă ușoară de vînt și cerul
negru, de smoală acoperit de stele ...
E fiica mea
Cine îmi apleacă în zăpadă geamul
simplă coincidență decurge dintr-o simplă
năruire-viscolul lipit de zid
în întuneric-niciodată nu mă ajut definitiv
pentru a pleca într-o noapte, pentru a părăsi
casa cu imaginile ei. Nu mi-e îndeajuns nimic
pentru a iubi apele și pietrele din fundul
lacului.
Nimic ! Caii aleargă pe o întindere albă ;
tabloul s-ar putea sfîrși aici
și se sfîrșește-dacă ei nu ar fi înghețați
dacă ochii nu ar răsturna imaginile
și dacă mi-aș uita mîinile.
De azi dimineață fumez împrejurul aștrilor
de azi dimineață se ciocnesc deasupra
pămîntului
doi aștrii.
Ideea mi-a mutat visul. Părăsite încăperile
n-ar mai suporta suflarea mea în ele.
Lucrurile fug pe fundul lacului,
e fiica mea cu o ghirlandă in mină !
O aștept lingă stîlp și se cutremură iarba
din fundul lacului.
Cețurile lucrează
Geamul a scîrțîit încet toată noaptea.
Florile din pahar s-au uscat. O liniște
înfioară vîntul cel ce stă pe jos fără veșminte
în umezeală.
A stat o vreme geamul și n-a mai scîrțîit
dar a început iar,
casele tremură în jur luminile s-au stins
dar la cîte un etaj cineva luminează.
Cum ies din impărăția cețurilor
care lucrează. Vîntul lucrează,
geamul lucrează,
o pasăre vine Ia mine și sc așează pe fotoliu,
ea mă îndeamnă să uit și la plecare
își lasă o pană neagră pe mine.
Pasărea e în noapte acum
in timp ce geamul lucrează
iar firele de iarbă invizibile
ard la temelia casei
iar între noi cad
sufletele mici
ale frunzelor.
Străina
In această liniște vin la marginea cîmpiei,
la miezul nopții toate se culcă în odaie
cînd în întuneric urmăresc lucrurile,
la marginea cîmpiei am văzut pe străina
care fără să întoarcă privirea spre mine
striga : te iubesc
și lucruri reci cădeau pe întinderea roșie
La marginea cîmpiei gerul mișca
cîte-o frunză,
gerul intra sub hainele
sub rochia ei
și lucruri cădeau ca păsările
pe un platou.
Vino la mine în odaie îi spuneam
la geamul meu noaptea
lucrurile cad atît de frumos,
așa spunea liniștea mea la marginea cîmpului!
A doua zi cîmpul era liniștit!
Și gerul suia cîte o frunză, geamul înroșit.
Noi unim păsările cu cerul
noi legăm fruntea cu pămîntul,
lucruri înroșite, lucruri necunoscute
toți vor muri, numai noi vom fi ușori,
străino.
NICOLAE IOANA
7 — Convorbiri literare
TRAIAN IANCU
Se poate spune eă parte din
poeziile volumului Noi sînt
ocazionale. Se pleacă de la
eveniment. în majoritatea cazuri-
lor e vorba de un eveniment
cu implicații în sfera socialu-
lui și a politicului. Cu puțină
larghețe, putem include tot aici re-
feririle la succesiunea anotimpu-
rilor, luînd ca exemplu Bine-ai
venit, primăvară, și, oarecum, E
timpul cireșelor coapte. Asupra ul-
timei voi reveni. Tot ocazionale
pot fi considerate textele dedicate
și oferite copiilor spre recitare. E
vorba de Primăvara, Merge trenul,
La fereastra României. Spre edifi-
care citez din Merge trenul: .Mer-
ge trenul : tu, tu, tu, / Pînă-i iese
sufletu... / Eu mă-ntrec, la mers, cu
el, / Dar nu obosesc de fel !...".
Cred că era mai nimerit ca poezia
respectivă să figureze într-un vo-
lum special de versuri pentru co-
pii.
Latura ocazională a poeziei lui
Traian lancu (ca expresie a comu-
nicării imediate cu realitatea) nu
neagă, dimpotrivă, întărește și com-
pletează tot ceea ce ține de per-
manență. Versurile închinate semi-
centenarului P.C.R., spre exemplu,
constituie prilejul revenirii la o te-
mă predilectă : elogiul adus patriei
și conducătorului ei. Patosul an-
gajării sociale și politice este eta-
lat in manieră pașoptistă, textul
avind de cele mai multe ori aerul
de manifest agitatoric. Chiar și u-
nui anume eveniment din calenda-
rul naturii, cum ar fi coacerea ci-
reșelor, i se atribuie semnificații
mai largi, din categoria celor po-
menite mai sus: „Parcă-s veacuri
într-o clipă, timpu-n coaceri curge
greu, / Lunecînd în veșnicie, ca
un arc de curcubeu, / Și din sîn-
gerarea scursă în pămînt și-n flori
și-n șoapte... / Veni vremea, cînd
profetic, sufletul cireșe coap-
te // Vede-acum, în creanga verde,
cînd aduseră cocoșii, / în cîntat,
cu porii-odată, vestiri noi, cireșe
roșii... / Timpul străbătut de suflet,
sub zăvoarele de noapte, / Dă ves-
tire, că-n grădină, azi, cireșele sînt
coapte... 1/ Vino suflete la masa
de tăcere și lumină, / cine-o vrea
( critica poeziei)
să știe... bine !... Cine nu, nu-i nici
o vină ; / Dulce-i raza ta-ncepută,
semănată-n brazda lunii, / O va
ști și viitorul, c-au dorit-o mult
străbunii !“ (E timpul cireșelor coap-
te...).
In versurile de factură populară
surprindem o oarecare naivitate
(nu lipsită de pitoresc), o încărcă-
tură afectivă datorată unei puter-
nice legături cu acea „sevă bună“
a pămintului. Pastișa este evitată
„Peste iarba din vîlcele, / Peste
vîrf de albăstrele, — Peste nucii
casei mele / Zboară fluturi albi
prin soare, / Parc-ar fi prima nin-
soare... ! Peste merele-aurii / în
noaptea de Sîn’Mării". (De toam-
nă).
în Republica iubită citim urmă-
toarele : „Podoaba mea și timpul
meu de aur, / Și frumusețea doru-
lui aprins... / Chiar de mai plîng,
eu tot rămîn un faur / Ce-n lup-
tă pentru tine, am învins !...“. Oa-
recum curioasă este propoziția
„Chiar de mai plîng" și aceasta
pentru simplul motiv că nimic din
acest volum nu stă sub semnul la-
mentației, dimpotrivă, aș spune că
prin temperament, Traian lancu
este ostil acestui gen de confesiu-
ne. Sedus de grandoare, de gestul
larg, fără îndoială patetic, el ig-
noră cu perseverență — și trebuie
să vedem aici consecvență întru
sinceritate — reversul dramatic al
faptelor.
Autorul volumului Noi se înru-
dește în multe privințe (fapte, stil
chiar) cu Mihai Beniuc. îi unește
gradul larg de deschidere spre ac-
tualitatea văzută din perspectivă
eroică, optimistă.
Luminile zilei este al patrulea
volum publicat de poet de
la război încoace. El conti-
nuă pe cele trei precedente
cu evidentă consecvență, uneori re-
petînd, alteori adîncindu-le moti-
vele. Judecat în totalitate, și Lu-
minile zilei impune o serie de re-
zerve. Lirismului învăluitor de fac-
tură elegiacă, bine limpezit i se
„opune" în dese rînduri o insufi-
cient motivată artistic pledoarie
declamatorie, un fel de extaz liric
ale cărui bune intenții și indiscu-
tabilă sinceritate suferă de pe ur-
ma unei rostiri mult prea simpli-
ficate : „Ca vulturul mă simt pc
stîncă, sus — / și ca pădurile-n
furtună, jos. / Niciodată învins,
niciodată supus, / privind mereu,
spre cer impetuos" (Din marea de
pămînt). Nu reproșez lui Haralam-
bie Țugui acuratețea și accesibili-
tatea textelor. Am în vedere acea
degradare a emoției prin procedee
care țin de versificația facilă, de-
gradare (prin care înțeleg unifor-
mizare și simplificare) ce nu este,
după cum bine se știe, tot una cu
emoția comunicată simplu, nesofis-
ticat.
Fără a produce revelații, Lumi-
nile zilei oferă o lectură agreabilă,
și, recitind recent din volumele an-
terioare, aș spune că aduce un spor
ANTON IORDACHE
Romanul lui Anton lordache,
Amurgul lagunei,1 a apă-
rut din greșeală la „Cartea
românească". Este	o nara-
țiune exclusiv polițistă	pe care,
probabil din cauză că nu e în-
chegată pc focuri de pistol, auto-
rul șî-o subintitulează „O investi-
gație psihologică". Investigație es-
te într-adevăr, dar psihologismul
ei e cu totul pe deasupra. Influen-
țat vădit de Maigret al lui Sime-
non, Anton lordache încearcă să
realizeze un anchetator sec, impa-
sibil, ale cărui atuuri sunt nu am-
prentele și urmăririle, ci contempla-
ția meditativă și pălăvrăgeala iscu-
sită. Procurorul Radu Cruțiu sosit
în satul din preajma Deltei să cer-
ceteze împrejurările în care s-a
„sinucis" arhitectul Bocancea, pro-
cedează ă la Maigret sau, dacă
vreți, ă Ia Porfiri al lui Dos-
toievski, stînd la taifas cu toți cei
din jur și băgind pină Ia urmă
spaima în toți prin aerul bănuielnic
ce se degajă din rafalele sale de
întrebări (chiar și milițianul care-1
secondează se simte la un moment
dat vizat!). Toată cartea e numai
dialog, și dacă trebuie să recunoaș-
tem acestui dialog o suficientă ten-
tă de naturalețe, nu-i putem trece
cu vederea prolixitatea. Eroii su-
feră in corpore de logoree. Lipsa de
măsură se face simțită și prin a-
glomerarea spațiului epic cu unele
personaje cu totul inutile. între a-
cestea, ziarista Doina Chirvase de
la cotidianul Dunărea din Tulcea
e de o neverosimilitate crasă. Tre-
cînd peste faptul că rolul ei în ac-
țiune e nul și neavenit, ne între-
băm de cînd manifestă ziarele ju-
dețene așa o apetență pentru publi-
cistica de scandal incit să trimită
o reporteră specială, însărcinată să
producă materiale senzaționale, a-
propo de crime lacustre. Motivația
ei, „redactorul nostru șef vrea să
anime gazeta" e cu totul nesatisfă-
cătoare.
In fine, după conversații în
dreapta și-n stînga și după un în-
ceput de idilă cu felcerița comunei,
cu care procurorul spera să-și re-
facă viața personală, iată-1 pe a-
cesta față-n față cu Alice Bocan-
cea, bănuita nr. 1, femeie rafinată
și cu origine foarte nesănătoasă,
posesoare de Alfa Romeo, cuter
Ferrari, vilă la Șosea, nouă inele pe
degete. Ne așteptam ca prin date-
le acumulate după atita taifas pro-
curorul să ofere tacticos deslegarea
enigmei. Deslegarea sosește însă,
deus ex machina, prin mărturisiri-
le făcute, nitam-nisam, de cine ?
de fascinanta felceriță, în care pro-
curorul investise atîta încredere și
atîte speranțe privind un viitor că-
min tihnit. Revelațiile ei întorc to-
tul pe dos, apare și mortul (care de
fapt nu s-a înecat, ci doar și-a
pierdut mințile din cauza șocului
și a mlaștinei), mobilurile sunt de
natură pasională și de natură e-
conomică (felcerița îl adora pe cri-
minal, iar criminalul făcea contra-
bandă cu hașiș), responsabilul cher-
hanalei e inocent, in schimb doam-
na Bocancea, cea care prin descen-
dența ei din familie de domnitori,
prin preferința exclusivă pentru ți-
gări Kent, prin ochii ei halucinați
și prin cele nouă ghiuluri ar fi bă-
tut la ochi și unui plutonier din
Lețcani, certifică acuta suspiciune
a procurorului, dovedind un carac-
ter infect și o moralitate putredă.
