REVISTĂ LITERARĂ FONDATĂ DE SOCIETATEA JUNIMEA DIN IAȘI, LA 1 MARTIE 1 8 6 7. APARE BILUNAR. PREȚUL 2 LEI
eveniment
Viața țârii, in aceste luni ale
începutului de an, a cunos-
cut o seamă de evenimente
de primă importanță, meni-
te să dea noi impulsuri dezvoltă-
rii noastre materiale și spirituale.
In acest context se va înscrie și
apropiata Conferință Națională a
Scriitorilor. Așteptată cu o legitimă
satisfacție de toți artiștii cuvîntului,
acest forum va fi încă un prilej de
confruntări și dezbateri creatoare,
capabil să dea literaturii înseși noi
forțe, privind atit măiestria, cit și
responsabilitatea socială a actului
de creație.
Tezele publicate în întîmpinarea
acestui eveniment, cuprind aproape
in totalitate problemele teoretice și
practice care stau în fața literaturii
și slujitorilor ei. Remarcăm nu nu-
mai ponderea calitativă a acestui
text, grija și prețuirea față de arta
scrisului, izvorîte din documentele
partidului nostru, ci și atitudinea
deschisă, sinceră, combativă, în
e^^untarea eu tot ce este nociv
l^^aturli noastre socialiste, cu pre-
tențiile sterile și estetizante, dar și
cu tendințele de vulgarizare a feno-
menului respectiv.
Literatura noastră contemporană,
care și-a cîștigat un binemeritat
prestigiu, este profund legată de
viața și aspirațiile poporului aflat
în plin proces de dezvoltare multi-
laterală a socialismului din aceas-
tă țară. Problemele majore ale so-
cietății noastre sînt și ale literatu-
rii, ele își pun amprenta pe ceea ce
este esență în evoluția literaturii
din acest spațiu, care ne este pa-
tria. Ceea ce caracterizează litera-
tura noastră este umanismul socia-
list și realism deschis larg modali-
tăților de exprimare. In acest sens
răspunderi grave revin tuturor mî-
nuitorilor cuvîntului, poeți, proza-
tori, critici, concretizare a efortu
lui lor : reviste, edituri etc.
Gîndul nostru nu se îndreaptă a-
"um, in preajma Conferinței, numai
hore aceste probleme majore, de
esență ale actului de creație, ci
și spre factorii care pot stimula
sau, dimpotrivă, frîna o dezvoltare
normală. Ne gindim in primul rind,
la climatul literar, pe care apropi-
ata dezbatere are menirea să-l pu-
rifice și mai mult. In acest cimp al
literaturii unde trebuie să dom-
nească valoare — în înțelesul ei
larg, artistic și social — ca unic
criteriu de apreciere și ierarhizare,
nu se poate renunța la un climat
de efervescență, de confruntare sin-
ceră, de respect reciproc. Scriitorii
sînt individualități distincte, perso-
nalități puternic marcate de su-
biectivitatea lor, dar asta nu exclu-
de cu nimic o reală democrație li-
terară. Dar aceasta nu înseamnă
compromisul cu nonvaloare, blîn-
dețe nocivă față de impostură, ci
spirit critic, exigență ideologică și
artistică. Respectul nebazat pe exi-
gență și spirit critic este un fals.
Relațiile ce se stabilesc în dome-
niul literaturii trebuie să fie cele de
dreptate. Numai astfel climatul li-
terar poate fi sănătos, capabil să
stimuleze continuu actul de crea-
ție.
In acest sens revistele Uniunii
Scriitorilor ca și celelalte publicații
periodice de specialitate, au un ma-
re rol. Ca tribune, puse la îndemî-
na talentului conștient de marea și
nobila răspundere ce o are, re-
vistele pot și trebuie să ajute nu
numai afirmarea unor valori, cla-
rificarea problemelor ivite în evo-
luția complexă a literaturii, ci și la
climatul ce se stabilește în această
sferă specială a vieții spirituale.
Acum, în preajma importantului
eveniment al activității noastre li-
terare, cînd toți scriitorii români
sînt angajați cu devotament și de-
plină conștiință de sarcinile nobile
ce le revin, revista „Convorbiri li-
terare*, alături de toate celelalte
publicații al țării, înțelege. mai
mult ca oricind, să continuie și să
dezvolte ceea ce este valoare în li-
teratura română, strîns legată de
aspirațiile sfinte ale acestui popor.
DAN HATMAN U
VIITORI CONSTRUCTORI
despre filonul literar
balcano - oriental
Ziuă
Darnicâ zi.
Sâ stau într-un loc,
sâ văd numai cum urcă
și cum scade lumina
in arcuri de boltă.
Să văd cum aburește șița
acoperișului, in palmă
și treptele la cer
sînt iar
posibilul urcuș,
posibila ajungere.
In fiecare zi iau de la capăt
anotimpul ;
lumina pipăită cu miinile întinse
ale necredinciosului;
lumina văzută, auzită, visată,
fugită, istovită !
Sint iar la prima treaptă
in amurg
visînd urcușul, mîine ;
posibilul urcuș,
posibila ajungere.
La Sarajevo ți Mostar (in Bos-
nia), ai impresia să te afli în
decor otoman : moscheile iți
ridică in aer semiluna, băr-
bații poartă fes, femeile șalvari ;
arhitectura mai veche are ca-
ractere turcești ; prenumele, la mulți,
e turcesc. Și în Bulgaria, în centre ci-
tadine, particularități arhitectonice a-
testă aceeași amprentă. Pentru obser-
vatorul apusean, „baloanismul" sub
aspect etnografic, psihologic, a fost, ini-
țial, un fel de „chinoiserie", adică
obiect de curiozitate. Prin „balcanism",
se înțelegeau, în linii mari, efectele
negative în plan etic, legate de expan-
siunea turcă evocînd ideea de corup-
ție levantină, luxurile și nepăsare.
In formule rezumative, intrate in
limbajul curent, se vorbea (se vor-
bește încă), de perfidul Albion (Anglia)
sau de porțile orientului, acestea din
urmă metaforă pentru : spațiul balca-
nic. Formule ca acestea simplifică șl
forțează. Devenit un loc comun, con-
ceptul de „balcanism" este una din
acele idees rețues a căror etichetă nu
corespunde precis conținutului. Un
scurt demers istoric e necesar. S-a sta-
bilit de mult că, sub raport etnic, bal-
canicii s-au dezvoltat pe un substrat
mai mult sau mai puțin comun de pro-
veniență tracă, peste care s-au su-
prapus influențe diverse. Orientaliști,
etnologi, filozofi, ciți s-au ocupat de
fenomenul balcanic, estimează că, din-
colo de aspectele contestabile, înriuri-
rea elenismului a fost o realitate spi-
ritualicește utilă. Prin urmare, în sfera
noțiunii de balcanism intră (și nu în
mod neglijabil) reminiscențe ale unei
culturi majore, de rezonanță univer-
sală. Sâ se adauge apoi, dinspre ră-
sărit, ecouri ale culturii persane ți
extrem orientale, de la neamuri asia-
tice, cu o filozofie milenară, difuzată
oral pînă la Thracia. Considerat ca
realitate socială ți spațiu psihologic,
balcanismul n-a fost un continuum,
n-a existat un balcanism ca unitate
spirituală, pentru aceasta trebuind un
ferment modelator puternic, foarte ori-
ginal. Imperiul otoman avea să
imprime balcanismului, în laturile lui
accesorii, particularități nefaste. Ca
spațiu de tranziție între orient și oc-
cident, balcanismul, in aspectul lui
peninsular, este expresia unui complex
de tendințe, amalgamate intr-o noțiune
fatalmente fluctuantă, cu prioritatea
fondului turco-bizantin.
Despre un balcanism românesc, în
definitiv, ne putem pronunța doar la
modul figurat ; altminteri, ar trebui să
vorbim, de pildă, de un „gallicism"
românesc. Nici spiritul balcanic, nici
cel francez nu s-au integrat fenome-
nului românesc global. Prinși, printr-o
dramă a istoriei, în rețeaua spiritului
turco-fanariot, întrerupînd sau înceti-
nind, cîteva secole, relațiile active cu
marile civilizații europene, în principate
urmele amintitului spirit s-au făcut vi-
zibile în practicile administrative, în
mentalitatea feudală. De la Filimon și
Ion Ghica pînă la Princepele lui Eu-
gen Barbu, fenomenul turco-fanariot,
în expresia lui literară, a fost un mod
al tragicului franc sau al tragicului
deghizat, devenit ironie, sarcasm, per-
siflare. Sâ se distingâ un balcanism de
sorginte folclorică, semnalat (de Odo-
bescu) în „răsunetele" poetice de la
Pind, auzite, stins, în Carpați, un bal-
canism discernabil în motivul baladei
lui Manole (investit la noi cu note
subliniat autohtone), spiritual jovial —
nastratinesc ol unui Anton Pann - și
celălalt balcanism, concretizat în for-
me exterioare (giubea, caftan, ciubuc).
Accentul se abate, tranșant, de la
Orfeu, legendarul cîntăreț din munții
Thraciei, către un Levant tulbure,
subliniat carnal și teluric,	refractar
dezbaterilor de conștiință,	vegetînd
împăcat cu sine. Cadru de viață static,
cu suprafețe caracterizate prin ter-
meni ca bacșiș, hatîr, marafet, suli-
man, caraghioz, chilipir, taifas. Psiho-
logic și etic, semne lexicale de acest
tip circumscriu un climat al șireteniei
și placidității, căci e vorba, deoparte •
de pușlama și pezevenghi, de alta de
moft, acesta echivalent al „jemanfițis-
mului"...
Din motive de ordin geografic, mun-
tenii sînt mai „balcanici", în sens pi-
toresc, hilar și caricatural, drept care
Kir lanulea, Craii de Curte-Veche,
Isarlikul lui Ion Barbu apar în teren
valah. Mostrele de balcanism pestriț,
ambiguu, au acolo o evidentă priori-
tate literară fața de timbrul feeric,
somptuos, al Halimalei( singure re-
veriile exotice ale unui Bolintineanu,
lîngă un Bosfor romantic, fac excep-
ție). La mai toți scriitorii, balcanismul,
în expresia lui etică, implică un mod
de existență mediocru, mixtură de trivi-
alitate și tentații impure, pe un fond
social de provizorat, de acomodare
cu timpul și de surîs sceptic. Lucrurile
par neclintite ; chiar ți în muzica
orientală, domină un alt mod de
scurgere a timpului. Climatul compo-
zit dintr-o fostă raid dunăreană îi
oferea lui Ion Barbu, adolescent cu
imaginație, revelația unui bizantinism
sui-generis, poetul identinficînd în „pi-
torescul și umorul balcanic" o „ul-
timă Grecie". Cadru flou, aerian,
abstractizat, un bizantintinism în ruină,
văzut (cum declara la o anche-
tă) ca o „simplă ipoteză mora-
lă..." La alți „balcanici", frapează
(continuare în pag. 11)
Const. CIOPRAGA
tradiții ale presei
progresiste
românești:
cuvînt înainte
<1936)
Nu se tăgăduiește de către nimeni că la marca răs-
pintic istorică, economică și politică a vremii noastre, tara
românească, întocmai ca majoritatea statelor lumii, trece
prin aceeași criză, prin aceleași lupte ale marilor forte
sociale antagoniste și prin aceleași dureri și frămintări ale
epocilor de tranziție.
Criza aceasta generală a sistemului capitalist este
însoțită fără doar și poate și de o criză tot atît de generală
și de acută a culturii și ideologiei acestui sistem.
Proletariatul reprezintă interesele vitale și culturale
ale omenirii. Progresul acestei clase sociale coincide cu
progresul general al umanității. Ideia asupra lumii a pro-
letariatului industrial este obiectivă — fată de ideologia
falsă și sterilă a lumii capitaliste care e condamnată la
moarte.
Ne luăm sarcina să tratăm în mod științific — pe
baza largă a materialismului dialectic — toate problemele
ideologice ale vremii noastre.
Noi nu înțelegem prin revista noastră să creăm un
nou organ de luptă politică, ci o publicație de analiză
și sinteză științifică, în domeniul economic, filozofic, social
și cultural al realității societății românești, din mijlocul
căreia s-au născut și se dezvoltă forțele care duc spre o
eră nouă.
N. D. COCEA
o deosebită
însemnătate
formativă
Mă voi referi la un aspect le-
gat de felul cum a fost pri-
mită revista de către cititori;
voi încerca să privesc ace-
eași chestiune de jos în sus, adi-
că nu de la redacție spre citi-
tori, ci de la cititori spre redac-
ție, ce ecou a avut în largul public
această revistă în anii 1936 și ur-
mătorii.
După cum, unii vă amintiți din
experiența vieții, iar alții cunoaș-
teți din studiul istoriei, în peri-
oada aceea a avut loc o accen-
tuată ofensivă a partidelor și gru-
purilor fasciste din România, con-
comitent cu o viguroasă contra-
ofensivă a forțelor democratice
care se grupau sub conducerea
P.C.R., într-un front democratic
sau front popular. Diferite curen-
te spirituale favorizau ascensiunea
elementelor fasciste și m-aș referi
îndeosebi la cîteva publicații ca
„Gîndirea" care se mutase de la
Cluj la București adoptînd o orien-
tare mistică, profascistă.
Imundele ziare cuziste și legio-
nare de tipul „Porunca vremii" și
„Buna Vestire" și într-o măsură
chiar „Universul", anumite catedre
universitare Ia facultățile de teo-
logie, filosofie, drept, anumite u-
niuni și asociații studențești acapa-
rate prin acțiuni teroriste de către
legionari la Iași, București, Cluj,
toate acestea contribuiau la o largă
răspîndire a iraționalismului, șovi-
nismului, misticismului, la forma-
rea unui climat de diversiune, hu-
liganism și teroare.
In aceste condiții și-a desfășu-
rat contraacțiunea sa binefăcătoa-
re revista „Era nouă", ca și alte
publicații îndrumate de Partidul
Comunist Român.
Este important de subliniat că
această activitate s-a impus la cel
mai înalt nivel calitativ posibil în
împrejurările de atunci ; studiile
publicate în această revistă, studii
de istorie, de sociologie, de ana-
liză economică, de analiză a dez-
voltării științelor și culturii, sînt
la o astfel de altitudine îneît pot
fi considerate ca documente impor-
tante ale dezvoltării gîndirii mar-
xist-leniniste românești în perioa-
da dintre cele două războaie.
Nu numai muncitorii înaintați
care au primit această revistă cu
mult interes pentru a-și lărgi cu-
noștințele și orizontul, dar și uni-
versitarii, oamenii de știință, stu-
denții au înțeles consistența și va-
labilitatea ideologică a poziției'
noastre.
Privind revista de pe latura ci-
titorilor, trebuie să subliniem fap-
tul că ea a avut o deosebită în-
semnătate formativă, că mii de
cititori ai revistei „Era nouă" s-au
format, și-au întărit convingerile
prin lectura acestei însemnate pu-
blicații teoretice și ideologice.
Influența aceasta formativă a
„Erei noi" depășește cu mult frec-
vența și volumul apariției sale. Nu
au, apărut decît 3 numere din
„Era nouă" pentru că a fost inter-
zisă de guvern, dar aceste nume-
re au fost păstrate în bibliotecile
lor de către mii de oameni, au cir-
culat legal, iar după aceea semi-
legal și ilegal prin mîinile altor
mii de oameni și au contribuit la
dezvoltarea ideologică atît a ca-
drelor mișcării muncitorești, cît și
a multor altor cititori.
Miron CONSTANTINESCU
curajul_________________________
și limpezimea
de idei
Nu știu dacă a mai existat in
România vreo publicație care
intr-o existență atît de scurtă
ca a revistei „Era Nouă" — din
care au apărut doar trei numere —
să fi avut un atit de mare răsunet
ți să fi trasat un curent atît de pro-
fund și atît de cuprinzător în viața
ideologică a țării I Aceasta se dato-
rește mai ales faptului că „Era Nouă"
a supus, din primul ei număr unei
serioase analize teoretice, în lumina
concepției materialist-dialectice ți în
spiritul politicii partidului comunist,
problemele cruciale ale frontului ideo-
logic, ale evoluției vieții social-politice
și cultural-artistice din țara noastră.
Generației care s-a ridicat la viața
conștientă în anii de după al doilea
război mondial îi vine probabil greu
să înțeleagă ce a însemnat atunci
acest lucru. Anul 1936 era perioada
în care forțele negre ale reacțiunii —
și, în primul rînd Garda de fier, au
trecut la dezlănțuirea unei ofensive
ața-zis ideologice, de mari proporții,
susținute de multe publicații finanțate
de la Berlin sau de cercurile guver-
namentale românești, pentru a îneca
gîndirea românească în mlaștina ira-
ționalismului fascist, a misticismului și
obscurantismului, ridicate la rang de
înaltă virtute spirituală. Iar ofensiva
ideologică fascistă era, la rîndul ei,
susținută de gloanțele legionare, su-
prem argument în dispute teoretice.
Intr-un asemenea climat, apariția
„Erei Noi", abordarea combativă, de
pe pozițiile marxiste, a unei tematici
care răspundea cu argumente știin-
țifice cerințelor tulburătoare de cu-
noaștere și de orientare în labirintul
frămîntărilor sociale ale epocii, in corn-
plexitatea noilor și mult dezbătutelor
probleme din domeniul științelor so-
ciale și al științelor naturii, curajul șl
limpezimea de idei în lupta împo-
triva fascismului și a ideologiei fascis-
te, pentru apărarea valorilor culturii șl
civilizației umane, au avut în rîndurile
intelectualilor, a tineretului studios, a
muncitorilor, un imens ecou care a
depășit așteptările micului nostru grup
repartizat de partid în conducerea re-
dacției. Nici nu ne-am putut da seama
cît de repede s-au strîns chiar din
prima zi, în jurul colectivului de re-
dacție, oameni de cultură cu vechi
state de servicii pe poziții înaintate,
studenți, scriitori virstnici și poeți ti-
neri, însuflețiți de înaltele idealuri ale
progresului omenirii.
Am putea înșirui în echipa „Erei
Noi", echipă mereu în creștere, în a-
fară de directorul nostru Nicu Cocea,
asemenea figuri reprezentative ca Lu-
crețiu Pătrășcanu, Alexandru Sahia,
poeții Virgil Țeodorescu, Ștefan Roii
MĂRTURII
CONTEMPORANE
și Paul Păun, mult apreciatul filosof
mort prea devreme H. Rosenberg, cri-
ticul de artă Schileru, tinerii pe a-
tunci Miron Constantinescu, Radu
Popescu și alții.
Cu multă dragoste ne amintim de
cel ce a fost Miron Radu Paraschi-
vescu, — nemuritorul M. R. P., — se-
cretarul de redacție al „Erei Noi" și,
din multe puncte de vedere, sufletul
și îndrumătorul grupului din ce în ce
mai numeros de tineri scriitori, poeți
în devenire, care roiau în jurul redac-
ției.
Primul număr al „Erei Noi" a apă-
rut într-un tiraj de aproape două
mii de exemplare. Se vor vinde ? Nu
se vor vinde ? Mijloace de reclamă
și de publicitate nu prea aveam și
nu se puteau risca cheltuieli prea
mari. Nicu Cocea era optimist și a
avut dreptate. în cîteva zile tirajul
s-a epuizat și al doilea număr a
trebuit să fie tras în 4000 de exem-
plare - tiraj imens pe vremea aceea
pentru o publicație lunară teoretică
și social-culturală. Al treilea număr
s-a tras în peste 5000 de exem-
plare. Administratoarea revistei, ad-
mirabila Loti Foriș, nu prididea, zi și
noapte, să facă față noilor cereri de
exemplare, revendicate din întreaga
țară. Al patrulea număr a fost pro-
iectat pentru 6200 exemplare, dar nu
a mai putut apare ; a fost interzis.
Miron Radu Paraschivescu mi-a spus
înainte de a pleca pentru tratament
la Paris că a reușit să salveze șpal-
turile din tipografie și că le păs-
trează în biblioteca sa de la Văle-
nii de Munte. Ar merita să se cau-
te acum aceste șpalte, prețioase do-
cumente istorice.
Era aproape normal ca „Era Nouă"
să fie suprimată. Ea a pătruns în
toate căminele studențești considera-
te a fi cedate influenței legionare, în
seminarele facultăților ca revistă de
studiu și referință, în bibliotecile ti-
nerilor poeți și prozatori, în biblio-
tecile muncitorilor din principalele
întreprinderi industriale. Vă puteți
închipui emoția mea cînd am auzit
că studiile mele critice despre Școala
sociologică gustiană sînt dezbătute,
cu asentimentul profesorului Guști, la
unele seminarii ale facultăților de
litere și filozofie I Poeziile lui Virgil
Țeodorescu, Ștefan Roii, Paul Păun și
ale altora publicate, în „Era Nouă",
erau declamate la unele șezători și
ședințe culturale ale sindicatelor
muncitorești.
Toate acestea stricau socotelile
guvernului liberal, socotelile cercuri-
lor reacționare. „Era Nouă" a fost
suprimată. Dar spiritul ei, concepția
pe care a promovat-o în viața so-
cial-politică, în filozofie și știință, în
domeniul artei și literaturii nu au
putut fi suprimate, au învins pentru
totdeauna în țara noastră. Putem
spune cu drept cuvînt că de această
apropiată victorie eram pe deplin
convins din prima clipă în care neui-
tatul Nicu Cocea a răspuns, cu en-
tuziasmului tineresc specific lui, soli-
citările partidului de o prelua drec-
țiunea „Erei noi", organul teoretic al
Partidului Comunist, aflat atunci în
ilegalitate.
Ștefan VOICU
După cum se știe, directorul
revistei era N. D. Cocea, ca-
re obținuse aprobarea de a-
pariție și care va îndeplini
funcțiunea de director și la alte
publicații ale partidului, cum ar fi
de pildă, „Chemarea" sau „Repor-
ter", seria a doua.
In rețeaua de presă a partidu-
lui, legală și ilegală, revista „Era
Nouă" are un contur deosebit.
Ea e, în primul rînd, o revistă
de teorie și doctrină politică și
socială, o revistă care dezbate, la
înalt nivel, în lumina marxism-
leninismului, evenimentele la or-
dinea zilei, și totodată problemele
fundamentale ale materialismului
dialectic și istoric.
Pe de altă parte, „Era nouă" a pu-
blicat poezie și proză revoluțio-
nară de factură modernă, luînd
atitudine împotriva unei literaturi
diversioniste și reacționare.
Exista chiar și o poștă a redac-
ției, semnată de neobositul desco-
peritor de talente în fașă, care a
fost iubitul nostru prieten, Miron
Radu Paraschivescu.
Aici și-a publicat Lucrețiu Pă-
trășcanu admirabilul studiu împo-
triva „statului țărănesc" — stupidă
formulă diversionistă prin care se
încerca, încă o dată, abaterea ță-
rănimii de pe calea revoluției, mis-
tificarea și întîrzierea alianței ne-
în lumina________
marxism —
leninismului
cesare a țărănimii cu clasa munci-
toare.
Așa cum stă scris în raportul a-
gentului Siguranței, care se ara-
tă a fi fost destul de bine infor-
mat, raport publicat în revista
„Manuscriptum", an. II, nr. 2 (3),
1971, „Era nouă" apare „cu fondu-
rile strînse prin abonamentele fă-
cute în cercul intelectualilor comu-
niști, cu aprobarea Cenzurii, impri-
mată fiind la tipografia Moder-
nă din calea Victoriei, nr. 31, sub
direcția formală a lui N. D. Cocea,
însă în realitate conducătorul ei
este identificat comunistul Ștefan
Foriș, fost condamnat pentru cri-
mă contra siguranței statului".
Am păstrat stilul agramat al ra-
portului.
Intr-adevăr, ședințele de redac-
ție, dacă nu toate, majoritatea, e-
rau prezidate de Foriș.
Ședințele se țineau de obicei la
etajul doi al unei case situată în
Piața Rosetti, din balconul căreia
strada și împrejurimile se vedeau
ca-n palmă. Casa era, desigur, su-
pravegheată, dar prezenta pentru
noi anumite avantaje.
Toți colaboratorii fuseseră iden-
tificați de specialiști ca „scriitori
doctrinari comuniști".
O lungă listă de nume printre
care: Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan
Voicu, Miron Radu Paraschivescu,
Ștefan Roii, una și aceeași per-
soană cu Gheorghe Dinu, Al. Sa-
hia .Andrei Serbulescu, Petre Nă-
vodaru. Ilie Constantinovschi, H.
Rosenberg, Ghiță lonescu, Silvian
losifescu, Gogu Rădulescu, Miron
Constantinescu, Adrian Schileru,
Matei Socor, precum și cei care
constituiau, ca să mă pronunț ast-
fel, avangarda literară, aflîndu-se
totodată în rîndurile partidului sau
ale U.T.C.-ului, cum ar fi : D.
Trost, Paul Păun, Gherasim Lu-
ca. Unii dintre cei citați făceau
parte din redacția propriu-zisă, a-
vînd anumite atribuții suplimenta-
re de ordin organizatoric. Am fă-
cut și eu parte din redacție.
Secretar de redacție era Miron
Radu Paraschivescu.
Numărul unu al revistei „Era
nouă", s-a tras într-un tiraj de
1 800 exemplare, iar numărul doi,
apărut la 16 martie 1936, într-un
tiraj sporit de 4 000 exemplare.
Bucurîndu-se de prestigiul pe
care i-1 conferea justețea politicii
intransigente a P.C.R., „Era nouă"
a contribuit la stabilirea unei o-
rientări pozitive, întărind astfel
marea coaliție antifascistă.
Virgil ȚEODORESCU
„Era nouă" il salută pe G. Ibrăi-
leanu. Născută in preajma mor-
ții lui, ea totuși ii resimte pier-
derea direct, și se leagă față de
el, cu care nu s-a întilnit decît
în ironia coincidențelor, cu un
grav angajament de fidelitate. Ibră-
ileanu nu o va mai putea cunoaș-
te : ea totuși, il va invoca întot-
deauna ca pe unul dintre larii cei
mai apropiați ai căminului său.
Legătura noastră cu el este cu atit
mai adîncă cu cît este mai liberă.
Din patrimoniul lui, grevat de pre-
judecăți și de erorile pe care vre-
mea ni le-a dezvelit nouă, dar, pi-
oasă, i le-a ascuns lui, noi înțe-
legem să eredăm principiul comun,
regenerat dialectic, — rădăcina
vie din care și-a hrănit el gin-
dul și care ne întreține și pe noi.
Seva ei, însă, nu va bate numai
în binele crengilor îmbătrînite, ci
își va întinde brațe noi și frage-
de. Căci a continua nu înseamnă
a recompune amănuntul mort. în-
seamnă a retrăi.
Pe noi, ne leagă de Ibrăileanu,
poziția sa fundamentală în cultu-
ra română: poziția critică. [.. .]
