11
15 iunie 1972
Proletari din toate fdrile, unifi-vâ !
LITERARE
REVISTĂ LITERARĂ FONDATĂ DE SOCIETATEA JUNIMEA DIN IAȘI, LA 1 MARTIE 1 8 6 7. APARE BILUNAR. PREȚUL 2 LEI
■
WWeca Munlcipiuhl Deva
SAP DE LECTURĂ
ION GANJU
„După licurici"
GLASUL DE AUR
Cu nemărginită cunoaștere-a mărginirii,
fără durere și fără beția
ferice a celor înstăpîniți amăgirii,
sufletul meu se apropie astăzi de tine, o,
înmiresmat habitaclu al desăvirșirii.
Glasul de aur fu vraja secundelor mele
nocturne, am săvirșit
vărsarea de singe iubit intru numele tău
și m-am hrănit cu viață fierbinte, întocmai
ca dulcile fiare ale pădurii.
Curgerea undei de aur mi-a fost
semnul statornic al asurzitoarei ființe.
Vis de o clipă-s acum nesfîrșitele, o nesfîrși-
tele
iuți cavalcade-n deșerturi, tulburatele
fapte-ale oștilor mele.
Ci netulburat, ca o stană de smalț in pustie
sufletul meu stă acum înaintea
detunăturii de aur. Primește
ceva ce nu știi ce este, atotștiutorule.
Merindea aceasta atît de fierbinte, de fragedă,
o tu, orbitoare prăpastie. . .
^comentariu
barbian
Cu toate diferențele fra-
pante, la Barbu sînt dis-
cemabile cîteva atitudini
eminesciene. Nu elemente
privind tehnica exterioară sau
referințe incidentale precum
domul ori selbele (pădurile),
nu trimiteri la Demiurg sau la
Nilul albastru, nici la germa-
nicul Odin, ci oarecare analogii
ținînd de tehnica interioară, de
fondul psihic, acestea oferind
posibilitatea întîlnirii celor doi
poeți într-un spațiu sideral, ra-
refiat și pur. Dincolo de ordi-
nea fragmentară din cosmosul
cunoscut, se remarcă la Barbu,
perseverent, eminescianul dor
nemărginit ca nostalgie a înal-
tului, stare „mai sus de noi. . .
în largul destinelor supre-
me44. .. (Cucerire). în viziune
eminesciană, viața „o boltă de
vise rebele", părea un spațiu
de gravitate joasă, iar moartea
integrare într-un infinit astral,
„mare de stele“, antinomie ca-
re la Barbu devine multiplă
unduire, balans între geologic
și muzica sferelor- După Emi-
nescu, poetul Jocului secund
este cel mai constant explora-
tor de spații pure, de unde
dramatica voință de a trans-
eende din temporar în etern și
în acest scop apelul la tehnice
combinate : de la cufundarea
in somnul năuc (in vis), gata
să „spargă a orei îngrădire"
(din Cucerire), de la haluci-
nată acustică și vizuală pînă la
meditația în tensiune rece, în
„Castelul de gheață" al Gîndirii
(din Dezrobire). La un pol, ace-
la al lumii contingente, se si-
tuează realitatea plată „temni-
ța în iars, nedemn pămînt44,
teluricul reprezentînd un ames-
tec de dur bazalt, de roci fier-
binți, de lavă, de sulf și zgură,
- „frenetica viață44 din Pan-
teism rotindu-se inconștient
sub semnul destinului orb. Dar
și în imperiul acestei „histerii"
a materiei, ochiul surprinde un
sens ascensional, astfel că lava,
munții, copacul, luate ca sim-
boluri, traduc dorul de cer,
împreunarea, logodna sau nun-
ta într-un strălucit albastru,
spectacol care, considerat în a-
nalogiile lui umane, sugerează
devoranta sete de ceasuri ver-
ticale, nevoia de cer a ceea ce
poetul numește (în Mod) „su-
flet impur“. Pe scurt infinitul
eminescian, cu nenumăratele-i
reverberații semantice, este la
Barbu „regatul fără nor“, un
„Pod albastru44, „eterul" cu
„plînsul apos“. .. spre care o-
mul trimite (în Margini de sea-
ră) „un gînd adus de raze“. . .
Prin epurare de pămîntes-
cul „nedem“, de „duhul mlaș-
tinii44, Barbu tinde, ca roman-
ticii, spre esențe, într-un efort
prometeic de a pătrunde, „prin
Tirziu și Înalt", în zona unui
absolut cristalizat : „Hăt la cel
/ Vinăt cer / împăcat la sori
de ger, / Unde visul lumii nin-
ge, / Unde sparge și se stinge,
/ Sub târzii vegheri de smalț..."
(Domnișoara Hus)- în Ritmuri
pentru nunțile necesare, poem
conceput ca o simfonie cosmică
în trei etaje, de un ermetism
complicat, „nuntirea44 ideală, în
„azur44, pare a simboliza, pre-
cum la Dante, în tragica-i Co-
medie, același sens ascensio-
nal, de la Pămînt, definit ca
un Infern („An al Geei, închi-
soare44), prin Purgatoriu („Oco-
lește roatele interioare : / Roa-
ta Venerii / Inimii44), către un
imens spațiu de calm, dincolo
de bine și de rău („peste în-
geri, șerpi și rai44) într-un Pa-
radis astral, hiperînalt, abstract
și de o lucire glacială. Drept
preludiu al „nunților44, o invo-
cație de aspect inițiatic, sub
semnul cifrei trei, care este și
simbolul geometric al triun-
ghiului, acesta traducând ide-
ea de unitate a spiritului în
mistica creștină. Tonul general
e unul de exorcism : „Capăt
al osiei lumii! / Ceas alb, con-
cis al minunii, / Sună-mi trei
/ Clare chei / Certe, sub lu-
cid eter / Pentru cercuri de
mister !“
Un prim ciclu existențial, e
în aceste Ritmuri, acela al ero-
sului-instinct, evocat de „tro-
nul moalei Veneri44, lingă care,
„ca toți amanții tineri44, poetul
însuși „a vibrat, înflăcărat", s-a
prins și el in „Danțul buf /
Cu reverențe / Ori mecanice
cadențe44 ; a fost și el „paj al
Venerii, / Oral / Papagal !".
Contactele cu teluricul presu-
pun o degradare a energiei spi-
rituale latente, în timp ce
„înaltul" văzut ca ecran side-
ral (cu analogii morale) înseam-
nă expurgare, instalare („nun-
tire") pe o a doua treaptă, aco-
lo unde sălășluiește „Mercur44,
„astră aurită", in spațiu pur :
„O, Mercur, / Frate pur / Con-
ceput din viu mister / Și Fe-
cioara Lucifer. / înclinat pe
ape caste / în sfruntări ico-
noclaste, / Cap clădit / Din
val oprit / Sus, pe Veacul îm-
pietrit. . .“ Printre rînduri se
străvede ideea de „inițiere in-
telectuală44, care nu e decît o
treaptă spre „mai sus44, în
compania călătorului Mercur.
Ambiție prezumțioasă, urma-
tă însă de sentimentul neîmph-
nirii „O, select / Intelect, /
Nuntă n-am sărbătorit44... Ex-
tazul solar, în incandescență
deplină, rămîne forma desăvîr-
șită a „nuntirii" : ceva apro-
Opinii—controverse
CONSTANTIN
NOICA : O nouă
pagină în istoria
spiritului european
GV?
g N. D. COCEA :
Alt jurnal inedit CVQ
V
piat de modul eminescian al
trăirii astrale, dar la Barbu
sugerind de fapt o instalare in
idee. Spiritualizarea a intrat în
cel de al treilea stadiu și ulti-
mul, arhitectura amintind, in-
cidental, firește, simbolica tri-
ală din Adone, al lui Marino,
care imaginase un cer din trei
planete : Mercur, Venera, Lu-
na- Opoziția Eros — Idee este
la Barbu totală ; la „cămara
Soarelui / Marelui / Nun și
stea", se ajunge prin asceză,
adică numai prin intelectual.
De reținut acel spectaculos fi-
nal, evocînd parcă, prin ecou-
rile cosmice, traiectoria Lucea-
fărului eminescian : „Abur
verde să ne dea, / Din clădiri
de mări lactee / La surpări de
curcubeie, / în Firida ce scîn-
teie / Eteree. ..“ Exemplul nu
e izolat. Sub semnul aceluiași
eter rece, de observat în Sta-
tură, armonia pythagoriană a
sferelor, într-un timp pur, sus-
pendat („din ceasul ce nu ba-
te4-), un „timp tăiat cu săbii
reci44...
Const. CIOPRAGA
J. D. SALINGER :
Franny și Zooey
g DANA DUMITRIU:
Noapte de decem-
brie Cnuvelă^
g VICTOR FELEA :
un ciclu de poeme
M I H A I
Magul
Surâsul se-ngropose-adinc in fața
Subt zbircituri ți fără leac palori,
Trecea pe-alâturi orice dimineață
Și-n ceață se-necau visații zori.
Ani coborau, o suvă avalanșă
Din inălțimi cu nevăzute virfuri,
Iar magul sta încovoiat pe-o planșă,
Alături cu o roză printre stirvuri.
Vis in mocirla unui veac străin,
Durată așteptare peste-o vreme
Cu temelii de crincene blesteme I
Doar magu-nchis in cugetu-i senin
Veghea ca un oștean ce știe una :
Că va dansa cu soarele și luna.
BENIUC
De ce cu grijă totul, i se ascunde,
Cind are tot ce-i trebui' de plecare,
Urechi ți ochi ți umeri ți picioare
Și miini să țină un toiag ți dorul
De-a fi prin astă lume călătorul
Spre „nu-știu-unde“ ? Ranița e goală,
Bat zorii marțul zilei cu sfială
Și a pornit un nou oțtean la drum
Cintind : „Pornim de-a pururea și-acum"„.
Ros de patimi ...
Ros de patimi, de victorii frint,
Iar de-nfringeri mindru ca un rege,
M-am încumetat pe-acest pămint
Să declar că numai fapta-i lege.
Am ți dovedit-o, se-nțelege,
Dar atiția cei nemernici sint,
Fiecare vrind a face-drege,
Ciți îs viermii-n proaspătul mormint.
Pornim de-a pururea...
E talpa gata pentru primul pas
Ce trebuie cărarea s-o măsoare
Necunoscută visului ca zarea
Sub care niciodată nu a mas
Acest străin venit să plece... Unde?
Faptul — dresul lor : nimicnicia
Viermilor ce mortăciuni consumă
Pină pier cu mortăciunea-n humă.
Ci rămine vețnic omenia :
O să mori, dar omeneasca faptă
E răsplata-n lume cea mai dreaptă.

o nouă pagină
în istoria
spiritului
european
semnificația istorică
a operei lui
Teofil Coridaleu
(IV)
Dintre profesorii de care ne-am apropiat nu numai cu
încredere ci și cu simpatie, acum aproape patru de-
cenii, cînd am venit la universitate, ne place să e-
vocăm figura cărturarului distins și discret care a
fost Octav Botez.
Ibrăileanu era bolnav și n-avea să ne facă deeît cîteva
lecții în care a urmărit prietenia unică dintre Eminescu și
Creangă, dintre europeanul autor al „Luceafărului11 și ine-
galabilul reprezentant al acestui pămînt, boțul de humă în-
suflețită din sat de la noi, din Humulești.
Octav Botez era conferențiar în vremea aceea, și preda es-
tetica și critica literară. Fusese multă vreme, înainte, pro-
fesor de liceu, la specialitățile franceză și filozofie. Dar, a-
lături de obligațiile sale de conferențiar, mai ținea și cursuri
de literatură română în perioadele cînd Ibrăileanu, reținut
de boală, nu putea veni la universitate.
Din martie 1934, cînd Ibrăileanu și-a întrerupt în mod
definitiv activitatea, Octav Botez ne preda două materii.
Nu era ușor să-l suplinești pe Ibrăileanu, pe acest profesor
pe care nimeni nu l-a mai putut egala de-a lungul anilor.
Vorbele lui necăutate, familiare, îmbrăcate, de cele mai
multe ori. în fonetisme moldovenești, se constituiau în re-
plici scinteietoare și în adevăruri în fața cărora nu te pu-
teai declara decit învins. Expunerea sa, dialogată, te ținea
într-o încordare continuă.
Octav Botez proceda cu totul altfel. Era mai puțin per-
sonal, în expunere ; aproape didactic. își pregătea minuți-
os fiecare lecție și ne dădea posibilitatea să-î urmărim foar-
te ușor șirul ideilor. Suplinitor al lui Ibrăileanu, el nu ur-
ma, totuși, planul expunerii acestuia. Ba, de multe ori, lec-
țiile sale aveau rostul să completeze cursul, multiplicat, al
titularului disciplinei.
Dacă Ibrăileanu concepea cursul pe epoci și își îndrepta
toată atenția asupra scriitorului reprezentativ (Conachi, A-
lecsandri, Eminescu, Sadoveanu — Goga), Octav Botez pu-
nea greutate mai mare pe grupările literare („Dacia lite-
rară", „Convorbiri literare", „Contemporanul", „Semănăto-
rul”, „Viața românească” etc.), scoțînd, se înțelege, în evi-
dență rolul pe care l-a jucat cutare personalitate în epocă.
Din această abatere, de Ia programul stabilit de Ibrăileanu,
au rezultat unele capitole deosebit de apreciate, de audi-
tori, cum ar fi cel referitor la activitatea lui I. Budai-De-
leanu ori cel despre „Naturalismul în opera lui Delavran-
cea", cel dedicat lui B.P. Hasdeu ori lui Macedonski și, mai
ales, cel despre Titu Maiorescu, din care îmi permit să re-
produc două scurte citate: „Maiorescu are meritul, care
nu-i poate fi disputat de nimeni, de a fi disociat, cel din-
ții la noi, valoarea estetică de toate celelalte cu care era
confundată în cultura noastră începătoare și de a fi afir-
mat cu tărie... caracterul ei autonom. (...). „A disocia valorile
a lămuri și delimita punctele de vedere, pentru a risipi
confuzia mentală, a sprijini tot ce susții pe temeiuri solide
sau logice, a te limita pentru a adinei, a fi disciplinat în
viața interioară, consecvent în gîndire și în acțiune, iată în-
demnuri și învățăminte care, dacă nu vin de la un apostol,
pornesc desigur de la un înțelept".
Era modest și foarte omenos. Nu ridica, niciodată, tonul și
nu și-a permis, vreodată, să facă o glumă nepotrivită la a-
dresa cuiva. Adversarii literari se bucurau. în prelegerile pe
care ni le făcea, de aceleași aprecieri ca și cei mai apropi-
ați prieteni.
Simpatia lui literară se îndrepta spre scriitorii ieșeni, spre
colaboratorii „Vieții românești" și ai „Adevărului literar
și artistic", în frunte cu M. Sadoveanu. Nu-i mai puțin a-
devărat, însă, că el s-a oprit și la nume din alte provincii,
cum ar fi I. Budai-Deleanu, pomenit deja, I. Agîrbiceanu,
I. Minulescu, B. Șt. Delavrancea și, mai ales, Liviu Re-
breanu. Este, poate, cel mai mare merit al criticului Octav
Botez de a fi vorbit, cel dintîi, cu competență și de a fi
pus definitiv în lumină valoarea romanului Ion. Intr-un
articol datat ianuarie 1921, apărut în „Viața românească"
nr. 7, din același an. el sublinia că „Rebreanu are în fața
personajelor sale. . . impasibila atitudine a savantului sau
a chirurgului", că „reușește să dea viață nu numai perso-
najelor individuale ci și grupurilor sau maselor". A mai
stăruit asupra faptului că romancierul a definit just rapor-
turile dintre români și minoritățile naționale din Transil-
vania (p. 56), că în „opera întreagă... respiră un robust
optimism, o senină și virilă încredere in rezistența pasivă,
tăcută dar cu atît mai tenace a țărănimii ardelene...". Nu
uită să ne atragă atenția asupra unui element cu totul esen-
țial. în scrisul lui Rebreanu puterea de a crea viața și,
în încheiere, își exprimă convingerea că romanul Ion „va
rămîne în literatura noastră ca romanul Ardealului și, poa-
te, dintr-un anumit punct de vedere, ca primul nostru ro-
man".
Activitatea publicistică a lui Octav Botez nu este prea
bogată. Ea se mărginește, în general, la colaborarea la re-
vistele ieșene ori la cele conduse de ieșeni („Arhiva", „Via-
ța românească", „însemnări literare", „Manifest", „Adevărul
literar și artistic”, „Minerva”, „însemnări ieșene".
Omul acesta blînd și de o bunătate extremă, care repre-
zenta cum nu se poate mai bine pe universitarul de ieri,
urmărea, cu îngrijorare, evoluția vieții politice din Europa.
Nu se agita și nu alarma pe nimeni dar, în unele parante-
ze, la curs, ori într-o discuție pe stradă, cînd urca sau cînd
cobora de la Copou, în plimbarea-i zilnică, îți dădea a în-
țelege că existau puține motive de liniștire. Colaboratorii
lui apropiați, ca și studenții care prețuiau în el un om și
un profesor, n-au uitat, desigur, două momente deosebite din
viața lui. Timidul Octav Botez s-a dovedit, de fiecare dată
de un curaj puțin obișnuit. La una din lecțiile sale, cînd
vorbea despre lorga, cîțiva huligani l-au întrerupt și l-au
amenințat cu înlăturarea din universitate. El a continuat
să vorbească, sfătuindu-i pe provocatori să se obosească,
mai întîi, să-1 citească pe lorga, și să-l cunoască. Le-a mai
spus că nu servesc nici știința românească nici patria pu-
nîndu-se în slujba hitlerismului. Al doilea caz, la care do-
rim să ne referim, s-a petrecut cu ocazia examenului de
doctorat al unui tînăr despre care se spunea că îi va lua
locul, la catedră. Lucrul acesta ajunsese, se înțelege, și la
urechile profesorului nostru. Făcînd parte din comisie, a
ascultat, cu răbdare, răspunsurile candidatului, a fost
loarte atent la intervențiile celorlalți membri ai comisiei
și, în final, la aprecierile precipitate și puțin exagerate, pe
un ton nepotrivit cu momentul respectiv, ale decanului fa-
cultății care era și președintele juriului. După ce acesta
și-a încheiat alocuțiunea, s-a ridicat Octav Botez, care a
spus : „Domnule candidat, îți urez succes, in continuare, și
carieră universitară strălucită". S-a oprit o clipă, spre a
cuprinde cu privirea pe toți cei din amfiteatru și, apoi, f
xîndu-1 pe doctorand, a încheiat aproape șuierînd : „și cît
mai curînd". Toată sala a înțeles întregul tîlc al vorbelor
celui pe care regimul de atunci intenționa să-1 pensioneze
forțat. Candidatul a ieșit din sală, ca pălmuit.
memoria iașului
Octav Botez nu era un tribun, și, mai ales, nu-i plăcea
să urmărească succesul imediat prin expunerile sale. Poate
și din cauza aceasta, apelul lui la unitate și la prețuirea
valorilor spirituale ale poporului nostru nu avea nimic de
circumstanță și glasul lui ne sună, încă, atît de familiar
și de cald în urechi. înțelegem, din ce în ce mai mult, că-i
datorăm o bună parte din formația noastră intelectuală și
cetățenească.
G. ISTRATE
Este — s-a spus - sterilita-
tea de girdire și de-
cadența ; este alexandri-
nismul și bizantinismul. Un
istoric al logicii din veacul
trecut, Prantl, este exasperat să
înfrunte toată această serie de
comentatori greci. In afara lui
Alexandru din Afrodisia, spune
el, sau a lui Simplicius în ca-
litate de colecționar de opinii,
ne-am fi putut lipsi de toți a-
cești comentatori ; în particular
pentru studiul logicii, influența
iui Porfir, hotărîtoare în Evul-
Mediu latin, ar fi fost „catas-
trofală". De aceea, spune
Prantl, ar fi fost chiar mai bine
să nu se practice deloc logica
începînd din veacul al IV-lea
al erei noastre. La rîndul său,
fără a fi atît de aspru, istori-
cul din veacul nostru, Leon Ro-
bin, nu se poate împiedica să
vorbească, in legătură cu a-
cești comentatori, de o „logo-
machie artificială" ; căci dacă
Aristotel incarna pentru ei Ra-
țiunea, „nu mai exista, cu ei,
o folosință liberă a rațiunii".
Toate acestea pot fi exacte,
iar Coridaleu nu va face alt-
fel decit să sporească specta-
colul acesta de monotonie, fă-
ră precedent, cel puțin în Eu-
ropa. Dar dacă lucrurile sînt
exacte, ele nu sînt și adevă-
rate, în înțelesul adevărului spi-
ritului. De n-ar fi deeît o sim-
plă chestiune didactică - în
măsura în care aproape toți
acești comentatori sînt „didas-
kaloi" — și încă ar trebui să
se vadă pentru ce adoptă ei
un singur autor și îl interpretea-
ză într-un același spirit. Trebuie
totuși să se găsească o justi-
ficare pentru ce anume Aristo-
tel — care în anii săi nu a
fost „Filozoful" și nu a deve-
nit așa ceva nici în secolele
următoare, ci abia după ce
Andronikos, pe la 70 î.e.n. a
alcătuit prima ediție a opere-
lor sale — a început să pară
și a rămas întiiul dintre gîndi-
tori. Căci dacă prostia este
locvace, ea nu e neapărat
monotonă. Iar dacă un Corida-
leu vine să sporească mono-
tonia, el o face, poate, spre a
o ajuta să capete o transfigu-
rare istorică.
Datorită lui, totul începe să
capete o semnificație. încă se
putea crede — cum s-a presu-
pus — că veacurile de exege-
ză grecească nu se prelungeau,
după Alexandru și Porfir, deeît
prin cîte o figură mai răsărită
de dascăl, ca Ammonius sau
mai tîrziu Psellos. Dar cînd se
va vedea cît de puternică este
tradiția greacă, în toată desfă-
șurarea ei, în opera lui Corida-
leu, se va admite că aristotelis-
mul grec a reprezentat o rea-
litate istorică sigură de sine. E
adevărat, fără Coridaleu exe-
geza nu ar fi deeît o deca-
dență, începînd de la Exegetul
prin excelență, cum a fost nu-
mit Alexandru. Dar ultimul din-
tre exegeți nu numai că va re-
face calitatea exegezei, ci va
aduce și mărturia faptului că
ea este rezultatul unui proces
istoric. Toți acei profeți minori,
care se avîntau în „logomachia
artificială", sint din plin la lo-
cul lor, în configurația de an-
samblu. Toți capătă un sens și
un rost, din perspectiva celui
din urmă.
Dar dacă el face ca seria să
țină exterior, o face să țină și
lăuntric, prin spiritul exegezei
sale. In speță Coridaleu arată,
la capătul seriei de comenta-
rii care este datoria unui e-
xeget, iar astfel recalifică pe
înaintașii săi, chiar cînd este
vorba de interpreți de o cali-
tate superioară lui.
In general nu se mai vede
bine ce era un exeget al lui
Aristotel din cauza lipsei lucră-
rilor lor sau a ecoului activi-
tății lor. Sînt unii care comen-
tează citeva opere ale lui Aris-
totel, alții ce nu reușesc să co-
menteze deeît una. Philopon și-a
meritat numele de „cel ce iu-
bește strădania" prin zelul său
de a comenta cît mai multe
tratate posibile. Dar exegetul
adevărat trebuie să le comen-
teze pe toate. Singur Alexan-
dru, la început, șî Coridaleu la
capăt, au făcut-o. Iar abia prin
Coridaleu se vede acest lucru,
în măsura în care de la el s-au
păstrat toate comentariile.
Coridaleu înalță pe comen-
tatorii izolați la demnitatea de
exegeți ai operei lui Aristotel,
nu ai operelor. Care e deosebi-
rea ? Este cea dintre greci și
arabi, în orice caz cea dintre
greci și latini. Pentru latini (adi-
că apuseni), care n-au în fața
lor deeît frînturi din gîndirea
antică și apoi opere izolate,
va fi poate firesc să caute în
ele decretele Adevărului. Dacă
n-a fost limba latină cea care
a impus gînditorilor din Evul-
Mediu judecăți și formulări prin
decrete, este limpede că împre-
jurările vieții culturale din Oc-
cident ar fi fost de-ajuns să-i
explice stilul.
Să comparăm într-adevăr A-
lexandria din veacul V și VI,
cînd aristotelismul grec e în
floare, cu Parisul lui Abelard.
Nimic mai opus, sub raportul
condițiilor exterioare de cultură,
deeît abundența de documen-
te, presiunea tradiției în lumea
Alexandriei — unde se înteme-
iaseră filologia, gramatica, re-
torica și esențialul teologiei —
în comparație cu condițiile de
viață culturală din Occident,
între veacurile X și XII, adică
din perioada cînd se încheagă
scolastica latină. O „conștiință
de cultură" era imposibilă, la
seria de gînditori pe care o
deschisese Alcuin, ia celălalt
capăt al lumii. Unor asemenea
gînditori refuzați de Abundență
— care poate fi sursă a lenii
spiritului, dar este și una a
oricărei neliniști, subtilități și
căutări - nu le rămînea decit
să se angajeze pe calea sără-
ciei, care duce la exigența a-
devărului gol.
Constantin NOICA
2 —Convorbiri literare
Ion Barbu sau
mitul lui lanus
AL. ANDRIESCU
Ion Barbu reprezintă în poezia română mitul lui lanus.
Poet de boltă, acest patron al celei mai mari răspîn-
tii din lirica noastră a privit cu o față, pe care ade-
seori și-a ascuns-o, înapoi și cu alta înainte, singura
pe care, timp îndelungat, și-a crezut-o îndreptată spre ade-
văratul destin al literelor de care s-a legat cu patimă, pen-
tru că numai o mare dragoste, care se crede înșelată, poate
împinge la soluția de extremă a abandonului, soldată, pen-
tru poezie, cu o adevărată sinucidere. Sub aparenta unor
convingeri estetice neînduplecate, poetul a fost, de fapt, plin
de contradicții și ne apare, de aceea, exagerată părerea u-
nor autori care, obsedați de omul dc știință Barbu, îi văd
și poezia izvorîtă dintr-un principiu unitar. Consemnările
biografice mai vechi ca și cercetările recente, organizate
și mult mai amănunțite, ne pun în fața unei personalități
extrem de complexe, derutante, cu o largă disponibilitate
pentru gestul neprevăzut. Ion Barbu putea să se înduio-
șeze pînă la lacrimi ascultînd cîntece haiducești, dintre care
le prefera pe cele cu lancu Jianu, amănunt biografic reți-
nut de Dinu Pillat în studiul introductiv Viața și ideația lui Ion
Barbu, ediția Pagini de proză, 1968, dar va protesta împotriva
folclorizării poeziei culte suspectîndu-1 chiar și pe Blaga de a-
ceastă erezie, deși îl admira ca poet de „grație- : „Mi-e tea-
mă — atît de multe sînt motivele de folclor românesc la
d-1 Blaga — că, rîvnind la o chimie completă a poeziei, i-a
alterat puritatea". Lărgind sfera acestor considerații, poetul
va relua ideea, peste cîteva rînduri, într-un ton mai inci-
siv, cu precisă adresă la „Gîndirea" : „Cred că porțile ță-
rănești, iile, balaurii, feții-frumoși, mozaicurile și zugrăve-
lile bizantine, conduc poezia la un stil pastiș ori pestriț".
