evi<»ca Municipiului Oft*
MU DE LECTUfU
REVISTA LITERARA FONDATĂ DE SOCIETATEA JUNIMEA DIN IAȘI, LA 1 MARTIE 18 6 7, APARE BILUNAR. PREȚUL 2 LEI
cronicari
ai acestor
timpuri
n curînd vom trăi cel mai de seamă eveniment al anului
— Conferința Națională a Partidului
înalt forum al
I uriașului efort de înaintare a noii Românii pe calea pro-
I greșului multilateral și armonios, pe care numai socialis-
mul este în stare a-1 înfăptui. Ne vom reaminti cu toții
istoricile hotărîri ale Congresului al X-lea, ne vom da mai bine
seama cît am realizat și cît am fi putut realiza, unde anume
ne-am întrecut pe noi înșine și unde am greșit. Pentru că așa
ne-am obișnuit, pentru că în anii care au trecut — ani asupra
cărora vom medita ca să putem scruta mai cu temei viitorul —
în practica partidului nostru a intrat definitiv rostirea adevăru-
lui întreg, fapt care, de fiecare dată, a adunat mai strîns popo-
rul în jurul partidului, a declanșat energii nebănuite, materiali-
zate pe pămîntul patriei și în sufletul nostru.
Pentru scriitori, acest mijloc fierbinte de an este un nou
'prilej de gravă meditație asupra menirii literaturii și a rostu-
lui fiecăruia dintre noi, o repetare a examenului lucid față de
raporturile cuvîntului-artă cu societatea în care trăim, cu poporul
ai cărui fii sîntem, ca astfel să slujim mai bine înălțarea lui
spirituală.
Acești ani au însemnat și timpul cel mai fertil al literaturii de
după eliberarea patriei. Eliminindu-se din sfera literaturii, ca din
întreaga noastră viață spirituală anumite tendințe rigid-dogmatice
care o vreme au înfruntat o dezvoltare firească, îndrumarea gene-
roasă a partidului, respectul față de arta literară, ca și cre-
area unor condiții materiale optime slujitorilor scrisului, au dus
la o adevărată explozie de literatură. Putem afirma cu îndrep-
tățire că literatura s-a întors astfel la uneltele ei reale, putînd
cuprinde astfel mai mult din viața poporului, uriașul său efort
de transformare a înfățișării țării, devenire continuă a omului
spre înaltele visuri ale socialismului.
După cum se știe, scrisul, această muncă, deopotrivă sublimă
satisfacție și chin, se naște din durere, din bucurie și, mai ales,
din speranța umană. Truda scriitorului, a aceluia care își res-
pectă menirea și pe semenii săi, este arta asprei iubiri, a dragos-
tei față de tot ce înalță noblețea omului și a urei pentru tot ceea
ce îl înjosește și-l împinge dincolo de demnitatea sa. Singura o-
noare a condiției scriitorului, singura justificare a existenței sale
ca om și ca artist, nu poate fi decît slujirea omului, a poporului
din care s-a ridicat. Ne sînt încă proaspete în memorie, cuvin-
tele tovarășului Nicolae Ceaușescu, de la recenta Conferință na-
țională a scriitorilor, cînd spunea: „nu mi-am propus să vă
„pun — de altfel niciodată nu am făcut-o — cum să scrieți și ce
anume subiecte să abordați. Sint atît de multe subiecte in viața
poporului nostru incit fiecare are posibilitatea să aleagă. Reali-
tatea socialistă oferă mii, zeci de mii de evenimente și subiecte
care pot face obiectul unor opere literare. Sint poate, de ase-
menea, sute și sute de feluri in care puteți descrie și reda cit
mai divers și cît mai frumos, desigur, aceste evenimente și fapte.
Depinde de fiecare dintre dumneavoastră. După cum vedeți, to-
varăși, există deplină liber-
tate de alegere ! Cerem un
singur lucru: faceți ca ope-
rele voastre să servească po-
porului !“.
(continuare in pag. 11)
Neculai POPA (cooperator, Tîrpești — Neamț)	DANS
o a i i
Caii-s strinși la abator,
Fără friie stau grămadă.
Ca o rană ochii lor
Zac clipind tristeții pradă.
Din lăuntru se aud
Răcnete sfîșietoare.
Aburul de singe crud
Se împrăștie-n dogoare.
Cu ciomegele atinși,
Mișcînd cozi pe care-s scaii.
Spre cuțite sint impinși,
Fără încetare caii.
Pentru cel din urmă prinz,
Uns pe crupa de aramă,
Impingind din bot un minz
Lacom suge de la mamă.
Pe cînd cerurile ard,
Un căluț gonind de-a oarba,
Vrea să sară peste gard
Să mai pască-odată iarba.
Trași de git cu lanțul sur,
Viu de tinerețe trează,
Simțind iepele din jur,
Cîte-un armăsar nechează.
Speriați de hamuri roși,
Urmele de bici li-i partea.
Un cal șchiop, cu ochii scoți,
A-nceput să vadă moartea.
Caii merg spre cărnuri reci,
Cu ce oare să-i asameni ?
Se despart de-acum pe veci
De prietenii lor oameni.
Și-mpreună pe sub zări,
Au trudit în vint și-n ploaie,
l-au purtat oricind călări
Prin cumplitele războaie.
Fost-au cîntec prea frumos,
Dezmierdat cu dulce nume.
Insă azi par de prisos
Și-n tăcere pier din lume.
eminescu
Ginditori diverși cred că, deși a-
parent contrarii, infinitul și
neantul se interferează, precum
geneza și sfîrșitul. Existen-
ța, în totalitate, se desfășoară
la Eminescu între repere ca
acestea. Titanismul, ca nostalgie a ab-
solutului, și sentimentul eșecului, ca
expresie a limitelor speciei (eșec a-
gravat de cadrul social contemporan),
sînt la Eminescu particularitățile unei
biografii fluctuante, cu momente de
maximă și depresiune, de utopie idea-
lizantă și violență tragică. Există, la
acest mare poet, secunde neutre ? Prin
ce metamorfoze prind ele contur ? Ex-
cepții, clipele de echilibru, acordul cu
natura, presupun, în stilul de viață e-
minescian, o ruptură cu societatea. A-
deziune într-un anumit mod, disconti-
nuitate în altul și între ele un Emi-
nescu „hors du temps", neverosimil
sincronizat cu o lume ce „gîndea în
basme". Precum la marii poeți ai lu-
mii, creația sa este în ansamblu o
recompunere a universului, meditație
asupra vieții și morții, un mod al ie-
șirii din durata individuală ,de inte-
grare într-un timp al misterului și
revelațiilor succesive. Toată existența
fiind în funcție de timp, drama celui
ce vrea să cuprindă imaginar „tot
universul" este de a avea conștiința
relativității, de unde complexul roman-
tic, obsesia contradictoriului inexora-
bil. Timpul individual înseamnă trecere,
moarte inevitabilă. Există, în acest caz,
vreun mijloc de salvare ? Pentru a
sfărîma coordonatele timpului istoric,
la Eminescu ceasornicul e înlocuit cu
un metronom ce se adaptează după
voie unui timp subiectiv, relativizat
deci ad-hoc. Ca poet al unui astfel
de timp, aproape de fantastic, sfări-
mător al perspectivelor de fiecare zi,
Eminescu e totdeauna strălucit, supe-
rior ca fantezie unui Hugo, antici-
pind prin tensiune monologurile exis-
tențiale de astăzi.
1.	Timpul elastic. Capacitatea poe-
tului de a gindi mitologic, paralel cu
ordinea istorică, este enormă și ex-
ceptînd pe Blaga nu-i merge pe urme
aproape nimeni. In perceperea perso-
nală a raporturilor de timp și spațiu,
se distinge la Eminescu o imaginație
genuină, pe care maturii o regăsesc,
întîmplător, numai în starea de visj
„Hai și noi la craiul, dragă, / Și să
fim din nou copii, / Ca norocul și iu-
birea / Să ne pară jucării...“ Cum
visului îi stă în putință concilierea con-
trariilor, obstacolele fiind înlăturate,
se poate spune că numai abaterea
de la normele timpului comun, ex-sta-
za, asigură la creatorul Luceafărului
starea de armonie. Cu alte cuvinte,
armonia eminesciană este rezultatul
înscrierii într-un ritm al universului,
pentru a fi simultan lîngă lună și lin-
gă izvoare, într-un cosmos care fără
să-și piardă sensul grandios este, con-
comitent un spațiu intim, tutelar.
Timpul și spațiul se dilată pinâ la
fantastic sau se comprimă voluntar,
într-un seducător joc al iluziei. Căi
„de mii de ani", în celesta traiecto-
rie a Luceafărului, trec „in tot atitea
clipe"... Nu o dată erosul e asociat
morții (ca în Despărțire, O mamă),
insă amorul este și concentrare și ar-
gumentare : „Anii tăi se par ca clipe
/ Clipe dulci se par ca veacuri* (O
rămii). Senzația imbătrinirii, la Baude-
laire, damnatul, presupune imaginara
virstă de un mileniu. Eminescu se re-
feră la mai puțin, insă cifra se hiper-
bolizează prin raportări la natură, a-
luzia ducind la o contaminare a im-
presiilor : „Optzeci de ani ;mi pare
în lume c-am trăit, / Că sint bătrîn ca
iarna, că tu vei fi murit..."
A te refugia în fantastic, a invoca
practici magice, a crede în reversi-
bilitatea timpului, toate acestea sînt
forme ale uitării. Revolta împotriva
destinului tragic dovedindu-se istori-
cește fără sens, remediul, iluzoriu, e
căutat altundeva : într-o meta-reali-
tate calmă, compensatoare. Baude-
laire, citat anterior, avea opiumul,
Poe alcoolul ; Eminescu are de par-
tea sa visul. Prin „adormirea" rațiunii,
prin instalarea în vis, raporturile sînt
răsturnate, ajungîndu-se la o „dulce"
înșelare, de unde acel inextricabil a-
mestec de farmec dureros. Viața co-
tidiană pare o „nebunie", imposibilă
ca realitate, în timp ce, — urmînd con-
fuzia planurilor-reală e lumea „gin-
dită" (Scrisoarea II). Sentimentul mo-
dern al absurdului, la Eminescu se
oprește în fața spectacolului cosmic.
Dedublindu-se pentru a transcende din
real în „visul de iubire", un Eminescu
apolinic, nepămîntesc, se deschide
infinitului ; strămutat în lună, în insula
lui Eutanasius, va fi un alt Eminescu,
închis relațiilor formale terestre, deci
înstrăinat de normele comune ale
timpului.
In existența concepută ca vis, temă
poetică multiseculară, sînt reluate mi-
metic convenții din basm, combinate
cu sugestii esoterice. Idei din concep-
ția kantiană asupra raporturilor dintre
timpul subiectiv și cel obiectiv se în-
tretaie, în zeci de ipostaze, cu ele-
mente metafizice, oculte și astrolo-
gice, europene și orientale, ceea ce-l
îndreptățea pe G. Călinescu să vor-
G, IVANESOU :
Stilul lingviste al po-
eziei lui^Blaga^
Eugenio MONTALE
g Dicționar de pseu-
donime
bească de „halucinații de timp și
spațiu*, chiar de un Eminescu „luna-
tic" (Opera lui Mihai Eminescu, II,
p. 207). De mare efect este ceea ce,
in Sărmanul Dionis, poetul numea
„nostalgie inversă", ceva analog cu
baudelaîreana „vie anterieure", o în-
toarcere în negura de vremi sau mă-
car cu cîteva secole în urmă : „Să
trăiesc în vremea lui Mircea cei Mare
sau a lui Alexandru cel Bun — este
oare absolut imposibil ?. . . Dac-aș
pute și eu să mă pierd în infinitatea
sufletului meu. pînă în acea fază a
emanațiunii lui, care se numește e-
poca lui Alexandru cel Bun” I Pe de
altă parte, să remarcăm o nostalgie
prospectivă, cind un Eminescu voyant,
privind peste „mii de veacuri", are,
asemenea filozofului din Scrisoarea I,
figurația unui macrocosm în declin :
(continuare in pag. 3}
Const. CIOPRAGA
Convorbiri critice
K Poeme de NIOHITA
STĂNESCU
^Opinii —contro-
verse
de vorbă cu
SCAR
CAL
M A C H I
A T
Cfi semnată Scarlat Callimachi. Mi
put, „Frunze", datină din anul 1920
vreme, o originală plachetă de ince-
itisem. cu emoție, in urmă cu cîtăva
se păruse că, distanța in timp, o jumă-
tate de secol, dinspre anul debutului in
volum al acestui poet către noi, este uriașă.
Nu același lucru l-am putut spune după
lectura paginilor de publicistică ale lui
Scarlat Callimachi, deosebit de vii, scri-
se cu inteligență scrutătoare, cu vervă
pamfletară și un curaj civic nedisimulat.
Aveam să aflu din cărți că Scarlat Ca-
llimachi s-a vrut mai ales „om de presă"
și in al doilea rind abia „minuitor de sti-
huri" cu alte cuvinte înzestrarea sa lite-
rară s-a îndreptat in mod declarat spre
activitatea gazetărească, literatura fiind
pentru el un „viollon d’Ingres". Două ipos-
taze distincte descifrează personalitatea
de aleasă cultură a lui Scarlat Callimachi,
acest contemporan al nostru, cu timplele
albite, a cărui viață este o pildă a dăru-
irii, a încrederii în om, în virtuțile lui,
in afirmarea drepturilor sale și a luptei
pentru un ideal.
Scarlat Callimachi, astăzi în vîrstă de
76 de ani, trăiește la București, pe o stra-
dă liniștită din cartierul Floreasca. L-am
rugat, la începutul acestei veri fierbinți,
să ni se destăinuie nouă, celor mai ti-
neri, care îl cunoaștem mai puțin. Timp
de vreo două ore l-am ascultat.
S-a destăinuit cu simplitate deplină,
cu detașare, ocolind tentația de a idea-
liza anii care au fost.
Imaginea pe care o propunea Eugen
Jebeleanu în prefața la ultimul volum de
versuri al lui Scarlat Callimachi, descen-
dent dintr-o străveche familie moldove-
nească, își sporea frumusețea, pe care
omul, scriitorul, o reclădeau în timp.
— Numele Callimachi, de o pronunțată
rezonanță istorică, reclamă, pentru dialo-
gul nostru, întoarcerea in timp. Vă rog
să începeți cu o destăinuire: cine sint
cei dinții purtători ai acestui nume ?
— Ai mei se trag dintr-o veche ramură
de răzeși moldoveni. Primii despre care
se știe ceva mai precis au trăit în Cîmpu-
lung Moldovenesc. Unul dintre ei a urmat
învățăturile cele înalte la Lvov în Polo-
nia.
EI, așa cum a vrut soarta și potrivit
învățăturii pe care a urmat-o, a ajuns
domn in Țara Moldovii. 11 chema loan
Theodor Callimachi Voievod. Păstrez a-
ceastă pisanie veche dintr-o biserică din
Bucovina, dăruită familiei noastre, mai
precis bunicului Theodor Callimachi, cu
un veac în urmă, de un academician aus-
triac, pe nume Stefanelli.
— Îmi permit să adaug că acest docu-
ment, de un nealterat albastru tare : scris
in slavonă, într-o formulă știută, tradi-
țională, simbolică pentru noi, „Io loan
Theodor Voievod Domnul Țării Româ-
nești", este o adevărată operă de artă.
— Vreau să subliniez totodată că pri-
mul care s-a ocupat sistematic de istoria
familiei noastre a fost marele Nicolae
lorga, bun prieten cu tatăl meu, în „Une-
le documente diplomatice de la Viena",
lorga vorbește despre rădăcinile neamului
nostru, coborînd pină înspre anul 1640.
Acte mai vechi nu avem.
Răzeșii din familia noastră se numeau
la început „calmași", deveniți mai tîrziu
Callimachi, nume mai la modă, cu
rezonanță grecească, voievodală.
După loan Theodor Voievod, un alt îna-
intaș însemnat a fost Scarlat-Vodă Calli-
machi, cel care a creat Codul cu același
nume, avind gravat un foarte frumos por-
tret al său, pe care-1 păstrez, de aseme-
nea, cu pietate. Acest Cod, document pro-
bant este al doilea ca importanță după
acela al lui Vasile Lupu. Codul Callima-
chi a fost tipărit pe la 1812, în vremuri
moderne deci, și a rămas in vigoare, după
cîte știu eu, pină la domnia lui Alexandru

loan Cuza.
Trebuie pomenit bunicul meu, Theodor
Callimachi, care, a ocupat in timpul dom-
niei lui Cuza, cu care era văr, diferite
demnități.
Tatăl meu, Alexandru Callimachi, a
fost om politic, trăind retras mai mult
la moșia lui de la Stîncești — Botoșani.
Puteți înțelege încă odată că părintele
meu s-a apropiat mai mult de lorga și
datorită aceluiași ținut al Botoșanilor din
care s-a ridicat și unul și celălalt.
— După această istorisire, care ar putea
deveni o pagină de cronică, să ne oprim
la vremuri mai apropiate de noi. In ciu-
da descendenței dv., crezul politic și etic
s-a legat în perioada maturității dv., între
cele două războaie, de clasa muncitoare.
N-a fost doar o adeziune sentimentală ;
o mărturisesc luările de atitudine, pledoa-
riile în scris pentru o altă condiție, pen-
tru cauza acestei clase. Am reținut pagini
publicistice memorabile în revista „Facla"
a lui N. D. Cocea.
— Da, într-adevăr, pot spune că o parte
a articolelor mele din 1925 au însemnat
un început de gîndire proprie. La revista
bunului meu prieten Cocea, m-am stră-
duit să fiu un bun gazetar — scriam
pamflete pe vremea aceea — iar curajul
și temperamentul acestui extraordinar
ziarist m-au influențat cu precădere în
anii formării mele.
— în numele tinereții dv. de atunci al
prieteniei cu N. D. Cocea, ce v-a atras
la această vie personalitate ?
— Dacă stau să-mi aduc bine aminte,
pentru prietenia noastră au fost impor-
tante micile, nespectaculoasele evenimen-
te zilnice, pe care, în amintire, mai ales,
le descopăr întregite. Prin Cocea, legătu-
rile mele cu masele muncitoare au fost
hotărîtoare. Apărarea drepturilor celor
mulți, libertatea cuvîntului, au devenit,
pentru noi, colaboratorii la „Facla", din
argumente ideale, deziderate vii, con-
crete.
Cocea era un temut agitator politic, un
spirit larg, umanitarist, gazetarul ideal.
— Ce calități credeți că sînt indispen-
sabile unui adevărat publicist ?
— Mai intii trebuie să fie un om de
cultură și totodată un om de curaj. Pen-
tru mine, Cocea, Braniște, Arghezi, au
întrunit fericit aceste calități.
Cred că retipărirea unei mai largi arii
de articole din publicistica acestor scrii-
tori, astăzi Ia editurile noastre, ar con-
tribui la conturarea mai puternică a per-
sonalității lor.
La „Facla", pentru că mi-am adus a-
minte, mai colabora Ion Vinea, și el un
pamfletar inspirat, cunoscător, așa cum
poezia a dovedit-o, al frumuseții deosebite
a limbii române. Apoi P. Constantinescu-
lași, consecvent luptător antifascist, de
care am fost strîns legat timp de ani de
zile, mai tîrziu.
— Ne apropiem, cronologic vorbind, de
perioada „Clopotului", ziarul care și-a le-
gat apariția de numele dv. Ce a însemnat
pentru activitatea dumneavoastră „Clopo-
tul* ?
— „Clopotul" este o mare iubire a mea.
Perioada apariției lui a fost sinonimă
pentru activitatea mea, cu dobîndirea răs-
punderii, cu angajarea față de propria-mi
conștiință. Mărturisesc că apariția „Clo-
potului" a marcat și accentuat dezvolta-
rea intelectuală și activitatea mea poli-
tică de stingă.
— Vă rog să rememorați începutul.
— în 1932, m-am retras în orașul meu
natal, la Botoșani. Ca revoluționar, ajun-
sesem să fiu destul de cunoscut acolo,
împreună cu prietenul meu, gravorul Au-
rel Mărculescu, ne-am hotărît, în ciuda
fondurilor precare, să scoatem o gazetă.
Așa a apărut „Clopotul". La cele dintîi
bătăi ale sale, „Clopotul", prin caracterul
de stingă, avea să stirnească îinpo.rivă-i
destule intemperii. Situat pe poziții mar-
xiste, neconformist, în ciuda cenzurii,
săptămînă după săptămînă, ziarul pătrun-
dea tot mai mult in mase, avind un larg
răsunet în Moldova. Anumite „voci" ce-
reau reprimarea gazetei. „Clopotul" a apă-
rut totuși timp de un an și jumătate.
Eram bucuros că, alături de publiciști din
Botoșani, scriau la noi Constantinescu-
lași și N. D. Cocea. Lucram mult. Fă-
ceam gazetărie și literatură. Citeam. Eram
atras de munca de redacție și nu mică
mi-a fost mirarea cind am auzit că a-
ceastă gazetă subțire, de două pînă la pa-
tru pagini, ajunsese să fie citită chiar la
Timișoara. Mi-am precizat convingerile
mele politice într-o serie de articole pe
care le-am adunat după aceea, in 1956, in
cartea intitulată „Căderea Babilonului".
— Dacă îmi îngăduiți, recitindu-vă ar-
ticolele acum am simțit că activitatea dv.
fierbea în miezul ei conștiința finalității
istorice.
— Da, „Babilonul" semnifică tocmai
starea de lucruri nedreaptă, haosul social,
generator de cruzime și inechități.
-— Cînd ați intrat in Partidul Comu-
nist 'l Vă rog să definiți momentul.
— In 1932, tocmai in aceas.ă perioadă
a colaborării mele la „Clopotul". Gîndirea
mea politică, vizibilă in coloratura de
stingă a „Clopotului", a fost dinamizată,
orientată pe făgașul ei trainic, prin intra-
rea în Partidul Comunist Român. In 1937,
am plecat la Paris, unde am stat pină in
anul 1939. Scriam, pe atunci, la „Revista
împotriva războiului și fascismului", și in
revista lui Barbusse, „Clarte". M-am re- (
întors in țară și am activat in comitetele
antifasciste. Am fost arestat in 1940, apoi
eliberat, iar arestat, ca intr-un joc de-a
ascunselea. După ce am fost închis în la-
gărele de la Miercurea Ciuc, Caracal,
Tîrgu Jiu, n-am mai putut acționa o pe-
rioadă, pe căi deschise, cum aș fi vrut,
ci pe căi lăturalnice. Am continuat legă-
turile cu prietenii mei din mișcarea de
stingă, cu Petre Constantinescu-Iași, mai
ales. Comitetele în care activam urmăreau
stăvilirea mișcării fasciste in România.
Trebuia dusă o luptă grea, dîrză, riscantă,
ni se cerea fermitate și clarviziune. Toate
acestea, pot spune, le-am trăit laolaltă cu
tovarășii mei.
— Eugen Jebeleanu, în rînduri pline de
căldură, prefața „Ritmurile de clopote",
evocînd anii colaborării, după 1944, la
ziarul „Victoria". Cum v-ați apropiat de
cei mai tineri 2
— Da, la acest ziar, întemeiat de Cocea,
am colaborat atîta timp cit el a făcut ga-
zetărie. Aveam încredere în tinerii care
ne urmau și Jebeleanu și Cicerone Theo-
dorescu și Radu Boureanu și atîția alții.
Deși eram mai în vîrstă deeît ei, apro-
pierea lor, ca o contopire de rîuri în uni-
că mișcare, era pentru mine un prilej de
reîmprospătare a forțelor.
— După aceste destăinuiri, să derulăm
din nou firul drumului dv. într-o astfel
de existență cu o experiență atît de vastă,
ce Ioc ați acordat literaturii, poeziei ?
— Nu e un fapt neobișnuit. Am scris
încă din adolescență. Poezii la început,
bineînțeles. Orice s-ar spune adolescența
c vîrsta poeziei. Debutul ? în primele
2 — Convorbiri literare
clase de lioeu cu versuri și foiletoane. p
Primul război mondial m-a prins în tran-
șee, la Oituz, căutînd cu disperare poezii.
Aș vrea să mărturisesc, pentru că a venit
vorba, că literatură am scris în salturi și
mă încearcă o părere de rău. M-a atras
mai mult publicistica, publicistica politică.
Aceasta poate pentru că am terminat Fa-
cultatea de drept. Preferam disputele tă-
ioase, în locul metaforei cu flacără joasă.
( îmi amintesc totuși cu plăcere de volumul
Frunze, apărut in 1920, alcătuit din poeme
„sentimentale", respirind iubiri și nostal-
gii răvășite.
— .Regăsesc notații lirice pătrunzătoare,
în culegerea restrânsă de poeme „Alb și
negru", însoțită de șase admirabile com-
poziții, de Dida Solomon Callimachi, mare
actriță care este soția dv. Ați mai semna
astfel de versuri astăzi ?
— Te întrerup, pentru a-ți spune că
multe din versurile publicate nu le-aș
mai semna astăzi. Pentru mine a trecut
virsta romantismului și a aripilor tine-
reții. Este rîndul celor mai tineri care
acum intră in Parnas. Ei au datoria să
continuie tradiția marii noastre poezii cu
nimic mai prejos decit poezia din alte
părți ale Europei.
— Dați-mi voie să spun că, deși sem-
nătura dumneavoastră se întîlnește tot
mai rar, acordați un loc aparte cuvîntului
scris.
— Așa cum spuneam, rămin pentru
mine de neuitat anii colaborării la „Fa-
cla", la „Clopotul", la „Cuvîntul liber"
(seria a treia, anii 1933—1936, în perioa-
da cînd era condus de Teodorescu-Bra-
niște), la „Opinia publică" condusă de
Octav Livezeanu, la „Adevărul" și „Di-
mineața". Au fost anii mei de căutări pe
care puterea cuvîntului scris, agitatoric,
i-a umplut de sens.
— La ce cărți ați trudit în anii din
urmă ?
— Am scris, în ultimul timp, două ro-
mane. Unul se va numi „Satul Curtea
Domnească". Cînd vor apare, nu știu.
Pentru mine timpul trece repede, fiecare
clipă e prețioasă, scriu din cind în cind
versuri. Imi petrec ceasuri lungi în foto-
liu și privesc vara aceasta fierbinte care
trece. Aștept. Mărturisesc că un nou ano-
timp înseamnă pentru mine o presimțire
a vieții. Și pentru ca să nu uit, notează
că transmit revistei ieșene „Convorbiri
literare" și cititorilor ei bune urări : le
ofer, totodată un poem la care țin
_ foarte mult.