Atitudinea critică in cultura ro-
mână este o poziție în numele unei
alte orînduiri și în numele drep-
tului inprescriptibil de a participa
la dezbaterea colectivă.
De aceea, el — ca și noi — ce-
rea condiționarea valabilității cul-
un articol despre
IBRĂILEANU
turii de legătura ei cu realitatea
socială, care singură autentifică și
substanțializează opera. Aceasta
trebuie să pornească de la viața
socială și să se întoarcă tot la ea,
ca într-un ciclu vital. Tre-
buie să pornească pentru a pur-
ta sămînța adevărului în sine, fă-
ră de care orice creație e stear-
pă. Și trebuie să se întoarcă la ea,
purtind îndărăt exprimarea ace-
luiași adevăr pentru ca, cu aju-
torul lui, să determine noua în-
drumare. și să îndemne neîncetat
spre reforma în care idealul mo-
ral, imperativul istoric și struc-
tura națională să-și găsească o mai
Astfel concepea
justă expresie.
cărturarului,
ibrăileanu mandatul
numai în împlinirea cerințelor cu-
getului, de a participa la prefa-
cerea unei omeniri imperfecte, și
de a veghea la dreptatea maselor
în numele și fn fața cărora vor-
bește.
Că el a crezut într-un factor so-
cial, și noi într-un altul pe care-l
investim istoric, aceasta este o pro-
blemă de perspectivă istorică. Din
1906, data apariției Vieții româ-
nești, și pînă astăzi, istoria a pu-
tut suficient să arate că nu țărăni-
mea poate fi motorul ei activ, ci
proletariatul care mandatează în-
treaga nouă ordine socială și viito-
rul istoric. Dacă pe Ibrăileanu l-ar
fi legat de țărănime vre-o particu-
lară preocupare, atunci lucrurile
s-ar schimba. Dar este clar că el
căuta in aceasta, cheia unei pro-
bleme istorice, mijlocul parvenirii
într-o epocă superioară de istorie
umană la a cărei înfăptuire prole-
tariatul a purces.
De asemenea, dacă el a crezut
în înfăptuirea liniștită a istoriei și
într-o dreptate care și-ar face locul
singură — și dacă noi socotim că
istoria este voluntară și că oame-
nii trebuie să participe la determi-
narea ei hotărîtă, socotim că și a-
cestea sînt deosebirile săpate de
timp. Imperativul epocii noastre
este, fără discuție, unul de realiza-
re activă. Este o necesară integra- •
re in ritm, din fața căruia nimeni
nu poate fugi.
Și atunci întrebarea care ptlpue
de la început între rîndurile noas-
tre, o întrebare exasperată în fațai
tăcerii:
— Ibrăileanu ar fi fugit ?
Ghiță IONESCU
2 —Convorbiri literare
în întîmpinarea Conferinței naționale a scriitorilor
realitate, realism,
curaj, angajare
— Aș vrea să știu, stimate Mircca floria Simionescu,
dacă vă considerați un scriitor realist.
— In ce mă privește, scriind o literatură morală și
satirică, încerc să propun în cărțile mele portretele unor
oameni. Prin asta profesez realismul.
— Ce așteptați de la Conferința națională a scriitorilor ?
Tezele publicate sunt judicios formulate, și constituie
o bază de discuție, care sper să fie fructificată exemplar.
Aștept în primul rînd constituirea unui climat cît mai ge-
neros, de respect și înțelegere între scriitori.
— Reiau. In ce raporturi sunteți — dv. și Scriitorul —
cu realitatea ?
— Există o realitate socială, o alta psihologică. Exis-
tă o lume exterioară, o alta, foarte intimă, a indivi-
dului. In măsura în care știi să înfățișezi cu artă, con-
vingător, una sau alta dintre mișcările adevărate ale aces-
tor două fețe ale lumii, ești un scritior realist. Nu înțe-
leg : de ce ar fi mai puțin realistă o carte care ar avea
ca obiect chinurile unui inventator cu o imaginație tero-
rizată de proiecte, fantastice pentru vremea lui — să-l nu-
mim Hyeronimus Bosch, — decît o alta, care ar înre-
gistra minuțios inventarul tehnic al timpului său ? Prac-
tica de a legitima numai o așa-zisă literatură obiec-
tivă, practică discriminatorie și sterilizantă, nu este fun-
damentată pe o cunoaștere serioasă a datelor problemei
Nu obiectul, ci calitatea artei oferă viabilitate cărții.
— Ce șl ck poate schimba un scriitor ?
— Categoric, scriitorul poate schimba mult. Să ne
gîndim numai la faptul că fiecare carte reușită e o pro-
punere nouă de înțelegere a lumii, un model particular
al Frumuseții, un act faustic de reorganizare posibilă a
datelor realității. Ea trebuie să ajute omul.
— Și dumneavoastră — cum schimbați?
— îmi place să cred că sunt un scriitor satiric, un
,moralist. Nu-mi fac iluzii : satira mea nu va tulbura pe
♦Cutare, escroc și impostor, lecuindu-1 de năravurile sale.
E vremea să renunțăm la asemenea simplificări. Dar sunt
convins că volum'l meu, peste filele căruia un tinăr va
întîrzia într-o noapte, ÎI va îndemna să distingă mai lim-
pede fapta mîrșavă de frumusețea umană. E foarte mult!
Scriu pentru acești oameni.
— Deci, schimbări de ordin educativ.
— Scriitorul trebuie să așeze în pagină faptele pe care
le narează în așa fel îneît desfășurarea lor să producă în
lume o mișcare spre mai bine, spre mai frumos.
Nu îmi imaginez un scriitor care să nu-și fi propus
un scop înalt privind vremile viitoare.
— Pentru că circulă foarte mult cuvintul, v-aș întreba:
ce înseamnă, pentru un scriitor, a avea curaj?
— Cel mai lăudabil act de curaj al scriitorului este cel
de a se apuca de scris, în timp ce există pe lume meserii
mai plăcute și mai rentabile. Sînt chinuri și riscuri incalcu-
labile, pe care se angajează să și le asume. Unii scriitori
sunt mai curajoși decît alții, este adevărat. Condiția reușitei
este sinceritatea.
— A ta și a celor care îți primesc scrisul. Există un
imperativ perpetuu, acela de a spune adevărul.
— Scriitorul nu înfățișează fapte consemnabile în cro
nici, controlabile cu martori. Realitatea sa este puțin dife-
rită de a celorlalți, în sensul că dezvăluie semnificații
dinamice, neașteptate. E sigur că adevărul acesta, relativ
— pentru că cel absolut nu folosește nimănui — poate une-
ori să usture. Important e să nu distrugă. în societatea
noastră socialistă, atît de însetată de adevăr, avem nevoie
de construcții literare cuprinzătoare, de adevăruri nealte-
rate, netrucate. Sunt unele adevăruri care nu se pot spune
oricum, la un colț de masă, într-o cafenea. Sunt altele,
ce par a produce gaură în cer dacă vor fi pronunțate,
dar care n-au decît un înțeles limitat.
— Naturaliștii umblau cu carnețelul prin noroaiele pe-
riferiilor. Cîndva, scriitori de-ai noștri se documentau
făcînd descinderi organizate în uzine, pe ogoare etc. Cum
vă „documentați" dv. ?
— Trăiesc, deschis și sincer, vremea mea. Fiecare zi
îmi oferă posibilitatea unei confruntări între ceea ce este
și ceea ce ar putea fi. Lupt în felul meu, cetățenește, pen-
tru mai binele acestui pămînt, pentru mai multă dreptate
și mai mult adevăr, pentru — ce vorbă mare — fericirea
oamenilor. Asta este documentarea mea de scriitor. Ca să
cuprind bine înțelesurile adînci ale lucrurilor, învăț dis-
poziția constelațiilor pe cer Și observ fenomenele de con-
junctură economică, cercetez nevoile elementare ale oame-
nilor și mă preocupă dacă industria de încălțăminte este
rentabilă sau nu, studiez îndelung ce_ mari idealuri și-au
propus părinții și străbunicii mei și îmi bat mintea cum
s-ar putea înființa un teatru central folcloric în Capitală,
ascult atent buletinele de știri și conduc mina copilului
meu pe caietul cu o mie de ștersături. Aș putea scrie^ re-
portaj — cîndva am și scris — îmi este mai de folos însă
să transcriu Hesoid sau Flaubert. Nu-mi fac probleme unde
să merg, ca turist sau scriitor, spre a cunoaște. Viața a
avut grijă să mă trimită „în documentare" exact acolo
unde trebuia să fiu și să văd.
— Ce reflecții vă provoacă relația dintre politică și
literatură ?
— Acordînd politicii un înțeles mult mai larg decît cel
aristotelic, considerînd-o știință a realizării deplinei eman-
cipări a speței și, implicit, a personalității umane, mar-
xism-leninismul include în sfera politicului toate ideile care
privesc gîndirea și acțiunea omenească. Puțini termeni,
cărora li s-au sporit înțelesurile și-au păstrat atît de bine
sensul, lesne de cuprins de mintea învățatului, accesibil
deopotrivă celui înarmat numai cu elementarul bun simț.
Este un fapt incontestabil că un țăran, din cutare sat su-
cevean, gîndește astăzi în esență ca un politician de pro-
fesie și, dacă, se glumea spunîndu-se că meseria de medic
este cea mai răspîndită, pentru că fiecare știe să dea
sfaturi salutare primului suferind, am putea foarte bine
schimba datele observației, afirmînd, de astă dată cu mai
multă seriozitate, că cea mai universală profesiune este
cea de om politic. Creația artistică nu poate fi concepută
în afara acestei arii întinse, pe terenul căreia se dezbat
problemele esențiale ale omului. Literatura n-a putut face
abstracție niciodată de politic și cu atît mai mult nu
poate face astăzi. Intr-una din serile trecute am făcut o
experiență ce mi se pare concludentă : am scos din sertare
scrierile mele de la diferite virste și am încercat să le
fac „radiografia", spre a ști mai bine de ce unele nu mai
prezintă nici un interes, de ce altele își păstrează prospe-
țimea și actualitatea. Interesant : paginile mai rezistente,
mai bine scrise, mai reușite artisticește s-au dovedit a
fi cele avind punctul de declanșare în fapte exterioare, de
un interes mai larg decît interesele persoanei autorului, un
sens mai declarat de angajare în disputele politice ale
momentului.
— Ce sens dați cuvîntului angajare ?
— M-am angajat să spun adevărul. M-am angajat să
dăruiesc anii foarte scurți ai vieții mele unei activități
chinuitoare, plină de riscuri, abia perdăfită de considerația
semenilor, întotdeauna în contradicție cu normele de viață
igienică. Cine mă îndeamnă ? Cine m-a angajat ? E un ca-
priciu ? E o manie ? E o sublimare ? Fiecare scriitor a
mărturisit, măcar în cîteva rînduri, asemenea îndoieli. Un
om serios ia sapa, ia mașina, ia pușca, ia ciocanul și fie-
răstrăul și merge pe șantier, merge la luptă, oriunde este
nevoie de faptă. Și scriitorul are o menire, o nobilă me-
nire ...
— ... Dar este și foarte multă nevoie de cuvînt drept.
Și apoi, cuvintul e germenele faptei.
— Totuși, mă gîndesc, ce fel de angajare este aceasta,
să rămîi noapte de noapte în fața mesei de scris, căutînd
să însemni văzutele și nevăzutele ? Nici vorbă că, în ciuda
izolării aparente, scriitorul este un mare și pasionat an-
gajat în activitatea socială, în inima acestei activități.
Personal mă consider, cu toată ființa mea angajat țării
mele, societății noastre socialiste, idealurilor poporului și
partidului meu. Un Dante, un Rabelais, un Shakespeare.
un Cervantes, un Goethe, un Balzac sunt mari scriitori
constructori, cu toate că au criticat. Cred că literatura
are rostul ultim de a întocmi o mare arhivă despre cum
trebuie și cum nu trebuie să fie această lume și
fiecare scriitor se angajează să sporească cu ceva depo-
zitul general de fapte semnificative.
— Ce cere, după părerea dv., un scriitor ?
— Scriitorul nu cere altceva cetății decît să fie consi-
derat un producător, ca și ceilalți oameni. Pentru aceasta
are nevoie de înțelegere, de lipsa prejudecăților care l-ar
putea arăta opiniei publice drept un trîntor visător. Din
fericire noi avem condiții din ce în ce mai bune. Producă-
tor de unicate, scriitorul se află adesea în situația negus-
torului care vinde în piață rădăcini și flori de leac : este
uneori suspectat de escrocherie, de critică, cu toate că e
limpede pentru oricine că produsele propuse aparțin naturii și
nu minții lui. S-ar putea ca infuziile pe care le indică să
nu fie potrivite maladiei pacientului. S-ar putea însă foarte
bine să fie salvatoare. Admirabil este că obștea din pro-
pria experiență, să utilizeze ..leacurile" și să le adopte
pe cele mai eficace. Scriitorul cere să i se acorde răgazul
de a cerceta epoca înainte de a propune -leacul" potrivit,
și de a greși cîteodată.
— Cum este de folos un scriitor patriei sale ?
— Scriitorul adevărat nu poate fi decît patriot înflă-
cărat. Este bine a se face întotdeauna distincție între pa-
triot și patriotard : a scrie de cinci ori intr-o frază cuvintul
patrie este mai puțin decît de-a fi autentic, sincer și exact
în atitudinea ta față de problemele reale, actuale ale pa-
triei. O carte bună despre o asistentă de spital care își face
sîrguincios datoria este mai importantă pentru patrie de-
cît o carte clamoroasă despre patrie, din care s-ar des-
prinde ideea că țara are nevoie de asistente de spital.
cu augustin buzura
proză, politică,
adevăr, profesie
— Care este modul politic al prozei dumneavoastră ?
— In ce mă privește, dacă mă obsedează ideile și te-
mele care mă obsedează și nu altele — după mine — mai
comode, mai „pasabile", mai neutre, de „vină" este, cred,
și politica. In paralel cu înțelegerea rigorilor și princi-
piilor politicii sporește și nevoia de a spune adevărul,
într-o țară ca a noastră, acest lucru este necesar ca aerul.
— La ce vă gîndiți rostind acest cuvînt acum, aici ?
— Adică ceea ce vezi, simți și gîndești despre uni-
vers social și spiritual pe care — tocmai pentru că-i aparții
•— ai vrea să-1 vezi mai pur, mai complex, la zi cu lumea.
Adevărul cu mijloacele artei, politică, deci, cu mijloacele
artei. Cred că spre asta ne îndeamnă partidul
— Deci, în registru politic, ce putem cere unei cărți ?
— O carte, printre altele, trebuie să înregistreze nuan-
țele, direcția afectelor unui mediu, fenomenele noi care,
eventual, să servească și politicianului de profesie...
— ... Fiind evident că orice comunist este — trebuie
să fie ! — un politician de profesie.
— Firește... Să-i servească deci, drept studiu, drept
microsondaj psihic, foaie a temperaturii afective.
— Romancierul Augustin Buzura este medic.
— Firește, eu spun adevărul meu, în limbajul meu,
filtrat prin subiectivitatea mea care, evident, poate avea și
erori. Reușesc numai atunci cînd această subiectivitate se
întilnește, se împletește cu cea a celorlalți. în definitiv, nu
scrim pentru noi înșine. Dincolo de țelurile artistice, ceea
ce scriu este, printre altele, și reacția mea de răspuns la
evenimente.
— Ce așteptați de la Conferința națională a scriitorilor ?
— Instituirea unui climat mai bun, pornind de la rela-
ția : scriitor — critic — cititor. Cred că va fi un eveniment
ce va impulsiona și mai evident dezvoltarea literaturii noas-
tre contemporane.
— Ce înseamnă a vedea realist ? (și deci a scrie ca
atare)?
— înseamnă a fi o conștiință, o atitudine. Înseamnă
a-ți asuma conștient misiunea cea mai dificilă, de a pre-
zenta realitatea cu mijloacele artei, cu tehnicile cele mai
moderne sau mai adecvate structurii tale psihice, obiec-
tului și cerințelor spirituale reale ale vremii. Realitatea
cu înălțările și căderile ei, omul așa cum pare și cum
este cu albul și negrul conștiinței sale, cu contorsiunile,
cu salturile sale. Acesta e realismul. Cum poți fi altfel ?
Altfel după mine, înseamnă să nu fii scriitor. Altfel poți
să fii farseur, carierist, vorbăreț, conțopist, orice...
— Vă aminți că, mai de mult, realismul...
— Cit de îngust a fost interpretat și propovăduit rea-
lismul, se știe. Vremea dogmatismului însă s-a dus. Nu se
mai poate întoarce. Ultimii ani au dovedit-o cu prisosință.
Doar pe alocuri, la unii, au mai rămas niște prejudecăți
și ticuri, concretizate în special în nostalgia rozului.
Viața, obiectul literaturii, oricum ai prelucra-o, nu
încape în nici o formulă, este infinit mai bogată și mai
interesantă. Și dacă-i așa, de ce s-o privesc prin gard sau
cu ochelari intens colorați ? Acceptînd un punctaj, o for-
mulă înseamnă să fii obligat să elimini din complexa noas-
tră realitate socială diverse elemente definitorii, să o pre-
zint deci fals, să o simplific, să transformi omul într-un
automat, într-o colecție de precepte seci, neconvingătoare.
Și dacă am face-o la ce am ajunge ? J
— Ce poate face, ce poate schimba un scriitor ?
— Trecînd peste excepții, un scriitor poate face mult,
poate schimba mentalități, gusturi, poate ameliora starea
psihică a semenilor săi, poate atîrna greu în balanța unor
hotărîri. Mă gîndesc la întreaga literatură. La noi, cînd
evaluăm succesele, absolut reale, trebuie să ne-ntrebăm ce
înseamnă Preda, Stancu, Jebeleanu, Bogza și mulți alții.
Să ne gîndim la scriitorii comuniști care au riscat atît în
ilegalitate, să ne gîndim la noi înșine ce avem de făcut.
Cred că trebuie să răspundem cu tot ce avem mai bun
acestor vremuri, prezentului nostru de aici, din această
țară.
— Cum poate să-și impună un scriitor adevărul ?
— Iată, scrii să zicem, o proză despre mediul cel mai
familiar ție, ale cărui articulații Ie cunoști și-n somn. Du-
rerea celor despre care scrii, zbaterile lor pentru adevăr
devin propria ta cauză. Nefiind farmacist spre a cîntări
exact cantitatea de afecte, ca nu cumva plusul să fie mai
mult decît minusul, negrul mai intens decît rozul, riști să
ți se impute că n-ai reflectat realitatea, că ai ponegrit în-
treaga profesie, ba și mai mult. Scrii despre medici și ime-
diat apare nu știu cine, care strigă că nu se recunoaște în
proză. Nu trebuie să se confunde criteriile, cartea cu
articolul de ziar, cinstea cu interesul. Adevărata soluție
e să spui ceea ce știi, ceea ce crezi... Ar fi absurd să cu-
prind toată realitatea, toată societatea, asta e treaba statis-
ticienilor, sociologilor etc. Eu prefer o anumită parte a
realității, cea pe care o știu, un anume tip de om, cu
binele și răul său, cu lumea lui vizibilă și invizibilă. E un
univers pe care-1 descopăr voluntar, cu convingerea că
așa este și că așa e bine. Accept dar să mi se spună de
unii, ca Dan Zamfirescu, să scriu prost dar nu că nu pot
să simt ce simt, că nu pot să văd ce văd...
— Experimentați ceva, in viață, în proză ?
— Tot timpul și oriunde. Eu îmi sunt propriul meu
cobai. Din foarte puțina proză publicată vă asigur că nu
mi-a fost străin nici un sentiment, n-am scris nici un rînd
neverificat, netrăit.
— Ce datorați profesiei de bază ?
— Datorez enorm studiilor medicale, chiar și defec-
tele : mania exactității, a preciziei, a nuanței, a întregului,
a explicării. Chiar și visul a devenit un obiect de studiu,
de „documentare". Știința m-a ajutat să-mi cunosc limi-
tele psihice și biologice dar Și posibilitățile. Or, este un
imens chin să știu că uneori randamentul scoarței este de
maximum 10 la sută, dar că ar putea fi și mai mare.
— Care e speranța dumneavoastră cea mai înaltă ?
— Să fiu expresia și vocea semenilor mei, cei de acum,
așa cum am spus, din această țară, să prefac în artă, atît
cît voi putea, idealurile acestui popor, acestei orînduiri
socialiste.
Petru Eugen GORA
3 — Convorbiri literare
Sufletul meu este seva pădurilor
Lemn mort învie
Semn viu ucide
Cit îl furi tu zăvorindu-l crengi agere
Zac moleșite, înmugurite
Jur-imprejuru-mi lemn crește
Lemn trunchi, lemn creangă ți frunză ți coajă
Toate orînduite deplin omenește
Tu unde ești, tu, aceea ce mă pindește
Cind in floarea ce moare fructul abia se ivețte 1
ledule, ledule,
De lupi pindit in poiana cu flori.
ledule, in poiană căci sirme ghimpate
In loc de mure inrourate
Intinsu-s-au cu fierul țepos, ghemotoace
Și sufletul meu in zadar se va zbate
Ghimpii in fructe nu se vor preface
ledule, ledule I
lată putința de-a fi însuți tu
Pură putință, liberată de toate
Și totuți putință sau nu
Sirma cu ghimpi pus-o-ai tu
In jurul poenii cu flori.
Minunile treceau bălaie
Un gind pe inimă-mi căzu azi noapte
Și simburele-i fără pată
Mițca o lume ca un ochi deschis :
Bărbații florilor merg singuri
Spre florile femei, mi-am zis
Ori poate eu pe lume am ajuns
Cu dorul-dor ți cer polen cu ochii
Minunile treceau, bălaie
Prin pieptul meu ca printr-un rai
Ci-n mine nu era femeia
Ci doar bărbați de flori
Cu mersul sigur spre florile femei
Și tu ideie
Ca înainte de-a te ști erai
Contra îngerilor
Opunindu-mă tendinței de a fi fără vrere convins
De ceea ce insumi nu simt in puterea oricărei convingeri
O mare din Terra golit-am ți în ea din adins
Foc la lacrimi dădui, lumină de lacrimi făcui
Peste pămintul înnobilat de suflete
Focul să-l stingă veni o armată de îngeri.,.
Și nu putură să facă nimic cu aripile
Nici cu săgețile ți nici cu lopețile
Acele ființe, nici bărbați, nici femei
Trudiră ți dispărură
Nicicum nu izbutiră dovadă a face
La un timp nu scintei ci litere albe luciră
lată : acesta-i motivul suprem
Pentru care socot cum că îngerii sint
Dovada totalei iluzii, stema adică
A împărăției Deșertăciunii
Și iată iubesc adevărul
Poet
Și stau pe pajiște copiii, după ploaie
Prin aer străveziu, pe iarbă udă
Simțindu-se la începutul lumii
Ața se simt in taină ispitiți de aerul curat
Care vorbețte-n versuri
Unii privesc la păsări
Admirindu-le
Că niciodată nu iți fac morminte
Alții sărută florile
Pentru-a ascunde
Că se gindesc încă de mici la fete
Doar unul dintre ei
Cum stă pe iarbă
Iți pierde văzul înadins
Iși pierde-auzul pentru a avea
!n jurul său doar liniște
Și iși pindețte sufletul
Ca pe o stea ți zice ți se-ntreabă
Nu-i oare însăți lacrima ce-mi va cădea
Și mă va face sâ mă văd cit sufăr ?
Zarifopol e cunoscut în litera-
tura noastră ca un critic de
primă mărime, un spirit ele-
vat și tulburător, un mare
cunoscător al artei, care face o fi-
gură oarecum unică, datorită unor
reacții insolite. Reputatul ironist,
bun prieten cu Caragiale, deși mult
mai tînăr, trece drept un frondeur
incisiv și malițios — în felul Iul
Voltaire — un veșnic nemulțumit,
pus pe harță, un veninos contesta-
tar ș.c.l. S-a spus chiar că e un
„dizolvant-*, un nihilist hirsut, ire-
verențios și sadic față de victime-
le sale. Un cîrcotaș, pur și sim-
plu. Intr-un fel, atributele i se po-
trivesc. Dar cînd s-a căutat resor-
tul acestor atitudini, mulți s-au
oprit doar la nivelul manifestărilor
temperamentale. Mai mult, s-a in-
oroarea de neautenticitate
sinuat că ele provin din dorința
de originalitate cu orice preț, care
l-ar fi împins să-și creeze o mască
singulară, stridentă și deconcertan-
tă. Că, în această privință, e vor-
ba de un neadevăr, o dovedesc în-
șiși detractorii săi care au renun-
țat la idee, de vreme ce autorul
încercărilor de precizie literară
s-a impus ca un original de esență
și ca un înverșunat adversar al
falsității și grimasei. A-l conside-
ra pe Zarifopol un înrăit structu-
ral, e, fără îndoială, o gravă eroa-
re, după cum a nesocoti anumite
predispoziții native înseamnă a
simplifica imaginea reală a pole-
mistului. Căci, într-adevăr, firea
lui Zarifopol l-a călăuzit către ma-
nifestarea liberă, vizavi de orice
formulă, independentă pînă la i-
zolare. Esteticianul e adeptul liber-
tății absolute a artei, criticul e un
individualist care ambiționează să
impună gustul propriu drept cri-
teriu unic de judecată a operei. E
„un gînditor în libertate", spune
G. Călinescu, dispus să anuleze
orice relații prestabilite cu lumea.
„Opera sa critică este o violentă
denunțare a gustului comun", du-
pă expresia lui Mihail Ralea, mai
ales cînd gustul acesta se îndreap-
tă către subliteratura diletanților
de pretutindeni și a imitatorilor de
la noi.
Ajunși în acest punct, trebuie
de precizat că reacția de bază a
spiritului lui Zarifopol este aler ■
gia la neautenticitate. Așa se înțe
leg și zeflemisirea pozei și a
schimei, și diatribele în contra 1-
mitației, și sarcasmele Ia adresa
unor valori recunoscute din cu-
prinsul literaturii universale. După
Maiorescu, el a făcut cel mai as-
pru rechizitoriu diletantismului,
improvizației și imposturii, al me-
diocrității și snobismului, al strîm-
băturii cosmopolite. Pe alt plan,
observația critică a eseistului vi-
zează și fenomenele social-politice,
configurînd opera unui moralist
modern, cu înfățișare aparte, ceea
ce l-a determinat pe Mihail Se-
bastian să afirme că Zarifopol a
dus mai departe, în eseu, iniția-
tiva lui Caragiale din teatru. Și
să nu uităm : Caragiale a fost în-
vinuit (și multe a avut de îndurat)
că vede monstruos, că opera lui
desfigurează o realitate chipurile
mai netedă. Cu atît mai mult, ne-
cruțătorul eseist a putut să provoa-
ce indiosincrasii care, pentru o
vreme, au putut să-1 plaseze în
uitare.