Folosește sugestiile folclorului și-1 va căuta pe Arghezi din
astfel de imbolduri, dar îl va respinge cînd imaginea pe
care și-o construiește despre el presupune că nu corespunde
cu cea reală. Poetului îi place să-și lase urechea, rafinată
de „geometria înaltă și sfîntă", metafora pe care i-o invidia
lui Blaga, mîngîiată de moliciunea orientală a vechilor
cîntece lăutărești , se entuziasmează de Craii de Curtea-Ve-
che, în care se revarsă atîta culoare balcanică, îi admiră
pe Anton Pann și pe Ghica, dar respinge cu indignare, ori
de cîte ori are ocazia, „pitorescul indigen". Avea o candidă
patimă franciscană pentru animale, a scris poezie naturistă,
dar îi disprețuia pe urmașii lui Francis Jammes. Dioni-
siac, autor de păgîne versuri orgiace, declara că „la teme-
liile sufletului omului de astăzi zac straturi de păgînitate
dar voia să moară „en beaute", răsfoind nu o carte oare-
care. nu Biblia trivializată de comerț, ci vechea Biblie a lui
Șerban	Cantacuzino.	II iubea pe Anton	Pann, la
reabilitarea căruia a contribuit in ochii cititorului
modern	mai mult	decît toată critica, dar res-
pingea anecdota în poezie după ce o cultivase. Antitradițio-
nalist, definea „instinctul tradițional" ca „o experiență în
ascendență" pe care și-o mărturisea cu orgoliu lui I. Vale-
rian. Visa „la certitudinea liberă a lirismului omogen, ins-
truind de lucrurile esențiale, delectînd de viziuni paradi-
siace", și a scris Cîntec de rușine. Avea ochi halucinați, a-
țintiți la un țărm inexistent, proiecție a minții, în care se
oglindea o Heladă imaginară, neacademică, nefilologică și
nearheologică, „chenar ingenuu și rar, ocolind o mare" dar
o caută pe coordonate mai puțin abstracte decît ne lasă să
înțelegem, într-un orizont recognoscibil nu numai ca „sim-
plă ipoteză morală" : „Credem a fi recunoscut în pitorescul
și umorul balcanic o ultimă Grecie". Poetul se vede obligat
să-și salveze de propria sa construcție teoretică ciclul bal-
canic care, în mod evident, intra în zona poeziei incriminate
în mai toate articolele și convorbirile sale cu diferiți publi-
ciști ai epocii. Ciclul va fi anexat, de aceea, unei teme fun-
damentale, prin care se poate lega de întreaga sa operă : „A„
ceste preocupări coincid cu apariția temei fundamentale —
solemnă, neașteptată — vizitînd întîia dată versurile și mar-
_ cîndu-le : Moartea și Somnul (Nastratin Hogea la Isarlik.
W domnișoara Hus, Cintec de rușine)". Reconcilierea între
concepția sa poetică și aceste poezii, la care avem atunci
dreptul să adăugăm și altele, se face, după cum îi declara
în continuare lui F. Aderca, cu o frumoasă argumentare pie-
zișă ; „Sondagiile astea în structura nevăzută a existenței
salvează poate cele ce scriam pe atunci, desolidarizîndu-le
în destin de literatura de pitoresc și de pastișul folcloric
(lucru de cari mi-e groază — ori, literatura noastră e a-
proape toată numai asta". Prinsă între fascicolele acestea de
lumină, care vin din direcții atît de diferite, Înfruntarea
poetului cu poezîa tradiționalistă capătă reliefuri noi.
întrebat de Paul B. Marian dacă „mai avem poeți tra-
diționaliști", Ion Barbu oferă un răspuns care denotă ace-
eași contradicție dintre angajarea lui sentimentală și prin-
cipiile estetice pe care le propunea cu vehemența cunoscu-
tă. Tradiționalismul, combătut teoretic, într-un limbaj care
e numai al său în polemică, este din nou acceptat sentimen-
tal în aprecierile elogioase cu care înconjoară poezia lui Ion
Pillat, singurul poet tradiționalist pe care îl recunoaște :
„Iubirea lui pentru formele noastre cîmpenești și modul
larg, încrezător de a le cînta (abia înnorat de o poetică me-
lancolie, pentru cele ce nu se mai întorc), sînt așa de cuceri-
toare că, deși angajat într-o experiență poetică opusă, nu
mă pot feri, cînd le recitesc, de emoția unor versuri ca a-
cestea : Văd uniforma veche de „ofițir" la modă. / De cind
era el junker, de mult, sub Ghica Vodă / Cînd mai mer-
geau boierii cu butca la Brașov Tradiționalismul acceptat
înseamnă stabilirea unei legături cu un timp care i se pare
abstract: acela în care îl plasau Anton Pann, Ion Ghica și
Matei Caragiale. Protestul lui vizează numai un fel de
produs artizanal al tradiționalismului floclorizant și pitoresc,
travestirile lipsite de orice substanță, sau la fel de greșita,
după părerea lui Ion Barbu, „înnodare" a tradiției la nive-
realismul in nuce
RADU NEGRU
lul Asachi, Conachi, Bolintineanu, Alecsandri. Cuvîntul său
va rosti tranșant această disociere necesară : „lirica
nouă nu are de combătut tradiționalismul ca atare, ci numai
tradiționalismul timid" (subl. lui Ion Barbu). In sensul a-
cesta trebuie înțeleasă și opoziția pe care o stabilește între
Alecsandri, pe care îl nedreptățește, acuzîndu-1 că n-a știut
„să vadă, să prindă originalitatea unui moment", și Ion
Ghica, admirat fără rezerve pentru că în scrisorile sale gă-
sea o icoană posibilă a timpului la care a visat toată via-
ța. Acest mare polemist, poate cel mai mare din epocă în
domeniul ideilor literare, a urmărit întotdeauna, la fel de
necruțător, orice act exterior, indiferent dacă o astfel de
manifestare pornea de la semănătoriști sau de la înnoitorii
grăbiți : „Vă aduceți aminte cum toți am tremurat, cum în
apele inseratelor armonii ce se vestiră, dizolvarăm ceara și
spălarăm ultragiul a 20 de ani de aspre chiote semănă-
torești. Fii ai unor părinți eminesciani, făgăduiți dulcelui
vis germanic, prin taina ierbii de omăt și a florii albastre.
călcarăm cu hotârire și lepădarăm dubla trivialitate a unor
rurali fără mister și a unui modernism ce reușise să-și asi-
mileze, din toată sforțarea occidentală, doar formele ga-
lante ale traficului viu sau ale cupletului". Lama este ră-
sucită dureros în ambele părți și poetul va alerga spre
Isarlîk. cetatea în care lumea concretă este încercuită de vjs.
îndată după prima sa experiență poetică, fără să se fi
manifestat în cadrul ei și într-un omorîtor spirit de școală,
fiind parnasian doar prin unele elemente exterioare. Ion
Barbu evoluează într-un mod cît se poate de neprevăzut.
Poetul își caută „originalitatea lirică" în „simțirea valahă"
a folclorului trecut prin versurile lui Anton Pann, „în sen-
sul pămîntean și bucolic", după cum îi scria, în 1921, lui
Topîrceaanu (Const. Ciopraga, Ion Barbu și „Viața Româ-
nească", în „Cronica" nr. 1, 1966). Din această perioadă, care
coincide cu colaborarea poetului la „Viața românească", da-
tează unele din poemele sale cele mai frumoase : După
melci, Nastratin Hogea la Isarlik, Selim, de care poetul se
va dezice mai tîrziu, și Domnișoara Hus, într-o primă va-
riantă, care. în schimb, nu întrunește sufragiile redacției
ieșene și-I va separa de aceasta după o explicație cu To-
pîrceanu. Legat sufletește de acest univers, poetul a căutat
să-și ilustreze, în volumul din 1930, noile credințe estetice,
procedînd la o selecție severă a creației sale poetice pe care
și-o așează sub semnul unei unități adeseori înșelătoare.
Destinul său poetic apare, așadar, paradoxal. Poezia în ca-
te a crezut cel mai mult, aceea a „jocului secund-, dulcele
vis întruchipat într-o „dificilă libertate: lumea purificată
pînă a nu mai oglindi decît figura spiritului nostru" într-un
„act clar de narcisism-, i-a fost contestată cel mai violent,
în timp ce celelalte două cicluri, cel parnasian, respins de
poet „ca decurgînd dintr-un principiu poetic elementar", si
cel balcanic, cum mărturisea că îi place să fie numit, și-au
aflat mai repede o dreaptă prețuire. Oricît ar părea de cu-
rios. Ion Barbu își face loc. tot mai mult. în conștiința cri-
tică. într-un spațiu unde nu se vedea de loc: alături de dis-
prețuita poezie folclorică și de pitoresc. Sugestii în acest
sens vin de la Tudor Vianu. G. Călinescu. Pompiliu Con-
stantinescu. Al. Rosetti și Al. Dima. Alături de numele lui
Barbu s-a șoptit chiar și termenul „tradiționalism-, firește
făcîndu-se disocierile de rigoare, cum procedează Pompiliu
Constantinescu : „Fără teoretizări și dogme, d. Bradu trece
în cîmp tradiționalist ; viziunea sa este însă pură intuiție
poetică, nealterată de preocupări programatice și ipotetice
identificări etnice, ca în estetica tradiționaliștilor noștri re-
torici, amatori de false specifice naționale". Poate că cel mai
departe în acest sens au mers doi dintre editorii recenți ai
lui Ion Barbu : Al. Rosetti și Liviu Călin, în Cuvîntul îna-
inte la al doilea volum pe care îl editează, Joc secund, 1966.
Desprindem această frază de neechivocă alăturare a unei
bune părți din opera poetului zonei pe care acesta o bles-
tema cu formula „poezie leneșe" : „Aceasta fază a interesu-
lui pentru specificul poeziei populare sau de tradiție anton-
pannescă fusese oarecum enunțată de poemul După melci.
Narațiunea are ceva din feeriile noastre populare de care
au fost atrași pe rînd Alecsandri. Eminescu și Coșbuc" (p. XI).
Aprecieri asemănătoare stabilise și Tudor Vianu în cunos-
cuta sa micromonografie consacrată operei poetului, studiu
fundamental, pe care se sprijină întreaga exegeză barbiană
actuală. Alături de Alecsandri, „înnodînd" cu „poetul junei
Rodica", Ion Barbu s-ar fi simțit închis în ceea ce el dis-
prețuia ca fiind „tradiționalism timid". Nu în acest punct
de extremă în trecut și nici în himera „lirismului absolut"
trebuie să-1 căutăm pe acest poet care cunoaște atît de bine
secretul cuvîntului. Dacă ne-am întreba, acum, la această
răscruce, unde ne întîmpină Janus Bifrons, cum îl vedem pe
Ion Barbu, cel ce se retrăgea din literatură „cu Craii de
Curtea-Veche și cu Cetatea de argint transcrisă", nu ne-am
putea imagina o icoană care să-1 reprezinte mai fidel decît
acel misterios Nastratin care se autodevoră. în acest uni-
vers în care înaintează caicul său nebun pe o apă înnămo-
lită se așează în primul rînd poetul și numai după aceea,
purificat prin jertfă, desprins de pămîntul iubit și bleste-
mat, „în celălalt univers de curății și semne". La această
răscruce, Ion Barbu apare ca om împovărat și poet divin
înfiorat de structura nevăzută a existenței. Restul poemelor
sale sînt o superbă lecție de estetică și nu-1 vom mai urma
sub bolta înaltă și în spațiul lor rarefiat de emoții. Cu ge
nunchiul în iarbă și cu urechea plecată la pămînt îi ascul-
tăm bătăile inimii la trecerea lui Pan și privim spre Isarlîk.
Iarăși și iarăși realismul.
Nu, nu-i vorba de o re-
luare. Subliniez de la în-
ceput, încă din titlu, că
problema aceasta eternă
a gindirii estetice se cere clă-
dită după principii ma-
terialist-dialectice în esență,
nu declarative, nu normative,
analitice.
Este necesar să examinăm
relația realitate-artă, chiar din
germane, la începuturile ei, a-
colo unde puritatea, în apa-
rență simplă, a fenomenului
de reflectare, ne permite o re-
definire a termenilor săi dia-
lectici: realitate, arid, inter-
pretare umană sau am mizare
estetică. Se impune un efort
de clarificare cu atît mai mult
cu cît in diferitc domenii, in-
cepind cu matematica, logica
și tcrminind cu etica și poli
tica termenul dc realism are
accepții diferite. ‘mprumutate
uneori eclectic de esteticieni.
Semnificația adincă a realis-
mului a devenit și mai confu-
ză prin graba fortuită cu cara
unii „exegeți" și-au dezgropat
conspectele superficiale din de.
ceniile trecute, la fel de con-
junctural ca și atunci. Am ci
tit, nu de mult un articol care
începea prin a afirma despre
realism că „etic trăsătura prin
cipală a literaturii și artei va-
loroase" iar la sfîrșit pome-
nește „între prejudecăți, iden-
tificarea realismului cu valoa-
rea", argumentind in favoarea
adevărului că intenția și ta-
lentul nu sint tot una. După a-
semenea afirmații care se au-
toanulează contradictoriu, ci-
titorul mai află că „arta nu es-
te un simplu recipient", lucru
pe care, după părerea autoru-
lui, nu avea de unde să-l știe
pînă acum. Din asemenea glu-
me confuze, cu efect trist, s-au
compus cîteva momente peni-
bile ale dezbaterii despre re-
alism, în deceniile trecute, do-
minate de o tendință norma-
tivă, superficială, care reco-
mandă artiștilor rețete de-a ga-
ta, nu o gîndire proprie cu
privire la tema propusă. Ce
poate fi mai superficial și mai
fals decît să pretinzi artiștilor,
și asta în numele materialis-
mului mimat la nivelul seco-
lului XVIII, să copieze obiec-
te, să reproducă evenimente,
sau să tipizeze umanul, adică
să-l uniformizeze schematic și
strict contemplativ. Se invocau
în favoarea unei asemenea „în-
țelegeri" a realismului concep-
țiile materialismului metafi-
zic, numele lui Goethe sau
cniar principiile Poeticii lui
Aristotel, pentru a se demon-
stra, fără argumente, că arta
trebuie să fie o „copie", o „i-
mitație" a lumii exterioare, a
obiectelor. Nimic mai fals in
interpretarea concepției lui A-
ristotel despre „mimesis", ni-
mic mai departe de gindirea i-
luministă a lui Goethe, cu pri-
vire la libertate, personalitate,
suprema clipă a artei, nimic
mai străin de complexitatea
dialectică a gindirii marxiste,
decît acel rigid și dogmatic
pseudoconcept despre realis-
mul artei ca o copie fidelă a
obiectelor, nu s-a produs cind-
va. Dar, spre fericirea litera-
turii noastre, artiștii mari au
continuat să scrie bine despre
acest popor, pătrunzind in re-
alitatea conștiinței lui.
Nu de mult, in această re-
vistă, vorbind despre realism',
Const. Ciopraga a subliniat ne-
voia de a-l înțelege ca parte
activă a lumii, pe care o re-
flectă arta, „realitățile spiritu-
ale de adincime", cele de din-
colo de „fațada lucrurilor". în-
țelegerea marxistă a realității
cuprinde „viața concepută ca
act, adică fapte", intr-o dialec-
tică perpetuă a „materiei cu
spiritul", adică practica social-
istorică. producătoarea civili-
zației, a culturii. In cadrul so-
cial, munca, activitatea crea-
toare, presupun rolul activ al
conștiinței, scopului, idealului,
prefigurarea abstractă și cea
intuitivă artistică. Acestea fac
parte din lumea reală a omu-
lui. Pentru a sublinia partici-
parea omului la realitate și
schimbările ei, Const. Ciopraga
reformulează aforismul, „omul
este măsura tuturor lucruri-
lor" parafrazindu-l pe Protago-
ras „omul este măsura tuturor
realităților". Intr-adevăr pen-
tru om este reală acea parte
a lumii care poate fi cuprinsă
rațional în procesul muncii, a-
fectiv, in procesul artei. Aceas-
ta este realitatea lumii lui,
după cum a demonstrat
Marx2. In această realitate,
social determinată, se include
participarea logică, simpateti-
că, senzorială, practică a omu.
lui, parte integrantă a realită-
ții oglindite de artă. A fi rea-
list înseamnă a reflecta aceas-
tă realitate socială prin afecti-
vitatea umană, nu o lume in-
diferentă. rece, strict obiectu-
ală, în care omul și arta lui
nu există.
Omul poate fi subiect care
să reflecte numai lucrurile de-
venite realitate a cunoașterii,
muncii, dorinței, iubirii, sim
țuri practice omenești 3 prin
care devine termen activ al
lumii. El face natura să se
umanizeze, prin intermediul
științei și tehnicii, și prin in-
termediul artei, aceasta inter-
venind măcar in fantezie și
sentiment, în psihologia comu-
nicării și acțiunii, dar mai a-
les în exprimarea și contem-
plarea obiectelor estetice. Toa-
te acestea devin substanță a
imaginii artistice, sensul și
semnificația ei lăuntrică. Fără
acest conținut de umanizare nu
există ca valoare estetică, nu
poate ființa ca mesaj sau ca
emoție transmisă, pagina de
literatură, portretul turnat în
bronz, pînza pictată. Aceasta
este in esență realitatea artei,
in special a acelei realiste.
Chiar la nivelul incipient, al
esteticii antice, rolul subiecti-
vității in actul creator, parti-
ciparea lui la realitatea artei,
este recunoscut. Mai mult, se
înțelege din textul „Poeticii",
care ar merita un comentar
larg in cadrul dezbaterii con-
temporane despre realism, că
evoluția genurilor artei și a
valorii imaginilor nu se dato-
rează numai istoriei obiectu-
lui oglindit ci mai ales evolu-
ției ascendente a subiectului
care oglindește.
Sensul formelor artistice este
determinat de caracteristicile
cerebrale și sensibile, de par-
ticularitățile temperamentale
ale creatorului de frumos. In
epoca sa, Aristotel, bun cunos-
cător al artelor, distinge trei
posibilități in interpretarea su-
biectivă a realității obiective
prin imagini artistice ... „per-
sonajele închipuite vor fi
mai bune ca noi, ori mai rele,
ori la fel cu noi, cum fac și
pictorii. Se știe doar că Polyg-
notos înfățișa pe oameni mai
ohipeși, Pauston mai urîți, Dio-
nisos așa cum sînt, aievea ...
Homer, bunăoară, închipuie pe
oameni mai buni, Cleofon așa
cum sînt, Hegemon Thasianul,
născocitorul parodiilor și Nico-
hares, autorul Deiliadei, mai
răi"4. Dacă filosoful antic ar fi
folosit terminologia de azi, Di-
onisos care picta oamenii așa
cum sînt și Cleofon care-i de-
scria poetic tot astfel ar fi in-
trat in ordinul realiștilor. Aici
găsim o implicație aristotelică
definitorie pentru realism, o
delimitare logică necesară față
de idealizările clasice, idilice,
romantice și față de abisalul
grotesc-simbolic, mitologic, de-
monicul gotic, absurdul și a-
utoanularea omului, limitarea
acțiunii și neantizarea eroilor
din literatura existențialistă.
Cele trei diviziuni aristotelice
au valabilitate universală.
Arta in genere are ca obiect
„realitatea umanizată", imagi-
nile ei fiind o parte a realită-
ții. a practicii social-istorice, o
parte din universul stăpinit
de om, sau premergînd vizi-
onar acestei luări în stăpînire.
Prospectarea și aproximația
vizionară sint substanța idea-
lizării, a romantismului perpe-
tuu. propriu vîrstelor și genu-
rilor tinere, exclamatorii, care
văd lucrurile cum ar trebui să
fie. Căderile abisale ale inter-
pretării artistice, zonele in-
stinctuale sau subconștiente,
căderile psihologice provocate
metafizic de înfrîngere și
moarte, sînt proprii literaturii
absurdului, tragediei întîmplă-
rilor, stărilor anxioase interi-
oare existențialismului, care
vede lucrurile și ființele uma-
ne mai rele decît sînt, fără
scăpare din situațiile limită,
fără ieșire, cu un scepticism al
vîrstei crepusculare sau al cla-
selor în decădere. Realitatea
participării omului la înțele-
gerea și transformarea lumii,
luciditatea matură a acțiunilor
sale practice, intervenția spi-
ritualității lui, a pasiunilor în
schimbarea lucrurilor este o-
biectul reflectării realiste în
artă, a oamenilor și lumii așa
cum sînt, corelate dialectic.
1 „Convorbiri literare", nr. 2]
1972; 2 K. Marx, Opere voi. 3.,
p. 5.. E.P. 1959; 3 K. Marx și
Fr. Engels, Despre artă și lite-
ratură, p.35, E.P., 1953; 4 Aris-
totel, Poetica. II
3 — Convorbiri literare
O glumă
Sint claunul născut intre cele două războaie
numite mondiale din pricina afluenței de public,
numărul meu preferat — dispariția —
aduce in staluri cohorte de spectatori
dornici să vadă repetindu-se seară de seară
nebunia interbelică, ce stranii sint aplauzele
cind fața mea muiată-n fard primește
culoarea reflectoarelor, ce stranie și dorința
de-a înghiți o sabie sau chiar o mitralieră.
Romanță
»
Vitrina fotografului prezintă
colecția zimbitoare de mirese
și eu călcind ireal pe trotuare
plutesc printre pierdutele adrese.
Știu, ploaia a topit o generație
și din promoția marelui liceu
n-a mai rămas decit acordeonistul
pe care-1 chem la miezul nopții eu.
Băieții de acum două decenii
aleargă fără noimă, cu blindețe,
doar Dunărea frumos nepăsătoare
spală memoria dinspre tinerețe.
Un port din sud se scurge prin conture
topind promoția marelui liceu,
pășesc printre necunoscuți, e timpul
să intru-n gloria cearcănului meu.
Clauni muzicali
El cintă dintr-un flaut sau dintr-o umbrelă
o melodie lentă și vag întristătoare,
dar partenera sa, o femeie ușoară și rebelă
astupă gura flautului cu un fel de floare.
Atunci el ia un acordeon sau o noptieră
din care cintă sincer o nouă melodie,
dar partenera sa, o femeie rea și severă,
alungă acordeonul ca pe-o ființă vie.
Resemnat, el pornește să cinte dintr-o mătură
dind la iveală triluri aproape divine,
dar inoportuna sa parteneră deodată inlătură
frumosul instrument, atunci claunul in fine
incepe să cinte dintr-o stea depărtată, agonică
și-ntregul circ învață extazul și plutirea,
dar partenera sa, o femeie geloasă, demonică,
din nou se manifestă ; ea nu-și mai ține firea.
Acum el cintă numai și numai din ale ei glezne,
dar lumea nu mai urmărește eschibițiile sale
și prin circul pustiu și prin arena căzută in bezne
subtilul claun devine o pastă incertă și moale.
Aceste cuvinte
Intre capul copilului
și umărul mamei sale
se află o cetate puternică
in care lampioanele gloriei
strălucesc secular pregătind
viitorul.
Intre capul copilului
și brațul tatălui său
se află o mare fără sfirșit
iar corabia speranței
atinge țărmul.
Aceste cuvinte
le-a rostit exilatul
in noaptea intoarcerii sale
din surghiun
in timp ce melancolia
invâluia intr-o mantie tăcută
MIHAIL
SABIN
amurgul.
condițiile criticii
De la prima vedere, trei con-
diții par a fi necesare ca să
putem vorbi de critică: a)
să existe obiectul asupra că-
ruia se exercită operația ; b) să e-
xiste cel care execută operația ; c)
să existe martorii (auditoriul).
Deci, gospodina care-i împărtășeș-
te vecinei ultima rețetă remarcata
în noua ediție a Cărții de bucate
face, putem zice, critică. La fel,
telefonista care-i mărturisește celei
gustul paleo-modern
Termenul de „paleo-modern"
a fost utilizat de Ed-
gar Morin1 pentru a ca-
racteriza un complex de fe-
nomene umane în care se creează
o unitate intre solicitarea lui „pa-
leo“ (cu sensul de tradițional) și
solicitarea modernului. Fără ca Mo-
rin să se fi referit in mod direct și
expres la problema gustului, ter-
menul utilizat de el poate fi con-
siderat ca adecvat, sugestiv, în ca-
racterizarea unei anumite acuități
ce se constată în dezvoltarea gus-
tului pentru obiectul dc artă popu-
lară in orașul românesc modern.
Procesul acesta a început, de fapt,
cu peste o jumătate de veac în
urmă, continuînd să se accentue-
ze nu numai în orașul românesc,
ci, in general, în mediul urban eu-
ropean. „Trăim intr-o epocă in care
obiectele țărănești, avînd un carac-
ter artistic, sînt foarte căutate —
observa George Oprescu încă în
1922. De unde pînă acum treizeci-
patruzeci de ani, puțini erau acei
care le dădeau atenție, în ultimul
timp s-a produs o reacțiune in sens
contrar și arta populară a cunos-
cut o admirație fără rezervă, pu-
țin indiscretă, ca toate manifesta-
țiile în legătură cu moda și cu sno-
bismul" Cum se vede, acum o ju-
mătate de veac un astfel de feno-
men era pus exclusiv pe seama
modei și snobismului. Lăsînd la o
parte faptul că nici pentru perioa-
da de atunci motivația nu poate fi
pusă numai pe seama snobismului,
pentru momentul contemporan ar
fi cu totul simplist și superficial
— după cum vom vedea — să se
ia in considerație numai această
motivație.
Procesul în ceea ce privește so-
licitarea cotidiană a unora dintre
obiectele de artă populară este
astăzi aproape invers in mediul u-
man orășenesc decit in cel rural.
Dacă la sat utilizarea obiectului
vestimentar aparținînd artei popu-
lare se atenuează tot mai mult, la
oraș această utilizare a început să
moderni și clasici —
alergie și tabu
Nicăieri nu sînt mai disputate
tabu-urile, ca în domeniul re-
ceptării (eventual-acceptării)
clasicilor sau modernilor. Disputa-
te, pentru că nu este vorba doar de
recunoașterea sau nerecunoașterea,
de respectarea sau nerespectarea
unui tabu sau a altuia, ci pur și
simplu de ambiția de a înlocui un
tabu cu altul. Ceea ce, trebuie să o
recunoaștem, este cu totul altceva.
De altfel, problema e veche, re-
venind periodic in atenția opiniei
publice, odată cu gestul contestatar
al unor .moderni", gest căruia i
se dă, de obicei, prompt, replica
din perspectiva .anticilor", a apă-
rătorilor tradiției, ultragiați in cele
mai intime convingeri și sentimen-
te, de gestul ireverențios al celor
dinții. Semnalarea acestui ultragiu
deplasează, brusc, discuția din do-
meniul esteticului în cel al eticu-
lui, modernii fiind sever apostro-
fați pentru vina de a fi făcut do-
vada unei crase lipse de respect
față de valorile istoric constituite
ale civilizației umane. Și, doamne,
cît este de înălțător să iei apăra-
rea „bătrînilor" clasici, amenințați
de a fi deposedați de sacrul lor
drept la eternitate și să invoci, pa-
tetic, toate fulgerele cerului, pen-
tru a sancționa o asemenea abo-
minabilă crimă de lese-clasicitate !
Ajunsă la culme, indignarea nu
mai lasă loc argumentelor, impu-
nîndu-se, apodictic, un sporit res-
pect pentru clasici, ale căror va-
lori au imprescriptibila menire de
a ne mobila, elegant și decorativ,
orizontul spiritual, în cuprinsul că-
ruia ele reprezintă singurele certi-
tudini. In rest, mofturi moderne,
din principiu condamnate la eșec
și deriziune.
Iar acum, schimbați termenii de
clasic și modern între ei și veți
obține, la fel de tranșant expri-
mată, replica modernilor (căci doam-
ne, cît este de înălțător să elibe-
rezi sensibilitatea modernă de as-
prele servituți. impuse de ca-
noanele tradiționale) — valo-
rile moderne constituind, la ur-
ma urmelor, singura certitudi-
ne. In rest, expresii prăfui-
te și neconcludente ale unor
spirite rigide, depășite de frenetica
propensiune modernă către elevate-
le cote ale autenticei arte !