Sfirșitul, anti-happy, aduce liniște
in lagună, nu și in sufletul procu-
rorului, care va fi nevoit să aplice
cătușe visului său de fericire.
Ca roman polițist, Amurgul la-
gunei se ține prin naturalețea,
de care spuneam, a replicilor și
prozei )
prin tensiunea mocnită, suspensul
ce animă oarecum povestea pînă la
finalul cu totul abracadabrat. Scă-
pările autorului sunt hilare. Pro-
curorul pozează in om cult și trîn-
tește sentințe despre cărți în sti-
lul liceenilor care se cocoșesc. („Bun
scriitor, Cesare Pavese!" sau „Ta-
lentat băiat, Italo Calvino!“ ș.a.).
La pagina 200, procurorul „aruncă
o privire asupra ceasului de la
mină : Șapte și cinci minute...
E destul de tîrziu". Iese apoi pe
afară, stă de vorbă cu milițianul,
pe urmă cu responsabilul de la
cherhana și, la un moment dat, la
pagina 213, iar se uită la ceas: „A-
cum e seară ! Șapte fără douăzeci
și cinci".
In fine, chiar și psihologică de
ar fi această investigație, e de ne-
înțeles de ce este dedicată, așa
cum scrie pe pagina de gardă : „I-
dealului de frumos, în general, și
Claudiei Cardinale, în special".
Cartea Iui Ionel Bandrabur2e
remarcabilă prin naivitatea
cu caro folosește priapismul
drept pretext de roman.
Priapismul respectiv rămîne cu
totul rizibil, pentru că în lite-
ratură singura potență demnă de
elogii e cea estetică. I. B. e foar-
te puțin înzestrat cu aceasta. Cit
privește conștiința literară...
In Către cititori, autorul zice :
„Viața fiecărui om este un ro-
man". Iată o aberație. Romanul
este produsul faptelor superior se-
lectate și organizate. Viața Iui cu-
tare, luată brut, e o materie amor-
fă, haotică, plină de accidente.
Concepția lui I. B. denotă diletan-
tism.
Mai jos, el explică: „Dar vai,
cită banalitate și plictiseală in
existența unui om! Nercținînd din
trecutul lui decît jarul. Adafini a
preferat să-și amintească numai a-
cele intîmplări cu adevărat curioa-
se. .Iată a doua aberație. Cu
„banalitate" și „plictiseală" s-au
umplut capodopere ca Doamna
Bovary, Moartea lui Ivan Ilici,
IONEL BANDRABUR
Ulysse. Cît despre „întîmplările cu
adevărat curioase" pe care și le a-
mintește eroul — ele n-au nimic,
dar absolut nimic curios, pentru că
sunt în definitiv una singură, în
douăzeci de paturi diferite. Numai
că, ceea ce la paseri „se abate de
vro două ori pe an", la Adafini
survine cam de două ori pe zi, iar
în cartea lui I. B. la fiecare 20 de
pagini, ceea ce o face foarte mo-
notonă și adormitoare.
Despre ambițiile caraghioase pe
care le nutrește autorul („un ro-
man... care nici într-un caz —
sic — nu respectă regulile sacro-
sancte ale genului", „acest nou și
neobișnuit roman") ca și despre
droaia gafelor de exprimare, nu
mai spunem nimic, ar trebui să
încărcăm aceste coloane cu peltea
de alcov.
Simplu ți foarte bine scris este
romanul lui Ernest Cembra3
cu un titlu, păcat, anost:
Gura-Haitei. Sunt relatate în-
tr-un stil zglobiu și natural, frizind
oralitatea juvenilă, avatarurile u-
nui student „inadaptat", Boris Vi-
zante. El părăsește facultatea de
construcții, simțind că nu-I capti-
vează. Pleacă pe un șantier in nor-
dul țării. Lucrează cu fervoare, dar
nu face nici aici mulți purici, a-
vînd în el demonul deambulației.
Revenit în București și chinuit de
microbul teatrului, dă examen la
Arta dramatică, e pe punctul de a
reuși, dar temperamentul ii joacă
festa și după probele propriu-zise,
răspunde frondeur și teribilist la
niște întrebări ale comisiei, asigu-
rîndu-și picarea. Fiindcă a dovedit
calități, i se oferă totuși un loc
de audient — și cu asta ia sfîr-
șit partea l-a a romanului. A
doua îl găsește pe Boris geolog Ia
Gura-Haitei. Au trecut 10 ani. Se
pare că in fine și-a aflat vocația,
adică locul în care energia și pa-
siunea să i se consume in voie.
Un accident cu totul neașteptat ii
surprinde într-o mină, a cărei in-
trare se surpă. In această reclu-
ziune forțată (după cea fost pi-
caro, iată-1 robinson!), Boris pur-
cede la un remember. își evocă
sieși momente din copilărie și din
cei 10 ani pc care romancierul i-a
eludat. Avem astfel, în finalul ce
ni-1 prezintă teafăr dar nu și să-
nătos, biografia sa quasi-completă.
Meritul de căpătîi al lui Ernest
Cembra este de a fi creat un tip
viabil, original și simpatic. Boris
este un tînăr inteligent, impetuos,
pe cit de inconformist, pe atit de
adaptabil celor mai diverse pos-
turi, și posturi, băiat „de viață",
ELENA ZAHARIA
Interesantă pentru o posibilă
cercetare a psihologiei criti-
cilor și istoricilor literari e
atracția pentru „cazuri". Na-
turile artistice paradoxale, scrieri-
le de o bizară temeritate par a în-
destula setea de aventură propriu-
zisă a spiritului critic, ca o com-
pensație a propriei stabilități. Tza-
ra, Urmuz, Mateiu Caragiale, Vi-
nea, tentează mai mult decît Ar-
ghezi, Sadoveanu, Blaga. Supralici-
tarea cîtorva nume, în absența că-
rora literatura noastră n-ar fi avut
prea mult de pierdut (excepție
Mateiu), ține de seriosul tribut plă-
tit de exigența criticii atît de fluc-
tuantei mode. Am trecut nu de
mult printr-o perioadă de glorie
postumă a Pilniei și Stamate, au
urmat apoi Craii..., pentru ca ulti-
mul an să reprezinte o orien-
tare către Vinea. Ce-i putea atra-
ge pe critici la el ? într-o lume în
care atîția se visează autori de
cărți, Vinea reprezintă categoric o
curiozitate. Mai bine de cincizeci
de ani de activitate literară s-au
concretizat numai în 4 cărți trimi-
se la tipar, fiecare în parte insufi-
cientă pentru definirea scriitorului,
toate la un loc incapabile de a
constitui o operă. S-a argumentat
că Vinea nu și-a împlinit scrierile
din cauza unei prea înalte exigențe
artistice. Dar o asemenea afirmație
ține de paradox. Cine nu ajunge
niciodată să-și satisfacă propriile
exigențe rămîne un artist în virtu-
alitate. în fond, exigența este o
problemă de laborator și luarea ei
în seamă nu justifică acordarea
circumstanțelor atenuante. Singura
carte de vizită a scriitorului e o-
pera finită, iar Vinea nu și-a ter-
minat practic nici o carte. în Lu-
naticii necizelarea nu poate fi tre-
cută cu vederea, după cum babi-
lonia poetică din Ora fîntinilor răs-
toarnă toate părerile despre exi-
gența și spiritul critic al autorului.
Faptul e cu atît mai neașteptat cu
cît, admirator și practicant al a-
vangardismului, Vinea se închina
în taină la icoane clasice, de la
care ar fi trebuit să rețină măcar
ideea de echilibru necesar și de
rotunjime a operei (o teoretizează,
de altfel, într-un comentariu asu-
pra pamfletului). îneît, a susține că
exigența cu sine l-a împiedicat pe
Vinea să-și desăvîrșească scrierile,
mi se pare lipsit de temei. Un cre-
ator cu un spirit critic atît de pu-
ternic, precum cel reclamat de cri-
tică pentru Vinea, n-ar fi încre-
dințat tiparului nici una din cele
patru cărți. Și dacă el a făcut-o
totuși, e pentru că motivul nede-
săvîrșirii era înrădăcinat în sine
însuși. Dispersarea în atîtea moda-
lități . și plimbarea în atîtea este-
tici, trădează structurala-i instabi-
litate. Departe de a fi tipul scrii-
torului total, el nu avea nici forța
perseverării pe un singur drum.
Vinea rezistă pe porțiuni, niciodată
pe lungimea unei cărți. Paradisul
suspinelor rămîne prin cîteva schi-
țe, Ora fîntinilor prin cîteva poe-
me, Lunaticii și Venin de mai prin
capitole și pagini disparate. în zi-
lele lui bune Vinea știa să alerge
pe suta de metri, dar era întotdea-
una inapt pentru maraton. Lipsit
de vocația întregului, deci a operei,
recuperabil pe mici dimensiuni, Vi-
nea este exemplul clasic al talen-
tului eșuat din cauza lipsei de su-
flu.
Monografia Elenei Zaharia (care
mi-a prilejuit considerațiile de fa-
ță) — în spiritul celor mai bune
tradiții ale genului — urmărește
restituirea unui Vinea unitar, prin
investirea lunatecului cu valoarea
de semn al întregii sale literaturi-
Ipoteza este seducătoare și argu-
mentele extrase din proză și parte
a poeziei sînt demne de toată aten-
ția. Rămîn însă în afara posibili-
tăților de dovedire o altă parte a
poeziei și publicistica, în speță
pamfletul (Vinea își socotea gaze-
tăria o altă față a literaturii ar-
tistice). Blazonul este de aceea
parțial și acesta cred a fi defectul
principal al cercetării. Bogată în
sugestii subtile și analize pătrun-
zătoare, monografia Elenei Zaharia
repetă pînă la un punct experiența
scrisului lui Vinea.
Scriam despre volumul Poeți
și critici de C. Stănescu, că în
el sînt inconvenabile lipsa
de unitate și profesionaliza-
rea unei derutante tehnici a echi-
vocului. Citând Contrapunctul critic
al lui Vlad Sorianu am fost frapat
de aceleași cursuri fundamentale :
echivocul e aici absolut, iar unita-
tea pură nostalgie. Dar a situa,
din aceste două motive, într-un a-
celași plan pe C. Stănescu și Vlad
Sorianu ar fi o gravă eroare. Pri-
mul este critic, omițînd ultima fra-
ză a cronicilor (unde volumele de-
vin, în pofida sumedeniei de re-
zerve, „prestigioase", „remarcabi-
le"), celălalt nu e, în schimb, nici-
odată și, comparată cu acest Con-
trapunct, Poeți și critici se arată a
fi remarcabilă. în cazul Contra-
punctului deci, criteriile de apre-
ciere adecvate lui Stănescu, își pierd
orice noimă. Ceea ce scrie So-
rianu este comparabil numai cu
compunerile de tipul Simion Băr-
bulescu. II leagă pe acești con-
deieri scîrțîitul obositor al peniței
pe hîrtie în efortul de-a dreptul
emoționant de a face critică în ciu-
da totalei lipse de chemare pentru
o asemenea îndeletnicire, cazna de
a încropi cu orice preț judecăți.
Contrapunct critic, bunăoară,
adună pe trei secțiuni (poezie,
proză, eseu) parte din recenziile de
o îngrijorătoare platitudine pe ca-
re autorul lor le-a tipărit vreme de
atîția ani în paginile Ateneului. Cu
toate astea, Sorianu vrea cu orice
preț să fie privit ca un critic mar-
xist, motiv pentru care Argument
pentru un profil (rezultat dintr-o
pedestră dorință de autoincluderc)
și, la fe], prima secțiune a volu-
mului (Atitudini) cuprind un ciclu
de afirmații insinuante la adresa
criticilor . Este flagrantă la acest
autor superficialitatea, ca și — nu
mai puțin — poza pe care o ia
pentru a o masca într-un fel sau
altul. îndătinat în ideea că a face
critică se reduce, în cele din ur-
mă, doar la a-ți manifesta adeziu-
nea la niște principii acceptate,
Vlad Sorianu perorează pe destule
pagini în chip de pledoarie — cît
de neconvingătoare ! Ceea ce uită
el, în schimb, cu obstinație este
faptul atît de cunoscut că,
în fond, critică marxistă în-
seamnă, înainte de toate, studiu,
gîndire profundă, revelare a sem-
nificațiilor intime ale operei, nu
colecție de banalități ieșite din o-
bligația de a ține o rubrică.