In epocă, principiul sincronis-
mului, în accepție lovinesciană, dar
și cu înțelesuri denaturate, era
en vogue. Cosmopolitismul „litera-
ților“ se exercita liber și cu aure-
olă. Gustul începe să fie impus de
snobii literari, de estetomanii care
„poartă arta în eșarfă", de „miile
de lectrițe române", care „suspină
cu versurile de horticolă retorică
ale d-nei de Noailles", în timp ce
casele de editură n-au desfăcut
nici cinci sute de exemplare din
poeziile lui Eminescu. Pentru un
iubitor de autenticitate ca Zarifo-
pol, servilismul față de străini e
păgubitor, slugărnicia idolatră e
mult dizgrațioasă. Adorația fixistă
paralizează imaginația, îngheață
spiritele și le subjugă într-un fel
de sclavie înjositoare. E dezgustă-
tor că „ne răsucim și ne gudurăm
ca sa film primiți înăuntru, în sa-
lonul european, parcă am vrea să
arătăm noi singuri cu degetul că
stăm altminteri, pe dinafară, abia
îndrăznind să ne strecurăm pînă
în prag", (voi. Artiști și idei lite-
rare române, 1930, Prefața). Irita-
rea lui Zarifopol sporește cînd imi-
tația se face după producțiile hi-
bride ale unor condeieri de duzi-
nă, dar cu „meritul" de a fi occi-
dentali. Apoi, inhibarea unora, cînd
e vorba de Europa, nici nu are
un suport cît de mic. fiindcă, pre-
cizează eseistul, noi am dovedit că
sîntem capabili să facem singuri o
literatură Ia nivelul celor mai bu-
ne din apus. „Curios cap trebuie
sâ aibă — spune cu amărăciune
Zarifopol — cine nu pricepe că
valorile de cultură cu care vom pu-
tea smulge (vrînd, nevrînd și fără
să nădușim special pentru asta)
considerația străinătății, trebuie să
le producem aici la noi — și le-am
produs mai mult decît onorabil în
cei cinzeci de ani în care am fruc-
tificat pe seama noastră, cu pu-
terile noastre autentice, ceea ce ani
luat din Apus", (idem). Pledoaria
sa pentru impunerea valorilor na-
ționale pornește din convingerea
că noi avem deja o tradiție care
trebuie preluată și valorificată, în
așa fel îneît să ne creăm o literatu-
ră cu greutate proprie, care .să a-
tragă și să absoarbă elementele
străine căzute în raza ei de acți-
une". Zarifopol, personalitate mo-
dernă, potrivnică pășunismului se-
mănătorist și naționalismului gîn-
dirist, nu refuză sincronismul, îl
acceptă, dar am văzut în ce fel :
nu e bine să rămîneim pasivi la
influențe, însă fără a alerga „gî-
fîiți și speriați după modelele con-
sacrate din afară". Aici se găsește
și cea mai probantă motivare a
intoleranței lui Zarifopol față de
unele opere ale trecutului, care e-
rau și modelele cele mai frecventate
Din dorința de a descuraja pe imi-
tatori, criticul vizează însăși sursa
lor, repede ajungînd să compromi-
tă opere de valoare unanim accep-
tată, din literatura lumii, și să le
contrapună creațiile autorilor na-
ționali, pe care în mod voit îi su-
praestimează.
Ii displace îndeosebi clasicismul,
în primul rînd, iconoclastul, nu
poate admite că soarele nu are
pete, nu crede în perfecțiunea o-
perelor clasice, scrise în conformi-
tate cu prescripțiile cîtorva teore-
ticieni : „Acești vrednici jandarmi
literari au alcătuit cu grijă și ne-
strămutată credință canoanele cla-
sicismului". In consecință, stilul
clasic e „un stil drept, linear, us-
cat, de o nemiloasă și istovitoare
claritate, aspru și cenușiu ; un stil
numai din concepte scurse de tot
sucul impresiilor și strict legat în
definiții și explicații". (Stilul clasic
în voi. Despre stil. Note și exemple,
1929). Celebritățile trecute nu-1 im-
presionează : corurile lui Sofocle
sînt plictisitoare, tragediile lui Ri-
cine și tiradele lui Corneille sînt
indigeste pentru cititorul modern,
portretele lui La Bruyere sînt „pli-
ne de nume grecești fără noimă și
de aluzii obscure", Wilhelm Meis-
ter — „o grozăvie supremă" ; Re-
nan e „seminaristul erudit și duș-
man literaturii", Guyau are o gîn-
dire ca o „gelatină trandafirie",
Voltaire e „neastâmpăratul grafo-
man“, Goethe e „impecabilul po-
seur" etc. Nici față de romantici
nu are păreri bune: Hugo e prea
ostentativ umanitarist, Lamartine e
stufos, George Sand are o literatu-
ră violent sentimentală, Maupas-
sant e „un pesimist patologic".
Balzac, Stendhal și chiar Flaubert
(pe care îl prețuiește) sînt „proaste
modele pentru plăpîndele literaturi
începătoare, care n-au scăpat de
slăbiciunea imitației naive". Toți
„provoacă și întrețin diletantismul".
Trebuie spus că la aceste păreri
concurează și plăcerea lui Zarifo-
pol de a sfida gustul public, de a
opera cu criterii strict personale,
concurează și opinia potrivit căre-
ia operele se degradează o dată cu
trecerea timpului. „Timpul omoară
orice creație intelectuală, în total
sau în parte. Veșnica tinerețe a e-
ternelor modele este o frază inep-
tă, ieșită din minți strimte și le-
neșe". (Clasicii, în voi. Din registrul
ideilor gingașe, 1926). Paradoxalul
Zarifopol nu stăruie mult în afir-
marea ideii de perisabilitate a cre-
ației. Nu mai revine cu aserțiuni
similare, în schimb îl apără pe
Caragiale cînd unii au proorocit că
opera marelui dramaturg se va
învechi. înseși preferințele criticu-
lui între scriitorii trecutului mai
îndepărtat sau mai apropiat vor-
besc de o atare inconsecvență. De
pildă, îl apreciază pe clasicul Mo-
liere, ii plac moraliștii francezi,
cu precădere Montaigne și La Ro-
chefoucauld, îl admiră fără rezerve
pe Anatole France, pe Tolstoi și pe
Dostoievski („e enorm" !), în parte
pe Proust etc.
Repetăm, împotrivirea, aparent
răutăcioasă, față de glorii și capo-
dopere nu provine numai din vi-
rusul contrarierii, numai din am-
biția de a-Și întrona convingerile
proprii, ci mai cu scamă din dorin
ța de a estompa luminile care a-
trag pe imitatorii vrăjiți și nepu-
tincioși. Căci cum s-ar putea inter-
preta altfel laudele atît de exigen-
tului critic aduse scriitorilor autoh-
toni, care au pus bazele literaturii
noastre ? Evident, și prin valoarea
lor, dar imboldul superior al a-
cestei poziții trebuie căutat în ten-
dința patriotică de evaluare a po-
tențelor artistice românești. De
altfel, o propoziție a lui Zarifopol
e edificatoare : „Datoria unui cri-
tic român este aceea de a procla-
ma superioritate unor artiști și o-
pere literare românești". (Artiști și
idei literare române, 1930 Prefața)
Regretabil e că Zarifopol a scris
puțin despre literatura noastră. A
studiat și a trăit o vreme în Ger-
mania, iar cînd, întors în țară, își
formase perspectiva necesară și in-
tenționa să se ocupe mai mult de
ea, s-a stins din viață. Oricum, a-
tîta cît a scris, criticul a dat la i-
veală un pertinent cunoscător al
literaturii române, cu intuiție si-
gură a valorilor, cu o înțelegere
superioară a momentelor de evolu-
ție artistică. Versurile din Psaltirea
lui Dosoftei „n-au suferit, de a-
tunci și pînă azi, nici o devaloare",
Beldiman și Budai-Deleanu au dat
certificat de naștere „invectivei în
formă artistică" și au încetățenit,
mai ales autorul Țiganiadei, „vio-
lența de limbaj, superb familiară".
Asachi are „simț ai vorbei vii", lan-
cu Văcărescu reprezintă un stadiu
avansat al poeziei noastre, Eliade
s-a realizat în cîteva poezii care
surprind prin noutatea lor etc. (v.
art. Poezia română in epoca lui A-
sachi și Eliade, în voi. Pentru arta
literară, voi. II, 1971) Alecsandri
este „inventatorul stilului poeti*^
nou (s.a.) în literatura noastră
Zarifopol observă cu justețe că
punctul de rezistență al bardului,
naturalețea poeziei lui. „se dato-
resc, cum știu toți, faptului că în-
tâia oară (...) el caută în poezia
populară ajutorul trebuincios pen-
tru înființarea unui stil literar li-
ber de orice artificialitate pedantă".
După Alecsandri, afirmă criticul,
momentul Eminescu, Creangă, Ca-
ragiale ește esențial pentru litera-
tura noastră. Eminescu e un poet
excepțional, „care dă impresia unei
uriașe inovații", Creangă e un po-
vestitor „de geniu", iar Caragiale
„este un artist înzestrat cu o capa-
citate excepțională de observație
(s,n.)“. De bună seamă, cel mai
mult și mai admirativ, dar nu eu-
foric, a scris despre marele său
prieten, Caragiale. Cu admirație se
pronunță și despre cărțile unor
contemporani : G. Ibrăileanu, G.
Călinescu, Alexandru Philippide, ,
Ion Vinea, Adrian Maniu etc. ■*
Așadar, neconformistul Zarifopol
e de fapt un constructiv, chiar a-
tunci cînd, dintr-o „întristare de
prea multă cultură" (G. Călinescu),
își manifestă scepticismul față de
perenitatea unor prestigioase crea-
ții. Marea dragoste pentru adevă-
rata artă, repulsia față de tot ce-
ea ce o afectează, față de nenatu-
ralețe, îndeosebi, — iată comanda-
mentele majore ale spiritului lui
Zarifopol.
C. TRANDAFIR
un memorialist
uitat
Poate că niciunde n-ar fi mai
justificată o încercare de a
readuce in actualitate figura
lui V. A. Urechia decît în pa-
ginile „Convorbirilor literare", și a-
ceasta nu numai pentru că aici s-a
comis marea nedreptate care apasă
asupra unuia dintre cei mai meritu-
oși cărturari români din veacul tre-
cut, dar și pentru că autorul Le-
gendelor române a fost dacă nu
un „convorbirist" de-a dreptul, in
tot cazul un colaborator la revis-
tei (cu studii istorice in anii 1888,
1889, 1892, 1901). Deși formația sa
e de cu totul alt stil decît aceea
a junimiștilor, iar istoria litera-
ră ii face grația de a aminti de
el doar la capitolul adversarilor
acestora, V. A. Urechia a fost un
om străin de orice exclusivism, ca-
re a frecventat „Junimea" și s-a
aflat cu Maiorescu in cele mai
amicale relații, ajutîndu-1 hotări-
tor în carieră.
Istoria culturii secolului trecut il
revendică la multe din sectoarele
4 — Convorbiri literare
(memoria iașuluij
călinescu în iași
Examenul de doctorat al lui
Călinescu s-a ținut in Aula
Universității. Amfiteatrul era
ocupat de profesori, studenți
și studente și de public din oraș,
cu predominarea doamnelor și
domnișoarelor, în ținută distinsă.
In așteptarea fremătătoare, ușa
centrală se deschide solemn și, la
masa festivă, luă loc comisia exa-
minatoare, din care făceau parte:
Octav Botez, Ilie Minea și încă
cineva, mi se pare, fiind prezidată
un doctorat celebru
de Orest Tafrali, in calitatea sa de
decan al facultății de Litere și Fi-
lozofie. In dreapta comisiei, Căli-
nescu răminea in picioare.
Regulamentul examenului de
doctorat prevedea că depășirea u-
nui anumit interval dintre publi-
carea tezei și susținerea ei orală
ii anula calitatea din acest punct
de vedere. Așa se explică faptul
că monografia despre Eminescu nu
mai era valabilă ca teză de doc-
torat pentru candidatul din fața
noastră care, cu gesturi intempes-
tive și dicțiunea-i caracteristică,
marcindu-și expunerea cu dese hm-
uri, în căutarea expresiei adecvate,
iși susținea degajat teza ad-hoc des-
pre Avatariile faraonului Tlă. Co-
misia și asistența ascultau cu tot
mai viu interes analiza operei emi-
nesciene. cu privirile atirnate de
figura celui care oficia și cu auzul
slăpinit de frazele rostogolite im-
petuos și convingător.
După terminarea expunerii, sub-
liniată cu aplauze entuziaste, au
urmat discuții, observații și între-
bări din partea comisiei. Primul a
luat cuvîntul Octav Botez, ca spe-
cialist în materie. După aprecierea
elogioasă a lucrării, două au fost
întrebările puse de examinator, ră-
mase in memoria mea. Prima:
„Dacă Eminescu n-ar fi scris Lu-
ceafărul și Scrisorile (voia să afle
Octav Botez din gura candidatului)
ar mai fi el pentru literatură ceea
ce este ?“ — „Orice poezie orice
rînd scris de Eminescu poartă pe-
cetea geniului său și acest lucru
imi creează convingerea că Emi-
nescu ar fi rămas luceafărul poe-
ziei românești, chiar dacă n-ar fi
scris Luceafărul și Scrisorile", a
răspuns fără ezitare Călinescu.
A doua întrebare : Octav Botez
dorea să afle ce părere are domnul
Călinescu despre o presupusă in-
fluență a lui Alfred de Musset a-
supra lui Eminescu. dat fiind că
un exemplar din opera poetului
francez s-ar fi găsit in biblioteca
poetului nostru. întrebarea i-a dat
prilej candidatului să facă o pa-
sionantă perorație bazată pe me-
toda sa de investigație, arătind că
niciodată n-a tras concluzii din
fapte exterioare, cum ar fi acela că
o carte oarecare s-a găsit în bibli-
otecă sau că a fost menționată în
inventarul bibliotecii. Putea s-o ai-
bă și să n-o fi citit; putea s-o ci-
tească și să nu adere la conținutul
ei; putea să adere și totuși să nu-i
fertilizeze opera. Numai constata-
rea reală a influențelor, pe bază
de analiză, e concludentă. „Nu ! —
a încheiat candidatul — Eminescu
n-a fost influențat de Alfred de
Musset". Era concluzia categorică
a candidatului, ce polemiza cu e-
xaminatorul.
Un incident penibil a fost provo-
cat de președintele comisiei. Apre-
ciind că studiul lui Călinescu e de
valoare deosebită și că nu are de
spus nimic in această privință,
Tafrali își cerea permisiunea de a
face totuși unele obiecții privitoa-
re la forma redactării; nu destul
de îngrijită, după părerea sa. Așa,
de exemplu, cuvîntul „urieșesc"
trebuia înlocuit cu „uriaș", in con-
formitate cu spiritul limbii româ-
ne. .. Stupoare generală ! Atit can-
didatul cit și restul comisiei, dim-
preună cu asistența. încremeniseră
intr-o apăsătoare situație de jenă.
Călinescu, el însuși surprins și ne-
îndrăznind, din condescendență,
să dea replica cuvenită, aștepta
dezlegarea sau tăierea nodului gor-
dian. Capetele celor din comisie
s-au apropiat unul de altul pen-
tru sobor de taină și tot în șoaptă
apoi i s-a comunicat ceva preșe-
dintelui. după care acesta a dispus
să se treacă la altă chestiune. Toți
au respirat ușurați... Buclucașul cu-
vint „urieșesc" era de fapt expre-
sia proprie a lui Eminescu și fă-
cea parte dintr-un citat reprodus
de Călinescu in teza sa !
Cam in felul acesta a decurs e-
xamenul de doctorat al lui George
Călinescu, la sfirșitul căruia după
o scurtă deliberare, comisia, po-
trivit momentului de încununare a
celebrului doctorat, — condus și
dominat în realitate de candidat —
a anunțat solemn rezultatul și ca-
lificativul obținut... „cum laudae".
„jurnalul literar”
și „noua junime"
Pentru a scoate lașul din „pro-
vincialism", Călinescu iși
propusese cîteva obiective,
între care o societate literară
și o revistă. O societate literară,
dar ce nume să-i dea ? Ca să se
păstreze legătura cu glorioasa tra-
diție a lașului, a găsit nimerit să
i se spună „Noua Junime". Am
participat la prima ședință, fi-a
ținut la „Corso", localul de elită, ce
se afla pe locul din fața actualului
palat al tineretului la colțul stră-
zii Lăpușneanu cu strada Carol (a-
cum Bulevardul Republicii).
Călinescu a ținut să precizeze că
„Noua Junime" se va conduce după
același principiu ca și „Junimea"
cea veche; „Intră cine vrea, ră-
mână cine poate". De aceea — a
precizat inițiatorul — noi vom ținea
ședințele cu ușile deschise „să in-
tre cine vrea!“ Ușa localului, ce
da de-a dreptul în stradă era des
chisă simbolic, după dispoziția da-
tă intr-adins de profesor. Așa că...
— a continuat Călinescu, arătind
spre ușa deschisă, prin care pătrun-
dea o lumină plăcută — dacă ci-
neva dintre dumneavoastră nu poa
te să mai rămină. e liber să se re
tragă, fiind liber să intre din nou
dacă vrea“.
„Noua Junime" trebuia să aibă
desigur și o revistă. Atunci s-a
luat în discuție și apariția proiecta-
tei publicații „Jurnalul literar", care
a și apărut la scurt timp. S-a vor-
bit nu numai de conținutul și o-
rientarea ei, ci și de formatul și
aspectul estetic al revistei, care, ac-
centua criticul, va trebui să fie la
nivelul celor mai prestigioase pu-
blicații occidentale.
Se gindise și la cercetări arhi-
vistice și la investigații pe alte căi,
pentru a scoate la lumină aspecte
uitate sau necunoscute din trecutul
ieșean. învăța pe studenți și teh-
nica cercetării, ca de exemplu, al-
cătuirea, trierea și minuirea fișe-
lor, sau explica, bunăoară, cum un
simplu anunț dintr-un ziar te poa-
te duce pe urmele unei descoperiri
însemnate pentru istoria literară.
Iată: „La sfirșitul lui decembrie
1889, printr-un anunț dintr-un ziar
ieșean, Al. Xenopol reclama pier-
derea unui cîine, ce se rătăcise
din cauza viforniței și a gerului
din acele zile. Ochiul ascuțit al
criticului literar, spunea Călinescu,
va trece peste faptul divers și va
privi mai departe. Citind printre
rinduri, el iși va explica de ce la
tnmormîntarea lui Creangă a fost
atit de puțină lume. Frig, ger și
polei! Cine să iasă din casă pe
asemenea vreme ? Din același mo-
tiv, cei mai mulți nici n-au avut
cum să afle că povestitorul murise.
prelegeri
și seminarii
Călinescu intra in amfiteatru
eu pași grăbiți și mergea la
catedră fără să privească în
Stingă sa, la auditoriul care-l aș-
tepta comentînd. Dar pînă la ca-
tedră el și rostise prima frază de
introducere la prelegerea ce avea
să urmeze. Introducere e un fel de
a spune, căci profesorul își conti-
nua, de fapt prelegerea anterioară,
de unde o întrerupsese data trecută.
Vorbind de Ion M inul eseu, il ca-
lifica drept un „Mitică" liric, în
sens caragialesc, susținînd că ro-
manțele sale reflectă sentimentalis-
mul emfatic al „Miticilor" bucureș-
teni. Și cita:
„Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar
mîine, I Dar fiindcă azi... etcetera. I
Am să te iert. E vechi păcatul / Și
nu ești prima vinovată".
„Etcetera"-ul din versul al doilea,
înlocuind emistihul cunoscut de
toți, era premeditat și sconta buna
dispoziție a ascultătorilor.
Despre dicțiunea caracteristică a
lui Călinescu am .mai amintit. Ea
își păstra caracterul și cînd citea
sau recita versuri. Reproducerea
era complet lineară. Singurele mar-
caje erau anumite pauze, de obicei
înainte de cuvîntul final.
Citind odată o poezie de Ion
Barbu, a pus colectivului din bănci
întrebarea: „Ei, spuneți ce ați în-
țeles ? Ce vrea să spună poetul ?"
întrebarea plutea amenințătoare,
nimeni neîndrăznind s-o onoreze
c-un răspuns cît de vag. A fost
repetată de cîteva ori, cu îndem-
nuri de încurajare. Același rezul-
tat. Atunci a trecut la altă tactică,
adresîndu-se direct, pe nume sau
indicîndu-i prin gesturi pe cei ce
nu-i cunoștea: „Dumneata ai înțe
Ies poezia ?... dar dumneata ?..
dumneata... dumneata!“ Muțenie
generală. Apoi, cu privirea îndrep
tată spre mine: „Dumneata ce al
înțeles ?“ — „Eu n-am înțeles ni ■
mic. domnule profesor..." — „Foar-
te bine! Âsta-i răspunsul!“ a iz-
bucnit profesorul „Nici eu n-am
înțeles poezia de la-nceput. E o
poezie ermetică, o poezie cu che-
ie. I-am cerut-o autorului. Fiind in
posesia cheii, poezia devine perfect
inteligibilă. Dar asemenea poezii —
cu cheie — nu sînt recomandabile.
Adevărata poezie trebuie să comu-
nice liber cu cititorul. Asta nu în-
seamnă că pledez pentru facilitate".
Călinescu nu se limita numai la
preocupările didactice și publicis-
tice literare. El trăia intens, cu
toată ființa și evenimentele politî
ce ale zilei. Ne aflg,m în pragul
războiului. Eram și sub nefasta zo-
die a legionarismului. Revoltat, e-
nervat, transfigurat aproape, in-
trînd odată în amfiteatru, în loc
să abordeze probleme literare, ca
de obicei, a explodat pe neaștep-
tate : „Vă dați seama unde-am a-
juns ? Pe muche de prăpastie. Sin-
tăm împinși spre prăbușire tota
lă, spre nebunie I Trebuie să ieșim
din această apocaliptică situație p‘
Era o manifestare de mare curaj,
în acea vreme de nemaipomenită
teroare legionară, cind pe neaș-
teptate, se iveau în sălile de cursuri
echipe cu diagonală peste cămașa
verde și cu revolvere la șold, cum
ni s-a intîmplat la o prelegere o
lui lorgu Iordan, pe care l-a so-
mat să părăsească sala Și univer-
sitatea pe motiv că e comunist.
D. Florea RARIȘTE
ei, în care el a dat contribuții
fundamentale, constitutive. Entu-
* ziast și plin de inițiative, el s-a
deosebit de Maiorescu și de juni-
miști, partizani ai principiului că
fondul trebuie să preceadă și să
justifice forma, prin aceea că se
grăbea să dea formă instituțională
multelor sale inițiative. De aici,
crearea de diferite forme culturale,
in ale căror comitete și comisii el
era prezent dacă nu chiar prezi-
dent activ sau de onoare.
O formă de manifestare predilec-
tă a sa au fost conferințele, înce-
pind cu cele de informare — e-
xact in spiritul „prelecțiunilor
populare" junimiste — și terminind
cu multele comunicări savante, fă-
cute in cadrul societăților inițiate
chiar de el. Desigur că o bună par-
te din acestea pot fi considerate cu
totul caduce, ele neavînd alt rost
decît a trezi interesul opiniei publi-
ce pentru o anume problemă, azi
fără importanță. Cititorul zilelor
noastre nu ar putea fi decit mirat
parcurgînd lunga listă a acestor
manifestări printre care se numără
titluri ca „O vorbă despre literatura
desfrînată ce se încearcă a se in-
troduce în societatea română", sau,,
„Iubirea la diferite popoare; (v. Al.
Iordan Bibliografia scrierilor lui V.
V. A. Urechia, Buc. 1942).
Din uriașa lui activitate au ră-
mas puține lucruri, dar acestea de
tot interesul pentru toate domeniile
în care el a făcut operă de pione-
rat. Și literatura îl revendică pe te-
meiul unui titlu de interes, deși
chiar în limitele ei, V. A. Urechia
a produs enorm, intr-o varietate
care ar părea absolut deconcertantă.
Nu arc cum să ne rețină atenția
încercările sale de roman, nuvelă,
teatru, cele mai multe localizări pu-
țin fericite ale unor teme din lite-
raturile străine, decit poate ca niș-
te încercări rămase fără roade. Cu
totul altceva sint paginile sale de
memorialistică și de reminiscențe
istorice, adunate în mai multe vo-
lume și, la urmă, contopite într-o
singură carte fără unitate și nefe-
ricit intitulată Legende române.
Numai o parte din textele sale de
prozator ar trebui denumite astfel :
sint pagini probabil inspirate de
modelul din O samă de cuvinte, de
fapt niște fantezii, unele de circu-
lație poate legendară, sau cărora
autorul a vrut să le confere aceas-
tă calitate (Condeele lui Vodă), de
pe vremea lui Mircea cel Bătrin,
Piatra arsă in care ni se explică
geneza acestui munte, Nestor Ure-
chia și sihastrul, legendă a înteme-
ierii mănăstirii Secul, etc.).
Altele sint anecdote populare sau
povestiri „poporale", aflîndu-se oa-
recum la jumătatea drumului intre
Legendele românilor de P. Ispirescu
și anecdotele Iui T. Speranția. Po-
pa care știe carte, Ion istețul, Nea
Sărăcilă etc.) Intr-un stil alert, care
constituie una din constantele per-
sonalități artistice a acestui autor
atît de fecund și de variat în pro-
duceri, el izbutește să nareze cu
farmec și într-o limbă pe ale cărei
registre le folosește cu siguranța pe
care i-o dădea erudiția citeva exce-
lente povești cu subiect popular u-
neori și istoric.
Cu aceasta intrăm în sectorul cel
mai realizat al operei de povestitor
a lui V. A Urechia. E vorba de
fantezii așezate in cadru istoric sau
narațiuni de fapte reale, pe care
autorul Ie-a extras dintr-o cunoaș-
tere profundă a trecutului, mai ales
a curiozităților trecutului și anume
a veacului fanariot, explorind un
material istoric printr-o muncă e-
roică de arhivă. Istoriograf doct al
epocii, pe care a ccrcetat-o in pa-
trusprezece masive volume, V. A.
Urechia a fost atras de pitorescul
ei, cu mult înainte de Caragiale în-
suși, poate constituind pentru acesta
un îndemn. Multe pagini din sec-
țiunea Viața în trecut sint așezate
în epoca din jurul anului 1800, is-
toriograful ocupindu-se cu o serie
întreagă de „daraveri" mai ales din
justiția civilă : divorțuri, nunți scan.
daloase, recunoașteri de drepturi.
Sint niște tablouri extrem de vii
schițele sale istorice, cărora el le
va da tot caracter memorialistic,
căci Urechia a vrut să lase impre-
sia că a ținut „calemul (cum se zi-
cea pe atunci, sau, cum am spune
noi acum : a fost doar secretarul)
unei epoci. Vom aminti astfel nun-
ta cucoanei Lucsandra Caramanloai-
ca cu polcovnicul lordache, mirea-
sa avind de trei ori virsta bărba-
tului, iar divanul fiind chemat să
judece cererea de punere sub in-
terdicție a femeii înaintată de fra-
tele acesteia (Scandalul din 1800).