Părăseam locuința lui Scarlat Callima-
chi, din str. Aviator Mărășoiu, cu senti-
mentul că printre vechile tablouri și cărți
stăruie umbre încărcate de învățăminte.
In trunchiul bătrinului liniștit de azi
stăruie prezența tinărului de altădată,
care prin gesturile lui, alături de ale ce-
lorlalți luptători comuniști, a pregătit vic-
toria vremurilor noastre.
O viață trăită intens revine spre noi
cu puterea exemplului ei.
Lucia NEGOIȚA-CHIRILA
Amintire
Am alergat prin lumea largă
ca să te găsesc
fie pe cimpul fără margini
fie-n pădurea sărăcită de copaci
fie pe stincile mișcătoare
fie prin pustiul fără lumini
dar
tu te-ai ascuns in lumea largă
scăldată-ntr-o mare
de nume
ți furtuni
Tu ești doar o nălucă
un vis
un gol
un nimic
nimic n-a fost in jurul nostru
Am plins cind ne-am trezit
ți ne-am găsit in brațele
unui neant
care n-a fost
ți nici nu pot să fie.
Scarlat CALLIMACHI
e m i n e
metamorfozele
timpului liric
(urmare din pag. 1)
„Timpul mort și-ntinde trupul și devine
vecinicie"...
Inteligență întrebătoare, pentru care „to-
tu-i problem", poetul reia cu voluptate ideea
că „lumea asta-ntreagă e o clipă suspen-
dată". Că nu odată, el se și imaginează în-
tr-un timp stagnant, ca în cutare fragment
din Sărmanul Dionis, sustrăgîndu-se arbitrar
mobilității universale, nu e o noutate, feno-
menul, comun la romanticii germani, rami-
ficîndu-se de la aceștia către moderni. Chiar
la un raționalist ca Voltaire, se observă, zice
Roland Barthes, tentația ignorării timpului.
„Le bonheur de Voltaire fut precisement
d’oublier 1’histoire, dans Ie temps meme ou
elle le portait. Pour etre heureux, Voltaire
a suspendu le temps. Voltaire a ecrit
livres d’histoire pour dire expressement
pu’il ne croyat pas ă 1’ historie" (Essais cri-
tiques, pp. 96—97). în scînteietoarele lui po-
vestiri („romans", „contes"), monistul dislo-
ca, semnificativ, prezentul istoric francez,
infiltrîndu-1 într-un spațiu exotic oriental.
Ca observator al consecințelor fenomenului
capitalist în cea de a doua jumătate a se-
colului al XlX-lea, Eminescu are conștiința
crizei de sistem, protestează violent și cade
în abulie oscilînd între formule contradic-
torii. Revolta se convertește sistematic în-
tr-o uitare sui-generis, care este evaziunea
în timp și spațiu. Prin urmare dublă eva-
ziune : fie retragere din „lumea cea comu-
nă" (marcată cu „pata putrejunii") în epoca
„dacilor giganți" ; fie spațial, o neistovită
sete de peregrinare în cosmos, „cufundarea
în stele"...
Stilistic, vocabule precum aproape, depar-
te, mereu, dobîndesc dimensiuni psihologice
speciale, în funcție de realitățile spațio-tem-
porale vizate, îneît efemerului fi corespun-
de, antinomic, un mereu ce frizează eterni-
tatea. Timpul iluziei s-a destrămat: „Dar
tot mereu gîndesc cum ne iubirăm...". Un
alt mereu, amplificat la proporții universale,
constituie, în mult discutata O mamă..., su-
portul refrenului elegiac, pedala gravă a
discursului liric, asupra cărora se atrage a-
tenția prin repetiție. Apropiat ca reacție, de
melancolicul „Nevermore", dintr-un celebru
poem de Edgar Poe, la Eminescu mereu este
expresia peste timp a dorului de a subzista,
un plîns existențial surdinizat. „Se scutură
salcîmii de toamnă și de vînt, / Se bat în-
cet în ramuri, îngînă glasul tău... / Mereu
se vor tot bate, tu vei dormi mereu... (...)
De-a pururea aproape vei fi de sînul meu.../
Mereu va plînge apa, noi vom dormi me-
reu".
2.	Sentimentul „trecerii". Pe lîngă mitolo-
gia astrală, utilizare largă are în gîndirea
poetului o mitologie acvatică, sugerând sim-
bolic mișcarea vieții. Poezia însăși, mod de
comunicare cu dialectică proprie, are, de ne-
numărate ori, fluența murmurătoare a iz-
voarelor. Precum dorul, norocul sau jalea,
exprimînd un orizont spiritual specific, pre-
cum luna sau codrul chemîndu-se reciproc,
izvorul la rîndu-i este un cuvînt-sumă, u-
nul dintre acelea cu care poetul aspiră să
atingă, imaginar, însăși esența universului,
să perceapă, în spirit, mișcarea intimă a
materiei. Selenar, deci impregnat de mister,
Eminescu-nocturnul, își infantilizează spiri-
tul, în timp ce, diurn, în lumină solară, a-
dică lucid, relațiile exacte cu lucrurile, a-
parțin unui sceptic îmbătrânit și amar. Lu-
ceafărul său este ca pluritate de semnifica-
ții, o superbă meditație morală, expoziție
dilematică, parabolă și opțiune, un dialog
în care nevoia de absolut și sentimentul re-
lativității se întrepătrund, construcție în
care, în cele din urmă, toate liniile con-
verg, precum în arhitectură, într-un „punct
de fugă", deasupra temporalului Dar pînă
la această lentă limpezire, luceafărul „de
sus", „născut din ape", are, ca muritorii,
nostalgia întoarcerii la origini. Simplificînd,
se deosebesc la Eminescu două categorii de
tendințe : pe de o parte, un impuls ascen-
dent, tendință tradusă într-o obsedantă mi-
tologie astrală, pe de alta, o solicitare des-
cendentă, de la astre către „mișcătoarea mă-
rilor singurătate", tradusă într-o mitologie
neptuniană, acvatică.
Pe treapta cea mai de sus, nu ca altitu-
dine propriu-zisă, ci ca punct originar, în
timp, „izvorul" eminescian este o metaforă
a genezei, un fel de punct zero. Metaforă e
și „rîul", traiectorie în pantă coborâtoare,
sugerând trecerea. Urmează că moartea va
fi dezarticulare, desfacere și imersiune în-
tr-o mare a eternității. Desprinderea din
„chaos" și geneza aștrilor (Scrisoarea I) se
bazează, ca expresie poetică, pe rezonanțele
verbului a izvorî, lumina fiind un mod al
emanațiunii, pe un ecran îndepărtat : „Pîn-ce
izvorăsc din veacuri stele una cîte una /
Și din neguri, dintre codri, tremurînd
s-arată luna"... Imaginea aproape astrală a
femeii iubite este și ea o „răsărire", iluzie
optică-sonoră, mișcare ondulatorie într-un
spațiu imens. Talazurile timpului dau ființă,
mitologic aproape, unui Luceafăr feminin :
„Din valurile vremii, iubita mea răsai, / Cu
brațele de marmur, cu părul lung, bălaiu".
Privită sub specie aeternitatis, viața pare
fluviu neîntrerupt: „Vreme trece, vreme vi-
ne"... Individual însă, existența e fragment,
diviziune infimă „din noaptea veciniciei ui-
tări, în care toate curg". Nici o iluzie nu e
posibilă, cîtă vreme eternitatea individului
nu există. Raționamentul nu lasă vreo ie-
șire : Toate fiind perisabile, inclusiv stelele,
„lumea-ntreagă" se dovedește „o clipă sus-
pendată' (Scrisoarea I). Un Eminescu static,
eleatic, se confruntă, cu un Eminescu hera-
clitian, devorat de conștiința trecerii imanen-
te. Mortua est 1, poem de juvenilă filozofare
asupra trecerii, strigăt existențial „sub nin-
soare de stele", reprezintă poate primul ma-
nifest românesc remarcabil împotriva absur-
dului : „Trecut-ai cînd ceru-i cîmpie seni-
nă, / Cu râuri de lapte și flori de lumină"....
Toată existența e mutație. Rîuri „sfinte",
râuri „în soare", rîuri „de foc", sînt niște
avertismente, prevestind fără răgaz trecerea :
..La ce statornicia părerilor de râu, / Cînd
prin această lume să trecem ne e scris /
Ca visul unei umbre și umbra unui vis ?“.
Ideea „marii treceri" a lui Blaga poate fi
căutată la Eminescu. Acesta invocă „chaosul",
„marea de stele", apele. Blaga nu ignoră
nici astrele, nici apa, nici focul, dar prin
universul lui, subliniat biologic, se perindă
„cerbi cu ochi uriași", ciute, tot felul de
păseri, reale sau fantastice, priveghetori, le-
bede. Blaga e, într-un fel, mai aproape de
pămînt.
Deși trecere, ca toate celelalte, erotica,
moment de hipnoză și fascinație („prin
somn auzi-vom bucium") întrerupe conștiin-
ța gravă a efemerului, înlesnind mirajul ți-
nui timp oprit. „Visul de iubire" devine un
mod posibil al sublimului, îneît în „codrul
cu verdeață, / und-izvoare plîng în vale,"
adică într-un microcosm ideal, existența se
înscrie, pasager, într-un timp senin, sugerând
prin extrapolare o fericire globală : o har-
monia mundi. Gesticulația partenerilor ur-
mează în acest cadru, ritmuri cvasi-sacrale.
O mitologie romantică, astre, arbori, sunete
de corn, vibrând „cu-nduioșare“, a înlocuit
nimfele și divinitățile din vechea scenogra-
fie clasică. Se relevă un sens muzical al lu-
mii, poezia, spectacol vocalizat, asociindu-și
murmurul „dulce" al apei, răspînditor de
melancolie. Descoperim la Eminescu un sis-
tem de reprezentări aproape canonic, ritu-
alic, bazat pe reluarea acelorași puncte de
referință în mici partituri simfonice. Cutare
strofă din Lacul poate fi transferată în Do-
rința și invers, în cadrul unui tipism cu
variații minime. Același ipotetic farmec, a-
celași timp „îngînat de glas de ape", aceeași
diafanizare a organicului, vizează cu regu-
laritate consonanța finitului cu infinitul :
„Să plutim cuprinși de farmec / Sub lumi-
na blîndei lune — / Vîntu-n trestii lin foș-
nească, / Unduioasa apă sune" ! (Lacul).
Sau: „Vom visa un vis ferice, / Ingîna-ne-vor
c-un cînt / Singuratice izvoare, / Blinda ba-
tere de vînt..." (Dorința).
Sara pe deal este o capodoperă de vorbire
analogică, în care izvoare invizibile se in-
terferează cu alte sugestii metaforice pe un
fundal sufletesc dominat de impresia mobi-
lității generale. Percepția clipei ce zboară
(anticul, „ruit hora"), rezonanțe sonore și
vizuale, rezumă în trei versuri sintetizatoa-
re, expresia fizică a unui sentiment al tota-
lității : „Apele plîng clar izvorînd în fîntî-
ne... / „Stele nasc umezi pe bolta senină"...
„Clopotul vechiu împle cu glasul lui sara“...
Situat în strofa inițială, primul din versurile
citate pregătește, prin ecourile subterane, o
atmosferă de fluid universal de o grandoare
mitologică. De la fenomenal la metafizic, nu
mai e nici o barieră. La prima vedere, con-
cisul poem pare un lied ; în substanță Sara
pe deal reprezintă o meditație muzicală, o
materializare a visului treaz în care echi-
librul eminescian atinge una din culmile
cele mai fericite ale eufoniei. Aici, defini-
torie este nota de extaz. In alt loc, într-un
fragment din Scrisoarea IV, accentul cade
pe senzația de delir cosmic. Erosul concordă
cu un moment de magnetism universal :
„O, ascultă numa-ncoace, / Cum la vorbă
mii de valuri stau cu stelele proroace 1 /
Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre/
Povestesc ele-n de ele numai dragostele
noastre, / Și luceferii ce tremur-așa reci
prin negre cetini / Tot pămîntul, lacul, ce-
rul... toate, toate ni-s prieteni"...
Neîndoielnic, în componența sentimentului
timpului la Eminescu intră sugestii variate.
Să nu omitem însă dintre ele un cult al ori-
ginilor, al miracolului elementar, caracteris-
tic substratului românesc folcloric. Lingă
izvor, Lamartine, de pildă, e departe de a
avea același fior al infinitului, îneît mono-
logul din Le Vallon eșuează în platitudini: >
„Mon âme s’assoupit au murmure des eaux
(...) L’amour seul est reste, comme une gran-
de image"... Nici Hugo, deși unifică într-o
viziune gravă pămîntul, marea, cerul, nu se
instalează în univers cu naturalețe, neavînd
nimic din tensiunea lirică a poetului român.
Se simte oarecum caracterul circumstanțial,
stilul aproape contrafăcut. La francezi, o
mare întrerupere a sentimentului naturii în
literatură a dus la un fel de frigiditate, fă-
cînd ca natura să nu mai fie simțită din in-
terior. Mai aderent sensibilității eminescie-
ne, germanul Hdlderiin se desparte și el,
prin conștiința tragică, de cadrul naturist în
care la Eminescu triumfă seninul.
Intre talazurile marine și valurile vieții,
Heine remarca (în a sa Marea Nordului) un
paralelism universal. Eminescu pleacă de la
o constatare similară, demonstrând subtex-
tual că ordinea existenței este un fenomen
perpetuu de flux și reflux, pentru ca Blaga,
după el, să deducă din succesiunea deal-
vale, caracteristică spațiului natural româ-
nesc, trăsături ale spiritualității autohtone.
Spre a învedera că ideea are, de fapt, o
răspîndire mai largă, să amintim și pe me-
ditativul Robert Frost, poet al singurătății
și al morții, care găsea o perfectă continui-
tate între aceleași valuri marine și circum-
voluțiile pămîntului. Pentru a filozofa pe a-
ceastă temă, Eminescu n-a avut nevoie de
sugestii străine. Linia șerpuitoare, atît de
frecventă în ornamentica populară (de unde
o preia Brâncuși) „rîurile" de pe vestmin-
tele feminine, sînt, împreună cu brazii sti-
lizați geometric, simboluri ale tinereții și
devenirii, sugerând transmiterea vieții din
geneză în geneză, Gîndurile „zboară vecinie",
reflectează poetul, iar un refren, „valurile
vînturile" (Dintre sute de catarge), punctea-
ză litanie, plasticizînd, universalitatea fră-
mîntării, „ciutul cel etern neisprăvit"... Par-
ticule atomizate, clipele devenite „cadavre"
sînt asemenea „undelor ce curg", însă riul-
timp, la care se face trimitere în Scrisoa-
rea IV, favorizează o perspectivă nouă. Ideea
e formulată într-o frază lapidară, demnă de
un gînditor antic :
„Vecinie este numai riul : riul este Demi-
urg. .Putem vedea în această concluzie,
de o patetică serenitate, lipsită de revoltele
mai vechi, o apropiere a romanticului de
mentalitatea clasicilor. La modernul Ion Bar-
bu, care-și plasează gîndirea poetică sub
semnul unui clasicism al esențelor univer-
sale, existența e privită analog, ca unduire,
deci ca un mod al elanului materiei. „Oglin-
dă călătoare cer mobil", Rîul lui Barbu tra-
duce cvasi-eminescian „murmurul", ritmul
generos, viața ca „acord eternizat". Emines-
cu a dat, cel dinții, conceptelor de timp, de
trecere și vecinicie, o identitate românească,
nu numai de o poezie a „murmurului de iz-
vor" sau de „neagra vecinicie", ci de me-
tafore fundamentale, în spiritul unei mitolo-
gii ce crește din propria noastră spirituali-
tate și-i confirmă exemplar organicitatea.
3 —Convorbiri literare
Mamă
Mamă, eu te-am visat zburind
pe-un fir de nor, pe-un cimp de zare,
firavu-ți trup amestecind
cu zbor de paseri călătoare.
Erai frumoasă și aveai
aripi de inger, albe, mamă
și te strigam și n-auzeai
sau nu vroiai ți mi-era teamă.
Acele paseri argintii
mi te duceau din vis, ușoare,
in drumul lor spre veșnicii
tăcute ți nepăsătoare.
Ca miine
Marilenei
Ca miine va fi altfel camea ta
ți eu voi invăța să mint frumos,
Inzâpezire zilnică a mea,
mi-e trupul plin de tine pin-la os.
Mă subțiez de viat ți nu știu ce
să-fi dau cit intre noi este devreme.
Ai ochii tot mai blinzi ți tot mai triști
sorbindu-mă in ei ca două steme.
Dac-aț putea in muguri să mâ-ngrop
și să te am alăturea de mine.
Aud sunind, ți tu auzi sunind,
tic-tacul vag al orei care vine.
Ca miine va fi altfel camea ta...
Ce iederă să-ți fiu pe trup, fierbinte ?
Să nu mai dorm, să nu mai știu dormi
De azi incinte.
Visînd un Ibis
Eu am visat un Ibis alb
ți l-am văzut plecind din vis
vislind cu aripi de hirtie
pe-un cer de mine interzis.
Se înălțase brusc. Dormea
pe-aceeați perină cu mine
ți era blind ți-n loc de ochi
avea rubine.
A fost demult, a fost acum ?...
Ciudata lui alunecare
lăsă in urmă un parfum
de-nstrăinare.
Un Ibis alb, un Ibis orb,
s-a ridicat de lingă mine
in nețtiința unei nopți
mințită de întunecime.
dificultăți
ale criticii
Discuțiile despre critică, la noi
și aiurea, s-au înmulțit în ul-
tima vreme și tind să devan-
seze, pînă la unele clarificări
necesare, ceea ce constituie de fapt
scopul ei primordial : comentarea o-
perelor beletistice. Cu alte cuvinte
critica se autointerpretează din ce
în ce mai mult. Să fie acesta un
simptom al slăbiciunii, sau al pu-
terii ei mereu crescînde ? Amatorii
de speculații pot găsi răspunsuri
(chiar argumente) dezavantajoase,
care, în parte, se cunosc, iar altele
pot fi ghicite. Nouă ni se pare ab-
solut normal ca, în aceste momente
de necesare (încă!) precizări ale
propriei condiții, critica să mediteze
asupra rostului ei, să-și consolideze
statutul, să-și stabilească drepturile
firești și să-și susțină cu fervoare
cauza, de vreme ce glasurile potriv-
critica
infantilă
Există, neîndoielnic, o relație în-
tre gustul cititorului pentru li-
teratură și contribuția comenta-
riului critic la formarea aces-
tuia, dacă se admite că informarea
cumpărătorului de carte se face în
primul rînd prin reviste, citite mai a-
les pentru paginile de critică, „aceas-
tă conștiință vie a literaturii". Deci
parcurgem săptămînal sau lunar „cri-
tică curentă", citim din interes, din
deformație etc. Și începem să înțele-
gem dezorientarea, refuzul sau indi-
ferența unor „voci din public" față de
beletristica actuală.
Unii recenzenți sunt la vîrsta (bio-
logică sau spirituală) a convingerii
că te poți impune mai ales negînd.
Faptul aduce după sine altă dificul-
tate : a afla secretul negării prin
nice nu-s puține și de neglijat. Cri-
tica — o spunem de la început, deși
au spus-o mari autorități înaintea
noastră — e un imperativ fără de
care nu se mai poate concepe via-
ța artistică. Și totuși ea a fost și
este contestată ca atare, de unde și
explicația, în bună măsură, a con-
plexelor prin care trece. Firește,
așa-zisa inhibiție a criticii e provo-
cată și de anumite contradicții in-
terne. Dar, cu toate că a avut de
suferit multe inconveniente, critica
se impune ca o ramură a literatu-
rii, egală ca importanță cu celelalte
forme ale acesteia. Efortul ei de
conștientizare trebuie susținut atît
prin osîrdia permanentă de a-și
stabili trăsăturile definitorii, de
a-și perfecționa mijloacele, de a-și
purifica teritoriul, cît și prin apli-
carea faptică superioară la obiectul
ei de cercetare. Aceste aspirații, vi-
zibile acum mai mult ca oricînd, fac
din critică un gen literar eferves-
cent, frecventat în aceeași măsură
ca acele devenite tradiționale.
Cu toate acestea, critica întîmpi-
afirmație. Modalitatea aprecierii ope-
rei prin ceea ce nu este, nu are etc.
e unul dintre dogmatismele inconștien-
te : ține de copilăria criticului. După
cum preșcolarul păzește cu strictețe
regula jocului (inlăturînd astfel posibi-
litățile propriei fantezii), tocmai pen-
tru a-și crea iluzia că este „mare",
la fel și asemenea recenzent vrea
să-și dovedească maturitatea iuînd
jocul în serios, crezind cu Îndărătni-
cie că, de pildă, locomotiva trebuie
neapărat să scoată fum. De aici ne-
gații de tipul : „Cartea X nu scoate
acel fum care să-i dea calitatea de
roman modern". Abia mai tirziu află
de locomotiva Diesel, încă și mai tîr-
ziu le poate compara, pentru a afla,
în fine, că nu fumul face locomotiva.
Recenzentul citește multe cărți, mai
ales cărți noi, Caută în special cer-
cetările teoretice, pentru a învăța
„arta criticii". Sunt preferați modernii,
teoriile ultime, ce e anti, ce e „nou".
Fără să-și dea seama, el începe a
vedea actul creației după schemele
unor critici en vogue. Le aplică apoi
nă greutăți mai mari decît oricare
alt fel de a crea, poate și din cauză
că e un gen relativ mai nou. De
pildă, încă i se mai neaga capacita-
tea creatoare. Se știe, nenumăratele
controverse în această chestiune s-au
soldat cu o concluzie: critica este
creație, — idee refuzată cu obsti-
nație de unii, cu precădere de bele-
triștii propriu-ziși sau „critici11 fără
har. Dar o bună parte din scriitori
și critici de prestigiu, ca să invocăm
autoritatea lor, au acceptat și au
subliniat caracterul creator al criti-
cii. Iată numai cîteva afirmații pro-
bante : „Critica este și artă, în sen-
sul că ea reconstituiește personali-
tatea artistului" (G. Ibrăileanu) ;
„Fiind o artă, critica se sprijină și
pe mijloace artistice" (E. Lovinescu);
„Criticul trebuie să fie și el poet"
(G. Călinescu) etc. In orice caz, se
precizează unanim, critica creatoare,
în sensul literaturizării ostentative,
critica pronunțat metaforică e o e-
roare care provoacă umor involun-
tar, după cum critica „științifică"
e, în sens invers, rece, pedantă, res-
pingătoare și, mai mult decît atîta,
este inoperantă.
în legătură cu cele de mai sus,
altă dificultate de principiu a criti-
cii : Care este raportul dintre ea și
literatură ? Nu vom zăbovi aici, fiind
știut cîte opinii s-au exprimat, și
mai ales fiind știut că acum con-
flictele sînt tot mai rare și, ab ori-
cărților, negîndu-le, bineînțeles, în a-
fară de cazul cînd ele însele sînt con-
cepute spre a ilustra schemele teo-
retice.
Un modern, Jean Rousset, spune :
„Instrumentul critic nu trebuie să pre-
ceadă analizei". Intrînd însă în labi-
rintul structuralismului, această afir-
mație simplă, ce nu se referă la scrii-
tură, semn, semnificat, semnificant, li-
teral, formă etc., e ușor de trecut cu
vederea. Nu mai are nici o impor-
tanță faptul că și un Ernest Renan
vorbea în 1890 cam tot la fel : „O- *“*
pera trebuie luată drept ceea ce este,
perfectă în ordinea sa, reprezentînd
eminamente ceea ce reprezintă, și
nu să-i reproșezi ceea ce nu are"
(Viitorul Științei, cap. X). Să prezinte
interes opiniile lui Jules Lemaître sau
chiar ale lui Chateaubriand, care op-
tau- cu deosebire pentru o critică a
frumuseților, opusă criticii facile a de-
fectelor, ce are mari șanse de a ră-
mîne sterilă ? Sunt principii știute și
valorificate de modernii anilor ’50-’60,
dar nu la fel de bine cunoscute și
Un ied
Un ied pe cimpuri, Doamnă, singur
bătut in dungă de zăpezi,
sfios ca un colind de iarnă
un ied pe care n-ai să-l vezi.
Pe cimpul ție dimpotrivă,
uimit de albul duțmănos,
se apleca spre firul ierbii
ți se ingenunchia frumos.
Cind vei deschide geamul, Doamnă
spre necuprinsul cu ninsori,
vei șterge liniștea de gheață
cu ochii tăi nepăsători.
Fantezie de martie
șicane
colegiale
Cred că fac un serviciu emi-
nentului confrate Nicolae Ma-
nolescu precum și cititorilor
săi semnalîndu-le o eroare
sau mai bine zis o nebăgare ue
seamă, după părerea mea mai puțin
neglijabilă decît o crede poate au-
torul și care s-a, ca să zic așa, stre-
curat în articolul său despre Camil
Petrescu teoretician al romanului
(„România Literară" nr. 21 din 18
mai 1972). Anume : autorul mențio-
nează într-un loc Amintirile colone-
lului Lăcusteanu (nu Locusteanu,
n.n.) ca fiind publicate, cu o lungă
introducere de Camil Petrescu.
înainte de apariția lor în volum,
aceste Amintiri au fost intr-adevăr
publicate în primele șapte nunn-e
ale „Revistei Fundațiilor Regale-'
unde Camil Petrescu era la acea
dată secretar de redacție (redactor
șef fiind atunci, cum se știe. Paul
Zarifopol), După apariția lor în re-
vistă, Camil Petrescu a publicat tot
acolo cunoscutul său articol „Amin-
tirile colonelului Grigore Lăcustea-
nu și amărăciunile calofilismului",
cules ulterior, cum de asemeni se
știe, în Teze și antiteze. Să fi con-
siderat N. Manolescu acest vestit
text drept „introducere" ? Firește,
ar fi putut controla’ aceasta Iuînd
pur și simplu in mină voluniui a-
celor Amintiri, apărut în Editura
Fundațiilor, primul din așa-numita
„Bibliotecă Documentară". Ar fi
constatat că aceste Amintiri au fost
publicate, cu o prefață, de Radu
Crutzescu (descendent al colonelu-
lui) și însoțite de un studiu istoric
al Iui Ion C. Filitti.
Eu cred că dacă un critic se ocu-
pă de un scriitor ca teoretician al
romanului, în speță de Camil Pe-
trescu, e necesar să citească și acele
scrieri la care acesta se referă în
mod deosebit, socotindu-Ie exempla-
re, în speță Amintirile colonelului
Lăcusteanu (In Istoria lit. rom., G.
