REVISTĂ LITERARĂ FONDATĂ DE SOCIETATEA JUNIMEA DIN IAȘI, LA 1 MARTIE 1 8 6 7.
APARE BILUNAR. PREȚUL 2 LEI
ca un copil venind...
Ca un copil venind uimit din girle
Ies sus pe crestele de var nestins
Pe care șade omul ca un sfinx
Și vâd poeți câlare pe șopirle.
Din gura născătoare de vocală,
Spre lume, depășind dezmăț, înec,
Pe propriile lor picioare trec
Poeme limpezi și în pielea goală.
Taie lumina-n mine ca în faguri,
Ochi stau albaștri în destinul meu
Și toarnă, cheltuindu-se mereu,
Materie pentru săgeți și arcuri.
O, tîritoare, voi, șopirle tulburi,
Voi, ghiare rupte ale unui corb,
Tunel înviorat de-un sclipăt orb
Și clanță cu o mie de șuruburi I
Șopirle, stâri ale ființei mele,
Moduri și timpuri colorate nod,
Râmineți contratimp și contramod
Vi se văd urme de pămint pe piele.
Mi-e dor de-un strigăt ce provoacă
rouă
în nori și o coboară pe pămint,
Din păsări soarele ia foc pe rind,
Clocind cristale pe un cimp de ouă.
Mi-e dor de-o streașină și de o moară
Orice simbol e împotriva mea,
Vreau să mă laie uneori o stea
Vreau să miros a tâmăioasă clară.
Am de trăit cinstit, gura mea urlă,
Și-n fața înfloritului cer gros
Eu ca un slut dar tinăr făt-frumos
Descalec, de pe ultima șopirlâ.
fantastul heliade
Temperament eminamente ro-
mantic, „stravagant", adică
înclinat spre paradox, incon-
secvent și plin de inițiative,
I. Heliade-Kădulescu e o personali-
tate fascinantă, cu impulsuri gene-
roase și vanități puerile. E greu să
i se găsească atitudini constante,
stilul său de comportament, care
este al unui vitalist, sugerînd flu-
xul și refluxul. Fără indoială, ames-
tecul inextricabil de ingenuitate și
maliție, nevoia de acțiune și uto-
pismul sint la Heliade atribute ale
unui personaj romanesc, extraordi-
nar in ansamblu. Dacă cineva și-ar
pune in gind să construiască in-
tr-un roman, un personaj de fic-
țiune, ardent, genial și pozeur, nu
ar vrea nevoie de altă fabulație,
fiindu-i suficient modelul Heliade in
datele biografiei lui reale. In struc-
tura acestui mare neliniștit, pradă
disproporțiilor imaginației, intră
ceva din vizionarismul hugolian și
din setea de afirmare multiplă a
oamenilor Renașterii. O gravură
din tinerețe îl reprezintă in iposta-
za de Byron valah ; la maturitate,
dintr-o aquaforte de Theodor Aman
ne intimpină un bărbat voluntar,
cu priviri energice, tip de militant
sigur de sine, care, deși scrie ele-
gii, este prin definiție polemist.
,,Ce siecle avait deux ans“ declara
Hugo intr-un poem, în loc să spu-
nă banal că se născuse în 1802. La
optsprezece ani (născut în același
an 1802), Heliade era profesor la
școala de la „Sf. Sava", la două-
zeci și șapte întemeia importanta
publicație care a fost Curierul ro-
mânesc, patru ani mai tîrziu, îm-
preună cu alții, punea bazele So-
cietății filarmonice, cu scopuri cul-
turale (și, nemărturisit, politice).
Fină Ia 1848, cînd participa direct
Ia evenimente (contradictoriu însă),
se făcuse remarcat multiplu, în tot
felul : poet și autor de pamfle-
te volante, editor și tipograf (gra-
matic și critic literar, inegal însă
și nu lipsit de o anumită teatra-
litate, atacmd, dezicindu-se, trecind
uluitor de Ia o extremă la alta. De
menționat, ca fapt pozitiv, proiec-
tul unei Biblioteci de literatură uni-
versală, care trebuia să ofere in
traduceri opere capitale. Peregrină-
rile, după revoluție, marchează altă
latură a unei existențe agitate, cu
etape și itineiarii intre Constanli-
nopol și Londra, dar mai drama-
tice se dovedesc, la urină, revenind
în țară, peregrinările în propria-i
conștiință. Fină cînd, devenind ana-
cronic, va ieși, pe nedrept, din aten-
ția contemporanilor, orientați după
Unire, spre alte dezbateri. Heliadis-
mul a fost un fenomen din cele mai
complexe, a cărui descifrare va
mai da, cu siguranță, de lucru, e-
xegeților ce vin.
Că Heliade era poet, și incă unul
cu reale aptitudini, nu incapc du-
biu. Trebuie abordat însă fie în
jierspectiva proiectelor grandioase,
ce urmau să constituie ciclic o pa-
noramă a cosmosului și umanității,
fie pe porțiuni mici, in decupaje
mult mai revelatoare decît piesele
întregi. Să numim balada Sbură-
torul pentru a demonstra un echi-
libru ce se menține de Ia început
pină la sfîrșit. Este o excepție. Să
cităm, de asemenea, ciclul autobio-
grafic Visul, alcătuit din douăzeci
de fragmente, unde constrîns dc
arhitectura sonetului, poetul parvi-
ne să dea, din cînd în cînd, impre-
sia de rotunzime. Pe un teren lip-
sit de preparația necesară, poetul
s-a încercat însă în construcții e-
pice ample (Anatolida, Mihaida),
aproape ilizibile, prozaice și îmbîc-
site de considerații filozofice. In
materie de estetică, Heliade a pen-
dulat intre sugestiile de sorginte
clasicistă de la Academia grecească
și exemplele curente ale liricii ro-
„... ca un uriaș munceam14
(Visul)
manticc spre care-I îndreptau, cu
precădere, afinități temperamentale.
Inserțiile clasice, zeci de referințe
mitologice, ode, fabule, vorbesc de
modele vetuste . In legătură cu po-
emele epice de întindere, s-a vor-
bit de influente din Voltaire Au-
todidact in fond, solicitat de litera-
turi diverse, intre care cea france-
ză și italiană, poetul trece de la
Dante la Voltaire, de la aceștia la
I.amartine, la Hugo, nu fără a de-
dica o odă lui Schiller. De la lim-
bajul mistic-filozofant din Biblice,
cu obsedante viziuni cosmice, pină
la meditația în ton oracular-patri-
otic. ,Pe ruinele Tîrgoviștei", toate
experimentele atrag o „minte" care
grămadă izvodea", „aflări inge-
nioase". Altfel spus : Heliade are
satisfacția trouvaille-urilor.
Compune șarade și calambururi,
introduce în limbă noțiunea de
tabletă, în sensul de improvizație
concisă, imită din pură plăcere rit-
mul cantabil din cutare operă ce-
lebră : „Loc Ia martirul / Și la poe-
tul, / Autor mare / AI României, /
Politic mare. / Arhipolitic, / Arhe-
ologic, / Mineralogic, ' Diaman-
tisim! (Figaro și Don Pascale).
Scrie cîte o „festă" (adică: paro-
die), în ton popular și e burlesc
all’italiana, în Dulcamara ironizînd
„lixirul eminent", cum se poate
vedea într-o remarcabilă mostră de
dexteritate verbală : „Cum bei, îți
ia cu mina, / Căci el (elixirul) este
fîntina. Sorgintea ș-a vieții, / Sor-
gintea tinereții. / Ș-apoi... ș-a fru-
museți. .. I Compratelo, compratelo".
Ca fabulist cu fantezie alertă, nu
este inferior Iui Gr. Alexandrescu,
pe care-1 detestă, schițîndu-i un pro-
fil tendențios, deasupra căruia stă
titlul Ingratul. Recurge la elemen-
te folclorice iar din lexicul mozai-
cat al periferiei ia „veninul", „oca-
ra arzătoare", pe care, înainte de
Arghezi, le loarnă în blesteme in-
fernale. interesant e că, in latura
balcanică, Heliade anunță in Cin-
tecul ursului faimosul Cîntec de
rușine al lui Ion Barbu, căci iată
cum ciută ursarii :
„Să te văd, fecior de lele, , Fă o
tumbă d-ale grele, / Să ne-arăți
vrun marafet, j Alivanta ! berechet!/
Tinde cracul, deh, skari ! / Cu pi-
ciorul fă păli ! /
Satiricul din Păcală și Tîndală
(sau Cavalerul și scutierul) pre-
vestește prin sarcasm scrisorile emi-
nesciene ; să se observe apoi că stilul
gnomic din Tablete are analogii cu
acela din argheziană Inscripție pe-o
ușă sau, in final, cu acela din Cîn-
tare omului. Prin vehemența tonului,
prin vervă și imaginație caricaturală,
limbajul heliadesc părea mai adecvat
pamfletului decit elegiei, totuși, după
exemple romantice, îl vedem, anga-
jindu-se in meditații, oscilind intre
viziuni negre și rătăciri astrale.
Trecerea timpului generează un mu-
zical sentiment al declinului, trans-
pus in partitură cursivă : „Vremea
grăbește, e călătoare. P-ale ei aripi
grăbim și noi / La toamna vieții
plină-n nevoi, / La bătrinețea tre-
murătoare" (Elegie I). Filozofia din
Visul este aceea a fenomenului de
repetiție devenit normă a existen-
ței, de unde constatarea tristă că
„omu-n intuneric pipăie, șovăiește",
că „rîpa e sub picioare", că totul e
„umbră. Visul se confruntă cu
„spaima de-ntuneric" ; un cutremur
are consecințe apocaliptice : „Eccle-
sia căzută e mută, surdă, tace. / In
van săracul strigă: O, mater, aju-
tor !“... Mistic, Heliade invocă o
pace vagă, utopică : „Veți fi de-a
dreapta, popoli, cînd va domni Cu-
vintul" (Cutremurul). Serafimi, he-
ruvimi, „angeli" străbat văzduhul
și vestesc „o altă auroră". Noaptea,
„pe ruinele Tîrgoviștei", plîngînd
„slava veche", poetul aude clopote
cu glas ,,d-aramă“ pe un orizont cc
stă să se lumineze. In alt Ioc, atra-
ge atenția o „muză cetățeană", sint
lăudați luptătorii, oameni ai fap-
tei, dar soluțiile rămîn în genere
contradictorii.
Deschis inovațiilor de ordin neo-
logistic, Heliade este un revoluțio-
nar al limbii poetice, care-și com-
promite însă rezultatele prin exage-
rațiuni și extravaganțe. De „trista
filomelă", de „tristul angel", a fă-
cut haz nu numai Caragiale. For-
mulări ca „virtutea matronală",
„maternele lamente", fecioare „can-
dide și belle", „talantul nunții",
„carul aureu", „tinda ducală" (tin-
da în sens de cort), „oliu limpede",
„fericele-i turment", alte sute dc
asociații amuzante se pot culege
fără dificultate din mai toate poe-
ziile. Dacă se adaugă și bizarerii-
le ortografiei sale italienizante, vom
avea explicația impopularității poe-
tului, dispărut acum un veac (la
27 apr. 1872), dar care, văzut cu o-
biectivitate, în perspectiva timpu-
lui, a fost una din marile personali-
tăți ale culturii române.
Const CIOPRAGA
Q în înțîmpinarea
Conferinței națio-
nale a scriitorilor
Cpag. 2}
0 CONSTANTIN
NOICA: O nouă
pagină în istoria
spiritului european
CIO
S N. D. COCEA :
Alt jurnal inedit CIV3
LAUTREAMONT:
Cînturile lui
Maldoror
MiRCEA RADU
IACOBAN
î n ce constă curajul scriito-
■ rului ?
— Scriitorul lipsit de curaj se
tîrăște în coada evenimentelor
Scriitorul de curaj pune umărul,
grăbind efectuarea saltului calitativ.
Nu mă interesează curajul timp
și nici curajul cascadorismului regi-
zat. Adevăratul curaj trezește și an-
tipatii — fiindcă oameni suntem.
Pentru același motiv adevăratul cu-
raj, cel constructiv, triumfă.
— Care e primul mod al unui
scriitor de a fi sincer de folos patriei
sale ?
— Un scriitor poate fi de folos
tării sale într-un singur fel : ținînd
ochii larg deschiși.
— Dar dacă (ine ochii deschiși și
gura închisă__?
— Atunci el merită numele de
candid, de binevoitor, de cumseca-
de, dar nu de Scriitor. Scriitorul e
și un semnal de alarmă.
— Ce are de făcut un scriitor
pentru a spune adevărul ?
— Construim cea mai umană din-
tre orînduiri și nu avem a ne te-
me de adevăr, el este de partea
noastră. Cred că formula «fiecare
vine cu adevărul său" e nițeluș for-
țată. Adevărul este unul singur —
aspectele particulare infinite. Esen-
țial mi se pare a ști să păstrezi pro-
porția nuanțelor complementare,
întru obținerea culorii adevărate.
Cantonarea încăpățînată pe terito-
riul unei nuanțe existente în spec-
tru, dar neglijabilă în ansamblu,
este o eroare de viziune. Cînd o
combatem, nu combatem adevărul,
ci dezechilibrarea lui.
Ce este realismul ?
— Prin realism înțelegem necesi-
tatea de a aborda problemele vi-
tale ale realității din punctul de
vedere al concepției noastre despre
lume și viață.
— Cu ce sentimente așteptați Con-
ferința ?
— Sincer să fiu, n-o aștept cu
sentimente, ci cu gînduri. Situată
în preajma Conferinței naționale a
Partidului Comunist, ea va fi pen-
tru noi un înalt prilej de clarifi-
cări. Sper că acest înalt prilej va li fo-
losit din plin. Aștept, adică, să fie
o confruntare sinceră, o dezbatere
deschisă a tot ceea ce ne frămînfă.
— Ca editor, care pasaj din „te-
zele" Conferinței v-a interesat mai
mult ?
— „Editurile noastre sunt focare
puternice de cultură. (...) Faptul
că scriitorul are acum posibilitatea
să-și aleagă editorul a eliminat mul-
te fricțiuni și a creat raporturi
noi, stimulatoare, atît pentru unul,
cît și pentru altul. S-a simplificat
și s-a ameliorat apreciabil munca
redacțională cu autorii. S-au reali-
zat și unele progrese în scurtarea
duratei de tipărire a cărților. înfă-
țișarea lor, litera, hîrtia, legătura
se prezintă mult mai bine, coperțile
sunt executate adesea cu gust. A
crescut și atenția acordată publici-
tății. (...). La apariția multor opere
literare valoroase redacțiile edituri-
lor și-au adus o prețioasă contribu-
ție".
— Această din urmă frază coin-
cide cu ideea pe care ați expri-
mat-o într-un articol în CRONICA :
editura nu poate face cărți, dar le
poate provoca.
— Da. In ce ne privește, pot spune,
fără falsă modestie că am „provo-
cat" cîteva lucrări cu adevărat bu-
ne. Vom amplifica această acțiune.
1 n ce relații sunteți cu scrii-
• torii ?
— Bune. Ei mă salută, eu îi
„plumbuiesc".
— Citiți atent tot ce „plumbuiți* ?
— Da, tot.
— Dumneavoastră ați plumbuit,
pentru CONVORBIRI, și „tezele"
Conferinței naționale a Scriitorilor ?
— Da.
— Cum le apreciati ?
— Ca foarte utile. Cred că ele
precizează limpede o serie de sar-
cini și direcții fertile scriitorilor
noștri, li se arată cît de mult se aș-
teaptă de la ei.
— Dumneavoastră ce așteptați de
la ei ?
— Viață. Pagini care să fie ca
viața : cinstite, tari, pline de ade-
văr și curaj. Fără abstracțiuni.
— Cum adică abstracțiuni ?
— Adică chestii din alea care
par scrise de unul care nu trăiește
printre oameni, care parcă nu se
lovește de ei clipă de clipă, care
parcă nu i-a auzit in viața lui plîn-
gind, vorbind, rizînd, știu eu. ..
— Dar oare acești scriitori la care
faceți aluzie chiar nu trăiesc prin-
tre oameni, nu-i aud, nu-i văd ?
Greu de crezut. Cum ați explica
„abstracțiunile* lor ?
— Păi, probabil că n-au curaj.
Umblă prea mult la făcătură, la
scheme. O carte nu poate fi scrisă
în bibliotecă, dacă vrei să nu mi-
roase a bibliotecă, a praf Trebuie
D. ȚIBULEAC
muncitor tipograf
să te vîri între oameni, să-i înveți
pe de rost. Dar trebuie curaj pen-
tru așa ceva.
— Dați-mi niște exemple, de ast-
fel de scriitori care știu oamenii
pe de rost și care au curaj.
— Din ce am citit eu, Zaharia
Stancu, Desculț, Preda, Moro-
meții, Barbu Groapa, mă rog,
mai sunt și alții, dar nu-mi amin-
tesc acum. Dar asta voiam eu să
zic, că-ți trebuie curaj ca să vezi
faptele așa cum sunt și nu cum ai
vrea tu să fie.
— Aveți timp să citiți cit ați
vrea ?
— Cam da. O dată am, o dată
n-am, asta e.
— Aveți plăcere să mai citiți și
pe față după ce citiți atîta pe dos
aici ?
— Cum să n-am Dar să știți că
eu toate le citesc pe față. Cartea
e prieten serios. Cind nu mă duc
la pescuit, citesc.
— Dar ce vă interesează cel mai
mult in literatură ?
— Socialul... Adică atunci cind
scriitorul nu-mi spune mie doar ce
i s-a-ntimplat lui, așa și pe din-
colo, cînd a stat el în casă cu Le-
nuța, ci cînd îmi arată și ce era cu
cei din jur, cu cei din țară. Adică
să simt eu că ăsta nu era pe Lună,
ci că lua o leafă pe lună, pentru
care muncea, și la instituția aceea
munceau și alții, cum muncim și
noi și vreau să simt din carte cum
munceau ăia și cum gîndeau ei.
Asta e. Și-mi plac cărțile cu per-
sonaje, cu eroi hotărîți, curajoși,
care înfruntă realitatea. inerțiile,
pentru o idee a lor.
— Ați repetat deseori cuvîntul cu-
raj, vă plac eroii hotărîți, bătăioși.
Cred că sub aceste preferințe vă
ascundeți dv„ deși aveți o figură
blajină.
— Eh, se poate, nu intru-n amă-
nunt, dar așa e. îmi place să merg
drept. Și am mers drept, chiar
dacă uneori din cauza asta am fost
„luat în focuri".
așteptați de la Conferința
^națională a scriitorilor?
— Să fie un moment de cotitura
în viața scriitorilor, a Uniunii lor
In toate privințele, nu numii în
ceea ce privește climatul. Ca toți
scriitorii, aștep: și eu acest eveni
ment cu certitudinea că el va în
semna un prilej de noi impulsuri
pentru literatura noastră.
— Cum vedeți dv. prezența poli-
ticului in artă ?
— Politicul înseamnă a trăi la
înaltă tensiune, plenar. Au existai
și mai sînt scriitori, care au înțeles
să departajeze politicul de arta.
— De exemplu ?
— Maiorescu apropo de Bolliac..
Dar ei de fapt nu s-au referit la
politic, ci la acea intenție de trans-
formare a poeziei românești într-o
salata verde", dacă pot să zic așa
Politicul în artă nu înseamnă dis-
cursuri și nici oglindire plată.
— CL.. ?
— Operă de artă capabilă să ră-
tnînă in conștiința oamenilor ••s’.r
aceea In care politica a fost făcută
In numele dreptății, al progresului
și al omului.
— Vă simțiți angajat politic ’
— Atunci cind scriu am întot-
deauna responsabilitatea faptului
politic pe care-1 realizez. Vreau < <
adaug însă că formula, des folo-
sită, „a te angaja în contempora-
neitate" mi se pare un pleonasm.
Te poți angaja în trecut, adică să
deservești o lume care nu mai
este ? E o aberație. Cuvîntul scriito-
rilor l-aș traduce prin cuvîntul
angajat, cel puțin mie această mc
serie îmi spune acest lucru.
— Ce înțeles dați dv. ..realismului
socialist" ?
— Formula „realism socialist" a
fost compromisă de niște nonvalori
care au ilustrat-o prost, unii fără
să creadă în ea. Deși nu cred !u
acțiunile de restrîngere a sferei
realismului, concep un realism so
cialist. Nu cred că formulările con-
strîngătoare sunt propice într-o
societate ca a noastră, deschisă ini-
țiativei. contribuției, libertății opi-
niei partinice, unei societăți co-
muniste. Arta este a tuturor. Atunci
ce nu includem în realismul so-
cialist, va fi un alt realism ? Eu
cred că, în forme imuabile, arta sc
sufocă. Să scriem deci despre om
și pentru el, cu bucurie, cu spaimă
de să se cutremure frazele noastre
de adevărul LUI, și mai bine să
recunoaștem că spaimele noastre au
fost nefondate, decît să constatăm
că ne-am bucurat iresponsabil.
— După opinia dv., care e r o s-
t u 1 scrisului ?
— Arta trebuie să înlăture de
pe pămînt minciuna, crima, dema
gogia, și toată murdăria ră-
masă de la vechile societăți
în sufletele oamenilor. Desigur, sunt
unii care cind descoperă într-o carte
răul, îl mustră pe scriitor, speria* i
în suficiența lor. Sunt sigur însă
că victoria va fi întotdeauna a artei
care, de cînd există ea, poate mă
înșel eu, n-a pierdut pe această
planetă nici o bătălie.
— Un scriitor contemporan nouă
lansa, într-o piesă a sa, butada Fiat
ars, pereat mundus! Ar fi potri-
vite aici niște exemple de luptă
a Cuvîntului scris cu Tembelismul
și Mișelia.
— Exemple ? Să ne gîndim că
există încă țări pe glob unde poc
ziile lui Maiakovski sunt interzise,
ROMULUS GUGA
să nu uităm de Voltaire, de exilul
lui Hugo, de procesul lui Flaubcrt,
de masacrarea de către cenzura
țaristă a operelor lui Dostoievski,
de peregrinările lui Neruda, de în-
chisorile lui Ritsos, de arderea căr-
ților lui Sadoveanu și nu numai ale
lui. Nu e suficient pentru a ne bu-
cura cîte bătălii a cîștigat arta ade
vărată ?
— Intr-adevăr, m-ați convins că
arta are întotdeauna ultimul cu-
vînt.
— sau... ultimele două cuvinte!
Scriitorul, am spus, înseamnă pen-
tru mine angajat (în direcția poli-
tcă); a doua componentă (al doi-
lea ultim cuvînt) ar fi aceea de
educator (în direcția morală)...
— Atunci să nu uităm primul
„ultim cuvînt" al artei : cel forma-
tor în direcția estetică.
■— Negreșit. Dar, ca să revin. Edu-
cația de care pomeneam nu e o edu-
cație limitată la un singur individ,
la o singură latură a umanului, a
socialului, ci a unei întregi societăți.
Opera de artă, uneori trebuie să-1
înfricoșeze pe om ca și cum ar în-
tîlni zeii Olimpului, și din această
întîlnire, din acest dialog, el, omul,
trebuie să pornească mai departe
convins că puterea este de partea
lui și eternitatea îi aparține.
— Despre apropiatul amplu dia-
log, cu sine insăși și cu țara, al
breslei noastre ce-mi puteți spune ?
— Același lucru: din acest dia-
log, el, scriitorul, trebuie să pornea*
că mai departe convins că respon-
sabilitatea este de partea lui.
— Și eternitatea... ?
— E o eternă problemă.
GALFALVY ZSOLT
yv n preajma Conferinței națio-
Inale a scriitorilor mă gîndesc
la meseria noastră și la impe-
rativele epocii.
Se poate oare vorbi de angajarea
morală și politică a scriitorului fără
a aluneca pe pantă tautologiei? A
scrie o propoziție, a formula o idee
nu înseamnă oare totodată o anga-
jare pentru sau împotriva unui lu-
cru ? Deodată cu alegerea subiectu-
lui despre care vorbim, ce ni se pa-
re important și interesant, ce con-
siderăm noi vrednic de a fi imorta-
lizat în operă din inepuizabila bo-
găție a vieții omenești, ce este, ce
ni se pare esențial — în mod ine-
vitabil — ne exprimăm o părere,
pronunțăm o judecată, chiar șl
atunci cînd nu ne dăm seama de a-
cest lucru. Literatura este un act
social și ca atare, prin caracterul
său, implică atitudinea fermă.
Totuși merită să vorbim despre
angajare, deoarece nici direcția sa-
nici calitatea și formele sale de
manifestare nu ne sînt indiferente.
Angajarea scriitorului socialist este
clădită pe o bază ideologică fermă;
pe baza acelei ideologii, a cărei
esență nu este doar interpretarea lu-
mii, ci și transformarea ei. Munca
scriitoricească este de neconceput
fără experiența de viață acumulată
prin intermediul sensibilității și re-
ceptivității artistice. Marxism-leni-
iiismul, materialismul dialectic șl
istoric reprezintă o formă superioa-
ră a experienței de viață organizate
și sistematizate în mod științific. In
politica partidului nostru această
formă a experienței de viață se
contopește organic cu înțelepciunea
colectivă a poporului, cu deslușirea
acelor tradiții și condiții de existen-
ță care determină viața oamenilor
ce trăiesc pe aceste meleaguri. An-
gajarea deci de partea politicii aces-
tui partid înseamnă pentru noi,
scriitorii din România, indiferent de
limba în care ne formulăm gîndu-
rile, identificarea cu interesele vi-
tale ale poporului, înseamnă fideli-
tate față de cei dintre care ne-am
ridicat și care sînt creatorii tutu-
ror bogățiilor materiale și spiritu-
ale ale lumii. Scopul, sensul și va-
loarea scrisului sînt determinate de
această angajare.
Angajarea nu restrînge, din con-
tra, lărgește universul operelor lite-
rare, ne oferă posibilitatea să cu-
prindem în operele noastre com-
plexitatea și diversitatea vieții, cu
un auz sensibil, cu o privire ageră,
dar mai ales cu inimă și rațiune
receptivă să auzim, să vedem, să
percepem și să înțelegem acea to-
talitate, care este de fapt esența,
conținutul vieții omului, al omului
care trăiește aici. Să scriem omu-
lui despre om, în interesul omului
— iată legitatea internă a litera-
turii care se naște în sfera de atrac-
ție a ideilor umanismului socialist.