Sau refuzul condamnatului la spin-
zurătoare Marin Tușcă de accepta
grațierea sub forma unei căsătorii
sub ștreang oferită de lipsita de
grații Ralița Mărgean, femeie
„spanchie și slută". Sau nu mai pu-
țin interesantul Scandal al Mitropo-
litului încheiat cu demisia obținută
de Vodă Moruzi prin „ipopsifie" a-
dică prin șantaj asupra prelatului.
In sfîrșit, istoria tragică a Mamei
Tărăboanța sedusă în tinerețe de
un boier pe care l-a ajutat să fugă
la Brașov de urgia Domniei și cu
care a trăit mai mulți ani pînă
cind iubitul ei a putut să se întoar-
că din surghiun. întrebată de poves-
titor cum îl chema pe boier, baba,
rememorindu-și istoria aceasta tris-
tă, dar nu și numele seducătorului,
exclamă cu resemnare filosofică :
— „Numele lui ?... îl știe mor-
mintul de la Sf. Sava... Numele
lui ? Zi-i boier și pace !“
Scriitor cu o paletă divers colo-
rată, capabilă să facă oricind concu-
rentă stilului mai spontan al lui
Ghica și mai elaborat al lui Cara-
giale, V. A. Urechia are in evocă-
rile sale o măsură pe care altminteri
nu o vădește în activitatea lui ge-
nerală. Arareori se lasă dus de
sentimentalism și de tendința de a
atribui unor oameni din trecut i-
dealurile generației sale democrati-
ce și unioniste. De cele mai multe
ori, V. A. Urechia narează doar cu
bonomie și cu o indulgentă înțele-
gere pentru eroii săi adesea „rău
viețuielnici". Autorul lui Cum era
odinioară se însărcinează să spulbe-
re legenda după care „balcanismul"
literar ar fi apanajul scriitorilor
munteni (Filimon Ghica, Caragiale,
Arghezi, E. Barbu etc.). Atent la
vorbirea populară a orașelor și cu-
noscător adine al epocii fanariote,
acest pretins descendent al primului
mare cronicar moldovean, este unul
dintre cei mai străluciți evocatori
ai intimplărilor din trecutul urbei
lui Bucur, pe care Ie-a înviat deo-
potrivă prin talentul literatului și
prin marea știință a istoricului :
Prima baie in București, Primul
„Haine-vechi" din București, Prima
berărie in București, Acum 74 de
ani, etc. dar mai ales Jupin Vîn-
tură-Vești din care vom da începu-
tul pentru ca cititorul să-și poată
face o idee despre posibilitățile ar-
tistice atit de felurite ale acestui
fermecător povestitor :
„O frumusețe de peșchir de in
în patru ițe pe spețează deasă, îm-
puiat la capete cu țarțamuri în bi-
biluri și înflorit cu arniciuri în fe-
țe vii, atirnă de un cot de lemn ce
înaintează din păretele casei d’asu-
pra Podului Mogoșoaiei, mai sus
de ușa prăvăliei lui jupîn Vintură-
Vești, starostea de bărbieri.
„Dar mi-te prăvălia?
„Ia vedeți cum dă ocol nesfîrșit
de-a lungul celor trei păreți ai ca-
merei, lavițe așternute cu velințe
vărgate. Colo la colț este soba cu
căldarea în care clocotește zgomo-
tos leșia. Pe pripiciul sobei se to-
lănește un cotoi mare alb".
Dar, asemenea descrieri insisten-
te sint totuși rare in cadrul operei
prozatorului nostru. Îndeobște Ure-
chia „nu lungește vorba ca drumul
leneșului" cum afirmă el o dată.
Spre regretul cititorului însă, și
spre paguba artei sale, căci dotarea
sa e evidentă in această privință,
iar arta divagației o probase stră-
lucit înainte de el Ion Ghica, și e
aceea a tuturor evocatorilor. Marea
lui forță e viociunea și autenticul
dialogului, a vorbirii care dublează
sau înlocuiește pur și simplu stilul
narațiunii. L-am asemăna încă o
dată cu autorul lui Kir lanulea,
dacă inițiativele lui Urechia nu
le-ar preceda pe acelea ale Iui
Caragiale cu vreo două decenii, iar
paralelă nu se poate stabili intre
un autor universal admirat și al-
tul de care nu mai știe nimeni
aproape nimic.
In sfirșit nu trebuiesc uitate a-
mintirile sale propriu zise, toate le-
gate de împrejurări sau personali-
tăți importante ale trecutului mai
recent (Cum am făcut cunoștință
cu M. Kogălniceanu, Șuba lui V.
Alecsandri, Piteștenii tunși (o în-
timplare din viața lui C. A Rosetti),
Blagopolușnie (episod din timpul
domniei lui Mihalache Sturdza). La
acestea s-ar putea adăuga seria
Din târnele vieții și Amintiri con-
temporane, pagini de un interes cel
puțin documentar excepțional, dar
rămase îngropate în ziarele Apăra-
rea Națională și Secolul XX în
multe numere din anii 1900 și 1901.
Am dat numai unele indicații a-
supra operei memorialistice a lui
V. A Urechia, autor pomenit doar
cu ironie de generațiile mai recente
care nu-i cunosc de fapt realiză-
rile. Să amintim că ultima editare
a Legendelor sale datează din 1904,
cu excepția unor culegeri cu totul
restrinse și inconcludente în 1911,
1919, 1935. O antologie a paginilor
sale memorialistice, in feluritele lor
înfățișări, dar in condiițile unei edi-
ții inteligente ar constitui o adevă-
rată revelație.
Alexandru GEORGE
5 —Convorbiri literare
Bărbatul ieși din cameră trîn-
tind ușa. Traversă holul și. se
opri în fața ușii de la ieșire.
Invîrti cheia în broască și
trase de mîner : ușa nu se deschise.
Bărbatul înjură. Mai răsuci o dată
cheia și ușa se deschise aproape
singură. Afară aerul era umed. Be-
curile de neon luminau slab, palide,
și strada era goală și nemișcată de
parcă toate casele nu ar fi fost
decît niște decoruri de carton părăsite
după filmare. Ieși pe poartă, nu-și
luase pardesiul și în aer mai plutea
umezeală de la ploaia din ajun.
Merse pe lîngă garduri pe tro-
tuar. Din copaci, la adierile vîntului
se scuturau picături de ploaie. Băr-
batul se șterse pe gît cu o senzație
de enervare de apa care i se stre-
cura de-a lungul sirii spinării.
Coborî în mijlocul străzii ca să nu
mai meargă pe sub copaci. încotro
se duce? Aiurea. Se duce. Nici
măcar nu a luat la el niște bani ca
să intre undeva să bea un coniac
sau o bere. Mai degrabă un coniac,
asta ca să se mai liniștească. Pe
urmă nu ar fi avut decît să se în-
toarcă acasă, să se dezbrace și să
se culce în pat cu spatele la Irina
și să mai prindă cîteva ceasuri de
somn pînă la ora cînd trebuie să
se ducă la servici. Dar Irina nu-i
va spune nici un cuvînt, absolut
nici un cuvînt. Pentru că numai ea
a fost de vină, știa bine că pe el îl
enervează orice petreceri în comun
și cu atît mai mult petreceri în
familie, vulgare, care se lasă cu
cîntec chiar dacă vine distinsul
profesor universitar Pădureanu,
gloria familiei, să-1 ia dracu cu
tot cu gloria lui și cu bancurile lui
porcoase pe care le spune numai
atunci cînd sînt femei de față
și mai ales cînd de față este Irina.
„Vai ce unchi drăguț ai, spiritual,
de unde știe atîtea bancuri nos-
time?" Unchiul de pe mamă. Și
cine te-a pus Irina să-mi spui și
asta, nu-mi ajungea că, cînd te ve-
deam cum rîzi, cu trilurile tale su-
blime, cristaline! pe care eu speram
cîndva că mi le dăruiești numai
mie și asta numai atunci cînd ești
grozav de fericită, și în seara asta îm-
prăștiindu-le vulgar printre hoho-
tele unor oameni beți. Și unchi-
meu întărîtat de rîsul tuturor și
mai ales de al tău făcu un gest larg
cu mîna răsturnînd paharele cu vin
clin fața lui. Se ridică în picioare
voluminos, cu capul lui uriaș și
cu partea bombată de deasupra
frunții de taur rămasă fără păr,
doar cu cicatricea aceea oribilă
făcută de o schijă în timpul războ-
iului. Se clătină sprijinîndu-se de
scaun ca să nu cadă. .Ce, în fa-
milie să nu fim sinceri ? Să o ia
naiba de poleială și de prejudecată.
Parcă nu avem minori printre noi,
deci nu corupem pe nimeni. Aici
numai rupem ... hi ! nu-i așa ?
hi! hi! Să vă spun una și mai și“ ...
Și îi dădu drumul. Hohote de rîs,
tu te amestecai cu ei, cu rîsul tău
sublim, condescendentă de formă,
înțelegătoare, așa se întîmplă doar
în familie, m-ai privit ca și cum
mi-ai fi spus: nu-i nimic Dinu,
nu-i nimic. Nu-ți fă griji, numai în
familie rîd la bancuri din astea.
.Știi că în lume mă fac că nu aud,
măcar intre noi să ne distrăm,
pentru că în altă parte stau toți să
te analizeze și să te judece, și dacă
ești femeie să te categorisească
imediat drept stricată.
M-am uitat la tine și mi-a venit
așa deodată greață și am ieșit
afară convins că o să vărs tot din
mine, și inima, tot. Am stat afară
Ia aer și am fumat o țigară pînă
mi-a trecut. Și maică-mea : ți-e
rău, poate ai mîncat ceva care nu
ți-a priit. Nu. Nu mi-e rău, am
ieșit să fumez o țigară. Țigară ?
Puteai să o fumezi aici. Nu. Aici
miroase a mîncare.
Nu m-a mai întrebat nimic, liniștită
că mă simt bine, deși răspunsul
meu era fără nici o noimă, însă
era și ea amețită și o interesa mai
mult formal în clipa aceea cînd mă
simt bine, sau nu, sau se temea ca nu
cumva să mă simt într-adevăr
rău și să le stric petrecerea. Nu-
mai că eu mă simțeam bine, am
și zîmbit la urmă ca ea să se
convingă într-adevăr că n-am nimic.
Și după ce m-ai dus la petre-
cere, știind că urăsc treburile de
felul ăsta, cînd toți beau și nimeni
nu mai ascultă ce spune vecinul,
fiecare are de spus cîte ceva, se
iscă o gălăgie cînd nu se mai în-
țelege nimic pentru ca pe la ora
două să o șteargă toți acasă (a
doua zi se duc în treaba lor) și să
adoarmă fericiți că s-au distrat
minunat.
Iar la întoarcere după ce nc-am
scos pardesiele chiorîți de lumina
becului din cameră, cu ochii injec-
tați, eu m-am dus în baie și tu
te-ai dezbrăcat și ai făcut patul,
te-ai culcat cu lumina aprinsă
in așteptarea mea. Eu m-am întors
din baie. Cu părul despletit pe
pernă erai sublimă, ca atunci, în
primele zile de căsătorie cînd eu
nu luasem încă vacanță și mă
întorceam tîrziu de la o ședință
și te găseam culcată în pat, sub
plapumă. Erai fierbinte și, lipit
de tine, simțeam cum mă pătrun-
deam de pace. In seara asta te-am
descoperit cu lumina aceea în ochi.
Rămăsesem iarăși noi. Numai noi.
Ceasurile de dinainte, rîsul unchiu-
lui, păhărelele de vin... Numai
noi adevărați, Fără nici o altă
alternativă. Iți vorbeam. Mă ascul-
tai, îți plăcea să trăiești toate
clipele mele, să trăiești fiecare
celulă din viața mea și eu dintr-a ta.
La douzeci și unu de ani, Irina,
ce viitor pot schimba. La douăzeci
și unu de ani ? Pe mine. Ca să
pet schimba un viitor. Ce trecut
am omorît? NiciunuL Abia l-am
înviat, și pe cel bun și pe cel rău
ca să-1 pot cunoaște.
Ca atunci cînd am să-1 omor să am
grijă ca nu cumva să-1 omor pe cel
bun.
Te-ai mai certat cu cineva ? Pre-
simt că iar ai dat de bucluc. Am
VAL CONDURACHE
dat. Cu cine ?, Cu asistentul care
răspunde de A.S. pe facultate. Ade-
vărul nu era numai acela pe care
îl vroia el. Și ? Și nimic. A trebuit
să-mi dea dreptate, deși pe chestia
asta n-o să mă înghită multă vreme.
Dar asta înseamnă că nu-i cinstit...
E cinstit, dar e om. Dacă nu ar
fi om, ar fi robot. Desigur, un robot
nu ar greși niciodată numele drep-
tății numai că nu cu un robot poți
construi comunismul...
Mă sărutai. Te lipeai mai tare de
mine. Tu ești un om drept, îmi spu-
neai, ce bine ar fi dacă toți oamenii
ar fi ca tine...
Ar fi plictisitor. Nu ar mai exista
contradicții, și fără contradicții,..
ai învățat filozofie ? ...
De ce nu scrii toate astea ? încă
nu pot, bucuriile astea sînt cel mai
greu de scris. Pentru ele îți tre-
buie multă sinceritate. Mai ales
față de tine. Mult adevăr.
Mă strîngeai în brațe. Fierbinte.
Se poate, șopteai exaltată. Se poate.
Insămînțează adevărul tău în mine.
Fă-mi un copil...
încă nu ne-am iubit în altă parte
decît în camera asta dar am im-
presia că nu am putea ,că am co-
mite un sacrilegiu, pentru că numai
aici putem face, ca un ritual sfînt
care nu se oficiază decît într-un
singur loc...
Și în seara asta trupul tău mă
aștepta dezbrăcat sub plapuma cu
atlas albastru deschis, mătăsos, foș-
nitor. M-am oprit în prag. Mi-ai
zîmbit iarăși straniu. Straniu, nu ?
Așa zîmbești înainte de a ne iubi.
M-am apropiat de pat, nu știu de
ce, în loc să sting lumina și tu m-ai
privit și ai spus: „Vai, ce unchi
drăguț ai, spiritual, de unde știe
atîtea bancuri nostime ?'
Te-am lovit peste față. Chipul tău
a căpătat mai întîi o expresie de ne-
dumerire desăvîrșită. Cu ochii mari
deschiși și cu zîmbetul oprit pe bu-
zele care se depărtau într-un spasm
de surpriză în loc de strigăt. Te-am
lovit iar, obrazul tău a început
să se schimonosească din ce în ce
mai tare dar rămăsese pe el ex-
presia aceea de nedumerire. Și iar
te-am lovit și iar, orbește, tu nu
scoteai nici un sunet, din ochi nu-ți
picura nici o lacrimă, nu se vedea
pe tine nici o suferință și asta mă
scotea din minți și dădeam sperînd
că voi vedea în sfîrșit suferința, sau
cel puțin durerea cum te pătrunde
fără voia ta.
Atunci am plecat. ..
Bărbatul își aprinse o țigară. Fu-
mase mult la petrecere. Aruncă ți-
gara. Se uită la ceas, era trei șl
zece de acum, probabil nu va mai
apuca să se culce în noaptea asta.
Frigul îi intrase pe sub haină. Se
strînse, zgribulit și arăta din cauza
asta mic și slab, ori flămînd, de
pai'că nu ar fi mîncat nimic de cî-
teva zile.
își scoase iar o țigară și o_aprin-
se. Usturimea de pe limbă nu-i
trecuse. Avea un gust amar în gură,
își simțea gîtul uscat și cerul gurii
cleios. Aruncă țigara după cîteva
fumuri. Luă pachetul și îl rupse în
bucăți. Din vale un taxi trecu în-
cărcat pe lîngă el. De unde naiba
vin ?
Probabil de la o petrecere...
Și pentru ce ai vrut Irina să
mergem la părinții mei ? Ca să
demonstrezi ce ? Că tu, soția mea,
ai fost aceea care ai pus capăt
după aproape un an de zile conflic-
tului dintre mine și ei, adică orgo-
liul tău de femeie de a face ordine
în locuri și treburi peste tot pe
unde trece, caritabilă și împăciui-,
toristă. Matură. Tu, care ai înțeles
că părinții nu pot dori decît binele
copiilor și că ei le sint cei mai a-
propiați și cu care în orice ocazie,
oricit de strimtorați ar fi... Ei bine,
uite, eu binele cu forța nu-l vreau,
dacă, bineînțeles, asta se cheamă
bine, și nici dragoste...
Ne-am adunat în văzul întregii
familii pentru ca familia să fie
în sfîrșit mulțumită că lucrurile
au fost puse la punct, în cadru fes-
tiv, să nu se mai poată bîrfi din
urmă pe seama noastră. De ziua ta-
tei, pentru ca eu să fiu silit să nu
fiu acru și nehotărit, totul să arate
exact cum ar trebui să fie de fapt.
Ești fericită ? A fost precum al
vrut și am încercat să mă prezint
așa cum n-am făcut-o niciodată. Și
unchi-meu să ne întrebe : ei, cum
e, porumbeilor, e dulce mierea ?
mai ales cînd o bei din fîntînă 1 și
a făcut cu ochiul către mine. Știi
de ce se iau bărbatul și femeia ?
Nu. Nu știu bancul, pentru că
de ce se iau brăbatul și femeia știe
tot prostul, sau, în cel mai rău caz
crede că știe. Unchiul continuă ban-
cul, eu însă nu-l mai aud și deodată
rîsul ă-ha-ha ! hă-ă-ha-ha I...
Am fost împreună acolo ca să
ne recunoaștem vina sau chiar dacă
nu, să ne cerem iertare, de moment
ce ei, oameni în vîrstă și-au călcat
pe inimă și au făcut primul pas
invitîndu-ne la ziua tatei.
Eu însă nu pot uita glasul cu
care tata mi-a spus ca și cum nu ar
fi fost tatăl ci dumnezeul meu și eu
supusul lui printre alți o mie. Nu I
Categoric nu. Nu avem nici eu, nici
mama, ea e aici, poate să recu-
noască lucrul ăsta, nimic contra
fetei. E drăguță, e de familie bună. ..
Și dacă nu era ? Aa ? s-a întîm-
plat să fie, dar dacă nu era ? Și
tata s-a făcut că nu aude și a con-
tinuat imperturbabil cu același des-
potism în glas : după ce vă termi-
nați studiile nu am nimic împotri-
vă. ..
Și eu făcîndu-mă că nu aud : dar
dacă nu era din familie de inte-
lectuali ? Atunci am fi vorbit cu
In clipele cînd îmi durez
La țărmul liniștii, din imnuri crez
Sunt dirijorul marii degajări
Orchestra mea plutește peste mări
Și la auzul ei ies și delfinii
In baia de azururi a luminii
Sărind de bucurii ca la o veste
Din unde verzi pe albul de pe creste.
Pătrunde-n suflet muzica in valuri,
Stau spectatorii nemișcați in staluri
Și-n rezervoare cerești - izvoarele visului,
Dind tărie stejarului, frăgezime caisului,
Inteligenței - vervă de pocaluri,
Stăpinire de sine, exuberanță pură,
Iubirii - chemare lucidă și obscură,
Pămintul să întreacă lumina Paradisului.
Răsar pe boltă sateliți atenți
Vîntul s-a-necat in mare
Și stelele lucesc ca niște cenți
Uitați de mult in negre buzunare.
Brizele adie-n munți,
Comori sclipesc in somnuri subterane
Și brazii veșnici, un minut cărunți
Respiră muți arome de oceane.
Ce liniștită inima imi bate
De dincolo de zări acuma toate
In ginduri s-au întors și n-au apus
O dragoste imensă ce biruie surpări
Pod înalt unind nebănuite mări
Solid ca un trapez cu baza mică sus.
Orașe-s moarte-n ghețuri de deșert...
La ora veșniciei și un sfert
Profund tumultul vremii mă inundă
Neprețuită fiece secundă
Crescind peste tiparu-n veac granitic
Asemeni unui personagiu mitic
Cu mintea strălucind in stea polară
Și revărsată inima șuvoi
înalță sufletul ca fluviu-n ploi,
De puritate - ploi de primăvară.
Florin Mihai PETRESCU
totul altfel. .. m-a luat el in seamă.
Adică ? Adică ți-aș fi interzis. Nu
puteam să te las să te bagi în cine
știe ce mediu. Zău ? Și cine îți dă-
dea dreptul ăsta ?
Cum adică drept ? și-a ieșit din
minți. Trebuie să știi că atîta timp
cît depinzi financiar... Financiar ?
am răcnit. Financiar ?
Am arătat-o cu degetul pe mama
Ai auzit mamă ? Financiar. Datoria
financiară a fiului către părinte...
Da, a zis ca neutru. Am ieșit trîn-
tind ușa și pentru prima oară l-am
înjurat pe taică-miu în gînd. El a
deschis ușa și m-a strigat din urmă
că am să-mi dau seama ce înseamnă
asta atunci cînd n-o să am ce mîn-
ca. Să intru în servici. Și să văd a-
tunci cum se face Universitatea la
fără frecvență, de la el nu mai pup
un leu. Și știi r'an ne-am dus a-
mîndoi singuri la starea civilă și
te țineam stîns de mînă și simțeam
amîndoi că nu se poate decît așa.
Tu n-ai vrut să chemi nici părinții
tăi ca să fim numai amîndoi, mai
solidari și într-adevăr fără nici un
sprijin și să pornim de la nimic ca
să ne bucurăm de fiecare pas îna-
inte și mi-ai spus că nu vrei să
simți în clipele acelea pe părinții
tăi în spate pentru ca tu însăți să
mă sprijini pe mine și eu să-mi las
greutatea pe tine, fără ca tu să te
iași pe altcineva. Ai spus tot timpul
cind femeia aceea ne citea : da !
Da., da !
Curios a fost. Acusâ la noi, așa
mi-ai spus și a sunat atit de nou,
acasă la noi. Te-am trecut pragul
în brațe. Cind am intrat în ca-
meră te-am lăsat jos. Te-ai uitat
lung la mine. Cumva altfel, ca nici-
odată. Ți-ai scos singură rochia. Lu-
mina de vară intra gravă prin per-
dea poleindu-te pe umerii goi de
parcă erai o statuie de neatins, prea
nobilă ca s-o profanezi cu atinge-
rea unei mîini. M-ai privit în ochi
și mi-ai spus cu o voce mult mai
joasă ca de obicei, gîlgîită. ca de fe-
meie, pornind din adîncul gîtului :
mi-e teamă...
Și acum: „Vai ce unchi drăguț
ai, ce spiritual, de unde știe atîtea
bancuri nostime ? “
. . .Dinu se dezmetici. Ajunsese
fără să știe în fața palatului și cea-
sul cînta Hora Unirii. Apoi bătu
de cinci ori. Dinu își coborî gulerul
de la haină și începu să se gră-
bească înapoi spre casă. De la Uni-
versitate începu să alerge. își des-
cheie nodul de la cravată. O inex-
plicabilă nervozitate amestecată cu
teamă îl cuprinse. O mogîldeață era
întinsă jos, o femeie, pentru că
de departe se vedeau picioarele
albe sub fusta ridicată. Dinu crezu
o clipă că se pierde tot în jur și
nu mai văzu nimic, alergă așa cum
ai alerga noaptea într-o pădure
deasă de-a dreptul printre copaci și
se trezi lîngă trupul căzut al femeii.
Cînd îmi durez
Era o bătrină. Poate căzuze și, în
cădere... O întoarse cu fața în sus.
Din tîmplă pînă sub bărbie, ames-
tecat cu păr, o șuviță de sînge a-
proape închegat, lipicios, roșu în-
chis, ca și cum ai amesteca sînge cu
pămînt laolaltă pe obrazul unui
om...
Și brusc, imaginea Irinei, dacă ar
fi plecat ea în locul lui pe străzi..,
dacă a plecat ? Capul femeii se bă-
lăbăni o clipă răsturnîndu-se pe o
parte ascunzînd sîngele închegat
aproape, cine ar vedea-o așa ar
crede că o femeie s-a îmbătat și
a căzut adormind pur și simplu în
drum.
Dinu se bălăbăni și alergă iar
spre casă năucit, făcu colțul străzii
și ajunse gîfîind la poartă. O des-
chise și o trînti într-o parte fără să
mai aibă grijă s-o închidă la loc
și dădu să năvălească pe ușă cînd
văzu în cadrul ușii o pată albă ne-
mișcată și se opri. Irina stătea des-
culță, cu cămașa de noapte pînă la
genunchi, lipită de tocul ușii, înghe-
suită în el, tremurând abia percepti-
bil și cind el fu la un pas, ea în-
tinse mîinile spre el ca și cum el ar
fi încă tare departe și gestul ei ar
fi fost ca o chemare, pe obraji la-
crimile i se uscară și rămăseseră ca
două aripi de libelulă sub ochi,
străvezii. Dinu o luă în brațe. Prin
cămașa subțire trupul ei pătrundea
pînă la palmele lui rece ca sticla
unui geam înghețat. Dinu închise
ușa și Irina abia acum atingîndu-se
de căldura corpului lui încălzit de
alergare începu să tremure din tot
trupul. Dinu se descălță din mers,
deși nu se dezmeticise încă bine și**
se întinse sub plapumă îmbrăcat.
Irina se strînse în scobitura pe care
o făceau picioarele lui îndoite din
genunchi și pieptul curbat înspre
spate. Dinu... șopti, am crezut că
nu te mai întorci.
El încercă să o încălzească și
spuse obsedat : trebuie să dăm te-
lefon la miliție, în alee era o femeie
moartă... după ce te încălzești am
să dau telefon la miliție, în alee
era o femeie moartă, o bătrină, cred
că a căzut acolo...
Irina se întinse lipită de el și
începu să-i sărute fața. Am crezut
că nu te mai întonci, doamne...
Dinu o lăsă să se liniștească gîndin-
du-se tot timpul că trebuie să dea
cît mai repede telefon la miliție,
simțindu-se vinovat ca și cum feme-
ia aceea a murit pentru că în
noaptea asta el a plecat de acasă
și deduse în zorii acelei zile că vina
nu este ce numim noi de obicei, *
și o urmare a unei nedreptăți, ci
drumul ca o șuviță de sînge, care
între timp se încheagă înainte de a
ajunge, de La dreptate pînă la ade-
văr. Și ele nu se confundă întot-
deauna.
6 — Convorbiri literare
Sălășluește pe gura
ta urma sărutului
Sălățluiețte pe gura ta urma sărutului.
Păsări trec albe luindu-ți gindurile.
Vuietul apelor mari se amestecă cu
vuietul stelelor.
Arse buzele tale ca după beție.
Murmur
de taină carnea, binecuvintind
trecerea.