După cum, critica mai pre-
supune și alte — hai să le zic —
condiții, pe care — din păcate —
8 —Convorbiri literaro
de rafinament imagistic. Se pot
decupa secvențe scurte, frapant e-
legante prin ele însele, cum ar fi :
„și plantele ți se urcă în sînge
ca niște pisici verzi pe genunchii /
pururi legănați de mareele visu-
lui" (Confruntări) sau secvențe
mai ample, indiscutabil de efect :
„Uite ! plimbăm peste lunci, în is-
coadă, / buburuzele-n palmă punc-
tate cu zaruri. / Ghici : dincotro
iubitul așteaptă / inimii cîntece,
dorului daruri ? / (Amintirile-n
gene se sparg — păpădii de ză-
padă —) // Deseară, cînd galeș, un
prinț de podbal / ți-o duce pe taler
condurul de spumă al Lunii, să
știi că te-așteaptă-n pădure, la bal,/
copacii gătiți cu albastre petunii...“
(Adolescență UI). Oarecum neaș-
teptat prin alura sa parnasiană
este acest catren din Tăcere : „Cazi
pleoapă-ncet!... Aici, de geruri cla-
rul / cristal al necuprinsului
se-nchide ca un ecou în piatră
de firide, / cînd stelele inundă-n
bolți sanctuarul".
Toate aceste texte rostite cu to-
nul jos și grav, atent migălite, in
care controlul poetului asupra în-
lănțuirii sugestiilor este deplin și
pe deplin eficient, se rețin și prin
lipsa oricăror ermetizări — abia
aici refuzul complicațiilor gratuite
este motivat din punct de vedere
dar nu frivol, impulsiv și cam
lipsit de tact in relațiile cu oa-
menii, funciarmente instabil din
cauza unei nestăpinite pofte de
schimbare, de verificare, de .ex-
periență", de libertate. De fapt, a-
ceastă instabilitate se datorează
aprigei căutări-de-sine. Boris nu
e versatil și nici ezitant, el este
doar pasional și deci, ca toți pa-
sionați!, absolutist. El trăiește
prelungit, și cu intensitate paroxis-
tică, criza tipică a tinărului ce-și
hotărăște rostul in viață. Iată-1
introspectindu-se acerb :
„Oh, ce idei puteam să mai am
și la 20 de ani. Dar faptic, numai
aventuri. O goană după noutățile
vieții. Clipa. Atît mă interesa — :
clipa. De aflam că-i in altă parte
o clipă mai plină, o lăsam pe
cea de-alături și alergam acolo.
Și-mi spuneam că-mi caut acel
singur loc in viață unde poți să
te realizezi pe deplin. La naiba !
Nu există un asemenea loc. Fără
pasiune nu există un asemenea
Ioc. Oricît ai căuta. Nici n-ai a-
vea nevoie să cauți : pasiunea ți-
arată ea singură locul tău. (...)
Dar eu n-am avut pasiune pen-
tru nimic. Raționamente goale, in
vint, care in loc să-mi ușureze
drumul in viață, mai mult mi-l
complicau. Și teatrul, oh, ce aiu-
reală a mai putut fi și cu teatrul".
Excelent, cu nerv și culoare,
sunt prinse ambianțele studențești,
examenul de admitere la Institu-
tul de teatru, mediul montan, si-
hastru al geologilor, șantierul. Er-
nest Cembra are darul, decisiv în
proză, de a vedea clar, de a au-
zi bine și de a scrie scurt. Iată
ca mostră un dialog, transcris cu
admirabil firesc :
„— Sara bună, nea Cozane, am
zis intrînd în dugheană. Adusese
marfă și mirosea a ce vrei și ce
nu vrei. — A, bine-ați venit ! Bu-
nă seara! Cam rar pe la noi ! —
Socoteli-socoteli ! Ce făceai acolo ?
— Trebuie — altfel... — Da’ sin-
gur ? Ce-i liniștea asta pe-aici ? —
Hram. Hram la Neagra. Biserica
paginile lui Sorianu nu le îndepli-
nesc. El își închipuie că printr-o
etalare oțioasă a ultimelor lecturi
va dezlega nodul gordian ; că da-
că-1 amintește pe Barthes â propos
de poezia lui Radu Cârneci sau pe
Kierkegaard, Gabriel Marcel, Fou-
cault, Mouner, Levy-Strauss, Wahl,
Fleischmann cînd vine vorba de
proza lui Marin Preda face mare
ispravă. Este un tip de evaziune a
comentatorului, o eludare a ope-
rei printr-un joc al trimiterilor
la texte capitale. Evaziunea se am-
plifică prin utilizarea unui limbaj
împestrițat de vorbe mari, goale
de sens în contexjt, prin ambiția
autorului de a „filozofa" în orice
ocazie.
Pentru edificare aleg paginile atit
de pretențios titulate Aspecte epis-
temologice in lirica lui Eminescu
din Atitudini. Ce vrea să dovedeas-
că Sorianu ? Că „lirica eminesci-
ană nu e lipsită (...) de tentația co-
mentariului în marginea legilor și
ipotezelor științifice, abordate din
punctul de vedere al evoluției va-
lorilor de cunoaștere, ca și de in-
terpretări ale unei teori, a cunoaș-
terii precumpănitor kantiano-scho-
penhaueriană (...)“ (p. 27—28). Du-
pă trei citate (în ordine din Liviu
Rusu, I. Negoițescu și Foucault) se
precizează că cercetarea va avea
în vedere „obsesia opțiunii", căci
altminteri ar fi omis tocmai esen-
țialul, adică „sistemul determinan-
ților imediați". Și iarăși este adus
în discuție Liviu Rusu care cute-
zase să scrie în legătură cu scho-
nehauerianismul eminescian că „noi
am intrat în circulația marilor idei
artistic —, prin comunicarea ne-
viciată de obstacole artificiale. A-
preciez în mod deosebit al doilea
și al treilea ciclu din volum,
tocmai p«ntru că se înscriu în a-
cest perimetru al emoției comu-
nicate simplu, al meditației grave
(declanșată de vîrstă), al unei, pe
alocuri, aproape imperceptibile mu-
zicalități. Am enumerat astfel prin-
cipalele calități ale poeziei lui Ha-
ralambie Țugui, calități care sînt
fie risipite una cîte una în dife-
rite texte, fie că se întîlnesc, în
chip fericit, intr-unui singur, me-
morabil, desigur. Aleg spre ilus-
trare o dramatică Elegie naivă :
„Vor pomi aceiași cocori, din nou,
spre niciunde ; / aceleași miini vor
întîrzia sub frunți, / așteptînd ca
din zările de noapte putredă să
tresară Ea : pururi visata. Uite-o
alergînd împreună cu rîul, încăr-
cată de ierburi / ca de țipetele al-
bastrului crud. / O mînă cheamă
aerul, modelîndu-1 în ritmul a-
cela al psalmului cu marginile lu-
mii, / alta ți s-așează pe frunte
cu glas de pasăre măiastră :	/
Doamne miluiește-ne și primește la
sinul tău pe robul acesta păcă-
tos. trecutul nostru : — Ochii a-
ceștia care nu s-au săturat să vadă/
pasul acesta visindu-se sprinten— /
mamii lor de hramuri. .. — Da'
ce-i azi, bre ? — Un sfint. Mereu
e cite-un sfint____ — O să dai
faliment cu-atitea hramuri ! — Ce,
credeți că-i glumă ? Am avut azi
zece clienți ? — N-ai avut! — De
unde să am ?! — Las’ că-ți vin
ei. Nu te plinge de asta. Aici,
dumneata ești cu resortul mincă-
rii. — Am acuma o marfă, clasa
una ! Și ce mai faceți ? Nu v-am
văzut de multișor. — Cu treburile,
nea Cozane. — Cu mina, cu mina
mereu ! Barem este ceva ? — Poți
ști, nea Cozane ? Mai poți ști ? —
Da zău. Așa-i. Nici eu nu mai cred
in nimica — Sănătate să fie ! —
Asta da ! Să vă fac un șpriț. Am
un vin !._ — Sunt de pe drum.
Toarnă-mi un rom. Acolo ce ai ?
— Scrumbii. Scrumbii albastre.
— Alege colea una cu icre și tai-o
colea pe-un colț de ziar. Taie și-o
lămiie la ea. — Am adus și măs-
line și șuncă de Praga, și cașca-
val. .. — Să n-aud de brinză.
Dă-mi și niște măsline. — Da vă
văd cu pușca ! Barem a căzut ce-
va ? — N-am noroc, bre nea Cozane.
Mi-a zburat un cocoș, știi cum ?
de la nas. De sub picior. —’ăilei!_
— De unde ? niei că l-am nime-
rit. — Ei, ce să-i faci.. .* ete.
Dotat cu ceea ce se cheamă su-
flu, și cu simțul transformării i-
nefabile a individului în timp.
Ernest Cembra este, indubitabil,
scriitor. Trebuie totuși să spun că
acest prim roman al său e depar-
te de a fi impecabil Partea a
doua e mult mai trenantă, mai
searbădă decit intiia. In pasajele
de șantier ca și în cele .geologi-
ce*. autorul sedează unui anume
naturalism, impestrițind pagina
cu termeni tehnici epatanți și inu-
tili (.Și peste tot dădeam de ace-
eași crustă limonitică depusă de
ape in cine știe cită vreme, și de
sub care iți apărea același ande-
zit cu graviodorite și paiete negre
de muscovit in spărtură*). Carența
cea mai gravă este lipsa de conver-
gență a intimplărilor lui Boris și
la remorca celui mai redruHB»r
ginditor pe care l-a dat secolul ai
XlX-lea". Nu urmăresc aici valoa-
rea afirmației, ci logica de fier a
comentatorului care se întreabă, in
continuare, de ce — după o ase-
menea propoziție — Liviu Rusu
mai scrie că filozofia lui Schopen-
hauer este o reacție la condițiile
sociale și o încercare de depășire
a agnosticismului kantian. Nu văd
de ce prima aserțiune pretinde cu
necesitate anularea celei următoare,
după cum nu văd nici relația în*-e
lamentația schopenhaueriană din
Mortua est și următorul fragment
folcloric : „Scoal, mindro, mîndru-
țo, fa, / Ca să mai vorbim ceva.
El vedea că nu se scoală, / Mare
jale-1 împresoară". Identitatea si-
tuațiilor poetice este anulată de
diferența între viziuni. Ignorînd
caracterul fragil al unor a tari de-
ducții Sorianu merge însă mai de-
parte, pentru ca după clteva pagini
să tragă concluziile : 1. „Conținu-
tul poeziei sale nu este fundamen-
tal diferit de cel al liricii moder-
ne, care există în virtutea cuvîn-
tului : lumile reale eminesciene as-
cund cel puțin tot atitea resurse
imaginative ca și imperiul poetic
al spiritului modern". De remarcat
că spiritul modern include un te-
ritoriu mult mai vast decît lasă să
se înțeleagă Sorianu, iar catrenele
atît de modernului Omar Khayam
„există" tot „în vritutea cuvîntu-
lui" ; 2. „Limbajul său nu este des-
tinat unei înțelegeri discursive, ci
seamănă cu «o claviatură la care
nu se poate prevede ce sunete și
ce semnificații se vor produce»-,
chiar dacă transparența acestui
GABRIEL GARClA MĂRQUEZ
UN VEAC
DE SINGURĂTATE
H. ȚUGUI
Și vine alunul verde al pădurilor II
Și vine vecernia de bronz a pădu-
rilor. Și tremurul rece al stelei
sint eu".
Daniel DIMITRIL
ERNEST CEMBRA
*
A
mai ales finalul care e arbitrar și
nesemnificativ.