Angajarea scriitoricească se con-
cretizează în opera de creație, a-
vînd eficacitate în măsura în care
este realizată din punct de vedere
estetic. O dovadă veridică a anga-
jării scriitorului nu poate exista de-
cit în creația artistică, și nici cele
mai răsunătoare declarații de prin-
cipiu nu pot înlocui o operă scrisă
cu forță artistică autentică, care să
aducă mărturisiri despre problemele
esențale ale realității. Chiar din a-
cest motiv angajare artistică în-
seamnă totodată și inseparabil un
concept politico-social, etic și es-
tetic, aparținînd esenței creației ar-
tistice. Despre angajare mărturi-
sesc cel mai frumos și cel mai efi-
cace acele opere, care prin me-
saj transmit cititorilor contemporani
informații noi și esențiale despre
zilele noastre, folosind cele mai va-
riate și cele mai cizelate mijloace
ale artei scrisului.
Tezele Uniunii Scriitorilor servesc
exemplar Conferinței naționale a
scriitorilor. Aceste teze, analizînd
cu grijă și multilateral fenomenele
literare caracteristice zilelor noastre,
asigură un prilej favorabil pentru
un larg schimb de păreri despre
angajarea morală și politică a scrii-
torului, despre angajament interior
izvorît din porunca propriei noastre
inimi, care trebuie să se concreti-
zeze în opere realiste pătrunse de
spiritul umanismului socialist. An-
gajamentul scriitorului socialist este
o forță motrice atît de puternieăx
îneît poate ridica operele noastre
scrise cu talent pe traiectoria bol-
tită ducînd de la om la om, de la
cititor la cititor, în jurul planetelor
artei înalte și eterne. Aceste lu-
cruri sper să fie mai mult clarifi-
cate de noi toți, scriitorii. Prin cărți
excelente.
Teatrul este literatura trăită,
pentru actor. De aceea vă
intreb, stimate Teofil Vîlcu,
cum trăiți dv literatura ?
— Cu sete, dragul meu, și cu
frenezie. Cărțile bune sunt pentru
mine o fericire. Ca un medica-
ment, dacă vrei, un medicament
foarte tonic...
- „Drog*?
— Nu, nu drog. Cartea n-are vo-
TEOFIL VALCU
actor
ie să fie drog, adică să facă viața
mai dulce și mai frumoasă decît e.
Numai poveștile de adormit copiii
se fac așa. Pentru oamenii mari tre-
buie povești care să-i trezească.
— Cum exercită literatura această
trezire ?
— Punînd punctele pe i-uri. Pu-
nind degetul „pe rană". Dezvăluind
exact ce-1 interesează mai cu pre-
cădere pe om. Atingînd exact neca-
zurile și jubilațiile lui esențiale.
— Are teatrul o misie specială
in acest sens ?
— Are, cum să n-aibă ? Teatrul
e literatură in gura mare (vorba lui
Maiakovski). Literatură cu voce tare
— așa că șansele lui de a trezi
sunt sporite față de celelalte ge-
nuri. Teatrul, adresindu-se unui
public mai larg sau mai divers de-
2 — Convorbiri literare
NAȚIONALE
*
A SCRIITORILOR
cît celelalte genuri trebuie să fie
și mai corect, mai cinstit, mai e-
xact, mai adevărat. Altfel, specta-
torul simte prefăcătoria și aude su-
fleurul.
— Care e genul de teatru Ia care
spectatorul obosește cel mai mult
aplaudind ?
— Din experiența mea, în prin-
cipiu, cred că sunt trei asemenea
genuri: teatrul istoric, teatrul de
dragoste și teatrul social. Oamenii
vor să-și vadă pe scenă trecutul lup-
tei lor, prezentul iubirii lor, și
prezentul acțiunii lor.
— Dar, dv., ce-a(i vrea să vedeți
pe „scena" Conferinței naționale a
Scriitorilor ?
— „Zilele de-aur a scripturelor
române" !
ALEXANDRU
GEORGE
Faptul că în tezele In intîmpl
narea Conferinței naționale o
scriitorilor, criticii i se acordă
onoarea unui capitol întreg, ca
un revers la problemele discutate în
amănunt ale orientării creației, no
face să considerăm că se încearcă
recunoașterea marelui rol pe care
critica e chemată să-1 joace în miș-
carea noastră literară. Dar critica nu
există prin sine, ci se leagă de e-
xistența creației și, de aceea, a pu-
blicului care-o urmărește. In timp
ce o poezie trăiește în realitatea e)
singură, un volum de critică despro
poezie nu există cu adevărat decit
pentru cel care a citit acel volum
de poezie. O propoziție critică con-
ține în cel mai bun caz o judecată
și prin aceasta, se stabilește o rela-
ție între doi termeni care nu mai
trebuie să rămînă depărtați unul do
^altul. O critică nedreaptă poate decj
vicia actul simplu al cititorului da
a se lămuri singur asupra cărții pe
care o are în față. Mai a'ies că el
pleacă de la premisa că opinia cri-
ticului este absolut sinceră.
O judecată de valoare, chiar justă,
exprimată însă într-un anumit con-
text se poate deforma prin atmos-
fera creată artificial de „partizanii"
sau adversarii scriitorului respectiv.
„Sînt autori care scriu sistematic u-
nii despre alții și invariabil elogios,
după cum, alții sînt primiți de unii
critici cu ostilitate, orice ar publica"
se afirmă în Teze ... Există un fel
de a deforma realitatea prin simpla
tăcere, sau participînd prin compli-
citate la organizarea tăcerii. Cunos-
cînd „sensibilitatea" acută a scriito
rilor dar mai ales pe aceea a
scriitorilor din „organele de condu-
cere ale Uniunii Scriitorilor, din re-
dacțiile editurilor și publicațiilor li-
terare", mulți aplică un fel de „sur-
dină" opiniilor prea subliniate ale
criticilor, preferind totdeauna mij-
lociul dacă nu vagul inexpresiv.
Dar criticul e o voce care se ex-
primă și „din partea" publicului.
El este, printre altele, un om cu con-
știința mai acută a valorii operei pe
care o judecă și o propune judecă-
ții. Trebuie să existe un moment
radical în actul critic prin care citi-
torul să încerce sentimentul unei
oareeari surprinderi de natură să-l
apropie de stilul dialectic al recep
tării unei opere. Deci acțiunea criti-
cului nu trebuie să se limiteze Ia a-1
cuceri pe cititor făcîndu-1 să adere
la opinia exprimată de el. Adevă-
ratul efect al criticii e de a crea
tn cititor dispoziția de a vedea critic.
Ni se pare că aceasta a fost con-
secința cea mai importantă a apa-
riției lui Maiorescu de pildă, în cul-
tura noastră. El nu a rămas atît prin
principiile sau prin acțiunea sa a-
plicată, nici prin adevărurile formu-
late sau prin punerea în lumină a
valorii unor scriitori necunoscuti. La
toate aceste puncte, mentorului „Ju-
nimii" i s-ar putea opune ceva t
lipsa de temei a unui principiu, in-
suficiența, trecerea cu vederea a al-
tor scriitori pe care i-a nedreptățit.
Partea cea mai prețioasă a activită-
ții sale rămîne curajul de a-și ex-
prima opiniile, stilul fără menaja-
mente, radicalismul atitudinii. E
semnificativ că după el toți criticii
au procedat „maiorescian", chiar
dacă ei aveau altă orientare (Gherea,
lorga, Ibrăileanu) ori și-au exercitat
acțiunea chiar împotriva lui Maio-
rescu.
Acest radicalism critic trebuie
menținut și în etapa actuală a cul-
turii noastre. Curajul principal al
criticii nu trebuie să fie înțeles ca
unul „de principiu" — în practică
rezervîndu-se un loc mai mare diplo-
mației și aranjamentelor de culise.
Tezele reprezintă o invitație la cu-
raj. Credem că acest curaj nu lip-
sește criticilor ; mai de dorit ar fi
ca redacțiile revistelor literare să
aibă curajul de a-1 accepta.
Criticii, creatori de opinie pu-
blică, sînt adesea și creatori
de prejudecăți. Cîțiva dintre
ei ne vorbesc, în preajma Con-
ferinței, despre dificultățile interpre-
tării, despre conflictul dintre critic
și creator și se plîng de neputința
de a obține în urma cronicilor de-
cizii administrative și sancțiuni. Mai
mult, ei nu agreează faptul că scri-
itorii, ca niște oameni vii, reacțio-
nează deseori și își fac singuri drep-
tate, amesteeîndu-se în actul critic,
socotindu-se „meseriași", pretind să
fie lăsați nestinjeniți „să-și facă me-
seria". Dar orice meserie poate fi
făcută și bine și rău. Ca orice pro-
dus, critica se supune și ea actului
de apreciere și nu totdeauna fuge
de calificări.
Criticii vor scrie ceea ce gîndesc
despre autori și nu ceea ce li se pre-
tinde din partea grupării pe care o
slujesc. Preferă ironia, paradoxul,
prețiozitatea, clarobscurul, suspan-
sul, umorul, divagația, afirmînd că
șl creația și interpretarea sînt un
TRAIAN FILIP
simplu joc. Implicit, ei ne cer să
nu-i luăm în serios. Atunci, de ce
țin ca tot ce scriu să devină literă
de lege ? Vor să nu fie împiedicați
de la „sincerități". Dar nu orice sin-
ceritate este valoroasă, așa precum
nu orice brutalitate este utilă, mai
ales cînd analiza scrisului se face,
pentru autorii tineri, pe etape, și nu
cunoaște cuvîntul din urmă care în-
cununează opera. Și aici se ajunge
la o latură gravă a meseriei. în-
seamnă că criticul literar nu mai
răspunde de opiniile pe care le sem-
nează (și pe care de regulă, neobii-
gat. Ie reunește în volum). El cere
să fie scutit de răspundere pentru
erorile de azi și erorile de odinioară,
răsfrînte direct asupra creației vii.
Sînt scriitori care au ascultat cu re-
ligiozitate glasul criticilor și ale că-
ror eșecuri sînt legate de eșecurile
criticului-mentor care a avut ambi-
ția de a „modela", de a „înrîuri"
etc. In acest caz, scriitorul care și-a
legat destinul de critic nu este în-
dreptățit să-i ceară socoteală pentru
rătăcirile pe care le-a plătit cu ani
de viață și de muncă ?
Emanciparea criticii ? Cred că a-
ceastă problemă nu și-au pus-o Ma-
iorescu, Gherea, Ibrăileanu, Lovi-
nescu, Călinescu. Ei au scris ceea
ce au gîndit și au mers cu înțele-
gerea atît cît au putut, mișeîndu-se
în sfera concepției și preferințelor
lor cu toată dezinvoltura. Ei nu și-au
pus problema să creeze curente spre
a le renega după cîțiva ani, pe mo-
tiv că însăși concepția lor s-a modi-
ficat, ar fi evoluat. Sînt critici care
au de suferit de pe urma muncii lor
de folos public ? Este normal. Pre-
țul lucrului de valoare este efortul
și nu odată suferința. Și e drept ca,
alături de scriitor, să sufere și cri-
ticii, interpretul și colaboratorul
său. Altminteri, criticul capătă o au-
tonomie care este un nonsens. Lite-
ratura, fenomen social și colectiv,
se realizează prin individualități, dar
se înscrie într-o viziune de epocă
ce lasă deschisă perspectiva infini-
tului.
Ca cititor, nu pot rămîne indi-
ferent cînd, în recente confesiuni,
un critic fin afirmă că emoțiile nu
pot fi programate, deși se duce la
ore fixe ia film, la teatru, la biblio-
tecă, la întîlnire și urmărește după
un orar astral aselenizarea. El spune
și alte lucruri de acest fei și vrea
să-1 credem- Iar dacă vom afirma că
nu are dreptate, ne va cere să nu
ne amestecăm în actul critic eman-
cipat. Nefăcînd parte dintre teoreti-
cienii ce socotesc că există scriitori
conștienți și inconștienți (vezi Ppe-
legeri de estetică, Mihai Ralea),
cred că toți scriitorii știu ce fac șl
ce scriu, cu deosebirea că unii fac
speculații și definiri pe marginea
tehnicii, iar alții nu-s interesați de
explicația tehnică a operei, ci doar
de efectul ei. Cred că elaborarea is-
toriei literare nu se poate lipsi de a-
portul scriitorilor înșiși. Toate isto-
riile literare, țin seama de mărturi-
ile, credințele, intențiile, confiden-
țele, peripețiile, experiența de viață
(care, contrar opiniei criticului mal
sus pomenit, poate fi mai vastă sau
mai restrînsă), exagerînd adesea u-
tilizarea lor, dar întotdeauna folo-
si ndu-se de ele.
Criza criticii ? Tocmai într-un mo-
ment în care un critic se impun®
mai lesne decît un poet și obține
repede audiență, autoritate și pre-
mii literare ? Iluzionare și nesigu-
ranță ? Da, pentru cei oare nu au
curajul opiniei lor și forța de a și-o
impune. Ideea de emancipare a cri
ticii ține de copilărie. Criticul ade-
vărat se împacă de la început cu
virtuțile și servituțile meseriei sale
și e mulțumit atunci cînd opera sa
de detector și analizator creează sau
impune tendințe, cîștigă aderenți șl
detractori. Pilda cea mai bună, un
recent apărut Dicționar de literatură
română contemporană, în care au
torul nu se poate plînge de fel câ
i-a lipsit climatul emancipării pen-
tru a-și expune părerile foarte va-
riate și deseori insolite.
Un cuvînt lucid se cere spus la
acest final de gînd : un scriitor poa-
te exista fără critic, criticul însă
niciodată fără scriitor.
e-ți spune literatura ?
— Enorm de multe, dar depin-
de de punctul de vedere. Din punct
de vedere psihologic, ce să cer de
la oameni și la ce mă pot aștepta
de la ei. Din punct de vedere so-
cial. în cărțile bune aflu unde sun-
tem și cum suntem, din gura unui
om care vede mai bine decît mine
fiindcă vede mai de sus. Dar, cu
NELU BERGEANL)
student
riscul să te dezamăgesc, trebuie
să-ți spun că eu citesc și romano
polițiste.
— Se poate. Dar lăsînd puțin
romanul detectivist, la ce NIVEL
ți se pare (ie că e literatura aces-
tei țări, ai căreia suntem ?
— La nivelul ei de trai. Adică
la nivelul cinstei, la nivelul puterii
«1 adevărului.
— O, ai rostit ceva care mă in-
teresează foarte mult. Ce putere
crezi că re literatura ?
— Are menirea de a stinge o-
mului setea de adevăr. Cred că
mă-nțelegi : tocmai de aceea oame-
nii iubesc cărțile bune.
— Spune-mi, te rog, ai citit ma
terialui pregătitor al Conferinței
scriitorilor ?
— Aproape tot. E cum trebuie.
E bun. E obiectiv. Adică nu e dog-
matic. nu uniiateralizează nici o
linie. Dimpotrivă, îndeamnă la di-
versificare, la varietate, la îndrăz-
neală. Și asta e perfect.
— Ce crezi că va aduce Confe-
rința ?
— Asta n-am de unde să știu.
Dar ar fi bine să aducă un climat
mai propice discuțiilor intense,
creatoare, polemice. Ar fi bine să
pună bazele unui mai larg schimb
scriitoricesc cu străinătatea, în toa-
te sensurile : noi la ei, ei la noi.
Ar fi bine să condamne notele de
evazionism ce se mai ițesc pe
alocuri.
FRANZ IOHANNES
BLLHARDT
Conferința națională a scriito-
rilor este un bun prilej pen-
tru fiecare dintre noi lucră-
torii în domeniul literaturii,
de a face un bilanț al muncii noas-
tre depuse de ani de zile și de a
reflecta asupra planurilor noastre
de viitor. In acest context m-am
străduit și eu să evoc, pentru mine
însumi anii de debut literar și poate
că nu este o simplă coincidență, că
prima mea poezie care a văzut lu-
mina tiparului cu prilejul Congre-
sului Intelectualilor în anul 1949. a
fost dedicată păcii.
Sub semnul acesta al .„comenzii
sociale", a decurs de atunci întreaga
mea activitate scriitoricească.
A fost pentru mine o satisfacție
deosebită cînd am găsit în tezele
Uniunii Scriitorilor, publicate în
presă, aedie rînduri în care se spune
(citez) „Scriitorul societății socialiste
nu este și nu poate fi un izolat, un
luptător singuratic. întrucît o carac-
teristică a societății noastre este toc-
mai integrarea din ce în ce mai a-
dincă și mal deplină a tuturor oa-
menilor în procesul complex de fă-
urire conștientă a istoriei".
După părerea mea, un scriitor tre-
buie să simtă și să înregistreze ca
un seismograf toate străduințele șl
aspirațiile poporului său și să Ie
dea forma artistică.
Nu sînt primul care afirmă că
forța noastră de creație își are sor-
gintea în virtuțile, în idealurile șl
aspirațiile poporului căruia aparți-
nem și deci și fructele care se nasc
din aceste rădăcini trebuie să fie
destinate acestui popor căruia îi da-
torăm totul.
Dacă noi. scriitorii de limbă ger-
mană din țara noastră, vrem să ne
facem auziți, după convingerea mea,
creația noastră trebuie să izvorască
din spiritul acestor meleaguri ale
patriei noastre comune și să poarte
amprenta conviețuirii noastre fră-
țești de secole cu poporul român.
Nu este spectacol mai reconfor-
tant pentru un scriitor decît
acela pe care îl oferă oame-
nii necunoscuți, din marele public al
cititorilor strînși, într-o zi însorită
de primăvară, în jurul standurilor
încărcate de cărți, afară în stradă.
Privindu-i pe aceia pentru care
scrii, pe care dorești să-i miști, să-1
îneînți, să-i înveți, să-i schimbi prin
cuvintele tale, înțelegi în ce măsură
literatura, scrisul în general este un
dialog.
Da, a scrie înseamnă a începe un
dialog. Cînd scrii nu ești niciodată
singur. Ca o umbră, interlocutorul
virtual te petrece. Creația literară
(și cea artistică în general) nu per-
mite zăvorîrea în celula strimtă a
individualității meschin limitate ea
însăși. Scriitorul este o ființă des-
chisă, prin însăși menirea sa, spru
alții. Modul special al existenței sa-
le — creația — înseamnă comuni-
care cu altul, cu ceilalți. El nu este,
nu poate fi — cît timp este un scri-
itor autentic — un însingurat, un
izolat de corpul mai larg al neamu-
lui său, al omenirii. El este o con-
știință care veghează.
Dialogul scriitor-cititor are, prin-
tre altele, un sens didactic. O înaltă
și subtilă pedagogie se exercită prin
intermediul cuvîntului scris. Desi-
gur, scriitorii nu se adresează doar
unui gust format al publicului, ci ei
înșiși contribuie la formarea gustu-
lui artistic. Marii noștri clasici — un
Odobescu, un Creangă, un Caragiale
Titu Maiorescu, Eminescu ori Slavici
— au fost mari dascăli ai limbii ro-
mâne literare. Mai mult decît atît
ei au practicat, prin creația lor, un
înalt magisteriu spiritual. Astfel, el
au determinat nu numai evoluția
gustului literar, a sensibilității es-
tetice ci și a cugetului și simțiri!
românești. O bună parte din ființa
noastră spirituală le-o datorăm lor.
In tezele cu care obștea scriitorilor
a hotărît să întîmpine viitoarea con-
ferință națională, menită să anali
zeze activitatea literară a perioadei
care a trecut și să determine liniile
NICOLAE BALOTĂ
directoare ale dezvoltării literaturii
în anii ce vor veni, este înscris un
principiu esențial al creației lite-
rare, acela al fundamentării ei în-
tr-o încredere profundă în om, în
posibilitatea perfecționării sale. Scri-
itorilor care trăiesc, asemenea nouă
într-o societate, într-o lume în plină
expansiune, ne revine misiunea for-
mării — prin opere exemplare —
a omului nou al acestei societăți, al
acestui univers. Aceasta înseamnă
pentru noi a înainta, a explora noi
orizonturi umane, slujindu-ne de cu-
vînt și slujind cuvîntul.
(interviurile realizate de Petru
Eugen GORA)
3 —Convorbiri literare
Profil încoronat
De-aș putea, m-aș mai întoarce,
De-a; mai fi ce-am fost - nimic.
Ridem literelor scrise și sub ochii noștri sparte.
Ce vedem nu e ce este. Nu se vede ce vă zic.
Voi muri de dorul unui cimp împins tot mai departe.
In iluzii, dintre care am scăpat ca prin minune,
fdrăznesc să mai contemplu un profil încoronat,
Două degete de ceară peste gura care spune
Că sînt tristă, și mi-e milă, și mi-e frică de păcat.
Aș privi, ințelegindu-'l, orice drum schimbat in stare,
Aș inchide ochiul verde căutindu-l pe căprui,
De o rană fără suflet m-aș lipi răzbunătoare,
Mie victimă fiindu-mi, retrăind intr-un tirziu
Patima care ți astăzi imi arată că zadarnic
Ocolesc atitea ținte, mă prefac a le umbri.
De-aș putea, m-aș mai intoarce către sinul maicii, darnic,
M-aț intoarce, dacâ-n umbra candelei l-aș mai găsi.
Peștera
Cînd cei ce mor presimt durata, cu deznădejdea lor măruntă
Vorbesc încet in cimitire, toți dintr-odatâ, ca la nuntă,
Din firul alb de păr fac săbii, din pleata galbenă un cnut.
Se uită fără să mai vadă ceva venind dinspre trecut.
Visez o peșteră de gheață narcotizată-n busuioc,
Pentru petrecerea din urmă, pentru sfirșitul nenoroc,
Ceva ascuns și-n neființă, o zi in zi, tot mai inchis,
Zidindu-mă pe dinăuntru cu sufocante stări de vis,
Să fiu întoarsă, cu tristețe, la ispășire și la dor,
Să nu se simtă pe aproape vreun suflet viu și stricător.
Ora
Pe cind fecioara se-nstrăină să-i nască cerului un fiu,
E-atita liniște in țara prin care trec fără să fiu.
Este secunda fără minte cind credem că primim un an,
O liniște nebotezatâ ți-un plîns de ochi subpămintean.
Nu este vint, este nimicul mișcării soarelui prin nori,
Nori veștejiți in chinul veșnic a fi atoatevăzâtori,
Și-atunci de milă, Oră - poate de dinainte de prăpăd, -
Clădești peste pădurea goală prin care trec, prin care văd,
Clădești peste pădurea goală celule limpezi de polei,
Amestecind ca un narcotic culorile in ochii mei,
Stafii de ger cu coada lungă, păuni de iarnă, orbi ți duri,
Veșmint de sticlă și oglindă acestor marmore păduri.
De ce nu vin ? Tu ești ca moartea care vorbește-n fața mea,
Atunci de ce nu vin odată promișii miei, de undeva ?
Se-ascund aproape omenește, pe după trunchi, pindesc ți sorb
De cine știe unde unda de care spinzurâ un corb.
Miei nenăscuți, mincați, în oaia care se rătăcise stind
Cu ochii umezi de căldură, închiși, rănită la pâmînt.
Colinele
S-a risipit ispita care mâ-nsingura,
Ceva ce nu se poate atinge niciodată,
Colinele cu iarbă, la munte, undeva,
Oi albe urcind abur la luna ca o pată.
Drept nu mi se mai pare să cred că am s-ajung,
Deși de mila lumii ar trebui să sper,
A pune un preț mare, a risipi mister,
Peste acele coarne de munte ce se-mpung.
O trecere
Mai mult un joc, mai mult o
trecere,
Să nu văd urmele mersului meu,
Să nu se cunoască frica de
secere,
Griul să fie copilul greu
Care-nțelege pe jumătate
Care din umbrele ce par curate
Sint vinovate nevinovate.
Constanța
BUZEA
MASCA MAIORESCIANĂ
Dacă Maiorescu este un om
scăpat de sub legile deveni-
rii, cel puțin sub un aspect,
Lovinescu repetă experiența
înaintașului său. Adevărul se cu-
prinde și în afirmația că structura
sa e maioresciană. In T. Maiorescu
și posteritatea lui critică se recu-
noaște, de fapt, marea însemnătate,
în anii de formație intelectuală, a
colecției „Convorbirilor literare" și
a atmosferei revistei. Mai intere-
sant este însă un alt fenomen. Din
contactul cu Criticele și în gene-
ral cu opera lui Maiorescu, cîteva
mari valori culturale, morale și li-
terare s-au constituit într-un „pei-
sagiu sufletesc" care, în ciuda
timpului și a evoluției a rămas ne-
schimbat, pe pragul tutelar al unei
influențe decisive. După cîteva de-
cenii, Lovinescu rămăsese exact la
prima impresie a paginii citite. „Pe
toate personalitățile cunoscute mai
tîrziu, mărturisește în 1943, profe-
sori sau oameni de cultură, i-a vă-
zut așa cum i-a fixat el în judecă-
țile lui sobre, rezumate uneori la
cîteva rînduri sau chiar Ia o cali-
ficație de cîteva cuvinte, ori la un
epitet: pe V. A. Urechia, pe A. Den-
sușianu și pe B P. Hașdeu, pe G. Pa-
nu pe D.A. Sturdza, pe I. Kalideru etc.
etc. fără să mai vorbim de aprecierile
lui incisive asupra oamenilor tre-
cutului, G. Șincai, P. Maior, Eliade,
T. Cipariu, S. Bărnuțiu, A. T. La-
urian, G. Sion, A. Pelimon etc. Ni-
mic din aprecierile lui T. Maiores-
cu nu i s-a clintit din conștiință".
Maiorescian, pînă la a considera
un miracol entuziasmul și dezin-
teresarea grupării ieșene, Lovines-
cu n-a fost, în ciuda dorinței ex-
primate cu atîtea prilejuri, ceea ce
numim un junimist, și cu atît mai
puțin un convorbirist. Lipseau, cu
alte cuvinte, acele urme de ..ade-
rență personală". Dar, poate fi ur-
mătoarea observație, justă de alt-
fel, un argument ? „Ideologia ma-
ioresciană s-a bifurcat astfel în
1907 în două ramuri : linia mare
a revoluției estetice proclamată prin
autonomia esteticului față de etic
și etnic, continuată după secesiunea
de la matcă, cu riscuri, și acci-
dente de M. Dragomirescu — prin
„Convorbirile critice" ; linia mino-
ră a preferințelor personale etice și
etnice, a limitării de gust și de eu-
noștinți, printr-o formație literară
din prima jumătate a secolului al
XlX-lea, ce se continua strîmtîn-
du-se prin S. Mehedinți, rămas la
cîrma bătrînci reviste păzitorul cul-
tului valorilor junimiste...". Lovines-
cu nu urmează nici „linia mare a
revoluției estetice" a lui M. Drago-
mirescu, nici „linia minoră a pre-
ferințelor personale" a lui S. Me-
hedinți. Nu credea, prin urmare,
nici în „gigantomasia" unuia, nici în
„pilonii estetici înfipți pentru tot-
deauna în literatura lui Creangă",
ai celuilalt.