Curios este faptul că, după ce se
constată caracterul ireconciliabil al
disputei, avînturile se temperează,
fiind, de la un timp, de bon ton
să cochetezi cu modernii și de bun
gust să declari fidelitate neîntina-
tă de nici un gînd insurgent clasi-
cilor. Situație echivocă, tacit accep-
tată, pînă în clipa în care un nou
Fontenelle exclamă, turnînd gaz
proaspăt peste jăratecul mocnind
al vechii dispute : .citim pe clasici
din datorie, pe moderni de plăce-
re". Și controversa ia din nou for-
me aprige și spectaculoase, citi-
torul, spectatorul și, în general, iu-
bitorul de artă și literatură fiind ri-
tos invitat, de o parte sau alta an-
trenată în acest interminabil pro-
ces, să opteze pentru unicul tabu
acceptabil. Dincolo de care situație
istoria merge, bineînțeles, liniștită,
mai departe.
Se mai întîmplă, totuși, uneori
ca, in absența argumentelor este-
mai bune prietene cum a cucerit-o
Popescu recitindu-i, cu glas plin
de duioșie, două poezh personale și
ad-hoc. Și, la fel, pensionarul care
istorisește colegilor neverosimilul
mod in care moare criminalul in
recentul roman al lui Petre Sălcu-
deanu. In toate trei cazurile con-
dițiile amintite sînt îndeplinite și
indivizii fac, invariabil, critică, în-
tocmai eroului molieresc. Fără să o
știe. De unde urmarea firească :
pentru ca cineva să facă, într-ade-
văr, critică se cade îndeplinită și a
patra condiție, aceea ca insul în
cauză să fie conștient de ceea ce
face. El trebuie să fie convins că
face critică și nu altceva. Domnul
Jourdain se poate numi prozator
abia din momentul în care își dă
seama că face proză.
Mergînd mai departe cu investi-
garea, să ne întrebăm (cum n-o
făcuse Jourdain) : trebuie să ai ta-
lent ca să faci critică ? In privința
poeziei, prozei și teatrului lucru-
rile sînt cît se poate de clare. Nu
poți fi poet, prozator sau drama-
turg dacă natura nu te-a înzestrat
cu niscaiva talent. Este el, oare in-
se accentu. eze pînă la frecvența
cotidiană. Situația este valabilă nu
numai în ceea ce privește obiectele
vestimentare, ci și privind obiectele
dc ceramică etc.
Se cuvine, insă, ca acest aspect
al problemei să fie privit diferen-
țiat, în funcție de mediile rurale
ale diferitelor țări. Efectuind cu
cițiva ani in urmă o multilaterală
investigație in comuna Plodemet
din Franța, Edgar Morin făcea o
afirmație aproape opusă observației
noastre de mai sus. Ei susține că
prin intermediul mediului urban,
locuitorul din comuna franceză in-
vestigată redescoperă demnitatea
estetică a obiectului artizanal. Ide-
ea merită atenție, dar — după opi-
nia noastră — ea nu poate fi ge-
neralizată fără rezerve. Dacă am
putea considera ca adevărat, ca
real, faptul că astăzi, datorită unei
proliferări neobișnuite a obiectului
de artă populară in viața cotidiană
a orașelor, săteanul însuși — in
general vorbind, la nivelul mediu-
lui rural european — redescoperă
prin intermediul urbanului ceva
din „demnitatea* estetică a obiec-
tului de artă populară, aceasta se
intimplă mai ales in legătură cu
serializarea industrială a artei popu-
lare. La noi, țăranul de astăzi
cumpără de la oraș aproape exclu-
siv acele obiecte de artă populară
de proveniență industrială — bi-
belouri și mici obiecte decorative
tice, la umbra imputațiilor etice, să
se strecoare și cîte un incident for-
mal, vizînd nu știu ce viciu de
procedură. Vorbiți de clasici ? —'
se spune. De care clasici ? Noțiunea
de clasic are mai multe accepții.
După care urmează o zeloasă in-
struire a preopinentului, in terme-
nii unui pedagog de altădată, in-
struire care se încheie apoteotic cu
tabloul impunător al clasicilor care,
intr-o perfectă aliniere valorică, vin
spre noi ; aceasta, atunci cînd nu
stau „etern" pe .strada lor", sin-
gurul loc în care pot fi .descope-
riți", în deplina lor autenticitate.
De fapt, practic, ar trebui să fie
așa: ori vin, ori stau și mergem
noi spre ei, — dar o asemenea
subtilitate atentează, în mod evi-
dent, la dogma tabu-ului clasici-
zant ; să ne oprim, deci, înainte de
a cădea în păcat.
Este adevărat: noțiunea de cla-
sic are accepții diferite. Ei și ? Cu
ce schimbă acest lucru datele pro-
blemei ? In fond, însumînd toate
aceste accepții, poți constata foar-
te ușor că nu e vorba decît de
caracterul mai cuprinzător sau mai
puțin cuprinzător al sferei respec-
tivei noțiuni. Astfel, clasicului, în-
fățișat ca exponent al unor valori
unanim atestate și definitiv încor-
porate tezaurului cultural-artistic
al omenirii, nu-i lipsește decît un
determinativ (acela al apartenenței
la un anume curent, clasicismul,
sau la o anume cultură națională),
pentru a satisface în întregime și
celelalte accepții posibile. Prima,
cea mai cuprinzătoare sferă, cu-
prinzîndu-le și pe celelalte, e lim-
pede că toate desemnează, practic,
același parametru cuprins în formu-
la receptării clasicilor. Dincolo dc
caracterul mai extins sau mai res-
trîns al sferei, așadar dincolo de
cazul particular luat în discuție,
problema vizează, în principiu, va-
lidarea aceluiași raport necesar în
procesul continuu al încorporării,
de către noile generații, a valo-
rilor istoric constituite ale umani-
tății. Indiferent ce atitudine adopți,
ea implică valorile clasice (sau mo-
4 — Convorbiri literal e
dispensabil și in critica ? întrebarea
nu e nouă, răspunsurile au oscilat
cu consecvență intre da și nu. dar
nici un observator imparțial n-a
tras încheierile cuvenite. Lnii au
exprimat opinia că talentul literar
este un sine qua non, al criticii,
care — de aceea — a și fost numi-
tă creatoare. Alții, dimpotrivă, s-au
arătat sceptici, conchizînd că talen-
tul n-are a face aici, critica fiind o
investigație de natură științifică. In
sfirșit, ultimii, mai puțini partizani,
au tins spre concilierea extremelor,
socotind că adevărul s-ar afla un-
deva pe la mijloc : critica e și crea-
ție (deci invenție), dar și știință
(deci cercetare și triere a unor date
relativ sigure). Nu-mi propun să
dau o a patra soluție. Sînt pe de-
plin convins că n-ar duce la nimic
bun, ba chiar ar încurca și mai
tare situația. De altminteri, proze-
liții celor trei puncte de vedere dis-
tincte sînt prea fanatici pentru a
folosi cu ei metoda convingerii cu
argumente logice. Argumentele fie-
cărora sint, mai ales, de natură a-
fectivă, și, în fața pasiunii rațiu-
nea nu poate decit să se retragă
neputincioasă. Observ numai, deo-
camdată, că n-ar strica, pentru bi-
nele general, ca și unii și ceilalți
să-și verse întreg focul, cheltuit în
d.spute fără viitor, spre activitatea
piopnu-zis critica, ne ea creatoa-
re, științifica sau numitor comun
ui aminuorura. Dezbaterile recen-
te are cornerinței naționale a scrii-
torilor au reafirmat cu hotărire a-
ceasta idee.
Dacă am ținut să prezint, totuși,
dispoziția generală a trupelor pt
cimpul de luptă, am făcut-o pentru
simplificarea discuției. Revin acum
la namletiana întrebare ; e sau nu
nevoie de talent în critică ? Parti-
zanii criticii creatoare răspund că
da. Dar care vor fi fiind calitățile
esențiale în virtutea cărora un stu-
diu, un eseu, un articol sînt apre-
ciate ? Răspunsul va arunca o altă
lumină asupra chestiunii.
Ce apreciem, așadar, intr-un text
critic ? In prunul rînd ipoteza (a-
dică invenția) originală. In clipa în
care am remarcat că autorul ve-
hiculează idei — loc comun, căro-
ra nici măcar nu le dă o inedită
justificare, textul respectiv nu mai
prezintă pentru noi nici un inte-
res. Dar, și în cercetarea științifică,
problema se pune cam tot așa. Și
aici ne seduce în primul rînd ipo-
teza (care, atîta vreme cit nu e
demonstrată, rămîne invenție) in-
solită, chiar paradoxală. Insă, și in
critică și în știință, ipoteza nu face
două parale dacă nu e susținută cu
argumente convingătoare, -demon-
strată adică. Aș putea, foarte bine,
să afirm că Pămintul e cubic sau
spiralat. Ipoteza mea ar fi nouă și,
mai cu seamă, paradoxală, răstur-
nînd tot ceea ce cunoașterea uma-
nă a acumulat pînă acum despre
Pămînt. Mă va lua cineva in sea-
mă numai in baza simplei afirma-
ții ? Cu totul alta ar fi situația da-
că aș găsi, știu eu unde și cum,
argumente in stare să-mi susțină
ideea. Tot așa, în critică, pot pre-
tinde că literatura lui Canul Pe-
trescu e bună numai pentru pen-
sionari. Idee bizară, dar nouă ! Mă
va lua cineva în serios ? Categoric
nu 1 Ba se va găsi un tip mai spi-
ritual care să-mi recomande să aș-
tept pensionarea, pentru a-mi do-
vedi mie însumi adevărul punctu-
lui de vedere.
Așadar, in ambele prilejuri, dacă
ineditul ipotezei ne acaparează i-
mediat atenția, esențială se dove-
dește argumentarea ei. Valoarea pa-
ginii mele va fi intr-un raport di-
rect proporțional cu modul in care
reușesc să-mi susțin optica, cu strin-
gența și coerența demonstrației.
Unde vreau să ajung ? La aceea că,
mai totdeauna, valoarea criticii de-
pinde de rigurozitatea dovedirii. Se
preocupă careva de calitățile artis-
tice ale paginii critice 7 Prea pu-
țini l Atît de puțini, îneît — avînd
in vedere numărul foarte mare al
criticilor — ar putea fi ignorați la
stabilirea unor eventuale procente.
Și nu e cel puțin bizar să pretinzi
talent literar criticului cînd nici
chiar cel mai înfocat partizan al
criticii creatoare (N. Manolescu)
nu-1 ia in seamă cînd se ocupă de
cărțile confraților ? De vreme ce a-
precierea criticii ține de respecta-
rea sau nerespectarea unor rigori
științifice se cheamă că talentul
(talent ae felul cenu al poetului,
prozatorului, dramaturgului, talent
literar stncio sensu) este neesen-
țial in critică.
Asta nu vrea să spună, cumva,
că, pentru a face totuși critică —
nu e nevoie de nici un fel de ta-
lent. Critica seamănă foarte mult
cu pledoaria de bază și, pînă la
un punct, un bun critic are voca-
ția avocatului. El trebuie să-și or-
ganizeze in așa fel discursul incit
să te convingă că are dreptate. S-ar
putea obiecta împrejurarea că in-
tr-un proces juridic sînt susținute
două cauze inverse, dintre care nu-
mai una singură este dreaptă. Nu
altfel se intimplă în critică. Exis-
tă două alternative : să afirmi (și
să dovedești) că un text este lite-
ratură sau, tot așa, că nu este. Și
aici o situație pare mai aproape de
adevăr, iar cealaltă falsă. Aș în-
treba, apoi ; oare și în critică și
la bară obiectul disputei nu este’
unic ? Intr-un caz opera, în celă-
lalt „delictul". Totul e cum inter-
pretezi faptele, cum le legi între
ele, cum reușești să le dai coeren-
ța convingătoare. „Adevărul", dacă
există unul, va fi atunci de partea
celui care are mai multe probe. Și
aș mai adăuga : accepți la un pro-
ces că una din părți are dreptate
și cealaltă nu. Dar față de ce ? E-
vident, față de normele de convie-
țuire curente. Se poate insă foarte
bine ca legislația de acum o sută
de ani să fi dat cîștig de cauză
celeilalte părți. Oare în critică nu
e întocmai ? Accepți sau respingi
in funcție de gustul public al mo-
mentului și de ^tradițiile legislative
ale acestui gust Și cine poate spu-
ne dacă o carte, refuzată azi, nu va
fi îmbrățișată mîine cu entuziasm ?
Exemple sint destule în această
privință.
Adrian OPRINA
standardizate — incomparabil infe-
rioare celor pe care le-a creat ță-
ranul de odinioară. Iu orașul con-
temporan, in viața lui cotidiană,
circulă unele obiecte de artă popu-
lară de o certă calitate, insă țăra-
nul iși îndreaptă atenția, cînd este
vorba de contactul lui cu mediul
urban, îndeosebi spre acele obiecte
de artă populară a căror demnitate
estetică a fost ciuntită prin scriali-
zare industrială.
Iată aci o situație paradoxală, in
fața căreia se ridică o întrebare fi-
rească : de ce țăranul, creator stră-
vechi al unor veritabile comori de
artă populară, in parte și astăzi
creator și deținător al unor astfel
de comori, se simte atras nu odată
tocmai de obiectul de artă popu-
lară standardizat, serializat, pe care
îl găsește din abundență in vitri-
nele orașelor ? Incercind să dăm un
răspuns, credem că este vorba dc
un reflex al unei acute seducții
generale pe care-1 exercită astăzi,
crescendo asupra săteanului, obiec-
tul de proveniență urbană, moder-
nizat în sensul .marcării" iui in-
dustriale. Vedem în aceasta un
apetit deschis, nesățios, către o
gamă de obiecte, de lucruri, ce
semnifică pentru țăran un mediu
de confort și civilizație superior,
spre care abia de curînd, în pers-
pectiva unei noi societăți, i-a fost
îngăduit să se îndrepte. Dar —
după cum se vede — acest apetit
operează uneori neselectiv, iar pro-
cesul educativ nu intervine totdeau-
na la timp și adecvat.
In legătură cu proliferarea obiec-
tului de artă populară in mediul
orășenesc contemporan, este necesar
să precizăm că nu este vorba în
această privință de o ruralizare
rudimentară, idilist-patriarhală, a
gustului urban, ci mai degrabă de
o nouă revitalizare a gustului pen-
tru obiectul de artă populară în
consensul unei exprimări deschise
a latențelor de trăsături moderne
pe care le conține acest obiect.
Tocmai de aceea ni s-a și impus ca
sugestiv termenul de gust paleo-
modern. In această ordine de idei,
nu ne putem alătura opiniei lui
Rene Huyghe, care confundă pu-
terea conservatoare a artei popu-
lare cu „pasivitatea". Rene Huyghe
invocă mereu „pasivitatea" artei
populare3, fapt pe care destinul
real al acesteia nu-1 confirmă. Arta
populară este conservatoare în
sensul fixării îndelungate in timp
a caracterelor ei, dar, in același
timp, aceste caractere devin — de
la caz la caz — active, se rapor-
tează Ia exigențe estetice ale unei
epoci sau alta, fie pozitiv, fie ne-
gativ.
Cauzele care au generat revitali-
zarca deosebită în mediul uman o-
rășcnesc a gustului pentru unele
compartimente ale artei populare
nu sint nici simple, nici prea
ușor de explicat. După opinia noas-
tră, este vorba de acțiunea unui
complex de cauze.
Una din ele — cea mai la inde-
mină de constatat — este acel suflu
m*metic al răspindirilor pe care
or.ee modă il aduce cu sine. Pen-
tru că — s-o recunoaștem — în
răspindirea acestui gust este și ceva
din ostentația mimetică a unei mo-
de. Observația aceasta a fost fă-
cută, cum s-a văzut, și de George
Oprescu cu cinci decenii in urmă.
Insă a rămine numai la acest sta-
diu al explicației ar fi insuficient
și întrucitva superficial. In cazul
acesta este necesar ca însăși moda
să fie explicată prin cauze mai pro-
funde.
Una din aceste cauze o consti-
tuie — credem — o anumită com-
pensație estetică cotidiană împotri-
va monotoniei acute pe care o adu-
ce cu sine serializarea industrială
a obiectului modern.
Ceea ce generează această mo-
notonie nu este insăși calitatea
de „artă implicată" a obiectului
modern ci — din nefericire — in-
finita ei repetabilitate standardiza-
tă. Confortul obiectului industrial
modern este, firește, constructiv șî
cu totul necesar. Dar el aduce cu
sine, fatalmente, și o anumită dez-
individualizare estetică. Acesteia
omul de gust se străduiește să i
se opună, intre altele și printr-o
apelare la obiectul de artă popu-
lară — atunci cind el este de calita-
te — deoarece acesta are o expresivi-
tate estetică deosebit dc vivantă,
mai variată și uneori mai aproape
de unicat. Firește, sînt puțini cei
care iși pot îngădui să achiziționeze
unicate pure ale unor creații de
artă populară. Insă, uneori, artiza-
natul reușește, prin soluții estetice
acceptabile, care să atenueze mo-
notonia marilor serii industriale,
să lanseze serii mici de obiecte de
artă populară, solicitate astăzi dc
locuitorii orașelor noastre, capabile
să se apropie, cît de cît — fie și
cu unele compromisuri — de au-
reola unicatelor.
O altă cauză a revitalizării con-
temporane a gustului pentru arta
populară in mediul orășenesc, re-
zidă in încărcătura de modernitate
latentă pe care o deține arta popu-
lară românească tradițională, de
proveniență țărănească. Deosebit
de receptiv față de obiectul intens
stilizat, orășanul de astăzi își face
un titlu de noblețe din a readuce
la lumină, in prim plan, simplita-
tea geometrică și acuitatea croma-
tică — dar nu stridența — for-
melor expresive proprii artei noas-
tre populare. Este o solicitare ce
se dovedește a fi in consensul unor
cerințe estetice ale acestui secol.
in sfirșit, încă o cauză — nu cea
mai puțin importantă — ce rezidă
într-un sentiment intim, nedeclarat,
difuz chiar, că voga urbană a aces-
tui gust paleo-modern constituie
o contribuție la conservarea activă
a unei arte de adincă umanitate și
frumusețe, dar pe care — încă de
pe acum, inevitabil — viitorul n-o
mai stimulează în toate comparti-
mentele și in toată amploarea ei
cotidiană din trecut. Parc parado-
xal, dar tocmai sentimentul că u-
nele din compartimentele artei
populare au început să se retragă
in mod obiectiv din istorie, le ac-
tualizează, Ie revitalizează și omul
— cu un spor de iubire — proiec-
tează cu generozitate o lumină in-
candescentă asupra unor comori ră-
sărite cindva din adincuri ca „o
gură de rai".
Grigore SMEU
1 Edgar Morin : Communc
en France, La metamorphose
de Plodemet, Libraire Arthe-
me Fayard, 1967, p. 229.
2 Gh. Oprescu, Arta țără-
nească la români, „Cultura
națională", București, 1922,
p. 7.
3 Rene Huyghe, L'art et
homme, voi. I, Librairie
Larousse Paris, p. 79.
derne) in totalitatea lor, fiind greu
de imaginat o atitudine diametral
W >pusă față de clasicii literaturii, pe
de o parte, și, față de scriitorii (cla-
sici), aparținînd clasicismului,	pe
de alta. Și, dacă există to-
tuși scriitori aparținînd clasicis-
mului, care astăzi nu se mai numă-
ră printre clasici (nici în cadrul
literaturii universale, și nici în pe-
rimetrul respectivei literaturi na-
ționale), acest lucru nu face decit
să sublinieze și mai mult perma-
nenta ierarhizare pe care o ope-
rează timpul care are, în mod evi-
dent, ultimul cuvînt, în această
spinoasă și mult controversată pro-
blemă. El operează cele mai dras-
tice reconsiderări, multe fără drept
de apel.
Ceea ce rezultă totuși ca o con-
cluzie necesară și de necontestat,
este „eterna" posibilitate a unor
modificări de atitudine, individuala
sau colectivă, întrebarea fiind : in
ce măsură, exprimarea unei ase-
menea optici insolite sau neconfor-
miste lezează valorile puse în dis-
cuție și de la ce punct se impune
să invocăm, în apărarea lor, nobi-
lele principii ale eticii ?
Pentru a răspunde, se impune,
mai întîi, să observăm că o ase-
menea modificare de atitudine se
produce, inevitabil, prin însăși con-
diționarea istorică, de care vorbeș-
te și Croce și căreia îi sînt supuse
toate valorile, inclusiv cele esteti-
ce : „Madona lui Cimabue, spune
el, stă tot în Santa Maria Novella,
dar vorbește ea vizitatorilor de
azi ca florentinilor din secolul al
13-lea ? Și, chiar dacă timpul n-ar
fi înnegrit-o, nu trebuie să presu-
punem că impresia pe care ne-o
produce astăzi e cu totul deose-
bită de cea de atunci ? Chiar în
cazul aceluiași individ poet, o poe-
zie, compusă în tinerețe, îi va face
oare aceeași impresie de altă dată,
dacă ar citi-o la o vîrstă înaintată,
într-o dispoziție cu totul schimba-
tă T.
Pe de altă parte, o modificare,
evitabilă sau, cel puțin corectabilă,
se produce câteodată, în insuși pro-
cesul instituționalizat al receptării
clasicilor, aduși la numitorul co-
mun al unor impozante mente for-
male, dar frustrați, intr-un fel sau
altul, de elementul nou, militant,
prin care aceștia înfruntaseră con-
formismul sau conservatorismul e-
pocii lor. „Ce uluitoare antologie,
exclamă Gide, („maestru al clasi-
cismului modern", cum îl numește
Camus), s-ar putea face (...)
pentru a grupa și reliefa elementul
revoluționar din toate marile scri-
eri ale trecutului. S-ar părea că
școala e chemată să-i domesticeas-
că pe clasici ; apar potoliți, cu-
mințiți, îmblinziți, inofensivi ; arme-
le lor cele mai oțelite — prin o-
bișnuință se tocesc. Nu-i citești
cum trebuie dacă nu ie refaci as
cuțișul.” Același lucru îl spune șl
Stanislavski : „Pușkin, Gogol și
Moliere, ca și alți mari poeți, au
fost de multă vreme și o dată
pentru totdeauna acoperiți de
zdrențele diferitelor tradiții, prin
care anevoie poți străbate pînă la
ființa vie a personalității lor (...)
Vina acestor prejudecăți, a denatu-
rării marilor opere dramatice prin
tradiții false (s.n.), o poartă nu nu-
mai teatrele și actorii lor, ci, în-
tr-o măsură și mai însemnată, pe-
dagogii care, încă de pe cînd ele-
vii lor sînt la o vîrstă fragedă,
cînd receptivitatea, intuiția și me-
moria sînt deosebit de ascuțite, le
strică pentru toată viața farmecul
primului contact cu marile genii.
Ei le vorbesc despre geniu după
același canon comun, răsuflat și
sec".
In sfirșit, o altă modificare, nu
de optică, ci de structură, de astă
dată, este semnalată de Baudelai-
re : „E, desigur, foarte bine, spunea
el, să studiezi maeștrii din anti-
chitate, ca să înveți cum să pictezi,
dar lucrul acesta nu poate fi deeît
un exercițiu de prisos, dacă scopul
pe care-1 urmărești e să înțelegi
caracterul frumuseții actuale".
Rezultă în mod evident că pro-
cesul încorporării valorilor clasice
nu poate fi, in nici un caz, unul de
banală conservare. Faptul a fost
semnalat, de altfel, incă de acum
un secol și mai bine, de către
Sainte-Beuve, intr-un rațional pro-
gram de reconsiderare a clasicilor :
„Pentru a menține tradiția nu este
lotuși îndeajuns să o legăm bine
de monumentele ei cele mai înalte
și mai înguste; trebuie să o veri-
ficăm, să o controlăm neîncetat in
punctele ei cele mai apropiate, să
o întinerim chiar, să o ținem in-
tr-o veșnică legătură cu tot ce
este viu”.
(...) „Vom încerca deci, domnilor,
să nu admirăm mai mult deeît tre-
buie ; să nu acordăm totul unui
singur secol, fie și un secol mare ;
să nu mizăm totul deodată pe cîți-
va mari scriitori. Vom încerca, vor-
bind despre ei, să elogiem însuși-
rea lor principală ; fiindcă chiar și
la autorii mari există o însușire
principală. Numai contemporanii au
toate însușirile și în același timp
pe cele mai contradictorii ; vom f i
mai sobri cu cei vechi (anticii) și cu
clasicii noștri ; această sobrietate
va fi ea însăși un omagiu". („Des-
pre tradiție în literatură").
Exersarea unui asemenea (echilibrat,
clasic) spirit critic face să se spul-
bere de la bun început mirajul unor
„valori eterne", sustrase judecăți-
lor timpului printr-un tabu sau
altul. Pentru că, la urma urmelor,
ce înseamnă altceva „valori eterne”
deeît sustragerea lor de la orice
condiționare istorică, eludarea le-
gilor dialecticii și cantonarea în
metafizic ? In care caz, chiar și
apelul la etică își pierde caracterul
concret social-istoric, punctul de
referință fiind acela al unei „eter-
ne" idei de bine și frumos, care
n-ar trebui contrariată de vreun
gest profan. Privit dintr-o aseme-
nea perspectivă, universul clasi-
cilor devine un fel de panopticum
în care nici o etichetă nu riscă să
fie deplasată de la locul ei. Intr-un
asemenea context, constituind u-se
o atotcuprinzătoare încremenire a
gîndurilor, e greu să mai realizezi
ideea unor osmotice raporturi dintre
contemporaneitate și tradiție, ra-
porturi care să includă necesara
permeabilitate la tot ceea ce, valo-
ros și înaintat, a creat umanita-
tea in decursul zbuciumatei ei is-
torii. Astfel stind lucrurile, ce este
mai absurd : să negi printr-o contes-
tație modernistă toate aceste inesti-
mabile valori sau să le mumifici,
prin validarea critică a tabloului de
panopticum mai înainte zugrăvit ?
Și-n definitiv, nu e riscant
să vorbești in numele eternității,
cînd numai erorile n-au lipsit ju-
decăților de valoare formulate de
la nivelul celor mai înalte autori-
tăți literare ale epocii ? Aceasta,
mergind pînă la erori de auto-de-
finire : „Boileau, spune Sainte-
Beuve, îi răzbuna și îi susținea cu
minie pe antici împotriva lui Per-
rault, care-i prefera pe moderni,
adică pe Corneille, pe Moliere, pe
Pascal și pe oamenii cei mai de
vază ai timpului său, inclusiv pe
Boileau, printre cei dinții. Bunul
La Fon taine, luînd în această cear-
tă partea învățatului Huet, nu-și
dădea seama că el însuși, cu
toate neatențiile sale, era pe cale
de a se trezi, la rîndul său, cla-
sic" („Ce este un clasic?")
Erorile fiind, deci, posibile iar
modificările sau corectările de op-
tică și atitudine — inevitabile (u-
neori) sau necesare (alteori), ce
reprezintă în acest caz un tabu ?
Fie că-1 considerăm forma cronică
a unei alergii produse de un ta-
biet cultural contrariat, fie expre-
sia unui subiectivism exacerbat, el
reprezintă, indiscutabil, o samavol-
nică absolutizare, o abuzivă inter-
dicție in procesul firesc și necesar
al metabolismului spiritual al unei
civilizații, al circulației și confrun-
tării ideilor. Motiv pentru care,
abia în acest caz, al invocării ta-
bu-urilor, se cuvine a se face apel
la principiile eticii. Firește, nu în
apărarea respectivului tabu, ci toc-
mai împotriva efectelor poluante
ale instaurării acestuia.