Dar dincolo de acestea, voiciunea
ironică, .studențească', a scriiturii,
nonșalanța bine strunită cu care
sunt tratate epic chestiuni real-
mente grave (necesitate și libertate
in viața socială, realizarea morală
și profesională a unui tinăr), preg-
nanța figurii centrale și a multor
episoade de care spuneam (amfitea-
trul. șantierul, examenul IATC. co-
lonia de geologi șa.) fac din a-
ceastă opera prima o lectură mai
mult decit agreabilă, iar din Ernest
Cembra un proaspăt romancier, sus-
ceptibil de spectaculoasă evoluție.
George PRUTEANU
A înțelege în resorturile sole adinei viața psihologică și socială
a colectivității umane pe care o evocă Gabriel Garcia Măr-
quez în acest celebru roman al său (apărut intr-o «xcelentă
versiune românească datorată lui Mihnea Gheorghiu) e tot
atit de dificil ca și a pătrunde gindirea omului primitiv dar socializat,
adaptat reprezentărilor colective, — gîndire zămislitoare de mituri și
magie. Practicile rituale, inițiatice ale omului primitiv atestau cre-
dința acestuia in anumite puteri magice care ar guverna realitatea.
Viețuind într-un climat in care necunoscutul era confundat adesea
cu miracolul, omul primitiv nu realiza sentimentul fantasticului
pentru că trăia in plin fantastic. Și întemeietorilor satului Macondo a
căror viață se derulează într-un ritm precipitat în paginile cărții le
este, in fond, străin acest sentiment.
Tocmai pentru că zilnic sint confruntați cu neprevăzutul, cu
forțele tainice, obscure ce țin fie de ostilitatea mediului natural, de
propria lor stranie alcătuire sufletească, fie că vin din afară ca
emanații ale unei superioare spiritualități.
Insinuarea elementului alogen aducător de civilizație (hidro-
log.i ingineri, agronomi, topografi, arpentori), prin intermediul
căruia colonialismul începe să-și facă simțită prezența nu reușește
însă să modifice substanțial structura morală și spirituală a acestei
lumi înzestrate cu un ascuțit simț al forțelor elementare ce sub-
zistă lotent in natură și cu deprinderea de a le resuscita.
Intr-o astfel de lume în care ființa umană comunică strins și
tainic cu aceea a naturii, neverosimilul ajunge să se convertească
in credibil. Un fluture sfirtecat de ventilator ii vestește lui Meme
sfirșitul iubitului ei Mauricio. Experimentele de levitație culminează
cu — supremă apoteoză — înălțarea în văzduh a preafrumoasei
Remedios, ol cărei potențial de feminitate exercitase o fatală putere
de seducție asupra privitorilor, făcind din ea, aidoma Eulei Varner,
eroina din celebra trilogie faulkneriană, un superb monument al na-
turii, dar și o victimă, hărăzind-o unui destin nelumesc.
Ceea ce apropie romanul lui Gabriel Garcia Mărquez de filo-
nul realismului magic nu sint doar aceste ieșite din comun expe-
riențe, intuiții și deprinderi umane, ci și fervoarea, patima obsti-
nată cu caro cei mai mulți din membrii clanului Buendia se vor an-
gaja in acte al căror sens se va vădi întotdeauna pentru ei un
fel de ,fato morgana*. Această febrilă căutare a unui tilc al exis-
tenței se soldează tot mai puțin o dată cu scurgerea ineluctabilă
a timpului, cu o transcendere a condiției lor umane. Un destin dra-
1.	Anton lordache . Amurgul la
gunei, Cartea românească. 1972. 25
Ionel Bandrabur Fintina iadului.
„Cartea românească' 1971. 178 pp.
3) Ernest Cembra Gura-Haitei.
„Albatros* 1972. 375 pp„ cu un
portret pe cop. a IV-a.
VLAD SORIANU
limbaj dă iluzia — numai iluzia!
— univocității, și nu a poliseman-
tismului". Idee valabilă pentru ori-
ce poezie adevărată ; 3. „Există o
consecvență interioară a poeziei e-
minesciene, care atestă permanenta
întrepătrundere dintre nivelul ar-
hetipic, primitiv-folcloric și cel fi-
lozofic, conceptual...". Și cînd te
gîndești că pentru emiterea acestor
„noutăți" au fost necesare nu mai
puțin de 13 pagini. Aștept ca Vlad
Sorianu să-și dovedească sieși că,
totuși, critica este „o profesiune de
idei" (p. 15).
Al. DOBRESCU
matic in acest sens e acela al lui Jose Arcadio Buendia care, după
încercări disperate și infructoase de a descoperi în laboratorul său
improvizat secretul fabricării pietrei filozofale, după ce eșuează și in
tentativele de o inventa o mașină a memoriei ori de a desluși ma-
gia pianului, se lasă cuprins .de febra magnetelor, a calculelor as-
tronomice, a visurilor de strămutare și a dorinței arzinde de a cu-
noaște minunile lumii*. Fiul său, colonelul Aureliano Buendia, nu
va dezmiți nici el această fervoare imagniativâ, manifestînd de la
început înclinări deosebite pentru alchimie în scopul de a deprinde
meșteșugul aurăriei, pentru ca in împrejurări fortuite să-șl des-
copere vocația de conducător militar, încercînd fără succes să afle
in acțiune adevărata dimensiune a vieții, pentru a reveni, in pra-
gul bătrineții. la vechile îndeletniciri. Aidoma fluturilor de noapte
atrași irezistibil de filamentul incadescent al lămpii, și tatăl și fiul
rotează tentativa de a veni in atingere cu o lume superioară. Ori-
cit de temerari altă dată, precum Aureliano, mulți din protagoniștii
romanului sint nevoiți să se obișnuiască cu .înfringerea mizerabilă a
bătrineții". losindu-se parcă cu oarecare voluptate în voia acestui
declin biologic, făcindu-și oliat pe cel mai teribil dușman al lor !
singurătatea.
Spre deosebire de romanele altor epoci ce abordează tema —
in fond atit de veche — a solitudinii omului, in cartea lui Mărquez
accentele patetice, eementele melodramatice sînt epurate cu desă-
vîrșire Mo mult chiar : prin contrast cu olte creații mai recente ale
teratuni occidentale contemporane, influențate de proza dostoiev-
s«onă. tonul afectiv psihologia eroilor nu vor fi marcate aici de
anxietatea metafizică. Absorbți de o gestică devenită rituală, per-
sonajele rămin pietrificate in suferința lor din care își trag forța,
descoperind acel .privilegiu al simplității*, „acea putere de înțele-
gere fără margini cu care te înzestrează singurătatea". O excepție
intr-o împrejurare care ea insăși se inserează ca un moment unic
in traiectul unei vieți austere ce seamănă mai mult cu un volun-
tar martiriu : actul deznădăjduit al Amarantei atunci cînd, tardiv,
are conștiința acută a zadarnicei așteptări, a iremediabilei irosiri
a vieții. Ceea ce ii va rămîne ulterior va fi gestul mecanic al smul-
gerii nasturilor .pentru a putea să-i coasă din nou, ca nu cumva
inact .itatea să-i facă așteptarea și mai lungă și mai îngrozitoare".
Refuzul inactivității devine astfel un antidot al suferinței.
Destinul solitar și tragic ol membrilor clanului Buedia ne apare
intr-o dublă perspectivă ; ca rezultat al unei obscure predestinări,
vierile oamenilor descriind traiectorii dinainte știute și consemnate
de Melciode în limbajul creat al pergamentelor sale, dar și înrîu-
rit istoricește de anumiți factori sociali. Privită sub acest al doilea
aspect întreaga devenire a acestei ramificate familii se înserează
in cronica vieții unei colectivități umane, care, de la întemeiere,
cunoaște un dureros contact cu istoria. Lumea aceasta se dovedește
o prodâ ușooră pentru cei dinții condotieri ai exploatării colonia-
liste. Cele mai mici semne de nesupunere (fulgurantul episod al
grevei) sint reprimate sîngeros de autorități pentru ca, ulterior, după
periodice pustiiri și calamități naturale, s-o lase pradă unei, de-acum,
năruitoare izolări. Așa cum nu poate fi ignorată, cu toată uriașa
forță de obiectivizare a prozatorului, o anume concepție fatalistă a
sa osupra vieții, asupra unor sensuri fundamentale ale existenței uma-
ne, concepție ce se degajă din însuși destinul paradoxal al acestei
stigmatizate seminții, lipsită în chip ocult de șansa de a mai supra-
viețui, nu poate fi substimată nici extraordinara încărcătură morală
și sufletească pe care o incorporează, în individualitatea lor ireduc-
tibilă, aceste complexe și tulburătoare structuri umane care sint per-
sonajele cărții. Ele însuflețesc unul dintre cele mai impunătoare —
prin arhitectonică, densitate și profunzime — universuri epice ale
literaturii contemporane, univers în care acuitatea, puterea de pene-
trație a observației umane atinge nu o dată cote amețitoare.
Adrian ANGHELESCU
9 — Convorbiri literaro
N.
COCEA
tabla de materii
A doua. Am dejunat la V. M.
După prinz gazda a ținut
să-mi procure o plăcere mai
deosebită. A dat ordin să fie
scos din închisoare un revoluțio-
nar rus (C. Iv.) și mi l-a prezen-
tat. Cap urit, dar fruntea neobiș-
nuit de largă și ochi admirabili de
profunzime și de tristețe. Am în-
cercat să vorbim și să ne înțelegem,
mai bine de un ceas. Din păcate
nu știu rusește și revoluționarul
meu Înțelegea foarte greu franceza
și-o vorbea foarte prost. într-o lim-
bă hibridă, am izbutit totuși să
comunicăm citeva clipe in numele
aceluiași ideal.
A treia. Intorcîndu-mă de la V
M am găsit în odaie pe L. S. care
m-aștepta Acum citeva zile mi-a
adus o scrisoare de la Iași și a
vorbit atunci cu citiva din priete-
nii mei
Ținea de-atunci, să-mi vorbească
Dar s a lemut. ori n-a indrăznit.
Azi mi-a vorbit deschis.
Am petrecut cu el două ceasuri
rodnice și frumoase. Cred că am
cîștigat încă un om pentru cau-
za noastră. Nu un om rar. Dar un
cap limpede, echilibrat, serios, un
suflet curat și hotărît.
A patra însfîrșit. Sufletul bietului
meu Duchiade și-a ridicat ieri sea-
ră un colț al vălului care-1 aco-
perea. In corpul lui gras, sub frun-
tea lui mică, în privirea Iui bună,
gemea o durere pe care se reținea
să mi-o mărturisească.
Simțeam de cîtva timp, că cu
toate manifestările lui de prietenie
subzista ceva între noi, un senti-
ment imprecis și rece, care ne des-
părțea. Eu nu țineam să dezleg un
mister care îmi era absolut indife-
rent și el e prea delicat ca să facă
primul pas.
[In astă] seară, totuși a izbuc-
nit, desigur fără voia lui. Mi-a spus
deodată, in mijlocul unei convor-
biri ca toate cele obișnuite că oa-
arhiva convorbirilo
menii inteligenți fac o crimă, chiar
în interesul propriei lor cauze, ară-
tînd prea mult dispreț celor mai
puțin inteligenți ca dînșii.
Am înțeles imediat aluzia, m-a
mișcat adine imputarea asta dure-
roasă, făcută cu glas tare care tre-
mura puțin de revoltă și pînă tîr-
ziu după miezul nopții am fost vor-
băreț, bun și consolator ca o soră
de caritate.
Dar vorbindu-i de frumusețea
muncii, de superioritatea ei incon-
testabilă față de inteligența adeseori
sterilă, ajunsesem încet încet să mă
întreb eu singur dacă nu cumva în
vorbele mele era mai mult adevăr
decît intenționam să pun și dacă
gestul larg și conștient al semănă-
torului de pildă nu stă pe aceiași
treaptă intelectuală cu ritmul ad-
mirabil al unui vers.
In orice caz m-a surprins plăcut
constatarea că se poate ascunde un
suflet, într-un boț inform de car-
ne burghezească.
(...] Iată la ce se reduce actualul
vostru ideal național, dragul meu
Vinea. Și vrei tu să vă țin isonul ?