Continua să creadă în schimb în
posibiliatea colaborării la „Con-
vorbiri literare", deși prezența nu-
melui său în revistele „rivale" a-
nunța deja acele „imponderabile"
de natură maioresciană și implicit
eșecul oricărui efort de apreciere.
Dorința de a semna în paginile
„Convorbirilor" era veche, chiar
mai veche decît o consemnează
Lovinescu și colaborarea, atunci
cînd s-a întîmplat să existe, n-a
avut, în nici un caz „destulă re-
gularitate", adică „timp de patru
ani (1910—1914) aproape în fiecare
număr al „Convorbirilor". De cu-
riozitate, în 1911, nu publicase de-
cît patru articole : Cîteva poezii
inedite ale lui Costache Negruzzi,
Un poem inedit al lui C. Negruzzi,
toate din monografia pe care o
pregătea și Scrisorile lui Grigore
Alexandrescu către Ion Ghica. Prin
1907 scria lui S. Mehedinți, prin-
tre altele : „Aș voi să public o se-
rie de articole relativ la mișcarea
literară occidentală, a celor 4 sau
5 literaturi, pe care le urmăresc
mai cu interes și prin mine însumi.
Aceasta o voi face dc altminteri și
aiurea, în vederea unei lucrări pe
care o plănuiesc". De fapt, ideea
nu apare aici pentru întîia oară,
MODALITĂȚI ALE UNUI
FANTASTIC ROMÂNESCs
Eusebiu Camilar
Euscbiu Camilar este unul din
autorii despre care s-a scris
relativ puțin. In ultima vre-
me s-ar putea vorbi despre
el ca despre un autor uitat. Și asta
nu pentru că i-ar fi negate calită-
țile reale de prozator ; cît poate
datorită împrăștierii acestora în tex-
te care i se supun mai mult sau
mai puțin. Aceste rînduri îl vizea-
ză pentru că el arată un fenomen
mai puțin discutat și totuși im-
portant pentru literatura noastră.
E vorba de un grup mai mare de
scriitori care pot fi incluși în su-
prafața unei dihotomii posibile : ca-
racterul livresc al textelor și mito-
sul popular pe care îl comportă.
Nu trebuie văzută aici o acuzație
adusă „literaturizării" unor zone fol-
clorice sau o incompatibilitate a
unui asemenea proces. Nu la asta
ne referim cu toate că astfel de
nepotriviri există și sînt în gene-
ral cunoscute. E vorba însă de o
apropiere pe alt nivel a caracterului
special al textului cărții și o atmos-
feră proprie unei mitologii folclo-
rice naționale. Fiecare posibilitate
de expresie conține în motivul
declanșării ei o anumită formă a
trăirilor. In această accepție diho-
tomia livresc mitologie folclorică nu
se referă Ia „adoptări" ci la o con-
statare a simultaneității creării u-
nor forme de expresivitate a tex-
tului. Precizările, în cazul în care
sint corecte, pot Justifica anumite
caracteristici ale unei istorii cultu-
rale naționale care s-ar ocupa de
o devenire a „sensurilor" într-o cul-
tură specifică.
Remarcăm faptul că observațiile
cu privire la stridențele unui me-
canism de transpunere sînt și ele
posibile, fără a constitui sensul spe-
cific al alternanței enunțate. Re-
venind la Eusebiu Camilar trebuie
să arătăm și aceste inadvertențe. E-
le sînt vizibile și fac posibilă ur-
mărirea procesului de devenire a
specificului unui anumit tip discur-
siv dc literatură românească. E
vorba de titlurile care au vrut să
cuprindă o suprafață a trăirilor
folclorice, dar n-au reușit decit
fragmentar. In rest e vizibilă dis-
tanța dintre mecanismul creării u-
nor sensuri la nivelul expresiei și
sensurile care ar fi trebuit să se
suprapună dar rămin doar elemen-
te într-un proces. E vorba de o
dereglare a termenilor metaforei;
ei nu mai ajung să se condiționeze
in acea subtilă dialectică ce o de-
finește și o face lipsită de orice
stridență. Dar în Prăpădul Solobo-
dei, Turmele sau Valea Hoților
dispersarea textului în discursul ca-
re-1 reprezintă este nedesăvîrșită.
încercarea de a aduce prin violen-
țele prozei de origine livrească o
notă de realism legendei folclorice
este meritorie dar in același timp
prea vizibilă și supărătoare. Inten-
țiile se ghicesc și inefabilul se
transformă în descrierea de detalii
fără putere de sugestie. Valea Ho-
ților își pierde parțial caracterul
baladesc și devine o succesiune de
aventuri, nu totdeauna suficient de
spectaculoase — din punct de ve-
dere literar — pentru a fi justifi-
cate. In Prăpădul Solobodel în ciu-
da reușitei parțiale de a specifica
o atmosferă fantastică, oscilantă și
creatoare de tensiune artistică, in-
tenția de a cuprinde in discurs da-
tele exacte ale unui text gen Re-
breanu sînt în anumite momente
egale în incompatibilitatea literară
cu anumite tendințe didactice și mo-
ralizatoare cunoscute într-o anumi-
tă literatură cu subiect țărănesc.
Exemplele arată o inadecvare frag-
mentară, însă sînt vizibile secțiuni a
căror tensiune este cea a prozei ca-
NIȘTE „SINTEZE
DE ISTORIE A LITERATURII11
Merită sâ fie semnalată, odată
cu interesul general față de
învățămîntul din patria noas-
tră, atenția acordată de re-
vistele de cultură și unele edituri,
nu neapărat specializate, celor ca-
re studiază limba și literatura ro-
mână în licee și facultăți. Editu-
'ra didactică și pedagogică ne-a
dat, de asemenea, cîteva lucrări de
ținută, printre cele recente numă-
rîndu-se masiva Gramatică practi-
că a limbii române de Ștefania
Popescu.
Dar mai subzistă pe undeva, prin
subsolurile acestei edituri, o indus-
trie manufacturieră tenace și, pro-
babil, rentabilă, hrănită de spaime-
le bacalaureatului și ale admiterii
în învățămîntul superior, producînd
tot felul de broșuri și broșurele,
menite, chipurile, să pună la înde-
mîna candidaților „rețete" sigure
pentru înfrîngerea ccrbicei comi-
siilor de examinare. Printre aces-
tea, cartea Sandei Radian și a Ve-
nerei Dogaru, intitulată pretențios
Sinteze de istorie a literaturii ro-
mâne, Buc., E.D.P., 1971, conținînd
planuri simple și dezvoltate și mo-
dele de „tratare" a unor posibile
subiecte de lucrări scrise, ni se parc
pornită dintru început de la o fal-
să premisă : posibilitatea „învăță-
rii" literaturii prin „metode" stan-
dard.
In ceea ce privește „tratarea", lu-
crarea se așează, cu rare excepții,
sub semnul superficialității, al u-
nui amatorism care te îngheață,
propunînd bunăoară, în formulele
tipice ale rapoartelor, clișee critice
străvechi, vulgar sociologizante : „In
Junii Corupti (sic !) și Geniu pus-
tiu intervine patriotul combatant
(p. 136) ; în „împărat și proletar"
agitatoul... îi îndeamnă pe fii cla-
sei muncitoare la 'lupta deschisă
anticapitalistă" (p. 137). Textele bat
adesea în gol : „Tratarea motivu-
lui cosmic constituie în poezia e-
minesciană mai mult decît Ia alți
romantici o expresie a gîndirii și
artei poetului" (p. 8) și par, uneori,
niște modele negative, numeroase
și fără aceste „Sinteze...", scoase
din lucrările elevilor slabi : un poet
e... „plingeros" (p. 99), sărutul —
„manifestare mărturisibilă a iubirii'
(p. 75) în „înger și demon", „ide-
ile revoltatului sînt doar aluzionate'
(p. 136). Stil împiedicat, fraze nă-
dușite, trosnind sub greutatea sar-
cinilor asumate. Iată o mostră de
„analiză" la Noapte de decembrie :
„Pozele colorate de basm oriental
4 — Convorbiri literare
ci în altă scrisoare, din 1906 : „...mă
bucuram de trecerea dvoastră la
„Convorbiri-4 și vă propuneam să
public o serie de articole sau arti-
colașe, de cuprins critic, privind
mișcarea literară din apus. Aceas-
ta bineînțeles, dacă n-ar trezi re-
sentimentul cuiva, ceea ce aș în-
țelege foarte bine". Propunerea,
rămasă fără ecou, va fi reînnoită,
după ce, cu puțin înainte, își re-
trase un alt articol, luînd asupră-și
cheltuielile pricinuite de cele „trei .
corecturi". Iar despre altul întreba:
„Nu credeți că și-ar pierde din
actualitate amînîndu-i mereu apa-
riția ?“.
Spunînd despre sine, în 1943, „nu
era, de altfel, convorbirist", Lovi-
nescu exprima nu numai un ade-
văr, ci și neliniștea aproape a u-
nui deceniu de așteptare. In 1909
încă, după atîtea insistențe, nu e-
xista nici o promisiune de luat în
seamă. „Sunt mai bine de doi ani,
scria tot din Paris, de cînd, pro-
punîndu-vă colaborarea mea la
„Convorbiri44, am primit un răspuns
ce nu mi s-a părut prea încuraja-
tor. Mi-am zis : nu e încă timpul.
Răbdare, căci va veni și acea clipă,
cîndva, în care nu ți se va mai răs-
punde : trimete și vom vedea, ori :
vine cine vrea și rămîne cine poa-
te... Și drept să vă spun că eu încă
nădăjduiesc acea clipă ca una din
cele mai plăcute cu putință44. In
1910, altă încercare, tot nereușită,
de a obține cronica literară a re-
vistei, în vederea unei scrieri mai
cuprinzătoare „deeît o contribuție
intermitentă și întîmplătoare la pro-
cesul literar al clipei de față44. In
același an se amăgea chiar cu gîn-
dul unei păreri despre înnoirile ce
se făceau la „Convorbiri", păreri,
bineînțeles „pe ici, pe colo, în sen-
sul mai ales al actualității și al
caracterului literar ce trebuie date
mai cu dărnicie". Fraza suna a ob-
servație și S. Mehedinți va fi ob-
servat această subtilitate, din mo-
ment ce continuă să nu-i răspun-
dă. Mai explicit va fi Lovinescu
abia în volumul I al Memoriilor:
„Sub direcția lui S. Mehedinți «Con-
vorbirile» încetase de a mai fi li-
terare, transformîndu-se într-un ma-
gazin de materii varii, mai ales is-
torice, cu o literatură întîmplătoa-
re cele mai adese și, ca tot ce e
întîmplător, fără valoare".
lorga fusese foarte ironic, în 1934,
cînd în Istoria literaturii româ-
nești îl numea pe Lovinescu adevă-
ratul conducător al Convorbirilor.
„Direcția critică, scrie el, o pri-
mea de la 1910 înainte capriciosul
impresionist E. Lovinescu, ale că-
rui ambiții de sintetizator și în-
drumător întreceau, de altfel, scopu-
rile revistei". Ironia nu era însă
departe de eforturile criticului de
a salva revista, fie și numai prin-
tr-o colaborare „desaspenant de re-
gulată" de la „linia minoră" impu-
să de S. Mehedinți și de-a o rea-
duce în actualitate. In fond, ea tre-
buia să devină ceea ce fusese pen-
tru Maiorescu : locul afirmării defi-
nitive. Cîteva din ambițiile sale și
le mărturisește, în două scrisori, o
dată cînd cere cronica literară în
vederea unei lucrări mai cuprinză-
toare despre literatura „clipei de
față" și în al doilea rînd, cînd a-
nunță seria de douăzeci de volu-
me „ce trebuie să iasă la Minerva
și în care voi încerca să învii tre-
cutul nostru literar".
In 1911, Lovinescu își dă seama
de imposibilitatea acțiunii sale, în
condițiile păstrării la direcția re-
vistei a lui S. Mehedinți și, prin
urmare, renunță deliberat la inten-
țiile sale. „Sunt 11 luni, scrie el,
de cînd am început colaborarea la
«C.L.», în mod regulat, poate chiar
desasperant de regulat. Vă aduceți
aminte chiar de la început am in-
sistat în chip deosebit asupra pe-
riodicității automatice a colaborării
mele la «C.L.», deoarece sînt de-
prins de a-mi trece tot mecanismul
sufletesc în acte reflexe. E ceva din
ciudățeniile mele.
Pe lingă aceasta o mărturisire.
Am publicat pînă acum vreo 20
de volume, de toate genurile, cu
toate formatele, cu toate succesele
și nesuccesele cu putință, așa îneît
ar trebui să fiu foarte desabusat de
hîrtia imprimată — ca de o mare
zădărnicie. Cu toate astea nu e așa.
Vibrez, mi-e rușine s-o spun, și
acum, la orice articol, ca și cum
ar fi cel dinții. Iată pentru ce pre-
fer să strangulez în obscuritate ne-
norocitul copil pc care l-am dez-
mierdat cu pasiune vreo 15 zile,
deeît să nu-1 văd ieșind la lumi-
nă în ziua pe care i-am destinat-o
cu. Retrag deci articolul cu hotă-
rire (e vorba de Un poem inedit
a lui Negruzzi, care apare totuși
în același an — n.n.), căci în nici
un caz n-aș voi să ia locul artico-
lului bravului meu prieten Ortiz.
Și cu aceasta, activitatea mea la
«C.L.» încetînd de a mai fi un act
reflex, încetează de a fi tiranică,
rămînînd a se produce numai atunci
cînd i se va simți nevoia mai mult
și-mi va fi cerută expres".
După mai mulți ani, în Memorii,
Lovinescu fixează psihologia lui Me-
hedinți prin următoarea anecdotă.
La o întrunire junimistă, la care
participase și criticul, S. Mehedinți
îl felicită, într-un grup restrîns, pe
Ion Miclescu, cumnatul lui Carp
și directorul ziarului antidinastic
..Protestarea" — „exprimîndu-și sa-
tisfacția cu care urmărise toate nu-
merele ziarului său". După numai o
jumătate de ceas, însă, venindu-i rîn-
dul să vorbească, afirmă, nici mai
mult, nici mai puțin că auzise de
un ziar Protestarea, pe care încă
nu-1 citise. Se vedea în acest fel
de a fi „nu o formă facilă a min-
ciunii cu alții, ci perpetua minciu-
nă cu sine". In condițiile unor a-
mînări repetate și unor neînțele-
geri ce se agravau odată cu timpul,
colaborarea la „Convorbiri" deveni-
se imposibil de continuat. Deși vi-
sase, Lovinescu era în situația de
a nu se putea numi pe sine, în 1943,
un convorbirist.
Istoria, chiar sumară, a relațiilor
criticului cu revista junimistă are
însă o altă semnificație, mult mai
importantă, oferind încă un argu-
ment pentru situația, deloc para-
doxală, a unui om care se redes-
coperă pe sine și, uneori, pe cei-
lalți, prin eșec. Adevărata emanci-
pare de prezența, pentru foarte
mulți strivitoare, a lui Maiorescu,
se întîmplă abia cu încetarea „cola-
borației" la „Convorbiri literare".
De abia de acum își află criticul
„tonul și nuanța de ton cerute de
independența lui morală". Tînăr
încă, în 1906, Lovinescu îl anunța,
de la Paris, pe T. Maiorescu des-
pre intenția de a scrie „un volum
asupra evoluției noastre literare de
la 60 încoace sau, dacă lucrarea ar
fi prea vastă mă voi mărgini la
istoria Junimii literare".
Profesorul era dispus să-i ofere
„notițele literare" necesare, însă
proiectata istorie nu s-a mai scris.
Ideea va fi reluată după aproape
patru decenii și materializată în
cele două volume ale monografiei
T. Maiorescu și în scrierile ciclu-
lui junimist. întrebarea pe care
ne-am putea-o pune ar fi : de ce
s-a renunțat la o intenție pentru
realizarea căreia exista și încuviin-
țarea și promisiunea ajutorului și,
apoi, de ce s-a revenit asupra ho-
tărârii după un timp atît de înde-
lungat ?
In prefața monografiei întâlnim
această precizare : „început cu
mult înainte, numai întîmplarea
face ca studiul de față să apară
odată cu sărbătorirea centenarului
nașterii lui Maiorescu, de unde re-
zultă că n-are un caracter de cir-
cumstanță, comemorativ și apolo-
getic". Teama de a nu fi considerat
un apologet, tocmai acum, cînd dat
fiind momentul festiv, o astfel de
impresie e greu de crezut că ar fi
existat, este cel puțin simptomatică.
Se poate afirma, cred, fără exage-
rare că și ciclul junimist și cele-
lalte scrieri despre Maiorescu au
un spirit polemic, mult mai cu-
prinzător și adînc, deeît simplele
obiecții pe care Lovinescu le adu-
cea gîndirii critice a „îndrumăto-
rului". Unii dintre contemporani
l-au și considerat „antijunimist" și
nu e exclus, dată fiind tăcerea de
atîția ani și faptul că „nu și-a ex-
primat niciodată verbal opinia des-
pre începuturile activității lui și
nici nu părea să-l fi citit", același
lucru să-1 fi crezut și Maiorescu.
Nu s-a observat un lucru. Ixivi-
nescu a învățat de la înaintașul său
mai ales acea „înaltă stăpînire de
sine", prin care admirația și entu-
ziasmul se converteau într-o iubi-
re pesimistă ce împiedica raportu-
rile dintre ei să ia „formele tan-
gibile de aderență ale unui disci-
pol". S-ar putea da acum și un e-
ventual răspuns întrebării puse mai
înainte. Abandonarea planului de a
scrie o istorie a junimismului, după
1906, se datorează, cred, altor ca-
uze, deeît necunoașterea subiectu-
lui sau imposibilitatea spiritului po-
lemic. Adevărul era că, la acea da-
tă, Lovinescu însuși știa prea pu-
țin despre sine însuși. Cu atît mai
mult cu cît ceea ce urma să scrie
despie Maiorescu și epoca sa, prin-
tr-o apropiere nu atît critică, cît
afectivă, s-ar fi putut numi, așa
cum visase să se intituleze mai tîr-
ziu partea întâi a volumului de Me-
morii, Călătorie in jurul spiritului
meu. Caracterul, în parte, autobio-
grafic al scrierilor despre Maio-
rescu este mărturisit, de altfel. Dar,
a continua, pentru Lovinescu, nu
însemna a merge „pas în pas", de
unde șl ideea că spiritul polemic
este singurul durabil și permanent.
Nereținînd acest adevăr, mulți
l-au putut acuza, prin urmare, de
„antijunimism".
In realitate, scriind despre Ma-
iorescu, Lovinescu nu urmărea deeît
să fie mereu egal cu sine. Masca
maioresciană nu era, în cazul aces-
ta, deeît, după chiar o expresie a
criticului, sentimentul , de indepen-
dență exprimat exclusiv pe foaia
albă de hîrtie.
Aurel SASU
re-l fixează pe Eusebiu Camilar în
istoria literaturii române. E vorba
de Cordun și de texte din Avizuha.
Amintisem înainte de fragmente
din lucrările sale care reușiseră o
atmosferă fantastică. E poate nece-
sară o precizare în privința fan-
tasticului. Aici îl înțelegem în ac-
cepția pe care i-o dă Todorov: a-
ceea de oscilare între două stări
care ar putea fi definite. Formula-
rea lui poate fi discutată. Importan-
tă e însă calitatea de proces pe
care el o dă fantasticului, dialectica
și nu definiția care ar conține un
obiect exact conturat și lipsit de
mișcare. E vorba de imprecizia voi-
tă a decodificării, a emanării sensu-
lui, imprecizie care în altele din tex-
tele lui e o ezitare de scriitură. Pen-
tru că această „imprecizie" de no-
tație este activă doar în cazul unei
invizibilități complete. In Avizuha
e un text care poate fi citit în spi-
ritul celui mai exact realism, E
vorba de Moartea lui Michiduță.
Intr-o familie, la țară, unul din co-
pii este dezavantajat din punct de
vedere fizic. Cruzimea infantilă e
ascuțită de o viață fără menajamen-
te. Se știe că într-o zi, nu prea
depărtată, Michiduță va muri. Eve-
nimentul este așteptat cu adevărată
valoare de „eveniment*. Totul apare
realist, cu cea mai mare precizie
textuală. Trebuie remarcată chiar,
folosind o expresie a criticii tradițio-
nale, suficient de uzată, „economia
și sobrietatea mijloacelor de expre-
sie*. Fantasticul derivă dintr-un
„ecou" semantic produs de „firescul"
discursului. Lucrurile sînt numite
într-o continuitate care lasă loc mis-
terului prin întrebările pe care le
conține. „Odată a vărsat singe in-
tr-o strachină pusă lingă pat. Tușea
groaznic, frămîntind picioarele și
mîinile.
Sora Știma a luat un pahar din
blidar și a turnat într-însul sîngele
căduț. După aceea și-a pus paharul
în dreptul ochilor și se uita pe fe-
reastră afară să vadă cum arată
lucrurile.
— Cît îi de frumos... spunea sora
Știma : toată ograda îi plină de sin-
ge. Și poarta și brazii popii... (...)
Toate lucrurile păreau așa de fru-
moase, că din ziua aceea ne-am fă-
cut rost de sticle colorate*. Degra-
darea simbolului este cu atît mai
evidentă cu cit ea pune în valoa-
re dramatismul textului. Exemplele
pot fi date în continuare: „Pînă
seara tîrziu am tăcut cu toții. Mie
mi-a venit un gînd ; dacă moare
mama să nu lăsăm s-o ducă. Vom
bate un stîlp lingă pat și o vom
lega pe mama de dinsul, să stea
în picioare între noi, zi și noapte.
Ii vom aduce apă și mincare..
Sau : „Acum îmi dădui seama că
noi îl iubeam de citva timp pe Mi-
chiduță, numai că moartea lui va
prilejui in bordei la noi întimplări
frumoase. Dacă se face sănătos, s-a
dus totul... Acum ne era ciudă că
mănincă atita, ducindu-și miinile
subțiri de la gură la strachină, cu o
repeziciune și o poftă de cîine*.
Continuitatea firească a unor cuvin-
te care conțin o semantie deosebită
— unele din ele mai ales pentru
zona de cultură românească — fac
să se declanșeze acea oscilare intre
real și vis de care vorbea Todorov.
Procedeul, în termenii pe care-i pu-
tem pune este, poate, și el specific
românesc. El reprezintă o transgre-
siune a sensibilității folclorice în
mecanismului cultural de lectură a
textelor. Nu se poate vorbi de o
exclusivitate în ce-1 privește pe Eu-
sebiu Camilar. E un fenomen vizi-
bil și la Sadoveanu, Creangă etc. la
cei care sînt de obicei calificați de
„scriitori reprezentativi*. „Reprezen-
tativitatea* lor nu constă însă în
pitorescul unor elemente conținute
în discursul narativ ci în procesul
subtil pe care-I realizează. Ar fi
poate prea mult ca acest proces să fie
considerat propriu unei anumite li-
teraturi. El apare însă într-un anu-
mit tip de cultură, fixînd in același
timp un moment istoric de devenire
a evoluției cărții naționale.
Revenind la Eusebiu Camilar și
la ciclul Avizuha se poate recunoaș-
te în transformarea textului trăirii
folclorice în discurs al cărții, mo-
mente de „sincopare* a realității.
Fantasticul apare ca o continuare a
propozițiilor „strangulate* : „Pe o
prispă, un moșneag cioplea cu bar-
da o cruce mare, groasă. La între-
tăierea drumurilor, treceau doi cite
doi, oameni cu sicrie pe umeri, aple
câți sub greutate. După ghizdelele
unei fîntini, bocea o femeie : „l-a
lins... I-a lins... Stropși-o-ar Maica
Domnului, cățea... Călugărul cobora
dealul părind o pasăre neagră*
(Avizuha), și în Fuga se intîlnesc
procedeele amintite. Aici apare în-
să o dublă nelămurire de descifrat.
Zenon e și in același timp nu e co-
pilul părinților săi; în vremuri gre-
le toți copiii au fost adunați, iar
apoi identitatea lor a rămas nesigu-
ră. In final Zenon pleacă; tatăl îl
ajunge și-i dă banii pentru drum :
„— Na-ți-i... gemu el; și Dumnezeu
să te răsplătească.
— Dar mama ? întrebai.
— Ea s-a dus să bocească la țin-
tirimul ciumei. Zenon a murit a-
tunci" (Fuga).
Nu lipsește un element firesc în
crearea fantasticului, credințele fol-
clorice (Cîmpia). Sau apelul la aver-
siunea populară pentru diformității»
fizice (Satan). Tot în cadrul unor
construcții cu caracter folcloric cir-
culînd in sfera de creare a fantas-
ticului e și tragicul zoomorfic. In-
firmeria de cai amintește prin ten-
siune de Calul lui Marin Preda.
Realismul „apocaliptic* este ades
prezent ca izvor al fantasticului. U-
neori e supralicitat. In Seceta însă
caracterul „îngust* al scriiturii îl
face să fie „ghicit* : „într-o dimi-
neață, o gospodină intrind cu doni-
ța in grajd, văzu un șarpe negru,
lung, gros ca mina, încolăcit pe
picioarele de dinapoi ale vacii, și
capul lui mare ca de miță se le-
găna pe sub uger, sugînd pe rind
țițele. A fost o spaimă neînchipui-
tă atunci. Femeia striga, alergind
printre case și s-au strins gospoda-
rii cu topoare și pari, să ucidă ba-
laurul*. (Seceta). Trebuie remarcată
aici și o propensiune tematică pen-
tru gesturile apocaliptice : drumul,
mutarea satelor, transmutanța, ele-
ment consemnat în istoria români-
lor. Ele singure nu reușesc însă în
Turmele să suplinească o anumită
impresie de „făcut", de livresc.
Cordun reușește o proză de sensi-
bilitate țărănească asemănătoare u-
neori cu rigiditatea producătoare de
fantastic a lui Pavel Dan sau cu li-
rismul amar al lui Zaharia Stan-
cu. Nu lipsesc spațiile fantasticului
și feericului : „Se spune că dacă
treci in puterea întunericului pe
Ia balta Morarului, îți iese înainte
calul negru. Ți se așează de-a la-
tul drumului, sforăind. Aici, cîndva,
c fost omorit un morar, în chimi-
rul căruia ucigașul a găsit numai
cinci fifirigi.
Lingă drum, malurile bălții sînt
umbrite de sălcii. Noaptea, între
crengile lor pînă pe apă, e întuneric
mare. La răsăritul lunii întîrziații
văd in întunecimea aceea cum se
aprind focuri" (Cordun.
Folosirea unei suite de teme fol-
clorice și a unor procedee care să
permită transferul trăirilor folclo-
rice intr-o ipostază livrescă este
o trăsătură proprie unei perioade
din istoria literară. Rezolvarea este
o semantică multiplă care include
stratul de sedimente folclorice din
cultura noastră și expresia cerută
de o anumită rigurozitate a discur-
sului narativ contemporan, cerută,
Ia rindul ei de o maturitate cultu-
rală evidentă. Procesul poate fi, u-
neori, motivul unei oscilații de lec-
tură cu efecte fantastice. Este una
din modalitățile definirii unui fan-
tastic românesc.