Călinescu citează din ele doar cîteva
rînduri, ceea ce e departe de a fi
indestulător). N. Manolescu numește
aceste Amintiri „operă de valoaie
documentară" dar Camil Petrescu
scrie : ,nu încape pentru noi îndo-
ială, că și dacă ar fi nulă contri-
buția istorică a lui Lăcusteanu în-
semnătatea ciornelor lui nu scade
E martie, Doamnă, acum
cind renaști din tăceri matinale.
Trupul tău e alb și e crud
ți căptușit cu petale.
Iarba de dorul tău crește
ți bujorii se vor aprinde curind.
Pe o coală sclipind de zăpadă
începe cu tine un rind.
O pinzâ subțire te-nvăluie
e martie încă ți-i frig.
Nu s-au întors nici cocorii
și nu îndrăznesc să te strig.
nopțile
de sînziene
La ce se reduce de fapt con-
flictul din Nopțile de sinzi-
ene ? Un străin vrea să taie
codrul și Borza se opune. A-
lături de rezistența misterioasă a
pădurii funcționează conspirația
aborigenilor. Personajul principal,
s-a spus, este pădurea seculară,
nestricată de topor, care-și apără
integritatea. Bernard, inginerul,
cel ce vine cu ferestraiele și cu
topoarele, reprezintă un principiu
de adversitate. Esențială aici este
inițiativa violării pădurii și a prin-
cipiului morții pe care-1 reprezintă
instituția condusă de franțuz. Co-
drul Borzei se definește prin o-
poziție. El refuză invazia și prin-
cipiul de distrugere pe care-1 re-
prezintă întreprinderea inginerului.
Scuturată de alte implicații la-
terale aici stă semnificația de pro-
funzime a cărții lui Sadoveanu.
Nopțile de sînziene este dedicată
conflictului dintre natură și anti-
natură, altfel spus principiului vie-
ții în luptă cu cel al morții. Co-
drul este expresia forțelor prima-
re, iraționale, refuzînd orice ordi-
ne impusă din afară și orice vio-
lentare. în defensiva sa scrupu-
lele-! sînt indiferente. încălcările
sînt pedepsite și intrușii expulzați,
cînd nu plătesc chiar cu viața.
Orice acțiune de defrișare este
echivalentă cu moartea pădurii. U-
cigașii de copaci aduși cu cheltu-
ială din țări străine sînt amenin-
țarea cea mai grăitoare a sfîrșitu-
lui inevitabil al vechii păduri.
Sadoveanu este însă un fantast.
Mari suprafețe din codrii carpatini
au căzut, în vremea în care scria,
sub topor sau ferestraie. Codrul nu
se poate apăra în realitate ca cel
din Nopțile de sînziene. Pădurea
românească, oricît de misterioasă
și sălbatecă, nu era și nu este lu-
xurianta pădure tropicală, copleși-
toare irupție de vegetale primej-
dioasă pentru om, sau înfricoșă-
toare a irupției de vegetale primejdiei
pentru om, sau înfricoșătoare
pădure nordică, teritoriul al
spaimelor și iminent pericol pen-
tru cine o străbate neavertizat. în
asemenea păduri cu vegetație su-
focantă și agresivă, multe expedi-
ții au pierit fără urmă. Pădurea,
românească cumulează un mult mai
mic număr de pericole. Povestirea
lui Sadoveanu iese din cadrele re-
alismului frizînd fantasticul. Slu-
jind o ficțiune obiectivă, fidel su-
pusă realităților, scriitorul ar fi
trebuit să consemneze victoria fran-
țuzului și înfrîngerea Borzei. Co-
drul nu cade însă, franțuzul se re-
trage umilit și, desigur, nedume-
rit. Fapte contrarii regulei. Codrul
și oamenii au în Nopțile de sînzi-
ene o dimensiune obscură, inexpli-
cabilă. Borza este forța lor tute-
lară și toți intră tacit într-o con-
jurație cu atît mai amenințătoa-
re cu cît este mai misterioasă. în
povestirea sadoveniană un inginer
occidental, cu toată priceperea și
experiența lui organizatorică nu
reușește să mute lucrurile din loc.
Legea desfășurării evenimentelor îi
scapă, deși de bănuieli nu duce lip-
să. Dintre personajele proeminente
ale cărții singurul lipsit de un ce
misterios este inginerul franțuz.
Toate celelalte au o dimensiune se-
cretă. Lupu Mavrocosti este bîntu-
it de ideea zborului pe verticală și
de comorile strămoșilor săi pece-
negi. Ideea cea mai importantă a
cărții este că el comunică cu trecu-
tul, cu ancenstralul și prezența lui
printre vii este aparentă și inter-
mitentă, dar semnificativă. Domni-
ța Kivi e și ea marcată de ciudă-
țenii. Preferințele ei ne-o arată ca
o fiică a pădurii. Prințesa vorbește
cu căprioarele, a căror protectoare
este, se împrietenește cu tăcerile,
și se bagă goală sub cascada Bor-
zei. Fraternizarea ei cu elementul
natural este simbolică. Peceneaga
este și el un complet adaptat al
pădurii Umanitatea lui, în sensul a-
semănării cu o ființă străină de
sălbăticie, este redusă. Portretele
ne arată un fel de primitiv asemă-
nător cu cei descriși de iluminiștii
francezi : îmbrăcăminte sumară și
aspră, vorbire la fel de sumară,
acțiuni primare. El e un atît de
perfect integrat pădurii, deci atît
de puțin om, încît primește dreptul
de a asculta ceea ce urechi de om
n-au voie să asculte: soborul vie-
țuitoarelor din Borza în noaptea
de sînziene cînd jivinele prind glas
4 —Convorbiri literare
gine, false. Ceea ce ne interesează
acum, din punctul de vedere al in-
tenției noastre, nu sînt delimitările,
stabilirea coordonatelor relației, ci
reafirmarea unui deziderat funda-
mental al criticii, contestat și aces-
ta cu o răutate întristătoare. Critica
este conștiința literaturii, se spune
cu îndreptățire, și de atâtea ori, că
expresia s-a uzat. Ea „întreține lon-
gevitatea artei" (Ralea), o promo-
vează, îi fixează și îi impune obiec-
tul estetic, descoperă, consacră și
ierarhizează valori, desființează
nonvalori, întărește puntea de le-
gătură între autori și destinatari ș.c.l.
E vorba nu de suveranitatea uneia
sau alteia, ci de interdependență,
dc colaborare mai bine zis, fiecare
domeniu avînd trăsături distinctive.
T. S. Eliot spune că scriitorul e, în
primul rînd, un critic, iar criticul,
deși în esență e creator, se defi-
nește numai în raport cu opera.
„Critica este un discurs despre un
discurs, un limbaj secund sau un
meta-limbaj“, afirmă R. Barthes. Li-
teratura se naște din viață, critica
din literatură, ca o „conștiință" a
ei. Deoarece critica se manifestă
post Jestum, repede și cu ușurință
a fost socotită intrusă, inutilă și,
în consecință, zeflemisită și dispre-
țuită de orgoliile rău întrebuințate
ale unor scriitori alergici la orice
fel de critică. Critica — să nu mai
insistăm — e necesară, de aceea
există. Omul nu săvîrșește acte dc
asemenea nivel, fără conștiința uti-
lității lor. Practica gratuității e o
erezie. „Ușoară sau nu, critica a
fost și va rămîne o lucrare necesa-
ră în viața publică a unui popor"
(T. Maiorescu). Dar ce să mai vor-
bim de neînțelegerea dintre critică
și beletristică, într-un fel explicabi-
lă, cînd chiar între două surori —
critica și estetica — sînt unele di-
sensiuni pc planul dezbaterilor ?
Discuții contradictorii sînt și cele
cu privire la critică și istorie lite-
rară, așa că nu ne maj miră prea
mult rivalitatea dintre a zecea mu-
ză și celelalte.
Avîndu-sc în vedere aceste reale
sau aparente idiosincrasii dintre
niște factori în realitate corelativi,
s-a ivit o complicată problemă : tre-
buie critica să se mențină la ..ana-
liza în sine" a operei, ori trebuie
să aibă un rol orientativ, de direc-
ție ? Părerile sînt iarăși divergen-
te. Se spune că scriitorul nu poate
fi „determinat" de critic (de esteti-
cieni) să scrie cum vor aceștia din
urmă. Literatura nu suportă scheme-
le, canoanele. Scriitorii sînt infaili-
bili. Dar critica adevărată nu arc
intenții administrative, refuzîndu-și
orice dirigism mecanic. Ea înțelege
că îi stă în atribuție să înlăture im-
precizia, dezordinea, confuziile teo-
retice și să asigure, astfel, o limpe-
zire a climatului literar, orientarea
și îndrumarea ei. De fapt, e și im-
posibil să se impună -legi" ; dar
misiunea directivă, înțeleagă just,
e o -lege" a criticii. Înșiși criti-
cii nu sînt toți convinși dc acest
lucru. Așa, de exemplu, i se
neagă lui Maiorescu calitatea
de spiritus rector al Junimii;
Gherea, Ibrăileanu, Lovinescu, G.
Călinescu etc., în concepția unora,
nu au avut rol de îndrumători : cri-
tica sociologic-mecanică, critica es-
tetistă nu au avut efecte nocive!
Drept urmare, problemele de inte-
res mai larg, curentele de opinii
sînt palide deocamdată.
S-a convenit că fără afirmație on
negație nu-i posibil demersul critic
(Croce). Se mai spune că adevărata
critică e afirmare, restul fiind o
osîndă de a citi cărți proaste pentru
a le anula (Al. Piru). într-adevăr,
critica trebuie să spună nu impos-
turii, dar să nu se uite o -neajun-
gere" de neînlăturat a ei : judecata
de valoare nu a putut fi niciodată
definitivă. Judecata axiologică e o
imperfecție necesară (Edgar Pape).
Apoi, nu-i rău ca debutantilor să li
sc acorde un regim special, oarecum
clement, cînd se întrezăresc semne-
le încă estompate ale vocației. Dc
bună seamă, să nu se tolereze nuli-
tățile, care, dacă sint așa, nici nu
ar trebui să debuteze. Lipsa de ge-
nerozitate e fatală pentru tînăr și
inadecvată pentru critică.
Alte multe frămîntări afectează
critica. Subiectivismul exacerbat e
o plagă dintre cele mai păgubitoare.
Așa se naște critica nesinceră : apo-
logetică, nihilistă, cameleonică, nar-
cisistă etc. Apologetul poate fi pur
și simplu samaritean, blînd prin
definiție, invariabil mărinimos ; dar
mai există o specie de lăudători cu
o psihologie ambiguă : pe de o par-
te, acest lanus bifrons își arată fa-
ța surîzătoare, cînd e vorba să ple-
deze pro amiciția, înălțînd diti-
rambi; pe de altă parte, devine scep-
tic, neguros, acru, chiar feroce, cînd
„interpretează" pe necunoscuții săi.
Criticul programatic negativist c de
fapt un gîde care nu vede decit
v;ctime însîngerate, indiferent de
proveniență și de valoare. Criticul-
cameleon e un ipocrit de anvergură.
El își schimbă nu atitudinea față
de obiect, ci față de propria-i con-
duită morală. După cum bate vîn-
tul. Nu are nici o convingere, ori
dacă are și-o modifică în funcție
de împrejurări. Pe criticul egolatru
nu-1 interesează opera sau ideea pe
care vrea să o comunice, ci numai
persoana dumisale. El privește în
operă ca într-o oglindă unde vede
doar chipul său, cum îi place lui
să-1 vadă. Și spunea Lovinescu că un
critic, oricîtă cultură ar avea, ori-
cftă chemare, fără probitate se
auto-exclude din breaslă, nu înain-
te de a fi viciat atmosfera litera-
ră. Critica adevărată, ne învață
Maiorescu, este „aceea care, în li-
mitele obiectului, cuprinde adevă-
rul". Recenzentul de ocazie, arti-
clierul, criticul diletant, adeseori te-
rorizat de gramatică, criticul teri-
bilist, criticul amator de coterii —
toți aceștia impietează teritoriul cri-
ticii, semânînd neîncredere față de
posibilitățile ei.
Prin urmare — și nu e o super-
stiție a noastră — cu privire la
critică domnesc încă destule confu-
zii, după atîtea și atîtea tentative
de precizare. Nu s-a ajuns la un
consens (nici nu se poate ajunge
la unul idilic), însă piedicile nu sînt
insurmontabile. Lupta de principii
va dăinui, mai ales că e vorba de
un domeniu suplu, deschis multi-
plelor sugestii ; confruntările de o-
pinii vor face totdeauna plăcerea
criticii, ele vor fi necesare pentru
a nu se îngădui întronarea dogma-
tismului. Dar nici nu trebuie ca
haosul și hazardul să devină stă-
pîni absoluți. E nevoie, în primul
rînd, să se convină unanim asupra
unor norme elementare și funda-
mentale, care cu ușurință se vor
putea înțelege, dacă se va privi cu
atenție moștenirea marilor critici.
C. TRANDAFIR
de învățăceii lor. Ce rost are „des-
ființarea" unei prime monografii I. Cio-
cîrlan, să zicem, secționată in viața și
opera (didactic !), bine documentată,
dar fără interpretări extraordinare ?
Trebuie să se aventureze istoricul li-
terar direct într-un studiu psihologic,
sau psihanalitic, sau existențialist
sau ? Cînd o carte ca Vulpile lui
G. Sidorovici, căreia în analiza între-
prinsă nu i se găsesc defecte, este
declarată anacronică, ce să credem ?
Că modalitatea valorificării miturilor
și practicilor magice nu-i place criti-
cului, ori că acest gen de proză nu
este sincronic cu gustul său ? Cu alte
cuvinte, el vede alte piste spre incor-
porarea experienței colective, demons-
trind cum se face critică după izvoare
critice, pierzînd astfel din vedere o-
biectul preocupării sale. Recenzentul
are sumedenie de lecturi teoretice și,
neadecvîndu-și analiza la natura par-
ticulară a operei, ne oferă mereu a-
ceeași poezie, compusă pe marginea
unor titluri de gen sau factură dife-
rite, Aparent, un asemenea autor e
„original", „și-a găsit formula". Răs-
foind diverse reviste, il cunoști și cind
nu semnează. Spui : este criticul X
fără a putea spune însă la fel de u-
șor : este romancierul Y, este poetul
Z. Aceștia nu există, deoarece recen-
zentul vizează o re-creație (0, nu obiș-
nuita pauză de lucru I).
Citim (la intîmplare), în mai multe
foi (criticul care știe o singură „poe-
zie", este fecund, o transcrie la iu-
țeală, schimbind numai titlurile, au-
torii) despre poeți, prozatori sau ese-
iști, in costumație modernă, care efec-
tiv, esență), fundamental, recreează
cri subsumează sincer, exact, chiar
voluptuos, cu vocația sintezei, in con-
strucții totale, căci, estetîcește vorbind
etc. etc. Invodnd magicul cuvînt
structură, treaba critică e pe jumătate
făcută, moi trebuie completată „poe-
zia" : „Structura poeziei sale este sub-
terana, plînsul, candoarea metamor-
fozată în chin". . . Aceasta ar fi struc-
tura privită la modul... emotiv. Une-
ori însă structura se... structurează :
„Poemele se structurează (cum ? pe
ce? în ce sens?), deschid o idee (?)—“.
Se intîmplă ca poezia să fie ți o
consumatoare : „Poezia lui Demoste-
ne Botez consumă citeva idei ți sen-
timente. . Trebuie să ne închipuim,
poezia plesnind de sănătate a vreu-
nui redactor de revistă sau de edi-
tură !
Dar limbajul, acest concept vehicu-
lat pînă la asurzite, adevărată obse-
sie pentru publicistul care l-a citat o
dată pe George Poulet ! „Limbajul (...)
iși numește clar, simplu, ideile, emo-
țiile". Ce minunat băiat limbajul ! Și
de perspectivă ! Căci există ți „o pu-
tere a cuvintelor de a răspunde la
semne, la idei". Azi răspund la sem-
ne ,m:ine le vor face bezele, po'mine
vor coresponda... In fond, totul e po-
sibil, opera însăți fiind o însumare de
posibilități, inclusiv posibilitatea re-
cenzentului de a delira cu o carte în
față, amestecînd reminiscențe de lec-
turi neaprofundate, făcînd, cum s-ar
zice, creație.
Un poet preferat poate „să valorifi-
ce liric vidul dintre numiri ți să-1 ro-
dească intr-o selecție semantic inepui-
zabilă*. Rara avis ! Halal poet I Și
Zeus. cit era el de Zeus, cînd avea
poftă să mai rodească puțin, nu-ți a-
iegea tocmai vidul... Și nu țtim incă
vreun poet deasupra lui Zeus, nici
măcar deasupra lui Apollo, chiar dacă
poezia comentată aici e un „specta-
col", „cu exces de costumație, dar
potrivite cu ideea de perfecțiune (I).
de nemaivăzut* (O definiție a recen-
zentului de tip nou : cineva care ve-
de... nemaivăzutul).
Și ce mai truisme, ce splendide de-
finiții critice ne este dat să citim la
unii recenzenți : „G. Dimisianu nu o-
colețte judecata de valoare" Cartea
nu este „sinteza unei sensibilități care
analizează critic operele realității din-
tr-o reală plăcere de a le intui ți
clasifica valorile". In fine, am aflat
misterul, țtim de ce intuiește un cri-
tic valorile : fiindcă îi face mare plă-
cere I lată de ce vrem să devenim
critici, deși ne-am putea limita și la
plăcerea unei fripturi în sînge... Acum
ne-am luminat : vocația criticului vine-
așa, dintr-o plăcere a lui. Și nu e
de mirare, cînd el își mărturisește și
alte plăceri. De exemplu : „Poetul e
atît de clar, de simplu îneît o poe-
zie, odată parcursă, nu se uită".
Că recenziile în discuție sunt savu-
rate mai ceva deeît „Sportul" lui Fă-
nuș Neagu, o dovedește fluctuația în
tiraj a revistelor în care proliferează
acest soi de critică. Nu ne mai miră
n:ci ritmul vînzării unor cărți, cînd
bine știm că cititorul se formează și
sc informează mergînd la reviste, la
comentariul critic. Ca să găsească aici,
ce ? Totul despre „talentul" criticu-
lui, aproape nimic despre carte. Cel
mult, mai ales cînd frunzărește, schițe
de portret asupra autorului sfîșiat de
dialogul interior cu ideile sau avîntat
in minunate discursuri despre viitorul
literelor române, în al căror context
și cartea de față etc. etc. Pe acești
„critici" i-au vizat și observațiile fă-
cute la Conferința națională a scrii-
torilor. Oare au rămas și ei cu ce-
va?...
Gh. DRĂGAN
cu nimic" (Teze și antiteze, pag. 73)
și mai departe; „Considerăm inte-
resul Amintirilor sporit în ceea ce
privește contribuția lor strict este-
tică (subl. n.) tocmai prin faptul
că Lăcusteanu povestește.., etc. ‘
(ib., p. 76) și : „Dar opera lui Lă-
custeanu nu e numai un document
social. E mai cu seamă unul dc
caracterologie" (p. 77) și în sfirșit:
„Amintirile colonelului Lăcusteanu
îți dau impresia tulburătoare a ma-
nuscrisului unui roman de propor-
țiile «Război și Pace» ...“ (p. 84).
Așadar, indiferent de opinia noas-
tră (sau chiar a Iui G. Călinescu)
despre acele Amintiri, faptul că ele
au însemnat pentru concepția des-
pre roman și „autenticitate" a lui
Camil Petrescu, un fenomen atît dc
revelator, ar trebui să incite într-a-
tîta curiozitatea unui critic care sc
ocupă de acest subiect, incit să-1
facă să pună mîna pe acea carte
și chiar s-o citească.
Mai am o nedumerire, de cu totul
altă natură. N. Manolescu spune :
„Proza secolului XX a preferat pei-
soana întîia persoanei a treia de
care (ab)uzaseră romancierii natu-
raliști din a doua jumătate a se-
colului trecut". Nu prea înțeleg. De
uzat, au uzat de persoana a treia
și romancierii romantici din pruna
jumătate a secolului, și cei clasici
din secolul al XVIII-lea și înaintea
lor mulți alții. Dar de „abuzat",
cum se poate abuza de persoana
a treia ? Dc o persoană oarecare,
indiferent a cîta ar fi, știm prea
bine cum se poale „abuza". Dar de
a treia ?
încă ceva. La sfirșitul articolu-
lui eminentul confrate scrie : „...tra
iectoriile fințelor in lume sint la
fel de neprevizibile ca și traiect—
riile stelelor in imensitatea cosmi-
că". In privința ființelor în lume
sînt cu totul de acord cu N. Mano-
Icscu. Dar nu pot împărtăși opinia
sa în ce privește traiectoriile ste-
lelor în cosmos. Dacă aceste tra-
iectorii ar fi în adevăr imprevizi-
bile, ar fi haos și nu cosmos. Miș-
carea astrelor este previzibilă iar
calculul ei are ca principiu teoria
gravitației universale, dedusă!, cum
se știe, de Newton din observațiile lui
Keplcr. Chiar și așa numitele „per-
turbațiuni" fac obiectul unui cai-
cul, conform unei teorii inițiate dc
D'AIcmbert și continuată de Laplace
și alți savanți. Nici stelele căzătoare
nu sînt chiar dc capul lor. Oricum,
dacă în literatură lecturile infidele
pot fi sugestive și fecunde, în ma-
terie de cosmografie (și de alte ști-
ințe, exacte sau nu) lucrurile stau
nițel diferit.
Al. PALEOLOGU
P.S. Intre timp N. Manolescu a
rectificat astfel: „Așa se explicit
prețuirea Amintirilor colonelului Lo
custeanu publicate în „Revista F un
dațiilor" cu o lungă prezentare de
Camil Petrescu". Ar trebui deci sa
credem că la tipar s-au omis cu-
vintele „în Revista Fundațiilor" și
că din eroare s-a cules „introducere"
în loc de „prezentare". Mă rog. Nu-
mai că nici așa nu e mai bine,
fiindcă singurul text al lui Camil
Petrescu despre aceste Amintiri es
te cel din care am citat mai sus și
care nu e deloc o „prezentare" a
lor ci, pe marginea lor dar cu to-
tul independent de ele, un eseu
despre „autenticitate" (apărut de alt-
fel în R.F.R. la rubrica „Cronici").
El nu a însoțit niciodată, sub nici
o formă, Amintirile colonelului, ca-
re, atît în revistă cît și în volum
(1935), au fost publicate de Raiu
Crutzescu, fapt atestat și de G.
Călinescu, în bibliografie (v. ist.
Jit. rom., pp. 895 și 897). Dar con-
sultarea, măcar acum, a acest or
Amintiri, în volum, sau a celor 7
numere din R.F.R. în care apăru ■
seră prealabil, ca să nu mai vor
besc de textul lui Camil Petrescu,
ar fi evitat, măcar acum, repetarea
eronată a numelui, Locusteanu in
loc de Lăcusteanu. Dar in definitiv :
difficiles nugae.
omenesc. Peceneaga e un fel de
duh al pădurii. La poalele ei locu-
iesc alte duhuri ale ei : lingurarii.
Misterios este și Sofronie Leca, deși
pe el îl putem bănui de o intensă
luciditate. Adevăratul stăpîn al lo-
curilor el este.
Obscuritatea și misterul acestor
ființe sînt destinate să amplifice
obscuritatea și misterul secularu-
lui codru. Scriitorul a proiectat și
asupra celor ce se mișcă în apro-
pierea pădurii ceva din forța ei
tenebroasă. Nopțile de sinzienc nu
este un roman în sensul îndătinat
al cuvîntului, deși conflict există
și personaje bine portretizate de a-
semenea. Cartea se află la granița
dintre roman și altceva greu de
definit. Personajele nu sînt perso-
naje, ci mai ales funcții — simbo-
luri. Psihologia lor este în parte
ignorată. Pădurea nu este o simplă
pădure și nici cei angajați în dis-
puta cu inginerul străin nu sînt
simpli oameni. Fiecare poartă cu
sine o notă interioară carc-i dă o
nouă dimensiune și semnificație.
Nopțile de sinziene este mai mult
o carte de inițiere și ceremonial,
așa cum sînt acele texte de tea-
tru chinezesc în care sc arată pu-
blicului cum cineva a furat sau
apărat luna, scenarii invariabile ca
gestică și muzică, jucate neschim-
bat de sute de ani. Aici ni se arată
cum rezistă Pădurea. Nopțile de
sinziene nu trebuie deci judecată
după legile funcțiunii obiective,
chiar dacă găsim în ea argumente
favorabile autorului în această di-
recție. Intuiția lui nu se îndreaptă
în primul rînd către psihologia
personajelor ori către legea desfă-
șurării motivate a acțiunii ci că-
tre sublinierea unor trăsături mi-
tice.
Scriitorul a intuit simbolistica a-
dîncă a pădurii ca element primor-
dial, ca simbol al vieții în formele
cele mai elementare și mai fruste.
Pădurea nu este un factor pasiv :
ea reprezintă o forță telurică, ex-
presia vieții nevăzute și adinei. De
aceea pădurea este pentru Sadovea-
nu sediul unei faune colcăitoare,
abundente. Acolo mai ales unde
n-a ajuns omul și explozia firească
de viață n-a fost cu nimic impie-
tată de mîna acestuia, codrul își
dezvăluie plenara, secreta și mirifi-
ca lui fecunditate. Locurile sînt
însă inaccesibile și muritorului rar
îi e dat să ajungă acolo. Dacă o
face o dată, n-o mai face a doua
oară. „A povestit acest bătrîn Ig-
nat Barbă-lată, privind în foc și
scuipînd din cînd în cînd în jar,
că aici, în acest munte dincolo de
locul care se cheamă Cioaca Jina-
rilor, s-ar fi aflind o punte de tre-
cere necunoscută altor pădurari și
vînători. El, bălrînul, -era tînăr
cînd din întimplare a descoperit
trecerea, și s-a aflat dintr-odată
într-o singurătate înfricoșată. Era
acolo o lumină care curgea de
sus, — fără să vadă soarele nică-
ieri. în altă parte a muntelui mu-
gurii erau pretutindeni închiși ; iar
aici în aceasta lumină lină, mugu-
rii toți dc la mesteceni și de la
tufari și smeurișuri erau deschiși ;
așa că acolo se alcătuia un loc cald
și blînd. Ieșiseră ciutele în mar-
gini să pască, iar cucoșii sălbateci
zburau cu sunet din umbra din fund
și veneau să se așeze la vedere,
rotindu-se și fudulindu-se. Erau a-
tîția cocoși, cît bătrînul s-a uimit
și a vrut să-i numere : dar nu i-a
putut cu nici un chip număra".