Vrei să-mi alătur glasul în corul
scalpeților intelectuali care alcă-
tuiesc partidele, presa, opinia noas-
tră publică ? Vrei să semnez și eu
o pace care nu e pe atit nici crimă,
nici trădare, nici felonie, pe cît e
o ultimă și lamentabilă prostie[...]
Ar fi peste puterile mele, chiar
așa frînte și zdrobite cum sunt
acum.
N-am izbutit să provoc o mișcare
de protestare. N-am putut să fac
nimic ca să împiedic rușinea și de-
zastrul. Voi plăti neputința mea re-
semnindu-mă să vegetez la Ne-
grești. Voi încerca să uit totul. Și
uitat de triumfătorii de azi ai po-
liticii de lașitate, voi căuta sin-
gura mea mulțumire în cartea de
ură, de răzbunare și de pedeapsă pe
care o scriu acumai aici.
Al tău și al vostru, cu amindouă
brațele și cu inima care ar vrea
totuși să aveți voi dreptate, iar nu
eu.
Cocea
Miercuri 7 februarie
Azi la 12 și jumătate a venit
Bolintin. Pacea se încheie Discu-
ție interesaniă la popotă
Joi 8 februarie
Cred că hotărirea definitivă e
luată. Ora 6 p.m. Probabil că mii-
ne sau poimiine se vor intilni de-
legații.
•
Simbătâ 10.
Azi la 12 jumătate Stanciu a ve-
ultimul capito I
nit acasă și mi-a spus că Bolintin
mă așteaptă la popotă.
Am sărit in sus de un metru.
Dacă a venit așa de curind e pen-
tru că scrisoarea trimisă lui Ave-
rescu a fost hotăritoare. In adevăr
la popotă mi-a confirmat impresia
Mi-am luat rămas bun dela gene-
argument final
Meditând mai tîrziu, in
tr-o altă împrejurare
crucială a existenței sa-
le, asupra episodului de-
tențiunii in lagărul de la Ne-
grești — Iași, in anii primu-
lui război mondial, Cocea a-
firma nu numai sensul prag-
matic al atitudinii lui de-o
viață, dar relevă totodată, în
acele patetice amintiri din În-
chisoare, substratul autobio-
grafic al literaturii pe care a
creat-o exploatând îndeobște
trăiri individuale, experiențe
de viață, cărora gazetarul im-
pătimat, le-a dat glas, de alt-
fel, in pagini jurnalistice. A-
ceastă permanentă ancorare in
cotidian, stabilind o legătură
osmotică Intre ziarist și scri-
itor, dezvăluie, pe lingă o
conștiință tribunardă, incapa-
citatea prozatorului de a se
ridica deasupra propriei sale
condiții. Subiectivismul acerb
domină intențiile creatorului,
anulind sistematic orice ten-
dință spre obiectivare. Demn
de reținut în literatura lui
Cocea, este tocmai autorul,
spectacolul, aș zice, acrobatic,
al sentimentelor și resentimen-
telor lui, mișcind piesele ac-
țiunii cu rară perspicacitate,
trecind vertiginos de la înflă-
cărarea ideatică la pamflet,
de la zbaterea existențială, la
înregistrarea, nu c dată tri-
vială, a reacțiilor fiziologice.
De aici interesul strict docu-
mentar pe care-l acorda Căli-
ne seu acestei literaturi, și poa-
te tot de aici valoarea incon-
testabilă a paginilor de jurnal
pe care ni le-a lăsat scriitorul,
căci lipsit de facultatea de a
crea oameni, oameni noi fi
mulți, trăind după legile lor
proprii, adică de tocmai ceea
ce-l face pe romancier. Cocea
se substituie personajelor sale
pînă la identificare, reconsti-
tuind sub diverse măști ți
sub diverse unghiuri de lumi-
nă, drumul meandric al unei
existențe dramatice. Omul
Cocea devine astfel mult mai
interesant decît romancierul,
iar capacitatea lui de dedubla-
re, forța de a-și obiectiva eul,
calitate rară a artistului au-
tentic — virtutea fascinantă
a confesiunilor sale sînt de o
surprinzătoare nuditate.
Ca fi în cazul lui Panait
Istrati sau Al. Sahia, autorul
este el însuși un erou, un tip
uman de excepție, capabil să
germineze, prin destinul său
aventuros, o operă literară.
Scris fără intenția secretă
de a fi mai devreme sau mai
tîrziu încredințat tiparului,
așa cum se întîmplă îndeobște,
jurnalul lui Cocea răspunde
unei nevoi organice de autocu-
noaștere, relevînd fișele esen-
țiale pentru definirea structu-
rii psihologice a prozatorului.
ral, de la Stoicescu. și de Ia cei-
lalți. Despărțire călduroasă. —
Drum îneîntător cu automobilul, la
cinci eram la Iași. Stau la doam-
na Sculy. La 6 și jumătate sunt
la Vinea și Costin. îmi dă o scri-
soare delicioasă, scrisă și netrimi-
să. Ce lucruri mediocre s-au pe-
trecut in lipsa mea aci.
Duminică 11.
La 9 și jumătate aveam audi
ență la Ministrul de Interne Să-
rățeanu Primire extrem de ama-
bilă Om civilizat — la 3 la Hef-
ter. 1. . | Am căzut ca un pietroi
intr-un lac de broaște
Luni 12
Intre 12—1 m-am plimbat prin
noroi pînă la glezne, cu coana A-
lice. La dejun, un căpitan fran-
cez, contele nu știu cum îl che-
mă. Se pare că știrile sunt mai
bune. Tratativele de pace merg
incet și greu.
Pe la 5 iar la Hefter. A dis-
MIRCEA HORIA SIMIONESCU
cutat. pare-se, cazul meu. La ple-
care, cu Vinea și Costin, am ho-
tărît apariția „Chemării”.
Seara, in lojă, cu Alice, la
Necunoscuta de Porto-Riche, cu
Ventura și Manolcscu. Nu cunoș-
team piesa. Delicioasă. Interpreta-
rea mulțumitoare.
Prin caracterul amalgamat,
discursiv, al însemnărilor, e-
vitînd de obicei notația calen-
daristică, impersonală, prin
febrilitatea redactării și~ lipsa
totală de pudoare, în mărturi-
sirea unor stări profund inti-
me, paginile de jurnal ale
autorului Vinului de viață lun-
gă dau certitudinea autenticu-
lui, a lucrului necontrafăcut,
nestilizat. Dialogind cu sine,
el are detașarea omului care
exclude anticipat amestecul
oricărui ochi indiscret. Tot-
odată, confruntând mărturiile
din februarie 1918, cu suita de
confesiuni din anii 1939—1944,
publicate în 1970 de Al. Gh.
Savu, la Editura Politică, se
constată lesne că jurnalul nu
este pentru Cocea o modalitate
literară, un procedeu de creație
constant, în stare să vertebre-
ze un material amorf, biografic,
ci însăși rațiunea de a fi a
scriitorului, de a exista inie-
lectualicește atunci. El cores-
punde fatalmente unor mo-
mente de criză, este in ultimă
instanță expresia acestor mo-
mente, a tuturor neliniștilor și
furtunilor interioare ce l-au
zămislit, căci gazetarul necon-
formist, incendiar, recurge la
jurnal numai în situații li-
mită, cînd, sugrumat de un
regim polițienesc, este silit de
împrejurări să-și exercite spi-
ritul analitic asupra propriei
lui existențe, asupra frămin-
tărilor lui individuale.
Fără a le considera pro-
priu-zis literatură, Cocea ar fi
distrus poate, cu timpul, aces-
te file, socotindu-le de un in-
teres strict personal. Odată
revenit în arena publicistică,
întrebările fi neliniștile din
jurnal își pierdeau sau își di-
minuau substanțial pentru
autor sensul lor major. Dacă
le-a păstrai totuși, asta e o
dovadă că ele constituiau in
intenția scriitorului, materia-
lul brut, informativ, util ela-
borărilor ulterioare. In roma-
ne fi piese de teatru, încă ne-
publicate — datând din ulti-
mii ani de viață — o serie de
observații și referiri autobio-
grafice au trecut de altfel, ne-
trezind ecoul scontat. Scriito-
rul veritabil din Jurnal își
căuta o altă dimensiune, com-
plicîndu-se inutil.
Jurnalul dă măsura exactă
a scriitorului care ar fi putut
să fie Cocea, dacă gazetarul
înnăscut, virulent, i-ar fi ofe-
rit răgaz necesar prozatorului.
Martor și personaj principal
al unei epoci de puternice con-
tradicții sociale și politice, Co-
cea știe să vadă, dar în ace-
lași timp știe, imai ales, să-și
divulge trăirile, să transpună
în pagină, tensiunea, incandes-
cența momentului.
N. FLORESCU
Tîrziu, în jurul vîrstei de 40 de ani, a debutat și Mircea
Horia Simionescu. autorul unei curate „Comedii livrești"
intitulată Ingeniosul bine temperat, operă de bizară imagi-
nație din care scriitorul a dat la iveală primele două vo-
lume, Dicționar onomastic (1969) și Bibliografia generală (1970),
din cele patru anunțate (mai urmează să apară Breviar sau Isto-
ria critică a secolului X.X și Toxicologia sau dincolo de bine și
dincoace de rău/. Ingeniosul bine temperat (titlul trimite la Bach
— Clavecinul bine temperat) este una din acele scrieri curioase
care fac extravaganța necesară a unei literaturi, dînd dovada ra-
finamentului ei, și nu e lipsit de interes a observa, în treacăt,
că „genul" ca atare este la noi bogat reprezentat : asemenea opere
sînt, totodată, și „probe de rezistență" ale unei literaturi.
Structural, Mircea Horia Simionescu este un „colecționar". El
are plăcerea enormă a inventarului și este fascinat de rarități,
descoperite la capătul pămîntului sau în locuri umile pe lingă
care se trece cu indiferență, revelind, cu alte cuvinte, comunul
în exotic și extraordinarul în banal. Ingeniosul bine temperat nu
e altceva decît o imensă colecție, de nume (Dicționar onomastic)
și de opere și autori (Bibliografia generală), un fantastic depozit
imaginar : căci scriitorul este, literar vorbind, un plastograf, dic-
ționarul și bibliografia sînt pure ficțiuni, invenții fabuloase, „fal-
sificații" Autorul înscenează monstruos, punînd în mișcare un
colosal mecanism de mistificații și pastișe. Sub aparența solemnă
de lexicon, Dicționarul onomastic este o savantă combinație bu-
fonă, o înșirare de definiții caracterologice în stil fantezist-ironic
avînd ca pietext numele: „BOGOE Bogoe Maliu președinte al
Comitetului sindical raional Filiași.
BONAVENTURA. Nume de strigăt în peisaj napolitan. Di-
minutiv : Turi. BONTEMPI. De ales tovarăș în afaceri și călătorii.
BOHJS I. Nume fantastic nucleu al unei rețele complicate de co-
respondențe și semnale. Boris —nume intens verde, un verde
vinâtoresc. Boris — spaimă și putere prin măreția majusculei
umflate ca pîntecele idolilor asiatici ; perfidie și neprevăzut, a-
ventură prin subtilele, ascuțitele litere finale. II. BORIS. Fiul
modeștilor funcționari de la Camera de muncă. Trăia aspru, în-
tr-o cămăruță de serviciu, în curtea în care se afla captivă o
bufniță cu desăvîrșire discretă. Boris vorbea românește, cu ac-
cent slav și părea la trup destul de șubred. înșelare : viguros,
bine construit, semăna cu o navă de cursă lungă. Avea o abili-
tate universală, vulturească".
La fel, Bibliografia generală, este o colecție de pseudofișe bi-
bliografice întocmite pe baza unor cărți fictive aparținînd unor
autori de asemenea fictivi, în același gust pentru paiațeria li-
vrescă : Th. R. Chițimia: „Cățelul în literatura manuscriselor
sec. XIV" ; Panait I. D., Nicolescu: „Cuvinte de două silabe la
Vasile Alecsandri" ; Nicolae Rambouillot: „Mașina pornește de
ia manivelă", roman ; Matei Marinescu: „Nudismul sub Mihai
Vodă Viteazu" ; Andre Segovia : „Creșterea și îngrijirea păsărilor
de curte și a intelectualului pintenog" ; Nicolae Rață : „Jupuirea
pe viu în relațiile dintre puterea otomană și satul Tărtășești (jud.