Păsări se-ndreaptă spre nord intuind
timpul de dragoste.
Vaier sunt eu. Cînt aiurit. Orb de iubire.
Pății se sting. Pietrele tac. Oră adîncă.
Păsări de sud peste cer. Pe sub cer
către-mplinire.
O, tu, care miez de-ntrupare nu vei primi,
singele tău șarpe spre moarte tinguitor.
Sălășluiește pe gura ta urma sărutului,
țipătul stins...
Te scoală
și-mi ciută pe zare
pe o idee din Giuseppe Ungaretti
Te scoală și-mi cintă pe zare,
cit vintul nu-mi smulge privirea,
cit armele mele sunt gata
și flăcări în carne se zbat.
Tăcerea de-ți place, el, vintul
ca un bărbat te-o răpune,
culcindu-se-alături de tine,
cu cele de taină-n sărut.
Și visul adine te-o cuprinde
iar carnea-ți va fi de tămiie
ți flăcări ușoare te-or arde
ți fără de clopote, vremea.
Nemingiiatul sunt eu !
Femeie, frumoasă măsură,
te scoală ți-mi-cintă pe zare
cit vintul nu-mi smulge privirea...
înserare,
pasăre sfintă și rece
Inserare, pasăre sfintă ți rece,
te aduni peste mine. Aripile tale pleoape.
Pliscul tău, fulger fără de șoaptă.
Ochii din cer coborind.
Tăcut e muntele la fereastră, ca
un urs imens. Departe marele oraț,
fluviul imbrățișindu-l. Țărm rece.
Sufletul ei de acolo plecind.
Inserare, pasăre rece ți sfintă.
Chipuri de demult imprejuru-mi :
minunatele femei chemindu-mă,
brațele mele necuprinzindu-le...
Spre ziuă, duhul tău
singur mă va străjui.
Somnul meu lungă trecere
ți stelele stingindu-se una cite una...
Rătăcitoarele
suflete ale
îndrăgostiților duși
Rătăcitoarele suflete ale îndrăgostiților duși,
ca niște corăbii sparte de vinturi amare,
mă înconjoară, lată amețeala timpului
din nou cuprinzîndu-mâ.
Pe țărm trebuia să rămin ! Mari valuri
amenințătoare ți iată pasărea furtunii
anunțindu-mă. Trupul meu
spre tine inchinindu-se.
Nevăzutele chipuri ale celor plecați
cu sărutul neterminat stau alături,
intr-o horă de aer. Poate ar trebui
să danseze. Dar nu.
O, cum aș vrea pe țărm, in grădina
duhului tău duhul meu să se inalțe.
Apoi furiile să cadâ-n adincuri
ți eu purificat să liniștesc nevăzutele chipuri...
La timpul florilor
ochii ti se
înmiresmează
La timpul florilor ochii ți se înmiresmează,
camea se face străvezie. Păsări de dor
din pietre răsar melodiindu-se foarte,
iar eu prin nordice cimpii ellysee.
Binecuvintată fii ! Cintecele tale triste
plutesc inspre suduri, aleargă
spre marea inginduratâ apele argintindu-i,
corăbii imbătind către dulci alizee.
La timpul florilor I Intoarce-ți chipul
spre nordul meu. In somn aștept
ploaia pletelor tale și înmugurirea.
Aștept frăgezimea aerului.
O, năruite-te frumos I Dans trist
peste iarba trupului meu. Intrâ-mi
in adormitele paterni, lată
zodia Vărăsătorului se inclină...
Cît mă ajută norocul
acestei tristeți
Cit mă ajută norocul acestei tristeți
voi arde pentru tine. Ca un șarpe lung
singele va lumina, de cele vechi lepădindu-se.
Doar pentru tine semințele arderii.
Masa noastră va fi simplă. Acolo,
la izvoarele limpezi, in fiece zi ne vom opri
și iedul de jertfă peste cărbuni,
vigoare dindu-ne spre purificare.
Și de fiecare dată lupta va fi inegală :
eu, învinsul îngenunchind
ți porțile tale inchizindu-se frumos
necuprinzindu-mă in suptul sărut.
O, norocul acestei tristeți ! Infrint
luptătorul agonizează pe scut, lată
un singur copac in pustiul pe care
va trebui să-l rodești...
RADU CÂRNECI
Drumul în jurul mesei continua. Scaunul cu trei pi-
cioare i se părea un lucru foarte stabil și acest fapt
avea o influență stenică asupra lui. „Singura mea
fericire Vie, ar fi ca Em al nostru să ajungă sus,
sus de tot. Și să fie un bărbat, un bărbat adevărat, și
viril, femeilor nu le scapă niciodată acest amănunt". „Em
va ajunge sus l“, răspunse el. Așa vruse Elva, studenta
Elva Codru, studenta distinsă de care se îndrăgostise
cîndva ; Elva, soția lui.
N. V. TURCU
— Vom avea grijă, Elva. Tu te vei ocupa de educația
„iui aici, in faimilie, eu de cealaltă pentru societate. Vom
avea un copil complet: instruit, educat și mereu nemul-
țumit de el însuși.
Noaptea trecuse de jumătate. Prin ușa deschisă văzu
cum afară întunericul sta prăbușit peste oraș. Se opri în
ritm al faimiliei sale, numai al familiei sale. Em nu tre-
buia să se abată de la acest ritm. Em trebuia să fie rit-
mul însuși. Mașina trebuia să funcționeze ireproșabil.
Em nu era primul din clasă, dar, oricum, era printre pri-
mii. Pe urmă, ei reușiseră să agonisească tot ce-și doriseră,
deși în sufletul lor dăinuia reproșul că ar fi putut mai
mult, că meritau mai mult. Schimbaseră în două rînduri
mobila deoarece se trecuse brusc de la stilul drept la
rococo sau la cel popular. Ei cumpărară rococo, deși îi
costase de două sau trei ori mai mult decît dacă și-ar
fi mobilat casa în oricare alt stil. Fusese dorința Elvei.
Planurile lor se înmulțeau, se realizau, nu se amînau.
Cînd această euforie reificată îi părăsea se simțeau co-
pleșiți. Nostalgia îi cuprindea ca o apă. Și ea creștea cu
cit ei se întorceau mai adine în timp. Și se mirau că
timpul nu păstrase decît niște fleacuri. Niște nimicuri
de demult. Cînd erau împreună fugeau rușinați de a-
ceastă întoarcere în timp. Cînd rămînea singură, însă,
Elva căuta, jucîndu-se cu lucrurile, din casă, fără să-și
dea prea bine seama ce face, un loc și un timp de de-
mult. înainte de a avea copilul se juca în fiecare zi cu
lucrurile din casă.
— Cînd vom avea un copil n-o să-ți mai ardă de
joacă, îi spuse el într-o zi
— Ba da, ba da ! răspunse ea. Mă voi juca numai
cu el.
— Nu, nu despre asta e vorba. E vorba despre un
alt fel de oboseală, una adîncă, adunată în toți anii ăștia
de griji.
— Acum, tocmai acum cînd ai tot ce-ți trebuie, te-a
pocnit ?
— Uite...
— Nu-i nimic Elva, să sperăm că te va scoate copi-
lul din starea asta.
— De, Vie, știu și eu ? O dată eram la o serată, as-
cultă ce-ți spun, despre copil mai vorbim noi, și acolo se
afla unul care spunea că e dat cu psihologia și în timpul
dansului, mi-a zis că sînt o fire foarte tristă.
— Și tu ce i-ai spus ?
— Am tăcut.
— Ca de obicei.
— Vie, povestește-mi ceva. Ceva frumos. Ce-ar fi să
avem un băiat ? Un băiat nemaipomenit de frumos și de
deștept. Un băiat minunat. Doamne, cum o să-i port de
grijă. Spuneam că mi-e frică și așa este. Dar parcă îl
vreau, înțelegi ?
„N-ai să fii niciodată... Niciodată n-ai să mai fii
fericită, Elva. Am făcut totul. Știam că meriți să fii. Atît
știam, altceva nu știam. „Ea trebuie să fie fericită !“ îmi
spuneam. Și Em o știa, i-am spus-o și lui. Și se străduia,
dar eu voiam mai mult, de fapt voiam totul, iar el n-avea
nici o șansă, nu-i lăsasem nici una.
dreptul oglinzii. își apropie ochii de ochii de dincolo și
se privi adine, timp îndelungat. Pupilele i se măriră, flu-
xul lor îi inundă creierul și un soi de jenă de sine în-
suși puse încet stăpînire pe el. Cu o mișcare impercep-
tibilă se trase din fața oglinzii și o porni iarăși la drum.
Ca Em să ajungă sus, trebuia imprimat un ritm. Un
fragment de roman
— Crezi ? Copilul nu înseamnă joacă. înseamnă
griji.
Vorbele lui o întristară. La teama pe care o avea la
gîndul că va muri cînd va naște, se adăuga acum ame-
nințarea lui. Hotărî că nu va avea copii, dacă asta în-
seamnă umbră în viața ei.
— Mi-e teamă, Vie, spuse într-o zi, dînd glas gîndu-
lui care pusese stăpînire pe ea.
— Nu văd de ce ți-ar fi teamă, spuse el.
— Nu știu. Mă cuprinde un fel de neliniște cînd mă
gîndesc... Mie frică să nu mor.
— Am înțeles însă că doreai un copil 1...
— Da, dar vezi tu...
— Ai vrut mașină și casă că toate colegele tale au
mașină și casă... Iar acum... Ce dracu o să facem noi
doi cu toate chestiile astea pe care le-am îngrămădit în
jurul nostru ?
— In jurul meu ești tu, Vie I
— Mereu îmi spui asta. .
— Fiindcă mereu este așa.
— Și totuși pari nemulțumită. De ce pari atît de ne-
mulțumită ?
— De ce par, de ce par... Poate sint, chiar. Adică
nu, nu sînt. Sînt mai degrabă obosită. Un fel de obosea-
lă. ..
— Odihnește-te, dacă...
— Ascultă Em, mă asculți ? Em, fii atent ce vreau
să-ți spun. E un lucru important. Tu nu mai ești un copil,
Em. Ai cinsprezece ani, s-a terminat cu copilăria. Și cînd
se termină cu copilăria, începe altceva. In fine, vroiam
să-ți spun că în viața oricărui băiat apare fără doar și
poate, la o anumită vîrstă. o fată. Apare, orice-ai face,
ăsta-i mersul. Dar nu trebuie să apară oricum. Aici vro-
iam să ajung. De obicei apare cînd trebuie, dar uneori
nu. Legătura cu o fată e un lucru frumos, dar poate și
să nu fie. Mă asculți, Em ?
— Ascult, tată.
— Bine faci, Em. Foarte bine faci. Așa că tu ne vei
spune nouă totul, auzi ? Dar absolut totul. Că așa e bine.
Acest lucru contează enorm pentru viitorul tău.
— Ieri am luat un zece.
— Bine, foarte bine. Așa da. în vîrf, Em, în vîrful
cel mai de sus, înțelegi ?
„In vîrful piramidei! Era singurul lucru pe care-1 do-
ream. îi ofeream ulmerii mei să se cațere, fruntea mea,
tremuram pentru el. O priveam pe Elva și mă luptam cu
Em. Mai sus, Em ! Mai sus...
Camera goală era imensă. Masa și scaunul în trei pi-
cioare rămăseseră mici, mici de tot. O amețeală profundă
îl cuprinse și-n clipa în care se așeză pe scaunul acela de
lemn, cu capul rezemat pe masă, se ivi ea, cea de altă-
dată.
(continuare in pag. 10)
7 — Convorbiri literare
ADRIAN PĂUNESCU
Așa cum s-a remarcat, Istoria
unei secunde prelungește și
amplifică notele distinctiv^
din precedentele apariții edi-
toriale ale lui Adrian Păunescu,
marcînd o oarecare specializare, o
subliniere accentuată a unor ten-
dințe preexistente. Volumul din ur-
mă este ceva- mai compact și mai
strîns legat de o anume problema-
tică, aducînd în același timp argu-
mente în plus (și dintre cele mai
puternice) în favoarea conturării u-
nei vocații de primă mînă. Poemele
dau la iveală, într-o impresionantă
consecvență, o etică a creației, ex-
plicată tranșant, într-un limbaj dc
puternică sonoritate și consistente
virtuți expresive.
Istoria unei secunde polemizează
indirect cu valul accentuat de obo-
seală al poeziei „suficiente ei însăși-*,
preocupată de găsirea în intimita-
tea ei absolută a oricăror justifi-
cări, puncte de referință, posibilități
de existență, minată fie de tentați-
ile ideației mult împinse spre ab-
stract, fie de căutarea obstinată a
valențelor inexprimabilului. Adrian
Păunescu întoarce spatele unui li-
rism anemizat, cu spațiu de rezo-
nanță minim, abstras (voluntar sau
nu) comunicării direct-persuasive.
In Mieii primi — volumul său de
acum șase ani — este definit clar
statutul incomod al creatorului de
poezie: „Poetul e istoria familiei
sale, / Sublim nămol eterogen / De
fluiere, de fintîni și de tragedii. /
Sub ceața care iese din miile de fa-
milii / Ce se ivesc prin munți și
despărțiri, / Poetul sapă temelia /
zerourilor lungi și scoate / De-acolo
pămînt, ca dintr-o fîntînă, / Și dez-
ghețînd întortocheate legături I Ri-
dică sus, în văzul planetelor, o altă /
Planetă, care are-n centru craniul /
Perfect al singurului lor strămoș-1.
(Tinerețea unchilor mei loan și Du-
mitru).
Substratul polemic de care pome-
neam tinde să devină în Istoria unei
secunde mai explicit. El dobîndește
semnificațiile complexe ale unui
gest decisiv (și incisiv), ale unei rup-
turi iminente și necesare. „Poezia
este un risc pe cont propriu" și a-
ceastă sentință aparent teribilistă
atestă opțiunea pentru un drum al
angajării conștiente în tălmăcirea
sensurilor unui timp istoric, în ex-
plorarea secundei ca moment fun-
damental al actualității. Prin ceea
ce făptuiește, orice poet cu adevă-
rat părtaș la faptele timpului său
riscă. Riscă să nu fie la înălțimea
marii confruntări cu lumea, își ris-
că într-un fel liniștea interioară
spre a trăi cu maximă intensitate
și încordare evenimentul, spre a-și
confunda în mod deliberat existența
cu destinul unui neam și cu preface-
rile unui mult încercat pămînt.
Poezia patriotică din Istoria unei
secunde este superior meditativă și,
deopotrivă, iscoditoare. Factor esen-
țial în conturarea personalității li-
nei națiuni este dinamica istoriei cu
izbînzile și cu sacrificiile ei. In a-
ccst sens, remarc prezența unui trip-
tic dedicat lui Bălcescu unde sînt
evocate momentele făuririi unui mit
născut din înstrăinare și desăvîrșit
de revenirea perpetuă : ..Bălcescu
Nicolae plutește peste ape, / din um-
bra lui fertilă zac pajiști Ia zenit, /
i-s ochii mari ca două morminte
plutitoare, / cît n-a avut în țară
mormîntul cuvenit" (Sta/ia lui Băl-
cescu). Prezența ilustrului înaintaș
este văzută ca una de spirit (osemin-
tele i se odihnesc în lut străin), fan-
toma lui este aceea care rătăcește
peste apele noastre în căutarea ade-
văratului sălaș. Mormîntul lui Băl-
cescu se află în sufletele noastre :
„Veniți și aduceți-1 în trupurile noas-
tre, / în sufletele noastre, ce iarăși
îl doresc, / prin aerul mai teafăr a-
cum ca niciodată / să devenim mor-
mîntul Sfiosului Bălcesc" (Mormin-
tul lui Bălcescu).
Un fapt esențial, care face ca poe-
zia patriotică a lui Adrian Păunes-
cu să fie autentică și vibrantă pînă
la erupție, este nota ei de perma-
nentă gravitate. Patosul evită excla-
mația facilă, optimismul fabricat sau
extazul grandilocvent. Introducînd
sistematic în confesiune note accen-
tuate de dramatism, de tensiune e-
moționalâ, poetul obține acel timbru
vibrant, perfect acordat cu marile
vitalele profesiuni de credință. Mîn-
dria poetului patriot, fidelitatea sa
sînt rodul unei complicități necesare
la suferinți și izbînzi. Dragostea do
țară este mai mult decît o necesi-
tate, niciodată un legămînt de cir-
cumstanță, ea este expresia unei su-
perbe fatalități, o pasiune vecină cu
voluptatea îndurerată : „Sîntem ai
tăi, căci nu putem mai mult, / căci
sîngelc atît ne e de scurt, / sîntem
ai tăi, și vom rămîne-ai tăi, / a-
ceștia care sîntem, buni și răi, /
sîntem ai tăi cu toată deznădejdea, /
fiindcă din cînd în cînd pe noi a-
ceștia / gîndul — ca tu să nu mai
fii — ne doare, / în coșul pieptului,
ca o surpare" (In lunga noapte).
Conștiință trează și neliniștită,
poetul resimte puternic contradicți-
ile evului modern, îi simte îndeosebi
amenințările din umbră, tragediile
inechității, violența deghizată (vezi
Războinicii). Parabola ori poemul
amplu, manifestul sau pamfletul vin
să opună acestora rezistența brutală
a cuvintului denunțător. Spirit o-
fensiv, artistul are menirea să de-
maște, să condamne pentru a putea
apoi iubi și nădăjdui. Intr-un anu-
me sens, aceasta ar fi „morala" pe
care Adrian Păunescu ne-o oferă
și ne-o impune. Este morala unui
spirit efervescent, însetat de „vor-
be mari", statornic, convingător
ION OMESCU
Pină acum cițiva ani, putea fi
văzut pe scena Naționalului ieșean
un actor de rară distincție, predes-
tinat parcă rolurilor de prinț medi-
tativ sau eminență cenușie. Aerul
său de un elegant hieratism, dic-
ția savantă și insinuantă, alura
de crai care a iu tous Ies livres
s-au așezat pentru prima oară pe
hirtie între coperțile mignone ale
unei plachete de versuri : Filtru
(19G8). Erau versurile unui om care
trăia în prelungirea cărților citite
și a rolurilor jucate.
Ca orice actor de rasă, în parti-
turi străine Ion Omescu se juca
pe sine însuși.
[Nu-i este dat nici actorului —
chiar dacă „trăiește" zeci de vieți
— să reușească acea evadare din
sine, care-1 obseda pe Anatole Fran-
ce :
„La verite est qu'on ne șart jamais
de soi-meme. (...) Nous sommes en-
fermes dans notre personne comme
dans une prison perpetuelle. (...)
Que ne donnerions-nous pas pour
voir, pendant une minute, le ciel
et la terre avec loeil ă facettes
d une mouche... ?* (La vie litte-
raire, A monsieur A. H.). Dar
bunul actor — numeros prin profe-
sie ca un botei, vorba lui Arghezi
— este o mostră de umanitate
multiplă, adică trăiește realmente
in el iubirile. Celorlalți credințele
lor, slăbiciunile lor. Odată cu ro-
mancierul, actorul de talent tre-
buie să spună : Hamlet c’est moi !J.
Apoi, a continuat să se joace pe
sine, dar in partituri proprii (Veac
de iarnă, Vlad Anonimul, Săge-
tătorul). Din această dublă obiecti-
vare, pe hirtie și pe podium, s-a
născut volumul de Teatru (1968)
cuprinzind cele trei Drame ale pu-
terii.
Acesta era Ion Omescu pină
la recenta dublă prezență : cu un
volum dc teatru. Iadul și pasărea *,
și un eseu, Hamlet sau Ispita po-
sibilului. De unde se vede că ar-
tistul e într-adevăr numeros prin
profesie ca un hotel : actor, dra-
maturg, poet, eseist și scenarist de
film (Pentru că se iubesc). Numi-
torul lor comun este actorul, adi-
că constanța in versatilitate :
„Dar umbra ta rămine printre noi.
Că nu-i ușor să mori în mii de
fapte
și să renaști cu fiecare noapte
urcindu-te spre tine înapoi*.
Iadul și pasărea conține două
piese, dintre care titulara e cea
esențială. Dacă cea de-a doua.
Dincolo de praguri, este încă o
„dramă a puterii" aceasta dinții ar
putea fi numită o dramă a
artei. Trama e simplă.
Finalul o surprinde pe sculpto-
riță izbind cu dalta marmora, sin-
gură în scenă. Din camera de sus
se aude vocea altui om singur,
Damian repetind o tiradă din Bri-
tannicus.
E o idee frumoasă aici. O idee
cu două laturi. Prima : Opțiunea în
fața căreia se află orice Artist, și
în fața căreia s-a aflat, în timpuri
fără timp, Manole : A trăi sau a
crea ? Arta obligă la jertfă de si-
ne. Ca să inalțe o biserică, Manole
își dărima propria existență. Te-
melia oricărei creații e renunțarea.
Evenimentele sufletești din aceas-
tă piesă pun chestiunea „coexisten-
ței pașnice* a artei cu viața sim-
plă. Chestiunea mutațiilor pe care
le provoacă in ins concubinajul cu
frumosul și tinjirea spre perfecțiu-
ne.
In acest sens, Simina și Damian
sunt simboluri ale Artistului abso-
lut, vindut cu trupul și cu sufle-
tul — mai mult decit Faust Iui
Mephisto — artei sale. Ei vor fi
făcut, cu poetul, legămînt:
„Jurăm pc frumusețea din flori de
mucigai, pe palidul luceafăr cu
prozei
numele Mihai. / Jurăm pe anemo-
ne, pe carele cu boi, 1 pe turlele
din Argeș; Ierarhilor, pe voi, / că
vom sluji de-a pururi în inimile
noastre ' coloanei nesfîrșite și pă-
sării măiastre". I
Ei sunt ființe care au făcut un
pact cu arta, cu acest purgatoriu,
care se poate numi și iad. Devi-
za lor, ca Artiști absoluți, este :
Fiat ars, pereat mundus! Și asta
îi înstrăinează, îi însingurează. Nu
în înțelesul că s-ar claustra în
vre-un turn de fildeș sau ceva ase-
mănător, ci în acela că patima
frumosului ii umple, le asediază
toți centri vitali, nemailăsînd loc
pentru altceva. Arta — sugerează
Omescu —, smulgind tot ce e mai
puternic, mai fin, mai bun în ar-
tist, îl Iasă sec existenței cotidie-
ne. Artistul, cu majusculă, își pune
tot singele în artă. Așa privind.
Arta ar fi rivala Vieții. Fiat, ars,
pereat mundus.
A doua latură a ideii piesei, cu
alte cuvinte tema paralelă, este
aceea a graniței neclare și incerte
dintre real și ficțiune, din cauza
interferării acestora.
„RORI : Cum se pot deosebi sen-
timentele autentice de cele confec-
ționate, domnule profesor ?
DAMIAN (după o pauză): La ac-
torii buni nu se pot deosebi iar
cei foarte buni ajung ei înșiși să
*•. confunde.
RORI : Actorii ! Ar trebui ținuți
în cușcă. Să nu se-amestece cu ci-
vilii !■
In construcția, impecabilă, a pie-
selor lui Ion Omescu e de semna-
lat procedeul, extrem de teatral, cu
sursa in faimoasa scenă a „teatru-
lui in teatru* din Hamlet, proce-
deul simbolizării acțiunii mari, prin-
cipale, intr-o acțiune secundară, ir-
fimă. In Dincolo de praguri o
partidă dc șah e corespondentul
in mic al tramei. In Iadul și pa-
sărea, match-ul de box care se des-
fășoară in contrapunct cu acțiunea
Propriu-zisă, e un simbol în mișcare
al relațiilor dintre protagoniști.
Teatrul lui Ion Omescu, puternic
atit scenic cît și literar, este pro-
dusul unui spirit meditativ și me-
lancolic, artist al ideilor vii (fru-
mosul, puterea, rațiunea), preocu-
pat de condiția estetică a vieții și
de condiția umană a artei.
TEODOR MAZILU
înainte de orice comentariu asu-
pra teatrului lui Mazilu * *. voi cita
copios.
REPLICI „TIP MAZILU" : „De-
presiunile sufletești sunt privilegiul
celor cu bani Ia ciorap". „Automo-
bilul nu poate înlocui căldura su-
fletească". „Cum să iubești un băr-
bat care nu uită o saramură de
crap ? !". „Cine e în depărtare ? Un
tinăr delapidator ?“. „Ideile nobile
fac digestia plăcută". „Pustiul sufle-
tesc face poftă de mincare".
UMORUL MEZALIANȚELOR DE
IDEI „TIP MAZILU" : „Intii le ri-
dicam nivelul filosofic și de-abia
după aceea le rugam să se dezbra-
ce". „Aștepți o mare iubire, hoțoma-
ne !“. „Și apoi cum să găsești iubi-
re curată într-un oraș care se
află in plin avint economic ?". „De
ce trebuie neapărat un sentiment
lingă un automobil ? !*. „Era nu-
mai formal în brațele mele, gîn-
durile ei cele mai intime zburau ca
un stol de păsărele spre dumnea-
voastră*.
PAN-CLIȘEIS.MUL: .Am încer-
cat de multe ori să mă zbengui,
dar n-am dat rezultate*. „Ortansa,
nu-mi distruge viața pe o perioadă
îndelungată !*. „Te iubesc, în ciuda
laturilor tale negative*. „Degeaba
te-am privit cu duioșie ? Degeaba
ți-am asigurat un regim dietetic, a-
tît gustos, cît și variat ?*. „Vreau
să-mi pun capăt zilelor în măsura
posibilităților".
BĂȘCĂLIE FILOSOFICA CU
SENTIMENTELE : „Trebuie să-ți
faci rost de puțină melancolie, din*
piatra seacă trebuie să-ți faci
rost !*. „Nu disprețui sentimen-
tele mărunte. Și din modestie se
pot scoate bani frumoși*. „De ce
s-o iau de la avantaj spre iubire,
cînd pot s-a iau de la iubire spre
avantaj". „Nu, n-aș fi devenit curvă,
Clemcntino... Aș fi păstrat întot-
deauna în adîncul sufletului un
ideal spre care aș fi tînjit*. „Ren-
tabilitatea unui sentiment nu-i un
motiv de rușine*. „Totuși, nu cred
că dai lovitura cu gingășia sufle-
tească*.
MORALISME : „Numai lașii și
idioții caută logica în amor". „Si-
nucigașii sunt oamenii cei mai e-
goiști". „Ai văzut vreo femeie care
să regrete că s-a culcat cu prea
mulți bărbați ? Eu, unul, n-am vă-
zut. .. Dar femei care să-și regre-
te amarnic virtutea, să-și urască
virtutea, să-și disprețuiască virtu-
tea, asta, da, am văzut cu duiu-
mul". „Omul e trecător, scaunul e
veșnic".