(Raiul, VALEA FRUMOASEI).
Sadoveanu este atras de fabuloa-
sa viață pe care pădurea o conține
în forme necontrafăcute. Codrul
rămîne misterios și inaccesibil pen-
tru neinițiat Balta și pădurea sînt
pentru scriitor sediile acestui me-
diu larvar și foșnitor care este
chiar viața. -Simții în preajma mea
pulsația vieții profunde. Sc încăl-
zeau apele pînă la mîlul cel ne-
gru. și tresăreau în fund semin-
țele plantelor. Coloniile de buru-
ieni mărunte se mișcau la margi-
nea stuhului. Și printre lintițe și
liane vechi foiau broaștele țestoa-
se. Pluteau și se mișcau fără înce-
tare, cap lîngă cap și țest lingă
țest, între putreziciunele și rezi-
durile bălții umflate de ape proas-
pete și soare nou. M-am retras spre
casă, ca din fața unei armii în-
fricoșate ; și-am închis ochii ca
s-alung vedenia apocaliptică".
Scriitorul nu observă numai a-
bundența și fecunditatea ci și as-
pectele neliniștitoare, vorace ale a-
cestei lumi supusă regulilor dintîi
ale vieții. „In liniștea și-n lumina
scăzută deodată apărură lîngă stu-
furi bibelouri neclintite pe tabiale
verzi de nufăr ; găinuși și cristei
de apă. Și-n fund, o dungă mișcă-
toare pe luciu, trezind un unghi
de crețuri. Vidra, cucoane, vidra !
șopti indianul răgușit dindărătul
meu. Dar dihania trecu nevăzută
între două ape, sub plaur. Deasu-
pra noastră izbucni gaia în strălu-
cirea asfințitului, chemînd sălbatec
și scurt, apoi căzu vîjîind din înăl-
țime în stufuri, asupra prăzii. O
știucă se azvîrli pe fața bălții, ful-
gerînd după soreni. Și izvorul la-
rilor și rațelor se ridica tot mai
gălăgios în juru-ne. Viața și moar-
tea se amestecau în hotarul acela
de ape și mii, viața nenumărată și
nesfîrșită și moartea de fiecare cli-
pă. Creația și transformarea se suc-
cedau fără răgaz și c-o indiferență
dumnezeiască". Indiferentă la jus-
tiția umană, flora și fauna codru-
lui și a bălții duc o existență ega-
lă fără început și fără sfirșit rea-
lizînd o armonie aspră și crudă.
Codrul Borzei este o simbolică în-
trupare a acestor forțe obscure și
primordiale. Sadoveanu îl înzes-
trează cu o capacitate de a reac-
ționa și a contraataca în duelul său
cu omul. Nu este exclusă o suges-
tie din Cărțile junglei. Sadoveanu
cunoștea pe Rudyard Kipling și
admira proza lui plastică și arden-
tă. „Kipling a fost înainte de toate
un mare poet al naturii nemuri-
toare. Cartea junglei va subsista și
atunci cînd sunetul marilor căderi
se vor fi stins". (Rudyard Kipling,
Opere, 20). Un mare poet al natu-
rii nepieritoare și neînfrînte, a-
dăugăm noi. Ceea ce-1 va fi atras
pe Sadoveanu la Kepling va fi fost
glorificarea junglei ca existență au-
tonomă și de nepătruns, ca energie
de nimic concurabilă și invincibilă.
Pădurea lui Kipling, jungla, răs-
punde mult mai bine ideii de na-
tură agresivă cu care scriitorul în-
vestește codrii Borzei. Spațiul geo-
grafic cu o natură vulcanică expri-
mă mult mai bine veșnicul război
dintre natură și antinatură, dintre
pădure și om. Pe meridianele des-
crise de Kipling războiul dintre
om și vegetație este permanent și
fără clipă de răgaz. Orice lipsă de
vigilență poate fi fatală. Pădurea
și mesagerii ei invadează totul cu
prilejul celei mai mici neatenții.
Scriitorul pus în fața nesistemati-
celor și catastrofelor uneori ex-
ploatări forestiere din România va
fi avut nostalgia acelei păduri ca-
re nu cedează și se reface în cli-
pă. Este mai ales în Kipling o is-
torisire care după cîte arată Nop-
țile de sinziene va fi atras aten-
ției scriitorului român : Coborirea
junglei spre văi. De obicei omul
distruge pădurea și seacă bălțile
(continuare în p. 11).
M. UNGHEANU
5 — Convorbiri literare
n pavilionul B al serelor se făcuse foarte cald. De
Ifapt era o zăpușeală tropicală, un aer dens aproape
irespirabil. Climatul creat artificial pentru luxurianta
arborescență de palmieri, bananieri, curmali, pentru
păienjenișul acela de liane și plante agățătoare africane,
totul alcătuind un amestec ce imita, destul de inspirat, o ve-
getație pe care natura nu ți-o oferă niciodată și niciunde
intr-o asemenea alăturare de specii, mă obosea și mă îmbol-
năvea parcă. Grădina botanică fusese și continua să rămînă
pentru mine un simplu teren de agrement, de excursie dumi-
nicală, și nimic mai mult, atunci cînd nu aveam posibilitatea să
merg undeva mai departe. Veneam și mă așezam pe o bancă
sau pe vreun trunchi de copac răsturnat lîngă pîrîiașul ce se
prelingea, susurînd abia perceptibil, în locul albiei neverosi-
mil întortocheată printre colinele năpădite de ferigi și ierburi
grase de zonă montană ; îmi plăcea liniștea din jur, aerul
pur, răcoros, de pădure, și mă simțeam la largul meu. Evitam
întotdeauna serele. Veșnic aglomerate de mulțimea curio-
șilor, majoritatea snobi și exaltați, dispuși a se extazia ime-
diat în fața oricărui surogat de peisaj exotic ; pădurile ace-
lea închise sub cupole de sticlă îmi creau un sentiment de
jenă, de compasiune, cumva de milă pentru plantele decloro-
filizate, obligate la o existență oarecum falsă, neadevărată, ce
trebuiau să ne sugereze imaginea junglelor ori a savanelor,
să ne transpună pentru cîteva clipe din viață pe alte meri-
diane ale globului, pe alte continente, in alte lumi, — și
de fiecare dată cind prin forța împrejurărilor ajungeam aici,
mă simțeam incomodat, stînjenit, ca în fața unei minciuni
pe care deși o știam nu aveam dezlegarea și nici tăria s-o
denunț.
Aplecat peste bulbii rădăcinilor bolnave ale unor plante
cu tulpini înfoliate, ca niște cepe uriașe, profesorul Varodi
era nemulțumit de felul cum fuseseră respectate indicațiile
sale privind îngrijirea post-incubatorie a acestor achiziții re-
cente, și nu contenea să-l certe pe unul dintre practicanții
ce se ocupaseră special de sere. Era supărat, și pe bună
dreptate. Rădăcinile începuseră să se usuce, iar frunzele se
ofiliseră și cădeau. Aceasta după abia cîteva săptămîni de la
implantarea în sol.
constantin
cubiesan
9
II urmăream pe Varodi de mai bine de o oră. Examina
fiecare exemplar in parte ; pipăia rădăcinile, cerceta pă-
mîntul cu lupa, asculta parcă respirația și pulsul plantei,
totul cu o maximă concentrare, cu o impresionantă meticulo-
zitate. II urmăream de-alături, căutind să rețin cît mai mult
din explicațiile sale, să înțeleg rostul și valoarea investiga-
țiilor ce le efectua, căci aveam sentimentul participării la o
lecție rară de fixare a diagnosticului unei maladii vegetale
neobișnuită pentru zonele noastre geografce. întreprinderea
în sine mă interesa, mă pasiona, dar eram incapabil de o
concentrare prelungită. Gîndurile mă trădau fugind mereu
la ale mele, la chestiunile legate de continuarea muncii la
atlas, și îndoielile ce mă copleșiseră în ultimele zile, cînd
profesorul Va>rodi lipsise, îmi minau insinunat, din interior,
orice elan, în așteptarea unei discuții care să mă liniștească,
să mă edifice asupra intențiilor și hotărîrilor luate de men-
torul și patronul meu spiritual.
Pe frunte mi se adunau broboane de transpirație pe care
le ștergeam mereu, cu gesturi furișate, aruncînd din cind în
cînd priviri neliniștite spre cadranul dreptunghiular al ceasului
fixat în perete, deasupra intrării, pe smalțul căruia limbile, a-
veam impresia, se mișcau nefiresc de încet. In cele din urmă,
Varodi s-a ridicat. Și-a scuturat palmele de tot pămîntul ce i
se prinsese pe ele, apoi și le-a șters, neglijent, de halatul
măsliniu pe care-1 îmbrăca ori de cîte ori intra în sere. După
ce ne-a privit ca și cum ar fi vrut să se încredințeze că eram
acolo, că îl urmăream atenți tot timpul, s-a îndreptat de spa-
te și luîndu-l familiar de după umeri pe practicantul căruia
îi reproșase atîtea în după-masa aceea, porni spre ieșire pe
aleea de sub frunzele penate, larg răsfoite ale unor bătrîni
cocotieri opriți cu brutalitate din creștere sub plafonul de sticlă
translucidă al construcției de ultimă oră.
— Pentru azi ajunge, a spus profesorul trecînd pragul. Miine
vom începe verificarea celuilalt lot care sper să nu ne ofere
și alte surprize.
Practicantul a încercat să spună ceva, poate să se scuze
ori să-și motiveze neglijența, dar Varodi l-a oprit cu un gest
simplu al brațului.
- Nu, nu-i nevoie. Știu ce vrei să spui. Lasă, n-are nici
o importanță, nu sînt supărat. Apoi, întorcîndu-se către mine,
a adăugat : Să mergem sus, in rotondă. Acolo putem discuta
nestingheriți, admirînd în același timp și o binecuvîntată, abun-
dentă, ploaie tropicală.
Rotonda era de fapt o terasă interioară, la nivelul aco-
perișului serelor, zidită în corpul clădirii principale a centru-
lui de botanică, avînd pereții circulari prin oare se putea ur-
mări tot ce se întîmplă jos, în acel spațiu verde, tropical, a
cărui panoramă îți lasă impresia negreșită de artificial, ca un
decor confecționat pentru turnarea cine știe cărui film de a-
venturi în mediul exotic.
Am urcat scara metalică fără să ne spunem nimic. Intre
timp, în urma noastră a început să crească foșnetul apei pul-
verizate din rozetele plasei de conducte fixate sub tavan —
stropi proaspeți de răcoare explodînd minuscul pe carnația du-
ra, lemnoasă, a frunzelor. Lumina zilei scădea. Cînd am a-
juns sus, cerul mi s-a părut apropiat, însă greu, cenușiu, iar
serele neiluminate le-am găsit dintr-o dată neașteptat de a-
dinci și de tumuitoare. Numai apa șiroia întruna ca o singură
realitate familiara mie, și prin geamul desch s am întins pal-
mele făcute căuș sa adun, ca ui copilărie, cîțiva stropi cu care
să-mi astimpur oorajit încinși.
- Da, da, mi-a încuviințat gestul Varodi. Cînd eram mic,
la țară, îmi plăcea să alerg despuiat prin bătătură, să ma
ude ploaia ca să cresc...
— Mie-mi place și acum să mă scald pe ploaie.
— Pa fie ploaie de vară, caldă, cu bășici.
Ne vorbeam ca între prieteni, ca doi oameni de aceeași
virstă, apropiați, sinceri. Doamne, îmi spuneam, nu se poate
ca omul acesta să mă mintă, să mă trișeze ori să mă fure.
L-aș simți, l-ași intui instinctual. Animalul din mine m-ar preve-
ni ; ciineie meu credincios, tolănit în suflet, ar urla desigur
și i-aș auzi și aș înțelege că nu trebuie să mă încred, că nu
trebuie să mă las ademenit, amăgit. Dar, în mine era liniște
și in jur atita echilibru. De unde, totuși, îndoiala și neîncre-
derea care mă chinuiau și mă copleșeau întocmai ca o boală
ce nu se lasă numită și dată in vileag ?
- Ploile venite din senin sint cele mai calde și cele mai
curate.
— Vezi bine că da, a încuviințat Varodi. Numai că vara
s-a cam dus, s-a dus de tot, și trebuie să ne mulțumim cu
ploile artificiale de-aici din sere. Mie, să știi, cel mai mult îmi
place să stau aici iarna, cind afară e frig și zăpadă. Mă uit
așa lung peste puținele noastre păduri tropicale închise in co-
livia lor de sticlă, mă uit cum le spală ploile aduse prin țevi
metalice ori prin țevi de beton, și mă cuprinde, nu știu cum,
un fel de tristețe, o melancolie ciudată, și totdeauna cînd plec
imi simt ochii umeziți de lacrimi neplinse. Am încercat să-mi
explic starea asta și n-am reușit decît să dau vina pe bă-
trinețe. Mi-e și ciudă că omul poate ajunge atît de copilăros
uneori, însă a doua zi iarăși revin și mă așez aici și mă uit
la captivitatea vegetală ce mă înșeală o clipă făcîndu-mă să
cred că sînt la Bamako sau la Porto-Novo ori la Sassandra
pe Coasta de Fildeș... Iți amintești, eram odată la Niger...
- Domnule profesor...
— Ce este ?
Avea privirea tulbure și fruntea încrețită ca de-o prea
mare încordare. Se uita la mine și nu înțelegea de ce îl in-
trerupsesem. încă nu putea înțelege. Se întorcea din depărtări
spre care alunecase într-o clipită, pe neobservate, dar drumul
înapoi, de acolo, era mai anevoios pînă la realitatea imediată
ce ne încadra austeră, și de aceea tăceam, pentru ca șocul
revelării conștiente a adevăratului loc în care ne aflam, să
nu fie nici auieros și nici stîrnit cu brutalitate...
— Mi se pane că voiai să-mi spui ceva în legătură cu a-
tlasul dumitale, vorbi într-un tîrziu Varodi, după ce o apăsă-
toare tăcere așternuse între noi lungi eșarfe de neliniște.
— Da... Voiam să știu... Trecînd pe la Editură mi s-a spus
că și dumneavoastră...
Adîncit în fotoliul ce fusese apropiat foarte mult de pe-
retele rotundei, cu vedere liberă spre seră, profesorul părea
că nu mă aude. Era obosit ori poate numai copleșit de nos-
talgia acelor timpuri trecute, ale acelor ținuturi depărtate,
cutreierate de mult, care îi lăsaseră în suflet imagini și emoții
încă vii, deșteptîndu-i în conștiință ecouri din lumi spre care
tinerețea îl chemase frenetic, robindu-l fără scăpare. Am aș-
teptat să-și revină cu totul. O așteptare încordată, rea, căci îl
invidiam pe acela ce avusese norocul unor asemenea expe-
diții și călătorii, îl pizmuiam pentru șansa lui de a fi
cunoscut atîtea, de a fi văzut și pipăit pămîntul nostru pe
toate fețele lui continentale, și în clipele acelea m-am sim-
țit nesfîrșit de mic, neînsemnat.
— De ce te-ai oprit ? m-a întrebat Varodi, fără să se
miște însă, fără să-și întoarcă privirea spre mine. Eram de-
rutat. Nu știam de unde trebuia să încep, nu știam cum a-
nume să-i vorbesc sau dacă într-adevăr trebuia și dacă era
tocmai momentul cel mai nimerit. Am reluat totuși, nehotărit:
- La Editură...
- Asta am înțeles. Mai departe.
De data aceasta vocea profesorului mi s-a părut iritată.
Replica lui sunase cumva nerăbdătoare, sec. Mai departe ?
Adică, ce voia el mai departe ? Oare nu-și dădea seama,
nu înțelegea într-adevăr că acolo, la Editură, aflasem niște
lucruri care pentru mine erau deosebit de importante, chiar
hotărîtoare, adică puteau să mă prăbușească ori să mă
înalțe ! ?... Ei, da, asta era mai departe.
- Te ascult.
- Domnule profesor, este vorba despre atlasul meu.
Mi-ați comunicat că pot să-l tipăresc și m-am bucurat. Cred
că nu trebuie să vă spun, această lucrare a mea este pentru
mine totul. Este, adică trebuie să fie, opera vieții mele.
- Opera vieții dumitale ?
- Da.
- Atît de puțin vrei să realizezi în viață ?
- Cum puțin ? Nu înțeleg ce vreți să spuneți.
— Vreau să spun, dacă te mulțumești doar cu atît ?
- Doar cu atît? Dar, domnule profesor, cred că glumiți.
Atlasul va fi o operă fundamentală...
— Nu mă îndoiesc. Va fi o lucrare de mare interes, rea-
lizată exemplar, pe care o vor include în rafturile lor toate
bibliotecile de specialitate, vor consulta-o toți studenții și
viitorii studenți, toți specialiștii și cei mai puțin specialiști dar,
repet, este tot ceea ce-ți propui dumneata să realizezi în
viață ?
— Nu este un lucru prea ușor de realizat...
- Este, în schimb, prea puțin.
Iși întoarse între timp fața spre mine și mă privea insis-
tent printre genele mijite. Umbrele arcadelor proeminente
nu-mi îngăduiau să-i văd ochii ci numai acea strălucrie de
diamant, mică, dar cît un punct, ce reflectă parcă o lumină
interioară de nebănuită intensitate. Și mi s-a părut atunci
prima oară că mă ura, că mă ura din tot sufletul său, dar
nu așa, ca pe-un dușman. Nu. Altfel, cu tristețe, îndurerat,
așa cum te-ai despărți de un prieten, în orice caz de cineva
foarte drag, care într-un moment hotărîtor te-a înșelat..., te-a
părăsit..., te-a trădat. Trădat... Oare eu eram cel care trădasem,
nu el ? Oare nu el încerca să mă înșele, să mă frusteze...
De ce nu se explica limpede ? De ce căuta să
abată discuția într-o altă direcție, favorabilă lui ?...
Fără îndoială, atlasul nu trebuia să fie singura mea lucra-
re. Avea dreptate ; in cariera mea trebuiau să urmeze, da-
că totul avea să se aranjeze cu bine, alte și alte lucrări,
alte cercetări, alte tratate...Dacă tot avea să se aranjeze cu
bine ! ?... Cine hotăra, cum trebuia să se aranjeze ? Eu ?!...
Profesorul Varodi ? !... Care dintre noi, sau cine altcineva
avea să hotărască asta ?...
- Trebuie să public atlasul... Trebuie...
— Cine te împiedică ?
- Se cuvine să știu însă, domnule profesor, care este
prețul.
- Ce fel de preț ? s-a mirat, surprins, Varodi, și ime-
diat vocea lui a continuat cu inflexiuni stinse, ca sugrumată
de o mare emoție : Nu-ți dai seama ce spui !
— Iertați-mă, n-am intenționat să vă jignesc. Dar vreau
să știu acum ce-mi cereți în schimbul sprijinului pe care
mi-| acordați ?... Vreau să știu de la început.. Cinstit...
Academicianul Varodi iși aplecase bărbia în piept ;
fără a avea însă nimic din înclinarea celui învins, ori de-
nunțat ; pe chip i se putea citi o lumină nouă, ciudată, o
liniște și o mulțumire pe care n-o mai cunoscusem pînă
atunci, și zise :
- Sînt sigur că nu cer prea mult cerîndu-ți totul. Aș
fi nedrept față de dumneața dacă nu ți-aș cere, și sînt
sigur că nu m-ai ierta niciodată, dacă n-aș face-o, pentru
că poți asta...
- Ce anume ? am întrebat la rîndu-mi, descumpănit și
temător.
- Ce anume ?... încă tot nu înțelegi ?
Am tăcut. Intre timp ploaia artificială, ce cotropise cu
picioarele-i moi toată suprafața limitată a junglei din seră,
încetase. In jur, curpinsă între limitele de beton și sticlă ale
edificului, se înstăpînise o liniște vibrantă ce făcea ca pro-
priile noastre respirații să se amplifice într-o intensitate
ireală.
Stăteam unul în fața celuilalt și ne priveam deschis,
fără sfială, fără teamă — profesorul și studentul — înfrun-
tîndu-se.
- Să-ți duci munca pînă la capăt, orice s-ar întîmplă.
înțelegi ? ! Vreau să nu abandonezi pentru nimic în lume.
Nici acum și nici mai tirziu. Nici aceată lucrare și nici al-
tele de care te vei apuca. In știință, și nu numai în știință,
orice abandon poate fi fatal.. Indiferent de stările sufle-
Va vorbi el
părintelui
său
Sînt îmbătatul
de fumul care mă
doboară e seara
în care mâ-ntorc la
prietinii mei și la
maica mea prea
bună și la părintele
meu care cu
degete ușoare mă
va pălmui și
departe de casă mă
va trimite „unde" —
voi întreba eu —
„iată acoperișul e
spart se
cutremură buna
șindrilă și
aripa ei mă cheamă"
sint ascunse
zidiri peste
care trece Cuvîntul.
prunilor plinși ?
al lui va fi
al acelui cu
pas ușor și
gură uscată călătorul
pe buza Moldovei
linsă de
vint
acolo
vom cere
ființa intunecată să ne
alunge din
poarta grădinii,
Fiica
muntelui
nostru
Aici va fi
aici va fi
credința in
binele slujit ce
poate fi in acest
imens bine
acel care pășește cu
moi cuvinte acel
din aburul înălțării se
leapădă de
mine și de
buna privire a
fraților mei.
„Mă voi duce mă
voi duce spre
întrebarea tîrzie"
care e cel ce
m-așteaptă in
mijlocul Muntelui
care
„dar care a fost a
cintecului întîmplare ?"
aburul pleacă din
lumea senină
graiul mi-l va uita
e al
pietrei zburătoare pe
buza stincilor e
ascunderea in
floare.
Ei, frate,
cum ti-ar fi
»
„Augustă augustă o
floare albastră augustă
intre zîmbete și flori proaspete
e dorul tău pentru mireasa
Cine are nevoie de
această grea moștenire
cine se va
duce să o darme ?
casa părintească și
copacul in poarta
grădinii și glasul
cui va fi plutind
deasupra
a I ba st ră11
6 — Convorbiri literare
Cîntec lent
Ciine, iepure, cal, taur...
felurite marți ușoare
de-ale mele voi sînteți, voi, de-ale mele
cind nimic nu mă mai doare
Iarbă, floare, ghindă, strugur...
morți posibile de ieri
cind eram cu limba smulsă
și urlind
Pietre și nisip și luciuri
o, voi dragi de morți
de-ale mele și ieșite
neinvingător la sorți.
Ritm
Nu avem timp. Ea se duce.
Mișcă o secundă din șold și se duce
Se uită in ochii tăi cu ochii ei,
ochi în ochi
și se duce. Acum. Chiar acum.
Sparge-o ca pe un ou clocit.
Calc-o în picioare. Scuip-o.
Ea se duce. Nu avem timp.
Pare că este și nu mai este.
Pare că aleargă și
a și alergat.
jntinde-ți brațele, n-o lăsa
sâ treacă, n-o lă;a.
Nu avem timp. Ea se duce,
întinde-ți brațele în fața ei
Acum. Chiar acum.
Nu avem timp. Ea se duce.
Intinde-ți brațele pînă cind simți
in palma stingă și dreaptă
cum ți se înfige cu durere mare.
Nu avem timp. Altfel se duce.
Ah, dacă...
Ah, dacă aș putea să zic că mai am
un suflet,
pe urmă după ce mi-am pierdut trupul
meu, sâ zic
că mai am un suflet pentru cai,
bunâoarâ,
pentru calul dresat de tine.
Ah, dacă aș mai putea să am puțin
miros, - de la floare —
la subțioara asta murdară a umărului
cu care imi acopăr morții zicindu-le :
Tăceți nu e timpul,
tăceți nu e timpul I -
...și asta in timp ce timpul trece
și unicul suflet pe care-1 am
mănincă timp și nu se mai satura...
La toamna
Lui Anghcl Dumbrăveanu
La toamnă am să-mi schimb
ciinele și taurele
Mă voi împodobi cu un nimb
pe care-1 are nimenele.
La toamnă, plin de pești și de nămol
voi curge pe sub pasul tău nemers,
cum gama rea decade-n sol
fără de vers...
La toamnâ tu cind ai să dormi
pe o saltea numai din piele
primind în gindul tău doar prinți
și domni
fârâ putere
La toamnă, cind pe buba mea
tu ai să-ți pui ca pe o pernă
------------------------- .
verdele ochi și vederea
mult oarbă și eternă...
La toamnâ cînd se bea ce e
adică nervul, ochiul, trupul...
nichita
stănescu
tești pe care le traversezi — iar viața, sâ știi, este plină de
capcane : succesul poate fi la fel de ucigător ca și insuc-
cesul dacă nu ai tăria să perseverezi, să lucrezi Zilnic, te-
nace, fără abatere de la chemarea ta. Chiar dacă simți la
un moment dat că ești nedreptățit și blazarea, sau lașitatea,
sau tema te împing spre zonele obscure din retragere... Eu
am gustat din veninul unei asemenea retrageri. Știu ce în-
seamnă o clipă de ezitare, știu ce cumplit este să aban-
donezi. Clipa pierdută, irosită absurd, n-o mai poți recupe-
ra niciodată. înțelegi ? I Asta vreau de la dumneata. Adică
totul.
Bătrinul academician Varodi începuse să se plimbe
dintr-o parte in alta a încăperii. Părea iritat, dar vorbea
reținut, cu o anumită emoție în glas. II priveam și-i recunoșeam
gesturile, agitația ostentativă cu care iși începea cursurile
sau luările de cuvînt în public ; totuși nu mi se părea de
loc fals, nu era nimic din poza demagogică obișnuită, ni-
mic din spectacolul cabotin cu care ținea să atragă mereu
atenția celor din jur asupra sa. Nimic din toate astea. Era
iarăși omul pe care îl cunoscusem mai demult, în camera sa
de lucru de acasă ; același om pasionat și lucid, sincer și
afectuos. II simțeam dintr-o dată neașteptat de apropiat și
de bun, ca niciodată, și am îndrăznit să-l întrerup :
—	De ce nu-mi îngăduiți să semnez singur atlasul pe care
I-am conceput și l-am lucrat eu ?