Constantin PRICOP
constituie trecerea de la o extre-
mă la alta : gerul și arșița, stări
obiective semnificînd în plan sim-
bolic distrugerea („Și luna e rece
în el și pe cer „față de" Și moare
emirul sub jarul pustiei") (p. 99).
Unele sinteze sînt simple com-
pilații. Așa de exemplu, figura
lui Ștefan cel Mare în literatura
noastră cultă ar trebui pusă a-
proape în întregime între semnele
citării, singura contribuție origi-
'naJB ,reprezentînd-o gneșelile de
transcriere din cunoscutul studiu
al lui Tudor Vianu (Ștefan cel Ma-
re in literatură, în Studii de lite-
ratură română. Buc., E.D.P.. 1965).
Tehnica prescurtării, datorată fe-
brilității publicistice a autoarelor,
are efecte dezastruoase. O frază a
lui Vianu este pusă pe seama lui
lorga, citat de primul într-un ali-
neat alăturat tocmai pentru că sus-
ținuse contrariul. Contragerea cre-
ează compuneri hilare, nonsensuri,
cum se vede din această simplă a-
lăturare de texte :
„Ștefan este prezentat ca un
continuator al romanilor, mama
lui ca o spartană, luptele lui
Ștefan ca unele purtate împo-
triva tiraniei și, prin urmare, pe
turci ca pe niște sugrumători
ai libertății".
(T. Vianu, op. cit., p. 616)
„Mai mult răsună în inima
cititorului de azi baladele sau
cintecele alcătuite de Alecsandri
pentru colecția sa de poezii
populare".
(T. Vianu, op. cit., p. 619)
Rîndurile următoare nu mai tre-
buie confruntate cu articolul lui
Vianu. Ele sînt originale: Ștefan e
„un erou de o personalitate cople-
șitoare și cu ecouri nemuritoare în
istoria patriei. Portretizarea omu-
Ștefan e privit ca un con-
tinuator al romanilor, luptători
împotriva tiraniei, iar turcii ca
niște sugrumători ai libertății"
(Sinteze, p. 140)
Mai mult răsunet în portreti-
zare au baladele și cintecele
intocmite de Alecsandri, pentru
colecția de Poezii populare".
(Sinteze, p. 141)
lui de arme, alternînd realitatea cu
fabulosul, este poematică decorativ""
(p. 142).
Ne oprim aici cu exemplele. Ele
dovedesc o totală inaptitudine pen-
tru istoria literară, îneît par făcute
de altcineva judicioasele observații
din Cuvintul înainte: „Fără a inten-
ițona să minimalizăm rolul vocației
literare, al înzestrării înnăscute,
credem că nu mai e cazul să sub-
liniem că istoria literaturii este o
știință și că e necesar ca înclinațiile
literare să fie conjugate cu o cu-
noaștere aprofundată, cu o capaci-
tate de sistematizare a cunoștințelor,
cu o interpretare după metoda știin-
țifică". In cazul discutat, lipsa vo-
cației este evidentă. In ceea ce pri-
vește metoda științifică...
Doru SCĂRLĂTESCU
5 — Convorbiri literare
Am auzit că Irimie se judecă săptămîna asta cu Van-
du, spuse Eva Nada tăind atît de subțiri tăiețeii in-
cit era de mirare cum de nu-și taie din greșeală și
degetele. Basmaua i se desfăcuse și-i atîma puțin
într-o parte, dar era prea preocupată cu tăiatul tăițeiior,
ca să mai aibă și grija ei.
— Am auzit, spuse mama. Mi-a spus Drăgutoiu.
— Muții ar fi desprins scinduri din gardul nou al lui
Irimie* Și-ar fi ieșit, zice el, porcii și s-ar fi necat în rîu.
— Așa o fi, spuse mama. Nu-i caută el pricină lui
Vandu din senin.
— Cică ar fi desprins scîndurile din gard, spuse Eva
Nada și începu să rîdă cu gura pînă la urechi, mult aple-
cată deasupra tăițeilor, ca să se legene cu Ana Țona.
— Cum să se legene cu' Ana Țona ? întrebă mama, nu
pricep.
— Scîndura asta nu-i bună, că-i lată, își dădu cu pă
rerea Ana Țona, făcîndu-le tot felul de semne surdomuți-
lor, doar doar o pricep. Căutați și voi alta mai îngustă. E
prea lată, nu poți sta răscrăcărat pe ea, le explică ea
surdo-muților.
— Bine doamnă, asta cică le-ar fi trecut prin cap surdo-
muților și Ana Țona una, două și-a pus mintea cu ei. Că
nici ea nu-i mai bună.
— Nici asta nu-i potrivită, spuse Ana Țona fâcînd pe
mofturoasa plăcîndu-i în același timp cum gemenii se chi-
nuiesc să rupă gardul. Asta-i prea scurtă, voi nu aveți ochi
să vedeți ! Păi asta dacă o pui pe petroi n-ai cum să
te legeni cu ea. Trebuie una mai groasă și lungă să se
poată ține, spuse ea stînd în fund sprijinită de prunul pă-
duchios și morfolind la prune alese anume mai crude și mai
acrișoare, strîmbîndu-se din cînd în cînd din cauza acri-
turii. Muții făcură și ei o mică pauză, obosiseră și trans-
piraseră din cauza efortului făcut ca să smulgă seînduri
din gardul lui Irimie. începură să înghită și ei la prune,
cu sîmburi cu tot, alegîndu-le pe cele mai coapte, unele
putrede pe jumătate. Se așezară de-o parte și de alta a
Anei Țona ciupind-o pe rînd de pulpele groase, mușcate de
țînțari. Ana Țona văzîndu-i cît de urît mănîncă fu cu-
prinsă de indignare și începu să mănînce ca o prințesă,
luînd, la început, cu multă migală pielița subțire de pt
— Adică rnîine nu mai are nici-o valoare, explică ma-
ma.
— Crezi că-i proastă doamnă, spuse Eva Nada. Crezi
că primește ea orice bani, cum or fi ei.
— Păi ce fel de bani primește ? întrebă mama.
— Păi nu primește decît numai bani din aceia dc ar-
gint. Altfel de bani nu primește, că n-d fi proastă.
— S-a dublat prețul, spuse Ana Țona și prin tot felul
dc semne îi făcu pe surdo-muți să priceapă ce spune. Dacă
nu vă convine treaba voastră, făcu ea pe mofturoasa și pe
indiferenta, continuînd să cojească prunele de pielița lor
subțire și lipind-o de degetele ei boante și butucănoase.
Mă doare și pe mine fundu, tot stînd pe scîndura aia ce
știți voi, adăugă ea arătîndu-și părțile dorsale și începînd
să se vaite. Drept urmare, a doua zi gemenii îi aduseseră o
periniță furată de-acasă, o periniță mică și brodată cu mă-
tase roșie atît de mică îneît fundul lat al Anei Țona abia
încăpea. Dealtfel era destul de dificil să te legeni cu pe-
rinița și cînd scîndura se ridica, periniță aluneca de sub
fund și-o lua de-a lungul seîndurii pînă la surdo-muți. De
legănat se legănau cu rîndul sau amîndoi deodată, lăsînd
ana țona și gemenii
fragment de roman
scîndura mai lungă de partea fetei. Era și modul preferat
de-a se da în leagăn al Anei Țona, căci cu cît scîndura era
mai lungă cu atît ea se ridica mai sus. Adevărul era prin
urmare că nu numai pentru bani se legăna ea cu gemenii ci
și pentru că Ii făcea plăcere. Cînd scîndura ajungea sus
Ana Țona scotea chiote de plăcere, cînd cobora, aproape
că-și pierdea respirația. Din cînd în cînd vîntul îi sufla
fusta înflorată ridieîndu-i-o în cap și rămînea atunci goală
pușcă, gemenii erau Insă prea prinși de plăcerea legănă-
turii ca să observe.
— Au, da frică mi-i, spunea Ana Țona cu mîna pe
inimă, respirlnd greu și dînd ochii peste cap și atunci ge-
menii ca s-o sperie mai tare, cînd ajungeau sus, se lăsau
cu toată greutatea pe seîndură, aceasta cobora brusc, săl-
tînd-o pe Ana Țona de pe seîndură, lăsînd-o o clipă suspen-
dată în aer, iar cînd revenea pe seîndură, cu mare repezi-
ciune, își zgîria pulpele de marginea seîndurilor.
— Proștilor, măgarilor, spunea atunci cu furie Ana
Țona, pocnindu-i la întîmplare și refuzînd categoric să se
mai legene cu ei. In furia ei era chiar gata să le restituie
banii înapoi, dar se potolea repede și călare pe seîndură
aștepta liniștită ca ceiîalați doi să se urce și legănatul să
înceapă din nou. Bine înțeles că gemenii nu se linișteau,
bucuria lor cea mare era s-o vadă pe Ana Țona sburînd
prin aer.
— O făcut bătături la fund doamnă de atîta legănat.
Mi le-o arătat și mie. Pe cinstea mea dacă vă mint. Mi-o
mai spus că nu face niciodată asta după mîncare ca să
nu-i vină rău de la stomac.
Și tot legănîndu-se ei toată ziua așa, o aruncară pe
Ana Țona atît de sus de pe seîndură, că rămase agățată
în prunul de lingă leagănul lor, chiar în vîrful prunului
rămase, pe deasupra și începu să plîngă spunînd că îi e
frică să coboare jos, îi e teamă să se și uite jos, spunea
ea, că o ia așa cu o amețeală de la stomac.
— Aduceți și voi o scară, căutați o scară, că eu fără
scară nu cobor, urla ea din vîrful prunului. Gemenii o pri
veau zăpăciți străduindu-se să înțeleagă cam ce vrea ea
că nu coboară.
— Vă arăt eu vouă, numai să cobor că dați voi de
dracu, urla Ana Țona cît o ținea gura de tare și frații se
roteau speriați în jurul prunului, speriați foarte și nești
ind ce să facă. De urcat în prun lor le era frică să se
urce și după ce statură vreme îndelungată pe gînduri —
între timp Ana Țona se mai liniștise, acolo în vîrful pru-
nului găsise ea niște prune foarte bune, mustoase, dulci
acrișoare pe care le mesteca îneîntată foarte — hotărîră
că lucrul cel mai simplu era să aducă o scară, ceea ce și
făcură, n-o proptiră însă bine, scara se mișca în toate păr-
țile și Ana Țona, ajunsă la mijlocul scării, tremurînd toată
de frică, nu mai îndrăznea să coboare. Pînă la urmă scara
o porni cu Ana Țona cu tot și în cădere se sprijini de alt
prun, lăsînd-o pe fată în continuare într-o situație aproape
tragică. își adună însă bruma de curaj care o mai avea și
coborî cu multă atenție, în vreme ce scara se bîțîia în toa-
te părțile. Cînd ajunse jos își reveni repede, frica i se
spulberă ca prin farmec și se arătă mai dispusă ca oricînd,
gata de legănat, încălecă pe scîndura și-i așteptă răbdă-
toare pe cei doi să se urce. La început totul se desfășură
normal, amîndouă părțile manifestară multă prudență, dar
cu timpul se înfierbîntară din nou.
— Așa-i dacă e copi'iul fără tată, spuse Eva Nada des-
făcînd cu multă atenție sticla cu magiun de prune. Mui-
că-sa îi face toate chefurile. In loc s-o pună la lucru o
lasă să umble vandra prin sat și să-și facă de cap cu han-
drălăii. O să vadă ea cînd o fi vremea de măritat că ni-
meni n-o mai ia, așa începută.
— Se joacă și ea cu gemenii, spuse mama luîndu-i
apărarea.
— Păi dacă ar fi numai săracii de surdo-muți n-ar fi
nimica, spune Eva Nada. Din parteti lor nu-i nici un pe-
ricol, după cîte judec eu. Nu la ei fac eu aluzii doamnă.
— Gură ca a dumneatale, spuse mama. Dumnezeu să
te ferească să ajungi să intri în gura uneia ca dumneatale.
— Vorbesc și eu ce-am auzit, spuse Eva Nada, luînd
cu lingurița magiun și întinzîndu-1 cu grijă pe fiecare
clătită.
— Pot ei să vorbească, nu-mi pasă mie că vorbesc,
spuse Ana Țona freeîndu-și spatele de pom, c-o mîncaseră
niște furnici și acum o ustura pielea foarte tare. Numai eu
știu că-s curată ca lacrima, măcar că mi-au ieșit vorbe, mai
spuse ea curățind prunele cu mare migală de pielița lor
subțire.
Și gemenii se înfierbîntară mai tare. Ana Țona se în-
fierbîntă și ea și cm și mai mare dexteritate o aruncau pe
Ana Țona în aet\, și cum o aruncau ea zbura tot mai sus,
și apoi revenea, buf, pe seîndură, lovindu-se în cădere,
dar încetă să se mai supere din cauza asta, se pare că
aceste căderi brusce începea să-i facă plăcere ca și plon-
jonul în aer cu fusta fluturînd în jurul ei.
Cu timpul se ajunse la adevărate performanțe, așa că
Ana Țona reuși să rămînă mai mult timp în aer fără să
coboare, ba reușiră s-o arunce atît de sus îneît aceasta se
făcea mică, mică, la început cît o minge, după aceea
cît o prună, pînă cînd reuși să se facă atît de mică, îneît
aproape că dispăru cu totul. Ceea ce se, și întîmplă în cele
din urmă, spre marea mirare și nedumerire a gemenilor.
Aceștia o aruncară în sus pe Ana Țona, care se făcu din
ce în ce mai mică, pînă cînd dispăru, acolo sus, în cer, cu
desăvîrșire. Zadarnic așteptară ei, cu gurile căscate și cu
privirile ridicate spre cerul albastru ca ea să se întoarcă,
să revină vertiginos pe scîndura care o aștepta, că Ana
Țona nu se mai reîntoarse. Se ridicase probabil, se gîndiră
surdo-muții, atîti de sus, că în cădere coborîse cine știe pe
unde. Părăsiră scîndura legănătoare și începură s-o caute.
O luară de-a lungul rîului căutînd-o printre sălcii. Cerce-
tară cu multă atenție să nu fie cumva, aninată în vreo
salcă, leșinată de spaimă, dar în afara unor cuiburi sărace
de vrăbii nu dădură peste nimic. Le trecu prin gînd surdi'-
muților că Ana Țona a căzut în apă, dar de-a lungul rîu-
lui. în apa care nu ajunge pînă la glezne, nici urmă de
Ana Țona. Merseră atunci mai departe de-a lungul rîului
pînă cînd ajunseră într-un loc ferit de sălcii unde apa se
lățise foarte, și aproape secase, lăsînd un nisip mărunt,
galben ca aurul și abia umed. Acolo abia o găsiră ei pe
Ana Țona, întinsă pe pămînt, cu fusta și cămașa spinte-
cată, desvelindu-i pulpele groase, sînii mari si rotunzi de
fecioară, și ei se apropiară în vîrful picioarelor de ea pen-
tru că li se păru că doarme, în tot cazul ținea ochii în-
chiși și abia respira. Se aplecară spre ea, s-o vadă mai bi
ne, curioși să știe foarte exact cum arată.
— Duceți-vă voi acasă și-mi aduceți altă fustă că asta
mi s-a spintecat, spuse Ana Țona și gemenii o ascultară
fără să obiecteze. Aceștia erau destul de departe cînd s* ”
dădu drumul la vadul morii și apa o acoperi pe Ana Țona
Ea se ridică în picioare, apa îi ajunse pînă la sîni gîdi-
lind-o ușor Era sfîrșitul verii, apa era destul de rece și
tremurînd de frig Ana Țona ieși din rîu și zgribulindu-se
se așeză în iarbă să se usuce. Jur împrejur se scuturaseră
prunii și prunele, întunecate la culoare, împestrițaseră iarba
uscată.
prune cu care, în loc s-o arunce, își înveli degetele, fă-
cîndu-și un fel de degetare pe fiecare deget. Gemenii în-
cercară s-o imite, dar nu le reuși operația.
— Și ce cîștig are Ana Țona să se legene cu surdo-
muții ? întrebă mama luînd spuma subțire de deasupra
supei de găină, ca să rămînă supa limpede. Că altă treabă
n-are, că-i fată cu cap, după cîte știu eu a fost și premiantă
la școală ?
— Păi asta-i doamnă, spuse Eva Nada și se scarpină cu
spatele de perete. Vedeți că nu știți.
— Nu știu, recunoscu mama. E adevărat.
— Păi de fiecare legănat, explică Eva Nada, surdo-
muții îi dau cîtei cinci sute de mii de lei.
— Și ce face Ana Țona cu banii ? întrebă mama. De
ce îi trebuiesc ei cinci sute de mii de la surdo-muți. N-o
sta ea în banii surdo-muților că nu-s oameni săraci.
— Are o pușculiță, explică Eva Nada. Ia de la surdo-
muți pe un legănat un ban de argint și vîră banii în puș-
culiță. Azi un ban, rnîine un ban, banii se adună.
— Asta-i mare secret, spuse Ana Țona și-i dădu Evei
Nada o bomboană învelită într-o hîrtie de ziar. Ziarul se
lipise de bomboană, Eva Nada se chinui să desprindă hîrtia
cu limba, dar nu reuși și atunci înghiți bomboana cu hîrtie cu
tot.
— Astea sînt bomboane de tuse, obiectă Eva Nada,
Nu-s prea dulci.
— Soră-mea le-a căpătat de la dispensar. Domnu
doctor i le-a dat spuse Ana! Țona. Dacă mă spui la cineva
ai să vezi dumneata ce pățești. Așa să știi I
— Și cu banii ăia ce face, întrebă mama. Că nu-1
strînge ea de degeaba. O avea și ea un gînd al el.
— Sigur că are, spuse Eva Nada, făcînd pe misteri-
oasa.
— Dacă e secret nu trebuie să-mi spui, spuse mama.
Prea puțin mă interesează pe mine secretele dumneatale.
— E secret, dar tot îți spun, spuse Eva Nada nemaipu-
tînd să se abțină.
— Și cînd ai de gînd să pleci ? o întrebă Eva Nada pe
Ana Țona.
— Cînd oi avea bani destui, spuse Ana Țona sugind
din bomboană și scuipînd bucățile de ziar afară din gură.
Asta-i visul meu, spuse ea cu un glas nostalgic și pu-
țin plîngăreț, Visul meu ăl mare e să mă fac croitoreasa.
— Să-ți ajute dumnezeu, fato, eu n-am nimic împotrivă.
— Și are mulți bani adunați în pușculița aia ? întrebă
mama. Că acum cu inflația asta degeaba strînge omu. Ba
nul se devalorizează repede, spuse ea și oftă.
— Ce ? întrebă Eva Nada.
ben corlaciu
Ochiul
Femeia cu un singur ochi
avea un ochi in mine și un ochi in ea
iar eu strigam într-una ura, ura nimeni n-a învins
și o iubeam eram chiar gata să mă scald in marea
din penumbra ei
dar am căzut din vis
și-atunci m-am intilnit cu piinea cea de toate
nopțile
cu piinea mea rotundă caldă care m-aștepta în
două
lingă mine cu un singur ochi
cu ochiul celălalt din lumea asta
prin care un copil privește-n ochiul lumii
viitoare.
Dar vine, vin...
Trăim pe ape și răcim la suflet,
dar vine noaptea și o mină de lingoare
pe piept ne pune stelele ventuze,
infășurindu-ne apoi în prijnițe lunare.
Plutim pe vinturi și cădem in piatră,
bolnavi de dinii cosmici care latră-n noi,
dar vine ploaia și ne scrie visul
pe frunzele de aur din gunoi.
Fugiți din broaște, urmăriți de trestii,
tivim în ochi pisici legate de comete,
dar vin țînțarii și-nflorim
în nuferi paluștri din perete.
închiși în arborii cu cap de om,
cîntăm in gînd din naiuri vegetale,
dar vine pasărea de lemn și plinge
după semințele tăcerii sale.
Iubim desculți pe drumuri unse cu speranță,
in inimi crește floarea sferică și doare,
dar vine spaima și ne-aduce
salvatoarele sicrie inter-planetare.
Poetul cu fiica sa Ana Cristina-Selene, la Molișef, iulie 1971
6 — Convorbiri literare
juns în R. după miezul nop-
Ații, am coborît din tren la
gara imică de lîngă parcul
cu arbori inalți și m-am
trezit dintr-odată într-un
potop de ninsoare. Ningea atît de
alb șl de compact, încît nu pu-
team deosebi nimic nicăieri,
nici arborii din spatele gării, nici
chioșcul lui Goraș din coltul de
peste drum de gară, nici silueta
străvechii biserici voievodale.
Rătăcit în albul acela, pe peron,
cu o valiză și cu o damigeană a-
lături, mă întrebam cum o să stră-
bat cei cinci kilometri peste cimp
și peste luncă pînă acasă, singur
și în puterea nopții. Nu mă te-
meam că m-aș fi putut rătăci. Cu-
noșteam drumul ca in palmă. II
bătusem zilnic de acasă la școală
și de la școala acasă vreo șase
ani la xând — din clasa întiia dc
liceu pînă am terminat a șasea —
prin nămeți și prin ploi, iarna
cu frica de lupi în oase, primăvara
și toamna beat de miresme și de
culori.
Nu, nu mă temeam că m-aș pu-
tea rătăci, mă temeam că o să-mi
fie urît, că o să-mi pară lung, ne-
sfîrșit de lung, cu atît mai mult
cu cit nu mai fusesem de mult pe-
acasă. Dar nu aveam încotro. Trc-
buia să pornesc, trebuie să ajung
încă în noaptea aceea ca să-i fac
tatei, care împlinea 70 de ani, o
bucurie.
Ii luasem o damigeană de vin de
Drăgășani, și niște țuică, vreo
cîteva sticle, fiindcă bătrânului îi
cam plăcea „păhăruțul" cum zicea
mama care, între noi fie vorba, nu
se arăta nici ea prea vrăjmașă
băuturii.
Am tăiat parcul cu arbori înalți
astfel încît să ies la Herghelie, și
de acolo în strada Bogdan Vodă,
încercam să-mi alung urîtul. Nu-
mai să am cu ce mi-1 alunga pînă
la capăt! mi-am zis. Oricum,o să
mai fie cîte ceva. O să fie șirul
acela de brazi de la Grădina Ca-
merei agricole (așa i-a rămas nu-
mele peste ani unui lot experimen-
tal din marginea onașului), brazi
pe care i-a sădit tata cînd era flă-
căiandru și lucra la Grădină.
Mă găseam exact în colțul Gră-
dinii, acolo unde drumul o ia la
stînga mărginit de șirul de brazi,
spre podul peste Sucevița. Brazii
foșneau sub ninsoarea grea, com-
pactă. Mi-am ridicat povara de
jos și am pornit să înfrunt singu-
rătatea. Dar abia am făcut cîțiva
pași și mi s-a părut că înaintea
mea, undeva înaintea mea, se miș-
că ceva. Ba mi s-a părut că simt
și o respirație. M-am oprit din nou
și am stat să ascult și să scrutez
prin ninsoare. N-am putut desluși
nimic. Mi-am ridicat povara și
am pornit din nou. Dar după vreo
zece pași m-a fulgerat un glas :
— Hei... Ești om sau fiară ? !
M-a fulgerat o spaimă de o clipă
și m-a umplut o bucurie teribilă în
cealaltă clipă.
— Om, vezi bine !...
S-a auzit un oftat de ușurare,
apoi glasul, un glas gros, puternic,
a răsunat iar :
—■ Om bun ?
— Firește !
— Dacă ești om bun, încotro pe
ningăul ista ?
— La Valea Uței.
— Ești de pe-aici ?
— Sînt de pe-aici.
— Atunci e bine !... Vrei să pu-
nem în plug amîndoi pînă-n sat ?
— Vezi bine că vreau !
— Atunci, apropie-te !
M-am apropiat, fără ca apropie-
rea să-mi dea posibilitatea să văd
clar cu cine am a face. Am găsit un
sdrahon de bărbat, cu o căciulă
mare în cap și îmbrăcat într-un co-
joc de oaie.
Am dat mina amîndoi și ne-am
așternut la drum.
— Vii de departe ?
— De la București.
— Care va să zică ești de pe-aici.
Al cui ?
— Al lui Milian Bădiliță...
— Is mulți Milicni în sat...
De-ai Bădilițenilor...
— Or fi !
— Așa. Eu îs de-ai lui Ifrim
Buliga... Is mulți și Ifrimii. ..
— Or fi !
— Sînt... Da’ nu duci greu ce
duci ? Să-ți ajut...
— Mulțumesc, nu e nevoie. Așa
am cumpăna mai bună...
— O fi !... Duci bunătăți celor
de acasă ?
— Iaca niște vin și niște țuică.
Tatei.
— Vin și țuică ? Nu-i rău...
Pe urmă tăcurăm amîndoi o bu-
cată de drum. Eu mă gîndeam cît
de ciudată a fost întîlnirea cu o-
mul acela, tocmai la brazii de la
Grădină și tocmai cînd eram cam
îngrijorat la gîndul că va trebui
să străbat singurătatea țarinilor de
unul singur. De unde răsărise oare
omul acela ?
— Dar dumneata de unde vii ?
— Eu ? Dc la Suceava...
— Ai venit cu trenul ?
— Cu trenul.
— Cu trenul ăsta de miezul
nopții ?
— Cu aista...
M-am oprit să schimb valiza și
damigeana 4intr-o mînă într-alta.
S-a oprit și tovarășul meu. S-a
oprit mormăind :
— Hm I... Știi dumneata unde
poate duce băutura ?
— Știu, cum să nu știu.
— Ba nu știi... Să-ți spun eu.. .
II știi pe feciorul lui Toraș ?
— Nu-1 știu.
— Cum să nu-1 știi?... Pe fecio-
rul lui Toraș, cel cu țintă-n ure-
che. .. Stă pe deal, lingă Gheorghe
a Popii...
— Aha, acuma-1 știu, am mințit
ca să-1 scutesc de alte explicații
subsidiare.
— Așa 1 Află dumneata că în-
tr-o sară, feciorul lui Toraș se duce
la bufet cu altul de sama lui, cu
Vichentie al Șchiopului. II știi pe
Șchiopu ?
— Nu-I mai știu...
— Aăăra ! Cel ce l-o prins pe al
Zavrencii la nevastă-sa !
— Acu știu! am mințit eu din nou.
— Va să zică se duc ei la bufet,
beau ce beau, iau un șîp de rachiu
Ia ei și ies. „Măi Vichentie, me-
rem la clacă de desfăcat, la al lui
Bodai !" zice feciorul lui Toraș.