Ca să nu mai vorbim de faptul
că, din perspectiva epocii noas-
tre, epocă de lucidă, constructivă
considerare a condiției umane, de
triumf deplin al rațiunii împotriva
oricăror dogme anchilozările, apare
anacronic și chiar grotesc acest
apel la false zeități și apocrife mi-
tologii de care, de altfel, omenirea
s-a despărțit, de mult, rîzînd.
AL I. FRIDUȘ
5 — Convorbiri literare
Mă văd mereu întorcîndu-mă. Mă văd cum adaug
cu răbdare un pas celuilalt pas, în acel drum pe
care Tudor l-a numit Marea r>n toarcere. Iarnă,
frig. Străzile pustii, ferestrele caselor luminate. De-
cembrie mohorît, cu ghiață pură, cu zăpadă multă adu-
nată în nămeți pe marginea trotuarului, amintindu-mi de
iernile din copilărie, cînd mă cățăram pe vîrful morma-
nului alb și-mi dădeam drumul pe călcîie pînă în poar-
ta casei și cînd fratele meu, Paul, rîdea cu lacrimi, cu-
prins de o bucurie inexplicabilă, furat de joc și de nepă-
sarea imaculată ce continua să cadă asupra străzii. Ză-
pada și tăcerea erau elementele principale ale decorului
meu de atunci, ca și de mai tirziu. din timpul acelei
Mari întoarceri, care a fost de o intolerabilă tristețe.
îmi voi aminti adesea de drumul risipit al reve-
nirii mele în casa domnului amiral — capitulare defini-
tivă, singurul gest, totuși, de care sînt mindră pentru că
este și unicul împlinit, dus pînă la capăt.
Mă văd mereu pe drumul acela risipit, printre nă-
meți de zăpadă, printre case zăvorite, printre copaci În-
ghețați, înaintînd spre Capătul Capătului, spre marginea
tinereții mele prost întocmite. Și el pare foarte înde-
părtat, pierdut într-un timp fără măsură.
Era în ordinea firească a lucrurilor să mă întorc spre
casa domnului amiral, ostenită dc 'an dor nespus pentru
Mor lent, înghițiți de nenoroc și voiau să aibă martori
docili, care să nu-i hărțuiască. Au făcut ce-au făcut și
m-au adus în starea asta de ostenită deznădejde, cînd mi
se pare stupid orice gest de împotrivire pentru că-i iubesc
și nu voi mai trăi ușor fără ei.
Fără răul meu necesar.
Și-au construit temeinic decorul de care aveau ne
voie și s-au simțit bine, în siguranță, între acești pereți
mucegăiți, pe care i-au socotit ai lor, numai ai lor. Pro-
prietate absolută.
Ceea ce fac acum, stînd printre lucrurile părăsite ale
bâtrînului amiral, în camera pustie, ceea ce încerc să îm-
plinesc. este justificarea întoarcerii mele aici, este găsi-
rea unei scuze, neputința mea de a mă smulge din cel
de-al doilea clan, din familia a doua a vieții mele. Și
cînd realitatea nu mă ajută, inventez, dar. ceea ce e mai
greu suportabil, este că ea chiar mă ajută.
întorcîndu-mă în seara aceea de Crăciun spre cea
de-a doua peșteră, frigul... Ce rost are ... Ei așteptau ...
Eram sigură că așteaptă și veneam spre ei cu ciudă și iu-
bire, alunecam resemnată spre Capătul Capătului păstrînd
un regret pentru ceea ce nu fusesem in stare să săvîrșesc
— exilul definitiv. Nu reușisem să trăiesc dincolo în lu-
mea curajului de a fi. M-am gîndit mult pe acel drum
umilitor, aflat în ordinea firească a lucrurilor, că nicăieri
Am trăit mereu cu gîndul la clanul însingurat pe care ni-
mic nu-1 mai putea susține moral decît sacrificiul meu vi-
novat, la fiecare din personajele lui, de care eram legală
prin multe canale subterane. Săpasem prea adînc, neobo-
sită cîrtiță, și propriile mele galerii mă trăgeau înapoi.
Mai întîi domnul amiral. Vai. bătrîne ! Dorul năpras-
nic de ființa ta buimacă mă sorbea înapoi spre cas i nă-
pădită de ierburi sălbatice. Numai tu știai să-mi vorbești
ca unui bătrîn. Nimeni nu înțelegea în afară de tine, cît
de bătrînă sînt și cît de tare îmi place să uit de vîrsta
mea. îmi lipsea ritualul care domnea in casa ta, Obișnuin
ța, Obișnuită a Obișnuinței.
Oamenii mă judecau după înfățișare. Vedeau un chip
tînăr, un trup sănătos, un obraz neted, un mers sportiv,
viguros. Mă socoteau un suplu exemplar uman de două-
zeci și cinci de ani, ceea ce era foarte departe de adevărul
adevărat. Numai bătrînul știa că în sufletul meu a nins
demult. Nu mai puteam trăi fără el, pentru că era singu-
rul care știa acest secret, pentru că binele meu era nu-
mai în preajma bătrîneții sale înțelepte și cinice, atît de
înțelepte și atît de cinice, îneît dădea aparența unei straș-
nice blîndeți.
Era mai apoi fiul amiralului ! De prea multe ori am
oscilat, n-am reușit sâ mă despart de Alexandru și nici-
odată nu i-am spus adevărul, nu i-am spus că în jocul
NOAPTE DE DECEMBRIE
acea otravă care domnea peste tot, care coclise sufletul
bătrinului, al fiului, al fiicei sale, al lui Tudor, al meu,
pentru farmecul decrepit al navei naufragiate. De mult
intrase apa în cală, de mult ruginiseră mașinăriile, de
mult marinarii își dăduseră duhul pe puntea devastată
— naufragiul se prelungea, se prelungea, se prelungește,
se va prelungi pînă la apusul vieții vieților noastre.
Domnule amiral, spuneam în drumul meu risipit,
mă predau și trebuie să recunosc că am presimțit acest
final încă de cînd, intrată în odaia dumneavoastră, am
tras adînc în piept aerul stătut al izolării orgolioase.
V-am respirat aerul și m-a amețit. Tot ce a urmat s-a
petrecut din inerție. Plănuisem prea atent fiecare miș-
care pentru ca ceva să se mai poată împlini, dar la nici
un gest real nu am mai participat. Am executat meca-
nic ceea ce îmi pusesem în cap să execut uitînd să mă
apăr. Ei, cam asta a fost, bunule, bătrînule !
Spuneam toate lucrurile astea și încercam să ascund,
chiar și în gîndul meu, domnului amiral, adevăratul sens
al întoarcerii mele. Nu-i puteam explica, nu-i puteam
mărturisi cîtă lașitate era în revenirea mea în casa Iui
iernatică. In lumea reală, în lumea care socotea firesc
gestul așezării unei cărămizi peste cealaltă întru ridi-
carea edificiului zilnic. în lumea aceea mi se ceruse să
am curajul de a fi, să am curajul de a face. Efortul mi
s-a părut prea mare și izbinda prea Îndepărtată. Mă mo-
lipsisem do trufie, de trîndăvie, de visare, de consolare.
Domnule amiral, ar fi trebuit sâ-i spun, dacă m-ar fi
apucat deodată nevoia sincerității absolute, am învățat
de la voi să-mi găsesc ușor justificări pentru lipsa aces-
tui curaj, am învățat tehnica suavă a amînărilor, a ne-
hotărîrilor, tehnica abilă a obișnuinței, a tihnei izolării.
Boala asta s-a întins ea o pecingine. Lumea de afară
mi-a cerut să am curaj și fug spre voi din lașitate. E
atît de calmantă atmosfera casei noastre, e atît de bine
în clanul nostru ce și-a căpătat un ritual constant de
viețuire, un ritual pe care nici un eveniment nu-1 poate
tulbura.
Dar discursul meu era zadarnic. Trebuia să se în-
lîmple ceea ce s-a întîmplat pentru ca eu să mă pot des-
prinde din casa domnului amiral. Eu, eu nu puteam, prin
propria mea voință să mă desprind. Era necesar să dis-
pară el — clanul perfect al bătrinului — pentru ca eu
să fiu constrînsă a-mi cîștiga acel curaj de a fi, acel
curaj de a face. întoarcerea acolo, în casa ca o corabie
beată a avut o singură consecință : am constatat că nu
mai pot trăi decît in afara ei. Nu pentru că nu m-aș fi
convins de necesitatea evadării ci pentru că acea viață
de clan nu mai putea exista — dispăruse stăpînul.
Și mergeam pe străzile pustii în noaptea Crăciunu-
lui, umilită de propria mea neputință și plină de ciudă
împotriva celor ce mă așteptau. Urîtâ fusese înscenarea
plecării mele, era un moment penibil întoarcerea. Nu
știam dacă exista măcar unul dintre ei care să fi fost
sincer cu mine, care să mă fi iubit dincolo de egoismul
hidos al ființei sale ? Așteptarea pe care o bănuiam atît
de intensă și atît de calmă, totuși, mă încredința că se
săvîrșise un complot, un monstruos complot împotriva
mea. Și eram victima, și-i uram, și-i doream și nu mai
puteam trăi fără ei I încă de mult spusesem : „Sînt Răul
meu necesar. Toți la un loc alcătuiesc Răul meu nece-
sar". Chiar așa a rămas.
Trebuie să adun în memorie amănuntele revederii
care să-mi mențină starea de convalescență, de tristă și
voluptoasă convalescență, pe care o simt și care se va
prelungi neîndoielnic. Fiecare a dat o dată în viață spec-
tacolul ratării sale definitive. L-a dat Alexandru și am
fost rea, neîngăduitoare, l-a dat Tudor și l-am urît de
moarte, acesta a fost al meu și-l voi reface în minte pină
îmi va plăcea nespus de mult, pînă nu voi mai putea trăi
în afara lui.
Pentru că toate s-au sfirșit aici, în camera din care
domnul amiral lipsește, în camera plină de obiectele lui
desperecheate, adăpostind însă, între patul de fier ce
scîrțîie prelung și masa îmbîcsită de cărți vechi și de
caiete, străjuită de machetele fregatelor lui, o lume sufi-
cientă sieși, fascinantă ca laboratorul unui alchimist. Dom-
nul amiral după atîtea regrete și plinsete pe ruineie casei
lui, din care nu mai rămăseseră decît cîteva lucruri, can-
delabrul din cristal franțuzesc, masa de mirodenii și aris-
tonul, domnul amiral știuse să însuflețească acea meschină
încăpere unde trăia de atîția ani, transformînd-o într-un
minunat „port al resemnării11. Cu cîtă bucurie i-am scris
memoriile inventate, ignorînd mirosul borcanelor nespă-
late de iaurt 1 Camera lui primea pe Alexandru, ce-și pui
ta în spate orgoliul ratării și duhneala bețiilor, cu subli-
mele lui gesturi dc însingurat, pe Tamara, epuizată de
alergătura pe la lecțiile ei de franceză și engleză și veșnic
dorind evadarea spre un „occident splendid", pe Tudor,
însoțit de aureola lui de savant martir, urmărit de neșanse
și urmărit de dragostea mea camuflată.
Se statornicise aici o umanitate periferică, se crease
o celulă izolată de viața reală de afară, dar cu tainice re-
surse de combustie. Eu, singurul personaj care mai putea
supraviețui în lumea cealaltă, adevărată, venisem printre
ei din curiozitate și din maladivă dragoste pentru un
bărbat indiferent, m-am amestecat în existența lor sin-
gulară și am conștiința că pentru fiecare am devenit un
punct de reper prin simplul fapt că sînt un om încă tînăr.
Dar nici unul nu m-a îndrăgit, tocmai din pricina acestei
tinereți. Poate doar domnul amiral, care putea să ne con-
temple pe toți după ce trăise, așa cum crezuse de cuviință,
o altă viață, necunoscută nouă. M-au pedepsit pentru că
am încercat să-i justific, altfel decît doreau, altfel decît
încercau să dovedească și pentru că îndrăznisem să viu
printre ei de bunăvoie.
dana
dumitriu
nu e locul meu, nici măcar acolo unde mă duceam, adică
aici, în camera aceasta prăfuită, îmbîcsită. Izolată mă
simțeam în casa domnului amiral, o intrusă care dădea
mereu celor din jur un punct de referință, .un reper al
eșecurilor lor, ca și în casa familiei mele, unde moartea
lui Paul stricase armonia afectivă. Eram o ființă migra-
toare nicăieri la locul ei și pretutindeni așteptată, pîndită.
Cînd părăsisem locuința amiralului, simțind că lupta
mea ascunsă cu Tudor se soldase cu o înfrîngere lamenta-
bilă, sperasem ca marea viață de afară să mă înconjure,
apă bună și limpede. Plecarea, însă, nu schimbase nimic.
Acolo, jos
împodobit cu mărăcini
șarpele binelui umblă. Destrămat
ospățul și ruga impietrită
in ochiul tulburat
al Măriei. Și mor in peșterile mici
zeitățile uitate
de un șir de milenii.
Condamnatul pe rug
stăruie in piața
ințesată de oameni, privitori
blinzi, sfinți părinți cu sutanele
roase de invidii și molii. O, iată-mă
departe ; viața mea o goană imensă -
pe un drum fără călăuze
și aur strivit de asini in copite.
Alerg precum
cel iute de picior
și broasca țestoasă mereu
ajungind mai aproape de cer.
Acolo jos, șarpele binelui
umblă...
Ca o adiere
Ce preț pentru răminerea lingă cei
stinși,
văzduhul închipuie migrații
și părul tău mă atinge ca o adiere
desprinsă vechilor orații.
A supt răcoarea un gind de lebădă
pe lacul ce se alcătuiește azi
și ochii mei se adincesc incit
privindu-i ai putea in ei să cazi.
Veghe
Imi frige tălpile frigul. Nici o
povară nu vine ziua ;
dau seama și pentru tristeți
și pentru plecări. Un vuiet surd
imi stăruie in timpane, ca valul
după ce o mare s-a retras
spre a-și judeca in liniște apele.
Unul mi-e prieten adevărat, unul
imi este și gide. Vai, acest trunchi
nu-i hărăzit veșniciei, doar singele,
neimblinzitul meu singe
duce patima imnului. Rămine un punct
sau □ flacără strivită
din simțurile
cu atita înțelepciune hrănite.
Să fiu, ingăduie-mi, datornicul mut,
cerind
eliberarea din strimtoare. Miine
se va celebra
triumful.
meu de-a dragostea fusese elementul unei provocări, că
îl iubeam de mult, foarte de mult pe Tudor și că tot ceea
ce făcusem, inclusiv mariajul acesta nenorocit, făcusem
pentru a-1 scoate pe doctor din indiferență, pentru a-1 foi-
ța să mă vadă, sâ știe că-1 iubesc și că numai el, oh, nu-
mai el, acvilă drumeață prin țărînă și ceață, este Bărbatul
Care... Să-i spun și să scap, să fie mărturisirea ca o
ispășire, ca o eliberare l Aș fi reușit să mă justific ? Ale-
xandru nu s-ar fi interesat de justificări, ideea că încă o
dată — pentru a cita oară ? — era păcălit l-ar fi adus a-
proape de disperare. Dar nu este cu totul lipsită de te-
mei bănuiala că în disperare s-ar fi strecurat o bucurie, o
ascunsă bucurie — aceea a împlinirii unei totale neferi-
ciri. Vanitatea de a avea o neșansă absolută l-ar fi făcut
să întîmpine vestea ca pe o sărbătoare, ca pe o izbîndă.
Sentimentul meu de vinovăție, jena că-i înșelasem lui
Alexandru credința și că-1 implicasem într-o poveste pe
care nu o bănuia și în care avea totuși un rol inconștient
a complicat lucrurile. Culpa m-a legat de el într-un mod
ciudat, m-aș fi lăsat umilită, batjocorită, numai să nu-1
mai ating cu vreo altă minciună. Nu puteam hotărî des-
părțirea, din cînd în cînd plecam o zi, două și mă în-
torceam, nu din dragoste și însingurare, ci, pur și simplu
pentru că într-o stare depresivă ai nevoie să faci un lucru
care altora și, prin alții ție, mai ales ție, să ți se pară
dovada unei afecțiuni triste, care-i va uimi pe spectatori,
a unei mari generozități a sufletului tău chinuit, a unui
infinit sacrificiu, și astfel să-ți cîștigi dreptul de a te so-
coti deasupra tuturor, mai puternic și mai liber.
Din pricina vinovăției pe care o resimțeam față de el
nu-1 puteam alunga. împăcările și despărțirile noastre au
suferit numai din pricina minciunii pe care nu i-o puteam
dezvălui. Și știam că are nevoie de spectacolul revenirilor,
și știam că are nevoie de cuvintele mele aspre, neiertă-
toare, care îi întregeau universul lui deformat. Trebuia să
creadă că mă nedreptățește pentru a avea o vinovăție ade-
vărată. își luase dreptul de a fi vinovat doar de vini ima-
gjnare.
Mă voi întoarce la Alexandru, mă gîndeam atunci, în
seara de Crăciun, arătîndu-i astfel că știu cît suferă, dai
și el, la rîndul lui, se va preface că înțelege oscilațiile
inele și va striga — și aici ar fi fost nodul întregii aven-
turi, momentul culminant al dramei aparente — și va
striga „Mea culpa, mea maxima culpa", se va declara ne-
demn de mine, îmi va descrie suferința lui, mi-o va arăta
în toată splendoarea și din nou va striga : „cenușă, cenu-
șă, mai multă cenușă pentru creștetul meu, să-mi ispă-
șesc păcatul nesăbuinței, păcatul de a chinui femeia iu-
bită, păcatul orgoliului și al bătrîneții pretimpurii, păcatul
egoismului, păcatul de a suferi prea puțin, păcatul îmbă-
trlnirii, al ratării, al Trufiei".
Mai era apoi Tudor.
De cînd a intrat în casa primului meu clan, alături
de Paul, fratele meu, in-a cuprins frenezia unei unice i
complicate obsesii care, tîrziu, s-a golit de orice sentiment,
devenind o îndărătnicie bolnavă pe care niciodată n-aș
putea-o explica fără a trăda cinismul și furia ce au sti-
mulat-o, ciuda adîncă ce mi-a stat în suflet.
Orgoliul mi-a fost de o mie de ori jignit de apatia
iui, dar nu am, crezut în jigniri atîta timp cît mai avec-ni
un scop. Abia cînd mi s-a arătat adevăratul și ridicolul
rezultat al înflăcărării mele, al provocărilor mele repetate,
am simțit povara unei umilințe, pe care nimic nu mă va
ajuta s-o uit. Mai întîi din recunoștință, mai apoi din dra-
goste și mai apoi din ciudă, am căutat să obțin intimi-
tatea ce mi se părea desăvîrșită, Armonia Armoniilor Ar-
monioase de care el, Tudor, nu era cîtuși de puțin con-
Dar frigul frige tălpile
și eu mă grăbesc
să duc o floare
pe mormintul celui uitat.
george chirilă
6 — Convorbiri literare
știent. Nu pricepusem un lucru cit se poate de simplu, ca
venisem prea tirziu sau prea devreme, că Tudor nu mai
era doctorul care îl vindecase miraculos pe Paul, ci un
exemplar al lumii domnului amiral, un învins prematur,
ca și toți ceilalți, un bărbat îmbătrîmt, obosit, retras în
mici lașități convenționale și dlnd toate semneie unei obo-
seli Iirești, unui am acei bărbați ae patruzeci de ani care
șovăie atit de neabil între vigoare și lene, intre energie și
renunțare, dlnd semnele unei oboseli fizice, pentru ca nu
mai sint in stare sa respire oricum și în orice clipă la fel,
avînd nevoie de evenimente iluzorii care să umple pau-
zele lungi, terne, de existență; dînd semnele unei oboseli
afective — o, cîte sentimente nu mai pot încerca, și se
căznesc cu toată încordarea ființei lor cangrenate să le
nască, și durerile facerii îi scot din minți și o iau razna
peste clmpii în căutarea liniștii necesare; dind semnele
unei oboseli intelectuale, gesturile făcînd parte dinlr-o
biografie deja constituita, care nu se cere decît completa-
tă, adnotată, întărită în liniile ei mari și convulsive, ascun-
zînd în spatele gesturilor lor semnificații bizare de unde
nu-i mai poți culege așa cum sint, ci așa cum ar vrea să fie.
A vrut să ma facă să cred că-și înfrînge orice elan
afectiv tocmai pentru că se simte îmbătrînit și învins de
o viață ce i-a fost potrivnică. Voia să mă convingă, dar
nu avea destule cuvinte pentru un asemenea discurs și a
rostit stins : „Fără text". Atît a fost sau atît cred eu ca
a fost jignitor; încercarea de a se păstra confortabil în
„fără textul" acela, lăsînd să plutească în aer ideea unei
inhibiții sentimentale forțate.
Se imagina pe sine in mijlocul unei stranii probleme
de conștiință — un fel de luptă între virtute și remușcare,
între pasiune și datorie, o luptă ascunsă și copleșitoare.
Dacă i-aș fi spus lui Alexandru ce se petrece între mine
și Tudor, s-ar fi iscat Marea Dramă care ne-ar fi cuprins
pe toți, în egală măsură, dar i-ar fi făcut fericiți doar pt
ei. In liniștea unui cămin aproape conjugal s-ar fi născut
ucigătoare false dispute, ca niște pietre de moară care ar
fi măcinat intre ele adevărurile acelea mici și regretabile
pe care le camuflam. Nici unul nu se temea de păcat pen-
tru că nici unul nu credea în cunoașterea lui de către alții.
Ceea ce ei ignorau era un fapt care pe mine mă îngrozea.
Moartea poate însemna contactul cu tot adevărul, cu tot
ceea ce există, respiră, gîndește, doarme sau lîncezește. Și
atunci fratele meu știa, el era mort și știa, de aceea mie
mi-a fost frică și am înaintat în vinovăție cu gîndul la
pedeapsă.
Din ziua în care aflasem de la doctorul Maxim că lu-
dor se lăsase ademenit de catastrofa ratării, că ne mințisc,
că ne ascunsese povestea odios de ridicolă a leacului des-
coperit, am socotit bătrînețea lui fără margini. Nu numai
că suferise eșecul, că acceptase convenția care îl anula,
care îi anula lucrul acela destul de imprecis, singurul cure
mai poate avea însă o importanță și care se numește des-
tin, dar îi era greu să-mi spună, ceruse ajutorul domnului
amiral pentru a micșora efectul evenimentului. Pentru pri-
ma oară mi s-a făcut milă de el și n-am mai suportat a-
propierea. Se gindise cum să ne familiarizeze cu situația
și, intimidat de propriul lui eșec, își înscenase cu batrînul
clipa mărturisirii. Maxim îi jucase și de data asta festa ;
„Trufia e ca o haină, cu timpul se tocește 1" mi-a murmurat
la ureche tandru cîntecid aspru cu sunete ascuțite, înțe-
pătoare. Eu tocmai trufia asta blestemată iubeam. Trufia
Trufașă a Trufiilor îl stăpînea pe bărbatul vieții mele,
care, ca un cavaler medieval, își apărase onoarea cu pre-
țul vieții neîmplinite. Onoarea 1 Cuvîntul magnific ! Tudor,
onorabilul domn al onorabilei curți a Marelui amiral
Leviathan, și-a abandonat trufia.
De Alexandru ca și de Tudor nu te apropiai decît din
dragoste pentru trufia lor prea trufașă, eliberatoare, atît
de puternică, încît le oferea prilejul de a nu reuși nicio-
dată să fie imorali. Credeau că sînt liberi de toate rigo-
rile morale pentru că aveau o morală specială, deasupra
tuturor moralitățiior posibile. Din conștiința ratării se năș-
tea acea mîndrie bizară. Spuneau : Nu ne pasă de nimic,
sîntem deasupra vieții. O puteau spune pentru că nu mai
aveau nimic de pierdut. Pierduseră totul I Nu cereau nimic
pentru că nu mai aveau ce să ceară. Și, totuși, Tudor ve-
nise deodată la bătrînul amiral să ceară ajutor in de-
monstrarea lipsei de sens a fostei lui Trufii, și o imensă
milă mi-a umplut sufletul de amărăciune, și i-am părăsit
cu gîndul neîntoarcerii.
Am crezut că va fi bine departe de atmosfera aceea
îmbicsită de eșecuri, ale lor, ale mele, dar mintea mi-a
fost mereu lîngă ei, cu un regret sfîșietor că nu există
nici o scăpare.
Nu există nici o scăpare. Sentimentul că ei mă așteap-
tă, că în această cameră stau alături, trăncănind vei zi și
uscate dar ascunzînd fiecare încordarea cu care urmăreau
zgomotele de afară, că poate unul din ei se hotărăște să
dea pe față gîndul așteptării, iar ceilalți îl privesc cu re-
cunoștință, ca și cînd i-ar fi salvat de la cine știe ce
mîrșăvie, sentimentul că undeva — aici între lucrurile a-
furisitului de bătrîn — ți s-a pregătit un loc anume, al
tău, pe care nimeni nu ți-1 poate uzurpa, că numai tu poți
intra acolo stăpîn și cu toate gesturile firești și familiare,
fără ca cineva să protesteze, chiar dacă intri umilit, su-
părat de neputința ta de a migra spre alte spații mai verzi
și mai calde, sentimentul acesta, cred. îți dă o stare de
intensă mulțumire și, uitînd Răul Răului din Casa Ami-
ralului, nu-ți lași picioarele împiedicate de orgolii și dem-
nități nesăbuite, mergi, alergi ca la o nuntă, ca la o mare
sărbătoare — deși știi bine că nu este decît sărbătoarea
definitivei tale capitulări.
Nu trec oare toți prin asta ? Nu se trezesc toți oa-
menii într-o clipă anume a vieții lor că fug înapoi spre
Răul Răului dintr-o Casă a amiralului, spre ceea ce au
vrut, de fapt, să lase în spate, să uite ? în acea clipă anu-
me, în care constată că nu există nici o scăpare, că au
făcut totul pentru a-și înjgheba un loc, un decor, o costu-
mație proprie, pentru a da un contur ființei lor, pentru
a o turna într-o formă vizibilă, palpabilă, și că e greu
să-și lepede pielea, forma aceasta îndelung gîndita, și
creată, sînt vulnerabili, foarte vulnerabili. Ea a devenit
mai puternică decît el, creatorul, ființa vie, dornică de
mișcare, de schimbare, de migrații continue, și îl soarbe
înapoi. Nu trăiesc toți oamenii criza întoarcerii, cind de-
odată află ce oribilă treabă au făcut ani de zile topindu-și
ființa într-o formă fixă, cedînd de dragul ei cine știe ce
elanuri aventuriste, și cînd, roși de dor de ducă, descoperă
că alte haine n-au, ar trebui să fugă goi pușcă — locui,
oamenii lui, veșmintele pe care și le-au ales și le-au iubit
sînt singurele lor acte de identitate, fără ele nu mai pot
exista ?
Seara aceea de Crăciun era „clipa anume" a întoarce-
rii mele. Gîndeam asta atunci ? Mă tem că pun pe seama
drumului mai multe peisaje decît a avut. Memoria adună
într-un prezent nediferențiat tot trecutul.
Mai multă ordine, Marta, ce naiba !