Nu mi-am dat seama imediat dacă Varodi a înțeles
întrebarea sau dacă măcar o auzise. Minute lungi a con-
tinuat să se plimbe prin dreptul pereților acelora de sticlă,
dincolo de care savanele se cufundaseră în întunericul nop-
ții, căci becurile electrice fuseseră de mult stinse, și abia
într-un tirziu, oprit cu spatele spre mine, departe, în locul
acela de unde se vedeau clar cîteva șiruri de salbe lumi-
noase însemnînd topografia străzilor de la marginea cea-
laltă a orașului lăbărțat pe dealuri, profesorul a început să
vorbească.
— Toți am început de la o chemare incertă pe care am
deslușit-o în noi, sau pur și simplu au deslușit-o alții, și de
care ne-am uimit mai întîi, inconștienți de puterea sa po-
tențială, de adevărul pe care îl conține. Apoi, cînd am
început să ne dăm seama că eram înzestrați de fapt de la
natură cu un har aparte, că într-un anumit domeniu izbu-
team să înțelegem și să facem ceva ce altora le necesita
un efort și un timp întreit ori înzecit, ne-am mindrit și am
fost teribili. Am crezut că trebuia să ni se recunoască apri-
ori niște drepturi asupra celorlalți și in chestiunile de primă
însemnătate. De aceea ne-am simțit neînțeleși și am sufe-
rit cumplit, orgolioși și plini de ambiții, cînd lumea trecînd
pe lingă noi nu ne acorda nici un fel de importanță. Ba
mai mult, s-au găsit destui din aceia care să ne pună la
punct aducîndu-ne la respect, cerîndu-ne, și pe drept, să
ne vedem lungul nasului pentru că eram incă niște nimeni,
niște copii ; de aceea ne spuneau de la obraz că pe-acolo
pe unde noi adunam surcele alții tăiaseră de mult păduri.
Abia în fața acestei realități, nu tocmai binevoitoare, vă-
zind că lumea din jur nu ne intimpină doar cu flori și o-
vații - de ce ar fi făcut-o ?, pentru ce, le meritam ? - abia
atunci ne-a cuprins teama și au început să ne bîntuie ma-
rile îndoieli, abia atunci am început să ne punem întrebările
esențiale despre cum trebuie să trăim și să ne dăruim vieții
pentru ca acea chemare din noi să poată înflori cu ade-
vărat, iar noi să putem fi mulțumiți că viața noastră nu se
cheltuiește zadarnic... Unii dintre noi am avut șansa ori
norocul — vezi însă că și norocul și șansa sînt așa cum știi
să ți le faci —, și am întilnit oameni care ne-au înțeles,
ne-au apreciat, ne-au sprijinit și mai ales ne-au iubit. Unii
dintre noi n-au avut această șansă, ori n-au știut să și-o
creeze, ori pur și simplu au ratat-o, astfel acel ceva înnăscut,
acea predispoziție, sau talent, sau chemare pentru ceva spe-
cial în viață, cum vrei să-i spui, a rămas să se irosească
in ei încă din germene. Unii... Alții s-au angajat in teribila
luptă a afirmării alături de oamenii care îi chemau alături...
Nu știu dacă mă înțelegi exact... Am fost cu toții la început
niște umili învățăcei, un fel de ucenici care ne-am străduit
să deprindem de la dascălii noștri tot ce puteam și cit pu-
team mai mult pînă cînd am început să ne ținem noi înșine pe
propriile picioare. Atunci am început să mergem umăr la
umăr cu ei, cu acești dascăli ai noștri, și am năzuit să-I
intrecem, să facem mai mult și mai bine decit au făcut ei.
și cînd în cele din urmă am izbutit, ne-am dat seama că de
fapt ei înșiși doreau acest lucru și știau de la început că
așa avea sa se intimple, așa trebuia sâ se intimple ; ba
chiar ei ne-au ajutat pentru oceosta astfel, incit atunci cind
ne va veni rindul, să facem la fel cu aceia ce vor veni
după noi și pe care să-i învățăm cu toată dragostea și ge-
nerozitatea.
Țipătul strident metalic al unei sonerii se auzi prelung,
insistent, intr-o descărcare constantă de energie. Era sem-
nalul ce ne avertiza că se făcuse deja ora la care toată
lumea trebuia sâ pârâseascâ birourile, laboratoarele, sălile
de lectură ale bibliotecii, serele— centrul de botanică al
institutului iși închidea porțile pinâ a doua zi in zori. Ime-
diat, după ce soneria încetâ, lumina scăzu din intensitate
și becurile se stinseră o secundă avertizindu-ne că exact
peste zece minute întunericul avea să se întindă inundînd
toate ținuturile din împrejurimi ce imitau la scară redusă
flora selectivă a întregului glob.
Profesorul Varodi iși consultă ceasul și clătină dojenitor
din cap :
—	întotdeauna Vasile sună mai repede cu vreo cinci
minute. Nu știu ce cîștigă el din graba asta... Ei, ce să-i
faci. înseamnă că trebuie să plecăm.
Am coborît scările rotondei, am trecut pe lungile cori-
doare ale clădirii, am parcurs aleile pietruite pinâ la ieșirea
din parc, încet, cu pasul larg și leneș, de promenadă, ob-
servînd cum o scurtă și agitată animație se trezea în jur
destrămînd tăcerea grădinii ce pînă mai adineauri părea cu
totul adormită în înserare. Erau studenți, cadre didactice,
simpli lucrători sau cercetători ai Institutului, mergînd cu
toții in aceeași direcție, grăbiți ori nu, singulari sau in gru-
puri restrînse, care, trecind pe lîngă noi, salutau precipitați
dar respectuoși, recunoscîndu-l pe academicianul Varodi. A-
cesta cu un gest larg, ceremonios și cumva teatral, își ridi-
ca de fiecare dată pălăria, răspunzînd salutului cu același
invariabil : „Bună seara, colega".
Mergeam alături și tăceam. Ar fi fost inutil să încerc re-
luarea discuției. Cum aș fi putut eu s-o forțez ? înțelegeam
exact ce-mi spunea Varodi ; îi dădeam dreptate ; simțeam
că îmi vorbea sincer, fără urmă de răutate, chiar cu afec-
țiune, ceea ce mă bucura, însă nu-mi răspunsese la între-
bare. Pentru mine totul ar fi fost mult mai limpede și mult
mai util dacă mi-ar fi explicat, fără nici un fel de ocol, chiar
bruscîndu-mă, ce trebuia să înțeleg și să fac în cazul dat,
adicâ în cazul care se ivise, al meu. Despre ceea ce-mi vor-
bea el era totuși altceva, confirmîndu-mi din nou faptul câ
profesorul se gîndea mereu, serios și temeinic, la mine, ca —
știu eu ? - la un viitor posibil colaborator, continuator, disci-
pol... Ideea în sine mâ entuziasma și mâ emoționa, mă am-
biționa și mai mult, dar mă și deruta. Mai ales istoria asta
a tipăririi atlasului mă deruta.
-	Cînd ajungi la o anumită virstă - a reluat Varodi, pe
același ton, în același ritm de vorbire, ca și cum nu s-ar fi
întrerupt de loc, iți dai seama că, inevitabil, vioța iți stă in
declin. Asta înseamnă câ neapărat trebuie să te uiți cu toată
responsabilitatea la ce-ai lăsat în urmâ, să-ți privești, cum
se spune, critic opera și să constați că ești sau nu ești mul-
țumit de ce-ai făcut, de felul cum ai făcut și, firește, de cit
ai făcut într-o viață de om. Este clipa în care constați de
fapt că viitorul nu-ți mai poate rezerva nimic deosebit, adică
și mai exact, câ în anii ce ți-au mai rămas de trăit nu poți
crea nimic esențial, nimic de natură să-ți înnoiască funda-
mental opera și deci să schimbe implicit locul și calitatea pe
care contemporaneitatea ți-o recunoaște în ierarhia valorică
a adevăraților ei bărbați... Este clipa în care îți pui și o altă
întrebare : Pe cine lași în urma ta ? Apoi, iarăși : Cine este
acela care îmi va continua opera ? Cine îmi va duce mai de-
parte gîndurile și ideile ? Pe mîna cui încredințez eu tot ce
am acumulat - științific vorbind -, ca să urce mai departe
treptele descifrării adevărului ? Oare există acel cineva ? Oare
merită el încrederea ?... Sint întrebări la care nu-i ușor să
răspunzi. Și dacă nu ai reușit pinâ la acea dată sâ găsești
un astfel de om in care să te încrezi, apoi se impune sâ-l
cauți fără întîrziere... Și dacă ai norocul, poate șansa sâ-l
găsești, încă nu-i de-ajuns. Trebuie să-l formezi, să-l pregă-
tești, să-l introduci cu toată grija și precauțiunea în lumea
adevăratei științe, pentru că și această lume este plină de
teritorii mlăștinoase, de zone viciate, nu numai de filoane
aurifere și de cărări presărate cu nestemate. înțelegi ?... Eu
vreau ca dumneata să nu nimerești alături, după ce vei fi
rămas în locul meu...
—	In locul dumeavoastră 1 ? Domnule profesor..
—	De ce nu ?
—	Și dacă vâ înșelați in această alegere ?
—	Se prea poate. întotdeauna există un risc.
-	Care trebuie să-l evitați...
—	Pe cit posibil.
—	De aceea nu vreți să semnez singul atlasul î
—	De aceea vreau să-l semnăm amîndoi. E o deosebire.
Profesorul Varodi și-a scos pachetul de țigări. S-a oprit
și m-a îndemnat sâ iau. Am luat. Imediat am început să mă
scotocesc prin buzunare în căutarea chibriturilor. Nu le gă-
seam. Fârâ sâ se formalizeze, Varodi și-a aprins de la bri-
chetă. O clipă i-am văzut fața în lumina gălbuie a flăcării ;
era o față liniștită, puțin obosită ; atîta tot. Mi-am aprins
și eu de la aceeași flacără. Am tras adînc în piept simțind ne-
voia unui șoc teribil. Fumul m-a lovit in plămîni cu o greu-
tate neașteptată și am început să tușesc.
-	Permiteți un foc ?
—	Cu plăcere.
Străinul stătea aplecat peste jarul țigării oferite de Va-
rodi. Trăgea scurt, pufăit, fără pricepere și cînd în sfirșit, si-
gur că i se aprinsese tutunul, și-a îndreptat bustul, i-am re-
marcat privirea ciudată, ochii adânciți în orbite, aproape albi,
fără viață.
—	Vă mulțumesc, spuse politicos, apoi întrebă : Sînteți
din localitate ?
—	Da, răspunse Varodi.
— Nu știți unde vine strada Berzei ?
Nu știa. Varodi mă întreba din priviri, cerîndu-mi spri-
jinul.
-	Undeva prin cartierul gării, am intervenit. Luați trolei-
buzul de acolo...
-	Vă mulțumesc...
-	Pentru puțin.
Am privit tăcuți în urma omului care, cu valiza enormă, atirnînd
grea, aproape să-i smulgă umărul, se strecura stîngaci printre
grăbiții trecători ai străzii. Ne aflam în centrul orașului și nici
nu ne-am dat seama cum ajunsesem acolo. Stăteam infipți
în trotuar, cumva nedumeriți, incomodați de prea multă lu-
mină revărsată din vitrinele largi, fumindu-ne țigările ca doi
oameni fără treabă, așteptînd ceva sau pe cineva la colț de
stradă. Era tirziu sau era încă devreme — nu știam. Pierdusem
controlul timpului și de fapt nici nu mâ interesa. In curînd
aveam să mâ despart de profesor ; în mai puțin de o ju-
mătate de oră puteam fi acasă ; ceaiul de seara, apoi patul...
Aveam să dorm pînă dimineața cînd trebuia să mă apuc ia-
răși de treabă serioasă. Trebia să învăț ; aveam de pregătit
o lucrare de seminar ; trebuia să-mi reiau neapărat munca la
atlas...
Pe neașteptate, Varodi mi-a atins mîna.
—	Trebuie să ne despărțim... N-are nici un rost să mă
conduci, acum. Nu te pot primi acasă ; cred că e foarte tîr-
ziu... Nu te superi, nu-i așa ?
—	Vai, cum credeți...
Mi-a strins mina lung, parcă regretind câ trebuia totuși
s-o luăm fiecare în altă parte. Cînd, în cele din urmă, mi-am
putut retrage palma din strînsoarea degetelor sale, profesorul
avu o tresărire.
-	Sâ știi, mi-a spus el, atlasul este lucrarea dumitale.
Semnătura mea pe primele fascicole este tocmai garanția că
toate celelalte îți vor aparține... Gindește-te la asta. Da ? Și,
mai ales nu abandona... In sfîrșit... La revedere.
-	Noapte bună, domnule porfesor.
fragment din romanul „LICHENI"
7 — Convorbiri literare
ȘTEFAN AUG.
DOINAȘ 
Parțial și în ce are el mai de-
osebit, Ce mi s-a intimplat
între două cuvinte este rezul-
tatul unor nedisimulate am-
biții. In cazul lui Doinaș o astfel
de situație nu este o noutate, dim-
potrivă, ea se impune ca o trăsă-
tură principală a personalității ar-
tistice. Un poem ca Visez mereu,
alături de atîtea altele din acest
volum și din precedentele, conține
veritabile secvențe programatice :
„Visez mereu un loc privilegiat /
deasupra fenomenelor pestrițe, /
din care să cuprind, netulburat, /
dar mișcător, întregul lor regat, /
ca osia — cutreierul de spițe. /
O treaptă la zenit să cuceresc. /
Cu lumea aruncată peste umăr, /
platonicului cer supra-ceresc, /
sa-i caut poarta, simplu și firesc, /
și s-o deschid rostind solemn un
număr. / Și-acolo, printre lorme
și idei, / mînjit încă de humă pi-
nă-n coate, / ca un viticultor che-
mat de zei / ca să-ngrijească-n
Cîmpii Elizei / o viță mai aleasa
decît toate, — / la rădăcina lucru-
rilor vii / să umblu c-o lopată mu-
ritoare ; / în timp ce-n juru-mi con-
stelații mii / alcătuiesc severe ar-
monii / și fac prezente cele Vii-
toare".
Dincolo de aceste declarații de
principiu. Doinaș se angajează a-
cum mai mult ca niciodată într-o
vastă și pe alocuri radicală acțiu-
ne de decantare a limbajului. O-
perația în sine nu este nouă ; fra-
pantă oarecum este „violența" cu
care sint făcute noile operații, vio-
lență străină spiritului acestui
autor atit de refractar la excese.
Volumul este compus din cinci
secțiuni. In baza celor atfirmate
pînă acum mă voi opri doar la ul-
timele două — Ce mi s-a intim-
plat cu două cuvinte și Impresii
din copilărie — ambele cuprinzînd
versuri scrise în 1971, deci foarte
recent. In cazul de față, mai mult
ca în alte dăți avem un Doinaș
„la zi", ceea ce nu este chiar atît
de lipsit de importanță. Ciclul care
dă titlul volumului se caracteri-
zează printr-un spațiu de investi-
gație vizibil restrîns. Văzută ca
joc elevat, poezia aspiră la deci-
sive esențializări concretizate aici
în „punerea în discuție" a unor
date strict estetice. Doinaș vede în
poem expresia unei aventuri cu
implicații deosebite în sfera lim-
bajului în primul rînd. Porn.nd
de la ideea că natura este o c -
pie vestejita a artei (a se vedea
printre altele Natură moartă), au-
torul se simte mereu tentat să evi-
dențieze și să urmărească trans-
formarea unei infirmități origina-
re (potrivit căreia între obiect și
numele obiectului există o fatala
neadecvare) în act de virtuozitate,
rostirea avînd rolul de act poetic
fundamental. Analogia cu Demo-
sthene se impune de la sine. Dis-
critica poeziei
cuția este purtată aproape în ex-
clusivitate, obsedant chiar, în sfe-
ra celor doi membri ai ecuației
poetice : lucrul și cuvîntul.
Pe această temă fundamentală și
fundamentată riguros sînt încer-
cate, drept ilustrare, cuceritoare
variațiuni, multe din ele demon-
strînd că Doinaș a învățat (atît
cît se poate învăța în poezie) lec-
ția unor ilustre și severe experien-
țe, asumîndu-și cu dezinvoltură
riscul adopțiunii. Repet, faptul că
poetul a ajuns aici (mă refer la
natura opțiunii sale) mi se pare
foarte firesc și, în bună măsură
antecedentele creației sale lăsau să
se înțeleagă imineneța acestui sta-
diu. Ca atare, avem de a face nu
cu un capriciu, ci cu o necesitate.
Cu adevărat inedit îmi pare a fi
ultimul ciclu. Inedit îndeosebi ca
viziune. Descoperim aici, cum a-
proape niciodată n-am descoperit
în altă parte, un Doinaș teluric,
pastoral (dar nu idilic) și ușor ex-
presionist. Înaltul grad de profe-
sionalitate pe care poetul l-a im-
pus pînă acum ca netăgăduită evi-
dență, stăpînirea fermă a legilor
discursului poetic îi înlesnesc ac-
cesul spre zone mai dificile și an-
terior mai puțin frecventate. Cel
puțin la prima vedere, secțiunea în
discuție contrastează cu preceden-
tele. Poemele — precum In pustă,
Lan de grîu sau Caii — sînt con-
struite pc acumularea de imagini
în care termenul concret voit stri-
dent și apoetic, mișcarea, căderea
în avalanșă a cuvintelor, vitalita-
tea tind cu toate să ia locul stati-
cii imagistice, formulării laconice
ultra-rafinate, cu alură totemică.
De data aceasta Doinaș pare spon-
tan. Pare numai căci e vorba de
o spontaneitate deghizată, în ge-
nul aceleia cîștigate de interpret
in urma lungilor și dificilelor e-
xersări : „Și iată — amintin-
du-și lumina / de fulgere întrea-
ga slavă : hoardă neagră sup-
tă / de limbajul unor stele de
mocirlă, / cutreier nălucit de cozi
și coame / și ugere cu lapte-aprins,
urgie / tropotitoare-amușinînd tur-
bată galopul nevăzut, pășunea cru-
dă / a unui rai pierdut... Roind
de muște / vîntul se naște-acum
din nări, nechezuri / rostogolesc
pe boltă bolovanii / de tunete, pu-
pila-i biciuită / de putrede-arătări
și cucuruzuri, / din pîlnii de u-
rechi sar brotăceii / și curg în iar-
bă ca o sare verde. / Și iată —
sufocați de fugă, mînjii / fătați
mereu sînt iarăși trași în burtă, /
din urme de copită ca din vulve /
irump rănite ciocîrlii, și triluri /
ue lobode și seminții de ierburi /
se simt deodată parcă-mpuținate, /
mireasma țării, acră, se lățește /
peste fruntarii, noaptea-i uzurpa-
tă" (Caii).
Poeme florivorc reprezintă —
ne spune poetul intr-un scurt
avertisment — o selecție ca-
re Închide o perioadă de cre-
ație de aproape două decenii. Sînt
reținute (numai) treizeci și patru
dc titluri dispuse jn ordine cro-
nologică inversă. Excepție face ul-
tima piesă, Pastel, care este de da-
tă mai recentă (1957). O citez inte-
gral : „Și iată, pașii mei sunt ca
pleoapele toamnei, pe gjnduri jn
jos, pe gînduri în sus, la tîmplele
vîntului, / mi-ați băut anotimpul,
mi-ați mîncat slana, / pe unde calc
mai răsar numai ochii pămîntului, /
pe unde-au rodit saltimbacii își
scutură pleava". Se poate recunoaș-
te aici ceva din aerul boem-reven-
dicativ al Tavernelor, ca expresie
a unei izbucniri temperamentale,
caracteristice de altfel creației po-
etice în ansamblu.
Poeme florivore este un volum
interesant și prin ceea ce el afir-
mă drept consecvență. Consecven-
ță în atitudine, consecvență în
manieră. Poeziile lui Ben. Corla-
ciu se cer privite în primă și în
ultimă instanță din punctul de ve-
dere al unei etici. De aici și aspec-
A. I. GHILIA
AI. Ghilia e un prozator fră-
mîntat de pecetea ce-o la-
să timpul asupra vieții in-
time și sociale a insului.
Spațiul moral în care se
mișcă dezinvolt este cel al con-
flictelor pătimașe, crude, învolbu-
rate, al afectelor fruste și aprige.
Oamenii săi sunt în majoritate
niște volitivi zvăpăiați, cu psiholo-
gii în care bizareria se îngemănea-
ză tenacității, niște — în felul lor
— posedați.
„«Cruciulița ta, o-njuram, cum
mă-njura Vasile, îi război, îi ne-
voie, ce ai tu cu bărbatu meu ?»
An tăvălit-o prin iarbă. Buf de un
copac, buf de altul, cum mi-a fă-
cut mie Vasile, c-am băgat-o în
pădure. I-am ferfenițit hainele în
pumni, ce putere dăduse peste
mine, că aveam o putere și o mî-
nie, s-o rup în bucăți. S-o sfîșii
toată. Bucăți bucăți s-o fac" (p.
351).
Recviem pentru vii1 dorește a fi
cronica unei familii. Alcătuită din
mărturii făcute chiar autorului de
diferite rude (unchi, mătușe, buni-
că, mamă: „Povestirile mamei",
„Relatarea mătușii Domnica", „Po-
vestirile fratelui mamei, unchiul
Fănică" ș.a.) — cartea e direct
autobiografică. Țelul ei este să pre-
zinte creșterea și dezvoltarea arbo-
relui genealogic. Ramura cea mai in-
sistent și cu suspense urmărită e
destinul lui Vasile, reconstituit
parțial din felurite depoziții, în
gen Wassermann.
Volumul evocă o lume colcăind
de patimi primare, pe cît de a-
dinci, pe atît de rudimentar mani-
festate. Nu e capitol în care cineva
să nu bată pe altcineva — din
dragoste, ură sau motive politice.
Femeile nu sunt scutite, ele sunt
iubite cu pumni și măciuci.
„«Ce vreau să fac ? Uite ce vreau
să fac I» și, cum stăteam și tremu-
ram de spaimă, a venit pe la spa-
te, mi-a dat una fără ves-
te de m-a răsturnat, m-a
prins de păr și s-a urcat cu
genunchii pe pieptul meu. «Cru-
ciulița ta, te-nvăț eu minte!
Te satur să te mai ții de mine și
să mă faci de rîs !» Și buf cu capu
de pămînt" (p. 349).
A. I. Ghilia a intenționat ca din
aceste mărturii fragmentare să în-
chege tabloul evoluției unui neam
în meandrele istoriei, de Ia stră-
bunicul care se bate cu turcii la
Plevna și pină Ia tatăl său. Rind pe
rînd trec prin fața noastră străbu-
nic, străbunică, bunic, bunică, ma-
mă, tată, naratorul și fetița lui, in
total cinci generații.
întreprinderea, tinzînd spre frescă
a socialului și a celulei sale de
bază, familia, este ambițioasă. Rec-
viem pentru vii e pînă la urmă o ar-
hivă sentimentală de confesiuni, a-
mintiri și intermezzo-uri, într-o
prozei
limbă pitoresc moldovenească, colo-
rată și dură. Multe figuri și epi-
soade au un incontestabil farmec
(străbunicul cioplitor în lemn, po-
vestea cu sticla de rom, gelozia
mamei etc.), dar uneori ele se
pierd din cauza dezorganizării epi-
ce (aproape voite) și a avalanșei
de divagații. A. I. Ghilia are o
certă predilecție pentru scenele
tari, beții, încăierări, sînge, și de
dragul lor zig-zaghează amețitor na-
rațiunea.
„Căpitanul l-a ajuns din urmă cu
pistolul și l-a lovit cu tocul pisto-
lului după cap, în ceafă. Așa a de-
clarat și la proces. L-a dat gata.
A văzut și Domnica. A rămas țea-
păn deasupra gardului căzut. L-a
prins căpitanul de picioare și l-a
tras în bahnă. S-a urcat cu ciu-
botele pe el, l-a răsturnat pe spa-
te, i-a dezbătut măselele, l-a pisat
în mîl. Cu toții, toți trei, au să-
rit pe el și l-au îngropat în mîl.
Săreau ca dracii pe el, gîfîind și
icnind și făcînd hăp-hăp, hăp-hăp !
Așa a spus Domnica" (p. 404).
Aceasta e și așa îngreuiată de
rableziana poftă de vorbă mustoa-
să a autorului. Numai în Creangă
mai găsim o asemenea suculență și
îngroșare a pastei verbale.
Cum o venit, cu caii acasă,
i-o prins a călări. Ca niște
năluci treceau pe vale. Nu le
știa merchezu, că dalacu îi animal
gingaș, și-o murit caii, de aprin-
dere. Adică, stai că nu știu cum a
fost, spun minciuni. Mă tem că
n-o murit atunci ș-o murit mai tir-
ziu, cînd o intrat el în cefere, c-o
intrat acar la gară și mergea pe
jos de la noi pînă la gară și de
multe ori nici nu mai venea noaptea,
dormea acolo cu capu pe-o tra-
versă. Așa-i mai aproape de ce-o
fost. O intrat la cefere să sclipu-
iască un ban mai bun, că de la
chirie ce cîștiga băga în c.. cailor.
Caii i-am vîndut mai pe urmă..."
(p. 75).
Temperamentul artistic al lui
Ghilia, scriitor fecund și energic,
e așezat pe doi piloni solizi : vio-
lența și lirismul. Universul său e
al înfruntărilor teribile relatate cu
abundență de tropi.
E învederat că autorul deține
materia brută și respirația nu pen-
tru unul, ci zece romane, și pe lîn-
gă materie brută și un bun simț
al istoriei Istoria răsfrîntă în soar-
ta omului comun. E regretabil că
aceste atuuri sunt uneori handica-
pate de ncstrunitele avinturi colo-
ristice și mai ales de stocul supra-
normativ de pasaje pitorești. Repet,
in acest morman de pățanii neobiș-
nuit de tragice sau neobișnuit de
burlești, în acest noian de scene, ori
foarte tari, ori foarte înflăcărate, zac
îngropate cel puțin două romane:
al Mamei și al lui Vasile.
Cartea transmite fiorul întoarcerii
pioase și patetice spre strămoși,
poate mai puțin cursul semnificativ
al vieții acestora. Rigoarea artisti-
că e înfrintă pe alocuri de volupta-
tea senzaționalului pitoresc. Cartea
rămîne cea mai valoroasă operă a
lui Alecu Ivan Ghilia.
Deși in generoasa prezentare,
S. Damian îi apreciază însu-
șirile de constructor, cred că
Nicolae Stăiculescu este un tehni-
cian literar.
