PROLOG
IA
CONFERINȚĂ
Punem la dispoziția cititorilor
noștri materialul ce va sta în
centrul dezbaterilor Conferin-
ței naționale a scriitorilor, vast
program teoretic privind sarcinile ca-
re revin in momentul actual literatu-
rii noastre. Ilustrîndu-se liniile prin-
cipale ale climatului cultural, așa
cum apare el ca urmare a hotărîrilor
Congresului al X-lea și a Plenarei
din 3—5 noiembrie, anul trecut, acest
program pune pregnant în eviden-
ță atît realizările cît și neajunsu-
rile din activitatea scriitorilor, ară-
tind limpede că succesele obținute
trebuie să constituie o premisă sti-
mulatoare în direcția ridicării scri-
sului românesc contemporan la ni-
velul cerințelor actuale ale dezvol-
tării societății noastre socialiste.
„Societatea noastră — se arată in
aceste documente — are nevoie de
o literatură de înaltă calitate, ca-
pabilă să acționeze profund asupra
conștiințelor, să emoționeze, să con-
tribuie la formarea noii concepții
despre lume și viață*. Durabilitatea
operei literare decurge din împle-
tirea strinsă a două esențe : cea a
general umanului și cea istorică,
realizindu-se astfel acea unitate din-
tre valorile estetice și imperativele
istorice.
Umanismul socialist ca realitate
indiscutabilă a artei noastre concepe
omul în toată complexitatea și mă-
reția ființei sale și, ca atare, res-
* < pinge orice tendință spre unilate-
ralitate, schematism și sărăcire mo-
rală : „Umanismul socialist se ca-
racterizează prin capacitatea inte-
grării superioare a tuturor valori-
lor spirituale omenești*.
Documentele ce preced Conferin-
ța națională a scriitorilor pun in
discuție, în spiritul ideologiei și
concepției noastre marxist-leniniste,
noțiunea de realism ca permanență
a literaturii noastre valoroase, no-
țiune care în condițiile de azi ca-
pătă noi valențe și aprofundări. A
scrie realist înseamnă a surprinde
într-un limbaj accesibil marile tran-
sformări revoluționare pe care le
făurește poporul român, angajat în-
tr-un continuu proces de perfecțio-
nare a valorilor materiale și spiri-
tuale. Literatura realistă este în
același timp un stimul in căutarea
mijloacelor de expresie adecvate u-
nui conținut bogat, un apel la ino-
vație și experiment fertil, elemente
fără de care literatura nu se poate
lipsi. Neajunsurile manifestate de
unele producții literare din ultimii
ani sînt analizate critic și se trată
că direcțiile actuale ale literaturii
militează consecvent pentru înlătu-
rarea oricăror manifestări ce con-
travin spiritului de efervescență
creatoare, de fermitate ideologică
ce animă cultura românească de
azi. Critica literară are în acest sens
un rol hotărîtor, ei ii revine sarci-
na de a aprecia și, in ultimă instan-
ță, de a impune acele opere care
răspund unor înalte exigențe ideo-
logice și estetice.
Revista „Convorbiri literare", a
cărei nouă apariție a avut loc în
condițiile unei atmosfere deosebit
dc propice pentru activitatea scrii-
torilor, promovează și va promova
cu consecvență și spirit de răspun-
dere partinică tocmai acele princi-
pii majore Pe care Conferința na-
țională a scriitorilor urmează să le
dezbată.