Covurlui)" ; Gh. Patraulea: „Marea carotidă trece prin Sighet”
etc. Așa cum referința la un nume declanșa uneori în Dicționa-
rul onomastic relatarea unei istorii avînd ca personaj pe purtă-
torul lui, în Bibliografia generală sînt adesea expuse subiectele
lucrărilor catalogate, adevărate nuclee ale unor cărți rămase ne-
scrise, în stadiul de schiță.
Terorizat de prezența severă, amenințătoare și înhibitivă a Bi-
bliotecii, scriitorul îi opune, suprem gest iconoclast, o Anti-Bi-
bliotecă. Aerul parodic și aspectul de clovnerie erudită al com-
pozițiilor lui Mircea Horia Simionescu de aici vin, însă în rea-
litate ironia este o aparență protectoare, mascînd dramatismul
interior. Autorul nu inventează o formulă, ci adoptă una ; o a-
doptă însă pentru a o trăda, iar infidelitatea se convertește în
act creator. Posibilitățile scriitorului sînt practic nelimitate, fiindcă
modelul este imaginar : nu inventarul onomastic și nici biblio-
grafia sînt adevăratele „modele" ale lui Mircea Horia Simionescu,
ci comentariul critic. Numele din Dicționar onomastic, de fapt,
aparțin personajelor unei literaturi nescrise, după cum autorii
și operele din Bibliografia generală sugerează o literatură inexis-
tentă. Scriitorul pare a duce pînă la ultimele consecințe un pa-
radox călinescian („propunerea cuiva dc a se întocmi o istorie
literară, cu școli, texte, inventate pe de-a-ntregul, nu-i fără filo-
zofie“>. Modalitatea dicționarului de personaje este o modalitate
de cercetare critică, la fel bibliografia: scriitorul comentează
aplicat o literatură fantezistă, definindu-i personajele și întoc-
mindu-i bibliografia. Formula aleasă — comentariul critic — este
trădată prin inexistența obiectului. Este valorificată astfel o ima-
ginație pervertită, care nu se poate elibera decît prin acceptarea
unei convenții : literatura de acest tip are întotdeuana nevoie de
un pretext. Chiar propria operă se transformă într-un pretext,
fiindcă din moment ce se poate comenta o scriere inexistentă cu
atît mai mult se va comenta una reală : Ingeniosul bine temperat
este epopeea modernă a proliferării comentariului în dauna cre-
ației și înțelesul profund al cărții Iui Mircea Horia Simionescu
este unul tragic. Așa cum la sfîrșitul Dicționarului onomastic
unul dintre personaje devine real și distruge fișele autorului,
lucrarea fiind întreruptă la titlul IRIMIA, scriitorul „se intro-
duce" printre fictivii autori înregistrați în Bibliografia generală :
„Cititor pasionat, îl nemulțumeau toate cărțile. Ar fi vrut să
scrie o literatură cu totul nouă, să facă el cu mîna lui o litera-
tură franceză, germană, italiană, spaniolă. întreprinderea era
peste puterile unei ființe omenești, necesita opt vieți centenare.
Convertind lipsa de timp într-o virtute, se mulțumea^ să schi-
țeze, să sune scurt doar începuturi de sonate, lăsînd să se înțe-
leagă că le-ar putea concepe integral. Planul operei sale, în linii
mari conturat încă la douăzeci de ani, cuprindea în total cîteva
duzini de lucrări. (...) puțini erau prietenii care îl înțelegeau
corect. Unora li se părea că e prea imaginativ, prea liber în
plăsmuirile sale, în timp ce materia așezată în pagină suferea,
de fapt, de o prea mare observație jurnalieră. Altora scrisul li
se înfățișa retoric, prolix, cînd de bunăseamă el este sincopat,
liniar și avar. împletirea de fantastic și vulgar cotidian, de iro-
nie și inocență, de acid și lirism apărea unora o slăbiciune
barocă, abstractă în esență, plicticoasă în desfășurare. Proza lui
este însă matematică. Se va vedea. Construcțiile sale nu sint
altceva decît jocuri ale volumelor din creația unui pictor realist".
In Dicționarul onomastic o ficțiune — purtătorul numelui Iri-
mia — irumpe în real ; In Bibliografia generală, autorul însuși
figurează printre plăsmuiri ! Ceea ce este, în fond terifiant. Fără
a fi lipsită de facilități (genul se pretează prin definiție), scrie-
rea lui Mircea Horia Simionescu este o carte profundă.
10 — Convorbiri literare
stilul lingvistic
al poeziei lui Blaga (III)
Blaga admite că orice limbă dispune de „cuvinte poetice ca
atare, poetice prin, corpul lor sonor și prin sarcinile de
semnificație ce poartă" (Trilogia culturii, București, 1944,
p. 288). Dar Blaga dă limbajului poetic și o altă explicare
decît cea dată de noi, după stilistica antică și modernă (noi am
explicat limbajul poetic prin fuga de banal). Această explicare
estet în dependență de concepția sa filozofică. După cum se știe,
Lucian Blaga a crezut că poate considera actul de creație cultu-
rală drept o încercare de revelare a misterelor lumii. Admițînd
că poezia încearcă, alături de filozofie și chiar de știință, reve-
larea misterelor, el trebuia să admită că limbajul poetic are,
între alte funcții, pe aceea de a releva aceste mistere. Se știe că,
după dînsul, înseși metaforele trebuie clasificate în două cate-
gorii : plasticizante și revelatorii, și că cele din urmă sînt un fel
de teorii filozofice. Noi credem că nu știința ne face să trăim
misterele, ci lumea concretă, a percepției, și câ arta este singura
formă a culturii care mai încearcă astăzi să pe fa-
că să( trăim aceste mistere. Nouă ni se pare că lim-
bajul poetic nu-și are justificarea direct în faptul câ
poezia exprimă misterul, ci în faptul că sentimentul misteru-
lui recurge, pentru a se comunica altora, la un limbaj solemn,
ales, distins. Este de altfel ceea ce și Blaga înțelege, cînd vor-
bește de caracterul poetic al unor cuvinte, datorit sonorității lor.
După noi, poezia caută să realizeze un limbaj solemn, caută să-și
distanțeze limbajul ei de limbajul obișnuit și, pentru a realiza
aceasta, ea recurge la elemente care nu mai sînt uzuale : la ele-
mente arhaice, la elemente dialectale, chiar la elemente neolo-
gice. în aceeași lucrare a sa (p. 390—391), Blaga vorbea de sar-
cina „mitică" pe care o prezintă unele cuvinte în comparație cu
altele : și el considera că termeni ca înaltul, josul, cerul, toiag
prezintă această încărcătură mitică, pe cînd termenii echiva-
lenți lor, din limba actuală, verticalul, inferiorul, baston, n-o au.
Cu aceasta, el dădea o nouă explicare unei părți din limbajul
pcetic, și sîntem de acord cu el în cazul mai tuturor cuvintelor
invocate de dînsul ; căci este clar că Blaga a acordat o valoare
unor cuvinte care, fie prin neprecisul lor (e cazul cuvintelor
înaltul, josul), fie prin evocarea unei lumi arhaice, mitice (e
cazul cuvîntului toiag), mit și arhaicitate coincid cel puțin în
parte), satisfac perfect nevoia de a fugi de exprimările și faptele
de limbă banale, uzate, șterse, care constituie norma lingvistică
de astăzi. Cel puțin unii din termenii pe care el îi consideră
mitici sînt mitici pentru că sînt arhaici (este, întîi de toate, ca-
zul cuvîntului toiag), Noi am conchide, așadar, că arhaismele
care intră în tezaurul de cuvinte „poetice" al limbii fac, în
unele cazuri, și serviciul de a exprima miticul, au deci, în unele
cazuri, si o sarcină mitică.
Dar ar fi greșit să credem că acesta este singurul mijloc ling-
vistic la care a recurs Blaga pentru a sugera misterul. El a re-
curs și la alte mijloace lingvistice și, trebuie s-o spunem, deși le-a
simțit, n-a știut să le definească lingvistic. Mă refer la cuvinte
ea înaltul, josul. Blaga pare a înțelege că aceste cuvinte cuprind
o sarcină mitică prin ele înseși. Ele însă, n-o au decît în con-
text, nu și izolate. Cuvintele înalt, jos, sînt termeni comuni, uzu-
ali, banali ai limbii literare de astăzi, ca și ai limbajului popu-
lar. Și totuși, adesea, în poezia lui Blaga, ele ne fac să avem
senzația unui mister. Astfel, în versurile : „Izvoarele toate și fo-
cul, trabanții, / îi poartă deasupra, în mină, înaltul".
După cum însă poate oricine observa, misterul se explică prin
vagul în care este lăsat cuvîntul înaltul și imaginea sugerată
prin el. Fiind niște epitete fără determinatele pe lîngă care stau,
cuvintele de acest fel capătă funcție substantivală ; pentru aceea
sînt și articulate cu articolul definit; dar ele rămîn în continu-
are vagi. Iar această impresie de vag ne determină să admitem
prezența cuiva de sus sau de jos, pe care nu ni-1 putem totuși
imagina clar, chiar dacă, în versurile de mai sus, înaltul este
identificat cu divinitatea. Este, credem, unul din procedeele ex-
presioniste de sugerare a misterului. Și el apare la Blaga și în
alte forme. Astfel, Lucian Blaga, ca în general scriitorii expre-
sioniști, recurge la procedeul lăsării în vag a unor substantive,
care au nevoie de compliniri, de determinări (de exemplu tre-
cere în textul : In marea trecere), tocmai pentru a ne sugera
misterul, pentru a ne face să trăim în acest mister. Același pro-
cedeu îl găsim și în textul La curțile dorului, unde, în afară de
personificarea dorului, realizată prin aceea că el este imaginat
ca posedînd niște curți, se lasă totul în vag, fiind vorba nu de
sentimentul de dor pe care o anumită persoană l-a provocat al-
teia, cf de dor în general (exact ca și în cazul discutat anterior,
cînd era vorba de trecere în general).
Blaga recurge și la un al treilea procedeu de sugerare a mis-
terului ; acela de a separa epitetul de determinatul său, dîndu-i
poziția sintactică a unei apoziții explicative, care este de obicei
separată prin pauze de restul propoziției și prin virgule în scris.
Fie versurile : „Cu gîngurit de aur îmi venea cîte-un boboc / și
îmi prindea cu prietenie în cioc / sfîrcul urechii, Și plopii tre-
murau, străvechii". Aici, străvechii sînt un epitet al cuvîntului
plopii; dar izolarea epitetului dă un aer de mister plopilor. Sau
versurile : „Caut, nu știu ce caut. Subt stele de ieri,' / sub trecu-
tele, caut / lumiina stinsă pe care-o tot laud". Aici, trecutele
constituie un epitet al cuvîntului stele, un epitet ce repetă o
idee veche, epitetul de ieri. Dar nemairepetîndu-se cuvîntul stele,
oel de al doilea epitet capătă funcția de substantiv, și nu mai
are un sens precis, așa Incit ne dă aceeași impresie a misterului.
Aș vrea să susțin însă, împotriva lui Blaga, că procedeele de stil
pe care le are el în vedere nu încearcă o relevare a misterului,
ci o sugerare a acestuia. Afirmînd în teoria sa despre cultură că
orice act de creație culturală este o încercare de descifrare a
misterului, el ajunge să considere și limbajul poetic ca atare. In
fond, ceea ce vrea poezia — o anumită poezie, cea expresionistă
— este să ne facă să trăim misterul, această stare sufletească
atîtl de contrarie epocii noastre pozitiviste — deci să actualizeze
uin mister, într-o epocă în care noi nu simțim în mod obișnuit
niciunul. Dar cînd Blaga crede că cuvintele cer, pămînt, jale, dor,
prezintă o încărcătură mitică (vezi Blaga, Trilogia culturii, p. 288
și 390—391, citate de Borcilă, p. 112—113, și de noi), o face nu-
mai pe baza realităților la care ele se referă și care sînt poetice,
sublime prin ele înseși. Deci pentru același motiv pentru care
poeți din alte epoci au considerat poetice cuvinte ca aur, roză.