Teodor Mazilu e un moralist fe-
roce. Și-a botezat un ciclu de piese
Tandrețe și abjecție, dar tandrețea
e fața etern nevăzută a scrisului
său. Adevărul e că niciodată sen-
timentele înălțătoare n-au fost slă-
biciunea moraliștilor. Nu poți fi
moralist durabil decît cu o doză
Categoric, se poate vorbi (ală-
turi de celelalte compartimen-
al ale literaturii), de un re-
viriment al criticii noastre în
anii din urmă, în măsura în
care aceasta a făcut eforturi serioa-
se pentru a renunța la multele com-
plexe în care fusese învăluită. Că
ele n-au dispăiut cu totul e o
chestiune care ar trebui să dea de
gindit. Suferim bunăoară, în mod
cu totul nejustificat, de complexul
autorității. In dublu sens : pe de o
parte în sfera autorilor (poeți, pro-
zatori, critici), pe de altă parte în-
tr-a comentatorilor. în ce-i privește
pe primii, complexul autorității se
manifestă printr-o totală exacerbare
a orgoliului. Unii dintre ei uită
că nu mai departe decît alaltăieri
(debutanți fiind) se ridicaseră îm-
potriva verdictelor intangibile, că
făcuseră profesiuni de credință în
care era scris cu aldine : curaj, în-
drăzneală, lipsă de prejudecăți.
Acum, după ce în urma unor acte
indrăznețe și-au cîștigat o oarecare
notorietate, ajung la concluzia că
n-au decît să-și vadă de treburile
domestice. Nimeni nu le spune ni-
mic, pentru că sînt — dragă doam-
ne ! — autorități inviolabile, sînt
crezuți pe cuvînt orice ar spune. Și
dacă se ivește, prin ce miracol ?, un
oarecare și le pune la îndoială va-
loarea unor cărți, se declanșează
iritarea... Autoritatea nu poate to-
lera actele de nesupunere și, în
consecință, scrie pamflete și arti-
cole zdrobitoare în care „îndrăz-
nețul" este pus la zid. Convins de
larga audiență a verdictelor proprii,
autoritatea socotește că are dreptul
să scrie orice, să desființeze ori-
cum, fie și fără argumente; pre-
ferința sa merge atunci spre cer-
cetarea chestiunilor de amănunt,
disecate cu o erudiție de invidiat
și spre ignorarea tacită a meritelor,
oricit ar bate ele la ochi. La co-
mentatori fenomenul se traduce în
respectul nemărginit pentru autori-
tate. Fiecare nou opuscul este, în
virtutea semnăturii, aprioric „ex-
celent", „confirmă vocația reală a
autorului", „reprezintă un moment
de seamă al literaturii contempora-
ne" etc. Unisonul osanalelor e de
natură să-i trezească bănuieli pînă
și celui căruia îi va fi plăcut sin-
cer cartea în cauză. Unde mai pui
că la capitolul rezerve și obiecții
cronicarii sînt foarte datori. Con-
secințele unui asemenea sistem
„respectuos" de a face critică sînt
evidente și, culmea!, majoritatea
criticilor sînt, teoretic, de acord cu
această observație. Mai puțin entu-
ziaști se arată însă atunci cînd vine
vorba de punerea în practică a
acestei acțiuni de „higienă literară"
— și nu cred că avem prea mult
de cîștigat de pe urma tăcerii.
Al. Piru face parte din prima
generație de călinescieni. Asta spu-
ne de la început că pentru el cri-
tica este o formă de literatură, deci
creație. Nu are nici un sens să de-
clanșez aici o discuție asupra în-
dreptățirii unui asemenea mod de
înțelegere a criticii. Remarc numai
în treacăt faptul că, fiind litera-
tură (cu același statut precum
poezia sau proza), critica ar trebui
să beneficieze de un tratament si-
milar : să poată fi, adică, la rîn-
dul ei, terenul unor multiple orga-
nizări interpretative. Vreau să spun
că un studiu critic este capabil, în
ultima instanță, de o coerență uni-
că, cea pe care i-o conferă autorul
Sub acest aspect, ambiguitatea sa
semantică este nulă în raport, bu-
năoară, cu cea a unui text poetic.
Trecînd peste această paranteză,
trebuie să precizez că în aria criti-
cii curente, așa-zis jurnalistice, pro-
fesorul Al. Piru suferă de com-
plexul autorității, tipic călinescian.
în cazul său de factură epigonică
De aici impresia de „spirit incle-
ment" (Marian Popa), ceea ce re-
prezintă o capitală eroare. El nea-
gă cu o furie greu disimulată ar-
gumentele, pentru a instala în locul
lor propriile impresii.
Polemicile sale se bazează pe ex-
tragerea din textele „delicvenți-
lor" a frazelor, sintagmelor și voca-
bulelor inconvenabile, pe care le
încriminează cu erudiție ostentati-
vă, conchizind la sfîrșit că X este
„pseudocritic“, iar Y publică — nici
mai mult, nici mai puțin — „elucu-
brații". Deși susține că un critic
țintește „descoperirea valorilor și
denunțarea imposturii", Al Piru
ignoră principial argumentele. Con-
vins de caracterul creator al criti-
cii, el inventează punctele nevralgi-
ce ale altora, pentru ca apoi să le
denunțe fără prejudecăți. De ace-
ea, din comentariile pe care le sem-
nează săptămînal nu poți afla nicio-
dată cu precizie care este adevăra-
tul punct de vedere al „victimei".
Nu sistemul îl preocupă, ci amă-
nuntul 1 o idee nouă il frapează
mai puțin decît o eroare de infor-
mație.
Călinescianismul de metodă și
limbaj profesat de Al. Piru a fost
dovedit suficient, între alții de
M. Ungheanu (în Campanii) și M
lorgulescu (Argeș, nr. 2T972). Cu
toate acestea autorul Panoramei...
este tentat să-și nege, poate numai
formal, din plăcerea de a fi contra-
dictoriu ca orice creator de seamă,
numita obîrșie ; într-o anchetă a
Convorbirilor literare (nr. 1 pe 1972)
el, precizează : „Criticul care a tre-
zit în mine ambiția de a-1 urma
a fost intii Lovinescu. Decisivă a
fost lectura Istoriei literaturii ro-
mâne contemporane de el". Că e
așa sau nu se poate mai greu do-
vedi, așa îneît n-avem decit să-l
credem pe cuvînt. Oricum, urme
ale prețuirii pentru Lovinescu se
pot detecta în cărțile lui Al. Piru
tot pe atit pe cît apar ele la Că-
linescu. Nu lipsit de interes este
însă și un alt fapt : dacă monogra-
fia G. Ibrăileanu, Panorama... sau
I. II. Rădulescu ne trimit la Căli-
nescu, Istoria literaturii române, I-
H, in schimb, reclamă dascăli din-
tr-o cu totul altă sferă a cerce-
tării istorico-literare, aceea a auten-
ticei erudiții și care n-are nimic a
face cu vreun înțeles creator. E
de mirare, de altfel, că aerul doct
al acestor volume nu a condus ne
nimeni spre atari origini. „Prețui-
rea" subtextuală pe care o arată
această Istorie pentru N. Cartojan
și D. Popovici este mai mult decît
evidentă și ea vine să confirme o
dată în plus ideea după care au-
torul ar fi „receptiv la toate me-
todele", fără a absolutiza „nici una
cînd este limitativă" (Marian Po-
pa). Ca mod de concepere a isto-
riei literaturii, este o carte tradițio-
nală. (Tradiționalismul lui Al. Piru
merge pină la conservatorism. Res-
pingerea în bloc a structuralismu-
lui este un argument, după cum un
altul decurge din refuzul de a pri-
cepe cum un scriitor, pină ieri
clasic în ordinea școlirii noastre,
poate fi pus într-o cu totul altă lu-
mină decit cea unanim acceptată.
Susținător al creației în critică, el
refuză orice nouă interpretare, ceea
ce este de domeniul paradoxului),
8 — Convorbiri literare
în gesturi și în crezuri, măcinat
de insatisfacții, satisfăcut într-un
fel de permanenta-i neliniște.
Nu văd în Istoria unei secunde,
o carte care subînțelege mai mult
decît spune. Nu văd în ea o per-
fectă unitate (anumite scurte
sau mai puțin scurte poe-
me „cu tîlc" puteau lipsi), fapt
care nu stînjenește însă recepta-
rea în cele mai bune condițiuni
a pieselor de rezistență. Este una
din rarele cărți apărute în ultimii
ani în care lipsesc inflația de
metafore ermetizante și dilemele
eliptic silabisite. Este ceea ce chea-
mă o carte deschisă, deschisă spre
acea secundă uriașă pe care o glo-
rifică și o tălmăcește.
In final mi-ar place să citez în
întregime Descoperirea Jocului : „In
lumea noastră pururi umbră, I și-n
care este reversibil totul, / — dova-
dă patinajul și înotul — / de ce
numai lumina naște umbră ? / /
De ce într-o secundă scurtă ba-
rem, 1 să nu producă umbrele lu-
mină, / lumina de la negură să vi-
nă ? 1 Astfel cu glas de odă — în-
trebarăm / i Răspunserăm tot noi,
cînd vremea curse / și ziuă se fă-
cu deasupra minții t distruseră cu
brațele și dinții 1 lumina, sfidătoa-
rele ei surse. / / Și de atunci, în
noaptea triumfală, / frecăm un lemn
de altul, cu migală”.
de scepticism și mefiență. Moraliș-
tii sunt niște medici, atenți doar la
omul bolnav. Bolile din teatrul lui
Mazilu sunt: fățărnicie, uscăciune
sufletească, parazitism, prostituție,
dezabuzare, prostie. Pe lîngă aces-
tea, sau peste acestea, două care le
guvernează : îmbolnăvirea de clișee
și sexualitatea. Foarte apropiat lui
Băieșu în această privință — a ma-
ladiei clișeelor —, Mazilu e un
colecționar fanatic de slogane, ex-
presii toute-faites, lozinci, șabloane
ale exprimării cotidiene din toate
domeniile. Hazul vine din interfe-
rarea, din intilnirea șocantă a regis-
trelor, a domeniilor stilistice. Clișee
romantice se îmbină cu clișee pro-
letcultiste (Te iubesc in ciuda latu-
rilor tale negative), șabloane din
limbajul tehnico-administrativ sunt
folosite in declarații de amor (Ea
caută puritate, el caută puritate
și uite-așa se bea fondul de rul-
ment. ..), alături de clasice poncife
erotice (Nu concep viața fără tine.
Sau: Amintește-ți clipele petrecute
împreună). Teatrul lui Mazilu e
un vade-mecum, o enciclopedie a
sclerozei gindirii și vorbirii. Chiar
cind iși pun probleme spinoase,
personajele sale o fac în termenii
cei mai răsuflati și bonți, așa că
tot spinul problemei ajunge de ris.
Această obsesie a clișeelor e o
chestiune foarte serioasă — ca să
riscăm un truism —, nu e doar un
aspect de stil. Șablonizarca e can-
cerul vorbirii. O exprimare exclu-
siv în șabloane e o exprimare nulă,
e egală cu neantul, cu tăcerea, in-
tr-un fel. (Tăcerea avînd avantajul
sobrietății). Uniformizarea, tipiza-
rea exprimării duce la anularea in-
dividului, la despersonalizare, e o
-moarte a intelectului. De aceea per-
sonajele lui Mazilu — care nu tre-
buie privite prin prisma realismu-
lui stricto sensu — nici nu „tră-
iesc" ; ele nu sunt nici tipuri, dar
nici simboluri. Sunt prea schemati-
ce pentru a fi tipuri și prea uni-
voce pentru a fi simboluri. Ele
sunt șarje grotești. Mazilu, ca orice
caricaturist (caricatura fiind o cri-
tică a esenței), îngroașă deliberat
prin aceea că respectă cu strictețe
canoanele alcătuirilor pomelnicești.
Dar nu metoda reține aici atenția,
ci însăși materia lucrării, mai e-
xact sursele ei. S-a afirmat despre
profesorul AL Piru că tinde spre
epuizarea informației. O lectură a
cărților sale de dragul lecturii (nu i
se poate nega o asemenea calita-
te) ar putea trage după sine o con-
cluzie de acest gen. Dacă însă
procedăm la cercetarea cît de cît
sumară a bibliografiei (impresio-
nantă ca volum, de cîte ori apare
consemnată) părerea inițială se mo-
difică. Primul volum merge după
N. Cartojan (Istoria literaturii ro-
mâne vechi, I—III, FR, 1940—1945),
al doilea tot așa, dar după D. Po-
povici (La litterature roumaine ă
l’epoque des lumieres, Sibiu, 1945).
Desigur, sînt și urme ale Istoriei...
lui Călinescu, acestea însă se află
în minoritate. Că fidelitatea lui Al.
Piru față de cei doi istorici literari
(cu care, uneori, nu se arată în de-
plin acord asupra unor chestiuni
de „principiu" — cf. II, p. 5) mer-
ge pînă la transcrierea paragrafe-
lor, nu are nevoie de demonstra-
ție. Și dacă aș face-o, totuși, n-aș
avea nici măcar meritul de a fi
primul. Regretatul G. C. Nicolescu,
istoric literar onest pînă la pedan-
terie, o ilustrase într-un amplu ar-
ticol, (Alte însemnări despre isto-
riografia literară actuală), publicat
în 1964 (nr. 26) în Luceafărul; ale
sale „lecturi paralele" aveau ca o-
biect numai al doilea volum, Lite-
ratura română premodernă. Actual-
mente posed toate datele pentru a
demonstra celor interesați că și
Literatura română veche se găsește
într-o identică situație.
V oi veni intr-o noapte, volu-
mul de debut al Donei Roșu,
este un jurnal sentimental
format din patruzeci și unu
scurte poeme în proză. Nu li se
poate contesta o anume grație și
delicatețe, un vizibil efort de a e-
vita afectarea. Numai că, dorind să
fie neafectată, poeta operează cu
sugestii vag poetice. Vizînd
o simplitate desăvirșită, texte-
le închid în ele nu o dată un flux
liric inconsistent. Delicatețea și
simplitatea notației nu ajung un
stil, o tonalitate de expresie, dra-
matismul faptelor apare neconvin-
gător. Un aer naiv adolescentin dă
confesiunii aspectul notației mino-
re : „Am visat că eram mireasa./
Rochia mea albă, vălul meu alb,/
floarea mea albă, nimeni nu le
vedea, era noapte și toată lumea
dormea./ Eu singur-alergam în o-
rașul pustiu să-ți vestesc «Dra-
gul meu, aceasta e nunta mea
ia tu ești mirele meu» / Acum s-a
făcut dimineață, dar eu caut în-
tr-una să aflu la care geam te gă-
sesc dacă iarăși voi fi la noapte
mireasă".
Donei Roșu îi lipsesc deocamda-
tă nervul poetic, putința de a
prinde în cuvînt o emoție spre a o
impune ca atare. Cititorului îi ră-
mîn străine frămîntările și triste-
țile poetei ; el le înregistrează
liniile. Viziunea sa este de un bur-
lesc amar (ceea ce nu e decit un
alt mod de a denumi grotescul sar-
castic). Un escroc libidinos care-și
pune problema personalității, a bi-
nelui, a iubirii, a fericii etc., în-
tr-un limbaj eminamente poncifard,
e o figură profund burlescă. Amă-
răciunea provine din infuzia de
scirbă și neputință în fața abjec-
ției — ca a lui Beranger în Ucigaș
fără simbrie, finalul — a celui ca-
re-i contemplă.
Interesant e că, in balansul lor
între tandrețe și abjecție, între luci-
ditate și șterpeleală, intre auto-ana-
liză și potlogărie, eroii lui Mazilu
sunt figuri dostoievskiene caricate
pînă la schelet. Programatic, pare-se
(v. Jurnalul unui martor ocular),
Mazilu practică o demitizare a ideii
de profunzime sufletească. El nu
vede in prăpastia sufletului decît
fundul ei — și atunci i se pare pla-
tă, falsă.
Acest străfund este — așa cum
tinde să-1 arate teatrul lui Mazilu —
prostia și sexualitatea. Această din
urmă chestiune e axul, in text sau
în subtext, al pieselor sale. Pretu-
tindeni apare o imagine a fixației
erotice. Cîteva citate (spicuite din
toate piesele volumului) vor con-
vinge :
„Acu circa cinci minute a plecat
din acest pat*. „Eu sunt, fetița care
nu se teme să facă dragoste c-un
delapidator*. .Vino in brațele mele
moi. Gogule.. .*. .Dacă vrei să te
culci cu mine, bine, treacă de la
mine, mă dezbrac, închid ochii,
Dumnezeu cu mila, dar termină o
dată cu valul ăsta de ură*. .Aș pu-
tea fi gelos cu adevărat dacă te-ai
fi culcat cu mine fără ca eu să
știu*. „Și atitea trupuri, și atîtea
trupuri...*. .Erai invidioasă pe toa-
te fecioarele celebre care n-au cu-
noscut bărbații* „Și o dată ajunsă
in patul amantului, o să te indig-
nezi, goală pușcă, de mediocritatea
mea*. „Alți bărbați se vor desfăta
c>i goliciunea trupului tău*. .După
ce mi l-ai răpit, degeaba iți mai
pui capotul*. .Știu și eu că s-a lă-
făit in brațele unui iobag*. .Mai
Cum era de așteptat, profesorul
Al. Piru s-a străduit să motiveze
acest procedeu de înjghebare a
cărților. Drept care, el se arată
convins de ideea că în cercetarea
istorico-literară lucrăm cu o sumă
de adevăruri; și, de vreme ce ele
au fost o dată enunțate, n-are sens
nici măcar a le da altă formulare,
căci asta ar echivala cu modifica-
rea înțelesului. Se poate întreba.
față de ce sînt acestea adevăruri
sau, și mai bine, ce caracteristici
le conferă o asemenea calitate ?
Greu de spus ! Exceptînd datele
stricte de istorie literară (ani, tit-
luri, ediții, fapte istorice etc.), ade-
vărate în baza documentelor, inter-
pretările sînt, vrînd-nevrînd, subiec-
tive, țin adică de felul nostru par-
ticular de a privi operele.
Evidența riscului absolutizărilor
este fără consecințe la Al. Piru,
căci obiectul lor nu-i aparține. Trec
peste faptul că o asemenea optică
vine în deplin dezacord cu vreun
sens creator al criticii și mă opresc
la posibilitatea ei de a se institui
în justificare a împrumuturilor. La
prima vedere, dată fiind condiția
de unicate, s-ar părea că AI. Piru
are dreptul să uzeze cu toata liber-
tatea de aceste adevăruri. In fond,
același lucru se petrece și cu
adevărurile științei : folosim teore-
ma lui Pythagora atunci cînd îm-
prejurările o cer, fără a-i mai in-
dica autorul, (a nu se uita, totuși,
că la adevărul a2=b2-|-c2 se poate
ajunge pe mai multe căi). Cu o sin-
gură minimă precizare : toată lumea
știe că Pythagora este descoperito-
rul ei. In consecință, reproșez vo-
lumelor de față absența subsoluri-
lor și abundența omisiunilor tipo-
grafice (ghilimele). Cum pe cele
w vot veni într-o noapte
DONA ROȘU
doar, nu ajunge să le și re-simtă,
să participe afectiv și efectiv la
ele. E cam ceea ce se întîmplă
atunci cînd poeta se adresează
iubitului : „Am închipuit pentru
tine poeme și ți-am spus: «Recu-
noaște-te»./ După ce te-ai uitat
îndelung, ai întrebat: «Unde sînt,
cine sînt ? »“.
Grafica volumului, datorată lui
Sabin Bălașa, traduce splendid în
limbajul liniilor ceea ce în textul
poetic rămîne de atîtea ori la ni-
vel de intenție.
Daniel DIMITRIU
o nouă pagină
în istoria
spiritului
european
ales c femeie blondă, idealul erotic
al atitor generații de bărbați. Dacă
intirzii, găsești patul ocupat". „Dacă
te culcai cu Marcel, imi ofereai poa-
te și o cafea". „Eu sunt bună nu-
mai la pat". „Paradoxurile tale sunt
trase de păr, dar șoldurile mele,
astea sunt reale, cel puțin". „Nu
ești singura femeie care venea goa-
lă la mine și mă ruga s-o distribui
în Pirandello". „Adu-mi argumente
ca sa trăiesc ! — Dacă n-ar fi de-
cîi trupul femeii...“. „Crezi că dacă
te spovedești am să mă culc cu
tine ?* „Crezi că trupul tău mă
tulbură? Te înșeli din toate pune-
ți le de vedere*. „O visez goală, cu
o carte in mină*. „Lupta pentru un
ciubuc, pentru șoldurile unei fe-
mei. .ș.a.
Freudian malgre soi, Mazilu află
în sexualitate resortul multor tare
ale lui homo sapiens. Dacă eroii
săi folosesc exclusiv cuvinte fără
trup, gindurile lor sunt doldora de
trupuri.
Teatrul lui Mazilu, imagine gro-
tescă a lumii de umbră din om,
dezvăluire sardonică a rădăcinilor
de abjecție din care cresc florile
tandreței, panopticum al murdăriei
mentale și al mizeriei sufletești,
este un spectacol unilateral grotesc,
monoton in parțialitatea sa dar toc-
mai prin aceasta imediat specific.
Poate că un ochi mai atent la tan-
drețe ar face mai apropiată lumea
lui Mazilu de adevărata lume.
George PRUTEANU
semnificația
istorică
a operei lui
Teofil
Coridaleu
•) Ion Omescu, Iadul și pasărea
(I. și p., Dincolo de praguri), ed.
.Cartea românească*, 1972, 121 pp.
•*) Teodor Mazilu, Teatru (Don
Juan moare ca toți ceilalți. Aven-
turile unui bărbat extrem de serios.
Inundația, Proștii sub clar de lună,
O sărbătoare princiară. Pălăria de
pe noptieră, Treziți-vă in fiecare
dimineață. Acești nebuni fățarnici,
Impăiați-vă iubiții !, Cine pe cine
mintuiește. Frumos e in septembrie
la Veneția), ed. .Cartea româneas-
că". 1971, 340 pp.
I. EL1ADE
RĂDULESCU
900 de pagini (în ultima ediție)
contribuția efectivă a profesorului
Al. Piru este firavă, nu înțeleg
sincer motivele pentru care Istoria
este mereu retipărită. Căci, dacă
tot vorbim de onestitate și dacă
tot ne „nemulțumește lipsa de ta-
lent și lipsa de cultură, faptul că
apar cărți stupide de care nimeni
nu se sinchisește, ba unii le și lau-
dă" (C. L., V1972), nu era mai fi-
resc să se reediteze pînă la aceas-
tă oră „utilizatele" cărți semnate
de N. Cartojan și D. Popovici ?
Introducerea in opera lui I. Elia-
de Rădulescu argumentează de a-
ceeași manieră dragostea autorului
pentru cel care îl credea cîndva
„preocupat îndeosebi de stabilirea
valorilor".
Al. DOBRESCU
(I)
Cînd am întreprins edita-
rea operei filozofice a
post-bizantinului Teofil
Coridaleu	(1570—1646)
— din care a apărut pînă a-
cum o „Introducere la Logică"
și urmează să apară un „Co-
mentariu la Metafizică" —
am socotit că ne îndeplinim în
primul rînd o datorie față de
cultura noastră. La Academiile
de la Iași și București, într-a-
devăr, cele șapte comentarii
(ce vor face obiectul ediției
complete) au fost folosite,
chiar dacă cu intermitență, ca
materie de învățămînt supe-
rior, timp de peste un veac.
In același timp socoteam că,
întreprinzînd ediția în chesti-
une, slujim cauza culturii în
Sud-Est-ul european, unde în-
vățămîntul lui Coridaleu a ira-
diat puternic. Pătrunzînd însă
mai adînc în materialul — în
mare parte inedit — ce stă
la dispoziția noastră, prin ma-
nuscrisele aflate la București
și Iași, apoi legînd cercetările
exegetice ale lui Coridaleu
de tradiția greacă, așa cum e-
ra firesc de vreme ce e vor-
ba de un comentator grec,
ne-am dat seama că editarea
operei filozofice a lui Corida-
leu ar putea reprezenta și o
contribuție la înțelegerea spe-
cificului culturii europene.
Intr-adevăr, opera lui Cori-
daleu ar putea autoriza spe-
ranța că se va scrie cîndva,
pe temeiul ei, o nouă pagină
în istoria spiritului european.
Firește, nu este vorba decît
de aristotelism, și încă mai
puțin, de aristotelismul grec ;
dar prin acesta se poate că-
păta un sens al exegezei care
să fie caracteristic culturii e-
uropene și să dea acesteia,
pentru o primă versiune a ei,
un contur și o expresivitate
poate încă nerelevate.
Există și alte culturi care
să practice exegeza. Intr-un
sens, există culturi care să
fie doar exegetice, spre deo-
sebire de cultura europeană,
unde originalitatea și indivi-
dualitatea autorului sînt —
cel puțin de la Renaștere în-
coace — reclamate. Astfel, pen-
tru un străin, întreaga gîn-
dire chineză, de pildă, pare o
vastă și solemnă exegeză, un-
de Confucius și Lao-Tse nu
încetează să fie mari spirite
tutelare, ce trebuie să fie co-
mentate. Cultura indiană, la
rîndul ei, ne apare și ea ca o
exegeză, la cel mai adînc ni-
vel de experiență pe care-1
pot oferi viața și speculația ;
nici un gînditor nou, în cul-
tura aceasta, nu pare a-și
face, ca Descartes sau Kant
în cultura europeană, un ti-
tlu din a lua lucrurile de la
început. Problema, ca și în cul-
tura chineză, este să interpre-
tezi adevărul ca fiind rostit
cîndva, nu să-1 cucerești cu
noutatea ta.
Dar tocmai pentru că și alte
culturi practică exegeza, sau
sînt chiar prin execelență e-
xegetice, ar putea fi sugestiv
să le opunem ideea europea-
nă de exegeză. Chiar dacă
spiritul exegetic nu preva-
lează în cultura europeană, el
este suficient de afirmat — și
tocmai cu aristotelismul —
spre a îngădui o confruntare
a culturii noastre cu alte cul-
turi. Pe de altă parte, este
adevărat că se pot găsi nume-
roase dezvoltări exegetice
chiar aci, iar aristotelismul
însuși numără încă două, e-
xegeza arabă și cea latină.
Totuși aritotelismul grec re-
prezintă mișcarea exegetică
cea mai autentică, cea mai
dezvoltată și cea mai egală
sieși. Dar numai prin Corida-
leu ea devine un ansamblu
închis, cu o structură istorică
distinctă.
In felul acesta opera lui Co-
ridaleu ne-ar autoriza să
conferim un înțeles întregii
exegeze aristotelice, cel puțin
începînd de la Alexandru din
Afrodisia (către anul 200 al
erei noastre), adică pentru o
perioadă de mai bine de 1400
ani. In măsura în care s-ar
obține astfel un model înche-
iat de exegeză europeană, ar
reieși nu numai un frumos
capitol în ceea ce s-ar putea
numi „fenomenologia exege-
zei" — de completat cu spi-
ritul exegezelor orientale —
dar de asemenea un capitol
în istoria spiritului european,
cum o sugeram.