El scrie2 o proză vîscos psiho-
logică, ale cărei personaje sunt în-
deobște indivizi cu cicatrici pe su-
flet, marcați de cîte o traumă de-
cisivă, și de aceea biciuiți la tot
pasul de puhoiul amintirilor. Sunt
oameni care în u,ma unor șocuri
morale și-au pierdut fie încrederea,
fie puritatea, fie speranțele, și scrii-
torul îi surprinde tocmai în mo-
mentele cînd ei devin conștienți de
această pierdere.
Iată care ar fi nucleul. Plasma,
însă, în care e înveșmnîtat îl mas-
chează nejustificat de mult. Criptic.
Tot clu-ul nuvelelor Iui N. Stăicu-
lescu stă în învălmășirea delibera-
tă a timpilor. Pe cîte de „modern",
procedeul e tot pe-atîta de obosi-
tor (hic et nune). O întîmplare a
cărei schemă ar fi, să zicem, 1-2-3-
TITUS MORARU
Materialul rezultat prin despu-
ierea periodicelor vremii pre-
cum și lectura autorilor de
primă mărime, dar și de
mina a doua, oferă o argumenta-
ție care pledează pentru corecta-
rea ideii că realismul așa-zis cri-
tic, în sensul de curent literar, se
constituie abia în a doua jumă-
tate a secolului al XlX-lea,
cînd, prin condeie mari sau
mici, acesta prinde contur in-
tre hotarele romantismului ro-
mânesc, coexistînd în plurali-
tatea de modalități literare ale
pașoptismului și se cristalizează în
deceniile următoare, cînd fiziolo-
gia literară începe să-și piardă
strălucirea prin evanescență, des-
trămîndu-se în extremis în textura
romanelor sau nuvelelor" (p. 6—7).
Aceasta ipoteză, pe care își propu-
ne să o dovedească Fiziologia lite-
rară de Titus Moraru, nu repre-
zintă — categoric — o noutate. A-
firmații similare s-au maj făcut
la noi, fără a li se adăuga însă su-
portul demonstrației pe text. In
consecință, avem în față o cerce-
tare comparată a fiziologiilor lite-
rare, socotite ca moment „incipi-
ent". al „realismului clasic româ-
nesc" (p. 168). Interesant îmi pare
mai ales capitolul Coordonatele
fiziologiei, prin care autorul urmă-
rește o definiție a speciei. Delimi-
tările operate pe parcursul acestor
pagini (afinitățile cu artele plastice
și cu reportajul, punctele în care
fiziologia se despare de schiță, și,
în primul rjnd, caracterul său de
sinteză a clasicismului și romantis-
mului : „Fiziologia este romantică
prin refuzul de a se supune regu-
lilor clasice și, în același timp, an-
tiromantică prin tehnica portretu-
lui" — (p. 72) duc spre o sinteză
acceptabilă (fiziologia este „studiul
unui caracter privit ca tipul stă-
rii sociale" — p. 85) pentru ca, pe
baza ei și a incursiunii istorice
din primul capitol, Titus Moraru
să urmărească încercările de fi-
ziologie din producția literară a
începutului de secol al XlX-lea ro-
mânesc.
Două aspecte sînt, totuși, neclare
într-o carte atît de minuțioasă.
După cum este și autorul de
acord, în literatura română, fi-
ziologia, chiar dacă a circu-
lat intens în traduceri, imita-
ții ori originaluri, n-a prea dat
texte demne de a fi semnalate în-
tr-o antologie a prozei. „Fiziologia
— scrie Titus Moraru — pregăteș-
te de cele mai multe ori condeie
care vor excela în alte specii, pre-
ferențial în roman" (p. 60). Intr-a-
devăr, singurul autor de fiziologii
în stare să reziste unei riguroase
selecții se dovedește Heliadc (Ne-
gruzzi, Rallet ori Kogălniceanu
„exersează" în prezența modele-
lor). Ori, mi se pare cel puțin bizar
să pretinzi constituirea unui cu-
rent „realist clasic românesc" (p.
168) în prima jumătate a secolu-
lui trecut cînd majoritatea texte-
lor analizate ca argumente ale e-
xistenței lui au o valoare artistică
minoră. Cum „zugrăvirea" realu-
lui în tipologii nu presupune cu
necesitate valoarea, e greu de
închipuit că un curent realist (fie
el și intr-o fază „incipientă") poate
ființa în absența operelor în stare
să-1 consacre. Nu neg, fiziologiile
au stimulat, în primul rînd, consti-
tuirea unei tehnici de sublimare
a particularului cotidian. Dar nu
trebuie uitat faptul că marile cărți
ale lui Balzac n-au fost niciodată
fiziologii în stare pură (așa ceva
nici nu cred să existe ca literatură
artistică). Că ele, „i-au făcut mî-
na“, că în multe romane se întîl-
nesc pagini întregi de „fiziologii",
acestea sînt cu totul alte proble-
me. Sigur, dacă ar fi fost vorba
numai de un simplu experiment
stimulat de planul științei, fără
consecințe pentru arta prozei, cer-
cetarea lui n-ar avea decît un sens
documentar. Dar, experiența fizi-
ologiilor a lăsat în toate literatu-
rile „urme peremptării asupra pro-
zei de mai tîrziu" (p. 79). Insă,
dacă prin „cultivarea fiziologiilor
s-a realizat o experiență pregăti-
toare, dar deosebit de prețioasă,
în abordarea prozei realiste de
mari dimensiuni" (p. 169) de ce nu
urmărește Titus Moraru procesul
pînă la capăt ? De ce, adică, se
mărginește el să semnaleze fizio-
logiile, cînd de un deosebit interes
ar fi fost tocmai cercetarea urmă-
rilor proliferării lor ? Ce a cîști-
gat literatura română, cane sînt
modificările pe care le suferă teh-
nica fiziologiei la incidența cu spi-
ritul național ? Ce tribut plătesc
fiziologiei Caragiale, Slavici, mai
apoi Călinescu, și, de ce nu ? 7
Alexandru Ivasiuc ? Cartea lui
Titus Moraru ar fi putut deveni
pasionantă prin paginile ce ar fi
trebuit să urmeze celor existente.
Ui nul dintre cei mai consec-
venți autori întru platitudi-
ne se dovedește Ion Bălu.
După o mediocră monografie
G. Călinescu, iată-1 prezent
în librării cu o alta, cu nimic dea-
supra celeilalte, avîndu-1 ca obiect
de astădată pe Cezar Petrescu. Ea
apare într-o colecție a editurii Al-
batros, specializată în a publica
sinteze de mici dimensiuni asupra
scriitorilor români. Nu știu care
vor fi fiind intențiile și exigențele
editurii vis ă vis de această colec-
ție ce ființeataă cu intermitențe
de vreo cîțiva ani. Constat, în
schimb, că studiile care apar în
cadrul ei sînt foarte inegale. Ală-
turi de unele remarcabile (precum
l.H. Kadulescu de G. Călinescu ori
Ion Creangă de VI. Streinu) au a-
părut destule scrise parcă peste noap-
te. Că volumașul — micromonografie
semnat de Ion Bălu face parte din
această ultimă și de nestîrpit ca-
tegorie voi arăta în continuare.
Concepută după infailibilul ti-
pic didacticesc viața și opera, el se
dovedește perfect inutil la 9 ani
după cercetarea lui Mihai Gafița.
Material inedit nu conține, cu ex-
cepția părții a doua a Cuvintului
înainte la Plecat fără adresă, a co-
recturii operate pe baza certifica-
tului de naștere în numele de fa-
milie al mamei prozatorului și a
unor fotografii din arhiva familiei.
In rest, informațiile biografice
furnizate de Mihai Gafița nu su-
feră absolut nici o modificare.
Demn de reținut e faptul că, luate
la un loc, toate aceste „revelatoa-
re amănunte" nu ocupă, cu toată
bunăvoința de care am dat dovadă,
nici măcar o pagină de format
mic din cele 150 cîte are cartea lui
Ion Bălu. Cred că cel mai nimerit
cu putință era ca acest material
inedit (plus iconografia) să fi fost
■fructificat în revista Manuscrip-
tum. Dar ca să scrii o monografie
(chiar și micro) numai pentru a
menționa că mama lui Cezar Pe-
trescu se numea, de fapt, Comoniță
(nu Comăniță), plus cîteva rînduri
necunoscute ale scriitorului, iată
un raționament ale cărui premize
îmi scapă de la bun început Dacă
am ajuns pînă aici fiți siguri că
peste cîteva luni criticul și istori-
cul literar Ion Bălu ne va pune la
dispoziție o cercetare în trei vo-
lume, numai pentru a ne încunoș-
tiința că s-au descoperit două noi
note de plată la o fostă băcănie
din Sărărie purtînd semnătura lui
Eminescu. Ridicolul „exegezei" de
față vine, așadar, din discrepanța
ce există între intențiile autorului
și minuscula sa atribuție propri-
zisă la realizarea lor. Așa se ex-
plică, de altfel, modul expeditiv în
care este tratată biografia lui Cezar
Petrescu, începind cu anii pentru
care autorul nu mai dispune de nici
o informație inedită. Contribuția
efectivă a capitolului dedicat „vie-
ții" scriitorului la întregirea semni-
ficațiilor operei se reduce de alt-
minteri Iu semnalarea împletirii
elementelor realiste (moștenire pa-
ternă) cu cele romantice (moșteni-
re maternă), încît Coordonatele bio-
grafiei se leagă de celelalte pa-
gini întocmai ca un balon căruia
i s-a rupt ancora.
Dar. poate că interpretările și co-
mentariile pc marginea romanelor
conferă cărții oarecare interes 1 Da
de unde !
8 — Convorbiri literare
tul lor de dezbatere morală aprin-
să, marcată de intransigență și ne-
liniște. O atare atitudine (poezia
aceasta este înainte de toate o po-
ezie de atitudine) antrenează după
sine o sumă de consecințe și a-
nume : disprețul (afișat și sugerat)
față de concesii, dorința nestăvi-
lită de demistifieare, pornirea or-
ganică îndreptată spre demascarea
și surparea aparențelor înșelătoa-
re și, ca o compensație necesară,
aspirația spre adevărul neîntinat.
Desăvîrșita sinceritate, pe alocuri
sinceritatea brutală adusă pînă în
pragul vehemenței imprimă poe-
ziilor o doză de asprime în rosti-
re, un patos viril, un spirit emina-
mente „ofensiv" fără ca — spre
lauda autorului — să se facă sim-
țite exagerările frondei teribilis-
te. Moral, poetul se simte întot-
deauna un individ angajat. El are
de pus întotdeauna întrebări iar
răspunsurile, atunci cînd sînt da-
te, evită sistematic orice echivoc.
Din cele de mai sus se impune
următoarea concluzie : Ben. Cor-
laciu vede în inocență un paradis
pierdut, gestul său echivalează cu
un permanent (și pe alocuri scep-
tic) efort de recuperare : „Acum
pașteți flori dragii mei, între si-
nii iubitei, / vă e sete de laptele
cucuiul, vă e foame de nu-mă-
uita / și un dor v-a crescut între
aripi, vă e dor după fluturii băl-
ților, / să vă plimbe polenul de la
coapse la stea. // Florivori, flori -
vori cu măsele de lună, înțărcații
mei îngeri, printre maci de as-
falt, / nu mai văd cu un ochi, a-
cum pașteți săruturi de iarbă, /
4-5, e narată de Stăiculescu : 3-5-2-
1-4. Nu se coagulează bine o sce-
nă, o situație, că cititorul se și
trezește aruncat in alt ceas al fap-
telor. O statuetă care s-a spart și
a tost recompusă alandala. Faptele
expuse ațiță curiozitatea, se schițea-
ză nu o dată figuri interesante, i-
deile puse în cauză sunt, multe,
memorabile, dar totul e dispersat
de jocul nestăpinit cu limbile
ceasornicului. Lectura unor așa
proze dă satisfacții de natură e-
nignustică: ea, lectura, devine o
reconstituire. Trebuie sâ reții și a-
poi să potrivești bucățile dispersa-
te ca să realizeze logica întregului.
Așa stind lucrurile, e firesc ca
mecanismul literar cel mai frecvent
să fie raccorci-ul, alunecarea din
trecut in prezent, din perfect în
imperfect, viceversa șcl. Uneori,
translația e făcută fin și oportun.
Adică tu, cititor, accepți odată cu
personajul nevoia întoarcerii înapoi
pentru clarificarea unor lucruri.
Alteori însă cbestiunea ia aspectul
unui joc, al unui du-te-vino, bui-
măcitor. Foarte des prozatorul re-
curge, pentru a schimba planul
temporal. Ia rețete obosite, în spe-
cial cea a obiectului-memento. Per-
sonajul iși privește valiza și brusc
iși aduce aminte că tot cu servieta
asta era cind... Personajul urcă
niște scări, vede o ușă neagră și,
deodată, retrăiește clipa de demult
cind, in fața unei uși negre...
Nici o tehnică literară, se-nțele-
ge, nu e aprioric blamabilă. Cine
gindeșie interferind timpii, scrie
ca atare. Ce m-a deranjat in cazul
Stăiculescu este excesul și regia. A-
Tehnica lui Ion Bălu este aceea
a dărilor de seamă (jn ce privește
confuziile de planuri pe care le
realizează magistral Ion Bălu n-am
nimic de adăugat la observațiile
luj Liviu Petrescu — România li-
terară nr. 18 pe 1972). „In 1907,
Cezar Petrescu e preocupat și de
cauzele ratării individului..." (p.
47) ; „Nu este ocolit faptul divers
— influență a ziaristicii — și e
căutată coincidența melodramatică
— consecința structurii sale ro-
mantice" (p. 73) ; „Valabilitate ar-
tistică au Apartamentul 41 (. ..),
Apartamentul 97(...), Apartamen-
tul 13 (...). Reușite parțiale întîl-
nim și în alte capitole...“ (p. 100
—101). Sau „Romantică este pasi-
uneia lui (Zaharia Duhu — n.n.) pen-
tru arheologie"; „Romantică este
și imaginea decăderii lui Boldur I-
loveanu,.(p. 38) ; „Romantică
este moartea Lenuței ca și amo-
kul lui Alecu Precup" (p. 45) ;
.. romantic este dtestinul Mag-
dalenei Ipcar (...), ca și caracte-
rul Dadei Zamfirescu, romantivă
dragostea dintre doamna Lila Pe-
trescu și un vînător de fiare exo-
tice" (p. 101) etc.
Incizia critică este făcută cu un
scalpel dintre cele mai boante
„Nivelul artistic al nuvelei" De-
zertarea lui Toader Mfnzu „scade"
— crede Ion Bălu deoarece
„împotriva voinței prozatorului,
ce-și trădează compasiunea pentru
erou. Toader Mînzu e realmente
nătâng" (p. 31). Ce-are a face „nă-
tîngia" și „compasiunea” cu „ni-
velul artistic" e mai greu de pri-
ceput. Trecînd la Carnet de vară,
ni se aduce la cunoștință că „miș-
cările veverițelor ca atare nu au
semnificație artistică" (ibidem), dar
că „emoție autentică arde și dea-
supra schiței Splendidă vilă de
vînzare" (p. 32), în vreme ce „dea-
supra paginilor" din Comoara re-
ruginiții mei îngeri din ochiul ce-
lălalt" (Florivorii).
Ca tematică, am putea conside-
ra erotica un capitol special al vo-
lumului. Ca tematică numai căci
tonul discuției rămîne același. E-
rosul se află și el sub zodia desa-
cralizării. Metamorfoză începe ast-
fel : „Ce dracu-ai pus pe tine atîta
carne, / bălăbănindu-ți sufleul pc
șold, / de-i orice vînt în stare să-ți
răstoarne / în mlaștini grase, bi-
blicul imbold ? /I Cum aș putea să
scot din tine-nnalte / acorduri tris-
te legănate-n vis , cind nu-ți mai
poate carnea să tresalte / și-i toa-
tiă-un macru, împietrit abis ? //
Din sinii largi ca două lupanare /
de ce aștepți, prea darnică, să-ți
fur / plăceri și miezuri strict ima-
ginare, / cînd te-ai încins cu căr-
nuri împrejur ?“ Această atitudine
este impusă de orgoliul viril care
accentuează distanța dintre parte-
neri : „Dar eu sînt orga-nnaltelor
acorduri, luceafăr trist vîslind pes-
te amurg, / și-n zarea mea, cres-
tată de fiorduri, / din trupul tău
ispite nu mai curg". Drept rîvnită
compensație, poetul conturează
profilul iubitei ideale („ci-apururi
toarnâ-n sfîntul tău ghioc“), proba-
bil inexistente : „Vei fi atunci
mlădie ca seara, / dospind în tine
plinea de tăceri — pe care-o frln-
ge călătorul seara, i să-ți dea și ți-
e-n taină, cîtă ceri".
Acest gen de aspirație spre o
lumească inocență apare ca nota
comună pentru întregul volum.
„Zgomotul și furia" nu sînt postu-
late, ci necesare intermezzo-uri.
Omogenitatea și simțul măsurii
sînt cîteva din însușirile de an-
dică, reușit, eficace estetic in cite-
va ocazii, procedeul devine in rest...
literatură. Monoton și supralicitat,
el acuză o insuficiență. Atmosfera
de adevăr existențial se pierde și
auzi țăcănitul foarfecelor de mon-
taj
Dacă reușim să desciicim firul e-
x eminentelor și trăirilor lăuntrice,
observăm că ele sunt emise de un
autor care știe să disece cu ochiul.
Ca orice prozator lipsit — deo-
camdată — de suflul substanțial al
epicii iluente, clasice, Nicolae Stăi-
culescu are voluptatea descrierii
metaforice mil.metru cu milimetru
și secundă cu secundă, lată cum e
înfățișat șocul unui bărbat care
zărește intr-o vitrină o anume car-
te :
„Se oprise brusc, mișcarea pași-
lor nu-și adăguase ecoul inerției,
in mijlocul trotuarului, răsucit spre
vitrină, cu trupul înțepenit ca in
clișeul unui stop-cadru.
Dreptunghiul plin al cărții țîșni
tras de priviri prin geam, afară,
cartonul auriu al coperții îl plesni
peste ochi, pleoapele coborîră pră-
vălindu-se să ferească pupilele de
arsură și se ridicară apoi încet, tre-
murînd.
Se repezi spre vitrină, cu mișcări
frinte, succedîndu-se rapid, sacadat,
rolurile se inversaseră, in ochii lui
și în cartea din vitrină se înșuru-
baseră capetele unui arc și arcul
întins voia să se adune iar, che-
mindu-1. Se lovi de geam și miini-
le se ridicară lipindu-se de supra-
fața netedă a sticlei. Arcul vibra
de citeva ori potolit, apoi spirele
destinse își încetară zbaterea".
gelui Dromichet și Aurul negru
„plutește" „tristețea" (p. 37). Nici
cu Apostol lucrurile nu se prezintă
mai clar. Căci „ce face învățăto-
rul ?" Noi (adică Ion Bălu) „ne-am
așteptat să părăsească satul scîrbit
peste măsură ; să accepte un com-
promis ori, în fine, să rămînă pe
loc și să-și ducă la îndeplinire
menirea" (p. 35). Așadar, noi (adi-
că Ion Bălu) „ne-am așteptat" pur
și simplu la toate cele trei posibi-
lități logice pentru a fi siguri că
nu greșim. Și — într-adevăr —
„optînd pentru ultima alternativă",
eroul „își asumă implicit riscurile
determinate de o atitudine infle-
xibilă" (ibidem). Noroc deci de
mențiunea monografistului, că alt-
fel — păcatele mele, nu știam la
ce să ne mal așteptăm din partea
pîrdalnicului de învățător.
Dar marile revelații abia urmea-
ză ! O, voi toți cei care v-ați în-
chipuit, în inocența voastră subli-
mă, că veți da în Satyricon peste
„maliție sau ditirambă, ori în-
verșunare critică, cum întâlnim în
Țara de Kuty“ ! O, voi cei care ați
sperat să găsiți în această carte
„ o petrecere inteligentă ca în schi-
țele lui AI. O. Teodoreanu" ! V-ați
înșelat fără excepție căci, purtați
de valurile fanteziei, n-ați remar-
cat o, nenorociți ! — că „autorului
îi lipseș.te spiritul în înțeles mai
larg de intelectualitate" (p. 126).
Autorului, adică lui Cezar Petrescu
voiam să spun. Și iarăși, o, voi
cei mulți și neștiutori care v-ați
așteptat să găsiți în Nepoata hat-
manului Toma mărturia unui „cre-
ator de lumi caricaturale, grotești
eventual, în maniera lui Breugel,
să zicem" ! Soarta voastră nu e
mai puțin de plîns 1 Căci „Cezar
Petrescu nu face literatură umoris-
tică, ci se străduiește, printr-o re-
gretabilă confuzie a planurilor, să
stîrnească, facil, veselia" (p. 128).
K A V A F I S*
BEN. CORLACIU
samblu ale acestor texte. Ca to-
nalitate, poeziile lui Ben. Corlaciu
trimit la Geo Dumitrescu și Ion
Caraion. Exprimarea voit .prozai-
că*, voit anticalofilă evidențiază
adecvarea mesajului la limbaj, a-
similarea corectă a unor tendințe
caracteristice poeziei noastre din
preajma ultimului război și, nu
mai puțin, adaptarea lor la tră-
săturile specifice unui tempera-
ment incomod pentru sine însuși.
Daniel DIMTTRIU
Lui Aurel Râu îi datorăm astăzi și un Kavafis. Seria tălmă-
cirilor din lirica universală contemporană a fost începută
de poetul român în 1964 cu Antonio Machado, i-au urmat
Seferis și Saint-John Perse, tot atîtea repere în această odisee
poetică a timpului nostru. Utilitatea gestului de față nu poate fi
pusă la îndoială, cu atît mai mult cu cît reușitele traducătorului au
fost de fiecare dată dintre cele mari. In cazul lui Kavafis — ca și al
lui Seferis, de altfel - importanța existenței unor versiuni ro-
mânești este, neîndoios, amplificată. Literatura neogreacă, în-
deosebi poezia, sînt relativ puțin cunoscute la noi și aceasta
din motive pînă la un punct firești. După cum bine se știe, o
cultură care beneficiază de o limbă de largă circulație se im-
pune aproape de la sine, vine singurâ spre cititor, îl obligă s-o
ia în seamă și apoi s-o caute singur. Cunoaștem din proprie
experiență situația ingrată a valorilor ce trebuie să-și facă loc
printre celelalte, prin texte intermediare. In atari situații tălmă-
cirea reprezintă un act salutar, cu implicații decisive în sfera
circuitului valorilor. Nu știu cît de exactă e afirmația potrivit căreia o-
pera literară în sine apare în exclusivitate ca produs al înlăn-
țuirii semnelor dintr-un sistem lingvistic. In cazul traducerii a-
ceastă afirmație se dovedește a fi cît se poate de exactă. Cir-
culația în spațiu a operei literare este în mod obligatoriu con-
diționată de existența unui asemenea sistem capabil s-o preia
și s-o impună.
Literatura scrisă într-o limbă de largă circulație este de
două ori privilegiată. O dată, așa cum spuneam, datorită șan-
selor de comunicare directă cu publicul străin, a doua oară
prin aceea că și traducerile — prezența prin intermediar, deci
- sînt, cantitativ, sporite. Ar exista poate și un al treilea pri-
vilegiu pe care l-am putea numi inerția celebrității, inerție de-
terminată tocmai de prezența masivă și continuă a scrierilor a-
parținind culturii respective.
Am făcut aceasă digresiune nu numai pentru a sublinia me-
ritul în sine al tălmăcirilor care se sustrag acestui spațiu pri-
vilegiat Consecințele unor asemenea acte urcă, după cum e și
normal, spre domeniul confruntării valorilor. Dar a cunoaște cu
precădere două sau trei literaturi înseamnâ implicit a te limita
la cunoașterea a două sau trei modalități de existență spiritua-
lă, ignorind în mod deliberat atîtea altele. Fiecare cultură impu-
ne un anume fel de o vedea lumea și, în ultimă instanță, însăși
cultura. Surprizele mari vin atunci cînd, deprinși cu ambianța
unei anume culturi, intrăm în contact, printr-o fericită întîmplare,
cu o alta, pășind astfel într-un spațiu inedit ale cârui legi nu le-am
bănuit, dar sintem tentați, în virtutea a ceea ce ține de etern în
artă, să le înțelegem.
cartea străină
N. STĂICULESCU
I
E frumos. Dar e gratuit.
Obsedat de infinitul mic al timpu-
lui, N. Stăiculescu propune o pro-
ză a cărei supremă virtuozitate este
de a fixa istoria unor secunde.
Poate că în viitoarele cărți, pen-
tru care pare pregătit, aceste se-
cunde se vor strînge în ore, zile,
ani, vieți.
1	A. I. Ghilia, Recviem pentru vii,
roman, ed. „Cartea românească",
1972, 509 pp.
2	Nicolae Stăiculescu, Urme, nuve-
le, ed. „Eminescu", 1972, 216 pp.,
cu o prezentare de S. Damian și
un portret al autorului.
George PRWTEANIfJ
ION BĂLU
Gîtuit de emoția contactului cu a-
ceste incomensurabile adevăruri
nici nu mai am suflul necesar pen-
tru a-mi încheia cronica așa cum
se cuvine.
NOTĂ. Liviu Petrescu își în-
cheie însemnările despre cărticica
lui Ion Bălu pe ideea: concepută
fără pretenții, ea se citește totuși
cu interes pînă la capăt. Deci, re-
comandare pentru lectură. Aș adă-
uga : citiți-o pîng
tru a vedea cum
nografie, ci cum
măcar un capitol
Poezia lui Kavafis este, fără doar și poate, o astfel de
terra nova. Mai corect spus, este un pămînt redescoperit. Re-
intilnim, în ambianța frămîntată a acestui secol, ceea ce știm
a fi fost, în două etape de civilizație, lumea bazinului estic al
Mediteranei. însorita Heladă și strălucitorul Bizanț renasc pe
buzele unui Apolo modern. Poezia lui Kavafis face posibilă și în
același timp revelatoare această întreită simbioză.
Ca atitudine în fața lumii regăsim patosul echilibrat și se-
ducția exercitată de un mirific Olimp, acel Olimp care în e-
poca de aur a culturii grecești a coborît printre muritori luînd
forma statuilor și a templelor. In spiritul unei astfel de tradiții, la
Kavafis istoria și mitologia se interferează iar această conviețuire,
bizară tocmai prin firescul cu care este privită, ajunge să șteargă
granița dintre eveniment și proiecția lui în etern, dintre arheolo-
gie și mitologie.