Nu înțelegem însă de ce el acordă o valoare poetică și unui ter-
men ca urît. Oricum ar fi, Blaga a realizat o reactualizare a sti-
listicii antice și a| făcut-o în termeni personali.
G. IVĂNESCU
Revista Argeș a publicat în nu-
merele 5 și 6 trei interesante dialo-
guri cu Marin Preda, Fănuș Neagu
și Alexandru Ivasiuc. — A. I. Bruma-
ru distinge in Săptămîna nr. 8 două
feluri de critică. Felul I : „una care
lucrează pe teme sugerate de operă,
avind regulile mijlocite in chip cri-
tic, adică obiectiv, in sensul pulsației
lucrurilor" ; Felul II: „alta care lu-
crează pe aceleași date, dar lipsită
de metoda așa-zici nd strictă, rotin-
du-se după un ac liric, care indică
spiritul natural iar nu cel abstract".
Revista MANUSCRIPTUM a acordat
premiul M pe anul 1971, pentru cea
mai bună ediție critică, lucrării
învățăturile lui Neagoe Basarab că-
tre fiul său Theodosie (Editura Mi-
nerva, 1971), realizate de G. Mihăilă,
Florica Moisil și Dan Zamfirescu. —
Balada Meșterul Manole, intr-o fi-
dela versiune franceză semnată de
Gr. Sălceanu, o aflăm pe ultima
pagină a Tomisului (nr. 7). Repro-
ducem finalul : „Comme il l’enten-
dait, / Son coeur s’effaissait, / Ses
yeux se voillaient, ! Le ciel s'ecrou-
lait, / La terre toumait, / Et de la
charpente, / Du toit en pente, /
Mort il ^effondrait / Et ou il tom-
bait, Qu'est-ce qu'il paraissait ? !
line source lente, / A l’eau murmu-
rante, / Limpide et salee, / De
larrnes arrosee.
— O nouă rubrică in Lucea-
fărul : Jurnalul de lectură semnat
de Mircect)Iorgulescu. — In Tribuna
(nr. 23) alături de delicatele inedi-
te argheziene, Povestirile boabei și
ale fărîmei, sub tipar la editura
Dacia, citim două simulacre de poe-
zie, datorate Marei Nicoară. Iată
o mostră din Cine va hotărî margi-
nea... : „Nu am crezut că din boa-
bele de grîu vor crește păsări 1
Dar iată, cîmpiile au început să se
înalțe / Turmele albe pasc cu bur-
țile grele de alte turme / In aerul
verde cresc plante ciudate de aer. /
In toate acestea este un sens /
continuări • continuări • continuări
• continuări
între solar
și nocturn
(urmare din pag. 1)
într-un caz, asistăm parcă la in-
serția individului în materie, fas-
cinat de o natură atașantă (de un
mediu concret, care poate fi, orașul,
strada) ; în altul, individul a de-
venit centru al lunii, entitate gîn-
ditoare, un Eu autonom în care se
recunosc milioane de alte destine.
Pentru a ne reprezenta mai suges-
tiv limitele, să ne spunem că di-
urnii, solari, au contingențe cu ta-
blourile tahitiene ale unui Gauguin
euforic, în care soarele, apa, opulen-
ța vegetală și oamenii fuzionează.
Să ni-i reprezentăm pe ceilalți,
oricît ar părea de bizar, mai a-
proape de tehnica unor abstracți-
oniști moderați. într-un prim ca-
pitol al liricii române premoderne,
unul dintre Văcărești (lancu) avea
revelația unității originare, consta-
tând că omul poartă „în plămada
dud plămada luminii... “ Fiindcă
adevărul e pentru el un fel de
concentrare, sclipire de esență so-
lară, poetul se vrea instalat „in
adevăr ca-n soarele luminii". La
celălalt pol al întunericului, un
poet de limbă spaniolă surprinde
o concentrare intensivă de tenebre ;
„Ai! cită noapte incape într-o
noapte 1"... — exclamă rănit su-
fletește Pablo Neruda.
Căutători ai universului sensibil,
la solari se va distinge reprezen-
tarea plastică (tipul Alecsandri,
Pillat), expansivitatea cromatică me-
ridională (Minulescu), jubilația vi-
tală sadoveniană cu limpezimi ce
punctează momentele privilegiate
ale existenței. „Lumina străbate
spațiile intersiderale — scrie Sado-
veanu — și trece în infinit pur-
tînd imaginea clipelor" (Opere, XI).
Și Ion Barbu e un solar, la care
însă cîntecul devine „imn spiritual"
pur, „un loc luminos, unde (geo-
metria) se întîlnește cu poezia", un
„neîntrerupt efort de integrare" în
universal. De la imnul soarelui din
poemul lui Ghilgameș pînă la
Barbu, drumul e acela de la mitul
arhaic ritual, Ia mitul desacralizat.
Plumbul lui Bacovia, litaniile lui
Demonstene Botez sau mai recent
fluxul grav al confesiunilor baconski-
ene, meditațiile lui Ion Alexan-
dru și elegiile lui Nichita Stănes-
cu, traduc, metaforic vorbind, „e-
clipse" totale sau spațiale. Fizio-
nomiile poartă semnele neliniștii
metafizice. Dincolo de ordinea lu-
crurilor vizibile e căutat misterul,
poezia dînd prioritate crizelor e-
xistențiale. în prezența celor două
Mereu dincolo de virful degetelor
mele, / In țara vecină cu camera
mea — etc. etc".
ODISEU
In primăvara anului 1933, la pes-
te 60 de ani de viață și cu trei ani
înainte de a muri, criticului căruia
i se contestase stilul și care însuși
se considera om de știință, natu-
ralist, care concepea opera de ar-
tă ca pe un organism pe care-l di-
secă și-l analizează, îi apare ro-
manul Adela, unanim apreciat, chiar
și de adversari, ca unul din cele
mai de seamă romane de analiză
din literatura română. Eroul prin-
cipal, un medic în vîrstă de 40 de
[obiectiv]
ani, este cucerit de o tînără prie-
tenă, dar diferența de vîrstă și o-
bișnuința de a-și analiza și cenzura
orice sentiment, prudența excesivă,
indelungatul „comerț" — cum îi
plăcea criticului să spună — cu
disecția propriei psihologii, lucidi-
tatea dezarmantă a unui intelectu-
al hrănit cu filozofia sfirșitului de
veac, paralizia pe care i-o produc
îndoiala și teama de ridicol, de in-
oportun, se luptă in permanență
cu farmecul feminin cu imboldul
de a se confensa, de a se abando-
na, cu psihologia unui romantic
îndrăgostit de frumos.
Romanul se subintitulează „Frag-
ment din jurnalul lui Emil Codres-
cu", iar eroul este, fără îndoială,
creația imaginației lui Ibrăileanu,
proiecția propriei sale personalități.
Drama lui Emil Codrescu reprezin-
tă sinteza creatoare a unui scriitor
în care se împletesc elemente rea-
le cu elemente posibile, verosimile
din punct de vedere artistic. Și to-
categorii, ne amintim o clasificare
a modernilor în abiertos și erme-
ticos (deschiși și închiși), făcută
de Torrente Ballester. Prea gra-
vului „ermeticos", (din Panorama de
la literatura espanola contempora
nea), îi preferăm însă, în ce pri-
vește pe citații poeți, calificativul
interiorizați. Monologul lor intere-
sează în măsura în care vocea trans-
tede din limitat spre un supra-ego,
Metaforic la Sadoveanu „țara de
dincolo de negură" este un impe-
riu cristalin, mai mult : posibil pa-
radis terestru. Există o categorie
a bipolarilor, Eminescu, Arghezi,
Blaga, alții încă, balansînd între
o mască și cealaltă. La „noctur-
nul" Eminescu nostalgia luminii e
tot una cu un vis al perfecțiunii,
corectiv al prozaicului, drept care
magul călător prin stele (alter ego)
își construiește în interior „Iurm
solare". Lumina se confruntă cu
„chaosul", soarele fiind „tatăl" iar
z
dicționar de pseudonime )
. \ ' /
ASACHI GHEORGHE (n. 1/111/1788
— m. 12/XI/1869), după tată de
ascendență transilvăneană, ar fi tre-
buit să se numească Asachievici. A
mai semnat Aga G. Asachi și Gior-
gio a Moldavo (versuri în limba i-
tahiană, scrise cu ocazia celui de-al
doilea zbor aerostatic, în „Giornale
di Campidoglio", 1811).
Bibliografie de bibliografii :
— G. Câlineseu : Istoria litera-
turii române de la origini pînă în
prezent (Buc., 1941),
— Istoria literaturii române, voi.
II, Ed. Academiei 1968.
— George Ivașcu : Istoria litera-
turii române, voi. I, Ed. Științifică,
Buc. 1969.
— Bibliografia literaturii române,
1948—1960 (Buc., 1965).
BACOVIA GEORGE (n. 5 septem-
brie 1881 la Bacău — m. 22 mai
1957 la București) — pseudonimul
lui Gheorghe D. Vasiliu. „Pseudoni-
mul" (...) vine de la numele roman
al Bacăului... Eu l-am luat din dic-
ționarul lui Hasdeu" (vezi „Vremea",
anul XV, 1943). Poetul a debutat
cînd era elev (1899), în „Literato-
rul" (20 martie), cu poezia „Și toa-
tuși, la puțin timp după apariția
romanului se produce un incident,
rămas pînă astăzi necunoscut pu-
blicului și care merită menționat
doar ca pitoresc, fără nici o conse-
cință asupra originalității operei.
Coincidența de nume o determină
pe cititoarea Eugenia Codrescu, din
București, strada Coșbuc, nr. 8
să-i adreseze autorului romanului
următoarea carte poștală :
„Distinse domnule profesor,
Volumul d-voastră intitulat A-
dela poartă pe copertă numele lui
Emil Codrescu. Iată aceea ce
mă face să vă rog să bi-
nevoiți a-<mi spune despre ca-
re Emil Codrescu e vorba,
deoarece la fel îl chema și pe de-
cedatul meu frate, și în acest caz
vă puteți închipui interesul ce-l
pun pentru a afla în ce mod
ați fi fost pus în posesia jurnalu-
lui lui, dat fiind că tot ceea ce i-a
aparținut a fost pradă flăcărilor
datorită grelei boli in urma căreia
a sucombat în plină tinerețe.
In speranța că rîndurile mele vor
avea ecou în bunele d-voastră sen-
timente vă rog a primi d-le profe-
sor osebita considerațiune din par-
te-mi.
Eugenia Codrescu"*
Este greu de presupus care a fost
reacția criticului față de această
coincidență, dacă a dat vre-un răs-
puns solicitantei și mai ales ce a
răspuns. înclinăm a crede că scri-
soarea a rămas fără răspuns, în-
trucît acesta ar fi presupus o în-
treagă demonstrație de critică a
creației literare, greu accesibilă
naivei surori a omonimului eroului
său.
Al. TUDOR
* Cartea poștală, inedită, se află
în Arhiva Ibrăileanu de la Biblio-
teca Centrală „M. Eminescu" din
lași.
noaptea „muma". Deoparte „noap-
tea neagră-a neființei", de alta
mirajul : „argint e pe ape și aur
în aer...“ Unduitor e și Arghezi,
muzical, lunecînd contradictoriu
între obscur („ce noapte groasă, ce
noapte grea") și „lumina lină" a pri-
săcii. Concilierea, la poetul Cuvin-
telor potrivite, e imposibilă, de
unde bipartiția, scindarea perpe-
tuă : „Cu-o frunte dau în soare
cu cealaltă-n noapte / Și fiecare
este și nu este" (Portret). La Lucian
Blaga, deși adoră taina, primele
poezii erau rachete incandescente
sondînd infinitul : poemele luminii.
Ca formă supremă a elanului vi-
tal, însăși iubirea „e poate că ul-
timul strop/ din lumina creată în
ziua dintîi"...
Geneza eternă !
Nevoia de lumină, în ansamblu,
reprezintă una din permanențele
literaturii române, fertilizînd exis-
tența, justifieînd-o.