Leagă-ți amintirea de o întîmplare. de un eveniment
al acelui drum, pentru ca ca să rămînă în limitele reale,
să n-o ia razna. A fost un drum, lung, care ți-a dat senti-
mentul că nu se mai sfîrșește, dar avea un capăt precis,
o destinație știută — casa aceasta în care bîntuie fantoma
amiralului. Ce ciudat, ce ciudat ! îmi pare că am făcut
drumul ăsta demult, foarte demult 1 Și cine mă încredin-
țează că nu-i adevărat, că n-am dreptate ? Dacă aș mă-
sura timpul dintre întoarcere și clipa aceasta... Trebuie
să găsesc în drumul meu o întîmplare... îmi amintesc
doar... Se făcea că am intrat într-un parc... Un întu-
neric-zid, un întuneric-hotar. Senzația de frig nu conte-
nea. Orașul și grădina s-au întins înaintea mea ca un co-
Lacrima
Mi-e dor de-o lacrimă amară
In care eu să fiu cel plins ți cel iubit
Pierdut in ea ca-ntr-o ciudată țară
De unde n-am fost incâ izgonit
Mi-e dor de dulcile-i oglinzi misterioase
Crescind un cerc ți-o mare împrejur
Pentru tăceri ți amintiri frumoase
Pentru sezonul inimii inalt ți pur
Mă caută...
Mă caută frumusețea de-afară
Mă caută ți întreabă
Unde ești uritule intunecatule răsucitule
De ce te-ascunzi in gropile tale
Care put de singurătate ți de infringeri
Vino cu mine
Prin aerul spălat ți netezit de ingeri
Vino lingă riuri lingă munți lingă mări
Mire al meu să ne pierdem în zări
Să ne pierdem in ochiul imens
Vioriu
Strălucind de cunoașteri ți vise
Dizgrație
Coama de aur a plopului strâlucețte in soare
Eu stau lingă somnul din mine
Ca un turist rătăcit intr-o țară străină
Și nu mai țtiu în ce grai să vorbesc
Pentru a fi auzit
Drumul meu □ căzut in dizgrația timpului
Și moare aici ca un șarpe bătrîn
Da așa se întîmplă uneori
Totul se golește pînă la deșertăciune
Pașii se întorc înapoi devorindu-se
vor înecat în întuneric. Copacii răzleți fremătau cu ramu-
rile subțiri acoperite de gheață, ca niște lame vechi de
spadă, obișnuite cu singele negru, otrăvit, al nopții.
Frigul stăpînea aleile înzăpezite și pe marginea unei
terase se agățaseră cu sfidare țurțuri grei, semnul acelei
tiranii de iarnâ.
Decembrie, decembrie.
Din ce în ce mai mare îmi era frica de Paul. El care
nu mai era de mult alături de mine, asculta gîndurile fie-
căruia, ȘTIA sau AFLA atunci, în acea clipă, promiscui-
tatea de care eram direct răspunzătoare. Frica mă stă-
pînea și nu mă apăra nimeni. Simțeam prezența celui ce
știa sau afla totul și nu mai puteam rosti decît „nu mai
pot !" Voiam să înduioșez pe cel ce știa, să-i ciștig mila,
încercam să mă apăr singură de el plingîndu-mă de prea
multă suferință. Jiu mai pot 1 Nu mai pot!" și atoatecu-
noașterile lui trebuiau să se clatine. 11 înșelam ? In orice
caz, pe ceilalți da. O și meritau. Nu-mi rămînea decît să
fac gestul confesiv total față de Paul ! Să-i formulez < o-
rect vinovățiile mele pentru ca auzindu-le să le ierte. Era
totuși singurul față de care n-aș fi vrut să mă arăt așa
cum eram, ci așa cum ar fi vrut el să fiu. Adesea, am
binecuvântat moartea lui numai pentru că mă eliberase de
orice rigoare morală. Dacă el ar fi trăit, n-aș fi avut cu-
rajul să-mi comit ipocriziile și am fost liniștită, pînă în
clipa în care mi s-a luminat gîndul că tocmai moartea l-a
adus mai aproape de cunoaștere și că ceea ce mai putea
scăpa omului viu nu putea scăpa fratelui meu mort.
„Nu mai pot", strigam, pentru a demonstra lui Paul,
care mă judecă, pentru a-1 convinge pe fratele meu că
moartea lui a fost o crimă împotriva mea. Ca să-1 fac vi-
novat, și să nu mai îndrăznească pinda aceea nemiloasă.
M-a urmărit pretutindeni, și m-a văzut cum cad în păcat.
Să știe că este într-un fel responsabil de greșeala mea.
Dar mai ales să știe că nimeni nu mai e acum victimă,
că toți purtăm în spate o vină.
Aș îi avut nevoie de el, ah, cîtă nevoie mai am încă
de el ! Fără nici o remușcare ? Sinuciderea i-a fost atît
de ușoară ? Și trupul căzut pe marginea fotoliului păstra
tăcere asupra acestui amănunt, mîna. atingînd pedeaua,
nu spunea nimic despre tot ce a precedat moartea : du-
rere, silă, dispreț, umilință, oboseală, despre ceea ce fusese
și nu se mai putea afla.
Dar amiralul ? Bătrînul ? Pe scaunul lui de la birou
încărcat de hîrțoage, cu halatul înfășurat pe piept ?
Sau cum ?
Așteptase cafeaua de după-amiază, scrisese o pagină la
Marea Enciclopedie Maritimă ?
Sau, pur și simplu, dormind ?
Bătrînețea s-a lăsat ca o iarnă veche în camera lui
îmbîcsită și aerul a devenit greu, nespus de greu, respi-
rația nu mai putea rezista acelei greutăți de plumb în-
ghețat.
Sau cum ?
Dar amiralul spre care veneam atunci, în noaptea de
Crăciun și care nu mă mai aștepta, lăsîndu-mi astfel șan-
sa de a trăi adevărat ? Dar bătrînul meu ? Parcă dinadins
dispărut pentru ca întoarcerea mea să nu mai fie posi-
Și iarăși se vede începutul
Ca un copil adormit într-un leagăn dc ceață
Și tu ești copilul acela
Și tu ești și tatăl
Și mori ți te naști inutil
Și e o goană ce nu te absoarbe
Și nici nu te leapădă
Să inventăm
Caut drumurile noi dar unde sint
Mă caut pe mine și ce mai sînt
Oricum o nădejde mai stăruie pe undeva
Ca un felinar afumat ce nu s-a stins
Ar fi trist foarte trist
Să fie numai întuneric și frig
Prin spațiile noastre omenești
Va trebui să inventăm ceva fermecător
Un riu albastru care să se piardă in ceruri
Un vis in care noi inșine să fim visați
Intr-un adine noian de frumuseți
bilă, pentru ca familia să se risipească ! Fără el nu mai
putem sta împreună ! Fără el trebuie să-mi găsesc curajul
de a trăi ajară, în lumea reală.
Dar amiralul ? Cum ?
De ce în lipsa mea ?
Ajunsesem în fața casei.
Alexandru, în pragul ușii, mă privea.
E o mare risipă de deznădejde în noi. încotro să ne
îndreptăm ? Aici nu, nu, niciodată ! Aici s-a terminat po-
vestea Marii Enciclopedii Maritime.
Am sperat că în noaptea Marii mele întoarceri, toate
vor intra pe un făgaș sigur, că ajunsă definitiv alături de
Alexandru voi putea să-mi impun o existență limitată la
ceea ce are el nevoie, și la ceea ce cred eu, că-mi poate
pedepsi suficient vinovățiile anterioare, dar totul a luat
o altă întorsătură, mai urîtă, pentru că e mai firească.
Am venit înapoi spre casa domnului amiral dornică
să regăsesc aici o pace amorțită, odihnitoare și hotărîtă
să nu mai tulbur nicicînd liniștea pereților vechi, prăfuiți,
care ne adăpostesc cu atîta răbdare izolarea trufașă. Eva-
darea mea eșuase, dar nu-mi părea rău. Dincolo de umi-
lința eșecului era bucuria regăsirii clanului, a familiei, a
Răului Răului din Casa Amiralului.
Am urcat scările fără șovăire, știam că ei ascultau cu
încordare zgomotele de afară, așteptîndu-mă. Aș fi spus,
chiar în clipa în care ușa s-ar fi deschis în fața mea,
simplu, foarte simplu și ironic : „Am venit și eu 'a sărbă-
toare", dar am simțit ceva rău plutind în jurul casei, un
vînt mi-a adus un miros neplăcut, mirosul unei liniști ciu-
date, unei netălmăcite singurătăți. M-am oprit cu respira-
ția tăiată și am privit atentă ferestrele. Alexandru a ieșit
în prag, înalt, uriaș, ținînd capul aplecat pe un umăr.
Nu mi-a spus nimic, n-a scos nici un cuvînt și ochii lui
împăienjeniți de băutură s-au oprit asupra mea plini de
o mulțumire ascunsă. Cunosc această mulțumire sfidătoare,
care prevestește întotdeauna răul și am intrat în casă oste-
nită de drum, sigură că mai aveam de trecut prmli-o grea
încercare și abia după aceea să mă pot odihni, s?i-mi re-
capăt Obișnuința. Alexandru mă urma. în cameră, Tamara
strîngea paharele. S-a uitat la mine cu coada ochiului și
a plecat spre bucătărie. Mă primeau ca pe o străină. Bl
se uitau unii la alții, ca niște străini. ,E bine, mi-a spus,
e foarte bine !“, dar nu puteam rosti nici un cuvînt. în
colț, lîngă dulapul cu cărți, Tudor pîndea întoarcerea. Aș-
teptarea lui era un joc ostentativ în care îi recunoșteam
cruzimea și duioșia. „N-o să mai fie nimic ca înainte",
mi-am spus dar ceva mă împiedica să rostesc cuvintele
limpede, pentru toți. „Iată Marea întoarcere", a șoptit Tu-
dor și am simțit prea multă blîndețe în vocea Iui. L-am
privit pentru prima dată cu adevărată curiozitate ca pe un
om pe care nu l-am văzut niciodată bine și am înțeles că
Tudor pîndea încă întoarcerea. Venisem, eram aici și el
încă pîndea.
Nu mai stătea nimeni la locul lui dinainte, le locul
de unde pute privi spre ceilalți, bucurîndu-se de prive-
liște. Se risipiseră prin cameră ca să acopere o absență.
La masa zarafului nu mai era nimeni.
Bătrînul...
7 — Convorbiri literare
AUREL GURGHIANU
Lui Aurel Gurghianu i-au apă-
rut la interval foarte scurt
două volume de versuri, di-
ferite ca factură. Primui,
Poartă cu săgeți, se situează, în ge-
neral, pe linia unei evoluții norma-
le. El păstrează din aparițiile an-
terioare firescul, sinceritatea confe-
sivă, seducția inefabilă a imaginii.
Temperatura cuvintelor este. în
ordinea expresiei, frapant eretic.
Rîvnind spre mai sus, poetul for-
țează nerăbdător urcușul. Cum
foarte bine se exprima cineva, asis-
tăm la o „ardere de etape".
Ca temperament, Aurel Gurghia-
nu este un reflexiv încercat de vo-
luptatea insatisfacțiilor. In volumul
din urmă datele temperamentale nu
sint (și, evident, nici nu pot fi)
schimbate. Această inevitabilă con-
secvență suportă consecințele unor
„infidelități" de natură pur esteti-
că.'
Scenă, Tăcerea, Epeira, Cine ? din
Poartă cu săgeți, agreabile ca tona-
litate, etalează neliniști într-un lim-
uaj al candorii și al unor netăgă-
duite armonii verbale. Dincolo de
transparența și luminozitatea ima-
ginii distingem reflexul unor întu-
necate amenințări. Aici putem vorbi
de o adevărată artă a ins.nuării:
„Au trecut azi-noapte peste S.ut-
ghiol . cai cu panașele negre / ca
niște heruvimi / ai adîncurilor
lovind valurile / cu potcoave de ar-
gint" (Cai cu pa naș ele negre). In E-
peira reversul tulburărilor lăuntr.-
ce este sugerat prin aceeași opozi-
ție dintre lumină și umbră : _Se
rctește rochia ta pe parchet și-n
mine se-nvîrt planete ciudate / în
care mi-e scris / criptografic, desti-
nul ca al păianjenului — crucea
pe spate. / Poate-n curînd n-am să
te mai văd / căci iată zorii albesc
ft reastra / și cineva necunoscut
îmi face semne cu mîna. / Noaptea
ți-am privit ' cearcănele ca niște
lialouri magice / sau ca inele închi-
puind fintîna".
Edificatoare pentru resursele lirice
ale lui Aurel Gurghianu sînt : Ke-
member, Bătrinul, Pax, sau Laguna
opus 5. Citez din Remember pentru
umorul discret, conjugat cu gravi-
tatea pioasă : „Venise prin trestii /
cu mine la mal ' și ne-am dus pe
firul subțire de apă. / (Eu : sînt
sclavul dumitale sentimental). / Ne
cîntau anii — pe-atunci — pe o sin-
gură clapă. / Delia. Dalmisa, Dora-
da, / (prea frumos numele tău fa-
ta mea de la țară) / vino din nou /
în șorțul cel verde și lasă-mi în
palmă frunza de salcă, / amară".
Poetul știe să contureze cu linii pu-
ține portrete expresive în care mo-
delul este surprins într-o postură
( critica poeziei
enigmatică : -Și iată, acum, ca niște
cozi de păun / genele tale-mi țin
umbră / din tăcerea prin care un-
deva te afli".
Am încercat, la rîndul meu. să
surprind prin cîteva date trăsătu-
rile definitorii pentru un anume
stadiu al poeziei lui Aurel Gurghia-
nu. La cele ce spun înseși citatele
de mai sus aș adăuga, în chip de
subliniere, un singur lucru : Poartă
cu săgeți impune latura specifică
a unei vocații, îi conferă deci pres-
tanță și personalitate.
Ce se întîmplă în Temperatura
cuvintelor ? Reîntîlnim aici lumea
interioară a poeziei lui Aurel Gur-
ghianu ; datele esențiale se pot re-
cunoaște în îndoieli, neliniști, con-
fesiuni sentimentale, timbru elegi-
ac, oroare de patetism. Diferită este
atitudinea față de cuvînt ca pur-
tător al acestor date.
Titlul însuși ne sugerează reac-
țiile „la cald" dintr-un laborator.
Asistăm la o tentativă. Este încer-
cată ruperea unor tipare, ceea ce
subînțelege desolidarizarea dc pro-
cedee socotite învechite. Mai exact,
se încearcă desprinderea cuvîntului
de o anume inerție semantică (res-
trictivă) și, în consecință, se tinde
spre o sporită libertate de mișcare
a expresiei. Tn limbaj poetic tenta-
ția este tradusă astfel : „Scrisul
meu e mîncat de o fabuloasă gîn-
ganie / cu elitre de albastru alcool".
Tn noile condiții cuvintele nu
mai sînt privite ca simple echiva-
lențe, elemente intermediare ; miș-
cîndu-se liber, conform unei depli-
ne autonomii, ele sînt puse să con-
struiască. să stabilească determi-
nări. Nu mai transpun, ci impun
sensuri.
Acestea sînt tentațiile. (Vreau să
precizez că, după cum prea bine se
știe, asemenea încercări se înscriu
— în intenții — pe linia unor de-
ja „clasice" revendicări formulate
de poezie începînd cu a doua jumă-
tate a secolului al XTX-lea. Vocația
le justifică așa cum natura voca-
ției și doza de ambiție le diferen-
țiază. Aurel Gurghianu face parte
aintre cei foarte ambițioși). Căit
sînt rezultatele ? Ce și cît cîștigă
emoția din toate acestea ?
Cînd normele nou intrate în vi-
goare nu sînt aplicate dogmatic,
câștigul e real. în schimb, nu văd
nici un cîștig în : „Un chapeau de
oțel ! se va lăsa brusc peste go-
rila ce-a înghițit bao-babul. / Și
toate acestea în timp ce / din ge-
nunchi i se scurgea un aur verde )
p cald încă, îl devorau începînd
din tălpi ' mandibule de anestezi?"
(Parabolă) și. cu atît mai puțin. în
..Se strînseră 3 calote, incitate / de
o jumătate de calotă (pentru că
'’calaltă / jumătate, atinsă de stron
țiu. era ca și ' inexistentă) / să a-
pere o calotă mai mare. / căzută,
după cum ziceau ele, / într-o conju
rație din care poate ar fi ieșit /
nost. Singure? Nu erau singure!
Dar se temeau. Și ci să-și alunge
spaima / s-au ciocnit ușurel una de
zi! ta / apoi s-au altercat / hotărînd.
în cele dm urmă, să arunce / cu
"alote mai mici în calote / si mai
subordonate ; văzînd că rezultatul /
e nul / s-au desprins ele însele de
pe umeri / și s-au aruncat în val-
țurile unei mori / crezînd că făina
se va opri. Eroare 1" (Conclavul ca-
lotelor). (Eventualul substrat paro-
le al acestui text îmi scapă).
Sînt suficiente cazurile cînd plu-
sul de originalitate atrage după si-
ne un minus de substanță poetică,
eforturile făcute în direcția cuceri
rii noilor teritorii sînt parțial efi-
cace. Asimilările sînt în curs. Re-
ușitele volumului se sprijină încă
pe vechile deprinderi. La Aure/
Gurghianu vechile deprinderi sînt
naturalețea, ocolirea abilă a expre-
siei forțate și a insolitului gratuit,
rostirea spontană, nesofisticată. A se
vedea ca argument Seară bengală.
ALEXANDRU
VĂDUVA
Scriitorul cu renume are dreptul
să dea o carte proastă, tinărul de
care n-a auzit nimeni, nu. Primul
a ațițat deja interesul și a probat
că merită să i se acorde. II va că-
păta, în consecință, și pentru slb-
biciunile sale. Dar Necunoscutul ?
Pe el nu-l așteaptă nimeni cu cu-
riozitate. Cel mult cu bunăvoință
Uneori chiar cu prea multă; așa
s-a născut ideea unui regim spe-
cial in critică pentru debutanți, ce-
ea ce e o blajinătate mai mult fi
lantropică decit serioasă. Circum-
stanțe atenuante se acordă pentru
găinării, dar nu văd de ce s-ar da
și pentru neputința literară. Ni-
meni nu te-a obligat să scrii. Dim-
potrivă, existența unor Dante, Bal-
tac, Dostoievskt, Tolstoi ar trebui
să facă să-ți tremure tocul in mi-
nă, la gindul că peste un munte
vii .și tu să depui un fir de ni-
sip. Gestul lui Jean Valjean e mult
mai pardonabil decit volumul nă-
ting al unui nechemat. Foamea
scuză, vanitatea nu. A scoate o
carte e, pentru mine, echivalent cu
a ieși pe un podium și a cere aten-
ția a 1 000, 2 000 sau 5 000 de oa-
meni. Apoi, trebuie să fie ceva de
capul tău și trebuie să fii foarte
sigur pe ceea ce ai de anunțat ca
să faci un asemenea gest, expunin-
du-te, conștient, maliției sau chiar
batjocurii. Alături de capodoperele
de pe pămînt orice carte nouă e o
sfidare.
Iată de ce cred că n-ai dreptul
să vii cu un prim tom decit după
ce l-ai copt și răscopt, după ce ai
tras in el toate loviturile posibile
și ai văzut că rezistă, după ce l-ai
comparat lucid cu valorile vechi șt
sigure și ai constatat că nu e, față
de ele, pigmeu.
De altfel, pină la prima carte
reușită, cineva nici nu merită nu-
mele de scriitor, chiar dacă a pu-
blicat mai multe. Numai întîia car-
te solidă atestă că ești scriitor, ce-
lelalte doar că vrei să fii și cam
ce posibilități ai ca să ajungi.
Dacă Marin Preda sau Eugen
Barbu publică miine, să presupu-
nem, o carte foarte slabă, ea va fi
totuși febril cerută și avid citită,
pentru că va fi căutat in ea Barbu
sau Preda. Dar dacă nu știu cine
va oferi 200 de pagini miorlăite,
nu se cheamă că a mai apărut un
scriitor, ci că s-a mai depus o can-
didatură.
Candidați cu destule șanse sunt
Alexandru Văduva și Dorel Șora.
Pentru ambii muza a fost un băr
bat, și anume Esculap.
Cartea Iui .Alexandru Văduva *
intră in schema romanului
care-surprinde-o-criză, o coti-
tură radicală in viața cuiva
sau citorva.
Personajul său e medicul Carol
Jaraga, chirurg, soț și tată, om nor-
mal și moderat, conștiincios fără
a fi pasionat, liniștit fără a fi pla-
cid, banal fără a fi fad. tntr-o
bună zi, în timp ce nevasta și fe-
tița sunt la mare, ceva vine să în-
trerupă monotonia vieții sale. Exe-
cutind o operație dintre cele mai
curente, chirurgul Jaraga are deo-
dată revelația durerii. Țipătul bol-
navului de sub bisturiul său îl fa-
ce să realizeze brusc ceea ce ani
de zile ignorase : existența durerii
omenești. Acest șoc il obligă la o
revizuire a traiului său de pină a-
tunci, plecind de la copilărie, dar
insistind mai cu seamă asupra căs-
niciei. Jaraga iși dă seama că a-
ceastă căsnicie tihnită și mulțumită
s-a bizuit în fond pe ignorare reci-
procă. .Nu-și cunoaște soția, nici
ea nu-1 cunoaște. Lucrase și viețuise
inert, stereotip.
In contrapunct, luăm cunoștință
de soția doctorului și de un tinăr
lucrător și boxer, care trăiesc și
ei — și aici se cam simte regia —
cite o similară întoarcere spre sine.
constatînd ce a fost greșit în via-
ta lor și ce ar fi de făcut. Iată
o frază care rezumă problematica
romanului și a fiecărui personaj în
parte: „Stînd acolo pe pat, cu
fruntea prăbușită spre genunchi
(nițel teatral, n. n.), trăgind din
cind in cind din țigară, Gore se
gindi Ia ceea ce credea el că fuse-
se, pînă atunci, esențial în viața
lui" (p. 170).
Fiecare din personajele centrale
are parte, pe deasupra, de cîte o
„intilnire hotărîtoare". Fiecare, dă,
„întîmplător", peste cîte un ins ca-
re-i incită accesul de auto-revizuire.
Gore îl întîlnește pe Jaraga (care-i
ține o tiradă), Jaraga o întîlnește
pe Lidia, vechi și defunct amor
(căreia-i ține o tiradă; dar și ea
oferă una), Simona, soția medicu-
lui, îl întîlnește pe „Necunoscutul"
(care-i servește tirade-basm, lirice),
pînă și puștoaicei, Venera, îi este
aranjată o întîlnire-cheie, cu un
băiețaș năstrușnic care-i vorbește
de „iubire veșnică".
Calitățile virtualului scriitor A-
lexandru Văduva ar fi, pe scurt,
următoarele : ingeniozitatea cu care
stabilește premisele unui conflict
(conflict al personajului cu ceilalți,
dar, mai mult, conflict cu sine în-
suși), suculcnța unor tușe (foarte
frumoasă e evocarea acelui cartier
mărginaș al Bucureștiului cu ani
in urmă, îmbibat dc o atmosferă
asemănătoare Groapei lui Barbu.
Din păcate, evocarea n-are a face
cu linia din restul romanului) sau
precizia altora (scena din tren, cu
femeia in chinuri), în fine, grația
cu care e surprinsă fetița. Ea, Ve-
nera, are insă, și aici iar trebuie
să spunem „din păcate", nu un tată,
ci trei, primii doi fiind legali (Ja-
raga și Al. Văduva), al treilea oa-
recum ilicit : J. D. Salinger.
Bunele intenții și bunele mo-
mente ale acestui roman sunt alte-
rate de multe cusururi și cusă-
turi cu ață albă.
Concomitenta proceselor de auto-
analiză retrospectivă în care pion
jează eroii e forțată. Prea îi apucă
pe toți deodată setea de bilanț. In-
tilnirile lor „decisive" sunt înscena-
te — și se văd sforile. Tiradele
pe care le susțin Gore, Necunoscu-
tul, Fane, Jaraga, Lidia sunt toate
prolixe și nelalocul lor .Duioșeniile
de pe alocuri sună strident : Gore
Suditu, mecanic și boxer amator
cu suflet de aur cumpără, din ex-
ces de sensibilitate, nuferi de Ia o
surdomută, pe care apoi ii aruncă
in baltă. Pasajele în care autorul
incearccă lirismul sunt, in mare, șu-
brede : „melodii minunate", „ani-
male ciudate", „culori neștiute", a-
dincul lui tainic", „urletul talazu-
rilor", „crestele înspumate". (Bine
găsea Cezar Baltag : Ah, SDELE-
LE !)
In concluzie. Dacă-și va concen-
tra însușirile de observație și con-
strucție. dacă va renunța la prefe-
țele și epilogurile patetizante des-
pre condiția umană pe planetă, da-
că-și va interzice divagațiile de un
lirism dubios, Alexandru (sau A-
lecsandru, după foaia de titlu) Vă-
duva ar putea scrie trainic.
Dorel Șora, medic de profesie,
prezentat cu reticență de Au-
rel Baranga, scoate la editu-
ra „Junimea" un volum* • pe
a cărui copertă, sub fotografia unui
baby, care pare să anunțe o carte
pentru tinerele mame, stă scris a-
MIRCEA ZACIU
Critica este o primejdioasă și
perpetuă călătorie căci depăr-
tarea între un drum sub regi-
mul senzației și un altul spri-
jinit pe puterile minții e mai străve-
zie deeît s-ar crede la prima vedere.
Viziunea naturii de la Chateau-
briand, inteligența cărților la un
Sainte-Beuve — scria Thibaudet —,
iată două calități ale aceleiași fa-
cultăți și, precum voiajul în jurul
unei biblioteci este un voiaj, lectu-
ra ținuturilor este o lectură. Prin
critică spiritul se călătorește, vede și
înregistrează, se atașează de anume
locuri, le ignoră pe altele, trăiește
sentimentul peisajului. .. livresc.
Marele semn al criticului este miș-
carea, refuzul popasurilor nelimita-
te ; el trece din filă în filă, din
carte în carte,, din bibliotecă în
bibliotecă. Fidelitatea sa față de
cărți se conjugă cu infidelitatea in
fața Cărții. Evul Mediu dăruise o-
mului sentimentul statorniciei, al
atașamentului pentru Unu (iubi-
rea cavalerească este consfințirea
acestei adeziuni în planul cuplu-
lui) ; cititorul se dădea cu totul
unei singure cărți, lecturile (de
fapt, reluări succesive) nu depă-
șeau o viață ultima scoarță. Lip-
sea tentația peisajului, fiecare se
mulțumea cu o singură frunză ;
meticulozitatea in sucirea amănun-
tului pe toate fețeie era păgubi-
tă de ignorarea ansamblului. Cri-
tica ia ființă cind orizontul depă-
șește Cartea și, în ordinea călăto-
riei. Pseudokineghetikos consfin-
țește, la noi, posibilitatea actului
critic. 11 înțeleg, de aceea pe Că-
linescu atunci cînd nota că „Far-
mecul (acestei cărți — n.n.) stă în
scandalul de a surprinde pe un
om atît de serios, schițînd can-ca-
nul pe scara rulantă a bibliotecii
lui, înțesată cu autori greci, sau de
a ascunde litografii libertine în sa-
la cu marii maeștri ai picturii" (Is-
toria. .. p. 307). Gestul era, indiscu-
tabil, de „scandal", revoluția pe
care o presupunea fiind depășirea
unității pitagoreice in favoarea și-
rului.
A spune despre Colajele lui Mir-
cea Zaciu , plecînd de la considera-
țiile anterioare, că sînt concepute
în numele lui vagatio ar fi un cu-
rat pleonasm, cîtă vreme orice car-
te de critică poartă această pecete.