In bună măsură poezia lui Kavafis este o galerie de portrete,
un soi de caractere în care psihologiei și acțiunilor personajelor
li se conferă un imperceptibil tilc. Miraculoasă este conviețuirea
a trei tipuri de personaje, practic confundabile : personajul is-
toric, un Efialte de pildă, cel mitologic, cum ar fi Thetis, și cei
imaginar, să-i zicem Osroene. Fantezia poetică, fantezie care iși
permite cu bună știință referiri (fals) livrești, le conferă, afectînd
gestul pedant al rememorării exacte, statut de unicitate și de
complicitate creatoare. Este construită astfel o lume eminamente
poetică, în care referințele la real sint subțiate pinâ la dispa-
ție, dar în care senzația de real este frapantă.
Acestui paseism sui-generis i se asociază, printr-un derutant
contrapunct, un anume gen de poezie ocazională cu referiri la
marile „probleme mărunte" ale vieții cotidiene. Din Olimp ne
trezim intr-o cafenea, pe o stradă cu prăvălii sau într-o cameră
dintr-un cartier rău famat. De data aceasta realul cu detaliile
sale constituie premisă pentru rememorare. Această rememorare
se realizează în sfera senzațiilor, de unde și plasarea ei aproape
în exclusivitate sub semnul lui Eros. Poezia de dragoste cunoaște
la Kavafis un surprinzător de bogat limbaj al simțurilor. Demisti-
ficat, erosul este văzut ca expresie a unei sacre senzualități am-
plificate de obsesia irecuperabilului : „Să fi fost ceasul unu sau
unu jumătate / după miezul nopții. / Intr-un colț din tavernă ; /
în spatele peretelui de lemn, despărțitor. / în afară de noi doi,
încăperea era pustie. / O lampă cu petrol agoniza. / In ușă dor-
mea servitorul obosit / Nimeni nu ne-ar fi văzut. Dar, mai a-
les, / eram atît de	înfierbîntați	că	devenirăm	incapabili de
orice precauție. / / Hainele s-au întredeschis - sumare, / căci un
iulie divin dogorea.	/ ' Desfătare a	cărnii prin	hainele între-
deschise ; / rapidă	dezgolire a	cărnii — imaginea-i / străbate
douăzeci și șase de	ani ; și acum	vine	/ să rămînă	aceste versuri"
(Să rămînă). Elogiul corpului omenesc poartă la Kavafis pecetea
lui Narcis.
Originalitatea poeziei kovafiene este izbitoare. Izbitoare mai
ales pentru epoca in care a fost scrisă. Desăvîrșita simplitate,
pe alocuri platitudinea simulată a limbajului îl îndepărtează
de execesiva și ostentativa metafizică, de complicatele perturba-
tii novatoare, caracteristice mișcărilor poetice de la începutul
acestui secol. Cuvîntul scapă miraculos de obsesia limitelor sale.
Aurel Rău pune la dispozția cititorului român o ediție cvasi-
completă a operei lui Kavafis. „Am transpus în vers liber — ne
avertizează traducătorul — o poezie scrisă de multe ori în vers
liber, preocupat mai ales de timbrul intelectual kavafian și de
acel ritm sau cadență necesare situării dincol de retoric, dar și
de litera juxtei. Ne-am propus ca o datorie utilizarea cuvîntului
exact și respectarea pe cit posibil o topicii și firescului frazei,
alura ei orală". Un cuvînt bun și pentru substanțialul studiu in-
troductiv intitulat „Constantin P. Kavafis - un aheu în Alexan-
dria".
Dan DRAGOMIR
la capăt, nu pen-
nu se face o mo-
nu se face nici
de manual școlar.
• Constantin P. Kavafis, Poezii, prefață, traducere de
Aurel Rău, Editura Univers, București, 1971.
. DOBRESCU
9 — Convorbiri literar*
de
MIRCEA IORGULESCU
ROMULUS GUGA
In conștiința publică Romu-
lus Guga s-a impus ca pro-
zator, prin deocamdată sin-
gurul său roman, Nebunul și
floarea (1970); se ignoră însă că el
este și un poet remarcabil, chiar
originalitatea romanului nefiind fă-
ră legătură cu puternica sa voca-
ție lirică. Scriitorul a debutat de
altfel cu un volum de versuri
(Bărci părăsite, 1968), apărut după
un deceniu de risipire a producției
poetice, prin revistele transilvă-
nene, o a doua culegere de poezii
(Totem, 1970) fiind tipărită, prin ha-
zard, aproape concomitent cu ro-
manul. Caracteristică pentru poe-
zia lui Romulus Guga este regă-
sirea unui spațiu mitic regenera-
tor, printr-o mare tensiune su-
fletească provocată de o experien-
ță intelectuală pe un fond de sen-
sibilitate favorabil. Nostalgia na-
turii, aversiunea organică pentru
citadinism, o marcată frenezie vi-
talistă, cultul strămoșilor anonimi,
toate acestea țin de cel mai curat
spirit ardelean dominat de prezen-
ța uriașă a lui Lucian Blaga ; însă
în perimetrul acestor trăsături, de-
venite bun comun, Romulus Guga
aduce o notă specifică, distinctă,
prin organizarea materiei intr-un
sens propriu, conform cu structura
personalității sale. Versurile lui nu
exprimă nici o tendință regresivă
și nici o exultantă aprindere sen-
zorială, iar elanul vitalist este mai
degrabă elegiac și interiorizat de-
cît exploziv ; poetul tînjește după
un unives a cărui amintire, pier-
dută, se prelungește obscur sub
forma unui .rău" nedefinit, a u-
nei suferințe fără nume, și a unei
intense aspirații către o ordine
cosmică integratoare. Capacitatea
de a intui și de a sugera o dimen-
siune grandioasă a lumii, dincolo
de amănuntul concret, transformat
în simplă hieroglifă, de aici vine ;
poezia lui Romulus Guga este aceea
a unui „înger căzut", a cărui me-
morie s-a șters, încercînd să refacă
in sens invers traseul damnațiunii
ori lăsîndu-se copleșit de sentimen-
tul neputinței și al zădărniciei ori-
cărui gest salvator. De fapt, poetul
se caută pe sine, descoperindu-și o
imagine interioară extinsă la scara
întregului univers.
Se observă numaidecît că poetul
obține efectele cele mai puternice
prin contrastul dintre simplitate și
chiar umilință, în sens stilistic, a
mjloacelor folosite și înălțimea per-
spectivei dezvăluite. .Tonul" poe-
ziei lui Romulus Guga se alterează
însă uneori sub o ireproșabilă dis-
cursivitate și totul pare atunci o
greoaie contrafacere. Poetul pare
condamnat să se rotească perpetuu
în jurul unei uitate și teribile ex-
periențe, ale cărei tulburi ecouri în
memorie răsună cu atîta forță îneît
artificiile devin inutile ; o .dramă"
inițială este de presupus și numai
avind mereu conștiința ei și expri-
mînd-o este posibilă salvarea ; me-
taforic vorbind, poezia lui Romulus
Guga își are centrul de iradiație
într-o traumă a cărei amintire s-a
încețoșat, fără a dispare însă.
Carte de mare frumusețe, aproa-
pe un poem în felul în care sînt
poeme .romanele" medievale, Ne-
bunul și floarea este romanul unei
vindecări. Izbitoare și aici este pu-
terea scriitorului de a transfigura
datele concrete, de un brutal na-
turalism uneori, care nu e însă lip-
sit de un secret rafinament ; a-
mestec de narațiune alegorică și do-
cumentar al unei experiențe teri-
bile, Nebunul și floarea este un jur-
nal prefăcut în roman filozofic (sau
un roman filozofic sub formă de
jurnal) relatînd o însănătoșire mora-
lă. Adus într-un sanatoriu fiindcă se
credea mort, devenise deci, indife-
rent față de lume și față de sine,
Povestitorul percepe universul ma-
ladiv ca fiind normal. Raporturile
dintre bolnavi sau dintre internați
și îngrijitori vor fi privite, în con-
formitate cu viziunea deviată de su-
ferință a Povestitorului drept fi-
rești. Văzută din interior, lumea sa-
natoriului nu este o „altă lume", ci
„o lume" autonomă, redusă și e-
sențializată, avîndu-și propriile re-
guli de existență. Personajele am-
bianța sînt, în același timp, reale și
fabuloase ; reale pentru că Povestito-
rule înregistrează prezența fără a a-
vrea sentimentul bizareriei lor fa-
buloase prin aerul nefiresc pe care
il au, în realitate, bolnavii și at-
mosfera din instituție. Internații
sînt de fapt niște maniaci tipici,
determinați prin fixații : un Isus se
jertfește pentru a răscumpăra pă-
catele lumii, spre a salva și îndrep-
ta omenirea, un Savant, se joacă la
nesfirșit cu jucării mecanice ți vor-
bește despre moarte ca despre sta-
ția finală a unei călătorii, un
Reporter nu reușește să termine re-
latarea unui proces fiindcă perso-
najele pe care le imaginase nu i se
supun, o .Majestatea Sa", mereu
însoțit de un Clucer imbecil, firește,
servil și laș, .primește" în camera
de toaletă unde miroase irespirabil,
un Filozof crește o floare ținînd-o
permanent în brațe pentru a o păs-
tra pură, întrucît planta „va recrea
o lume nouă pentru că va fi lipsi-
tă de memoria experienței". Au-
tenticitatea eroilor nu poate fi pusă
la îndoială, însă ei reprezintă toto-
dată, într-o formă hilară, și varii
moduri de a experimenta căutarea
unui sens vieții: țicneala curentă a
bolnavilor este năzuința reforma-
toare, ei nu trăiesc, ci cred, legîn-
du-și speranțele de un principiu ex-
terior — Isus așteaptă un semn de
la un Dumnezeu inexistent, Savan-
tul își pune toată nădejdea intr-un
arc de care depinde buna funcțio-
nare a universului său mecanic,
stupiditatea ordinii impuse de Ma-
jestatea sa generează crimă (Cluce-
rul este ucis la decizia acestuia),
ideile bătrânului Filozof sînt lipsite
de putere în lumea reală. Boala lor
constă tocmai în această incapaci-
tate de a găsi în interior, în lumea
lăuntrică, temeiul vieții; altfel, bol-
navii .păreau oameni adevărați,
prin credința lor că lumea nu e
pierdută, că faptele sînt spre vin-
decare, prin simplitatea și puterea
lor de a deveni la nevoie Criști și
Judecători". însănătoșirea Povesti-
torului este efectul înțelegerii ero-
rii celorlalți de a căuta sensul vie-
ții în afara lor, .numai acum mă
îngrozesc la ideea că aș fi putut
muri cu adevărat, nefericit, căutînd
cu disperare un sens și o împlinire
fără să știu că totul e în mine și în
toți deopotrivă". Romanul este ast-
fel un poem simbolic, închinat pu-
terilor miraculoase ale vieții, des-
coperite la capătul unei lungi su-
ferințe : abulia, indiferența, cobo-
rîrea .sub pămînt, departe de lu-
mea oamenilor, de lacrimă și spe-
ranță" inseamnă, în fond, moartea.
Cine nu cunoaște lacrima nu cu-
noaște nici speranța și viața nu
poate fi prețuită deeît în raport cu
moartea. Povestitorul, eroul roma-
nului lui Romulus Guga este, de
aceea, la început, un mistificat: el
se declară, mort", însă în chip pa-
radoxal, căci nu are conștiința vie-
ții. Scriitorul însuși face greșeala
de a nu sesiza adevărata structură
a personajului său, de unde o su-
ită de abateri de la logica internă
a cărții. Deși .mort", în momentul
intrării în sanatoriu, Povestitorul
este .șocat" de legătura cu chei
purtată de sanitarul care il înso-
țește, capacitatea de a fi .șocat"
fiind cam nefirească pentru cineva
care se credea „mort" — logica bol-
navilor fiind cît se poate de rigu-
roasă în interiorul fixației lor ; tot
atunci, el înregistrează curgerea
.fantastică" a coridorului, lucru ia-
răși neconcordat cu condiția de
.mort", care presupune o totală in-
diferență ; Fără a fi abundente, a-
semenea artificialități strică armo-
nia întregului.
Iată de ce Povestitorul nu se re-
întoarce la viață, ci abia acum o
descoperă; contemplînd un subțire
și fragil fir de iarbă, el are reve-
lația unui înțeles adevărat ai vie-
ții : «îmi venea să sar, să strig, să
urlu, bucuria mea lumii întregi,
voiam să-i spun că nu există nimic
pe lumea aceasta mai prețios de-
cît viața [...]. Există ceva mai presus
de toate neputințele noastre, de toate
'temerile și de toate speran-
țele, de toate nopțile în care visul
ne poartă în lumi ciudate, de toate
zilele ce ne amestecă cu timpul.
Există ceva mai presus de singu-
rătate, egoism, minciună și nedrep-
tate, există ceva mai presus de li-
bertate și jertfă, dragoste și de-
șertăciune. Eu, cu adevărat, am gă-
sit acest lucru în sufletul meu, în
sufletul celorlalți și vă spun că a-
ceastă unică și neegalată bogăție e
viața".
De trei ori se pronunță în acest
roman cuvîntul .nebun" : la sana-
toriu este adus un tînăr care se in-
toxicase cu alcool în urma unui pa-
riu și fiind .beștelit" de pacienții
așezămintului pentru că .își bătuse
joc de viață", strigă speriat .Nebu-
nii" ; .nebun" este socotit, apoi, o-
mul cu floarea, porecla .Filozoful"
fiindu-i atribuită ca urmare a păre-
rii pe care o au despre el ceilalți
internați ; în sfîrșit, absurda moar-
te a Clucerului îl face pe Poves-
titor să gîndească înfricoșat „Doam-
ne, sînt nebuni !“ — nebunia apă-
rând, așadar, ca o formă de negare
a vieții. Ardoarea și nestrămutata
credință în adevărul unic pe care
își imaginează că îl dețin și pe care
încearcă să-1 impună, chiar folosind
forța, pacienții sanatoriului (mer-
gînd, ca în cazul Majestății-Sale,
pînă la crimă) reprezintă, va desco-
peri Povestitorul, un alt fel de a
nega viața sub aparența invocării
ei.
Ca și în poezie, Romulus Guga
face din acest roman un elogiu al
miracolului prin care se dezvăluie
vieții un sens profund.
CRONICARUL CRONICILOR FĂRĂ CRONICA. Foarte rar mai
poate fi întîlnit prin reviste - și de obicei sub texte pe care le-ar
fi putut semna și altcineva — numele lui Cornel Regman, severul (cu
umor) cronicar al cronicarilor. Dotat cu o remarcabilă conștiință cri-
tică, chiar dacă nu avea întotdeauna dreptate — și cred că nu avea
- Cornel Regman se distingea printr-o calitate definitorie pentru orice
critic adevărat : curajul lui nu se ofilea ca suflat de vînt rece în
vecinătatea numelor consacrate. Deschid cu nostalgie cartea cu titlu
atît de frumos Cică niște cronicari..., pe care am așezat-o in raft
alături de volumele pe care sînt scrise numele personajelor saie și mă
întreb dacă nu se poate găsi totuși o revistă care să-i ofere lui Cor-
nel Regman spațiul fără de care un critic este anihilat.
SINGURUL PREȚ. „întrebarea pe care mi-am pus-o citind isto-
ria secretă a fost aceea dacă adevărul lăsat prin testament urma-
șilor ne îndreptățește să mințim cît trăim. La Procopius, lauda și
defăimarea se sprijină una pe alta, conștiința încărcată de toate
minciunile convenționale, pe care împăratul le comandase, se des-
carcă aproape simultan în ura bîrfitoare a istoriei secrete, menită
să devină cunoscută chiar peste decenii. (...) S-ar zice că Proco-
pius urmărea să plătească un preț al adevărului rostit in taină :
prin minciuna strigată în	gura	mare.
Insă acesta e singurul	preț	pe care nu	se cade să-l plătim
pentru adevăr" (Nicolae Manolescu despre Procopius din Cesareea).
VIAȚA LITERARĂ. O formulă	ingenioasă pentru	comentariul pro-
ducției literare curente a	găsit	revista Vatra	prin	foarte personala
rubrică semnată de Dan Culcer, critic deplin format, de mare voca-
ție. Viața Literară grupează, de obicei referințe despre un număr
variabil de cărți selectate conform cu o idee critică expusă într-un
succint dar substanțial preambul : se obține de fiecare dată, un e-
șantion semnificativ, chiar dacă volumele discutate sînt, în sine,
fără importanță. Sub titlul Cîte volume ? Cîte cărți ? (Vatra, nr. 5
a.c.), Dan Culcer întreprinde o astfel de rodnică incursiune în
poezia contemporană (sînt indicate 12 cărți de versuri), Criticul
scrie ferm, decis, nu însă fără subtilitate, atent la nuanțe și pro-
iectînd fiecare afirmație într-un spațiu al ideilor generale. Pe cînd
o carte iscălită de Dan Culcer ?
CRTITICUL e cel care are pretenția de a judeca produsele altora.
Cînd însă el, criticul, nu stâpînește limba emițînd pleonasm după
pleonasm și dezacord după dezacord (fără a mai pomeni de non
sensuri și truisme) situația devine comică, lată din articolele unui
publicist cîteva pleonasme : „Conștiința literaturii devine un princi-
piu de la care examenul estetic POATE FI POSIBIL, de urmat" ;
.Toată estetica romanului istoric stă într-o experiență care POATE FI
POSIBILA" ; „Poet cu o excepțională (!) PUTERE de a ridica senti-
mentul etc., Ion Horea e o voce deosebit de PUTERNICA, un spirit
clasic" „A descrie, demonta această construcție și a o REFACE DIN
NOU. . “. ; Credincios temei, A. Marino, o REia din Nou"
„Autorul e total lipsit de sentimentul ADEVĂRATEI poezii AUTENTI-
CE" ; „SINTEZA lui R. Munteanu e o excelentă introducere SINTE-
TICA".
Nu mai puțin paradoxală e ideea de a scrie critică înainte de
a avea cunoștință de gramatică : „Poezia și proza lui M. Blecher
nu e numai rezultatul unei etc. ci și a unei etc." ; „Exemplele veri-
ziția polemistului este un...", „Formația și opera lui Ese-
nin este a unui.. .“ ; „Secolul luminilor este un secol al ra-
țiunii, acelor mai spectaculoase etc". „O sinteză elaborată sub
al rațiunii, a celor mai spectaculoase etc". „O sinteză elaborată sub
impulsul unei prețuiri a unei pasiuni" ; .Portretul moral al lui
lorga este a unui Dante" ; „Un spațiu al meditației și a metamor-
fozelor".
Lipsa de control ideatic și stilistic generează truisme sforăitoare,
pe lîngă care lapalisodele (cu cinci minute înainte de a muri, mai
trăia încă) sînt o nimica toată : „Adevăratul, inimitabilul roman so-
cial este prin excelență o operă de artă". „Notele muzicale nu
sînt numaidecît conceptul integral de ascultat" ; „Romanul e sinteza
unei experiențe morale și nicidecum reportaj, schiță sau dialog"
„Teoria unui roman genial nu e egală cu un roman mediocru".
Nimeni nu spune că e ușor să vorbești fără a spune nimic. Nu
e deloc ușor, de aceea criticul gol de idei trebuie să folosească la
maximum puținele cuvinte și remarci care-i vin pe limbă : „Nara-
țiunea nu tînjește neputincioasă după o idee, ci chiar ideea este
REALITATEA din care narațiunea își extrage REALITATEA" ; „Progra-
mul îl găsim în judecățile CRITICE pe care le formulează CRITICUL,
deschizînd prin aceasta o realitate a CRITICII" ; ,M. Ursachi e un
SPIRIT deschis, nu atît poeziei ca structură închisă, cit SPIRITUIUI
de existență totală'. Alteori nesiguranța se dezvăluie, și prin folo-
sirea, de către „critic", a unor cuvinte cărora nu le cunoaște sensul.
Căci numai așa se pot așterne, fraze ca : .Romanul Moartea lui
Orfeu e un bocet înflorit (?) prăpăstios de dramatic pe marginea
sterilă a neputinței de a te salva de timp" ; „G. Ivașcu are o extra-
ordinară intuiție a seismografului...“. După cum se vede, aici e
confundat seismograful (aparat) cu seismul (fenomen al naturii). Alt
exemplu : .Diagrama critică a lui M. Martin are artizani străluciți".
E clar că semnatarul are o foarte nulă noțiune despre sensul cu-
vîntului „artizan".
Una din cele mai comode și deci aprig folosite metode de a
vorbi fără a zice nimic în critică este definirea prin negație con-
tinuă. De pildă, despre un scaun putem spune că nu e catedrală,
nu e stadion, nu e preș, nu e nagîț, nu e motocicletă, umplind ast-
fel coloane întregi fără a pronunța însă nici cel mai mic adevăr
despre ce este un scaun. Așa face criticul ce nu poate observa cit
de cît ceva dintr-o operă literară, lată probele : „Princepele NU e
o construcție epică trasă din documente istorice în care faptele
să înăbușe vechimea, să dărîme fulgerător și definitiv. . . și Nu e
nici o cronică ștearsă de praf. . . NU e nici o narațiune a excesului
de naturalism. . „Poezia lui C. Baltag NU primește superfeciali-
tatea. . . Arta lui Baltag e de a NU confunda conceptul cu viața. . .
Poetul are inteligența de a NU cădea in plasele. . . Poezia lui NU
depășește prin stufărișul vorbelor emoția...” „M. R. lacoban NU
excelează prin a face literatură. .. El NU se complace în a des-
crie" „Al. Andrițoiu NU este poetul care să tulbure cuvintele și să
le..."; „D. Pillat NU se ridică împotriva creației și nici NU face
exces de rigoare... Poeziile lui Mazilescu NU se coboară la o reto-
rică de alămuri care să ne amăgească cu cenușa cuvintelor ne-
muzicale(l)" ; „E. Simion NU se hazardează în concluzii nefondate" ;
„Ana Mâșlea NU se hazardează în abuzuri de incifrări" ; „Exage-
rările, spațiile cu afirmații hazardate lipsesc, căci Al. Săndulescu
NU se aventurează...“ ; „Ion Horea NU ermetizează, NU se aven-
turează...". Comentariul e inutil. Ne rămîne doar să menționăm
că toate citatele sunt din cronicile literare și articolele semnate
Zaharia Sângeorzan.
ODISEU
In numărul viitor vom publica ultima parte a Jurnalului de N. D.
Cocea.
10 — Convorbiri literare
Stilul lingvistic
al poeziei iui
Lucian Blaga (ii)
De timpuriu, Lucian
Blaga a suterit influ-
ențele unor curente li-
terare și artistice ca-
re-1 duceau departe de
literatura și arta româneas-
ca tradițională. Din Hronicul
virstelor, p. 171 și 174—175,
aflăm că, plecînd în vara
anului 1910 la Viena, cu-
noaște pentru prima oara,
într-o bodega de pe Ring, un
manifest al expresionismu-
lui, care cuprindea și cîteva
ilustrații ale picturii revolu-
ționare ; cîteva desene din
kokoschka, Feininger și al-
ții. Blaga mărturisește ca
textul manifestului nu i se
părea esoteric ci toarte clar,
dar că nu putea înțelege de
loc desenele ilustrative și ca
numai încet, de-a lungul a-
nilor, a reușit să-și revizu-
iască gustul pentru pictura
expresionistă. In toamna a-
nului 1910 avea să cunoască,
prin viitoarea lui soție. Cor-
nelia Brediceanu, operete poe-
ților francezi de după 1900,
Francis Jammes, Paul Ciau-
del, MaeterhncK. întors in
ianuarie 1917 la Sebeș-Alba,
lace pînă în octombrie 1917
„exerciții de elasticitate spi-
rituala”, cum spune în ace-
eași operă, cu ajutorul unor
lucrări de istoria artelor. El
caută atunci să înțeleagă ar-
ta arhaică, arta babiloniană,
arta bizantină și cea gotică.
„In acest timp, spune el, p.
199, am înțeles întna oara
că nu voi putea sa-mi asi-
milez tot belșugul de forme
ale spiritului, iară de a
renunța în prealabil la dog-
ma clasicista”. La universi-
tatea din Viena, urma, înce-
pînd din 1916, cursurile ae
filozofia cuprinsă în aces-
scria poeziile din Poemele
luminii și aforismele din
Pietre pentru templul meu.
nparute in 1919, poezia și filo-
zofia cuprinsă în aceste volu-
me constrasta cu poezia și filo-
zofia anterioară din țara noas-
tră.
Versul liber, o atitudine cînd
gravă, hieratică, cînd de e-
xuberanță, caracterizată prin-
tr-o explozie de sentimente,
un ritm care e de obicei
lent, cerînd pauze, și ale că-
rui elanuri, atunci cind e e-
nergic, se frîng intr-un alt
ritm, neașteptat, iată ce ca-
racterizează primul volum de
versuri al lui Blaga, iar i-
deea fundamentală cuprinsă
în el, ca și în Pietre pentru
templul meu, era aceea că
lumea e o împletire de tai-
ne, de mistere, de minuni.
Tonul grav al poetului care
pare că oficiază și care ca-
ută să sugereze tainele lu-
mii, se accentuează în vo-
lumele In marea trecere și
în Lauda somnului, în care
gravele probleme ce chinuie
pe poet, anunțate chiar în
pașii profetului, elimină stă-
rile sufletești exuberante, iar
ritmul devine mai pur, co-
respunzînd perfect stărilor
sufletești de neliniște ale
poetului. Dar această stare
de tensiune nu putea dura
prea mult în fața aspectelor
multiple ale vieții, mai pu-
ternice decît orice filozofie.
De aceea, îndată după apa-
riția volumului Lauda som-
nului, o altă tonalitate își
face loc în opera poetică a
lui Blaga, dar înrudită cu
ea. In volumul La cumpăna
apelor, Blaga revine la o po-
ezie mai frivolă, dînd impre-
sia de joc, și la o tehnică a
versului adecvată acestui
conținut, o tehnică a versu-
lui mai clasică, acceptând
versificația tradițională, cu
ritm și rimă respectate în
genere de-a lungul întregii
poezii. O asemenea tehnică
abia apare spre sfîrșitul vo-
lumului în poezia Peisaj tre-
cut. Dar tonalitatea poeziei
lui Blaga se menține în ge-
nere aceeași, deci gravă, po-
etul continuînd a oficia ca
in fața unor taine. Oricîte ar
fi deosebirile de la un volum
'de. poezii la altul, țiputh
gravă, solemnă, religioasă, a
poetului, căpătată desigur din
arta simbolistă, impresionis-
tă și expresionistă, ca și din
cea preclasică (primitivă, o-
rientală sau gotică), stăpî-
nește mereu pe poet și stă-
pînește și teatrul său, care,
după expresia unuia din pri-
etenii mei, reînvie misterele
medievale. Abia în poeziile
mai jucăușe ca Vara lingă
riu și Dragă-mi este dragos-
tea din Vară de noiembrie,
dacă se simte o tonalitate a-
proape cu totul deosebită de
cea enunțată ; dar și în acest
caz gravitatea poetului știe
să înnobileze realitatea mai
puțin sau de loc gravă. Po-
etul face adesea, începînd de
la volumul La cumpăna ape-
lor, concesii prozodiei tradi-
ționale, reluînd în special
versul de factură populară
de 7 și 8 silabe. Aceasta stă
desigur în legătură cu ten-
dința sa tot mai accentuată
de a crea o poezie care să
exprime, sufletul românesc,
realitatea națională.