„Nu merem, măi ista, că știi că
pi noi nu ne recunosc de-atunci
cînd cu..." Nu știu cu ce nu-i re-
cunoaștea al lui Bodai, dar nu-i
recunoaștea ! Avea ciudă pe ei și
nu i-o chemat la clacă. Buun ! Des-
tul că pînă la urmă cei doi s-o
dus. Era sarâ, nu chiar așa ca
amu’ da' era întuneric. Buun ! Intră
ei amîndoi în ogradă la al lui Bo-
dai — în șură lumină mare, muzică
și băutură și plăcinte. Desfac oa-
menii un ceas, începe muzica și în-
cepe și gazda cu paharul : „Să te
văd sănătos, măi Ionică, grijește
paharul ista de la mine 1” „Mul-
țumăsc, bade! Trăiască jituțele și
dumneavoastră !... Și dă-i cu pa-
harul și dă-i cu giocul prin ogradă
și mai prinde-o pe Catrina de țîță
și merge treaba. Pînă la o bu-
cată de noapte îi desfăcat tăt păp-
șoiul !... Și cum zîc : intră cii doi
în ogradă și din ogradă în șură.
«Doamne ajută la desfăcat 1" zice
al lui Toraș cu rachiul ascuns sub
bond iță, să nu oblicească nimenea
că-1 are.
„Mulțămim dumitale 1“ răspund
gazdele cu jumătate de gură.
dragoș vicol
drum
de
noapte
Cei doi s-așază în pănuși și în-
cep a desfăca. Muzica tace. Femeia
lui Mihai pleacă cu rachiu’ în casă.
Și claca prinde a lîncezi.
«De ce nu cîntați, măi mozî-
canților?" se face a întreba fe-
ciorul lui Toraș.
«Cîntă numai cînd îi poruncim
noi !“... răspunde al lui Bodai
mînios.
„Da’ iștea, clăcașii, de ce nu
beau ?“ întrebă iarăși al lui Toraș.
«O băut!"
„Poți să le mai dai, că noi a-
vcm băutura noastră !" nu se lasă
feciorul lui Toraș. Și scoate șipul
și închină la Vichentie.
„Să te văd sănătos, măi Vichen-
tie și să-i văd și pe uscații iștea
cu șipul la gură !"
„Măi ista al lui Toraș, bagă de
seamă ce faci ! Cu mine să nu te
pui, auzi ?" zice al lui Bodai și
pleacă și el mînios în casă.
Dar lu’ al lui Toraș nici că-i
pasă ! Bea el, îî dă și lui Vichentie,
se face a le da și altora, dar trage
mîna înapoi și uite așa trezește
dracii în ceilalți băietani.
„Mă, îmi pare rău de voi c-ați
Stante
9
1.
Dacă pierzînd lumina din subțiata rază
ce mă lega de ghemul incandescent de dor
aș mai pluti în oarba tăcere ca un spor
px care îl refuză o negîndită oază
mă voi lupta cu timpul nemăsurat, în fine,
ca asurzit sub toate cascadele de timp
să mă îngrop în scoarța abstractului Olimp
negeirminînd, și totuși murind cu timpu-n mine
2.
Crezut am fost în toate stihiile, mințind
cu fabulări la albul răscoaptelor sahare,
cu ciocăneli persane pe discuri vechi, solare
cu boreale scrisuri cînd geruri le aprind,
numai la tine, oarbă fecioară, din zenit
n’au dus ecou șaradele sfinxului de viață
m-ai cântărit cu ele-n falangele de ghiață
un sfărîmat grăunte pulverizînd în mit.
3.
Dacă mi-ai da natură, din viață încă o zi,
timp absolut dar care în timp nu mă întoarce
frustrînd măsura firului meu netors de Pace
în timp furat aș face un gest ce te-ar uimi;
dar cum cu muritorii nu cazi la învoieli
și cum planetei noastre n-o să-i modifici
mersul
la pragul zilei cheie lăsa-voi universul
și taina încifrată-n nescrisele cerneli.
4.
Cînd vreau cîte o dată să-ncep un nou poem
se ridică un prag, se întinde o ceață ;
nu-i mai aud palpitul, nu-i mai disting o față
mut, nedecorticat se-ascunde verbu-oricît îl
chem ;
e ca o dragoste-n declin care înghiață
e ca o pană moale de hulub căzînd din cer
arborescentă cu desenu-n caldu-i ger
cum pe un geam în februar o ferigă de ghiață;
topită-n laserul unei raze de soare.
RADU BOUREANU
venit la clacă și stați cu gîtlejul
uscat. Am venit și eu, dar cunos-
cînd gazda, mi-am luat provizie, zău
așa !"...
Și uite că la o bucată Vichentie a
a adormit în pănuși, iar al lui
Toraș, căruia ceilalți îi cereau ra-
chiu, s-a sculat de unde ședea,
a băgat rachiul care i-o mai rămas
sub bondiță și a ieșit clătinîndu-se
și zicînd în bătaie de joc : „Măăă,
vedeți că s-o dus fimeia lui Bodai
să se chișe rachiu și pentru voi!...
Poftă bună !"...
Și-o dispărut. Vreo cîțiva dintre
clăcași au ieșit după el. Spre dimi-
neață, pe al lui Toraș l-au găsit în-
junghiat sub gardul școlii... Ai
văzut ? Pentru un pic de rachiu...
Înțelegi ?...
— înțeleg, am murmurat eu o-
prindu-mă. Am lăsat damigeana și
valiza jos și am început să-mi mișc
puțin mîinile ca să mi le dezmor-
țesc. Ciudată poveste ! mi-am zis.
De ce mi-o fi povestit-o oare ?
Am mers o bucată bună așa, eu
înainte, el în urma mea la doi-
trei pași. Pe urmă m-a ajuns re-
fl ectînd :
— E urît așa fără o vorbă la
drum lung...
— E adevărat, de aceea mai spu-
ne dumneata ceva...
— Am să spun. Ascultă bine,
domnule !
— Ascult.
— Este la noi în sat unul To-
raș. ..
— Știu...
— Ce știi ?...
— Că șade undeva lîngă Gheor-
ghe a Popii, cel care...
— Știi pe dracu’ I... Nu știi ni-
mic ! Gheorghe a Popii șade lingă
Toraș, nu Toraș lîngă Gheorghe a
Popii ! Așa, și amu’ ascultă. Toraș
aista avea un fecior care într-o sară
s-o dus la crîșmă și-o cumpă-
rat un șîp de rachiu...
— împreună cu Vichentie...
— Care Vichentie ?
— Al Șchiopului...
— De unde știi dumneata că era
Vichentie al Șchiopului ?
— Dumneata mi-ai spus...
— Eu nu ți-am spus nimic..
Taci și ascultă.
— Ascult!
— Și să nu rîzi, că nu-i de rîs !
— Nu rîd I
— Așa ! Intîi o băut ei ce-o băut
acolo și pe urmă s-o dus la clacă
la al lui Bodai. Clacă cu muzică și
cu băutură că Bodai era gospodar
de frunte. Avea cinci fălci de pă-
mînt... Ți-am spus lucrurile aes-
tea ?
— Nu mi le-ai spus...
— Păi vezi ?... Și dacă o intrat
in ograda omului, omul i-o și luat
din scurt : „Nu v-am chemat, ce
căutați ?" Dar ei...
Nu i-am niai dat atenție. El a po-
vestit, a tot povestit, dar cînd a
simțit că eu nu mai dau atenție po-
vestirii, s-a oprit locului.
— Nu mă asculți, domnule, dar
bagă la cap că a doua zi dimineață ...
— ... l-au găsit oamenii înjun-
ghiat sub gardul școlii...
— Cine ți-a spus ?
— Ei, m-am înfuriat eu. Cine al-
tul să-mi spună decît dumneata ?
Ce, nu mai ai ținere de minte ?
El a tăcut cîteva clipe, apoi mi-a
răspuns cu o undă de ironie in
glas :
— Ți-am spus eu, e drept, dar
dumneata n-ai înțeles... nimic...
— Ce să înțeleg ?
— Sau te-ai făcut că nu îețe-
legi că unde poate duce prostia
pentru un strop de rachiu.
— Și dacă aș fi înțeles, ce tre-
buia să fac ?
— Să te oprești locului și să-ți
tragi pe samă... Care va să zică
îi frig și drumul greu și dum-
neata. .. Asta nu-i dreptate."
M-am oprit locului, am deschis
valiza și i-am întîins o sticlă de
țuică. începusem să înțeleg și încă
limpede de tot. Tovarășul meu de
drum a scos dopul și a dus sticla
la gură.
— Ii bună... Și așa cu al lui
Toraș, Dumnezeu să-1 ierte I Pen-
tru o dușcă două... Vezi pînă unde
poate duce alcoolul ?
Am pus sticla la locul ei și
ne-am reluat mersul.’
— Așa-i la drum lung, domnu-
le. Mai spui o poveste, îți mai a-
duci aminte o înîtmplare și vremea
trece ușor... Buun ! Este în sat la
noi unul Bodai...
— Nu Toraș ?
— Ba este și Toraș, dar despre
el știm ce trebuie știut. Bodai ăsta
făcuse clacă într-o seară. Și iaca
intră în ograda lui doi flăcăi nepof-
tiți. Unul era al lui Toraș.
— Știu. Și avea sub bondiță un
șip de rachiu...
— Ba nu știi ! înainte de asta a
fost la bufet cu Vichentie al Șchio-
pului.
— Da, și a cumpărat...
— N-o cumpărat nimic! Intîi a
băut amîndoi! înțelegi ?
— înțeleg... Tot țuică ?
— Tot, că-i frig și la frig merge
al dracului !
Am deschis din nou valiza. Am
scos sticla și i-am întins-o.
— Ține-o, nu trebuie să mi-o mai
dai înapoi !...
— Da’ de ce ?
— Așa, să n-am a o tot scoate
din valiză...
Pe urmă am mers in liniște, o
bucată bună de drum. Se părea că
tovarășul meu mă uitase cu desă-
vîrșire, că s-a scufundat în niște
gînduri de ale lui.
Am încercat să mă gîndesc la alt-
ceva, dar nu mă puteam îndepărta
prea mult de ceea ce mi se întîmpla.
— Mai poți, domnule, mai poți ?
— De ce n-aș putea ?
— Eu zic că ai cel puțin zece stic-
le de țuică în bagaj.
— Ba cinci că una mi-ai băut-o
dumneata.
— Hm ! Nu rîde, domnule că nu-i
de rîs ! Cinci și cu una nu-s zece !...
Vin îi fi avînd vreo douăzeci și
cinci.
— Douăzeci...
— Bun și douăzeci !
— De ce mă-ntrebi ?
— Așa... Ce nu întreabă omul
la drum ?
Nu știu ce a mai zis, că nu l-am
urmărit. Mi se păruse că aud lă-
trat dc cîine, semn că eram aproape
dc sat. Cînd și-a sfîrșit el vorba,
am ciulit urechile mai bine. Da,
s-auzea cu adevărat lătratul cîinilor.
Am întins pasul, bucuros că ies
la liman. L-a întins și tovarășul
meu. Citeva minute am mers de
parcă ne-am fi aflat într-o probă
dc marș. Și, deodată, lătratul cîini-
lor s-a auzit clar. Părea că și nin-
soarea a mai stat. Am început să
bîjbîi cu privirile în întuneric și
mi s-a părut că văd turnul clopot-
niței. De acolo mai erau vreo două
sute de metri pînă-n răscruce, la
casa noastră.
Cînd să intrăm printre cele dinții
case, tovarășul meu de drum m-a
prins dc umăr.
— Domnule, ia stăi !
— Ce vrei ?
— Intrăm in sat.
— Și ce-i cu asta ?
— Trebuie să-ți mai spun odată
povestea lui Toraș.
— De ce ?
— Ca să-mi dai să duc eu greu-
tățile. Dumneata ești obosit...
Am simțit un fior pe șira spi-
nării.
— Ți le dau în crucile drumu-
lui. Pînă acolo le mai duc eu I
— Va să zică, încotro o iei din
crucile drumului ?
— La stînga.
— Pe lîngă Rîpa lui Zub ?
— Pe lîngă.
— Atunci e bine. Dar în crucile
drumului mi le dai. Că știi ce-a
pățit al lui Toraș.
— Știu, bade, știu foarte bine.
Mergem căutînd să fiu cît mai
la distanță de el, să mă pot apăra
la o adică. îmi făcusem planul ca,
în clipa cînd ar încerca ceva, să-1
lovesc fără cruțare în fluierele pi-
cioarelor, iar cînd s-o apleca, obli-
gat de durere, să-1 dau peste cap
cu o lovitură de pumn în plină
față. Dar oare va încerca ceva ?
Casele se perindau încet, rar, exas-
perant de încet și de rar.
— Gata, de-aici duc eu mai de-
parte bagajul !
— Dacă vrei, aici poți să-mi mai
povestești odată întîmplarea aceea
cu feciorul lui Toraș.
— De ce ?
— Ca să bei și un gît de vin. Vi-
nul nu l-ai gustat...
— Hă-hă-hă ! L-oi gusta-eu, n-ai
grijă !
— N-o să mai ai cînd, că eu am
ajuns acasă.
— Acasă ? Unde ?
— Uite aici unde șade Milian Bă-
diliță.
Insul a amuțit ca lovit în moa-
lele capului. I-a pierit cam repede
curajul ! mi-am zis eu cu siguranța
omului care nu mai are de ce se
teme. Un șuierat, o chemare și scol
toți vecinii la o adică.
— Ei, nu-mi spui povestea ?
— Măi, omule, mă, gemu tovară-
șul meu de drum, măi omule măi,
dă-mi să beu, mă, din vinul dracu-
lui, că nu mai pot !
— De ce, omule ?
— Ești de bună seamă feciorul
lui Milian, bre ?
— Sînt, vezi bine !
— Măi, omule, măi, dă-mi să
beau să mă răcoresc, măi !
I-am dat să bea din damigeană.
A băut cu o sete de bivol. A lăsat
apoi damigeana jos și a zis :
— Ai avut noroc, măi omule I
— De ce anume ?
— Că stai aici și că... sîntem
neamuri. . . îți rămîne băutura, da,
iți rămîne !... Măi, unde poate duce
alcoolul, măi neamule, măi !. .. Apăi
cu sănătate bună.. . O fost unu in
sat, al lui Toraș, da’ nici cu. alții
nu mi-e rușine... Măi omule, măi,
unde poate duce. . .
S-a topit în întuneric luînd cu el
și restul cuvintelor pe care cu nu
le-am mai putut auzi.
. . .A doua zi am aflat că Toraș
n-a avut și nici nu avea feciori,
ci numai fete...
7 — Convorbiri literare
VERONICA
PORUMBACU
Foarte severă în selecție apare
retrospectiva propusă de Ve-
ronica Porumbacu. Nu crite-
riul valoric mi se pare a fi
acționat în primul rind, ci, fără
a-1 ignora, s-a încercat impunerea
unui spațiu liric bine delimitat, cu
netezimi și asperități, pe care sînt
trasate liniile de demarcație ale li-
nei evoluții, spațiu sinonim cu ce-
ea ce îndeobște numim destin li-
terar. Găsim aici trepte și etape iar
traseele care le includ pot fi urmă-
rite în desfășurarea și interferența
lor firească. Aceste trasee sînt în
număr de trei. Fiecare urmează o
traiectorie unică ale cărei capete
le-aș numi abundentă și esență.
1.	In plan strict afectiv se con-
sumă o inerentă și pururi umană
dramă inițiată și susținută de curge-
rea timpului. Zbuciumul voluptuos
și zgomotos al vîrstei tinere, zbu-
cium etalat patetic și pe alocuri
ostentativ, se topește treptat (de-a
lungul celor șase volume) în tris-
tețea gravă și reținută în manifes-
tări a vîrstei tîrzii.
Proiectată la dimensiunile vaste
ale naturii, eroziunea provocată de
timp se materializează în căderea
lentă în mineral. Senzația de ac-
centuată devitalizare se intensifică
pe parcurs, devenind dominatoare
in volumul sugestiv intitulat Mi-
neralia, volum care-1 precede ime-
diat pe cel de față.
2.	La nivelul imaginii se distinge
același proces de esențializare, fapt
verificabil îndeosebi în sfera ima-
ginii vizuale, mai exact în cea a
cromaticii. Apetența inițială pen-
tru culoare nu poate scăpa și, în
această direcție, Paleta — poezia
cu care se deschide volumul —
poate fi luată drept programatică.
Asistăm pe parcurs la o „aeriană
transhumanță a culorilor", pentru
ca în final, în piesele din aceeași
Mineralia să predomine albul. Cu-
lorile se estompează treptat pînă
la dispariție. „Unde mi-e văzul, că
am rămas fără culori ?“ — mono-
loghează dramatic poeta. Reducerea
la alb este sinonimă, în acest plan
de referință, desigur, cu reducerea
la mineral.
3.	Aceeași deplasare dinspre a-
bundență spre esență este caracte-
ristică și expresiei. Verbul poetic
își sporește greutatea semantică
specifică, ceea ce-1 obligă să nu
mai facă nici un fel de concesie
cantității. Mineralia reprezintă și în
acest caz punctul de sosire. Parci-
monia lingvistică este dusă pînă la
pragul tăcerii. Citez foarte frumoa-
sa Anestezie: „Și deodată / silue-
tele tac / iremediabil / ca înecații
iarna / sub gheața rîului, / ca sfin-
ții verticali, enigmatici, / dindă-
rătul sticlei". Memoria cuvintelor
prefigurează prin îndoieli acest sta-
diu ultim. Este divulgată aici fas-
cinația cuvintelor, obsesia lor, pa-
tima pentru ele: „Cuvintele : /
cioburi de oglindă într-un caleidos-
cop, / partituri încă nediferențiate /
ale orchestrei unanime ce-și caută
flautele, / portativele, nuanțele. /
Cuvintele — fluide imponderabile,/
aspre, fără vîrstă ca vremea / și
tinere, asemenea buzelor ce le ros-
tesc : / cuvintele ce totul îmi cer /
în ele păstrîndu-mă“. Obsesia cu-
vintelor va părăsi declarativismui
și, devenind operativă, va determi-
na ulterior o riguroasă sti'iizare.
O poezie precum Scară se situează
la polul opus celei din care am ci-
tat mai înainte, evidențiind laconic
consecințele obsesiilor anterior de-
clamate : „Un os / încă unul / apoi
altul / pe care mă cațăr / în timp
ce / un os / încă unul / apoi al-
tul / și altul / se desfac / în
pulberi".
Devitalizare, cromofobie, laco-
nism — acestea sînt trei dintre re-
perele terminus, după părerea mea
cele mai evidente. Fără îndoială,
valoarea intrinsecă a pieselor din
Cerc nu este determinată de inter-
ferența traiectoriilor menționate,
tot așa cum e foarte clar că ceea
ce am denumit convențional (și
poate nu chiar atît de sugestiv)
abundență și esență nu constituie,
fie una, fie cealaltă, o condiție a
valorii. Toate delimitările făcute
pînă aici au vrut să poarte discuția
într-un plan pur teoretic, care nu
subînțelege în determinările sale
judecata de valoare. Am procedat
astfel pentru că m-a interesat, în
primul rind (așa cum arătam la
început), surprinderea cu precădere
a etapelor creației, etape ce con-
țin metamorfozele unei viziuni și
nu treptele unei vocații. Faptul
mi-a fost impus de autoarea însăși
care, după părerea mea, prin a-
ceastă carte oferă în primul rînd
datele unei experiențe globale, o
sinteză a căutărilor și mai apoi un
recital de pagini celebre. Dar, pen-
tru că reușitele depline se află n-
colo unde corsetul lucidității slă-
bește (Veronica Porumbacu trăieș-
te, cel puțin în creație, drama lu-
cidității), lăsînd loc emoției directe
și rostirii abrupte. Foamete (din
care citez finalul) mi se pare cu
adevărat antologică : „Mama s-a
lăsat atunci în genunchi / și s-a
spînzurat de propriul ei trunchi. /
Din copii, niciunul nu plînge. /
Sînii spînzură lungi. / O mușcă pi-
nă la sînge, / apoi beau ca din
potire prelungi". Mă întreb ce va
urma acestui Cerc a cărui apariție
echivalează cu un bilanț revela-
tor, cu un DECI pus la capătul a
peste două decenii de activitate
creatoare. Indiscutabil, s-a epuizat
ceva. Cum va arăta oare un even-
tual altceva ?
Un debut fără complexe este
această Umbria a clujeanu-
lui Adrian Popescu, capti-
vantă incursiune — cu atît
mai captivantă cu cît e total lip-
sită de ostentație — în impe-
riile melancoliei. Aceste imperii a
MARIN PREDA
UN ROMAN DE DRAGOSTE.
Marele singuratic- este în primul
rînd un roman de dragoste. Adi-
că istoria unui bărbat care cunoaș-
te o femeie, trăiește cu ea și prin
ea, și o pierde. Inginerul horticol
Niculae Moromete cunoaște pe pic-
torița Simina Golea și trăiește cu
ea una din cele mai simple și mai
cuceritoare Iove story din proza
ultimilor ani. (Termeni de compa-
rație ar fi Inginerul și Corina din
Prins de Petru Popescu și Liviu și
Margareta din Păsările lui Al. Iva-
siuc). „Care e timpul cînd într-o
iubire rezistența unuia dintre îndră-
gostiți cedează și ei nu se mai pot
apoi despărți unul de altul nici o
clipă ?“ (P. 233) — iată întrebarea
care animă prima temă a romanu-
lui lui Marin Preda.
Secvențele de dragoste au o sin-
ceritate și o tandrețe învăluitoare:
— „Tu ai lumină aici ? — Dar
de ce ? — Vrei să aprinzi ? — Mie
mi-e foame, zise el, am văzut jos
că e un restaurant «Pescarul»». Aș
aduce ceva, dacă nu s-o fi închis.
Nu era încă unul, zise ea, si el
se ridică și aprinse lumina. Surî-
deau cind se uitară unul la altul,
dar chipul ei era răvășit și privi-
rea lacomă de patimă. O luă în
brațe și îi puse mina pe obraji, ca
și cînd ar fi vrut să i-i dreagă, și
i-o puse și pe frunte, netezindu-i
părul, spre ceafă, să-i întindă par-
că pleoapele și să-i limpezească
ochii tulburi. Și intr-adevăr ea se
mai liniști.
— Te iubesc, Niculae, murmură
și începu din nou să-l sărute ca
în clipa cînd îl trezise din somn.
(...). Ea se lăsă pe taburet și se
uita de jos Ia el, tăcută. Nemiș-
carea privirii, lcontemplîndu-1 în
timp ce el își încheia cămașa, ară-
ta, fără voia ei, mai multă iubire
deeît sărutările de mai înainte*
(P. 131).
— „De ce vrei să stai cu mine 7
— N-aș putea să-ți spun de ce.
O să-mi dau seama mai tîrziu și
atunci o să-ți spun... Ah, gura ta
e iar dulce-amară, exclamă el du-
pă ce o sărută și o lăsă întinsă
și pierdută, pe stratul verde de
iarbă de sub copac. Mai ți-aduci
aminte ? In acele clipe, cînd noi
ne iubeam, un om omora alături
alt om...
— Nu-ți fie teamă, șopti ea,
ia-ină în brațe aici în vie, la lu-
mina zilei... La lumina asta nu se
fac crime... La lumina asta poți
să mori de dorul cuiva... Eu mor..
Dacă nu mă iei în brațe...
într-adevăr, părea că-și dă du-
hul, și cind Niculae o luă în bra-
țe, simți că nu numai răsuflarea,
dar și fruntea și corpul ei ardeau
ca focul" (p. 349).
„Simina tresări și deodată izbuc-
ni într-un rîs înalt și gîlgiitor de
surpriză și de încintare. Se duse
la el, își încolăci brațele pe după
gîtu] Iui și îl sărută. își lipi foarte
tare fața de a lui și nu mai vru
să dea înapoi nici cînd e] începu
să se miște și vru s-o îndepărteze,
îl strînse și mai tare, cu siguran-
ța pe care o au cei iubiți că nu
li se va rezista, rămînînd mereu
cu ochii închiși, semn de pierdere
parcă a oricărui gînd pentru tot-
deauna ... Cu o expresie de uimire.
Niculae o îmbrățișă și el, dar par-
că ocrotind-o, pentru ca apoi pri-
virea lui să arate că uitarea de
sine îl cuprinde și pe el...“. (p.
327).
Toată povestea de dragoste, cu
hărțuielile, crescendo-ul și dezno-
dămîntul ei dureros e scrisă în
această tonalitate de sobră duio-
șie. încă o dată. Marin Preda ne
surprinde, probîndu-ne cu cită e-
ieganță poate fi liric ;
,E1 veni lîngă ea și se strînse-
ră amîndoi pe scaunul de metal.
Lăstunii zburau în jurul lor par-
că mai grăbiți, s-ar fi zis că apro-
pierea sfîrșitului i-ar fi prins ne-
pregătiți sau i-ar fi amenințat cu
ceva. Săgetau neîncetat văzduhul,
alunecau în jos și reveneau în
mari spirale, ca și cînd imateria-
litatea acrului i-ar fi excitat 5*
ar fi vrut Prin zborul lor să-l
umple de mișcare și de viață, go-
nind sau micșorînd puterea nean-
tului, pe care foșnetul valurilor,
prin eternitatea pe care o sugera,
aducea cu sine adierile lui ascun-
se ... Zburau atit de aproape de cei
doi oameni... Scoteau mici țipete..
Toate astea, la urma urmei, gîn-
deau cei doi acum tăcuți și înlăn-
țuiți, mișcarea ritmică a mării, res-
pirația ei aspră, mirosurile ei tari,
briza sărată, nisipul alb și tăcut,
făceau parte dintr-un teritoriu al
morții... Și veniseră ele, aceste pă-
sări, să zboare necontenit pe dea-
supra, iute și neobosit, să cuce-
rească acest țărm sălbatic țesînd
o pînză vie cu spiralele lor de
viață invizibilă, și ținînd astfel la
distanță cu micuțele lor trupuri în
formă de săgeată suflul grandios
dar neliniștitor al pustietăților în-
depărtate ale apei..." (p. 313).
Suflul liric al lui Marin Preda
c cu atît mai tulburător cu cît el
nu e prezent în sine, ci, așa cum
briza unduie valurile mării, acest
suflu liric colorează și pune în miș-
care valurile epicului. Acel „te-
ritoriu al morții" se va extinde
asupra existenței celor doi.
CELE TREI ȚĂRMURI. Roma-
nul lui Marin Preda e mărginit
de trei țărmuri. Existențele din-
tr-însul sunt concepute ca o insulă
înconjurată de aceste trei oceane;
Iubirea, Politica, Arta.