întocmit de Gh. CATANA
te", semnată V. George. Alte pseudo-
nime folosite ; G. Ardoni, George A-
rin, Bob, Emus și Geovas.
Bibliografii și studii în : G. Că-
linescu -— „Istoria literaturii ro-
mâne..." ; E. Lovinescu: „Istoria
literaturii române contemporane
(1900—1937) ; Bibliografia literaturii
române (1948—1960), Ed. Academiei,
1964 ; Const. Ciopraga: Literatura
română între 1900—1918 ; Mihai
Petroveanu : George Bacovia (stu-
diu monografic. E.P.L., 1969).
BALȘ TEODOR (n.	9 februarie
1924 la București) — numele literar
al poetului Emilian-llarion Bălășescu,
Absolvent al Facultății de litere și
filozofie din București. O perioadă
de timp a fost profesor, iar după a-
ceea redactor și secretar general de
redacție la „Gazeta literară". A tra-
dus din Lope de Vega, Miguel
Hernandez, Garcia Lorca etc. In pre-
zent este șeful secției de poezie la
revista „România literară".
Bibliografie : Pe-un picior de plai
(folclor contemporan, 1957) ; 1907
(poem, 1957) ; Poarta soarelui (1964);
Poeme (1965) ; Nord (1970).
11 — Convorbiri literare
TREI POEȚI DE LA „PENGUIN BOOKS"
JOHN ASHBERY
John Ashbery, născut în statul New York, în 1927, a
copilărit la o fermă lingă lacul Ontario și, după termina-
rea studiilor universitare la Harvard, a plecat în Franța.
Acolo, timp de zece ani, a stat mai mult în Paris, fiind, în-
tre 1960 și 1965 critic de artă pentru ediția pariziană a zia-
rului „New York Herald Tribune". Și-a dat, de asemenea,
concursul la publicarea revistei ..Artă și literatură". Din
1965 trăiește în New York și este unul din editorii lui
,.Art News".
Volumele sale de versuri sînt: Cițiva Arbori (1956), Riuri
și Munți (1966), Dublul Vis al Primăverii (1970) și Poeme
Alese apărute în Anglia în 1967.
Vara
Este acel sunet ca vintul
Uitînd în ramuri că înseamnă ceva
Pe care nimeni nu-1 poate tălmăci. Și este sobrul .tîrziu',
Cînd te gîndești ce-a însemnat un lucru, și-l însemni.
Pentru că deocamdată umbra e vastă
Și abia văzută, împărțită printre crengile unui copac.
Copacii unei păduri, precum și viața e divizată
Intre tine și mine, și printre toți ceilalalți, afară.
Și faza limpede urmează.
Etapa gîndirii. Și deodată, a muri
Nu-i un lucru mic, sau fără valoare ori ieftin.
Numai trudit, căldura insuportabilă.
Și de asemeni infimele interpretări absurde înșeală
închipuirile noastre despre ce-am făcut : vară, garanția
suspinului nefolositor
Pierdutele destine slujind faptele noastre, cu surîsuri de
demult
îndeplinind ordinele prea corect —
Prea tîrziu pentru-a le anula acum — și iarnă, freamătul
Stelelor reci la fereastră, care descrie cu mișcări largi
Această stare-a vieții ce nu-i chiar atît de însemnată.
Vara atrage după sine coborind ca un primejdios zbor al
pașilor
Către o îngustă bordură de-asupra apei. Există, oare,
Acest sprijin neclintit, aceste rezonabile tabuuri,
Sau numai le-ai imaginat cînd te-ai oprit ? Și fața
Seamănă cu-a ta, aceea oglindită-n apă.
Gîndurile unei tinere
E o zi atît de frumoasă încît trebuie să-ți scriu
Din turn și să-ți arăt că nu-s smintită:
Am lunecat doar pe-o bucată spumoasă de aer
Și m-am scufundat in cada lumii.
Ai fost prea bun voind să mă salvezi.
Și-acum îți spun să pleci. Semnat „Piticul".
Am trecut pe-acolo tîrziu în după amiază
Și surîsul liniștit îi juca pe buze
Ca pentru veacuri. Ea mereu știe
Cum să fie deplin încîntătoare. Oh, fiica mea,
Iubita mea, fata fostului meu stăpîn, prințesă.
Nu te lăsa prea mult așteptată!
LEE HARWOOD
Lee Harwood s-a născut în 1939 în Leicester și adoles-
cența și-a petrecut-o în East London.
Din 1963 a editat mai multe publicații periodice și a
susținut recitaluri poetice în Marea Britanie și în Statele
Unite.
în 1966 este distins cu premiul Fundației pentru Poezie
din New York. Titlu Ilizibil se numește cartea apărută în
1965, apoi au urmat volumele : Omul cu Ochi Albaștri (1966),
Camera Albă (1968), Frumosul Atlas (1969), Peisaje (1969)
și altele.
A tradus din opera lui Tristan Tzara.
Un disc intitulat Peisaje păstrează vocea lui Lee Harwood
citindu-și poemele.
Pentru că ochii tăi
sînt albaștri...
»
Pentru că ochii tăi sint albaștri
mă emoționezi — și gindind la tine —
te imit.
și mai ales orașele și încă un acoperiș cenușiu
cu plăci de ardezie
sau de plumb deosebirea e neînsemnată
și încă tu ai putea să spui tot atît
prin durere chiar tu
cind rîul sub fereastra ta
era ca si cum mi-ar fi trecut prin minte. revărsată
nestatornicie și
bluza ta deasupra scrinului cu sertare
o oglindă îndreptată spre tavan și lumina într-un bufet
lăsată să ardă toată ziua un galben monoton
sondind umbrita cameră „ce-a fost asta ?“
.anulează biletele" — un somn ademenitor
ale cărui coșmaruri șterg un adevăr care poate
să circule cu calm egal prin odăile palatului
candelabrele zăngănind în tăcere ca și cum vintul ar
asalta grădinile
de dincolo simetrice lacuri tremurînd la vederea
eelor doi trecători retrași
desigur se exagerează
mici grupuri de turiști apar și dispar,
intr-un ritm iregular printre straturi
tu știi chiar in liniștea sărutului meu
ușile se deschid în alt apartament
de eealalaltă parte a orașului un păstor păzind
turma printr-un sat pe care-1 știm	, ,
sus in munți cerul se apleacă de pretutindeni cu vară
florile
și luncile mai jos cu narcise
sprijinul minii tale și —
de curind un autobuz roșu mergea liniștit în jos pe
Gower Street
un roșu splendid .cum aș putea să-ți spun*...
cu asemenea dezordine
întrevederile nu mai au loc
și o lipsă generală de scop prea evidentă
în afaceri
.da, era intr-o zi caldă de iulie
cu taxiuri duduindu-și motoarele pe magistrală
o tăcere nepăsătoare în încăperile librăriilor din Paris
de ce să plictisești	un lucru egal cu altul
dineuri a căror grandoare oprește orice conversație
dar
lumina soarelui de după amiază care lucea în
ochii tăi pe cînd erai întinsă lîngă mine atentă la... —
nu ne mai putem aminti — încă luminează în timp ce
aștepți nervoasă lingă fereastră taxiul chemat
să sosească dacă aș putea numai să ating umărul
tău gol
acum „dar atunci"...
și radioul cîntind incă aceleași
discuri pe care le-am auzit azi dimin ață
— și încă mă mai emoționezi
și nu mai este depărtare
„chiar tu —
Grădina zoologică
(Pentru Marian)
Privind grădina zoologică marele parc alb
într-o cețoasă după-amiază de iarnă „Ești mare !
și te iubesc pentru asta"
Toate animalele sînt îmbrăcate cu haine groase de iarnă
— humor copilăresc atît de încintător —
Un ceas de alamă bate ora trei și
pune în mișcare clopoței mecanici ce sînt
loviți de urși agresivi și maimuțe săltărețe
cu stîngace membre de metal grăbind măsura
— aceasta evident impresionează grupul de copii care
sînt atenți — unii rîd cu „bucurie", alții își pierd
răsuflarea de
„uimire"
Să numim această fermecătoare povestire „O zi la
grădina zoologică" —
toate comentariile să le lăsăm pentru sfîrșit
Dar înapoi la iarnă și veșminte
E foarte rece azi si aeru-i senin
Bizonii sînt splendizi și frumoși — de-un brun intens,
și părul nu e încîlcit cum era în vară
„ehei"
O pereche de rîși stau culcați cu labele din față fiecare
împrejurul
gîtului celuilalt — ca îndrăgostiți! — își mîngîie
unul altuia
pielea (în schimb) — e galben aurie
O pereche de bursuci
O pereche de lineși
Două perechi de ratoni
Și urși grizli și polari stau dormind în soare
Să numim aceasta c-un titlu de tablou: „împărăția
liniștită"
sau „Iarnă în grădina zoologică" sau „0 zi la Zoo"
Dar să uităm cum vom numi acestea
Mai degrabă să lăsăm... revenind la
Grădina zoologică în colțul parcului
ceața albă atirnind peste copaci
Faptul că putem deveni copii din nou
arată cîtă dreptate am avut
crezînd în dragostea noastră in ciuda canionului
în care am intrat împiedeeîndu-ne de-a lungul întunecatei
albii
a rîului Apa Rea
Dar am ieșit pe partea cealaltă
deși surprinși de ajungerea culmii
nici nu ne-am dat seama că sfârșitul era chiar atît de
aproape
Dar acolo era — turma de bizoni
atingînd ci mp iile bogate
Geografia în înțelesul nostru este emoționantă
împărțind întreaga viață acum
Lumina soarelui și umbrele
norilor se mișcă repede lunecind peste pajiști
îmi închipui nordul Texasului sau chiar Dakota Montana
.Sfârșitul' numai al acestui canion dar o continuare
a ceva mai măreț aseamănă-» unui podiș
de o mare întindere și bogăție înfrumusețat cu demne
morți la capătul lui spiritele tribului
așteptînd cu adincă iubire pentru noi
Nu-i atît de mult pentru o coborîre împreună dar
aceste
amănunte pot s-aștepte vezi bine
„Ești mare! și foarte înțelept" rîdem în timp ce
atingem vîrful stîncii
„și te iubesc pentru asta"
înflorim continuăm de unde am plecat înainte
chiar dacă expunerea poate fi numai
ceva secundar pentru noi și deci ornamental
Nu-i nici o teamă
„Oameni ai Lumii, liniștiți-vă!“
Ne plimbăm printre animale
coliviile te frămîntă
Cind mă gîndesc profund știu că ai mereu dreptate
nu-i nici o teamă sîntem pe aceeași planetă
și astfel foarte norocoși
că poemul trebuie să se termine în felul acesta
e foarte bine.
TOM RAWORTH
Tom Raworth s-a născut în 1938. între 1959 și 1967 a
editat periodicul „Outburst".
Din 1969 pînă în 1970 a fost reprezentant al poeziei
la catedra de literatură a Universității din Essex. Cărțile
lui sînt: The Relation Ship (1966), care a primit premiul
Alice Hunt Bartlett pe 1969, Haiku (1968 , cu John Esam și
Anselm Hollo), The Big Green Day (1968), A Serial Bio-
graphy (1969 , proză), Lion Lion (1970), Moving (1971) și
Nicht Wahr, Roșie ? (1971).
Piața si strălucitorii
9	9
arbori din Orange
leii stau la ușa adăpostului privind pierduți peste zăpadă
lîngă radiator ea deodată se așeză — „tăticule" !
ce am eu cu-această muzică ?
torcătorul și schimbătorul de fire hotărăsc de aceea ea știe
că el n-a primit slujba — „tăticule ?"
copile săracii sînt ciudați
și cînd un alb moare ceilalți se adună împrejur
„tu trebuie să cînți pentru noi !" ce-chiar acum ?
ziua cînd primul indian ajunse oceanul și praf suflă
peste apă
m-am alinat eu însumi la fața miloasă-a unui leu
în românește de Florin Mihai PETRESCU
CONVORBIRI LITERARE
revista bilunara de literatura
Socialista Romanîa
Redact
Ul
Redacția : lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287. Administrația : București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10. tel. 183399. Tiparul: I. P. lași