O asemenea poezie nu pu-
tea utiliza orice limbaj. Ea
trebuia să recurgă la acele
fapte de vocabular și în ge-
nere de limbă care, prin ele
înseși, creează tonalitatea a-
fectivă care domină în ope-
ra poetului. Deja filozofii și
stilistieienii antichității gre-
cești au înțeles că faptele
de limbă se grupează în trei
mari categorii stilistice, du-
pă conținutul pe care îl ex-
primă ele și că dau naștere
unor varietăți stilistice : sti-
lul înalt sau solemn, stilul
banal sau normal, uzual, cu-
rent, stilul vulgar sau sati-
ric, ironic. Aceste categorii
de stil există în toate litera-
turile lumii și este regreta-
bil că stilistica din ultimele
decenii, care a întors cu to-
tul spatele stilisticii clasice,
nu se ocupă de loc cu aces-
te aspecte ale stilurilor. In-
diferent de concepția de ar-
tă a scriitorului, indiferent
de curentul artistic sau li-
terar din care face parte, e-
xistă cîteva legi universale
ale artei, ale literaturii, ale
stilului, legi cărora se su-
pune orice poet, orice scri-
itor și care-1 integrează în
una din cele trei categorii
stilistice indicate mâi sus,
sau în altele înrudite cu e-
le, ca stilul popularizant, sti-
lul arhaizant, chiar stilul jar-
gonizant. Nu este nevoie să
accepți teoria clasică a stilu-
rilor, care constituie, de alt-
fel, după părerea mea, baza
oricărei teorii despre stilul
scriitorilor, ca să te integrezi
îrxtr-un stil sau altul din
cele indicate mai sus. Struc-
tura dialectică a spiritului,
care oscilează între inerție,
admirație și dispreț, între
indiferență, iubire și ură, în-
tre banalitate, extaz și in-
dignare, determină limbajul
scriitorului. Blaga, care es-
te un poet al minunilor na-
turii și vieții, care conside-
ră o minune însăși existen-
ța, care nu numai că iubeș-
te sau admiră lumea, dar
chiar se extaziază în fața a-
cestei lumi și a vieții, nu
putea să nu recurgă la lim-
bajul adecvat, pentru care
este atît de greu să găsim
un nume, dar care poate fi
numit limbajul înalt, solemn,
poetic.
Intr-un articol intitulat
Limba poetică românească
din Limbă și literatură, II,
1956, p. 197—224, articol po-
menit deja în aceste cronici
despre limba literară, am
trasat schematic evoluția
limbajului poetic românesc
de la începuturile sale, de
după anul 1800 și pînă jn
vremea noastră. Am arătat
acolo că stilul înalt își cre-
ează elementele sale mai ales
începând cu 1830, prin ge-
nerația de poeți munteni,
condusă de I. Heliade Ra-
dulescu, că a crescut cu ge-
nerația de la 1840 din Mol-
dova și Muntenia și cu E-
minescu, că s-a dezvoltat în
sensuri noi cu poeții arde-
leni de după 1880, că prin
Arghezi și-a pierdut purita-
tea sa de pînă atunci, ames-
trecindu-se cu limbajul crud,
in genere evitat pînă
atunci în poezia „serioasă”,
limbaj care prin aceasta s-a
înnobilat în parte, devenind
mai puțin strident Este evi-
dent, cred, pentru oricine, că
poezia și teatrul lui Lucian
Blaga se integrează prin
conținut și formă în stilul
înalt.
Voi încerca, în cele ce ur-
inează, să identific limba-
jul înalt al lui Blaga și să
arăt care este locul lui Blaga
în dezvoltarea limbajului
înalt în literatura românească.
G. IVANESCU
nopțile
de sînziene
(urmare din pag. 5)
ins<alîndu-și așezările. Aici însă
jungla distruge totul într-o mișca-
re apocaliptică de neuitat.
Defrișarea este moartea pădurii
și a forțelor primordiale pe care
ea o reprezintă. într-un studiu de
Marcel Brion asupra Artei fantas-
tice ni se arată că orice defrișare
este precedată de un sacrificiu ri-
tual. Sfîntul Gheorghe ucigînd ba-
laurul, imagine conservată de vechi
icoane și de picturi celebre, ar imor-
taliza tocmai un astfel de moment
ritual. Pădurea ca expresie a lu-
mii telurice de dedesubt îngrozește
pe om, iar simbolul ei cel mai
semnificativ este șarpele ori bala-
urul. Suprimarea balaurului este
un act de exorcism. O dată cu
moartea lui pădurea este învinsă și
lăzuirea poate să înceapă. Orice
ctitorire are în legenda ei o supu-
nere de fiară care reprezintă du-
hul locului. Cea mai la îndemîna
oricui este legenda întemeierii
Moldovei care vorbește despre u-
ciderea unui bour, vietate de ase-
menea legendară și mitică. E mai
curînd condensarea unui aspect ri-
tual ca și în cazul tablourilor cu
Sfîntul Gheorghe ucigînd balaurul,
decît, probabil, urmarea unui fapt
real.
Elementul de ordine pe care-1 in-
troduce omul încercînd să se așeze,
este unul catastrofal pentru pădure.
Sub banalizatele imagini s-ar as-
cunde semnificații mai profunde.
„Pădurea este locul in care te
pierzi, materialicește și moraliceș-
te. Tărîmul pe care trebuie să-1
străbați potrivit romanelor cavale-
rești, pentru a ajunge la .castel”.
Castelul și pădurea se opun deci,
castelul simbolizind securitate, or-
dine omenească, ocrotire ; forma-
lul împotriva veșnicului schimbă-
tor ; cavalerul care se aventurează
în pădure (pădurea obscură a mis-
ticilor) pentru a ajunge la castel
(Castelul sufletului) de care vor-
bește sfînta Tereza) este un nou
Tezeu; el înfruntă minotaurii și
balaurii, pe care-i va ucide, astfel
încît viciile și patimile bestiale să
nu mai stăvilească drumul spre
lumină". (Marcel Brion, Arta fan-
tastiscă). Antiteza este captivantă
și asociațiile posibile, infinite. Bas-
mele românești confirmă și ele
opoziția citată. Importantă este
precizarea care fixează castelul ca
antidot al pădurii, construcția, e-
dificiul ca antinatură. De aceea
textul poate fi înțeles mai larg
decît o îngăduie cuvîntul castel.
El poate fi înlocuit fără nici o pier-
dere cu cetate, oraș, edificiu. Sub-
stituirea departe de a pulveriza an-
titeza pronunțată îi sporește pluri-
valenta. Orice așezare umană este
principial clădită împotriva natu-
rii. Tot ceea ce este ridicat pentru
a feri pe om de stihial, pentru a-1
ocroti împotriva forțelor iraționale
este antinatură. în acest cadru fi-
xat de opoziția citată Coborirea
junglei spre văi de R. Kipling nu
este altceva decît o strălucită ilus-
trare a veșnicului război. Omul s-a
instalat prin defrișare în mijlocul
naturii. Dar aici războiul e neîn-
trerupt și oricînd elementul vege-
tal, întrupare a forțelor ascunse,
poate năvăli pe locurile defrișate
și astfel pacificate. Unele cuceriri
sînt pasagere. Așa dorea și Sado-
veanu să fie atacul împotriva Bor-
zei și așa l-a descris. Coborirea
junglei spre văi este tabloul unei
recuceriri. Paginile lui Kipling în
care jungla asediază satul și apoi
îl calcă în picioare sînt magistrale
„Pe de altă parte cu cît se încăpă-
țînau mai mult să rămînă în sat,
cu atît deveneau mai îndrăznețe a-
nimalele sălbatice ce colindau a-
cum mugind fioros de a lungul ma-
lurilor fluviului Waingunga. Oa-
menii nu mai îndrăzniră să repa-
re pereții grajdurilor pustii, lipite
de marginea junglei ; așa că mis-
treții desăvîrșiră ruina, dărîmînd
și ultimile ziduri cu riturile lor.
Lianele, cu rădăcini noduroase, nă-
văliră în urma lor, încolăcind cu
brațele lacome pămîntul astfel cu-
cerit. Și o dată cu lianele, iarba
grasă și proaspătă acoperi totul în-
tr-o clipă”. Sentința este însă ire-
vocabilă și oamenii trebuie să ple-
ce. Jn clipa în care ultima fami-
lie, plecată sub greutatea poverilor
ce Ie duceau cu ei, trecu de poarta
satului, se auzi în urmă un pîriit
surd, ca de bîrne rupte și pereți
dărîmați. Atunci într-o străfulgera-
re, arcuindu-se ca un șarpe întu-
necat, o trompă lucioasă apăru,
sfărmînd acoperișurile de papură ;
ea se plecă apoi, și din nou se auzi
vuietul unei prăbușiri uriașe, ur-
mată de un urlet înfricoșător.
Hathi smulgea acoperișurile coli-
belor, cum ai culege din apă florile
de nufăr, dar în acest timp, o bîr-
nă ascuțită, îl înțepă în cădere.
Și aceasta fu deajuns pentru a-i
dezlănțui mînia și toată forța de
care era capabil, căci dintre toți
locuitorii junglei, elefantul sălba-
tic, atunci cînd e mînios, devine
cel mai distrugător. El sfărîmă din
cîteva lovituri un zid de pămînt
care făcu praf loviturile lui nă-
praznice topindu-se într-un noroi
mocirlos în apele dezlănțuite ale
ploii". Revanșa junglei este defini-
tivă : „După o lună, o colină un-
duioasă, acoperită de iarbă tînără
și grasă, era tot ce mai rămăsese
din sat; și după ce căzură ploile,
lumea întunecată a junglei mișuna
pe aceste pămînturi pe care plu-
gul le scurmase cu numai șase luni
in urmă".
Nu încape îndoială că Sadovea-
nu este alături de Kipling în justi-
ficarea acestei invazii. Omul încăl-
case o lege a naturii și natura, pă-
durea în formele ei cele mai luxu-
riante, îl sancționa. Mai ales pădu-
rea lu Kipling care a plăcut atît
de mult lui Sadoveanu este potri-
vită definiției lui Brion. „Neschim-
bată decînd lumea, înălțînd într-o
colcăială de necuprins mulțimea
copacilor tineri pe rămășițele trun-
chiurilor străvechi ce putrezesc în
humusul plin de miasme, pădurea
întruchipează forțele elementare și
primordiale, ceea ce se afla la o-
btrșie, urmele timpurilor dispăru-
te care vor supraviețui și după ce
umanitatea va fi pierit de pe fața
pămintului. Ea este de asemenea o
făptură în sine, multiformă, capa-
bilă de pasiuni, înzestrată cu un
suflet pe care-1 simți zvîcnind în
freamătul ramurilor și-n trozneitele
trunchiurilor, și-a cărui suflare în-
tîmpină amenințător pe călătorul
rătăcit". Dar ele se potrivesc șl
codrului Borza întruchipare veche
a acelorași forțe ce se dezlănțuie
asupra celor ce-i încalcă hotarele
și drepturilor. Sugestia unui duel
între un om al civilizației extre-
me, un occidental instruit să dis-
trugă natura, și forța latentă și vi-
cleană care este codrul, îi va fi ve-
nit scriitorului din Kipling. Borza
este mai puțin explozivă, mai puțin
vulcanică, dar reacțiile ei sînt im-
placabile și înspăimântătoare. Sti-
hialul Infrînge pe om. Așezarea
franțuzului este spulberată de o
tornadă cumplită. Ploia, o ploaie
apocaliptică amintind potopul, de-
săvirșește ceea ce furtuna n-a pu-
tut isprăvi. Conflictul acestei cărți
subliniem nu este între oameni ci
între om ca ambasador al morții
și natură.
cronicari
ai acestor
timpuri
(urmare din pag. 1)
Acest îndemn, făcut nouă, scrii-
torilor, la toate întîlnirile cu con-
ducătorul partidului și statului
nostru, înseamnă, deopotrivă, înal-
tă stimă față de scriitori și grijă
față de destinele literaturii noas-
tre. El înseamnă punctul de ple-
care și întoarcere al fiecărei cărți,
însăși condiția literaturii, a scrii-
torului. Aceste gînduri au fost ex-
primate cu fermitate la Conferin-
ța națională a scriitorilor, gînduri
ce se pot rezuma în cuvintele : în-
dicționar de pseudonime
ANCU GRIGORE (n. 1907, București
— m. 14 VIII 1936, București) numele
literar al poetului Grigore Stoicescu.
A editat reviste literară „Notițe".
Bibliografie :
— Legea poeziei pure (Buc., 1930);
Amorul în noapte (1930); Esodul
(1931); Analhema (1931); Poem sim-
fonic (1931); Ars Poetica (1931).
ANAVI ADAM (n. 26 II. 1909 la
Turda) numele literar al profesorului
de limbă maghiară Frucht Francisc.
A debutat in 1934 la săptăminalul
clujean „Uj Kelet" (Răsărit Nou). In
prezent locuiește la Timișoara.
Bibliografie :
— Adevărul bătrînilor (in limba
maghiară, Cluj, 1940).
— Hîșș, sărăcie (versuri, Timi-
șoara, 1944).
— Pornesc în zori (versuri, E.P.L.,
1953).
— Răsfățata ; Tontălăul ; Centrul
înaintaș sub pătură; Cavalerul de
capră (1958) — piese pentru copii.
Amorul în noapte (1930) ; Esodul
(1931) ; Analhema (1931 ; Poem sim-
treaga noastră putere de muncă,
întregul nostsu talent, în slujba,
poporului, a partidului, a idealuri-
lor umanismului socialist!
Acum, după ce s-a consumat e-
venimentul din viața noastră lite-
rară — Conferința națională a scri-
itorilor — eveniment menit să aibă
ample ecouri în anii ce vin, acum
cînd ne pregătim cu toții, fiii a-
cestei țări, pentru Conferința Na-
țională a Partidului, meditînd a-
supra rostului nostru, asupra scri-
sului, nu putem fi pe deplin mul-
țumiți. Mai sînt încă multe de fă-
cut pentru a transforma climatul
literar într-un climat care să se
sincronizeze cu viața spirituală a
întregii țări, de înaltă exigență i-
deologică și artistică, mai avem de
corectat unele practici care ne um-
bresc activitatea și, neîndoielnic,
pot lăsa și lasă umbre și pe propriile
noastre cărți. Este acum mai mult
ca oricînd timpul, în cîmpul lite-
raturii, nu de liniște, de confor-
mism, de repetare a ceea ce este
arhicunoscut și arhibătut, ci de o-
pinii deschise, curajoase de rosti-
rea integrală a adevărului față de
propria noastră muncă, față de
cărțile noastre, față de noi ca oa-
meni și scriitori. Numai astfel va
putea înainta mereu literatura, ne-
pierzîndu-și nici un moment forța
ei de a ajuta omul, de a-1 înrîuri
și a-1 face mai nobil. Marea lite-
ratură nu s-a născut niciodată din
apologie și nici din denigrare, ci
din înțelegerea largă, generoasă, a
vieții poporului respectiv, a dru-
mului său, din respect față de a-
devăr.
Nu ne închipuim că acum, du-
pă Conferința scriitorilor, nu vor
mai apărea cărți slabe, că nu vom
mai putea greși cu noi înșine, sau
față de alții (și această posibilita-
te nu înseamnă neapărat greșeli),
dar nimeni și niciodată nu ne va
putea ierta dacă lucrările și gestu-
rile noastre vor fi surde la acest
timp, indiferente la tot ce se în-
tîmplă în această țară. Mai mult
ca oricînd oamenii de la noi au
nevoie de afirmarea nobleței, a
frumuseței, a omeniei, dar și de
dezvăluirea defectelor spirituale,
mai mult ca oricînd acești oameni,
semenii noștri, au nevoie să le spu-
nem totul despre viața lor, cum
este și cum ar putea fi. Credem că
scriitorul care își respectă profe-
sia este dator să vorbească despre
toate acestea numai cunoscîndu-le
în profunzimea și devenirea lor.
Nu poți să înțelegi viața unui om,
judecîndu-1 după un singur pas,
după cum nu poți să înțelegi că-
ile majore ale istoriei naționale
contemporane, obsedat doar de
descrierea unor subțiri și neputin-
cioase senzații de moment.
Realitatea timpului pe care îl
parcurgem nu ne poate lăsa în nici
un fel indiferenți. Trăirea intensă
a acestei realități, înțelegerea ei
în ceea ce are mai semnificativ și
mai durabil, capătă forța angajă-
rii artistice, forța care, prin ea în-
săși, nu poate decît să stimuleze
și să dea posibilitatea perenității
scrisului nostru.
Cu asemenea gînduri, marea ma-
joritate a scriitorilor din țara noas-
tră întîmpină acest mijloc fier-
binte de vară, marcat de Confe-
rința Națională a Partidului, cu
hotărîrea fermă de a sluji cu u-
neltele astei minunatua lor popor.
întocmit de Gh. CATANĂ
fonic (1931) ; Ars Poetica (1931).
capră (1958) — piese pentru copii.
AMARU BOGDAN (n. 6. IV. 1907
la Nenciulești-Bude Vîlcea m la
Țepești-Bude, 1936), numele literar
al lui Alexandru Pîrîianu (pseudo-
nimul .Amaru" fiind imaginat după
Gorki).
A colaborat la „Viața literară (a
lui I. Valerian), „Vremea" (vezi nu-
mărul din aprilie 1935 în care a
semnat reportajul „Capșa, cafenea
cu genii și tutun"), „Cadran", „Tot”,
„Dimineața" etc., cu reportaje, schi-
țe și versuri încă neadunate în vo-
lum. Fragmente din romanul în
manuscris „Amor vagabond" au fost
publicate în „Cadran", sub titlul
„Fapt divers". In aceeași revistă a
publicat nuvela umoristică „Vînză-
toarea" (1934).
Bibliografie despre :
— Eugen lebeleanu : Bogdan Amaru,
„Gazeta literară", 1954.
— Ion Caraion : Bogdan Amaru,
„Astra", nr. 2, 1967.
— Prof. Petre Predică și prof. Ion
Negreanu: Bogdan Amaru, „Ra-
muri",
15.VI. 1965.
11 — Convorbii i literare
trei-patru nebuni rătăcind pe alei,
pe masă — la fel ca in alte dăți — o carte cu
păsări exotice,
telefonul și citeva ciocolăți.
Eu mă aflam lingă tine, alături de alți plicticoși
convinși câ-ți aduc, prin prezența lor, mingiierea
pe care — de fapt — tocmai tu ne-o dădeai tuturor
din belșug,
cu condiția să avem ochi. Și eu ii aveam.
Poemele de față fac parte
din ultima carte a lui Euge-
nio Montale, intitulată .Sa-
tura" și apărută anul trecut
la editura MONDADORI. In
inconsueta și polivalenta
accepțiune montaliană, a-
ceastă expresie intraducti-
bilă — Satura — vrea să
definească (așa cum ne ex-
plică criticul MARCO FOR-
TI pe manșeta volumului)
o poezie care, în disonantă
toate
acestea — extensiv
Briceagul
armonie cu vremurile
care le trăim, caută
spargă schemele proprii
ale altora, incluzind —
pe
sâ
cu
Geniul
Geniul, din păcate,
nu vorbește prin gura lui.
și cu subtilitate paradoxală,
destul de mult din ceea ce
este consuetudine (specific
montaliană) în tiparele sti-
listice și lingvistice ale poe-
ziei. Cu această carte, Mon-
tele a tepit marele îngheț
speculativ și recapitulativ
din Bulera (Vijelia), și-a re-
găsit varietatea și densita-
tea, pluralitatea timbrului,
izbucnirea liricii
și — totodată
care încă din
înaripate
- „proza"
Ossr di-
seppia au constituit surprin-
zătoarea sa noutate.
c. c.
Geniul lasă doar citeva urme subțiri -
labe de iepure pe zăpadă.
Geniul este, prin definiție, ceva ce
oprindu-se brusc, propagă in jur
nemișcarea.
Atunci, lumea rămîne o clipă în așteptare,
vreun iepure — altul — să vadă trecind
pe zăpezi.
Crezi, oare, că pesimismul
a existat cu adevărat ?
Eu mă uit împrejur : nu-i nici urmă ;
ți nici înăuntru, în noi, nu se-aud
ascunsele vaiete...
Pling citeodată,
dar plinsul nu-i alta decit contracint
menit să se verse statornic in Țara
Minunilor, care-i ziua de miine.
Am ras cu briceagul, temeinic, din gind,
erupția rea a integrului. Și acum,
pe paletă — lipsită de negura negrului —
culorile vii ne surid.
Istoria
1.
Istoria nu e un lanț de inele
neîntrerupt :
sînt multe din ele
ce nu sînt în stare sâ țină.
Istoria nu recunoaște
un „înainte" și-un „după"
și nu e o oală cuminte
ce fierbe la foc potrivit.
Istoria nu e făcută de cel ce-o gîndește
și nici de acel ce-o ignoră.
Ea nu se strecoară ușure,
ci trece de-a dreptul și dur.
Detestă „puțin-cîte-puținul",
nu-naintează și nu se retrage ;
cînd vrea ca să-și schimbe macazul,
nu-ntreabă pe nimeni și punctul
spre care se-ndreaptă,
nu-i scris niciodatâ-n orar.
Istoria nu justifică,
istoria nu deplinge.
istoria
nu-i intrinsecă ;
istoria nu mingiie și nu biciuiește,
și nu ne învață nimic
din ce ne privește,
iar de-ai să cauți s-o înțelegi treaptă cu treaptă,
aceasta — să știi I — nu-ți servește
s-o faci mai adevărată, mai dreaptă.
Vad o pasare
Văd o pasăre așezată pe streașină casei
să fie o porumbiță ? îmi pare mai suplă nițel
și are un moț frumușel... Poate că vîntul i-l face ?
E greu să-mi dau seama prin geamul închis.
Dar dacă și tu ai s-o vezi, deșteptindu-te dimineață
din vis, înseamnă că asta e tot ce ni-i dat
să știm despre fericire. Prețul ei, pentru noi,
este mult prea înalt, mult prea mare.
In schimb, cine-l are
nu știe ce poate să facă cu ea.
Unul dintre noi
2.
Istoria, totodată, nu-i o mașină atît de perfectă
cum se vorbește c-ar fi.
Ea lasă uneori treceri subterane și cripte —
adevărate ascunzători ; mulți izbutesc ca să-i scape.
Istoria este și binevoitoare : distruge
cit poate mai mult (Dacă ar exagera,
poate ar fi chiar mai bine — însă, vedeți —
incomplet informată, ea nu se răzbună
pe tot ce-ar fi vrut).
Istoria răzuie fundul marin
ca o plasă cu plumbi, tîritoare prin apă.
Dar are ici-colo vreo două rupturi
prin care cîte un pește îi scapă.
Habar neavînd c-a rămas în afară,
acesta nu pare ferice de fel,
in vreme ce ceilalți, în sac la grămada,
se cred — categoric — mai liberi ca el.
Prinsă în hora ei, și aprinsă,
ea nu-și va îngădui să dezlege vreodată
amprentele șterse
de timp.
-Timp și timpi
Timpul nu-i unul singur : sint, dimpotrivă,
mai multe benzi lunecînd paralel —
deseori în sens invers, foarte rar
intîlnindu-se. Aceasta se-ntimplă cind iese-n lumină
adevărul cel unic și gol. Dar, odată ivit,
supraveghetorul macazelor se repede
și il suprimă. Și totuși recade
in timpul egal. Dar in clipa aceea -
o singură clipă, cițiva s-au zărit îndeajuns
nu pentru a-și spune „la revedere", ci pentru „adio".
între tot și nimic
Mesteceni imenși, rămuroși ascundeau
privirilor sanatoriul în care
bolnavă de prea multă dragoste de viață
numărai plictisită trecerea zilelor,
oscilînd intre tot și nimic.
Se-auzea țîriitul unui greier mic — introdus, bănuiesc,
in programul tratamentului clinic,
si-un cîntec de cuc, pe care il auzisei,
fără să te coste nimic, la tine — în Indonezii.
Erau — așadar — rămuroșii mesteceni și infirmiera
helvetă,
De-afară de lume, nicicum
nu este acel ce-o salvează. E unul din noi,
sută-n sută I Și nu neapărat cel mai bun.
Gdtterdâmmerung
Citeam undeva că crepusculul zeilor
e pe cale să-nceapă. Eroare !
Oricare-nceput are sensul ascuns.
Un fapt se certifică numai atuncea
cînd frontul de luptă-i străpuns jumătate.
Crepusculul a-nceput încă — hăt — de cînd omul
cintărindu-și creierul, s-a socotit
mai deștept decit cirtița și decit greierul ;
iar infernul ce se repetă nu este decit anteproba
unei „premiere absolute" aminată de mult
fiindcă regizorul e ocupat, sau bolnav,
or s-o fi ascuns cine știe unde și
nimeni nu-1 poate înlocui.
In vitrina
Păsările rău prevestitoare — cucuvaia și bufnița
trăiesc denutrite prin cenușii mahalale
or împăiate frumos
in vitrinele mizantropilor. Ceea ce
nu exclude ca rîndunica să-și facă uneori
cuibul într-un tub și un imprudent
să moară prin asfixie. Accidentul e rar,
cadrul general rămîne același.
Ierarhie
Totaltatea e;te mai importantă decit părțile sale.
Partea este mai importantă decit oricare
din părțile ei.
Predicatul este mai mult decit predicatorul
și acuzatul, mai puțin decit acuzatorul.
Timpul se eternizează in total,
totalul este al totalizantului,
intimplarea este improbabilă in probabilitate,
pulsantul — un purice in pulsabilitate.
In românește
de CICERONE CERNEGURA
CONVORBIRI LITERARE
revistă bilunară de literatură editată de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România
Redactor sef : CORNELIU STEFANACHE
Redacția: lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287. Administrația: București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10, tel. 183399. Tiparul: I. P. lași