„Tot ce putem spune despre ro-
man e că îl străjuiesc două lan-
țuri de munți, nici unul prea
abrupt — Poezia și Istoria, așezate
față-n față, — iar a treia latură
e marea" (E. M. Forstcr).
Poezia e în povestea de dragos-
te a lui Niculae Moromete, Isto-
ria în povestea sa politică șl în
alte cîteva iuți notații (pp. 14, 23,
29, 127, 150), iar marea e în roma-
nul lui Preda arta, care în înțe-
lesul ei înalt și sănătos este eli-
berarea, descătușarea gîndurilor și
trăirilor omenești ; arta și marea
sunt spațiu deschis și pur, strălu-
citor și profund, egal cu sine șl
schimbător. Dacă ne-am hazarda
să citim simbolic romanul, ar ur-
ma să vedem în grădinarul Nicu-
lae Moromete întruchiparea pre-
ceptului de înțelepciune contem-
plativă al Iui Voltaire: cultiver
notre jardin ; în Simina Golea ar-
tistul care-și găsește suprema împli-
nire în dragoste și care se jertfește
prăbușit de însăși arta sa ; iar în
iubirea dintre cei doi fertila lo-
godnă între obsesia estetică și se-
ninătatea contemplativă.
UN CANDIDE. Căci Niculae Mo-
romete e un Candide.
„Candide e primul teritoriu mo-
dern al candorii cucerit de litera-
tura noastră europeană, înaintea
prințului Mîșkin" scria Marin Pre-
da în Imposibila întoarcere (p.
202).
Ei bine, prin Marele singuratic
forțele expansioniste ale candorii
C. STĂNESCU
La apariția Cronicilor literare
(Cartea Românească, 1971),
cronicarii i-au adresat Iui
C. Stănescu un unanim sa-
lut, ce voia să însemne că a fost
inclus în listele quasi definitive de
critici. Motivele consensului gene-
ral, exprimate pe un ton mediu,
fără entuziasme momentane și, mal
ales, fără rezerve erau sintetic ur-
mătoarele : gust sigur, neumbrit de
echivoc, curaj în enunțarea păre-
rii proprii și, calitate mai rar în-
tîlnită la criticii ultimei generații
— contaminate de idesa ambiguită-
ții scriituri critice —, limpiditate.
Sînt, trebuie să recunosc, argumen-
te hotărîtoare pentru cunoașterea
și re-cunoașterea unui critic. Dar,
după apariția numitelor aprecieri,
C. Stănescu a fost exclus din co-
mentariile și bilanțurile anuale, cu
toate că gestul de acceptare al con-
fraților nu fusese un simplu act
de curtoazie. A trecut un an și a
ieșit de sub tipar Poeți și critici.
Nu încape îndoială, situația se va
repeta. Criticii vor sublinia în cor
știutele atribute ale criticii lui C.
Stănescu, după care și această car-
te va fi uitată. C. Stănescu există,
scrie și nimeni nu are nimic îm-
potrivă. Să fie oare firească aceas-
tă rapidă trecere în conul de um-
bră ? Să nu mai prezinte asemenea
cărți nici un interes după scurge-
rea unui oarecare interval de timp
de la tipărire ? Două sînt, în fond,
„șansele" volumelor ce trec prin-
tr-o așa situație (excluzînd de la
început posibilitatea sugerată de
cazul Flaubert): ori sînt mediocre
(se constituie adică din aglomerări
de locuri comune, fără ca ansam-
blul lor să sugereze ceva) ori nu
sînt... cărți. Ce ne oferă, la urma
urmelor, cele două volume ? Nimic
altceva deeît posibilitatea de a citi
cursiv cronicile literare din Scin-
teia tineretului. Că nu tocmai asta
urmărise criticul bănuiesc după
caracterul cam eterogen al Croni-
cilor literare care, culmea !, nu cu-
prind chiar numai cronici, ca și
după explicația de principiu la Po-
eți și critici, din care citez : „Defi-
nindu-și, în măsura în care talen-
tul se poate obiectiva, „sistemul"
cu prea multă ambiție, un critic
se poate anula prin dogmatism".
Așadar C. Stănescu pledează pen-
tru implicarea „sistemului" în criti
ca propriu-zisă, refuză autodefini
rile în favoarea probelor definite
rii, neremareînd că însăși afirma-
rea acestei convingeri echivalează
cu o profesie de credință. Sigur,
„contrazicerea" în cauză, e departe
de a anula consecvența și antidog-
matismul pe care cronicile le do-
vedesc- Dar sînt consecvența și lar-
ga deschidere motive suficiente
pentru justificarea unei cărți ? La
prima vedere, da ! Nu cumva
ferit ica critic??^
k________________J
amintitele atribute sînt indispen-
sabile oricărui critic ? Fără îndoia
lă. Deci, existența lor dovedește e
xistența criticului, nu a cărții. Ca-
re este atunci condiția esențială a
CĂRȚII ? Cred că aceea de a ne
convinge de ceva, de a argumenta
adică o idee. Că ea este implicată
ori, dimpotrivă, explicită e o altă
chestiune. Important e ca ideea să
existe. Cîtă vreme întregul n-are
nimic de argumentat, zadarnic sînt
părțile conviingătoare. Acest ele
mentar adevăr este trecut cu ve-
derea în mai toate cazurile cînd se
încearcă alcătuirea unui volum
(Vorbesc în genere, fără referiri
speciale la C. Stănescu ale cărui
cronici se ridică deasupra nivelului
general al comentariilor revuistice)
din texte disparate. De altminteri
nu știu de ce e râspîndită la noi
prejudecata că nimic nu-i mai ușor
deeît să faci un volum de critică
Ai comentat în presă cîteva cărți,
aduni recenziile și gata.
Mă întorc atunci la volumele lui
Stănescu (critic mai mult deeît se-
rios) și întreb : ce-a vrut el să do-
vedească prin adunarea cronicilor 7
Că citește și comentează con-
vingător opurile apărute ? Asta
o știam și înainte, meritul cu-
legerii fiind doar acela de a po-
tența o convingere anterioară. Ca-
re să fie liantul 7 Faptul că toate
se referă la volume tipărite în ul-
timii zece ani ? Dar asta decurge
din chiar obligația de cronicar a
autorului. Cronici literare era afec-
tată prozei, iar Poeți și critici se
ocupă de ceea ce titlul arată. Sînt
atunci ele suite de sinteze asupra
scriitorilor de azi 7 Nu, prin însăși
condiția lor de cronici literare. Să
vizeze culegerile o imagine pano-
ramică a literaturii contemporane ?
Greu de crezut, cînd lipsesc din su-
mare atâtea și atîtea titluri, atîția
și atîția autori. Să exprime ele
cumva preferințele lui C. Stănes-
cu ? Nimic imposibil ! Numai că,
fapt demn de reținut, cronicile nu
sînt eminamente „favorabile". Sau,
poate, selecția traduce — tocmai de
aceea — preferințele virtuale, în
sensul că încrederea este învestită
în anumiți autori nu pentru ceea
ce au făcut pînă acum, cît pentru
ceea ce vor face, cine știe, mai tîr-
ziu 7 Dar criticul n-are cum a se
ocupa de ce va putea fi. Orice su-
poziție pe terenul viitorului este,
în ce privește creația, riscantă. O-
oiectul criticii îl formează ceea ce este,
mai exact ceea ce poate fi ceea ce
este.
Personal, prefer cronicile luate în
parte, căci fiecare reprezintă un
întreg, ceea ce nu se poate spune
și despre colecția lor. Nu-mi susțin
cumva convingerea prin aspectul
trenant al paginii critice, generat
de atitudinea necesar polemică. Mă
gîndesc, mai degrabă la caracterul
lor de construcție, 'la modul în care
criticul își organizează discursul
pentru a convinge că dreptatea (a-
devărul) este de partea sa. Chiar
dacă pasajul tipărit pe ultima co-
pertă a volumului („...critica poate
fi supusă și ea, nu numai literatu-
ra, interpretărilor de tot felul...")
pare să sugereze un C. Stănescu
partizan al „criticii creatoare", co-
mentariile relevă, paradoxal, un ra-
ționalist. Ori, raționalismul implică
dovedirea logică. Simpla enunțare
a + b = c este literatură. Critica
apare abia din clipa în care începi
să cauți dovada adevărului expri-
mat de enunț, condițiile în care el
capătă deplină valabilitate. Crea-
ția este nostalgia firească a orică-
rui critic de a-și depăși domeniul
printr-o dublă funcționalitate; crea-
rea obiectului și definirea lui. Nu cred,
cum scrie C. Stănescu, programatic,
că „Mari critici... au zidit în an-
samblul operei lor cîteva semne de
întrebare, pe care urmașii le încon-
joară cu un strat gros de ipoteze,
mărindu-le neîncetat". Marea difi-
cultate nu este pentru un critic
„descoperirea" interogațiilor, în e-
sență și azi identice cu cele for-
mulate de Sainte-Beuve, ci acope-
rirea lor cu un răspuns într-atît de
plauzibil îneît să trezească dorința
egalării sau chiar depășirii prin-
tr-un altul.
Care este scopul cronicii litera-
re ? Acela de a argumenta o aser-
țiune : cutare text e literatură, cu-
tare nu, cutare este critică, cutare
nu. în afara acestui imperativ cro-
nica literară nu face deeît să-și o-
colească mai mult ori mai puțin
8 — Convorbiri literare
tît de rivnite de poezie refuză căile
de acces factice și de aceea cel ca-
re „forțează ușa", spre a pătrunde,
riscă să rămînă practic pe dina
fără. Adrian Popescu este, fără în
doială, de-al casei. El frecventează
un mediu familiar în a cărui in-
timitate fiecare amănunt este reve-
latoriu și, ca atare, apt să divulge
semnificații nebănuite. Poetul se
mișcă degajat, lăsînd impresia că
această lume îi aparține în între-
gime, asemeni unui aller ego ima-
nent. Ceea ce surprinde de la în-
ceput, fiind, de fapt, o consecință
imediată a perfectei adecvări din-
tre temperament și stil, este
timbrul nealterat, lipsa totală de
efort în atacarea tonului. Impresia
generală este aceea că Adrian Po-
pescu scrie cu o deosebită ușurin-
ță, o anumită detașare (aparen-
tă) dublată de spontaneita-
te îi însoțește	fiecare	gest.
Dar dincolo de	această	apa-
rentă „nonșalanță"	bănuim	meti-
culozitate și scrupule. Esențial mi
se pare faptul că datele prelimi-
nare ale experiențelor de labora-
tor nu ajung pînă la noi, eprubeta
reținînd aproape întotdeauna fina-
litatea culorilor și a transparen-
țelor. Patru versuri din Poemul
trandafirului — alături de multe
altețe, desigur, — pot sta drept
mărturie în această privință ;
„Scoica de trandafir dormind în
rouă, / Vîntul a lovit-o cu un bbh
de nisip / Și umedă o perlă aș-
teaptă să se nască / Bolnavă înă-
și-au mai anexat un dominion.
E de notat că însăși viziunea
lui Marin Preda din acest roman,
Weltanschauungul său, ca să zicem
vorbă marc, poate fi numită: can-
doarea lucidă.
Dar iată-1 pe Niculae Moromete :
— „N-ar trebui sâ am, cind mă
uit peste lume, o privire dc om
peste treizeci și cinci de ani ? N-ar
fi normal ? N-o am, și nu numai
că nu regret, dar mă bucur de di-
mineața și pînă seara și și în somn
sunt încintat" (p, 79).
Are el o anume directețe în gîn-
dire, o mare naturalețe a spiritului
(moștenită de la taică-său), de care
se poate îndrăgosti nu numai pic-
torița, dar și cititorul.
„Era felul lui de a fi: în mo-
mentele cele mai nepotrivite Și
mai nepregătite punea întrebarea
cea mai nelalocul ei, deși pentru
el îndreptățită. Asta sparge parcă
cu un topor apa timpului care
l-ar despărți de cineva dintr-o pri-
cină gravă" (p. 91).
Simina îi observă această puri-
tate, această degajare, această na-
turalețe a gîndirii (calități care,
fără să forțăm transferul, aparțin
în fond romancierului și publi-
cistului Preda) :
„Intelectualii, care au orgoliul că
gindirca e domeniul lor, în rea-
litate sunt niște simpli profesio-
niști, și numai puțini din ei pot
gindi așa cum ai gindit tu mai
înainte..." (p. 106).
„Ești inteligent, gindirca ta e
surprinzătoare, totuși, tu nu gin-
dești, tu trăiești..." (p. 153).
„Să fii bărbat matur și să-ți fi
păstrat și reacțiile dc adolescent,
abil menirea, preferind lungile ex-
cursii locvace punctului de vedere
ferm. Mi se pare curios în Poeți șt
critici că unele cronici ..defavora-
bile" nu au aerul de a fi „defavo-
rabile", de unde impresia de „cum
secădenie" a criticului în comen-
tarea volumelor confraților (a se
vedea p. 63—64, 98—101, 204—206,
etc.). C. Stănescu încearcă să des-
copere cu orice preț ..merite" și a-
bia pe urmă trece la formularea
rezervelor. Acceptă inițial eșența
și, deși respinge apoi rînd pe rînd
fenomenele, propoziția ultimă, con-
cesivă, arată după cum urmează:
„Ireproșabilă sub raportul docu-
mentării și ridicării liniilor genera-
le, corecte, ale vieții și operei Iul
X, monografia lui Y — chiar dacă
rămîne la o descriere generală a
numitei contradicții — este acum
o operă de critică serioasă și de
indiscutabilă utilitate". Să fie la
mijloc o stratagemă diplomatică
impusă de „argumentele" extrali-
terare ? Nu cred, căci iată ce scrie
C. Stănescu într-a'ită parte : „In de-
finitiv, mai toate «viciile» cri-
ticii nu sînt. cum prea des părem
a crede, «de conjuctură», ci de
structură. Conjuctură nu e decît o-
cazia în care vicii vechi izbucnesc
cu forța pe care le-au conservat-o
atitea încercări de reprimare..." (p
192). Și nu poți să adopți ceea ce
tu însuși sancționezi fără rezerve.
Mai degrabă aspirația la imparția-
litate, nevoia de a cumpăni cît mal
bine plusul cu minusul îl duc pe
critic spre asemenea încheieri. Ca-
tegoric, nu împărtășesc această po-
ziție. Nu pricep cum o carte fie ea
de poezie, critică ori proză, poate
fi așa și așa. Meritoriu, stimabil, o
norabil sînt atribute inofensive, nu
judecăți de valoare. Tendința cri-
untru".
Poemele din Umbria se consti-
tuie ca unități indestructibile ale
unei ambianțe monocorde. Con-
strucția lor se bazează aproape în
exclusivitate pe acumulări de ima-
gini, imagini rotunde, cu statut do
unicat, apte de a impresiona ori-
cînd prin ele însele. Aș spune că
aceste texte sînt o sumă de sentin-
țe metaforice, sugerind la nivelul
stilului un veritabil moralism
imagistic. Iată cîteva secvențe de
acest fel : ..Linia vieții așa de stin-
să / ca dîra stelei pe bdită" (Mina
poetului), „Sticlește rouă ta / In
solzii unei oglinzi / Ce moare a-
proape în aceeași clipă..." (Șoaptei)
sau „Trupul meu întreg este o lu-
minare / Dar eu sînt flacără in-
tr-un cer străveziu / Ca păsările,
mort / Voi cîntări mai greu decît
viu" (Arsura). Adaug la acestea
splendidul final din Prin pulberea
lumii: „Prin pulberea lumii, copil
cu părul plin / De viespi mari de
aur și fluturi de seară / Pînă cînd
n-ai mai fost decît un lung / Fuior
de raze-n mîna nimănui". Poetul
gustă melancolia cu patimă conți-
nută, ca apoi s-o restituie în parfu-
muri și sunete, preîungind-o în a-
bur de imagini și ecouri învălui-
toare. De aici și grija pentru nu
anță și sunet: -Provincie a Um
brei, Umbria ' îți presimt străzile
și terasele / seninul și ste-
lele ce stau deasupra-ți / o
ploaie strălucitoare te limpezește /
o mireasmă lincedă te acoperă /
pc care nici el nu le știe..." (p
270).
Dar Niculae Moromcte este un
Candide invers. Pe parcursul ro-
manului el trece dc la concluzia
„să-ne-cultivăm-grădina“ la conclu
zia că singurul sens valabil pen-
tru o viață este Acțiunea. Pe Ni-
culac meschinătățile oamenilor l-au
alungat intre flori ; acum florii*
îl trimit din nou înspre oameni.
El străbate spirala faptă-contem-
plare-faptă... Așa cred că trebuie
înțeleasă revenirea sa din final
la munca de partid.
UN MORALIST. Modul sufletesc
și literar al lui Marin Preda se
dezvăluie a fi — prin acest ru-
mân — calmul mucalit și mora-
list. Urmînd Imposibilei întoar-
ceri, romanul c mai confesiv și tot-
odată mai sentențios decît celelalte.
Mai confesiv, pentru că autorul
lasă să se străvadă, prin Niculae
sau Simina, părți din el însuși.
Adinca nostalgie după spațiul
neumbrit al Cîmpiei cu galbenul
viu al griului unduind — e a lui
Marin Preda.
Grimasa în fața scălimbăielii
snoabe și a pălăvrăgelii boeme —
e a lui Marin Preda.
Mefiența pentru tot ceea ce, fiind
prea „artist", e prea puțin uman —
e a lui Marin Preda.
Tînjirea după acel „demult, care
nu se poate picta" (v. pp. 347—8),
simbol al unei imposibile întoar-
ceri — e a lui Marin Preda.
Iar pe moralistul Marin Preda
ii simțim in desele formulări apo-
dictice ce contrapunctează acțiu-
nea :
„Dezvlăuind nu apropie, cu toa-
ticii curente de a „nuanța" la in-
finit aprecierile trădează, în cele
din urmă, teama de verdict. Cînd
va putea cineva să demonstreze că
o carte proastă este, totuși, merito-
rie voi renunța la această convin-
gere. Pînă atunci însă ... Dacă C.
Stănescu ar dovedi întotdeauna
fermitate pînă la capăt în expri-
marea punctelor de vedere și dacă
ar opta, ne-ar putea oferi, indis
cutabil, adevărata probă a vocației
sale autentice.
Un nou titlu în bibliografia e-
minesciană înscrie Ion Dumi
trescu publicîndu-și în colec-
ția „Universitas" teza de doc-
torat intitulată Metafora mării in
poezia lui Eminescu. Lucrarea își
propune o investigație genetic-
structurală a numitului trop, care
ar constitui un nucleu posibil al
creației poetului. Pleeind deliberat
de la sistematizarea propusă de
Hermann Pongs, autorul ordonează
metaforele în grupe semnificante, cu
valori funcționale bine precizate.
Cele șapte categorii funcționale de-
duse (marea — scenă a istoriei,
metaforă a vieții, aspirației spre
ideal, metaforă a morții, a eternită-
ții, a infinitului și a voinței me-
tafizice) evidențiază tocmai ampli-
tudinea complexului metaforic ce
tinde să acopere aproape în între-
gime poezia lui Eminescu. Bogată
în sugestii, cu destule pagini de
analiză pătrunzătoare, dar afectată
de tratarea didactică împletită cu
exaltarea uneori nejustificată, exe-
geza se oprește la concluziile :
a) marea frecvență a imaginii la
Eminescu, fapt explicabil prin ce-
rințele de expresie ale titanismului
o nouă pagină
în istoria
ADRIAN POPESCU
spiritului
european
purpuriu varul picură peste tine /
Umbră și Ambră, Umbria, / de ca-
re buzele mele nu sînt străine"
(Umbria).
Daniel DIMITRIU
te că rezistăm greu să nu le fa-
cem" (108). „Din trei care rid de
ceva, fiecare rîde și de ceilalți
doi fiindcă rîd" (109). „Amintirile nu
reînvie decît atunci cînd viitorul ni
se îngustează" (154). „Numai la a-
dăpostul surprizei poți opera asu-
pra candorii cuiva" (189). „Fiindcă
mila naște în dragoste ură, nu
alinare" (308). „în dragoste, o idee
e inferioară unui sentiment" (285).
„Cine nu-și cunoaște condiția sau
o uită e mai robit de ca, mai pri-
zonier" (338).
STILUL E OMUL. Să-l ascul-
tăm pe autor povestind ce zice un
personaj: „A luat ei autobuzul,
expre, cu Costică, nu e așa, Cos-
tică ? zise Gheorghe. Auzise și el
despre băiatul lui Moromete c-o
fi, c-o păți, că l-ar fi dat în gît
pe-acolo pe la Turnu unul Nae, a
jutat de unu! mai |marc, Beju,
care și el a căzut pe urmă..." (p.
13). Cită naturalețe, cită oralitate și
chiar latentă intuiție politică într-o
frază.
Iată acum o alta, care aparține
autorului însuși:
„Nu prea tăia cuțitul, mai mult
le spărgea, roșiile" (p. 133).
Nu-i greu de remarcat același
aer de frază spusă și nu scrisă.
Și, în fine, iată cit de morome-
(ian traduce Preda un vers franțu-
zesc (Et en quoi cela rend-il mon
astre plus benefique ?);
„Și întrucît chestia asta îmi
schimbă mie steaua ?* (p. 288).
Hotărît, Flaubert avea mare
dreptate cînd spunea „stilul e prin
sine însuși o manieră absolută de
a vedea lucrurile" (Corespondență.
II, 346).
George PRUTEANU
ION DUMITRESCU
său structural; b) consecvența cu
care imaginea este derivată în
funcție de metaforă a vieții, ceea
ce atestă umanismul profund al in-
spirației poetului ; c) rezistența fa-
ță de ispita splendorilor descripti-
ve și a efluviilor sentimentului, a-
titudine proprie unei forme clasi-
ce de artă". Cum 325 de pagini sînt
cam multe pentru o așa încheiere,
era preferabil ca autorul acestei u-
tile cercetări să-și țină promisiu-
nea de a lăsa analiza singură să-și
tragă concluziile.
Al. DOBRESCU
semnificația
istorică
a operei lui
Teofil
Coridaleu
(II)
Există o semnficiație de
ansamblu a acestor co-
mentarii ? Despre folosul
lor istoric, firește, se poa-
te oricînd vorbi, iar chiar pe
plan științific e semnificativ că
unii logicieni moderni, ca Luca-
siewics, Bochenski și Kneale ma-
nifestă interes pentru Alexan-
dru din Afrodisia, cel puțin.
Așa se poate intimpla și cu
alți comentatori izolați, ba chiar
Teofil Coridaleu ar putea servi
istoricului, așa cum o arătam
în introducerea la „Comenta-
riile" ce face Metafizicii lui A-
ristotel. Dar despre o semnifi-
cație de ansamblu, care sâ des-
prindă orientări sigure și de
valoare pentru cultura europea-
nă, nu s-a putut vorbi încă.
In definitiv, scolastica greacă
a alimentat pe cea arabă și
apoi, prin intermediul Arabilor
sau direct, pe cea latină. Cîțiva
exegeți greci aveau să fie cu-
noscuți în Apus încă din Evul-
Mediu și, ca un curent de idei,
premedieval, scolastica aceasta
greacă părea să-și verse apele
în marea cea vastă a scolasti-
cii latine, care dădea stilul și
conținutul de idei ale Evului-Me-
diu. Lucrurile n-aveau decît un
început, nicidecum un contur și
un capăt, în aparență.
De altfel așa se întîmplă în
general în istorie, nu numai cu
scolastica greacă. In definitiv
care este ansamblul scolasticii
pitagoreice, de pildă ? Nu exis-
tă nici unul. Totul se reduce
aici la o varietate de in-
terpretări pentru că nu se
cunoaște exact doctrina fon-
datorului. Pitagorismul se
răspindește in școli și doctrine,
ca și în practici de toate fe-
lurile, care reapar cităva vreme
in istorie, spre a sfîrși prin a
se pierde în nisipul ei. — Care
este ansamblul scolasticii plato-
niciene ? Nu există școală a
lui Platon decît în primul mo-
ment, și apoi oa Academie ;
platonismul el însuși devine un
lanț de deformări, incepînd cu
primii partizani ai Ideilor -
pe care îi combate Aristotel, fă-
ră să știi dacă vizează ori nu
îndărătul lor pe fostul său das-
căl - și continuind cu incredi-
bilul act de infedilitate doctri-
nară ce se numește neo-plato-
n-șm. Singura Academia plato-
niciană din Florența, în timpul
Renașterii, va încerca să regă-
sească puritatea doctrinei, dar
era prea tirziu spre a se mal
putea întemeia o exegeză de
însemnătate istorică. Intre timp
insă platonismul devenea o
dimensiune a spiritului.
Sau, care este „exegeza" Iul
Descartes ? S-a încercat, de că-
tre unii istorici, să se facă o
prezentare a cartesianismulul,
dar discipolii fideli ai marelui
filozof sînt mult prea mărunți
ca să mai intereseze, iar cei-
lalți, un Spinoza sa i Leibniz,
sînt mult prea mari pentru a mai
putea fi subsumați cartesianis-
mului. Intre timp, însă, orice
mare spirit modern, fie că este
francez ori nu, pare limpede
pecetluit de cartesianism, caro
a devenit și el o coordonată a
oricărui cuget filozofic.
In sfîrșit, care poate fi ansam-
blul criticismului de obîrșie kan-
tiană ? Dacă există un filozof
comparabil cu Aristotel, fără
îndoială că este Kant. El a șl
avut parte, încă din timpul vie-
ții sale, de exegeți de seamă
iar timp de vreo sută de ani
— după o eclipsă momentană,
în timpul ascensiunii hegelianis-
mului - filosofia kantiană a
înregistrat numeroase școli și
interpretări. Sfîrșitul veacului
al XlX-lea a părut să ducă, în
Germania cel puțin, la o ade-
vărată exegeză kantiană de
tipul celei aristotelice. Dar totul
s-a stins, odată cu începutul
veacului nostru, iar cei 150 de
ani de exegeză kantiană stau
rușinați, oarecum, față de cei
1500 ani de exegeză aristotelică.
Filosofia criticistă s-a topit și
eo în istorie, între timp, deve-
nind — ca pitagoreismul, plato-
nismul sau cartesianismul — o
categorie de gîndire. (Astăzi se
vorbește de platonismul cîte u-
nui matematician care n-a des-
chis poate nici o dată un dia-
log platonic.)
Aristotel și aristotelismul au
avut o soartă diferită. Pricina
este că filozoful însuși are o
formă de genialitate diferită de
cele invocate. Poți fi pitagoreic,
platonician, cartesian sau kan-
tian fără s-o știi ; dar aristote-
lic nu ești decît în chip con-
știent. Aristotel nu era sortit să
devină o simplă dimensiune a
spiritului european, căci el este
mult prea încărcat de proble-
matica istorică, pe de-o parte,
și de cea sistematică de alta.