Și, totuși, e greu să ocolești o ase-
menea afirmație, mai ales că auto-
rul însuși o accentuează prin în-
serarea în volum a cîtorva eseuri
ce tratează literatura de călătorii
(Dinicu Golescu, Un Alecsandri
aproape de inimă, Călătorind, Un
călător, Paralipomene). Dacă, in
cazul lor, critica funcționează ca
voiaj al voiajului, ea se reîntoarce
în celelalte la sensul originar. Pe
unde se călătorește Mircea Za-
ciu ? Prin Europa anului 1825, a-
vind drept ghid însemnarea boie-
rului Dinicu, prin universul Locu-
lui unde nu s-a intîmplat nimic, pe
urmele plimbărețului Alecsandri,
in lumea lui Coșbuc. Goga, Mace-
donski. Bălcescu, în cimitire pen-
tru a lăsa să cadă o lacrimă pe
proaspetele morminte ale lui Strei-
nu și Perpessicitis, rătăcind apoi
printre paginile lui Ibrăileanu și
Zarifopol ; și enumerarea este la-
cunară. Spațiu întins, euprinzînd în
el aproape întreaga curgere a lite-
raturii noastre. O întrebare fireas-
că e : pentru ce peregrinează auto-
rul ? Văd în Colaje intenția expre-
să de a înlătura frecventa prejude-
cată a dihotomiei critic-istoric li-
terar. In principiu toți cei intere-
sați sînt cum nu se poate mai de
acord că oricare comentator de li-
teratură este (sau ar trebui să fie)
un lanus biffrons : critic și istoric
deopotrivă. Cărțile însă indică per-
petua despărțire : mai cu sea-
mă din partea celor ce se numesc
cu voce tare numai istorici literari.
Convertind judecarea critică într-o
pedantă examinare a documente-
lor, ei nu fac decit să perpetueze
ceea ce neagă teoretic. Mircea Za-
ciu vrea să statornicească ideea că
istoria literară nu e o disciplină
monotonă, amorfă, că ea își are
viața ei, proprie, că fiecare probă
este, în fond, un peisaj, căruia i se
cuvin descifrate sensurile. O isto-
rie literară — Pasăre Phoenix,
care păstrează în cenușa documen-
telor urme din care, cu necesara
aplicare, pot fi refăcute trecute
virste. Documentul are, așadar, o
valoare primordială, el singur este
in măsură „să ne modifice viziu-
nea asupra unui scriitor, in orice
caz să nuanțeze clișeele critice cu
care ne-am obișnuit, vehiculate prin
manuale, studii, monografii etc. De
aceea, aspra diatribă îndreptată împo-
triva maniei arhivistice a atîtor
nechemați („Istorie literară face ori-
cine"), declarați peste noapte spe-
cialiști in comentarea documentelor
(Umori istorico-Iiterare). Dar din-
colo de această pondere a probei
indiscutabile, rămîne afirmația că-
linesciană, la care Mircea Zaciu
subscrie fără rezerve : documentul,
suveran cînd e vorba de amănunt,
rămîne totuși un punct de plecare
pentru sinteza epică. In aceeași des-
cendență Mircea Zaciu profesează
portretul (a se vedea în Glose des-
facerea din epistole a amiciției
Blaga-Emil Isac) cu ecouri din
Ibrăileanu (căruia îi consacră, de
altfel, trei pătrunzătoare articole),
cîtă vreme structura paginilor îl
apropie de Al. George, minus am-
plitudinea demonstrației. Eseurile
au întotdeauna o justificare pole-
mică, vizînd corectarea „profilelor"
tradiționale. Un Gherea, „erou de
film spectaculos", cu „trăsătura de
viață zilnică (...) colorată de sen-
timentele cele mai diverse și mai
contradictorii" (Gherea intim), nu
tradiționala imagine de „personaj
de roman tendențios" ; un Coșbuc
in linia lui Vergiliu, citadin refu-
giat formal în rural itate, ca uni-
vers „ex-centric“ (Coșbuciene); un
Bălcescu măcinat de idei, camilpe-
trescian și „Napoleon dunărean"
într-o revoluție victorioasă (la Băl-
cescu) ; iată numai cîteva dintre
îndrăznețele propuneri din Co-
laje. Fiecare in parte conține su-
gestii pentru posibile studii de am-
ploare. Mircea Zaciu nu constru-
iește însă pină la capăt, el schițea-
ză ccmițind monografii in nuce, în
care frapează chipul supunerii. Au
fost citate in mai toate comenta-
riile, ca mărturie a aptitudinilor
scriitoricești ale autorului, paginile
despre Bălcescu. Dar ele nu sînt
singure. întregul volum pare o
ilustrare a tezei călinesciene (sta-
tornicia lui Zaciu la Călinescu e
axiomatică) potrivit căreia un cri-
tic este un prealabil „ratat" al al-
tor genuri literare. Aleg cu destulă
greutate: „Jăratec reaprins acum,
Ciucea e azi o ctitorie a Poeziei,
„um sînt Ipoteștii și Mirceștii, cum
e Lancrămul și Mărțișorul. Fii îm-
păcată, credincioasă Baucis ! Nc
plecăm fruntea în fața tenacității
iubirii. In haine voievodale, pur-
tînd în cinstita lor mină chivotul
mănăstirii celei închinate poeziei
românești, ctitorii de la Ciucea pă-
șesc peste valuri de vreme spre lu-
mina de-a pururea. Iar pe tîmpla
acestei case s-ar cuveni să se în-
scrie ceea ce trecătorul poate citi
pe basilica Santa Maria de la Pa-
ssione din Milano : AMORI ET
DOLORI SACRUM..." (Ciucea).
Călător cu o rafinată percepție a
peisajului, Mircea Zaciu ne rămî-
ne, după aceste elegante și vioaie
crochiuri, dator cu marea sinteză,
8 — Convorbiri literare
I
Temperatura cuvintelor este în
n’.ulte privințe jurnalul unui ex-
periment. Preparativele, datele pre»
^minare, rezultatele intermediare a
par cu toate consemnate, /lutorut
încearcă să obțină sinteze superi-
oare, fără a deține deocamdată toa-
te secretele .procesului de fabrica-
ție". Adecvarea poeziei la noua for-
mulă este în curs.
Cile au apărut, comentariile
critice la Lăcusie și aeropor-
turi stau sub semnul diver-
genței de opinii. Acceptat,
parțial acceptat (ca și în căzui ue
fața), expediat sau, pur și simplu,
desființat, volumul și, implicit, au-
torul său au devenit un caz (în mi-
niatură, desigur).
Pot spune cu certitudine deocam-
dată ca Ion Lotreanu știe ceea ce
înseamnă poezie, dînd impresia că,
ințelegînd legile imanente tex-
tului poetic, încearcă, la rîn-
dul sau, sa gaseasca în inte-
riorul acestui spațiu familiar prin
adopțiune un loc numai al său. Un
timbru propriu nu există încă. Sînt
exersate, cu și fără succes, de la
nivelul unei modernități afișate, „fi-
guri" dificile. Căutarea tenace a a-
sociației rare se soldează deseori cu
rezultate neconcludente, la care de
admirat este numai îndrăzneala m
sine ; altfel spus. Lăcuste și aero-
porturi oferă suficiente gratuităț. :
„Există după miezul nopții decu-
paje I de timp, cînd telefoane pu-
blice soioase / își părăsesc condiția
de dușuri ; le-apropii de ureche,
și nu-ți spală / în grabă picăturile
căzute / din întrebările ce ard sub
frunte" (Există după miezul nopții
decupaje). In altă parte: .,Pe vre-
muri, traficanții de elitre plăteau
tribut muzeelor de artă, / deși mu
reau în veci pe coridoare, ■. O le-
bădă CU sullet telescopic , 1Ș1 des-
prindea vizorul din tablouri : . re-
tina apăsata pe-o fereastră / era un
fel de mană reciprocă / din cerul
mic crescind spre cerul mare" (Pe
vremuri, trajicanții de elitre). Extra-
vaganța — aici semn al unei inte-
ligențe febrile — ajunge pînă la :
„Pianul e un corb nutrit cu fosfor,
flămind de zvonuri, scurt și mat m
pene, / cu raze-ntinse printre intes-
tine" (In casa noastră-i multă sticlă
spartă). Referințele de ordin anato-
mo-morfologic la instrumentul res-
pectiv sînt, fără dor și poate, inso-
lite, dar, din punctul de vedere al
poeziei, apar absolut inutile.
Dacă Ion Lotreanu s-ar fi oprit
aici, lucrurile ar fi fost — în ceea ce
mă privește — destul de simple.
Complicațiile survin odată cu de-
tectarea unor zone de poezie accep-
tabilă, scăpate ca prin minune de
cochetăriile teribiliste. Un diletant
sadea nu este capabil de asemenea
„inconsecvențe", așa că avem obli-
gația de a vedea lucrurile și în alt
mod. Pe alocuri, confecționarea în
serie a metaforelor este întrerupta
și, astfel, se deschid porți spre ima-
gmea-unicat, consistentă. Mi-au plă-
cut (minus una sau două prețiozi-
tăți) ; „Proiect de piramidă-n lac a-
ION LOTREANU
narhic ; / o lebădă asediind o frun-
ză / căzută dintr-o margine ue
toamnă / pe ape zăpăcite de side-
furi. i Din prund, un soare micșo-
rat și rece, / alcătuit din iriși de
meduze, / aruncă umbra peștilor
spre boltă (Proiect de piramidă-n
lac anarhic). Integral merită a fi
luată în seamă Ard luminările in
boabele de struguri.
Daniel D1MITRIU
A N O R E G I D E*)
Tezeu este unanim considerat testamentul spiritual al
lui Gide, ultimul său mesaj adresat umanității. Ar
ti. însă, riscant să încercăm a defini (și a reduce)
personalitatea lui Gide în raport cu această fantezie
mitologică ; dar important e că Tezeu reia multe din te-
mele operei gidiene. se face expresia unor mai vechi obse-
sii, vine să adauge noi linii, sau să îngroașe și să facă
mai clare altele, la portretul moral al autorului Imoralis-
tului. Portret moral pe care îl trasează nu numai opera de
mărturisire directă a lui Gide, ci și (ba chiar, după unii,
mai ales) opera de ficțiune, îl descoperim pe Gide nu nu-
mai în Jurnal ci și în Pivnițele Vaticanului, nu numai în Si
le grain ne meurt ci și în Falsificatorii de bani, nu numai
în abundentele scrieri cu caracter autobiografic ci și în
povestiri, drame, „soties" ; literatura lui Gide stă, în ega-
lă măsură, sub semnul lui Narcis și sub acela al lui Pro-
teu. Ea este expresia unui „eu“ care s-a căutat și s-a foi-
mat pe sine, plăeîndu-i să spargă mereu oglinda în care
îș: contemplă imaginea, dar reconstituind-o de fiecare da-
tă în alt chip, în așa fel încît nici o imagine nu o repetă
identic pc alta.
Narcis. Proteu... Elementele mitologice sînt numeroase
în creația gidiană și reprezintă prețioase puncte de reper
pentru cel ce încearcă să reconstituie itinerariul sinuos al
unei aventuri spirituale de o complexitate unică (Tratatul
despre Narcis (1891) lua mitul drept pretext al condiției
.mane și definea, totodată, un program estetic : Prometeu
rău înlănțuit (1899) reprezenta o spumoasă și „demitizantă
versiune modernă a mitului prometeic, punînd accentul pe
o idee pe care Gide nu o va abandona niciodată : libertatea
individului : piesa Filoctet (1899), subintitulată „tratat al
celor trei morale", se voia o confruntare a unor atitudini
cartea străină j
șa: „UN KOMAN de Dorel Șora —
^arpele și cupa". Recunosc ca n-am
înțeles ue ce această grandilocven-
ta.
Cartea aduna, suo lorma de flas-
hun însemnările pe care le face un
unar doctor pus in trei medii dife-
rite, upice pentru statutul actual
al acestei pioiesn : stagiul la țara,
stagiul ia o clinică universitara,
postul, unueva in provincie.
uitim, prevăzute cu excelente
motto-uri, notații disparate și ală-
iurate in oruine cronologica, pre-
cise, uneie mn ele sugestive, altele
ciuar uramatice, adevărate subiec-
te de nuveia. Dar acumularea lor,
cniar uaca e făcută din unghiul a-
celuiași privitor, nu dă senzația de
scurgere lentă și ttreasca a vieții,
așa cum un album dc fotografii,
ia virste șt in locuri diverse, nu
spune povestea soartei unui om.
raginile lui Dorel Șora constituie
nu mai mult de un jurnal, ba
cmar ceva mai puțin, anume un
„jurnal de spital". Șarpele șt cupa
nu e roman, ci un dosar cu fot
de observație, multe vioi întocmi-
te.
Două sunt viciile esențiale. Unu,
că nici o existență nu e urmărită
atent și revelatoriu. Cartea n-are
nici un personaj, are numai figuri
schițate fugar. Ea nu oferă „felii
de viață", ci secțiuni microscopice.
Exactitatea termenilor, amănuntele
„de atmosferă", descrierile trata-
mentelor rămin valabile in sine,
cîteva chiar literar, dar ele nu-s
membre vii, organic sudate, ale
unui ansamblu coordonat. E adevă-
rat, așa procedează in romanele
sale liolban, dar avantajul său, ca-
rc-1 urcă pînă la condiția artei, e
că nu-și dispersează observația, ci
la care măcar pasionantul răspuns
la ancheta recentă a TRIBUNEI îl
obligă.
Sub regimul călătoriei sînt și
volumele de eseuri semnate
de Ștefan Aug. Doinaș, cu o
deosebire evidentă însă :
Mircea Zaciu (și înțeleg prin
numirea lui pe critic, în general)
călătorește în lumea cărților ca
factor exterior; poetul, în schimb,
este element al acestei lumi, căci
împreună cu alți de-o seamă com-
pune peisajul. De unde și resortul
intim, distinct, al relațiilor acestu-
ia din urmă cu cărțile. Scopul lor
este definirea propriului eu crea-
tor prin succesive raportări, cîtă
vreme în primul caz universul li-
vresc este obiectul tentativelor de
definire. Criticul se arată deci in-
teresat de pătrunderea unor taine
dinafară, poetul de revelarea pro-
priilor taine. Acesta din urmă afir-
mă : cutare e așa, cutare așa ! Dar
propozițiile sînt valabile mal ales
într-o ultimă instanță, ca linii ale
unui posibil autoportret. Pentru
critic, compania cărților reprezintă
o formă extensivă de mișcare a
spiritului, o centrifugare a subiec-
tivității. La poet ea este restrictivă,
intensivă, adică centripetă. Comen-
tînd, criticul se pulverizează în
adîncimile operei. Executînd ace-
eași operație, lumea se strînge în
poet ca sondă a propriilor adîn-
cimi. Interesant e că, procedî«id
(în Lampa lui Diogene) la deter-
minarea ipostazelor criticului, Ște-
fan Aug. Doinaș distinge, în spirit
câlinescian, între poetul-critic șl
criticul-poet. Pasibil de a fi inte-
grat în prima diviziune, autorul își
o fixează tenace și detaliat pe unui
sau două destine.
Al doilea viciu de structură al
volumului lui Șora l-aș numi neo-
naturalismul. Nu o dată ai impre-
sia că parcurgi un reportaj (alt-
minteri competent și destul de co-
lorat), despre munca medicilor, in
toate cele trei medii : țară, provin-
cie, capitală. Dar viața medicilor,
ca a oricărei categorii profesionale,
interesează in literatura in primul
nnd sub raport moral. Dincolo de
ngia, stilou sau bisturiu, vrem sa
aflăm un caracter, un temperament,
un suflet, un destin semnificativ,
înfățișată din unghi strici proiesio-
nal, Viața medicilor, ața palpitantă
și plină de neprevăzut și de con-
tacte omenești cum e, nu dă mai
mult decît reportaj. Or, asta se-n-
timplă la Dorel Șora. El pune in
scenă niște halate perfect scrobite,
pasionate de munca, biruind mai
greu sau mai idilic niște dificul-
tăți tehnice sau sociale, dar sub
aceste halate albe e vid.
Iar cînd aceste halate deschid gu-
ra pentru a rosti fraze ca „Am de
gind să-i Învăț lucruri interesante
pe acești copii(p. 2b, înaintea u-
uui curs de educație sanitară), „O,
cit aș dori sa le dovedesc babelor
că n-au avut dreptate !“ (p. 41, a-
propo de medicina empirică și pesi-
mistă a babelor), „Mai tirziu, cu si-
guranță, dacă nu va arde lumina
intr-o seară, li se va părea impo-
sibilă situația!" (p. 73, despre ță-
ranii din satele de electrificat), o
convingere ți se întărește: dacă
medicii din relatările lui Dorel Șo-
ra merită expuși pe un panou de
onoare pentru abnegația și frumu-
sețea lor etică, oamenii acestor file
trebuie duși urgent la reanimare.
găsește prin această distincție un
alibi, o justificare a actului, o mo-
tivație ale cărei consecințe vor
trebui să acopere probabil, și re-
centa Poezie și modă poetică. Ca și
Lampa lui Diogene, cartea de față
propune deci un tip de poet, în
stare să se miște dezinvolt între
parametrii atît de impreciși ai cre-
ației lirice, posesor al unei întinse
culturi, preocupat de problemele
actuale ale lirismului, gata de a
înlesni prin sfat și exemplu orien
tarea curentului spre cele mai să-
nătoase fâgașuri. Lectura paginilor
vine să taie multora cheful de a
mai scrie despre poezie, căci aces-
te doua volume nu numai cL ilus-
trează un mod de a percepe critic
lirismul, dar constituie — deopo-
trivă — o replică fățișă la stilul
incifrat, plin de stereotipii și dog-
matisme al unor cronici. Lecția lui
Doinaș (și este o neîndoielnică lec-
ție 1) stă în aceea că el nu desface
misterul poetic, nu distruge poezia
prin comentariu, ci o re-face, citi-
torul participînd la actul sugestiv
a«l făuririi edificiului. Poezie și
modă poetică nu aduce	lucruri
deosebite în teoretizările	asupra
poeziei, dar ceea ce seduce într-a
devăr aici este deplina claritate a
exprimărilor, finețea disocierilor,
deschiderea cu care optează auto-
rul pentru un punct de vedere sau
altul, și, mai ales, siguranța omu
lui de aleasă cultură poetică. El nu
se sfiește să spună ce-i place și ce
nu, fiind categoric în preferințe
chiar și în cazul unor producții a-
pBrținînd unor nume consacrate
în analele literaturii contempora-
ne : Stănescu, Sorescu, loan Ale-
xandru, Gabriela Melinescu, ș.a.
După cum surprinde plăcut grija
părintească în a sugera tinerilor
DOREL ȘORA
Corpul doctorilor in medicină și
ficțiune (Rabelais, Cehov, Cronin,
Axei Munthe, Ulieru, Baranga, Bi-
beri, Buzura) a mai căpătat un
stagiar. Produsul său, cu bu-
ne și excelente notații medi-
cale și omenești, care sunt con-
vins că pot fi citite cu plăcere
și profit nu numai de medici, este
față de un roman ceea ce e o cutie
cu uleiuri față de un tablou.
George PRUTEANU
* Alexandru (Alecsandru) Vădu-
va, In vara fierbinte, roman, ed.
„Eminescu", 1972, 178 pp.
• * Un roman de Dorel Șora —
Șarpele și cupa, ed. „Junimea"
1972, 228 pp., cu un portret al au-
torului, și o notiță de Aurel Ba-
ranga.
POEZIE
ȘTEFAN AUG.
DOINAȘ

aspiranți la nemurire drumul pc
care îl au de străbătut, ca și popa-
surile formatoare la care sînt obli-
gați.
Conținînd cîteva eseuri remarca-
bile în linia celor afirmate mai sus
(Poetica lui Lucian Blaga..., G.
Călinescu, in spațiul ideal al cla-
sicismului, Atitudini expresioniste
in poezia românească, 1. Negoițes-
cu — poetul, Dialectica liricii mo-
derne și Poezia — la o sulă de ani
după Rimbaud). Poezie și modă po-
etică suferă, mai ales in a doua
secțiune a ei (Despre moda poetică),
de didacticism, scuzabil dacă ne
gîndim la motivele care determina-
seră scrierea și publicarea acestor
articole.
Al. DOBRESCU
etice, pe tema responsabilității și a legitimării devotamen-
tului față de o cauză. Regele Candaule (1901) relua alte
două motive fundamentale : fericirea și prietenia : în Oedip
(1931) mesajul umanist este cel mai limpede exprimat, tra-
ducînd o generoasă încredere în umanitate: singurul cu-
vint eu care putea fi intrint Sfinxul era „Omul" ; în fine
Persefona (1934) nuanțează idealuri afirmate in Fructele
puminlului și aduce <> notă dc calm și împăcare). Ultimul
cuvînt avea să-i spună Tezeu (1946).
S-a încercat să se vadă și în Tezeu o scriere „cu chei" :
englezul George D. Painter merge pînă la a găsi în aproa-
pe toate personajele și situațiile mai importante ale po-
vestirii corespondențe cu existența lui Gide : Egeu ar fi
chiar tatăl lui Gide (moartea „accidentală" a lui Egeu ar
semnifica sentimentul unei culpabilități obscure, dorința
de a asuma moartea naturală a tatălui), Hipolit ar fi Marc
Allegret, fiul adoptiv al lui Gide, în Piritous ar urma să-1
recunoaștem pe Marcel Drouin, prietenul de tinerețe de-
venit ulterior adversar spiritual, savantul Dedal nu ar ii
altul decît Valery, iar Icar — drogatul ce se aventurează
să zboare prea aproape de soare — Jean Cocteau. Con-
cluzia speculațiilor lui Painter nu putea fi decît aceasta :
Tezeu este singurul dintre eroii pe care Gide i-a modelat
după el însuși. Afirmație ce conține o anume exagerare :
ar fi poate mai potrivit să se spună că Tezeu este eroul
pe care Gide l-a modelat după o imagine ideală a lui în-
suși, că în figura lui Tezeu scriitorul a investit aspirații
pe care nu a putut, deși ar fi vrut, să le materializeze, șl
crezuri cărora nu a reușit întotdeauna să le fie fidel. Ti-
pic gidiană este o idee ce apare chiar la începutul poves-
tirii : conștiința de sine, luarea în posesie a propriului eu :
„Trebuie mai întîi să înțelegi cine ești".
Idee pe care o va relua mai tîrziu Dedal insistînd asu-
pra importanței pe care o prezintă această cunoaștere de
sine în formarea si evoluția personalității : „întoarce-te la
tine însuți, căci nimic nu se iscă din nimic și numai din
trecutul său, din ceea ce ești în clipa de față, se va plăs-
mui cel ce vei fi mîine". Continuitate care nu înseamnă
și consecvență: lui Tezeu îi place nestatornicia, ignoră
morala cînd e vorba să-și apere libertatea, dar subordo-
nează totul idealurilor sale civice și umanitariste. Intere-
santă în Tezeu e tocmai întoarcerea lui Gide de a conci-
lia individualismul pe care-1 exaltase de atîtea ori cu dă-
ruirea in fața unor interese superioare. Dar mai impor-
tant este aici, elogiul activității constructive, elogiul fap-
tei, al muncii în folosul colectivității, în cursa pentru cu-
cerirea libertății. O etapă dintre cele mai importante este
eliberarea de sub tutela zeilor: „Primele și cele mai în-
semnate izbînzi omul avea să le dobîndească luptînd îm-
potriva zeilor. Dușmanul, fie el, om sau zeu, poți socoti
că l-ai învins cu adevărat numai cînd i-ai luat armele și
le-ai întors împotriva lui...". Victoria asupra zeilor înseam-
nă descătușarea energiilor umane, concentrarea și dirija-
rea conștientă a eforturilor: „...nu poți dobîndi nici un
lucru de preț, nici un lucru care să merite într-adevăr să
dăinuie, fără strădanie". Sfaturile lui Dedal consemnează
aforistic, această morală, această filozofie a activității
practice ce amintește de Faustul lui Goethe : „Vezi-ți de
drumul tău. Să socoți mereu că a trîndăvi înseamnă a
trăda. Deprinde-te cu gindul că odihna nu trebuie aflată
decît după moarte, atunci cînd ai îndeplinit ceea ce ți-era
menit Numai astfel, dincolo de o moarte aparentă, vei
trăi făurit iarăși și iarăși de recunoștința semenilor tăi.
Mergi mereu înainte, vezi-ți de drum, vajnice ziditor de
cetăți". A lăsa ceva posterității — iată rațiunea de a fi a
lui Tezeu, și aici trebuie să avem și orgoliul de creator al
lui Gide : „Căci nu este destul să fii, și apoi să fi fost,
ci trebuie să lași ceva în urma ta, să te porți astfel încît
nimic să nu se curme prin tine...". Iar dacă e simbolul
neliniștilor și febrei creatoare umane, Tezeu se face pur-
tătorul de cuvînt al unui umanism ..realist", mai „așezat"
(în ciuda aerelor dc aventurier pe care și Ic dă protago-
nistul), ce consideră omul singura valoare reală, singura
..investiție" legitimă : ,.Și dacă nu de om (...) de ce altceva
merită să te ocupi ? Omul nu și-a spus încă ultimul cu-
vînt".
In ediția românească Tezeu stă alături de niște File de
toamnă; alăturarea, mărturisim, ne-a intrigat. Avem încă
puține traduceri din Gide și aceste File de toamnă nu se
numără printre textele cu adevărat reprezentative. Există
în ele, bineînțeles, fraze memorabile, idei la care Gide ți-
nea foarte mult și pe care le-a reluat de nenumărate ori,
dar povestea lui Mulot sau acea a lui „Perodictus Potto",
zis „Dindiki", nostimul animal dat lui Gide de către că-
petenia din Zaoro-Yanga nu sînt prea semnificative... Mai
potrivită ar fi fost, credem asocierea lui Tezeu cu Oedip.
Ne rămîne să mai spunem că, pînă la traducerea roma-
nului Les Faux-Monnayeurs, a autobiografiei Si le grain ne
meurt, a eseurilor din Pretextes, Incidences etc., cititorii
români vor avea o imagine a lui Gide incompletă, ampu-
tată de ceea ce are ea mai viabil.
Al. CĂLINESCU
• Tezeu; Din file de toamnă, Editura „Univers", tra-
ducere si prefață de Irina Mavrodin.
9 —Convorbiri literar**
N. D. COCEA
tabla de materii
Cinematografele trebuie să ca-
pete o dezvoltare covirșitoa-
re. Cele mai modeste case
obștești să-și aibă cu timpul
cinematograful lor propriu. Ca și
in celelalte Întreprinderi inițiativa
și organizația Începuturilor vor că-
dea în sarcina statului.
Pe de o parte se va organiza in
capitala țării o întreprindere vas-
tă de cinematografiat. Nici unul din
evenimentele importante din țară
să nu-i scape. Nici una din prive-
liștile naturale sau din rezultatele
muncii omenești să nu lie trecută
cu vederea. Se va proceda in mod
sistematic. Fiecare județ va fi cer-
cetat in parte. Se vor lua vederile
cele mai pitorești, moravurile cele
mai interesante, costumele și locuin-
țele cele mai caracteristice. Numai
după ce un județ va fi complet
epuizat se va trece la altul.
Filmurile acestea naționale, îm-
preună cu filmurile Închiriate sau
cumpărate in străinătate (dar de
același gen) vor fi desfășurate în
toate comunele rurale, pe rînd, de
către instituții ambulante. In fie-
care comună cel puțin un specta-
col pe lună, compus din 2—3 fil-
muri instructive românești sau
străine, o dramă și o comedie bufă,
pe înțelesul populației.
Convoiul ambulant va avea pe
el tot materialul necesar reprezen-
tației, de la ecran pinâ la motor
electric pentru lumină. O librărie
modestă cu cărți poștale ilustrate
(vederile din film) și cărți cu su-
biecte tratate in aceleași fiimuri îl
vor însoți și vor fi vindute dorito-
rilor.
Librăriile ambulante. Se vor con-
strui pentru fiecare județ cîteva
librării ambulante. Un cărucior cu
dulapuri, saltare etc. tras de un
măgar. Posturile se vor încredința
in special invalizilor din război.