Totuși nu există încă o is-
torie a aristotelismului care
să pună în lumină tendințele
scolasticei grecești. Istoricii
gîndirii europene o recunosc,
constatînd că față de scolas-
tica latină, cea greacă are to-
tuși avantaje deosebite, dacă
n-ar fi decît cel de a fi în-
treprinsă în limba lui Aristo-
tel însuși. In jurul lui 1900,
Academia din Berlin a publi-
cat aproape 60 de comentarii,
majoritatea inedite, întreprin-
se de-a lungul veacurilor de
25 autori greci diferiți, înce-
pînd tocmai cu Alexandru din
Afrodisia și continuînd, între
alții, cu Porfir și Ammonius,
care au influențat puternic
Evul-Mediu latin. Pînă și ma-
rea istorie a filozofiei, semnată
Ueberweg-Praechter, admitea
în ediția ei din 1967 că în co-
lecția comentatorilor greci,
publicată de Academia din
Berlin, se găsește un material
„inestimabil" și într-o largă
măsură „încă nefolosit".
Pentru ce toate acestea ? Ex-
plicația ce se dă de obicei este
dublă. Pe de o parte este
vorba de un imens număr de
lucrări, scrise de renumiți sau
obscuri profesori greci de
filozofie aristotelică, iar nu-
mărul paginilor ce ar trebui
străbătute este prea mare spre
a ispiti pe cercetători să ca-
ute ceva deosebit în ele. Pe
de altă parte comentatorii a-
ceștia greci nu pun în joc
mijloace de investigație ori-
ginale, ba chiar se repetă a-
desea și par a constitui o lu-
me alexandrină lipsită de in-
teres. Prin urmare : prea mul-
te pagini de citit, prea puține
rezultate de recoltat.
Vom judeca deosebit, chiar
dacă cele două aspecte trebuie
recunoscute. în parte. Vom
spune că pînă acum toate a-
cestea au fost lipsite de o în-
cheiere și că seria comentari-
ilor grecești nu a părut sem-
nificativă pentru că nu s-a
înfățișat ca un ansamblu dis-
tinct în sînul culturii europe-
ne. Marele număr de comen-
tarii n-ar fi înspăimîntat pe
istoricul ideilor, care e atît
de harnic și avid de noutăți,
de obicei. In al doilea rînd,
uscăciunea și chiar mediocri-
tatea acestor interpretări nu
le-ar fi lăsat să rămînă fără
un rod în cultura noastră, da-
că s-ar fi găsit cît de cît o
semnificație deosebită în ele.
Iar acesta este punctul princi-
pal în dezbatere.
Constantin NOICA
9 — Convorbiri literare
N.
D. COCEA
[...] Am citit azi cu atenție un
abecedar românesc. Nu cred să
existe pe lume ceva mai îngrozitor
și mai lamentabil. Totul e de refă-
cut în această direcție. După răz-
boi învățămîntul primar va trebui
să fie una din pirghiile cele mari
pentru prefacerea și întărirea popo-
rului.
Să se trezească inteligenta copi-
lului. In lături cu științele moarte și
cu istoriile pline de date și de fapte
numai care îngreuiază memoria
tără să deschidă inteligenta.
în clasa l-a basmele, poezia, cîn-
tecul și desenul să fie cele patru
pietre fundamentale ale invățămin-
tului. învățătorul să povestească
basme (nu să le citească) și dacă
se poate, copiii să povestească și ei
basme cum îi taie capul. Cîteva
poezii simple și ușoare, de prefe-
rință populare, învățate pe de rost.
Un ceas de cîntec pe zi, in cor.
Și mai ales atenție asupra desenu-
lui. Nu sistemul stupid aplicat
pînă acum. Numai desen după na-
utră ! Un cub, o linie, o tablă, o
călimare etc. Obiecte extrem de
simple, așezate pe catedră și toți
copiii, cu creionul în mină, încer-
cînd să le reproducă pe hîrtie.
Mîna e instrumentul de căpetenie
al inteligenței. Trebuie obișnuită să
asculte și să urmeze indicațiile in-
teligenței. Am făcut pină acum
constatări nenumărate. Rareori am
văzut oameni inteligenți care să nu
fie complect stăpini pe sistemul
mușchiular și nervos al miiniior și
al degetelor. S-ar putea aproape
erija în aforism observația că poți
judeca inteligența unui om după
precizia cu care știe să tragă o linie
dreaptă sau un contur. Cele mai
multe dintre astea: pictura, dese-
nul, sculptura, muzica instrumen-
tală și totalitatea artelor industriale
confirmă adevărul acesta.
Aproape același scop trebue să-I
urmărească încă din clasa l-a stu-
diul matematicii. Preciziunea în
gîndire. [...]
•
Dascălul care face un suflet drept
și bun dintr-un copil care ar fi
putut să ajungă ca toți ceilalți se-
meni ai lui un om rău, schingiuitor
de oameni și de animale, contribue
mai mult la adevăratul progres al
omenirii decît primarul care aduce
lumină electrică pe străzi și in-
stalează telefoane în casele locui-
torilor
•
Toate societățile omenești au pri-
vit cu oroare vițiul și-au înscris
legi nenumărate împotriva lui. Și
cu toate astea vițiul e de mii și mii
de ori mai puțin primejdios și tot
vițiul din lume a pricinuit mai pu-
ține dureri omeniri, decît răutatea
și prostia citorva oameni.
•
Religia lui Christ dă un brevet
dc prioritate celor săraci cu duhul.
Religia cea nouă va trebui să dă-
rîme opera creștinilor și să ur-
mărească pină în pinzele albe ca
pe cel mai rău, mai vinovat și mai
primejdios dintre oameni, pe prost.
•
Azi am jucat iar poker. Nu-mi
plac cărțile. E un vițiu care nu-mi
dă nici un fel de emoție ; prin ur-
mare nu-1 practic.
Și cu toate astea am răsuflat ușu-
rat, cind, după un ceas de con-
versație, ne-am așezat la masa de
cărți.
Cel puțin la poker nu se vor-
bește, nu sunt silit să ascult și să
răspund.
Acum înțeleg de ce atîția mari
poeți și esteți, oameni de știință
și oameni de geniu s-au lăsat tîrîți
de viciul acesta ca într-un refugiu
care cel puțin îi scăpa cîteva cea-
suri pe zi de vorbăria goală și de
asfixia prostiei omenești. [...]
•
N-am jucat [...] cărți, nu din
lipsa poate de temperament, dar
pentru că banii nu mă interesează
și pentru că mi se părea o abera-
ție să mă abrutizez ceasuri întregi
ca să cîștig sau să pierd o mie de
lei. Odinioară, cînd eram adoles-
cent am încercat să beau. Era pe
vremea ultimelor unde de influență
eminesciană. Pentru că idolul ve-
leităților noastre literare, băuse, ni
se părea, in liceu, o sacră datorie,
să ne strecurăm seara în circiume
cu aere fatale și să căutăm inspi-
rația divină in cîteva chile de vin
prost. Mi-aduc aminte cu cită re-
semnată conștiinciozitate de artist
imi îndeplineam slujba asta și cu
cită greață și revoltă ale stomacului
ajungeam la al treilea pahar. Nu
știu dacă m-am îmbătat de două
sau de trei ori pină acum. Bietele
mele beții au fost lamentabile. Du-
reri de cap, vărsături, o săptămînă
de mahmureală și nici umbră de
plăcere.
La Paris aveam un prieten en-
glez care intr-o zi m-a dus aproape
cu sila intru-n local unde se fuma
opium. [.. .] A fost deajuns să văd
un fumător de opiu și să caut za-
darnic viața în ochii amantei mele,
ca să înlătur cu groază otrava ade-
menitoare. Pot să mă îmbăt zile
întregi de visuri, de iluzii, cu apu-
suri de soare și cu parfumul unei
flori, dar pentru un imperiu nu
mi-aș cumpăra visurile la crișma
din colț sau la farmacie. Inteli-
genta sau animalul din mine se
revoltă numai la gîndul că aș pu-
tea să caut aiurea decit în sufletul
și in creierul meu, excitante pen-
tru cugetare sau mîngiiere in cea-
surile de deprimare. Nimic nu mi
alt jurnal inedit
CHD
se pare mai criminal ca atentatul
împotriva inteligenței. [...].
•
Avem o singură viață.
Cum e mai înțelept s-o trăiești și
care e criteriul cel mai sigur ca
să-ți îndeplinești complect misiu-
nea ?
Trei sferturi din frămintările, din
agitațiile sterile, din nonsensurile
vieții mele, izvorăsc din problema
aceasta pe care am întilnit-o la
toate răspintiile mele intelectuale
și pe care n-am rezolvat-o măcar
in parte, nici pînă acum.
Ce e mai înțelept și mai bine ?
Să te interesezi de viața politică
a țării, să dai lovituri și să pri-
mești ; să-ți propovăduiești convin-
gerile înjurind pe ale altora, pină
in ziua cînd, avînd puterea in
miini, vei putea să Ie aplici pe ju-
mătate, pe sfert ori de loc ; sau e
mai cuminte să stai deoparte și să
scrii cîteva pagini care vor rămine,
pe cînd în arenă fiarele politice vor
continua să se sfîșie între ele și
să-și înscrie luptele, legile și nu-
mele pe nisip [?]
Ce e mai bine ? Să dormi, să
mănînci, să bei și să iubești, să
faci ceea ce fac zilnic animalele și
oamenii din jurul tău, sau să ada-
ugi cîteva pagini moarte Ia vasta
și moarta bibliotecă a omenirii ?
Ce e mai bine ? Să simți fiorul
sfînt al revoltei și în strîngeri de
mîini pătimașe, în priviri care co-
boară prin ochi pînă în suflete să-1
împărtășești și altora, sau să fii
în tabăra dominanților. Să fii la
ospățul frugal al sclavilor; să te
îmbeti cu iluzii din paharele goale
și să-ți saturi foamea rupînd cu
dinții hoitul burgheziei, sau să te
așezi sătul deja, liniștit și împăcat
cu tine însuți Ia banchetul acelora
care stăpînesc pămîntul. Să fii cu
veșnicii păcăliti ai vieții ? Sau cu
învingătorii ? Ce e mai bine ? Să
stropești cu noroi sau să fii stro-
pit ? Să lovești sau să primești lo-
vituri, să ucizi sau să fii ucis ? Ce
e mai cu minte ? Să stai deoparte
sau să te amesteci în viitoare, să
guști viața sau s-o trăiești, să te
aventurezi pe oceanul lumii sau
să-i cînți valurile sumbre de pe
mal ? Ce e mai înțelept, să vrei
sau să renunți ? [...]
Afară e negură și burează puțin.
Dar în sufletul meu e soare. Gene-
ralul a plecat în inspecție. La
vreo 70 kilometri depărtare de Ne-
grești. Dacă nu s-ar fi inventat
automobilele, i-ar fi trebuit vre-o
trei zile ca să se ducă să-și facă
inspecția și să se întoarcă.
Să profităm însă de ziua asta
unică de libertate.
M-am închis în casă, am încuiat
amîndouă ușile, am lăsat storurile,
și cu lampa aprinsă, [...] ca Ițic
din anecdota lui Speranță, m-am
gîndit la soarta țării mele. [...]
•
Un local pentru scriitori, oameni
de știință și artiști. S-ar putea alege
una din minăstrile mari ca Neamțu,
Văratec, Agapia sau Secu, căruia i
s-ar dărui 2 — 300 ha de pămînt.
In cuprinsul minăstirii instalație
completă de tipografie, o bibliotecă
și cîteva ateliere speciale pentru
artiști.
încăperile, chiliile și casele puse
gratuit, fie cîteva luni pe an, fie
pentru mai mulți ani, la dispoziția
acelora care vor să lucreze în li-
niște și singurătate.
Masa gratuită. Se va putea lua
în comun sau acasă de la arhon-
daric.
Două direcții. Una spirituală, care
ar fi încredințată unui mare scrii-
tor, de pildă Galaction.
A două economică. Mincu dc
pildă, care ar îngriji de bunul
mers, gospodăria și hrana întregii
comunități.
Editura ar avea două scopuri :
intiia să tipărească lucrările celor
tineri. A doua să dezvolte gustul
pentru cărțile frumoase, tipărind
opere inedite sau clasice în ediții
artistice.
Viață patriarhală, ținîndu-se insă
scamă de necesitățile confortului
modern. Așa s-ar introduce electri-
citate, băi, water-closet-uri, telefon,
automobile pentru cursele pină la
gară etc. Pentru pictori, pinza,
pensulele și culorile ar fi gratuit.
Marmora și bronzul pentru sculp-
tori. Hirtia și tiparul pentru scrii-
tori.
O secție va fi consacrată bătri-
nilor și invalizilor, alta orfanilor
minori și in sfirșit a treia bolna-
vilor sau convalescenților.
Veniturile instituției le-ar forma
terenul cultivabil, crescătoria de
vite, o sumă fixă Ia sută din vîn-
zarea operelor care au fost produse
pe cînd autorii lor erau oaspeții
instituției, dintr-o subvenție a sta-
tului echivalentă cu deficitul anual
Sacrificiul bănesc pentru stat
IM. V. TURCII
n-ar fi prea mare, ținindu-se seamă
de marile rezultate ce s-ar putea
obține pentru cultura și dezvoltarea
gustului artistic al țării, mai ales
intr-o țară ca a noastră unde litera-
tura, artele și științele nu rentează
mai deloc, mai ales cind au o
adevărată valoare. Pe de altă parte
nu e nici o primejdie ca instituția
să fie invadată de ratați. Acestora
în general Ie sunt deschise prea
multe căi de cîștig, în alte domenii
ca să se mulțumească cu locuința și
modestele prînzuri gratuite ale insti-
tuției. Și-apoi ratații artei sunt, în
orice caz, ceva mai interesanti
decit călugării.
•
[...] Vremea s-a îndreptat iarăși.
Negura s-a rupt fișii-fîșii, și-am
văzut-o ușoară și zdrențuită ca o
dantelă, ureîndu-se spre soare. E
momentul să suflu în lampă și să
ridic storurile. De altfel Stanciu a
crăpat pînă acum de cel puțin o
sută de ori ușa. După capul lui
aiurit bietul om trebuie să-și spună
că stăpinu-său nu e în toate min-
țile.
Să fim prin urmare gravi. A tre-
cut vremea idilelor. Marile probleme
ale statului trebuie să ne preocupe
mai mult decît micile mizerii senti-
mentale. [...]
Una din marile mele suferinți de
la Negrești. Sunt silit să citesc zil-
nic cele cîteva ziare care mai apar
la Iași. M-am resemnat cu închi-
soarea. Dar mi-e cu neputință să
citesc fraza îngrozitoare a mîzgăli-
toriior naționali de hîrtie, fără să
strîng pumnii și fără să scrîșncsc
din dinți in fiecare dimineață. Dacă
Am ’
mi s-ar da zilnic o porție de „tră-
gători" cred că, cu încetul, m-aș
obișnui și cu bătaia. Cu proza zia-
riștilor noștri însă, cu imbecilita-
tea imensă și lamentabilă a acestor
scribi fără suflet, fără inimă și
fără minte, nu pot, e peste puterile
mele morale și fizice, să mă obiș-
nuiesc. Dacă există undeva vreun
D{umne]zeu al României, cum de-i
rabdă pe scoarța pămintului. înțe-
leg existența oribilă a coropișnițe-
lor, a tuturor făpturilor ăstora diz-
grațiatc de natură sau de D[umncl-
zeu. Dar cum ați vrea să admit
pretențiile unei ignobile coropișnițe
care s-ar apuca să scrie la gazetă
și să mă învețe ce trebuie să cred
și să fac !
Text stabilit de N. FLORESCU
(urmare din pag- 7)
Cu pași șovăielnici te-ai apropiat de oglindă.
— Să fi îmbătrînit oare atît de repede 7 Apoi,
după un timp :
— Și ce dacă. îl am acum pe Em. Ce-mi mai
pot dori ? Nimic nu-mi mai pot dori. El este mereu lîngă
mine, el este al meu. Numai al meu.
Nu-și mai dorea, cu adevărat, nimic. Spunea : „Să-I
văd acolo ! Acolo sus, cît mai sus, și pot să mor ! Alții să-i
știe de frică, nu el de frica lor ! Să știu asta și am termi-
nat cu totul. ..“ După asemenea momente plîngea.
— Iar plîngi ? o întrebam.
— Mi-a venit așa ... nu știu ... de fapt nu cred că
Plîng.
— Crezi că dacă ți-ai relua catedra, ar fi mai bine ?
— Și Em 7
— Ce, și Em 7
— Cine ar avea grijă de Em 7 Cine i-ar pune mîn-
carea cînd vine de la școală, cine l-ar ajuta, înțelegi 7 Cine
ar rămîne cu el 7
— Unde trebuie să rămînă cineva cu el 7
— Lasă, Vie, tu nu știi.
— Știu insă că nu ești în apele tale.
— Mă gîndesc la fel de fel de lucruri.
— Și ca să nu te mai gîndești, nu poți 7
— O să pot, Vie, cred c-o să pot...
noaptea
trecuse
de jumătate
Cînd o vedeam cum se frămîntă și-1 mai auzeam șl
pe Em, dc dincolo, cum lungește pelteaua la telefon, îmi
ieșeam din fire.
— Ascultă. Em, strigam, pune porcăria aia de recep-
tor la locul lui vezi-ți de treabă. Em, vino aici. Auzi, Em,
ori n-auzi 7
— Nu ridica din umeri și nu fă figura asta de parcă
ai avea în fața ta o cămilă. La ăștia șaptesprezece ani ai
tăi, în afară de prăpăditul ăla de baschet și de muzica
aia nenorocită de-ți macină nervii, ce mai ști tu, Em 7
— Dar învăț, tată.
— Ascultă, Em : ar trebui să înveți. Dacă ai învăța
ar fi altceva, ar fi așa, ca o mîngîiere pentru mama asta
a ta ! Cu notele alea de opt nici vorbă nu poate fi că
înveți ; nici vorbă nu poate fi, auzi 7
— Nu mai pot, tată ! îmi spuse într-o zi. Lăsați-mă,
ce vreți de la mine... Era o revoltă în toată puterea cu-
vîntului și nu eram obișnuiți cu așa ceva.
— Cred că ce-mi spui e o tîmpenie, Em, i-am răspuns.
Adevărul e altul, băiete, și tu să te-nveți să spui adevă-
rul, fiindcă...
— Dar ăsta e adevărul, tată. Asta. nu altul, mi-a
întors-o.
— Fiindcă vrei tu să fie ăsta, i-am spus.
— Eu nu mai vreau nimic, tată. Eu nu mai pot să
vreau ceva. Demult nu mai vreau nimic.
— Oricum, adevărul nu e ce-ar vrea fiecare, băiete.
Nu e vorba că nu mai poți, ci nu vrei să mai poți, nu
vrei să poți mai mult. Asta e adevărul. Dar noi știm că
tu poți, Hm.
Pentru a-1 scoate din starea dc spirit în care cădea îl
puneam să scrie de o sută de ori : „Pot și trebuie să pot!“.
Exact așa, de o sută de ori. „Ai fost prea aspru cu el,
Vie1“ îmi spunea mereu Elva. „Lasă-1, mai ocupă-te și
de mine. M-ai uitat cu totul, Vic“. îmi plăcea să mă las
dojenit. îmi trecea palma ei mică peste frunte și peste
față. Cînd ajungea în dreptul inimii se oprea și zicea :
„Cît e de chinuită. Nu se mai oprește cît e viața de lungă.
Auzi-o cum se zbate!“. își lipea apoi timpla de pieptul
meu. îi plăcea să se aciueze, făcîndu-se mică, la subsuoara
mea. Tăcea și se lipea de mine strîns, făcîndu-și loc, cău-
tîndu-și un loc bun. Ochii îi căpătau o strălucire aparte
iar brațele ei îmi cuprindeau umerii. Mă chema, furi-
șîndu-se cîte puțin sub brațul meu.
Victor Poenescu sări de pe scaun și fiindcă pe ochi i
se așezase un fel de ceață, nu ocoli cum trebuie masa și
se lovi de ea.
„Acum totul nu este decît un cîmp nesfîrșit, un cîmp
plin de hîrtii, de tot felul de resturi. Acum aș vrea să
dorm. Să dorm mult, mult de tot. Fiindcă somnul amînă.
amînă. Aș vrea să uit acum de ochii ei, și de ziua asta
care se apropie. .“.
Cînd un om este urmărit de un alt om. el îl mai e-
vită, se mai ascunde... Cînd e urmărit însă de propriul
său gînd, situația este fără ieșire, și nu-și poate afla li-
niștea. Așa că se întoarse iarăși mult de tot în urmă și
cu ochiul minții o zări pe Elva coborînd dealul Univer-
sității. Era octombrie și era îmbrăcată într-un balonseid
de culoarea lămîii. își amintea mersul ei care trăda refu-
zul de a comunica în vreun fel cu strada. Era a doua oară
cînd o vedea și se surprinse privind în urmă cum mergea
prin camera goală, ocolind masa și scaunul acela cu trei
picioare. Cînd șerpii gîndurilor il înlănțuiau întotdeauna
afla scăparea, invocînd amintirea ei.
— Sînteți obișnuit să faceți complimente 7
— O, nu 1 Doar dacă realitatea îmi impune. Nu fac
decît să observ.
Omul desăvîrșește ce a creat natura. Asta încercase
el. Să desăvîrșească. Ce intervenise 7 Unde greșise cu
Em 7 Mersese prea departe ? Dar cine știe pînă unde
poate merge abnegația, grija pentru fiu 7 Iubirea fără
margini, formă aparte a egoismului, sufocă. Soarele în-
călzește, dar sub povara razelor de foc unele plante se
ofilesc și pier.
10 — Convorbiri literare
„VATRA"
Numărul 3 (12) al revistei Vatra se
impune prin selecție, sobrietate și
pronunțată grijă pentru o tematică
variată, capabilă să intereseze un
public larg. Reținem ca deosebite
materialele dedicate sărbătoririi se-
micentenarului U.T.C., consacrate li-
teraturii, (interesante cronicile lui
Dan Culcer șl pretextul lui Victor
Halici) cît și cele referitoare la is-
toria patriei. Acestea din urmă sînt,
de fapt, expresia unei preocupări sta-
tornice care s-a făcut simțită incă de
la primele numere.
Profităm de această ocazie pen-
tru a adresa revistei din Tîrgu Mu-
reș un salut colegial cu ocazia îm-
plinirii unui an de la apariția pri-
mului număr din noua serie. Pro-
punîndu-și să continue „valoroasele
tradiții ale Vetrei de odinioară" și
să militeze prin tinerețea și talen-
tele ei de azi pentru o literatură
angajată, inspirată de „năzuințele și
imperativele zilei de azi", publicația
a reușit indiscutabil să pună în prac-
tică aceste deziderate. Ea a reunit
r e v iste
prestigioase semnături aparținind oa-
menilor de cultură și litere români,
maghiari și alte naționalități, subor-
donind diversitatea unei direcții în
care spiritul de răspundere și dis-
cernămîntul valoric au constituit
principalii factori operativi.
Astăzi Vatra are un profil distinct
printre publicațiile de cultură, (pro-
fil căruia îi este străină orice ten-
dință de provincialism) și sîntem în-
credințați că tinerețea și, deopotri-
vă, maturitatea ei vor contribui și
în viitor la consolidarea prestigiului
dobîndit.
„CRONICA"
Numărul 12 (din 24 martie) oferă
cititorilor o interesantă corespon-
dență inedită între Xenopol și Has-
deu, alături de o sinteză (aparținînd
lui D. Ivănescu) asupra operei ilus-
trului istoric. Tot aici semnalăm
prezența reportajului Iașii de Alecu
Ivan-Ghilia, precum și paginile de-
-dicate poetului George Lesnea.
► In numărul următor (13) revista
inițiază o anchetă — pe care o spe-
răm utilă — privitoare la momentul
actual al criticii și istoriei literare.
Remarcăm ca o constantă preocu-
pare a revistei discutarea unor pro-
bleme legate de actualitatea social-
politică, fapt ilustrat de prezența în
acest număr a dezbaterii Societate
Socialistă multilateral dezvoltată,
personalitate multilateral dezvoltată.
Salutăm în Cronica de acum o re-
vistă deschisă actualității, ale cărei
eforturi îndreptate spre mai bine
se fac simțite ca permanențe.
REOU1ESCAT IN PACE
La moartea lui Ion Luca, Valeriu
Râpeanu a conceput un amplu necro-
log pe care l-a publicat în Româ-
nia literară nr. 6 (din 3 febr.) a.c.
Pînă aici nimic surprinzător, mai a-
les că, după propria-i mărturisire,
criticul se numără — se mai întîmplă
K-și așa — printre foarte puținii care
l-au cunoscut îndeaproape. Mirarea
apare abia atunci cînd, avertizați
asupra acestui neașteptat privilegiu al
lui Valeriu Râpeanu, luăm act de
faptele invocate pentru schițarea
portretului dispărutului autor. „Purta
în portofel tăietura unui articol de
Tudor Arghezi publicat în Adevărul
și o scrisoare de la teatrul lui Max
Reindhardt prin care i se confirma
că s-a primit un text al său. Le a-
răta tuturor, deși nici una, nici cea-
laltă nu erau concludente". Și mai
departe: „Trăind departe de lumea
literară, se acrise și nu înțelegea,
de pildă, cum o prefață poate discuta
critic o operă (s.n.) și atunci pornea
să ceară iarăși audiențe, așteptînd și
apoi explicînd confuz meritele tutu-
ror pieselor sale, care nici cele tipă-
rite nu s-au prea jucat și n-au intrat
în conștiința publică. A scris mult,
excesiv de mult, și din pricina izo-
lării în care a trăit nu mai avea nici
un fel de spirit critic, nutrind un
soi de narcisism care-1 făcea să fie
greu de suportat ca om și mai toți
să se ferească de dînsul". Nimic alt-
ceva despre un om și o operă că-
zută în „nedreaptă uitare". Că, fi-
ind unul dintre puținii care l-au cu-
noscut pe Ion Luca, semnatarul ne-
OBIECTIV)
crologului putea să găsească, știu
eu ?, alte fapte și împrejurări în mă-
sură să compună portretul dramatur-
gului, dacă nu din alte motive, atunci
măcar dintr-o firească pioșenie față
de cei morți, e una. Că, propozi-
ția subliniată conține explicația ati-
tudinii lui Valeriu Râpeanu față de
Ion Luca (îngrijitor șl prefațator la
cele două ediții de Teatru a fost
chiar Valeriu Râpeanu), e o cu to-
tul altă chestiune. Și la urma urme-
lor, nu conținutul frazelor intrigă
cel mai mult, cît tonul lor persi-
flant, ironia neacoperită, absența o-
meniei și a ollmpianismului atît de
propriu criticului. Nu era mai firesc
un simplu Requiescat in pace ?