N-a devenit o dimensiune a
spiritului filosofic, tocmai pen-
tru că nu a fost și nu a vrut
să fie personal. El a reprezen-
tat. pentru spiritul european de
mai tirziu, conștiința de cultu-
ră, în întregul ei. De acee nu
e de mirare că a avut un mi-
leniu și jumătate de exegeză -
sau chiar două, dacă socotim
interpretările pierdute — fără
a fi un moment specific sau o
dimensiune definită, în această
conștiință de cultură.
Totuși aristotelismul nu părea
să se constituie nici el într-un
întreg, rămînînd risipit în atî-
tea conștiințe de cultură ivite
de-a lungul veacurilor, apoi
distribuindu-se pe trei linii, cea
greacă, arabă și latină, spre a
sfîrși într-un primat al interpre-
tărilor latine. Cine spune neo-
aristotelism se gîndește mai de-
grabă la Toma din Aquino de-
cît la șirul comentatorilor greci.
Aristotelismul grec nu părea să
se închege, fiindcă îi lipsea un
punct de sprijin istoric, am spu-
ne un ultim stîlp care să-i dea
echilibru și autonomie față de
exegeza latină.
Acest ultim punct de sprijin
îl poate căpăta aristotelismul
grec cu opera exegetică a lui
Teofil Coridaleu. Dintr-odată e-
xegeza greacă, încărcată de re-
luări, de repetiții și de medio-
critate, cum este, nu se mai
lasă totuși înghițită de istoria
culturii occidentale, ci capătă
un contur, se preface într-un
ansamblu închis și poate lua o
semnificație istorică perfect dis-
tinctă în cultura europeană. Vom
spune că seria de „Comentarii"
ale lui Coridaleu, oricît de sco-
lastice ar fi, sau tocmai de ace-
ea, vin să pună cheia de boltă
exegezei aristotelice și se ivesc
în ultimul ceas în care conștiința
aristotelică de cultură mai pu-
tea avea o înflorire.
Constantin NOICA
9 — Convorbiri literare
N. D. COCEA
Ciuturile lui Maldoror
Am fost azi din nou la Cen-
trul de convalescenți. Se pe-
trec acolo lucruri admirabile.
Directorul instituției, un sil-
vicultor și om de treabă pe
deasupra, trăiește printre glorioșii
răniți ai răzobiului, ca un pașă
peste vre-o nouăzeci de robi. Ce-ar
fi, doamne, dacă silvicultorul ar fi
un mo negru în cerul gurii.
Silvicultorul și-a construit o casă
de lemn curată, drăguță, cu un con-
fort apreciabil. Are bucătăria lui
aparte, oile Iui, găinile Iui, porcii
lui, și servitoarea lui care il ser-
vește la masă și în pat. Răniții,
știți, glorioșii noștri răniți, sunt în-
chiși într-un fel de baracă îngustă,
scundă și lungă ocupată pe trei-
sferturi de un fel de poliță imen-
să, care e patul comun de scîn-
duri, fără saltele, al tuturor schilo-
dirilor acestora pentru tron și pen-
tru țară.
Mincarea robilor nu era încă ga-
ta, așa încît nu pot să spun dacă-i
bună sau rea. In schimb am mîn-
cat la masa silvicultorului. Tăiase
tocmai un porc in ajun. Mușchi de
porc excelent, cirnați delicioși, pră-
jituri și vin din belșug. Vinul con-
valescenților și rănitilor.
Am întrebat pe șeful lor ce fel
de viață duc aceștia, ce fac toată
ziua in baraca lor de scinduri. Ce
să facă ? A ridicat din umeri. Vor-
besc de-ale lor, probabil Joacă cărți,
fumează dacă ai ce, dorm, se scoa-
lă, și se culcă iarăși. Le-a vorbit
cineva de cind și-au dat tributul
de singe către țară ? Vre-o doam-
nă, din cele de la Iași, a venit
să-i întrebe dacă au nevoie de ce-
va ? Li s-a ținut vre-o conferință ?
I-a învățat cineva măcar să scrie
și să citească ? (Majoritatea sunt
analfabeți). Nimic. Nimic.
Dar șeful lor, care n-a fost O
singură zi pe cîmpul de luptă, tră-
iește bine și-și justifică gradul și
leafa de locotenent prin postul pe
care-I ocupă. Ce-am putea pretin-
de mai mult ? Răniții și-au făcut
datoria. Silvicultorul și-o face și el
pe-a lui, așa cum o înțelege. Iar so-
cietatea. .. Dar de societate să nu
mai vorbim. Am mîncat mult și bi-
ne Aș putea să vărs.
e
Ideea începe să-mi surîdă. Dacă
minciunile diplomatice ale comisa-
rului regal Bolintin, și voința bru-
tală a guvernului mă vor mai ți-
ne multă vreme Ia Negrești, voi
face pe dascălul soldaților de Ia
Centrul de Convalescenți. Am cî-
teva principii noi și largi asupra
învățămîntului primar.
E un prilej minunat să încerc
dacă în practică sunt aplicabile
sau nu.
Dragii mei,
N-am avut adresa și iar ați ui-
tat să mi-o trimiteți ! Am citit
printre rindurile scrisorilor voastre,
am întors plicul pe dos, am pus
hîrtie deasupra lampei, așa cum fă-
ceam cu epistolele de dragoste scri-
se cu zeamă de lămîie acum vre-o
douăzeci de ani ; degeaba, adresa
nicăieri și pace. Dar cum naiba
vreți să vă scriu, dacă nu știu un-
de ; și cum să caute nenorociți! mei
de ofițeri casa voastră misterioasă,
adevărat cuib de intelectuali [... ]
Prin urmare repet, dacă vă scriu
așa de tirziu, nu e vina mea; să
trec mai departe.
Vă mulțumesc din inimă, o ini-
mă sinceră, simțitoare și duioasă de
arestat, pentru rindurile voastre așa
de calde și de prietenești. Ele și
razele soarelui de primăvară de la
Negrești mi-au fost singura mîngî-
iere în pustietatea de suflete și in
mlaștinile intelectuale din paragine-
le astea. Veți pricepe mai lesne cît
bine mi au făcut — descriindu-vă
felul meu de viață aici. Vă poves-
tesc o zi, ziua de azi de pildă,
fiindcă, cu foarte mici variante,
toate sunt Ia fel.
Mă scol tirziu. Pe Ia 10 a.m. Pri-
ma și cea mai insuportabilă dintre
suferințele zilei: lectura celor 4—5
ziare care apar la Iași. Toate vin
( arhiva convorbirilor I
A
la Negrești. Nici unul nu se rătă-
cește pe drum. Și toate mi-aduc cu
aceiași cerneală ștearsă, dovada zil-
nică, insistentă, exasperantă a celor
mai șterse suflete și inteligențe din
cîte ori fi existînd pe scoarța pă-
mintului, inclusiv Pieile roșii și
Cafrii.
De la 11 la 12 și Jumătate, aproa-
pe două ceasuri de fericire pură și
senină. Mă plimb pe dealuri și pe
văi, mă intind cu deliciu la soare,
pe iarba care a inceput să încolțeas-
că, fac gimnastică vocală, urlînd
împotriva vîntului discursuri incen-
diare, îmi port capul clocotind de
planuri, de proecte, de visuri, de
lucruri frumoase și bune pină-n
nouri și mă-ntorc cu el pe umeri
să mă așez la popota ofițerilor în-
tre două rînduri de epoleți fără
cap.
Aici, un ceas de chin. Marile e-
venimente petrecute dimineața la
Cancelarie, certuri cu popotaruL
priviri asasine spre porția de min-
care a vecinului, totdeauna mai
mare, suspine lungi după viața de
la București, pe care acești seden-
tari au cunoscut-o in aperitivele de
la Marcur, in cofetăria lui Riegler
sau în vre-un „șantan* de a noua
mină, și, moment culminant, intre
compotul de prune uscate și cafeaua
de surogat 5 minute de discuție po-
litică, probabil in cinstea mea.
După masă siesta. După siestă —
4 ceasuri în șir, interminabile, nein-
alt jurnal inedit
(IV)
lăturabile, abominabile, de poker.
Gradele superioare mi-au făcut a-
ceastă onoare să mă invite Ia par-
tidele lor zilnice care mă costă pî-
nă acum vre-o mie de Iei, dar cu
care îmi plătesc deocamdată liber
tatea cea mai deplină și putința
să pregătesc altceva, mai consistent
pentru viitor.
La 7 și jumătate, masa de sea-
ră, la fel cu dejunul. Și după aceea
toată noaptea, a mea, numai a mea
Citesc puțin (n-am ce) scriu mult,
[...] mă intoxichez cu ceai și cu
țigări, mă silesc să nu pierd cali-
tatea mea de om, amenințată de
rugina vieții acesteia sedentare și
reușesc să mă simt încă capabil de
revoltă și de luptă.
Noaptea Ia 2, la 3 sau Ia 4 mă
culc, într-un pat modest de lemn de
brad, legănat de visuri ușoare, pe
o saltea de paie cam dură, în to-
vărășia unui purice cit un harmăsar
★
SCRIITORUL
CU FIICA SA,
ARTISTA DINA
COCEA,
BUCUREȘTI,
1934
¥
pe care n-am reușit să-1 prind în-
că și a citorva ploșnițe destul de
grase ca să fie prea supărătoare.
Adăugați la toate astea mese prin
familii și un chef cel puțin pe săp-
tămină, cu purcei la tavă, cu gîște
pe varză, cu tot felul de cirnați și
de prăjituri, și cu vin din belșug,
toate economisite din rațiile solda-
tilor și veți avea icoana fidelă, pre-
cisă, a vieții pe care o duc de o
lună de zile, de cînd sunt arestat.
Firește, după judecata lumii, nu
sunt de plîns. Dar voi înțelegeți de
ce scrisorile voastre mi-au sosit ca
un mesaj într-o Sahară, și de ce vă
scriu cu speranța c-o să-mi răspun-
deți pe lung și pe larg.
Ah, dac-ati putea veni măcar un
ceas aici. Drumul nu-i urît și la
Negrești mă bucur de-o oarecare
celebritatea. [..] Aș putea să vin cu
la Iași. Numai ocaziile nu-mi lip-
sesc. Dar ce să fac acolo ? Să
mă ascund de bună voie și
să simt astfel, intîia oară că
sunt in adevăr arestat ? Să eva-
dez de-a binelea ? De ce ? Cită
vreme voi mai avea o singură ra-
ză de speranță că se poate face
ceva, că putem face ceva, voi ră-
minea neclintit. Nu stăruiți prin ur-
mare nici intr-un fel și pe lîngă ni-
meni. E inutil acum să vin la Iași ;
Cel mai bun serviciu pe care mi-1
pot face Brătienii e să mă uite la
Negrești. N-ascultați ce trăncănesc
alțiii. Nici o primejdie nu m-ame-
nință. Procesul ar fi fost să fie,
dacă găseau ceva, dacă erau mă -
car in stare să inventeze ceva. N-au
găsit și n-au inventat nimic.
Întrebat acum cîteva zile asupra
acestui punct, am răspuns liniștit că
proorocirea asta am făcut-o la sute
și sute de cunoscuți, tuturor ace-
lora care au vrut să mă asculte,
deputați, ziariști, miniștri, pină și
(urmare din pag. 12)
înspre coteț. Femeia se aplecă și-și vîrî capul la
intrare. Priveliștea al cărei martor avu putință să
fie, lăsînd de o parte exagerările nesănătoase ale
spaimei materne, nu putea fi decît sfîșietoare, după
socoteala minții mele. Aprinsei o luminare și i-o
dădui ; în felul acesta, nici un amănunt nu-i scăpă.
Ea își trase afară capul, acoperit cu fire de paie,
din mormîntul pretimpuriu, și-mi spuse : „Cele trei
Margherite au murit“. Cum nu le puteam scoate
afară de acolo, căci, țineți bine minte asta, ele erau
strîns înlănțuite laolaltă, mă dusei să caut în ate-
lier un ciocan, ca să sparg căsuța cîinească. Mă
pusei, numaidecît, la treaba asta de dărîmare, și
LAUTREAMONT
unui judecător de instrucție, și că
astăzi, mai mult decit oricînd, cred
că proorocirea mea se va adeveri.
Nu vă descriu capul comisarului
regal. Ce-i mai nostim însă e că Ia
dejunul pe care l-am luat împreună
într-o familie de ofițeri superiori,
Comisarul regal a auzit din gura
lor înjurături la adresa guvernului
și imprecațiuni împotriva regimului
nostru oligarhic, așa de drastice, in-
cit bietul comisar a trebuit să-mi
mărturisească el singur că retorica
mea revoluționară era floare la ure-
che pe lîngă surugismele ofițerești.
Așadar, încă o dată, n-aveți nici
un fel de grijă. Voi sta înmormîn-
tat aici. Și nu voi pleca și nu voi
face apel la voi să mă ajutați de-
cit în ziua cînd mă voi convinge
că orice speranță este pierdută, că
suntem cu toții prea lași sau prea
nepregătiți ca să întreprindem ope-
ra mare de zguduire socială și de
trecătorii putură să creadă, oricît de puțină închi-
puire ar fi avut, că la noi munca nu lîncezește.
Maică-mea, nerăbdătoare de toate întirzierile astea,
își rupea unghiile de podele. In sfîrșit, truda slobo-
zirii tăgăduite se sfîrși ; cotețul spart se despică din
toate părțile ; și traseră afară, din dărîmături, una
după alta, după ce le despărțiră cu greu, fetele dul-
gherului. Mama părăsi ținutul. Pe tata nu l-am mai
văzut. Cît despre mine, se spune că sînt nebun, și
cer de pomană. Ceea ce știu e că micuțul nostru
canar nu mai cîntă“. Ascultătorul încuviințează în
sinea lui această nouă pildă adusă în sprijinul dezgus-
tătoarelor sale teorii. Ca și cum, din pricina unui om,
bețiv altădată, ai fi îndrituit să învinovățești întrea-
ga omenire. Aceasta e, cel puțin, gîndul paradoxal
pe care caută să și-1 strecoare în cuget; dar el nu
poate alunga învățămintele înalte ale gravei expe-
riențe. El mîngîie pe nebun cu o compătimire prefă-
cută și îi șterge lacrimile cu batista lui. îl duce
într-un birt și mănîncă la aceeași masă. Se duc la
un croitor al protipendadei și protejatul e îmbrăcat
ca un prinț. Bat la poarta unui palat de rue Saint-
Honore și nebunul e instalat într-un bogat aparta-
ment de la catul al treilea. Banditul îl silește să pri-
mească punga lui, și, luînd oala de noapte de sub
pat, o așează pe capul lui Aghone. „Te încununez
rege al deșteptăciunilor, strigă el, cu o emfază pre-
cugetată ; la cea miai mică chemare, voi alerga către
tine; ia idin durul meu cu amindouă mîinile ;
sînt al tău cu trup și suflet. Noaptea, vei pune
coroana de alabastru la locul ei obișnuit, cu îngă-
duința de a te sluji; dar ziua, de cum aurora va
ilumina orașele, așezate iar pe fruntea ta, ca sim-
bol al puterii tale. Cele trei Margherite vor retrăi
în mine, fără a mai socoti că voi fi mama ta.“
Atunci, nebunul se trase cîțiva pași îndărăt, ca și
cum ar fi fost pradă unui insultător coșmar ; tră-
săturile fericirii se zugrăviră pe fața sa, brăzdată
de suferinți ; el îngenunche, plin de umilință, la
picioarele ocrotitorului său. Recunoștința pătrun-
sese ca o otravă în inima nebunului încoronat ! Vru
să vorbească, și limba i se opri. își aplecă trupul
înainte și căzu iar pe lespezi. Omul cu buzele de
bronz se depărtează. Ce scop urmărea ? Să-și cîș-
tige un prieten nestrămutat, destul de simplu ca
să asculte și de cea mai neînsemnată dintre porun-
cile lui. El nu putea întîlni altceva mai bun și în-
tîmplarea îi fusese prielnică. Cel pe care l-a găsit,
culcat pe bancă, nu mai știe, din vremea unui fapt
din tinerețe, să deosebească binele de rău. Aghone
e tocmai ceea ce îi trebuie.
trezire a conștiinței omenești in su-
fletul și mintea poporului ăstuia de
robi.
Dacă vedeți pe Frida sau ii scrieți,
spuneți-i că toate gîndurile mele cele
mai bune, o întovărășesc cu neclin-
tită speranță. Feriți-vă, pînă la ul-
terioare explicații de Alf și întin-
deți-mi mîinile să le strîng cu pu-
terea și căldura unei prietenii din-
tr-o bucată.
Al vostru
N. D. Cocea
Text stabilit de N. FLORESCU
Premiile Asociației Scriitorilor
din lași pe anul 1971
Juriul Asociației scriitorilor din lași, compus
din Nicolae Țațomir (președinte), Andi Andrieș,
George Bălăiță, George Lesnea, Ștefan Oprea,
Corneliu Ștefanache, Horia Zilieru, a hotârit să
acorde pentru activitatea literară desfășurată în
cursul anului 1971, următoarele premii :
— poetului RADU CÂRNECI (pentru volumele
„Oracol deschis" și „Cîntînd dintr-un arbore”),
— poetului MIHAI URSACHI (pentru volumul
„Missa solemnis").
10 — Convorbiri literare
r e v iste
La Sibiu a apărut în condiții
grafice excelente primul număr
din noua sene a Transilvaniei,
lunar politic-social-cultural, editat
de Comitetul județean pentru cul-
tură și educație socialistă. Revista
își propune valorificarea unei pres-
tigioase tradiții, racordarea ei la
dimensiunile climatului politic so-
cial și cultural al zilelor noastre.
Citam din articolul program :
„.. .cea mai prețioasă învățătură pe
care înțelegem s-o continuăm pre-
cum și țelul cel mai înalt al tutu-
ror eforturilor noastre privește lar-
ga deschidere a viitoarei publica-
ții spre cititor".
Urăm Transilvaniei împlinirea
tuturor dorințelor și, pornind deja
de la ținuta primului număr, spe-
răm ca revista din Sibiu să se
realizeze și să se afirme cu ade-
vărat prin „pondere și seriozitate",
prin „consecvență cu sine", prin
deplina consonanță dintre program
și acțiune.
C. L.
La Cluj, Steaua continuă să-și
onoreze intențiile și să-și consoli-
deze prestigiul. Preferințele noastre
merg atît spre sectorul critică unde
cronicile literare semnate de Mir-
cea Tomuș și Virgil Ardeleanu ră-
mîn permanente puncte de reper,
cît și spre paginile dedicate poe-
ziei.
Una din cele mai tinere reviste liv-
rare este la ora actuală cea a Televi-
ziunii. A doua ediție a revistei, cea
din 21 aprilie, dedicată în întregime
Tezelor Conferinței naționale a
scriitorilor ne-a oferit ceea ce se
cheamă o discuție la obiect, sinceră
^și fără complexe. Interlocutorii lui
Viorel Grecu nu s-au mulțumit cu
aprecieri generale și consensuri de
circumstanță, ci (a se vedea îndeo-
sebi intervențiile lui Demostene
Botez, Al. Piru, Bodor Pali și Au-
[obiectiv]
gustin Buzura) au formulat în spi-
rit constructiv observații de amă-
nunt menite să clarifice anumite
probleme ridicate de Teze, fapt care
decurge din înseși seriozitatea, spi-
ritul angajat și destinația acestui
material.
terminologia de lingvistică
românească după 1964
De prin 1964 — dar și de mai
înainte — influența hotărî-
toare a lingvisticii americane
structuraliste, de dinainte și
de după 1950, asupra lingviștilor
români a impus în limbă numeroși
termeni lingvistici noi, dintre care
vom înregistra aici pe idiolect, alo-
fon, alomorf, tagmem, graf, consti-
tuent (și sintagme ca ; constituenți
imediați), cod „sistemul de reguli,
de norme al limbii", mesaj, „vor-
bire" (considerată nu ca act, ci în
conținutul ei), redundanță, redun
dant, metalimbă, metalimbaj, gra-
matică transformațională, gramati-
că generativă, taxonomic, compo-
nentă (cu sensul special, de „ele-
ment fundamental al limbajului-),
limbă standard, cu sensul de „lim-
bă literară", denotativ, connotativ,
cimotie etc. In adaptarea
terminologiei lingvistice engleze,
creată de cele mai noi cu-
rente lingvistice din S.U.A., se în-
tîmpină dificultăți atunci cînd ea
utilizează, în însăși limba engleză,
nu un cuvînt neologic, de origine
latino-romanică, ci cuvinte de ori-
gine engleză. Astfel, noțiunea de
„expresie" în sens larg, referindu-se
deci, la orice propoziție indepen-
dentă sau frază, exprimată în en-
gleză prin termenul utterance —
termen caracteristic structuralis-
mului lingvistic american — a pre-
zentat dificultăți pentru unii dintre
adepții români ai acestui curent
lingvistic, ca Maria Manoliu, care a
&
( dintre sute de catarge )
C.A. — Craiova. Scrieți poezii
frumoase și cred că volumul o să
fie bun. Totuși, atenție, lată o stro-
fă : „Eram și eu, erai și tu, / Și-n
liniștea......., Pădurea parcă se
făcu I O miere verde, transparentă".
Pădurea parcă se făcu o miere ver-
de, transparentă — sînt două versuri
splendide. Dar în dreptul puncte-
lor de suspensie dv. ați pus un cu-
vînt stupid în acest context : „adia-
centă". Și epigramele sint simpatice.
Reproduc una: „Lui Traian Reu
pentru volumul Frica de somn. „Ex-
traveral am folosit mereu, / Dar nici-
odată nu m-a liniștit. I Noroc cu
dumneata, stimate Reu Mi-ai dat
Frica de somn, și-am adormit".
DELIA — Iași. Gingășii subțirele.
LORENZO MARTINEZ — Piatra
Neamț. Stimate Lorenzo Martinez,
ole ! Ești inteligent, ai haz, dar vezi
că ți-a crescut un Sorescu pe cre-
ier. Extirpă-l.
socotit potrivit, în jurul anului 1964.
să întrebuințeze în română cuvîn-
tul uteranță „expresie". Noul ter-
men nu avea însă șanse de a fi
acceptat de lingviștii români.
In general, cuvintele autentic en-
glezești se adaptează greu sistemu-
lui fonetic al limbii române: ter-
menul în discuție nu putea fi accep-
tat în română în pronunția engleză,
care l-ar fi desfigurat; de aceea în-
săși Maria Manoliu l-a introdus în
forma sa scrisă, adaptînd limbii ro-
mâne numai sufixul englez -ance.
care este de origine franceză și pu-
tea fi modificat și în română după
normele de adaptare, de pe vremuri
ile neologismelor franceze. Dar este
clar că termenii de specialitate care
nu sînt neologici într-o limbă stră-
ină de mare circulație nu trebuie
adoptați ad litteram. nu trebuie îm-
prumutați de limbile celelalte, cf
trebuie traduși. Ceilalți lingviști
români — și astăzi însăși Maria Ma-
noliu — am recurs la termenul neo-
logic mai vechi, din română, enunț.
pentru a exprima ceea ce se ex
primă prin englezul utterance. Tre-
buie să adaug că, în această ope
rație de redare în română a ter-
menului englez în discuție, lingviștii
români s-au orientat după felul cum
procedaseră lingviștii francezi con-
temporani, obligați ei înșiși de a
găsi un termen francez pentru a ex-
prima noțiunea respectivă. Invățații
francezi — după cît se pare, înain-
tea tuturor, A. Martinet, profesor lu
S. FARCAȘU — Iași. Aveți un
fel de lirism greoi, dur, butucă-
nos. Multe cioturi și cîte-un mu-
gure.
DAN DRAGOM1R — București.
Poeziile tale au intr-adevăr aerul
„Cantilenelor și Rubaiatelor". Tri-
mite mai consistent, și s-ar putea
să te publicăm, talent ai.
VALERIU DRUMEȘ — Timișoara.
Cred că sînteți geolog, după stil.
Intrați in clasa celor mai dificili
corespondenți, pentru că sînteți a-
proape publicabil, dar nu străluciți
prin nimic. Aveți bună ureche poe-
tică, dar vocea încă vă tremură.
ION MUGUR — București. Ceea
ce faci s-ar putea numi tralalirism.
Pui imagini, bune, rele, intr-un
shaker, scuturi virtos și ce iese ser-
vești redacțiilor. Poezia are logica
ei, și am să-ți dau ca exemplu
curcubeul.
CORNELIA LATEȘ — Podu-Iloa-
Sorbona — au recurs la termenul
enonce, pe care lingviștii români
l-au tradus prin mai sus amintitul
enunț. Termenul enunț este, desigur,
potrivit, și se poate spune că l-au
acceptat aproape toți lingviștii ro-
mâni contemporani. Dar ne între-
băm : nu era tot atît de potrivit și
termenul expresie, care avea, deja
de multă vreme, și acest sens în
limba română ? Noi nu vedem nici
un motiv de a renunța la acest ter-
men cu sensul pe care l-au dat
cuvîntului englez utterance învă-
tații americani de după 1925. De
altfel deja W. Wundt întrebuințase
in limba germană cuvîntul cores-
punzător Ausdruck cu același sens.
Așadar, în adoptarea și redarea
terminologiei lingvistice engleze con-
temporane, lingviștii români se con-
duc după modul în care lingviștii
francezi contemporani adaptează și
redau terminologia lingvistică en-
gleză în limba lor maternă. Dat fi
ind că limba română este o limbă
de origine latină, ca și franceza, și
posedă o structură asemănătoare cu
.ea a francezei, era firesc ca ro-
mânii să se orienteze după cele ce
s-m petrecut in Franța, cind și-au
pus problemele ce au stat și înaintea
învățaților francezi. Dar Franța
a participat ea însăși în măsură
însemnată la prelucrarea noilor idei
lingvistice din S.U.A. și, în genere,
la elaborarea structuralismului ling-
svitic : iar. o dată cu aceasta, a cre-
at, cum era firesc, o terminologie
lingvistică nouă : mă refer la o
serie de termeni întrebuințați pentru
prima oară în știință de A. Marti-
net, G. Guillaume, L. Tesniere și E.
Poltier ; monem, expansiune, crono-
geneză, actant, substitut etc. Acești
termeni au fost adoptați de mulți
lingviști români tineri, din epoca
noastră. Nu discutăm aici, cum n-am
dscutat nici cu privire la terminolo-
gia americană, dacă acești termeni
ingvistici sînt îndrepățiți sau nu în
știința limbajului, dacă ei trebuie
să rămînă în lingvistică sau trebuie
iei. Copilării, despre copilărie.