Librăria va cuprinde cîteva sute
de cărți din cele deja editate sau
dintr-o editură specială pentru po-
por. De asemenea jurnale, reviste,
articole de papetărie, cărți poștale
ilustrate, calendare, icoane și tot
felul de ilustrații.
Unele vor circula în mahalaua
orașului, altele la sate. Circulare
severe primăriilor, le vor prescrie
să dea concursul lor librarilor am-
bulanți, să le găsească loc de dor-
mit și adăpost sigur pentru căruța
lor.
Editura populară. Se va creia
imediat un institut de editură popu-
lară. Două-trei formate tip. în
orice caz unul special pentru lite-
ratură, broșuri mici a 10 bani e-
xemplarul, cuprinzind poezii popu-
lare, povești, nuvele, istorioare etc.
Un al doilea tip pentru cărți in-
structive de higienă, de sfaturi pen-
tru agricultură, vie, pomi, zarzava-
turi, bucătărie etc. Toate broșurile
ilustrate, de preferință cu gravuri
pe lemn, după modelul vechilor
cărți bisericești.
In primul an se vor edita cel
puțin o sută de volume.
Pentru copii. Mai întîi o revistă
săptăminală ilustrată in culori, in
16 pagini, zece bani numărul. Tit-
lul Primăvara. S-ar putea trata cu
revistele similare franceze pentru
clișee. In privința conținutului în-
să totul reînoit. Nimic despre dum-
nezeu. Nimic asupra moralității
dulcege, așa cum o înțelegea socie-
tatea capitalistă. In permanentă
legătură cu programul școlilor pri-
mare, să deprindă pe copil să
gindească, să-1 încline în spre pro-
blemele practice și morale pe care
Ie va întîlni în viață, să-i trezeas-
că curiozitatea față de tot ce cu-
prinde natura și de ce e omenesc.
Apoi o bibliotecă mică, săptămi-
nală, ilustrată în negru sau în cu-
lori. Prețul unui exemplar 15, mult
arhiva convorbirilor
20 de bani.
Toate basmele și poeziile noas-
tre populare ; povești din litera-
turi străine, istorioare cu caracter
social, moral, economic sau știin-
țific.
Abonamentul la revistă, 4 lei pe
an, un leu pe trei luni, obligato-
riu pentru toți copiii care frecven-
tează școlile primare, fie ale sta-
tului, fie particulare. Nici un abo-
nament gratuit. Directorul școlii va
primi prețul abonamentului din
mina copiilor și tot el Ie va distri-
bui numerile săptăminal. Copilul
trebuie învățat să facă întîiul lui
sacrificiu bănesc pentru propria lui
cultură intelectuală.
învățătorii vor trebui de aseme-
nea să îndemne pe copii să păstre-
ze toate numerile revistei sau ale
broșurilor cumpărate de dinșii, ca
să le dezvolte gustul pentru biblio-
tecă.
Ziarele și revistele la sate, tre-
buie să pătrundă in cit mai mare
număr cu putință. Pentru asta fac-
torii poștali rurali vor fi constituiți
intr-o societate de colportaj. Con-
tra remizei obișnuite acordată de
publicații vor avea dreptul să pri-
mească direct aceste publicații și
să le vindă in satele pe care le
servesc (—]
Uite lucruri nu ni se par cu ne-
putință de făcut, pină in ziua cind
le vedem realizate (înfăptuite).
Pliniu, Is [toria] na [turală] p. VII.
In marea, imensa la majoritate,
oamenii nu sunt capabili să urmă-
rească prin însăși natura lor, de-
cit țelurile materiale ; ei nu pot
să conceapă măcar altfel de țeluri.
Sch [Schopenhauer], pag. XII.
Adevărul nu e femeea ușoară
care se prinde de gitul celui care
n-o dorește, ci frumusețea mindră
căreia i se poate totul jertfi, fără
alt jurnal inedit
CVD
să fii sigur pentru asta că vei ob-
ține ceva dc la dînsa. (Id [em]
pag. XIII).
*
[...] Am încercat s-aduc vorba
de politică, de literatură, de zia-
re, de idealuri, de toate cîte se
petrec în lumea largă. Pe stradă
vorbeam pentru mine singur; în
casă manevrau cu cupiditate căr-
țile și răspundeau ; pas, deschis,
plus trei lei ; la masă stăteau cu
capul in farfurie, aprinși la față,
roșii, îmbujorați, apoplectici, gro-
hăind cîteva cuvinte cu gura pli-
nă drept orice răspuns. [...]
*
Mi-aduc aminte de fraza lapida-
ră a unui ziarist care luase parte
Ia victoria noastră de pe Jiu, asis-
tase la înfrîngerea nemților și ur-
mărise pe nu știu cîte duzini de
kilometri armatele bavareze în re-
tragere. îl impresionase, firește, pri-
veliștea morții intîlnită Ia tot pa-
sul. Avea parcă în ochi spectacolul
groaznic al tunurilor răsturnate, al
cailor cu picioarele în aer, al oa-
menilor mutilați, al tuturor lucruri-
lor mari și mici, dar deopotrivă de
dureroase, cari constituiesc cana-
vaua războiului. Ceea ce-1 impresio-
nase însă mai presus de orice era
numărul mare de cruci ridicate pe
marginea drumurilor și numărul
formidabil de excremente omenești,
semănate la tot pasul. [...]
*
[.. .]E-o lună splendidă pe creasta
dealului. Dar m-am uitat la ea cu
indignare. Rotundă, rumenă și pli-
nă seamănă leit cu capul maioru-
lui și cu capul nevesti-sii după ce
au băut și sint aproape de sfîrșitul
mesei [...]
*
Boul se ține de coarne și omul de
limbă.
*
Cugetările capetelor, inteligenților
cu adevărat mari nu pot fi filtrate
prin țesătura spiritelor mediocre.
*
Povera e nuda, vai filozofie. (Pe-
trarca).
♦
E Maia, e vălul lluzei, care,
acoperind ochii muritorilor, îi fa-
ce să vadă o lume despre care nu
se poate spune că există sau că nu
există, o lume care e asemenea vi-
sului, asemenea razelor de soare
căzind pe nisipul in care, de de-
parte, călătorului i se pare că vede
întinderi de ape sau asemenea fu-
niei aruncată pe pămînt și încolă-
cită ca un șarpe. (Veda)
*
Viața oscilează, ca o pendulă, de
la dreapta la stingă, de la sufe-
rință la plictiseală : acestea, in de-
finitiv, sunt cele două elemente din
care e făcută. Și din aceiași cauză
faptul acesta, semnificativ prin în-
săși ciudățenia lui: oamenii făcind
din infern locașul tuturor dureri-
lor, tuturor suferințelor lor, ca să
umple cerul n-au putut să găseas-
că decit plictiseala (Schopenhauer,
p. 326).
de
MIRCEA IORGULESCU
D. R. POPESCU (fragment)
Patru zile pierdute degeaba, in
vizite, in prinzuri, pe la familiile
ofițerilor din împrejurimi, într-un
flirt stupid o gîscă provincială.
O scrisoare descurajată și tristă de
la V [inea]. Nu se mai poate face
nimic. 332 de pagini din Lumea
ca reprezentare și voință, a lui
Schopenhauer.
E mai mult decît trebuie ca în
seara asta, cind fac bilanțul zile-
lor astea pierdute, să fiu amar ca
fierea și trist de moarte.
Și vremea s-a schimbat. E frig
și ceață. Nori spălăciti atîrnă de
cer ca decoruri vechi într-o piesă
răsuflată. Nu plouă și nici nu nin-
ge. Visez și nu fac nimic. Mi-e si-
lă de lume, de mine și de toate.
*
Patru surprize într-o singură zi.
întîia. Mă-ntorceam înainte de
prînz la Parpaenița. Pe Ia mijlocul
drumului mă întîlnesc cu colone-
lul X. Schimbăm la început obici-
nuitele fraze politicos și banale.
Apoi, din una in alta, vine vorba
de arestarea mea. Colonelul mă în-
treabă pentru ce anume am fost
arestat. Ii spun cinstit și tot așa
de sincer îi fac în cîteva cuvinte
profesia mea de credință.
Colonelul se oprește în mijlocul
drumului, îmi pune pe umăr o mi-
nă grea dar puternică încă de bă-
trîn viguros și-mi spune răspicat :
— Domnule Cocea, revoluția tre-
buie făcută. Dacă diumnea]ta crezi
că sorocul se apropie, nu uita că
dispun de două mii de soldați de-
votați și că sunt gata să mă sa-
crific.
Text stabilit de N. FI.ORESCU
Scriitor profund și original, D. K. Popescu este unul din-
tre „clasicii" prozei românești contemporane, alături de
Marin Preda, Zaharia Staneu, Eugen Barbu, Fănuș Neagu,
Titus Popovici.
Disponibil pentru toate genurile în afară de critica literară,
autor prolific și divers, el este, totodată, și unul dintre cei mai
importanți dramaturgi de astăzi. Faptul poate fi întîmplător ;
dar lumea prozei lui D. R. Popescu, a tuturor nuvelelor, poves-
tirilor și romanelor sale, fără excepție, este o lume teatrală.
Există întotdeauna în nuvelele, povestirile și romanele lui
D. R. Popescu un conflict major spre care converg, precum
rîurile către mare, toate celelalte acțiuni, caracterele fiind, și
ele, construite în conformitate cu desfășurarea acestui conflict,
dominant, căruia i se subordonează întreg ansamblul. Costaiche
și Anastasia în Duios Anastasia trecea, Lena și Milu în Dor,
Anghelache Cămui, Zorina și Păunică în Ploaia albă, spre
exemplu, au mai puțin o existență literară în sine și în primul
rînd una prin relație • gradul de interes al personajelor este
determinat de gradul participării la acțiune, ceea ce, de regulă,
nu se întîmplă în roman. Protagoniștii se detașează de rest
printr-o „exagerare" vizibilă, procedeu firesc dacă ne gîndim
la caracterul eminamente exterior al desfășurării dramatice .
nu personajele se modifică, ci situația lor. Milu din Dor nu se
transformă cîtuși de puțin pe parcursul nuvelei, nici chiar după
ce comite un asasinat
Acțiunea și dialogul (uneori monologul), mișcarea în genere,
sînt prioritare în proza lui D. R. Popescu : autorul creează un
univers folosindu-se aproape exclusiv de comportament și vor-
bire. Sondajele în viața lăuntrică sînt ori absente ori figurate
prin gest și replică. Fiindcă personajele lui nu evoluează, nu se
modifică, nu se transformă : întotdeauna se dezvăluie. Au loc,
de aceea, adevărate „lovituri de teatru" (în romanul F succesiu-
nea dezvăluirilor este tragică, în Leul albastru — grotescă), iar
fiecare text se încheie, invariabil, printr-un „deznodămînt". Pre-
ferința scriitorului pentru intriga de tip polițist nu vine din
altă parte : Dor este o anchetă în felul celei întreprinse de Ham-
let, în Vara oltenilor (roman deloc vesel, cum s-ar putea pre-
supune după titlu) totul gravitează în jurul unor furturi ai că-
ror autori rămîn necunoscuți, F poate fi considerat romanul
unui monstruos dosar penal (unul dintre principalii eroi este
chiar... procuror). Cercetare (expunere a faptelor), rechizitoriu,
proces — iată cîteva din cele mai frecvente formule ale prozei
lui D. R. Popescu ; și este interesant de remarcat că scriitorul
a fost obsedat de ele încă de la începuturile sale literare. în
povestirea titulară din Fuga (1958), schematică istorie a unui
șătrar tînăr, Lăstărel, care părăsește forma tradițională de viață
pentru a deveni muncitor într-o uzină, găsim o primă judecată
a unei fapte prin care se încălcase un cod .
Din marea curgere a vieții se izolează un fragment, un mo-
ment de mare concentrație dramatică, autorul fixîndu-și așadar
atenția asupra unui timp limitat. Vom afla întotdeauna în lite-
ratura lui D. R. Popescu un început și un sfirșit, bine marcate
prin evenimente care produc un dezechilibru într-o ordine
dată și, respectiv, restabilesc ordinea pierdută sau întemeiază
o alta, nouă ; caracteristică pentru scriitor este urmărirea unei
crize. Prozele lui D. R. Popescu, indiferent că este vorba de nu-
vele, povestiri, schițe sau romane, au comună existența a două
elemente — declanșarea unei crize și rezolvarea ei. Acțiunea
din Duios Anastasia trecea, de pildă, este determinată de adu-
cerea într-un sat a cadavrului unui partizan sîrb împușcat de
fasciști, care, în scopul de a intimida pe localnici, interzic în-
humarea celui mort și-l expun în centrul așezării, încalcîndu-se
astfel o străveche lege a pămîntului ; cînd sîrbul este îngropat,
legea împlinindu-se deci, autorul devine poate indiferent față de
eroina care făcuse îndrăznețul gest. De obicei în proza lui
D. R. Popescu se petrece un „hybris", are loc o provocare adu-
cind nenorociri și constînd cu regularitate într-o dorință ne-
bunească de contrazicere a normelor constituite. Luncan din
Vara oltenilor, Anghelache Cămui din Ploaia albă, sinistra ga-
lerie de criminali din F sînt, toți, niște posedați ai puterii,
faptele lor căpătînd un aer demențial, de cruzime totalitară ;
despre Cămui, spre exemplu, aflăm că „tot satul era în mîna
lui, putea să facă orice, să cumpere orice, și odată dăduse cinci
banițe pe socrul lui Costaiche, nu de dragul mortului îi dăduse,
ci ca să arate satului ce poate. Mortul îl îngropase a doua zi,
bineînțeles, fără pomană și lăutari, doar nu era să mai arunce
bani pe drum". La fel, Milu din Dor, și el un criminal, ucide
într-o stare de bestială veselie.
Interesat de totalitate, dar operînd o reducție, o simplifi-
care, scriitorul folosește exclusiv personaje avînd un contur net,
ferm desenat, același de la început și pînă la sfîrșit — fiindcă
nu oamenii evoluează (ca în roman), ci raporturile dintre ei.
Rolurile sînt stabilite cu precizie, eliminîndu-se tot ceea ce
se situează în afara conflictului : în Duios Anastasia trecea acți-
unea se desfășoară — s-ar putea spune — în văzul întregului sat,
dar nu „vedem" decît figurile „actorilor", despărțiți de colectivi-
tate ca și cum s-ar afla pe o scenă.
De altfel, „locul" specific prozei lui D. R. . Popescu este un
spațiu expus vederii, un spațiu public. Acest loc, aflat la vede-
rea tuturor este de multe ori răscrucea : corpul partizanului sîrb
din Duios Anastasia trecea este așezat la o răscruce, Liuța, fata
diabolicului Luncan din Vara oltenilor, „avea casa pusâ-n dru-
muri rele, la răscruce, și oriunde mergeai trebuia să treci pe lti
poarta ei" (cei care locuiesc în această casă polarizează întreaga
acțiune a romanului 1), tot la o răscruce, în F, se întîlnesc un
convoi mortuar și unul nupțial" și se prefăcură și unii și alții
că nu se văd și cum lăutarii și dintr-o parte și din alta se-ntre-
ceau în tobe și în clarinete și fligoarne, și cîntecele lor se între-
pătrunseră și se amestecară", ceea ce produce o impresie copleși-
toare. Pentru lumea satului, răscrucea are același înțeles ca și
piața publică la oraș. Alte „locuri" : circiuma, sala de bal, că-
minul cultural ; în F, un priveghi se transformă în spectacol. Per-
sonajele lui D. R. Popescu nu rămîn niciodată singure „în sce-
nă" ; întotdeauna există un martor, iar secretul este o noțiune
necunoscută în această lume sufocată de ea însăși.
Lumea prozei lui D. R. Popescu este o lume reală și artifi-
cială în același timp, organizîndu-se după regulele spectacolului
— mai devreme sau mai tîrziu, totul „se dă pe față". Ideea de
reprezentație este atît de proprie, atît de organic înrădăcinată în
acest univers îneît sînt foarte numeroase cazurile în care — lu-
mea fiind un teatru — se naște un bizar „teatru în teatru" ; per-
sonajele își compun măști sau leapădă măști, interpretează un
rol, „joacă" avînd conștiința duplicității (Nabucodonosor, Grădi-
nile fericiților, Moroiul, Dor, F, Vara oltenilor etc.).
O patimă a adevărului stăpînește această lume, căci, după
expresia lui Hamlet, rostul teatrului „dintru-nceputuri și pînă
acum, a fost și este să-i țină lumii oglinda în față".
10 — Convorbiri literare
Ascultînd pe cei care ne citesc
stilul lingvistic
al poeziei lui Blaga
(I)
Cum o indică titlul articolului său, Despre lexicul po-
eziei lui Lucian Blaga, Mircea Borcilă studiază numai
unul din aspectele lingvistice ale poeziei lui Blaga,
anume lexicul. Dar, cum am spus-o în articolul meu
anterior el face asta numai pentru a ajunge la stilul
lingvistic al poeziei lui Blaga. El vrea să studieze (p. 96)
„cîteva aspecte particulare ce privesc încadrarea poeziei
lui Lucian Blaga în limbajul poetic românesc11. Metoda pe
care o adoptă, însă, metoda stilisticii actuale, introdusă în
studiile de stilistică pe la mijlocul secolului nostru și apli-
cată după aceea de mulți lingviști pentru a stabili stilul
scriitorilor, nu-i permite să identifice stilul poeziilor lui
Blaga, văzut numai prin lexic, deși a studia în acest fel
lexicul poeziei unui scriitor înseamnă a studia și conți-
nutul acestei poezii.
Autorul înțelege (p. 105) că nu studierea arhaismelor și
neologismelor și a elementelor dialectale din poezia lui
Blaga constituie sarcina principală a unui cercetător al
stilului lingvistic al unui poet. De aceea el nu consideră
revelatoriu studiul acestor elemente făcut de el însuși în
prima parte a articolului său (p. 98—105). însă felul cum
argumentează Borcilă aceasta (p. 105): «ceea ce e „neologic",
poetic și invers11, nouă ni se pare fals ; după noi în limba
poeziei neologismele nu pot deveni arhaisme iar arhaismele
nu pot deveni neologisme.
Borcilă crede că va putea distinge (p. 105) „elementul co-
mun și pe cel distinctiv11 din opera unui poet, dacă vom
stabili un „fond de bază al vocabularului dat, care să cir-
cumscrie grupul de cuvinte esențiale pentru creația sa1’.
El a considerat (p. 106) „ca o condiție obligatorie pentru
includerea în vocabularul de bază M perioadei cercetate
[de pină la apariția volumului Nebănuitele trepte] prezența
cuvîntului în cel puțin patru dintre cele șapte volume stu-
diate11. Iar în interiorul acestui fond de bază, a distins (p.
109) „un nucleu lexical format din acele cuvinte care
se caracterizează printr-o frecvență ridicată (peste 10) —
întîlnindu-se, cu numai cîteva excepții, în toate volumele
antume ale poetului — și care comportă un „accent de
semnificație11 deosebit în versurile sale11. Ce înțelege auto-
rul prin accent de semnificație o spune în nota 29 (p. 109) :
el a avut în vedere „prezența cuvîntului în „cîmpurile se-
mantice11 dominante în fondul de bază, atestarea unor e-
lemente sinonimice, antonimiee (lexicale și contextuale) sau
derivate cu frecvență superioară termenului de bază ; pre-
zența cuvîntului în titlu de poem și în poziție marcată în
text (centri metaforici, poli ai comparației, termeni de pa-
ralelism, poziție „neobișnuită11 în vers).11 Autorul articolu-
lui s-a angajat într-o asemenea laborioasă cercetare, dar
concluziile la care ajunge sînt, după părerea noastră, neîn-
semnate : ele se potrivesc oricărui scriitor, cu foarte pu-
ține excepții.
Borcilă ajunge anume la concluzia că poezia lui Blaga se
caracterizează prin „opțiunea pentru un vocabular de cir-
culație curentă11. După autor, poezia lui Blaga, „aparține în
esența sa, tipului de lirism substanțial, care se comunică
nu atît prin curente neobișnuite, rare, cît prin resurecția
semantică a unor cuvinte de mare circulație din uzul co-
mun11. Dar acesta este adevărul pentru mai toți poeții ro-
mâni și desigur, mutatis, mutandis, pentru mai toți poeții
străini. în partea finală a articolului său, Borcilă caută să
vadă la ce domenii se repartizează elementele nucleului le-
xical al poeziei lui Blaga. $i cercetătorul clujean constată
(p. 110) că unele dintre ele se referă la „realități circum-
scrise în sfera vieții sociale materiale a omului11, altele
„la realități din domeniul vieții spirituale11, altele la realități
mitologice, altele la „realități ale naturii cosmice sau teres-
tre11, aceștia din urmă cei mai numeroși și mai frecvenți.
Căutînd apoi să vadă la ce se referă cuvintele „marcate11
din poezia lui Blaga, Borcilă crede că trebuie să le consi-
dere ca referindu-le la elemente primordiale elementare
ale vieții afective și fiziologice (moarte, a muri, singe, su-
flet, timp, viață) și ale naturii (lumină, întuneric, pămînt,
cer, apă, foc, zi, noapte, țarină, stea, sus, larg, munte, vale
etc. Remarcăm, cu această ocazie că atunci cînd cercetăto-
rul clujean clasifica lexicul după diversele domenii ale re-
alității, la care se referă, ar fi trebuit să distingă și un
domeniu al vieții sufletești și biologice, la care se referă
termeni ca boală, somn, a cinta, a privi, precum și dor, jale,
urît, discutate de autor ceva mai jos (p. 111 și 113, fie cînd
continuă a se ocupa de lexicul referitor la realități primor-
diale, fie cînd se ocupă de ceea ce Blaga a numit limbaj
poetic.
In formularea finală a concluziilor sale (p. 112), Borcilă
aduce un element definitoriu în plus : la Blaga găsim „uti-
lizarea mitică a termenilor selectați111 din zonele restrînse
ale „vocabularului comun și artistic11. Acum Borcilă invocă
faptul, accentuat de atîtea ori de criticii și istoricii literari,
că poezia lui Blaga este o «lirică de năzuinți metafizice"
(Șerban Cioculescu), că Blaga încearcă să ne facă să trăim
un „spațiu mitic11 și un „cosmos primar11 (Ion Pop), că Blaga
este, în poezia sa, în căutare de sensuri și de tîlcuri noi11
(Al. A. Philippide). Autorul, care s-a ocupat în trecutul a-
propiat de teoria despre limbaj a lui Lucian Blaga (vezi
articolul său Elemente de filozofie a limbii in gîndirea lui
Lucian Blaga, Revista de filozofie, 1969, nr. 12, p. 1485—
1491), amintește și în noul său articol, p. 112—113, concep-
ția lui Blaga despre sarcina mitică a unor cuvinte. Ideea
este reluată, cu o mică deosebire de terminologie, de Șt.
Aug. Doinaș, Poetica blagiană de la „osînda" la „mântuirea"
cuvîntului, Secolul XX, nr. 5, p. 45 (citat de Borcilă, nota
32, p. 112). Blaga acorda o sarcină mitică unor termeni ca
înaltul, jocul, cerul, pămîntul, toiagul și vorbea
de „cuvinte poetice ca atare, poetice prin corpul lor sonor
și prin sarcinile de semnificație ce poartă11, cuvinte dintre
care cita pe dor, jale, urît; iar Șt. Aug. Doinaș vorbea de
sarcina magică a unor cuvinte ca zariște, măgură, fintină,
lamură, dor și de sarcina mitică a unor cuvinte ca sus, jos,
adine. Cu asemenea considerații, am ajuns la ceea ce eu
numesc, după o tradiție îndelungată, limbaj poetic, sau
înalt, solemn. Nouă ni se pare că aria acestui limbaj este
cu mult mai întinsă deeît crede Borcilă, care abia în par-
tea finală a studiului său recurge la el ca element defini-
toriu al poeziei lui Blaga. Afirmația sa finală despre stilul
lui Blaga ni se pare justă ; dar nu înțelegem de ce a vor-
bit de limbajul mitic al lui Blaga numai la urmă, cînd ea
este prima și cea mai de seamă caracteristică a stilului lin-
gvistic al poeziei lui Blaga. Și mai facem^ observația că,
pînă în acest punct final al articolului său, Borcilă n-a vor-
bit deloc de valorile artistice ale cuvintelor în poezia lui
Blaga.
G. IVANESCU
Venind în întîmpinarea unei plăcute invitații,
cît și din dorința constantă de a contribui la o
tot mai bună cunoaștere reciprocă, redacția re-
vistei noastre a participat, cu puțin timp înaintea
deschiderii lucrărilor Conferinței naționale a scriito-
rilor, la o întîlnire cu elevi, studenți, cadre didac-
tice medii și universitare, ce a avut loc în intima și
insolita ambianță a Clubului Artelor de la Casa de
Cultură a tineretului.
După protocolarele prezentări, a luat cuvîntul a-
sist. univ. Ion Crețu, care a vorbit, pentru început,
despre avantajele și dezavantajele unei reviste for-
mat ziar. Avantajele constau în operativitate și pre-
țul scăzut. Formatul ziar, însă, împiedică după pă-
rerea lui Ion Crețu, găzduirea unor materiale de gre-
utate. Din acest punct de vedere, după părerea sa.
Convorbirile literare s-au resimțit. El sugerează o
mai clară echilibrare a intervențiilor prompte, cu-
rente, cu sectorul „contribuțiilor fundamentale11, fără
de care o revistă plutind doar la suprafața cotidi-
anului. ar aduce cu o pasăre ce vrea să zboare cu o
singură aripă.
Din partea redacției sunt aduse unele precizări în
legătură cu dificultățile operativității, nu numai în
formatul carte, dar chiar și în formatul gazetă. In
privința „contribuțiilor fundamentale", redacția so-
cotește că într-adevăr, este un teren pe care va tre-
bui să pășească mai ferm.
I. Crețu, adaugă că ar dori să vadă în revistă
puncte de vedere privind trecutul mai pronunțat și
mai amplu exprimate. Aceasta nu exclude forma lor
polemică.
Redacția menționează că suntem mai preocupați de
istoria literară a prezentului, fără a elimina firește
descinderile în spațiul tradiției. La care I. Crețu
constată că, în unele articole din revistă, a lipsit
oarecum actul esențial al istoriei literare : relaționa-
rea valorilor. Fără a respinge obiecțial, redacția a-
mintește cît de anevoioasă poate fi uneori relaționa-
rea valorilor cînd e vorba de prezent, adică de autori
care au nu numai slăbiciuni omenești precum vani-
tate, intoleranță, dar și o anume influență.
Dincolo de aceste inconveniente, există un
climat favorabil comunicării adevărului, e-
xemple găsindu-se, spune I. Crețu, in chiar unele ar-
ticole critice din revistă. O revistă trebuie să-și pro-
pună să stîrnească interesul publicului mai cu seamă
prin afirmarea adevărului.
Prof. Georgeta SCUTARU, anunțînd că exprimă
poziția mai multor profesori de liceu, declară că este
foarte interesată de sintezele de istorie literară ofe-
rite de revistă. Pentru activitatea didactică ele sunt
extrem de utile, suplinind multe goluri bibliogra-
fice. Prof. Georgeta Scutaru indică unele puncte în
care manualele de literatura română sunt superfici-
ale sau chiar deficitare, din cauza unor teorii și a
unor informații depășite de stadiul actual. Trăsătu-
rile realismului nu sunt suficient conturate, iar lim-
bajul prezentării este inaccesibil elevilor. Chestiunea
stilurilor literare este tratată foarte â vol-d’oiseau, și
totuși la examene e insistent cerută. Problema „spe-
cificului național11 e expusă vag. In privința „umanis-
mului11, datele sunt puține și neconvingătoare. Prof.