ODISEU
eja la 1869, intelectuali ca Eminescu își
exprimau convingerea că dispuneam de o
limbă literară definitiv formată, deși,
firește, această limbă literară prezenta
atunci mari oscilații fonetice, morfomatice,
sintactice și lexicale. „Astăzi mai toate zia-
rele românești au aceeași limbă scrisă ; va
să zică în nici unul nu s-au consacrat vicii
provinciale. Din contra cu toată unitatea
S-a atras atenția de către unii lingviști (de
ex. Alf. Lombard, La lingua letteraria meno
fissata: il rumeno, în VIII Congresso inter-
nazionale di studi romanzi, 1956, Atti, II
Comunicazioni, Parti seconda e terza, Fi-
renze, 1959, p. 283—286), asupra faptului că
româna literară nu prezintă o perfectă uni-
tate fonetică morfomatică și lexicală ; noi
vom adăuga că româna se alătură acelor
FAZA ACTUALĂ A LIMBII ROMÂNE
limbii literare pronuncia diferă în fie-ce
provincie..(articol intitulat Cestiuni de
de la Biblioteca Academiei R. S. România,
pronunție românească, în manuscrisul 2257
p. 53—66, publicat de I. Scurtu în M. Emi-
nescu, Scrieri politice și literare, I, 1870,
1877, 1905, p. 412—413, apoi în Mihail Emi-
nescu, Opere complete. Iași, 1914, p. 393).
Dar gradul de dezvoltare a unei limbi nu
se măsoară după aceste oscilații, ci după
posibilitățile sale de expresie. Aceste posibi-
lități erau și mai bine simțite pe la sfîrșitul
secolului trecut, cînd, oricum, mai toate os-
cilațiile inutile ale limbii fuseseră înlăturate
și scriitorul nu se mai preocupa de fixarea
limbii, ci de utilizarea ei artistică. Este
semnificativă mărturia lui Duiliu Zamfirescu,
care spunea (în prefața ediției din 1902 a
romanului său In război): „E o mare mîn-
gîiere sufletească, pentru cine își petrece
viața căutînd să prindă, in vorbe, icoana
fugară a imaginei, a ști că are la îndemînă
o limbă atît de perfectă, cum e limba
noastră din sfîrșitul secolului al XIX-lea“.
Mărturia unui scriitor de valoarea lui Duiliu
Zamfirescu, a cărui limbă se caracterizează
printr-o vioiciune și o varietate deosebită,
este la polul opus față de declarațiile atî-
tor scriitori de la începutul secolului, care
se plîngeau tocmai de neajungerea limbii.
Limba literară română n-a avut. însă du-
pă 1878 o formă perfect unitară pe tot în-
tinsul teritoriului locuit de dacoromâni și
nici n-a rămas total neschimbată. Ea pre-
zintă oarecare diferențieri dialectale, de
fonetism (întîi, întâi, pine, pline, mecanic,
mehanic etc.) și de morfome (văd, văz), ca
să nu mai vorbim de variațiile de sintaxă
și lexic. Trebuie să spunem că variații
sintactice și lexicale se întîlnesc in orice
limbă literară, oricît de fixată ar fi ea ; dar
că cele fonetice și morfomatice reflectă
încă o perioadă de imperfecție a limbii.
despre filonul literar
balcano-oriental
(urmare din pag. 1)
interesul pentru culoare, plasticita-
tea în sine ; Ion Barbu unifică spi-
ritul Heladei cu Isarlîkul, clasicis-
mul cu snoava, frîntura de epos cu
meditația și lirismul, rezultatul fi-
ind o viziune sincretică, expresiv-
unduitoare, de o intensă poezie. Mai
depărtați de zona de iradiere, mol-
dovenii au perceput balcanismul
mult mai slab și nu în accepțiunea
lui peninsulară. Din folclorul bal-
cano-oriental, Sadoveanu reține In
special anumite norme de morală
practică, umorul impersonal, deve-
nit mod al concilierii cu lucrurile.
Fastul persan e Înlocuit cu investi-
gația etică, personajele interesînd
in latura lor de exponenți ai unei
mentalități. Pentru nevoile argu-
mentării, Sadoveanu procedează ca
vechii naratori orientali, practicînd
confuzia realului cu fabulosul ; în
popularul Simplizissimus, occidenta-
lul Grimmelshausen procedase ana-
log, făcînd ca aventura să se dez-
volte în sens educativ. Nu o dată,
Sadoveanu întârzie, deliberat, la
confiniile fantasticului, într-o miș-
care lentă, într-un limbaj surîzător
și cîntat. Faptului real, localizat
precis, i se substituie, pro,gramatic,
fabula, transpoziție morală în ab-
stract, codificare a unor norme uni-
versale. Reflectat în realitățile din
Moldova, „balcanismul" este, la Sa-
doveanu, un amestec de rafinament,
de pasivitate și decadență ; Lai Can-
tacuzin pare, în acest sens, un „bal-
canic". Despre enigmaticul prinț,
prozatorul făcea, într-un cuvînt îna-
inte la Locul unde nu s-a întimplat
nimic (ediția 1942), cîteva conside-
rații cu caracter de generalitate, a-
plicabile mai larg indivizilor abu-
lici, anihilați de mecanismul social.
„Naturi strălucite și fine, moldobi-
zantinii noștri au putut uimi pe
colegii lor din Apus, la școlile nem-
țești și franțuzești, dar și-au înche-
iat cariera ca niște simple focuri
de artificii...". Cu masca lui de
izolat lucid, Lai Cantacuzin stă în
apropierea lui Pașadia și Pirgu, a-
ceștia însă bizari și luciferici.
Dar figuri ca acestea sînt mai de
grabă niște curiozități: excepții
deci. Foarte diferiți între ei, Sado-
veanu (în Divanul persian) și Ion
limbi care, ca italiana în secolul trecut,
încă nu aveau perfectă unitate fonetică și
morfomatică. Dar situația aceasta a fost în-
lăturată în noile condiții de dezvoltare a
limbii literare : hotărîrile ortografice și or-
toepice ale Academiei, d’n 1954, prin care
s-a realizat și unitatea fonetică și morfoma-
tică a limbii române au fost acceptate de
toți scriitorii moldoveni și munteni, care
au renunțat, cei dintîi, la particularități ca
întăi, cei din urmă, la particularități ca văz.
Așadar, limba română literară se găsește,
după 1878, într-o fază de stabilitate și de
unitate, pe care n-a prezentat-o niciodată
mai înainte. în domeniul fonetic și mor-
fomatic avem doar unele oscilații și înlă-
turarea lor. în perioada de după 1878, lim-
ba română literară nu prezintă o dezvoltare
decît din punct lexical și artistic. Iar dez-
voltarea lexicală stă în legătură cu progre-
sele în domeniul culturii materiale și spiri-
tuale a poporului român, care urmărește de
aproape progresele realizate în Occident și
cu epocile fundamentale din dezvoltarea
poporului român de după 1878. Limbile își
realizează deplin funcția lor de comunicare
și expresie numai ca limbi literare uni-
tare ale unui popor : în asemenea faze, se
înlătură cu totul manifestarea unor factori
materiali ca baza articulatorie, iar limba nu
se mai schimbă decît în vederea realizării
unui plus de claritate, de comoditate și de
frumusețe. Această condiție a început a fi
realizată, în cazul limbii române, de pe la
1820—1830 cînd limba literară românească
este îndrumată voluntar și conștient spre
asemenea țeluri. Dar, în mod fatal, această
perioadă nouă în viața unei limbi începe
printr-o perioadă de formare, după care ur-
mează una de stabilitate. Limba română de-
finitiv formată și aproape în întregime
fixată, nu mai prezintă procese ca acelea
petrecute în epocile anterioare, care constau
Barbu (în ciclul balcanic și orien-
tal) se întîlnesc, sentimental, într-o
suprarealitate în care sensurilor
brutale li se substituie o poezie a
depărtării, un univers al esențelor
anistoric, imaterial, decantat, fan-
tomatic. Un timp circular, în care,
prin repetiție, faptele se înscriu în-
tr-un mod al monotoniei, fără zgu-
duiri tragice, de unde senzația de
abstractizare, de vacuitate și mit.
Intr-un cadru spațio-temporal ca
acesta, aproape esoteric, s-a putut
ivi poezia gingaș-decorativă a lui
Hafiz; Infernului dantesc îi erau
necesare seisme existențiale, un
sens acut al tragicului, o excepțio-
nală participare la unitatea cosmo-
sului. Pregnant este însă celălalt
orientalism, al amănuntului ce nu
transcende spre cerul poeziei: acel
amestec inextricabil de intuiție
practică și utopie, de lene a spiri-
tului, de clișeu și fatalism, de e-
I.M.B. — Dacă aș avea ceva mai
mult spațiu, ți-aș publica poezia
Rugă pentru păsările răpite. îmi
place ce faci, mai trimite și o să
găsim un colț.
ION MARIA ȚICOI — Subțirel
și antiliric ca scîrțîitul tramvaielor
la curbe.
HERMAN FLORIN — Pentru cla-
sa a IX-a, nu-i rău. Dar în poezie,
ori ești bacalaureat, ori nu ești ni-
micuța. Derogări nu se dau. Nu te
lăsa, insă.
CICERO CRlNULESCU — l-am
dat un telefon și i-am citit poeziile
dv. lui lenăchiță Văcărescu. Nu vă
închipuiți cît au putut să-i placă.
P. P. (Iași) — Cele trei poezii
trimise de dv. au o calitate. Tran-
sparența. In sensul că vezi prin ele
ca și cum n-ar fi nimic în fața ta.
ION N. VOICULESCU — Com-
plimentele dv. mă pun într-o situa-
ție încîlcită. Adică nu găsesc cu-
vintele cu care să vă spun că în
picureism și resemnare ; destinul
este ineluctabil ; cîntecul devine un
lamento mai mult visceral, senzual,
erotica un fenomen accentuat pă-
mîntesc. Adică balcanismul ca du-
plicitate și zeflemea, traducînd spi-
ritul de compromis și stilul indi-
ferentist („miticismul"), balcanis-
mul, ca repertoriu de ocări, de bles-
teme și imondiții. Acesta a conta-
minat, prin forța lucrurilor, latent
sau brutal, îneît de la urzelile de-
scrise în Istoria hieroglifică, de la
imprecațiile din cronicile muntene
și pînă la pamfletari străluciți ca
Arghezi există o continuitate sub-
conștientă : „Am luat ocara și, tor-
cînd ușure / Am pus-o cînd să-mbie,
cînd să-njure.. ' Pitorescul balca-
no-danubian s-a exercitat la noi,
cu precădere, în latura auditivă :
ca limbaj. Dacă spațiul balcanic
ar fi fost cadrul unei Renașteri de
anvergura celei italiene, altele ar fi
fost centrele de interes.
Poate părea paradoxal, dar și ita-
lienii, meridionali și peninsulari,
oameni ai străzii, au în unele mo-
mente reacții „balcanice", întîlnin-
du-se peste timp cu peninsularii din
Magna Graecia, pe firul acelorași
practici, astfel că unii napolitani
sau cutare popolano din sud amin-
tesc, prin comportament, anumite
linii mari versurile dv- sunt bune
pentru că spun ceva, dar nu prea
bune pentru că n-o spun grozav,
ceea ce nu e — v-o zic sincer și
fără maliție — nu e nici o nenoro-
cire, fiindcă, să vedeți: numai in
Uniunea scriitorilor sunt la vreo
5—600 de poeți...
Cuvîntul Optimistului. Statistic
vorbind, trei sunt leit-motivele scri-
sorilor care vin la redacție.
1.	Aprecieri la adresa ținutei și
direcției articolelor critice și edi-
toriale ale revistei. Ni se spun vor-
be mari, copleșitoare, ca „Juni-
mea", Maiorescu, polemică, tradi-
ție... Ni se cer, vehement sau ru-
gător, confruntări mai sincere de
opinii. Vom încerca.
2.	Curiozități ă propos de Optimist.
„Cine e optimist ? Ce este el ? Cum
este el ? De ce este 7" ș.a.m.d. Unul
din plicuri a fost chiar mai bătăios :
„Cine-i ăla optimist C, Singurul
în modificarea neintenționată, fără sens, a
elementelor limbii, ci se schimbă numai în
vederea realizării exprimării unor noi no-
țiuni și a unor valori artistice. începînd de
pe la 1870, istoria limbii române face parte
integral din istoria spirituală a poporului
român, ne mai cuprinzînd fenomene care
să fie adaptări ale limbii la un factor mate-
rial ca organele articulatorii. Ne lipsește un
studiu temeinic asupra limbii literare ro-
mânești dintre 1878 și 1918. Avem numai
observații asupra greșelilor de limbă din
acea vreme, făcute de unii scriitori de a
doua mînă din acea vreme și de oameni
de știință, adesea însă dintr-un punct de
vedere îngust, refractar neologismelor. Pen-
tru limba literară din această perioadă se
poate citi cu folos lucrarea lui Ion Gorun,
Știi românește ?, București, 1911, apărută și
în ediția a doua, București, 1922, cea mai
judicioasă lucrare de acest fel de atunci.
Limba română literară dintre cele două
războaie mondiale a fost magistral tratată
de lorgu Iordan, Limba română actuală, O
gramatică a greșelilor, Iași, 1943, ediția a
doua, București, (1948). O recenzie a operei,
în primă ediție a fost publicată de mine în
BIFR, XI—XII, 1944—1945 (părută în 1948)
p. 507—519. Asupra inovațiilor limbii româ-..
ne de după 1945, în special de după 1948,
pînă prin 1964, s-au publicat numeroase ar-
ticole în revistele Cum vorbim, Limba ro-
mână, Studiul cercetării lingvistice etc.
Cînd Duiliu Zamfirescu spunea, în prefața
la ediția a doua a romanului său In război,
că scriitorul român dispunea, la sfîrșitul
secolului al XlX-lea. de o limbă literară
perfectă, el se referea, desigur, nu atît la
faptul că limba noastră literară era fixată,
cît mai ales la posibilitățile de variație sti-
listică pe care le oferea de pe atunci — de
fapt, de dinainte de 1878 — limba literară
românească. Cele două stiluri artistice fun-
damentale, cel înalt, dinstins sau poetic,
și cel ironic — satiric, apoi stilul popularf-
zant. ca și numeroasele stiluri de caracteri-
zare a personajelor după clasa socială din
care făceau parte, erau atunci puternic
individualizate și ele vor continua a avea
reprezentanți iluștri și după aceea. în poe-
zie stilul înalt urma cel mai adesea limba-
jul poeziei eminesciene, pe care-1 imitau
atîția, în frunte cu Alexandru Vlahuță și
au continuat a-1 imita scriitorii de pînă pe
la 1918.
G. IVĂNESCU
tare de dincolo. Alta e, desigur,
ambianța proprie, altul sufletul.
Sentimentul de vinovăție (la colpa)
și nevoia de puritate (la purezza)
s-au cristalizat deci, în Italia, în
Divina Commedia. Latini, ca ita-
lienii, au opus „balcanismului" sub
specie malignă o conștiință ultra-
giată. Caragiale balcanizant ? „Du-
pă Anton Pann și N. Filimon", G.
Călinescu vedea în Caragiale : „un
mare promotor al balcanismului în
sens larg" (Ist. lit. române, p. 442).
Constatare grăbită. Căci într-o ipos-
tază, Caragiale este un contempla-
tor amuzat al orientului legendar,
în alta un ironist genial, sub a că-
rui privire Mitică și „miticismul"
sînt hărăziți desconsiderării absolu-
te. Caragiale e anti „balcanic". Re-
volta sufletului nostru latin (ca să-1
parafrazăm pe Lucian Blaga) s-a
îndreptat, în mod necesar, împotri-
va a ceea ce în conceptul de „bal-
canism" însemna lipsă de elevație,
moștenire nefastă a istoriei. Nu ne
căutăm, așadar, originalitatea în
balcanism, dar ca trecută realitate
istorică, filonul interesează literar.
Princepele lui Eugen Barbu arată
că acest filon, în tonuri sumbre, —
merita atenție.
- — -
dintre sute de catargej)
răspuns care ne îngăduim să-l dăm
este : Optimist este un îndrăgostit
de literatură, de sus pînă jos.
3.	Nemulțumiri în legătură cu
procurarea revistei, deci cu Difu-
zarea presei. Scrisori din Timișoa-
ra. Constanța, Suceava, Craiova
ș.a. ne anunță că revista ajunge
foarte tîrziu și e prost difuzată (de
pildă : în centru 5 și la periferie
20), Noi am mai trimis o scrisoare
deschisă acestei instituții, și pînă
azi n-am fost încă onorați cu vreun
răspuns (probabil că răspunsurile se
expediază, tot prin Difuzarea Pre-
sei). Vrem să spunem, nu fără oa-
recare tristețe, că e supărător ca
munca să-ți fie zădărnicită de su-
perficialitate și neatenție.
Totuși, în speranța că treburile
vor merge mai bine, și cititorul și
redactorul rămîne
OPTIMIST
11 — Convorbiri literare
erich fried
(Austria)
„e veacul nostru"
Discuție despre copaci
Grădinarul a pus proptele pomilor
și acum sint liniștit că se vor coace merele.
Doar frunzele perilor
s-au îmbolnăvit. Se chircesc îngrozitor.
.. .in Vietnam pomii n-au frunze...
Toți copacii mei sint sănătoși
doar cel mic mă neliniștește ;
el nu se poate acomoda
cu noua școală.
.. .in Vietnam mor atiția copii...
Mi-am terminat de aranjat acoperișul,
mai am de vopsit doar ferestrele.
Asigurarea contra incendiilor
s-a mărit ca fi costul chiriei.
.. .și in Vietnam casele au ars...
Trad. de Anatol GHERMANSCHI
elisabeta bagreana
(Bulgaria)
Cîntec nebănuit
De ce mă scoli, tîrzie primăvară,
cu-aceste uguinde turturele,
c-un soare fraged ireal de tandru
ce-mi luminează doliul din pervaze ?
Auzul mi-l crezusem in surdină
spre-ale țarinii sunete voioase,
privirea stinsă, pentru danțul razei
și aurul culorii in răsfringeri.
Dar amorțita inimă tresare
din somnul greu ingemănat cu moarte,
o-nvie in nuntirea primăverii
secreta sevă-a vieții ce nu seacă.
Mă-ncredințam că-s bulgăr de țarină
in care vintu-a lepădat o boabă,
dar azi, intr-un dezgheț, iși scoate
cintul acesta ca un fir de iarbă.
Trad. de Horia ZILIERU
vitezslav nezval
(Cehoslovacia)
Necesitatea revoltei
Voi care mă citiți acum
Oameni din anul 1931
Toamna cu degete uscate galbene și schiloade
Face semne in aerul plin cu mucigaiuri aromitoare
Și in timp ce funigeii fire smulse din părui cerșetorilor
Vă împletesc in jurul gitului coliere fatale
Gesticulează cu miinile toamnei într-o rugă de scrișnete și de
blesteme
Mă adresez vouă
Cititori subțiri și cultivați cunoscători ai marochinului pe care
il flutur
Nu ca un toreador dornic să intilnească un taur cu o mie de
capete
Ci ca un poet care a murit și vă conduce
Prin ținuturi prielnice lui pentru ultima oară
Vă cer să luați o hotârire
In dezarmonia acestor două cumpene grele ca insăși lumea
Lumea e ca un avion frint in plin zbor intr-o luptă aeriană
Unul dintre piloți zboară inainte a pornit motorul și elicea
lucrează
Celălalt minios încearcă să-l oprească cu prețul prăbușirii
Și azi fabricantul iși face plimbarea obișnuită
Nu funigei
Ci flote nesfrișite de comete scalpuri de cerșetori
Și mai multe miini decit sint in copacii toamnei
Vor semnaliza de-a lungul drumului său șovăitor și orb
E un om cultivat
Și niciunul dintre noi podgorenii pricepuți să guste fiecare
înghițitură
Nu i-a spus că e ajutor de călău
Azi nimeni nu se poate lăuda că ar fi el singur călăul
Cu tot țilindrul impecabil și elegantele mănuși
Scena cu domnii eleganța a eșuat
N-are rost să mai construiești o piață decorativă scăldată-n
lumină
Aud hohote rîs sălbatic și satisfăcut ca o coloană
de scintei țișnind pe horn
Rîs care se ondulează dincolo de scena fluierată
Risul tău cititorule
Atita timp cît nu ești un ceas deșteptător la gitul acelei momii
Avionul zboară
E veacul nostru
Dezagregat în lupta capitalismului cu tine cutezanță
Să ne mulțumim oare cu resemnarea
Noi care din pricina duhorii canalurilor sintem lipsiți de orele
lungi ca labirintul din lupanare
Dacă, nu te supără cîntecul unei păsări pe care nu-1 înțelegi
De ce te-ar supăra ciudatul murmur din graiul altor popoare
Doar teama conspirației
l-a dus pe conspiratori la gindul unui vocabular unic
Dar foamea tuturor țărilor are o singură terminologie ursuză
Copacii se înalță spre cer miinile cad la pămint secate de viață
Și să mai dau crezare discursurilor academice care ridică in
slavă umanitatea
Să mă îngrozesc de măcelurile de duzină
Cind măceluri uriașe ca de pildă farsa transformărilor
Se petrec pretutindeni și se revarsă asemeni culorilor toamnei
Privește in jurul tău
Cite frunze atitea cărți norocoase la jocul de taroc al cărui
banco va fi in curind fără valoare
Și dacă va izbuti cineva să-nchidă șobolanii din pivnițe și
cămări
Nu vei scăpa nici tu decăzutule pe jumătate călău disprețuit
de nouă zecimi din omenire
Cine-ar mai putea să stea la îndoială
Singe din singele meu stea din stelele mele dreaptă din
dreapta mea
Nu frunzele în cinci colțuri nu vor rămine veșnic o rugătoare
fluturare de miini
Imi veți da dreptate și frunzele vor aplauda
Toamna risipește mii de lozuri cîștigătoare
O sărbătoare a bal mascat din grădini
Parcă in geamătul vintului v-aș auzi răspunsul
E carmagnola
A fost palatul Tuillerie
Și frunzele cuprind victoria noastră cu miini fierbinți
înroșite de ultimele incendii care pilpiie-n zare.
Trad. de Virgil TEODORESCU
suen lai-kin
(R. P. Chineză)
Vestitorii viitorului
Ce pasăre fără istov dă glas î
Și ce ecou se-mplintă cald in văi ?
E-o pasăre de primăvară beată
Rostindu-și trilul, pasul crud al ierbii.
Ei urcă-n zori să pună tineri pomi
Și cintăreața-i vesel călăuz.
- Aceasta li-i menirea. Pădurarul
Ii știe bine țărmu-mpăduririi.
E stinsă iarna nevoiasă-n jos.
Bine-ai venit o, anotimp frumos I
Altoiuri noi vor izbucni in raze
Și alți puieți vor îndulci costișe
Și trunchiuri se înlănțuie mereu
Un codru nou spre creste prevestind.
Din truda lor se-nalță in amiază
Pilonii drepți ai zilei care vine.
Trad. de D. HERESCU
tomazo gilio
(Italia)
1945, fragment
Cind din mormintele noastre
Nu va mai rămine altă amintire,
Decit invizibilul epitet :
„Aici hodinește un neam străvechi și uitat'1,
Ce vom spune, oare, înaintea judecății
Fiilor noștri
Și celor ce au descoperit
Luceafărul libertății ?
Cine va aduce flori
La mormintele bărbaților,
Care au trăit printre ofilite flori ?
Cine, oare, ne va trezi din intuneric,
Să ne deschidă ochii, inchiși in nesimțire,
Spre strălucirea vremurilor noi ?
trad. de Al. Basarab TIBEREANU
zlatco gorjan
(Iugoslavia)
Un copil cu gesturi
neîndeminatice
poate lua in mină o vază de cristal, s-o spargă de pămint
și să zimbească,
Unii pot ordona bombardarea unui oraș
și sâ zimbească.
Și toate acestea se cheamă viață.
Noi putem deschide o ușă, prietenos,
intrebind : „Se poate intra ?*
și zimbi.
Clopote, steaguri, pancarte
pot clama bucuria,
de ce numai războiul ?
Puterea e în miinile noastre.
Sâ purtăm de grijâ copiilor noștri,
nebunilor,
clownilor,
nouâ înșine,
și sâ suridem.
Trad. de Veronica PORUMBACU
elizabeth jennings
(S. U. A.)
Muncitorii
Muncesc din zori pin-la-sfințit și toți
Is fericiți întreaga zi. Cu drag
Zoresc spre calmul blind al inserării ;
Foloase trag
Din roada muncii și-a plăcerii.
Și ziua-i plinâ cind se lasă seara.
Sint unul dintre cei ce tac ;
De toate fac. Muncesc și-asud.
Ca intr-o zi din părți un tot sâ fac.
Mi-$ singur scut
Și-n tot ce fac eu sint profund
Chiar de nu e de nimeni cunoscut.
Superbâ zi ca pasărea in zbor,
Ca marea ce se zbate lîng-un pisc ;
Eu văd acum in orișice, splendori,
Tot ce iubesc
In munca mea e strins întrețesut.
Și toate astea-s doar un început
Trad. de A. VORONIUC
eduardas miezelaitis
(U. R. S. S.)
Iluzia
Iluzia.
Ațipesc
ca tînjitorui Paolo de patimâ invins
ca odată
să mă trezesc in vis
infâșurat in brațele Francescăi.
Ațipesc,
ca îndureratul Romeo
în nâdejdea de-a atinge prin somn
cu obrazul de ceară
Picioarele nemișcatei Julietta.
Ațipesc,
de parcă Tristan nostalgic și orgolios,
să simt taina rece a spadei
dintre mine și Isolda.
Ațipesc,
de parcă Kastistis, aruncindu-și voloacele,
ca zorile să mă trezească
cu-atingerea rivnitâ a buzelor Juratei.
Ațipesc,
ca duhul singurătâții pindind nemișcat
iar in vis sâ deschid ochii
in lacrimi de jale veghind pe Tamara.
Ațipesc,
ca Faust cel girbov
deasupra paginei deschise
ca sâ mâ aprind tinăr in somn
Pentru tine,
Margareta.
Ațipesc,
ca palidul cavaler din La Mancha
in durerea rugului sâu,
ca să tresar
in dânțuirea risului de Dulcinee.
Ațipesc,
și mâ invâlui și mâ acoperi tu
Afrodita,
arătare ieșită din spuma
pleoapelor visului meu.
Deasuprâ-mi pasăre de întrebare
Alb strâjuind cu piatrâ de-adorare...
Și tot ațipesc in taina de argint
sâ mâ trezesc in veacuri ce colind.
Trad. de Natalia CANTEMIR
________________________________________________________________J
CONVORBIRI LITERARE
revista bilunara de literatura editata de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialista Romania
Redactor șef : CORNELIU ȘTEFANACHE
Redacția: lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287. Administrația : București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10, tel. 183399. Tiparul: I. P. lași