GICU TERZIU — Cărpiniș, care,
ne anunță că intenționează să sem-
neze Gicu T. Ei bine, pe răspun-
derea noastră, literatura română va
rămîne fără Gicu, pentru că ce
scrie Gicu e de nivel Gigi. Sau chiar
Gigi.
LUCHI FIORMIN — Iași. Promi-
țător. „Shirley" („Caișii se strigă
dar nu-i mai auzim / fiindcă au
murit / cerbii din noi") e o poe-
zioară bună. Să mai vedem.
IOAN ZUB — Rădăuți e de un
veleitarism neegalat. Ne declară că
e profesor de română și scrie, așa :
„Ceasuri-ntregi am fi stat I Singuri
singurei ca luna / Despre-a lumii-
ntregi păcat / Ți-ași vorbi strîngîn-
du-ți mina I".
CORNELIU IONESCU, aviator la
U.M. Boboc. Aviatorul și poetul
sunt frați intru azur. Ca aviator,
sunteți poet pasabil. Dar ca poet,
zburați cam jos. Totuși, dacă tre-
ceți pe deasupra redacției noastre,
mai lansați niște poezii.
N. MANOLESCU — Buzău, tel.
2564. E un fel de loan Zub mai
agresiv: „Confuzia asupra concep-
să fie înlăturați. Constatăm numai
că terminologia lingvistică româ-
nească de după 1964 i-a acceptat.
Vom adăuga că, printre termenii pe
care românii i-au împrumutat sau
i-au creat după 1964 sub influența
franceză — de astă dată, în dome-
niul terminologiei esteticii și al cri-
ticii și istoriei literare —, avem și
termenul scriitură, creat prin calc
după fr. ecriture, căruia noua critică
literară franceză i-a dat un sens
special. Nu vreau să discut legiti-
mitatea și necesitatea termenului fr.
ecriture și rom. scriitură în estetică,
critică și istoria literară. Vreau nu-
mai să spun că termenul român,
care n-a mai existat în limbă pînă
acum nici cu vreun alt sens, ci
este o creațit a unuia din criticii
literari români de astăzi, face im-
presia unui fapt de limbă artifi-
cial, nepotrivit cu terminologia ști-
ințifică, poate din cauza asemănării
sale structurale cu viitură (de ape),
care, desigur, i-a și servit ca me-
del, alături de cuvinte ca iscălitură,
îngrăditură etc. Ne întrebăm dacă
n-ar fi fost mai potrivit ca ter-
menul francez ecriture să nu fi fost
tradus în românește prin scriitura,
ci prin cuvînul operă sau prin ex-
presia operă literară, eventual, prin-
tr-o sintagmă ca modul de a scrie,
de a compune, după sensul pe
care l-am avea în vedere.
Asemenea fapte ne arată că
schimbările pe care le-a suferit
limba noastră literară în sectorul
ei științific (în cazul de față, cel al
lingvisticii și al esteticii, criticii și
istoriei literare) după 1964 sînt nu-
meroase și importante ; că adesea nu
s-a gîndit prea bine atunci cînd
termenii respectivi au fost intro-
duși sau creați în limba noastră,
pentru a reda noile noțiuni ale ști-
inței din străinătate; că ar fi nece-
sar să se procedeze cu mai multă
atenție la crearea terminologiei știin-
țifice românești contemporane.
G. IVĂNESCU
ției de poezie ce domnește încă in
redacții și in mintea «creatorilor» de
«poezie»" și alte asemenea nădufuri
sunt preambulul versuirilor, sau mai
bine zis, versiluirilor sale. Iată-l cîn-
tind iubitei: „Tinăr suflet mingiios!
Dur, amețitor magnet! I Te-ai înfipt
ca un stilet; / Să te scot, nu ești de
scos". Pe deasupra, N. Manolescu o
ține-ntr-o frazeologie inspăimintă-
toare. Firește, cum șade bine unui
veleitar agresiv, totul se sprijină pe
un fond de înaltă fudulie. Vorba lui
Caragiale...
TIBER1U DA1ON1 — jud. Hune-
doara. Are numai TREISPREZECE
ani și ne trimite o traducere corec-
tă, elegantă aproape, din poetul en-
glez William W ordsworth : Narcise
(The Daffodils). Foarte prob, el tran-
scrie, cu scrisul său delicios de stîn-
gaci, alături de traducerea sa origi-
nalul englez. Rimele frumoase (d.p. :
scîntee-lactee), ritmul perfect, cursi-
vitatea caldă a tălmăcirii ne fac să
credem intr-un viitor talent poetic,
azi un remarcabil precoce: Tiberiu
Dăioni.
OPTIMIST
Este, credem, un lucru
știut, anume că, nu ra-
reori, evocarea aduceri-
lor noastre aminte nu
constituie altceva deeît un
mod de expansiune a persona-
nalităiții. Și totuși, parcă toa-
te-toate-toate sînt trecătoare
pe lumea asta, în afară de
veșnica noastră nevoie de co-
pilărie și de fericea vîrstă a
devenirii adolescentine.
Din acest punct de vedere,
îmi amintesc pe de-a-ntregul
sau nu-mi mai amintesc
deeît doar în parte de
orașul Iași de odinioară.
L-am cunoscut prima oa-
ră demult, abia absolvisem
clasa a șaptea liceală la Do-
rohoi cînd mă prezentam în
fosta cetate de scaun a lui
Vodă-Lăpușneanu spre a sus-
ține un examen de admitere
în clasa a opta la liceul mi-
litar „Gh. Macarovici".
N-am reușit, în schimb, am
izbutit, — în acea impresio-
nantă eflorescentă estivală
care îmbăta, cu miresmele
teilor bălani, întreg Copoul
— să-mi încheg o întîie și
neștearsă impresie de ansam-
blu. In virtutea ei, aveam,
mai tirziu, a mă încredința
că această urbe aducea, in-
tr-adevăr, cum bine s-a spus,
cu o ființă vie, cu o femeie,
să-i zic. plină de grație și dc
seducție a cărei formă, al că-
rei glas și ale cărei priviri
trăiesc în amintirea noastră
și dincolo de timp, punînd
veșnică stăpînire pe mai toa-
te gîndurile și simțămintele
noastre.
Știu, așadar, de-atunci în-
coace, cînd, după, bacalau-
reat, am devenit, vreme de-
un an, student la facultatea
de chimie industrială a Poli-
tehnicii „Gh. Asachi", pentru
ea, în continuare, să urmez
și trei ani de medicină, ho-
tărîndu-mă abia în ‘944 să
încep și să absolvesc, după
aceia, facultățile de drept și
litere, știu că, bunăoară, de
oriunde l-ai îmbrățișa cu ve-
derile ochilor, de sus, de pe
dealul Repedea cel pintenat
cu piatră, de pe meterezele
de la Galata sau din balco-
nul sălii gotice de la Cetă-
țuia, străvechiul Iași al tine-
reții noastre eterne aminteș-
te de imaginea Florenței vă-
zută de la San Miniato !
Lucru curios, deși peste a-
cest tîrg de altădată, au tre-
cut, prin secole, învîlvorate
cumpene și tragice năpaste,
potopitoare incendii și crun-
te boliști și furioase inunda-
ții, ca să nu mai vorbim de
ultimele două mari și sînge-
roase conflagrații mondiale,
totuși aci, pe cerul tuturor
artelor, s-au ivit, încă din a-
dînci vechimi, parcă în pofi-
da tuturor tumultoaselor va-
luri ale vieții, atîția nume-
roși aștri, foarte mulți chiar
de întîia mărime, ai conștiin-
ței, ai cugetării și ai sensibi-
lității românești. După cum,
venind prin veacuri de pe alte
meridiane, rare au fost per-
sonalitățile științifice, artisti-
ce și literare care, avînd
cîndva prlejul să ne viziteze
țara, n-au poposit și în acest
însemnat centru urban al
țării aflat azi și el în continuă
și multilaterală ascendență
demnă de apoteoza socialistă
pe care o trăim. De bună
seamă știm astfel cu toții,
cel puțin cite ceva, despre
lașul lui Milescu Spătaru
și Dimitrie Cantemir, de la-
șul lui Grigore Ureche, Mi-
ron Costin și Ion Neculce,
care au scris la letopiseț. La
fel, știm și ne e drag lașul
lui C. Negruzzi, Kogălnicea-
nu. Russo și Alecsandri, iu-
bim lașul lui Creangă și E-
minescu, al lui Ibrăileanu
și Sadoveanu, al lui Topîr-
ceanu și Otiliei Cazimir, al
lui M. Codreanu și al mui-
tor altora. Pe unii dintre a-
cești maeștri ai condeiului
am avut cinstea ca, pe par-
cursul anilor, să-i cunosc ce-
va mai îndeaproape încă din
anii grei ai războiului și din
cea a studenției mele. Era,
țin minte, spre vara lui ’944,
cînd, din dealul Copoului, de
la grădina de vară „La viață
lungă" a lui Vidrașcu, cam de
pe acolo de pe unde prind
a se înălța căminele studen-
țești ale Institutului Agrono-
mic, ca și de sus, de la pă-
duricea Breazu, bubuiau în
văzduhuri, pînă dincolo de
Vînâtori și pînă la Stînca
Roznovanu tunurile nemțești,
bombele încrucișîndu-se în
aer cu salvele artileriei so-
vietice. In general, orașul,
deși masat de trupe, părea ca
și lipsit de populație civilă,
aceasta trăind, ca și grosul os-
tașilor din linia întîia și din
spatele frontului, speranța și
chiar încredințarea unei iz-
băviri cît mai neîntîrziate.
Zguduit de virtejul bombar-
damentelor de artilerie sau a-
viatice, ciuruit de gloanțe și
cutremurat de scrîșnetele de
fier ale blindatelor naziste
care asurzeau totul, lașul
de-atunci trăia atunci unul
dintre momentele intense ale
rezistenței pe care națiunea
română o opunea dictaturii
fasciste și războiului hitle-
rist. Pe foarte multe străzi,
mai ales în cartierele Copou,
Sărăriei și Păcurari, șiruri în-
tregi de case erau dărîmate
și părăsite, aveau geamurile
sparte ! In preajma lor, stăteau
prăbușite gardurile. Din fa-
ța Universității, statuia lui
Eminescu fusese scoasă din
șuruburi și stătea întinsă un-
deva, zăcînd pe niște paie
așternute în holul sălii de la
intrarea studenților. In gră-
dina Copou, multe socluri e-
rau goale, busturile de bronz
ale statuietelor cîtorva iluștri
junimiști fiind furate. Dealt-
minteri, bombardamentele
crunte, venite asupra lașului,
lăsaseră orașul, în multe
locuri, ca și olog, în zdrențe,
mirosind încă a pucioasă și a
carne arsă de vie. Zilnic prin
curți, pe sub dărîmături, se
deslușeau femei și bărbați
care scormoneau prin moluz
și care plîngeau pe cei răpo-
sați. Ici, colo, dimineața, zvîc-
neau flăcări de la focuri, de
la incendii produse în timpul
nopții din cauza luptelor. In
grădina publică Copou zăceau
câțiva ostași care păziseră a
colo un depozit de carburanți
peste care au fost aruncate
cîteva ghiulele. Nu departe
de ei, trântiți jos de obuze,
sau mușcați de schije, singe-
rau cițiva mesteceni sprin-
teni. După obeliscul leilor de
piatră, teiul legendar a lui
Eminescu își arăta și el în-
tîiele cangrene. Era trist și
frunzetul bogat : se pîrlise
din pricina exploziilor și ară-
ta vestejit. La Alma Mater.
zidurile crăpaseră ba ici, ba
colo, iar lîngă pereți, pină
dincolo de bordura trotuarelor
lîngă care se vedeau măști de
gaze părăsite și cai uciși de
la coloane militare, pașii tre-
cătorilor țipau, călcînd nu-
mai pe cioburi de sticlă. Fa-
țada aripei vechi a Universi-
tății era scofîlcită și ea.
fiind, mai toată, muruită de
funingine. Vizavi, stînd pe o
rină și parcă lăcrimînd după
podoaba frunzelor arse, un
intreg șirag de tei fusese dobo-
rît. Doi sau trei dintre ei, rete-
zați de la pămînt și răstur-
nați, de suflul exploziilor, pe
grilaje prăvălite, stăteau
culcați aidoma unor muri-
bunzi întinși pe brancarde I
E mult de-atunci ! Uneori,
meditînd la atîtea cîte s-au
perindat, cîte ne-au rulat,
fie și numai cîteva clipe, pe
dinaintea ochilor, memoria
mea se comportă asemeni
unor ecouri care continuă să
se repercuteze și după ce su-
netele inițiale s-au stins cu
totul. De asta, poate, între
multe altele, nu pot da uitării
faptul că, în anii războiului
sau după aceea, am cunoscut,
sau măcar am văzut, o sume-
denie de oameni care de care
mai celebri ce au trecut
prin acest slăvit oraș și care
nu mai sînt. Mă duce astfel
gîndul la Sadoveanu, la Go-
ga, la Rebreanu și Minulescu 1
La Ion Pillat sau Mircea
Streinul, la Magda Isanos și
Eusebiu Camilar, la C. Bal-
muș. Gr. T. Popa, și la Al.
Claudin. La Leca Morariu,
Horia Furtună, Lucia Mantu,
Cezar Petrescu, Natalia Ne-
gru, G. Tutoveanu, Al. O.
Teodoreanu, M. Sorbu, Gr.
Scorpan, Titus Hotnog, G.
Mărgărit, Th. Simensky și
încă mulți alții. Deasemeni.
îmi vin in fața ochilor min-
ții scriitori străini pe care,
îndată după Eliberare, ca zia-
rist sau breslaș al scrisului
artistic, i-am cunoscut în a-
ceastă urbe, începînd cu scrii-
torii francezi Louis Aragon și
Elsa Triolet care se aflau în
trecere prin țara noastră în-
toreîndu-se atunci dintr-o că-
lătorie făcută în U.R.S.S. Nu
l-am uitat încă pe cunoscu-
tul romancier sovietic C. Fe-
din și nici pe poeți St. Scipa-
ciov, georgianul G. Leonidze,
pe A. Malîșco, pe proza-
torul S. Babaevski, pe en-
glezul John Șt. John, pe cri-
ticul și poetul francez Hubert
Juin de la săptămînalul „Les
lettres francaises", ca și pe
foarte mulți alții care au ve-
nit la Iași ca soli ai artei li-
terare din China și din Viet-
nam, din Bulgaria și Cehoslo-
vacia, din S.U.A. și Polonia,
din Jugoslavia și R. D. Ger-
mană, din Ungaria și Albania
etc. — musafiri cu care mi-a
fost dat, ca om de condei, să
mă aflu îndeolaltă și pe care
sper să am răgazul ca să-i
evoc cu alte prilejuri.
Ion ISTRATI
11 — Convorbiri literare
I
LAUTREAMO
traducere și prezentare de TAȘCU QHEORQHIU
Pe o bancă de la Palais-Royal, în partea stin-
gă și nu departe de lac, un ins, ieșind din ruc
de Rivoli, s-a așezat de cîteva clipe. Părul îi
e răvășit și hainele-i dezvăluie puterea coro-
zivă a unei sărăcii îndelungate.
A săpat o gaură în pămînt cu o așchie dc lemn
ascuțită și și-a umplut cu țărînă căucul miinii. A
dus această hrană la gură și a zvîrlit-o repede jos.
S-a ridicat și, proptindu-și capul de o bancă, și-a în-
dreptat picioarelc-n sus. Dar. cum această stare
funambulescă e în afara legilor greutății care cîr-
muiesc centrul de gravitate, el a căzut din nou gre-
oi pe seîndură, cu brațele atîrnînd, cu șapca ascun-
strofa 5-a
zindu-i jumătate din față, și picioarele bătind pie-
trișul într-o stare de echilibru instabil, din ce in ce
mai puțin liniștitoare. Rămine timp îndelung in
felul cesta. înspre intrarea de ia nord a zidului des-
părțitor, lingă rotonda în care e o cafenea, brațul
eroului nostru stă sprijinit de grilaj. Privirea lui
străbate suprafața dreptunghiului, astfel încit să
nu-i scape nici o perspectivă. Ochii i se întorc asu-
pra lor-înșiși, după ce-a sfirșit cercetarea, și el ză-
rește în mijlocul grădinii un om care face gimnas-
tică împleticită cu o bancă pe care se străduie
să se țină, dezvăluind minuni de putere și de iscu-
sință. Dar ce poate și cea mai bună pornire, pusă
în slujba unei cauze drepte, împotriva deșucherilor
descreicrării ? S-a îndreptat spre nebun, l-a ajutat
cu bunăvoință să-și pună din nou demnitatea într-o
poziție normală, i-a întins mîna și s-a așezat lingă
el. El își dă seama că nebunia nu răbufnește decît
la răstimpuri ; atacul a trecut; omul răspunde logic
la toate întrebările. E nevoie să dau înțelesul cuvin-
telor sale ? De ce să redeschidem, la o pagină oare-
care, cu o grabă blasfematoare, tristul in-folio al
mizeriilor omenești ? Nimic nu e de o mai rodnică
învățătură. Cînd n-aș avea chiar, nici-o întîmplare
adevărată să vă dau să ascultați, aș născoci poves-
tiri închipuite, să le pritocesc în creierul vostru. Dar
bolnavul n-a ajuns el, așa, de plăcerea lui ; și sin-
ceritatea spuselor lui se îmbină de minune cu ușoa-
ra crezare a cetitorului. „Tata era un dulgher din
rue de la Verrerie... Moartea celor trei Marghe-
rite să-i cadă pe cap, și pliscul canarului să-i roadă
veșnic axa bulbului ocular ! Luase patima băuturii;
în acele clipe, cînd se întorcea acasă, după ce se
frecase de toate tejghelele cîrciumilor, furia lui
întrecea aproape orice măsură și lovea fără să mai
ia în seamă lucrurile ce i se iveau înainte. Dar
curînd, în fața mustrărilor prietenilor lui, el se în-
dreptă pe deplin, și se făcu tăcut la fire. Nimeni
nu-i mai putea vorbi, nici chiar mama noastră. Păs-
tra o tainică ură împotriva ideii de datorie care-1
împiedică să trăiască după cheful lui. Cumpărasem
un canar pentru cele trei surori ale mele ; pentru
cele trei surori ale mele cumpărasem eu un canar.
Ele îl puseseră într-o colivie, de-asupra porții, și
trecătorii se opreau de fiecare dată, să asculte cîn-
tecele păsării, să-i admire grația fugară și să-i stu-
dieze alcătuirea-i iscusită. De nenumărate ori, tatăl
meu poruncise să fie scoasă colivia cu ce avea înă-
untru, căci își închipuia că micuțul canar își bătea
joc de el, aruneîndu-i jerba cavatinelor aeriene ale
talentului lui de vocalist. El vru să desprindă coli-
via din cui și alunecă de pe scaun, orbit de furie.
O ușoară zgîrietură la genunchi fu vrednicul trofeu
ciuturile

lui maldoror
Strofa a cincea a celui de al Vl-lea „Cînt al lui Maldo-
ror“ utilizează tropul povestirii în povestire, într-un mo-
ment hotărîtor pentru impacienta (și nesigura) conclu-
zie a operei. Strofa pe care o propunem nu dezvoltă,
însă, decît unuî din procedeele lui Lautreamont. Compoziția
„Cînturilor" e complexă și abundă în enigme. Întreaga operă
încearcă să descopere ceva, să caute o dată, o imagine, o
durere, o ruptură petrecută undeva în adîncurile copilăriei
sau ale adolescenței, în acele limburi care se confundă cu pre-
istoria și cu mitul.
Odată cu sfîrșitul „Cîntului“ al V-lea, Maldoror se tre-
zește. Opera — încărcată de vis și eros — devine lucidă și
luminoasă („Reveille-toi, Maldoror !“) ..., el așteaptă ca zorii
să-i aducă prin schimbarea decorurilor (subl. n.) o derizorie
alinare inimii sale răvășite". Unii comentatori au văzut aci o
uzură între cele dinții cinci „Cînturi" și cel cu care autorul
își încheie tainica și măreața lucrare. Nu e locul să dezvoltăm
aici părerea noastră că legătura cu cel de al Vl-lea „Cînt" exis-
tă — subjacent — și este indiscutabilă. Lautreamont optează în
aceasta din urmă pentru forma romanului, (... „cred a fi gă-
sit, după cîteva dibuiri, formula mea definitivă. E cea mai
bună : fiindcă’ e romanul!“).
Nu se poate ca Lautreamont să nu fi cunoscut romanul —
negru, dar el nu utilizează substanța lui materială, acțiune și
personagii, ci spiritul acestuia, tensiunea lui care planează ca
o aură neagră asupra „Cînturilor lui Maldoror".
Intr-o teză de doctorat Alice M. Killen Roman terrifiant
ou roman noir (Paris, Cres, 1915) e de părere că : „Revoluția
franceză obișnuind publicul cu scenele sanglante și sfîșietoare
ale vieții reale, ascuțise gustul pentru asemenea scene în fic-
țiune. Fadele romane ale sentimentului nu mai puteau inte-
resa". M. Playnet observă (op. cit) cum „partea de umbră care
domină Călugărul (Lewis) și Melmonth (Mathurin) și le sal-
vează raționalismul pueril ce-1 atestă Ann Radcliffe, avea sâ
fie repede folosit ca un procedeu comod pentru a suspenda
intriga și a reține interesul lectorului de la un capitol la altui.
Transformat în justițiar, eroul negru, al cărui destin era fatal,
dă naștere romanului,-foileton : descărcată de memoria sa
erotică, oferindu-se cu un pur spectacol de societate imaginația
va privilegia în cu totul altceva „principiul de realitate" spe-
culînd, pe deasupra, pe jocul întotdeauna tulburător al cas-
trației. Istoria romanului — negru este exemplară, prin aceea
că ea manifestă metamorfozele obiectivelor unei culturi, și ca
atare, nu ne miră că Lautreamont a fost obligat să-i scruteze
toate aspectele".
Aceste aspecte se pot distinge și în povestirea celor trei
Margherite, „partea de umbră" și precarul sentimentalism dul-
ceag, indulgent și înduioșător al „Celor două orfeline", căci
„în multe cazuri, Lautreamont transportă în stil, în mod vizibil,
procedeele de mister proprii intrigilor romanelor populare și
a operelor negre" (M. Blanchot).
Născut la Montevideo, la 4 aprilie 1846, Isidore-Lucien Du-
casse, Comte de Lautreamont, moare în ziua de 24 noiembrie,
anul 1870, la Paris, cum glăsuiește actul său de deces „fără
alte amănunte". Nu e, oare, tulburător, pornind de aci, că
nu există nici o fotografie a sa ? Toate portretele ce le avem
sînt imaginare (Felix Valloton, Salvador Dali). Acum doi ani,
cînd s-au împlinit o sută de ani de la moartea poetului, o
revistă pariziană a publicat un portret al său reconstituit din
memorie de către un pictor care-1 cunoscuse și îi făcuse por-
tretul dar pierduse originalul. Portretul seamănă cu o foto-
grafie de ectoplasmă, o figură spectrală — portretul unei fan-
tome.
„De împrejurările morții lui Lautreamont nu știm nimic.
Această moarte care vine în momentul necesar mărește mira-
colul, în care se scaldă acest misterios destin".
al atacului său. Rămase cîteva clipe să-și apese par-
tea umflată cu o surcea, își coborî pantalonul, apoi,
cu spîncenele încruntate, hotărît să pună mai multă
grijă, luă colivia sub braț și se îndreptă spre fundul
atelierului. Aici, cu toate strigătele și rugămințile
familiei (țineam mult la această micuță zburătoare
care era pentru noi ca un înger păzitor al casei),
zdrobi cu tocurile lui ferecate cutia de trestie, în
timp ce o rindea, învîrtindu-se în jurul capului său,
ținea la distanță pe cei de față. Din întîmplare,
canarul nu muri pe dată ; acest boț de pene mai
trăia, deși era mînjit cu totul de sînge. Dulgherul
pleacă și trînti ușa după el. Mama și cu mine ne
străduirăm să oprim viața păsării, gata să fugă ; se
apropia de sfirșit, și zvîcnetul aripilor ei nu mai
arăta vederii decît ca o oglindă a celei din urmă
zvîrcohri a agoniei. Estimp, cele trei Margherite.
cînd își dădură seama că orice nădejde avea să fie
pierdută, se luară de mină, toate într-un gînd, și
lanțul viu se duse să se așeze, după ce împinseră la
cîțiva pași un butoiaș de ulei, după scară, lîngă
cotețul cățelei noastre. Mama nu-și încetase truda
și ținea canarul între degete, spre a-1 încălzi cu
răsuflarea ei. Eu alergam năuc prin toate odăile,
lovindu-mă de mobile și de scule. Din cînd în cînd,
una din surori își arăta la piciorul scării capul, spre
a avea știre de soarta sărmanei păsărele, și și-l
trăgea înapoi cu tristețe. Cățeaua ieșise din coteț,
și, ca și cum ar fi înțeles greutatea pierderii noas-
tre, Ungea cu limba sterpei mîngiieri rochițele ce-
lor trei Margherite. Canarul, nu mai avea decît
cîteva clipe de trăit. Una din surori, la rîndul ei,
(era cea mai mică) își ivi capul în penumbra lăsată
de lumina ce se rărea. Ea o văzu pe mama pălind
și pasărea, după ce, ca-ntr-o străfulgerare, își înăl-
ță gîtul, prin vădirea cea de pc urmă a sistemului
ei nervos, căzîndu-i iar între degete, înțepenită pe
veci. Spuse vestea surorilor ei. Ele nu făcură să se
audă vaierul niciunei plîngeri, niciunui murmur.
Tăcerea domnea în atelier. Nu se auzea decît troz-
netul întretăiat al frânturilor de colivie care, sub
puterea mlădierii lemnului, își reluau în parte sta-
coperta ediției princeps
rea dinainte a întocmirii lor. Cele trei Margherite
nu lăsau să se scurgă nici o lacrimă ; și obrajii lor
nu-și pierdeau frăgezimea lor împurpurată ; nu. . .
stăteau numai nemișcate. Ele se tîrîră pînă în lăun-
trul cotețului, și se întinseră pe paie, una lîngă alta;
în timp ce cățeaua, martor nevolnic al faptei lor, le
privea în lucrul acesta cu uimire. De cîteva ori,
mama le strigă; ele nu dădură sunet nici unui răspuns.
Istovite de zguduirile dinainte, dormeau, pe semne !
Ea căută prin toate ungherele casei fără să le gă-
sească. Se luă după cățea, care o trăgea de rochie
CONVORBIRI LITERARE
revista bilunara de literatură editată de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialista România
Redactor șef : CORNELIU ȘTEFANACHE
Redacția : lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287. Administrația : București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10, tel. 183399. Tiparul : I. P. lași