Scutaru afirmă necesitatea unei rubrici „Literatura
și școala11. Ea își va găsi locul cînd revista va avea cu
patru pagini în plus.
Răspunzînd unei întrebări a asist. Ion Crețu, în
legătură cu criteriile speciale în funcție de care re-
vista își afirmă adevărul, redacția amintește că, din
păcate, mai sunt unii care au o concepție „alarmis-
tă11 despre adevăr, gîndind că dacă vorbești despre
un eșec al unui autor reputat sau despre o zonă ti
realității ce incumbă neajunsuri și defecte, ponegrești
ansamblul — ceea ce e cu totul fals. Poate să nu ne
placă o poezie, două, cinci ale lui Nichita Stănescu
dicționar de pseudonime
Pseudonimul, numele fictiv care,
uneori, este adoptat definitiv (ex.
Arghezi, Galaction etc.), de unii
scriitori, publiciști, artiști sau alte
personalități, nu este o practică a-
doptată in timpurile recente, cum
s-ar putea crede. O incursiune in
trecut dovedește că pseudonimul a
fost întrebuințat din timpuri stră-
vechi. Xenofon (cca 430—355 i.e.n.),
spre exemplu, avea pseudonimul
Femistogen. In secolul al XVII-lea,
Moliere a adoptat acest pseudonim
în locul numelui său adevărat :
Jean-Baptiste Poquelin, iar mai tir-
ziu Franqois Mărie Arouet și-a luat
pseudonimul Voltaire (de altfel Vol-
taire a mai semnat cu alte cîteva
sute de pseudonime).
Pseudonimul este folosit, după
cum se știe, din mai multe consi-
derente. Cei mai mulți îl folosesc
în perioada debutului, unii din ti-
miditate, alții fiindcă numele lor
nu li se pare potrivit pentru publi-
cistică. In aceste situații caută alte
nume, „mai alese", „mai sonore" sau
cu anumite semnificații. (Ex. cazul
lui Sandu Teleajen, care, la îndem-
nul lui Coșbuc. fiindcă se numea
Morcovescu, a semnat Teleajen,
pseudonim împrumutat de la nu-
mele rîului apropiat comunei sale
natale).
Pseudonimele sint folosite și a-
tunci cînd autorul publică un arti-
col de atitudine sau cînd întreține
o polemică și intenționează să nu
fie identificat cel puțin pentru o
perioadă de timp (ex. : Bălcescu,
fiind în exil, a semnat Konrad
întocmit de Gh. CATANÂ
Albrecht in numărul unic din „Ro-
mânia literară" a lui Alecsandri,
din februarie 1352), sau cînd ii este
interzis să publice (Em. Girleanu
fiind ofițer activ și neavînd voie
să se ocupe de literatură a semnat
Emilgar).
Pseudonimele mai sînt folosite șt
din motive redacționale. Uneori,
pentru a se evita apariția numelui
aceluiași autor, de mai multe ori,
în același număr al publicației. Alte-
ori, pentru a lăsa impresia citito-
rilor că publicația respectivă are
noi colaboratori.
De regulă, pseudonimul nu este
ales la întimplare. In majoritatea
cazurilor are o anumită semnificație,
aceasta în funcție de autor și pu-
blicație, de timp și natura lucrării,
Alexandru Stănescu și-a luat pseu-
donimul de Sahia, care înseamnă
adevăr, adevărat, iar Ion Păun, poe-
tul de la „Contemporanul", după
cum mărturisește D. Anghel, și-a
luat pseudonimul Pincio de la nu-
mele unei grădini din Roma ce-l
incintase și la care ținea foarte
mult.
Mulți scriitori au adoptat nume
literare date de alții. Sînt cunoscute
cazurile' losif Vulcan, Eminescu și
Otilia Cazimir (botezată astfel de
Sadoveanu și Ibrăileanu). Există,
cum bine se știe, și pseudonime co-
lective, sub care publică două sau
mai multe persoane (A. Mirea: D.
Anghel și Șt. O. losif).
„Dicționarul pseudonimelor în li-
teratura română" a cărui publicare
o începem, nu va cuprinde un in-
sau Păunescu, ceea ce nu denotă dispreț față de sen-
sul operei lor în totalitate.
Pentru că ați zis de poezia lui Păunescu... — își
începe Nicolae MANEA cuvîntul. Nouă, celor tineri,
revista ne-a plăcut de la primele ei numere și ne
place și acum. Găsim în ea vioiciune și îndrăzneală.
Dar și cam multe coloane cu scriitori consacrați. Ni-
colae Manea socotește că nu acordăm un interes des-
tul de susținut creației tinerilor poeți ieșeni. O re-
vistă, spune el, trebuie să-și asume și acest risc.
După cum tinerii — răspunde redacția — trebuie
să-și asume riscul de a-și aduce poeziile. E adevărat,
se poate duce și muntele la Mahomet, dar în cazul
tinerilor e parcă mai sănătos să ne caute ei pe noi.
Ii vom susține în măsura valorii lor — certă, la unii,
latentă, la alții —, și în măsura spațiului din revistă.
Dar, în altă ordine de idei — întreabă N. Manea
— revista de ce nu patronează un cenaclu ? O atare
obligație, observă redacția, revine filialei Asociației
scriitorilor, și ea și-o va onora începînd probabil din
toamna acestui an.
Prof. Elena Podoleanu își declină dorința de a în-
tîlni mai des în paginile revistei lucrări ale poeților
Adi Cusin, Nicolae Turtureanu, loanid Romanescu,
FI. M. Petrescu, Mihai Ursachi, Horia Zilieru. De a-
semenea, mai mult spațiu pentru literatura univer-
sală. Redacția anunță că în curînd va deschide o ru-
brică de comentarii critice cu acest profil. Elena Po-
doleanu adaugă că îi este foarte plăcut să întîlnească
in revistă discuții argumentate. Acestea în-
viorează și ațiță în definitiv interesul pentru
opere. în paranteză, Elena Podoleanu mărturisește
că citește cu plăcere rubrica „Dintre sute de ca-
targe . .“.
Prof. Victoria LUSTUN pledează și ea pentru exis-
tența unui cenaclu. Condus de o personalitate com-
petentă, un cenaclu e un atelier de confruntare vie,
de emulație directă. El dă, crede V. Lustun, efer-
vescență vieții literare. Redacția amintește, ca un a-
mănunt, că există, din nefericire, și factorul timp.
implicat cu acuitate de existența unui număr mare
de îndatoriri concrete, cărora li se adaugă un număr
mare de ședințe.
Răspunsul lui Ion Rotarii la articolul semnat de
Al. Dobrc în „C. L.“ nr. 1, 1972
dex al tuturor pseudonimelor folo-
site în decursul evoluției literaturii
noastre (o asemetnea îndeletnicire
va face obiectul unei lucrări in vo-
lum), ci va însuma doar pe acei
scriitori a căror operă rămîne în
istoria noastră literară sub pseudo-
nimul însușit ca nume literar.
Almaș Dumitru
Cn. 19X1909,
Negoești, Neamț). Prozator și pro-
fesor universitar de istorie. Numele
din actele de stare civilă este A-
ilincâi Dumitru. Pseudonimul Almaș
și l-a luat după numele unui pîriu ca-
re curge în apropierea satului natal
și a început să-l folosească încă din
perioada activității ziaristice (1935 -
1938). Prima nuvelă i-a apărut în
„Azi", unde a fost corector și re-
dactor. Laureat al Premiului de Stat
pe anul 1955.
Bibliografie : Miron Costin (2 vo-
lume, 1939) ; Meșterul Manole
(1940) ; Acolo la Filioara (1943) ;
Ne cheamă pămîntul (1946) ; Necu-
lai Milescu Spătarul (1954) ; Alei,
codrule fîrtate... (1956) ; Făclia s-a
aprins (1957) ; Freamătul luminii
(1958, în colaborare cu M. Mancaș);
Bălcescu - revoluționar (1959) ; Că-
derea Bastiliei (1959) ; Cetatea de
pe stînca verde (1959) ; Fluierașul de
alămîie (1962) ; Trandafirul roșu
(1963) ; Vînătoarea lui Dragoș (1963);
Un om în furtună (1964) ; Vestea
cea mare (1964) ; Nord contia Sud
(1965) ; Fata de la Cozia (1966) ;
Mihai Viteazul (1966) ; Viața e fru-
moasă, băieți I (1968) ; Eroi au fost,
eroi sînt încă (1968); Decebal (1971);
Petru Rares (1971) ; Frații Buzesti
(1972).
11 — Convorbii i literare
SALINGER
...bătaia unei
singure
palme
Ca motto la volumul ce-
lor Nouă Povestiri Salin-
ger a ales un koan Zen
Buddhist: „Știm care este
sunetul produs prin bă-
taia a două palme, dar care
este sunetul produs prin bătoio
unei singure palme ?" Acesta
vine sâ completeze lunga se-
rie de referiri la autori și pa-
radoxuri Zen care apar in ro-
manele sale de mai	tirziu :
Seymour : Introducere,	Franny
ți Zooey, „Ridicați sus acoperi-
șul, dulgheri". Se pare că Sa-
linger a luat contact cu acest
cult oriental al paradoxului in
1948, cind (cf. Jack Skow in A.
Grunwald, J. D. Salinger, p. 14)
„obișnuia să intilnească fete
de la hotelul Barbizon ți sâ le
facă lecturi din Zen*. Sint
anii cind Zen Budahismul se
răspindește in Statele Unite „ca
gripa asiatică" ți numeroși
scriitori tineri, printre ei, Jack
Kerouac, Gary Snyder, Alen
Gingsberg, vor căuta să adop-
teze asemenea idei.
Revenind la koanul de mai
sus, legenda îl atribuie bătrinu-
lui Maestru Hakuin care obiș-
nuia să ridice o palmă și să-și
pună ucenicii să-i asculte su-
netul. Nimic nu pare mai ab-
surd. Salinger însuși nu explică
nicăieri paradoxul și nici lec-
tura povestirilor nu ne aduce
mai aproape de ințeles. Care
este menirea lui atunci ? Pro-
babil să ne avertizeze că in
cele ce urmează, mai precis in
explicarea a două incidente,
ambele la fel de stranii și ab-
surde, este necesar să renun-
țăm, pentru un moment cel
puțin, la raționamentul logic.
Este vorba de sinuciderea crip-
tică a lui Seymour din O zi
perfectă pentru peștii banană
și de accidentul stupid din fi-
nalul povestirii Tedyy. (Și poate
că nici plasarea acestora la
începutul și sfirșitul volumului
nu e lipsită de semnificație).
Despre fabuloasa figură a lui
Seymour s-au scris cele mai
contradictorii lucruri. Unii (F.
Gwynn și J. Blotner) văd în el
„un tînăr hipersensiv", „victimă
a unei societăți corupte". Alții
(W. Wiegand) il consideră o
„victimă" nu atit a societății cît
a propriei sole „boli spirituale",
„febră de banană" („un psiho-
pat ce acuză fără motiv o fe-
meie de a se fi uitat la pi-
cioarele sale, precum înainte
acuzase pe alții, tot fără motiv,
de a se fi uitat la tatuajele
sale inexistente") și vorbesc de
o descriere „clinică" a acestei
boli. Eroul însuși spune în Ri-
dicați sus acoperișul, dulgheri
că dacă e ceva în termeni „cli-
nici" atunci e un „paranoic in-
vers" suspectînd pe cei din jur
de a „complota să-l facă feri-
cit". W. French consideră sinu-
ciderea „un act dement" al
unui „exhibiționist patologic",
„al unui măscărici" dornic de
a fi mereu în centrul atenției.
In fine, unii critici l-au încăr-
cat cu un „syndrom Lolita".
diagnosticîndu-i un „complex de
nympholepsie" în fragmentul în
care sărută piciorul minorei
Sybil (! !) pe care, chipurile, ar
încerca s-o seducă.
Citind numai O zi perfectă
rămînem cu impresie că Sey-
mour se sinucide deoarece nu
se poate pune de acord cu cei
din jur și fiindcă soția sa nu-1
citește pe Rilke. Afirmația se
aplică într-o foarte mică măsu-
ră la Salinger, in opera căruia
aflăm „puține lucruri referitoare
la societate" (Wiegand Steiner,
Grunwald și alții). Explicația si-
nuciderii o dă Ridicați sus a-
coperișul, dulgheri care repre-
zintă, cum s-a spus deseori, „o
cheie" pentru C zi perfecta.
Romanul descrie evenimentele
ce s-au petrecut cu șase ani
înainte de acel fatal martie
1948. Ni se povestește ziua in
care are loc oficierea căsătoriei
lui Seymour cu Muriel. Buddy
(fratele eroului) pe atunci în
armată, sosește la New-York
intr-o zi înnăbușitor de caldă,
dar află cu surprindere că mi-
rele „a dezertat" de la locul
cununiei, pentru că e „prea
fericit", in drum spre aparta-
mentul său Buddy are o lungă
discuție cu cițiva dintre invitați
printre care D-na de Onoare.
Aceasta nu-și poate explica
comportarea lui Seymour („sună
asta normal cuiva în toate min-
țile ?“) căruia din această cau-
ză ii atribuie calificativele de
„homosexual latent" și „maniac
delirant", ceea ce îl determină
pe Buddy să-și amintească și
alte ocazii in care Seymour a-
vusese asemenea comportări
„miraculoase".
Astfel intr-o zi, cu ani in ur-
mă, acesta aruncase cu o pia-
tră intr-o fotă, Chorlotte, care
stătea in drum mingiind o pisi-
că, lăsindu-i un semn pe viață.
Toți membrii familiei știau că
el a făcut oceosta doar „pen-
tru că ea era oșa oe frumoasă
cum stătea acolo".
Aceste „incidente" vin să
completeze dia'ogui straniu
dintre Seymour și micuța Sybil.
In acel moment eroul trăiește
0 transformare fundamentală,
„o iluminare" bruscă, Seymour
trăiește acest acut moment o-
tunci cind Sybil exdamo că o
văzut un peste cu șase banane
in gură.
John Updike observă că
membrii familiei Gloss nu tre-
buie priviți izolat, in afara cla-
nului lor unde „Buddy nu se
putea așeza la mosâ fără a-ți
aminti cele patru mari jurămin-
te buddhiste", unde „și cind
Strănuți iți iei viața in propri-
ile miini". Toți intră foarte de
timpuriu in contact cu mistica
orientului (Franny, dc pildă,
chiar de la virsta de zece luni,
cind Seymour, gurul familiei,
ii citește acel celebru basm
iaoist), și oflă deci despre ar-
hat, jivanmuktas, chakras, ajna,
satori înainte de a ști ceva des-
pre Shokespeare, Homer sau
Blake.
La rindul său W. Wiegand
observă că in Franny și Zooey.
Zen Buddhismul nu o otit de
clor ca in Teddy deoarece
Franny iși impune doar să crea-
dă intr-un fel validitatea pentru
care Teddy are o revelație mis-
tică Seymour, deși tcată viața sa
a fost o experiență transcen-
dentală, n-a atins concluziile
pur mistice din Teddy. El nu
moare intr-un accident „prevă-
zut" care să-l reunească cu di-
vinitatea. Teddy e cei mai mistic
dintre eroii lui Salinger. Acest
„Buddha de zece ani", cum a
mai fost denumit, adept al te-
oriei Vedanta a reincarnării, a-
vusese revelații mistice încă de
la virsta de șase ani, „cind a
văzut că totul e Dumnezeu și
părul i s-a făcut măciucă. Era
intr-o duminecă și sora sa, o
fetiță mică, iși bea laptele și
deodată a văzut că ea e Dum-
nezeu și că laptele e Dumne-
zeu. Adică ce făcea ea, turna
Dumnezeu în Dumnezeu".
El face și unele preziceri „mi-
raculoase". Le spune unor per-
soane „locul și data cînd tre-
buie să fie foarte precauți".
Printre altele își prevede și pro-
pria-i moarte într-un „accident".
„De exemplu (îi explică el lui
Nicholson) peste cinci minute
voi avea lecția de înot. Aș pu-
tea merge la bazi.i și să-i gă-
sesc gol. Ar putea să fie toc-
mai ziua cînd se schimbă apa.
S-ar putea să stau pe margine,
iar sora mea ar putea să mă
imbrincească înăuntru, să-mi
fracturez craniul și să mor pe
loc". Și aceasta se întîmplă.
Salinger preferă să lase o notă
de ambiguitate în ultimele două
propoziții in care ne spune că
„Nicholson auzi strigătul stri-
dent și lung al unei fetițe. Era
foarte ascuțit, ca ș1 cum ar fi
răsunat între patru pereți de
țiglă". In loc să precizeze dacă
țipătul fetiței s-a produs in mo-
mentul în care l-a impins pe
Teddy, sau in momentul in
care, împinsă de acesta, se pră-
vălea în bazinul gol, Salinger
a înșiruit trei adjective și o
atributivă, ce nu se cereau, des-
criind amănunțit sunetul din
punct de vedere „ocustic". Cum
Teddy își prevăzuse moartea și
cum la un moment dat ocesto
afirmă că sora sa „îl urăște",
reiese că aceasta scoate țipătul
după ce si-a îmbrircit fratele.
S. ST.
ERATA : In numărul 9,
la pagina 12, in cadrul pre-
zentării Cioturilor lui Mal-
doror, in aliniatul al pa-
trulea, al cincilea rînd se
va citi: „M. Playnet ob-
servă (în Lautreamont par
lui-meme)" etc. Dc aseme-
nea, precizăm că textul
din aliniatul final pus in-
tre semnele citării, aparți-
ne lui Leon Pierre-Quint.
Cerem scuze autorului și
cititorilor pentru aceste o-
misiuni.
Lanc terminase de mîncat. Și cind Franny făcu din
nou o pauză, se lăsă puțin pc spate, iși aprinse o
țigară și se uită Ia ca. Aceasta mai privea încă
fără țintă undeva in față peste umărul lui, ca și
cuin nici nu i-ar fi observat prezența.
— Ce e minunat este că la început nici macar nu
trebuie sâ crezi în ceea ce faci. Adică chiar dacă lucrul
in sine pare teribil de jenant, n-arc a face. V reau să spun
că nu insulți pe nimeni cu nimic. Cu alte cuvinte, la în-
ceput nimeni nu-ți cerc să crezi un singur lucru. Nici
măcar nu trebuie să te' gindești la ceea ce spui. Tot ce
contează este cantitatea. Apoi mai tirziu, apare și cali-
tatea. Dc la sine sau așa ceva. Se spune că oricare nume
al lui Dumnezeu — orice nume — posedă o forță a sa.
neobișnuită, care incepe să acționeze îndată ce o pui in
mișcare.
Lanc ședea liniștit și fuma, cu ochii puțin stnnși,
ateni. 1 afa ei mai era incă palidă dar nu așa de tare
cum fusese de citeva ori înainte de venirea in restaurant.
— De fapt, e foarte normal, deoarece in sectele bud-
dhiste Ncmbutsu oamenii repetă la nesfirșit .Aamu Amida
Butsu", ceea ce înseamnă .Laudă lui Buddha , sau ceva
asemănător și același lucru se intîmplă, Exact același.
— Ușurel, ușurel, interveni Lanc. In primul rînd, încă
o clipă și o să-ți arzi degetele
Franny abia dacă sc uită în jos spre mina stingă și
lasă să cadă țigara încă arzînd în scrumieră. Același lu-
cru sc întîmplă și in „Norul obscur". Numai cu numele
lui Dumnezeu. Adică numai rostind acest cuvînt. Se uită
la Lanc mai atent ca înainte. Vreau să spun, ai auzit
cumva vreodată ceva atît de fascinant ? Nu poți spune
doar că e o simplă coincidență și să-ți vezi mai departe
de treabă — asta mă fascinează. Cel puțin aceasta e
atît de ...
Sc opri brusc. Lane se mișcă iritat în scaun și pe
față îi apăru o expresie — ceva ca o ridicare din sprin-
ccne pe care i-o cunoștea atît de bine. Ce s-a intimplat ?
îl întrebă.
— Tu chiar crezi poveștile acestea, sau cc ?
Franny întinse mina	după	pachetul	de țigări și	scoase
una. N-am spus că cred	sau nu, spuse, și pipăi pe masă
după cutia de chibrituri.	Am	spus că	e fascinant.	Și ac-
ceptă chibritul aprins pc	care	i-1 oferi	Lane. Cred	că c o
coincidentă foarte stranie, spuse inhalind fumul, să dai
de aceste povețe. Vreau să spun povețe date de toate
aceste persoane religioase sincere și înțelepte care-ți re-
petă încontinuu că dacă rostești fără oprire numele lui
Dumnezeu, ceva se întîmplă. Chiar și in India. Acolo iți
spun să meditezi asupra silabei „Om" ceea ce înseamnă
același lucru, și același rezultat apare. Așa că nu poți să
fii doar rațional și să...
— Care e rezultatul ? întrebă Lane scurt.
— Ce spui ?
— Ce rezultat urmează ? Din tot acest talmeș-balmeș
de micronizare. Vreo boală de inimă ? Nu știu dacă știi,
dar ți-ai putea cauza, oricine și-ar putea cauza o mare...
— Ajungi să-I vezi pe Dumnezeu. Ceva sc intimplă
intr-o regiune absolut nefizică a inimii unde indienii spun
că se află centrul Atman, dacă ai ceva habar de religie.
— și-1 vezi pe Dumnezeu, asta-i tot.
Scutură țigara cu hotărire, dar nu nimeri in scru-
mieră. Luă scrumul cu vîrful degetelor și-l puse înăuntru.
Și nu mă întreba cine sau ce e Dumnezeu. C reau să spun
că nici măcar nu știu dacă există. Cînd eram mică obiș-
nuiam sa cred... Sc opri. Chelnerul sc întoarse să ridice
farfuriile și să continue servitul.
— Ce preferi, o prăjitură sau o cafea ? întrebă Lane.
— O să termin doar de băut laptele. Dar tu poți să-ți
comanzi una. Chelnerul tocmai luase farfuria cu sandvichul
cu carne dc pui neatins. Nici nu îndrăzni să ridice ochii
și să se uite Ia ci.
Lane iși privi ceasul. — Doamne ! O să întîrziem. Ma-
re lucru să mai prindem meciul. Se uită înspre chelner.
Doar o cafea pentru mine, vă rog. 11 urmă cu privirea
cum se depărtează, apoi se aplecă în față, cu iniinile pe
masă, complet relaxat, sătul, acum cînd cafeaua trebuie
să sosească din clipă în clipă. Oricum e interesant. Toată
povestea asta... Nu cred să mai fie loc pentru vreo noțiune
de psihologie. Vreau să spun că aceste experiențe au o pu-
ternică motivație psihologică, înțelegi cc spun... Oricum
e interesant. Nu poți nega. Se uită la ea și-i zîmbi. Ori-
cum. Și in caz că am uitat să-ți spun. Te iubesc. Ți-am
mai spus asta.
— Lane, vrei să mă mai scuzi două secunde ? Se ri-
dică înainte să fi terminat întrebarea. Lane se ridică
de asemenea încet, privind-o. Nu ți-c bine ?, o întrebă.
Ți-c rău din nou, sau ce ?
— Nimic. Mă întorc într-o clipă.
O luă brusc prin salon pe aceeași rută ca înainte.
Se opri puțin in fața micului bar de la celălalt capăt al
sălii. Barmanul care tocmai ștergea un pahar de lichior
ridică ochii și o privi. Se sprijini eu mina dreaptă de bar,
apoi lăsă capul în jos și abia atingînd-o cu vîrful de-
getelor duse mina Ia frunte. Se clatină un pic apoi își
pierdu cunoștința și se prăbuși pc podea.
*
După cinci minute Franny își reveni complet. Stătea
întinsă pe o canapea în biroul directorului cu Lane lîngă
ea. Fața lui îngrijorată suspendată deasupra ci era dc o
paloare la fel de puternică. Cum te simți ? spuse cu o voce
care amintea de o cameră de spital. Ți-e mai bine ? Franny
dădu din cap. închise ochii o clipă din cauza luminii, apoi
ii redeschise. Se cuvine să întreb „unde sînt ?“ spuse ea. Ei,
unde, sint ?
Lanc rise. în biroul directorului. S-au năpustit cu toții
să caute solu(:e de amoniac și un doctor, să te readucă în
simțuri. Se pare că nu mai au amoniac. Cum te simți ?
Fără glumă.
— Minunat. Ridiculă, dar minunat. Și chiar am leșinat ?
— Și incă cum. într-o clipă te-ai pierdut de tot. îi luă
mina intr-a lui. Oricum. Ce crezi că se întîmplă cu tine ?
Vreau să spun că păreai atit de, știu, atit dc naturală cind
ți-am vorbit la telefon săptămîna trecută. N-ai mintal ni-
mic dimineață, sau ce ?
Franny ridică din umeri. Se uită în jurul camerei. E
atit de jenant, spuse. A trebuit să mă aducă cineva aici
înăuntru ? Barmanul și cu mine. Te-am ridicat ca pe un
sac. M-ai speriat al naibii de tare, serios. Franny privea
franny
și zooey
— fragment —
gînditoarc, fără să clipească în sus spre tavan. Mai ținea
incă mina in mina lui.
Apoi se întoarse și cu cealaltă mină făcea un gest_ ca
și cum i-ar fi ridicat manșeta. Cît e ceasul ? întrebă...
— N-are a face. Nu-i nici o grabă.
— Vroiai parcă să mergi Ia petrecerea aceea !
— Dă-o naibii.
— Ai intîrziat și la meci ! îl întrebă,
— Ascultă, ți-am spus, să-I ia naiba de meci. O să
te întorci în camera ta Ia Blue Sturtteros, să te odihnești.
Asta-i important acum. Se apropie puțin de ea, se
aplecă și-o sărută scurt. Sc întoarse și privi spre ușă, apoi
din nou la ea. După amiaza aceasta o să te odihnești. Asta
o să faci. îi mîngîic mina o clipă. Apoi, după un timp,
după ce te vei fi odihnit de-ajuns, poate am să pot urca
la tine cumva. Trebuie să fie vreo scară de serviciu. O
să aflu eu.	.	.	.
Franny nu spuse nimic. Stătea cu ochii ațintiți in
tavan.
— Știi cit a trecut ? o întrebă Lanc. Cînd o fi fost
vinerea aceea noaptea ? La începutul lunii^ trecute, nu-i
așa ? Apoi clătină din cap. Nu-i sănătos. Ne-am întrecut
cu băutura. S-o spunem pe șleau. Serios te simți mai bine ?
Ea dădu din cap și se întoarse spre el. Mi-e groaznic
de sete, atît. Crezi că ai putea să-mi aduci puțină apă ?
Te-ar deranja mult ?
— Drace, nu. O să fii cuminte dacă te las o clipă ?
Știi ce-o să fac ?
Franny clătină din cap la întrebarea a doua.
— Trimit pe cineva să-ți aducă un pic de apă. Apoi
chem chelnerul și-i spun să renunțe Ia amoniac și între
timp achit și nota. Apoi aduc un taxi ca să nu trebuiască
să umblăm prea mult după el. O să-mi ia citeva minute
deoarece cele mai multe sînt pline de oameni ce merg
la meci. îi lăsă mina și se ridică. în regulă ?
— Minunat.
— Prea bine atunci. Mă întorc imediat. Nu te mișca.
Și ieși din cameră.
Singură, Franny stătea nemișcată cu ochii în tavan.
Buzele începură să i se miște repede ca și cum ar fi rostit
ceva. Și ele continuau să sc m'ște.
Traducere de Sergiu STREZA
CONVORBIRI LITERARE
revista bilunara de literatura editata de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialista Romama
Redacția : lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287. Administrația : București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10, tel. 183399. Tiparul. I. P. lași