BRÂNCUȘI :
ORGOLIU
Intre natură
si
9
literatură
Pornind de la cele două simbo-
luri propuse de un exeget ita-
lian .„pentru a ilustra tema cen-
trală a literaturilor clasice din
sud și a celor romantice din nord,
templul și pădurea" (il templo și la
silva), Tudor Vianu conchidea, într-un
substanțial studiu, că literatura română
s-ar găsi, sub acest raport, pe „o po-
ziție intermediară". Nu este posibil
un portret interior al poporului ro-
mân, fără descifrarea relației com-
plexe om-natură. Pădurea și piatra,
deși într-o strînsâ solidaritate natu-
rală, nu s-au putut regăsi, însă în
trecut, - din pricina unei istorii tra-
gice — îmbinate, prin produsele lor,
în mari arhitecturi monumentale. Fon-
dul silvestru, concretizat într-o predomi-
nare a lemnului (în detrimentul pietrei)
explică, la noi, un anumit tip de sti-
lizare. Brâncuși descinde dintr-o mi-
lenară stirpe de meșteri ai lemnului.
In structura sensibilității foclorice,
Hasdeu observa, exact, că formula
„frunză verde", definind un climat
specific, „s-a născut de-mpreună cu
naționalitatea română, nu la Tibru
sau la Guadalquivir, ci la noi aca-
să, pe teritoriul Daciei". Problemă de
entogeneză, cu implicații estetice ex-
cepționale, explidnd.de ce, de la poe-
tul anonim și pînă la Sadoveanu, pă-
durea este, mai mult decît în oricare
altă literatură, o prezență seducătoare,
ca Eminescu, pădurea e succesiv, sim-
bolizare a eternității și spectacol su-
blim (ca în Revedere), freamăt para-
disiac al vieții (La mijloc de codru...),
muzică a timpului, cu rezonanțe me-
tafizice, cromatică în tonuri de argint,
metaforă a euforiei erotice. Somptuo-
sului baroc din saloanele europene,
aurului, stofelor scumpe, și celorlalte,
li se opune, într-o simplitate genuină
(ca în Dorința), cadrul silvestru gene-
ros, sacralizat prin iubire. Tranziția
prin intermediul erosului, de la veghe
la somn, marchează, pe alt plan,
trecerea din relativ și provizoriu in
timpul etern, incit pădurea reprezintă
poarta către liniștea spiritului : „A-
dormind de armonia / Codrului bătut
de gînduri, / Flori de tei de-asupra
noastră / Or să cadă rînduri-rînduri.."
Lingă efigia lui Eminescu, in ipostaza
lui de maximă seninătate - ca in
acest final inundat de lumini mozar-
tiene — ar trebui să figureze, ca bla-
zon spiritual explicativ, în arriere-plan,
un simbol al „Codrului Măriei Sale".
Fascinația pădurii nu este mai pu-
țin durabilă la Sadoveanu, care,
de la primele povestiri pînă la Țara
de dincolo de negură și Poveștile de
BibFot'ra Munir;; / Dava
SALA DE LECHJRA
Fagurele
Tot cerul de agată oare-mi apasă timpul
nu lasă nici o umbră de spaimă pe meninge
monstruosul munte moale pe care visul ninge
a născocit zăpada care ținea Olimpul.
La vîrstele gîndite și-a algelor albastre
nu mă întoarce noapte că nu mă înspăimîntă
tăcerile astrale, sau mări care se svîntă
cît semnele din sfera zădărniciei noastre.
O, fagurele firav care-mi așteaptă mierea !
nu știu din cîte laturi și ce durată-1 scrie
dar uriaș, informu-i destin în galaxie
îmi ordonează ritmul, și timpul și puterea.
la Bradu-Strimb, atit de imbibate de
natură, a lăsat, sub acest aspect, pa-
gini antologice. Să nu se uite că în Zo-
dia Cancerului, umblind prin codri de
o vechime imemorială, oamenii trăiesu
la modul elementar, într-o mișcare
neverosimilă, aproape de basm, suge
rînd arhaitatea cea mai deplină. Pă-
durea constituie, de altminteri, în toa-
te evocările istorice sadoveniene, un
cadru cvasi-obligatoriu, cu reverbera-
ții psihologice, substituindu-se altor
decoruri. Intr-o splendidă narațiune cu
fond tragic (Codrul), psihologia pro
tagonistului, un pădurar taciturn, »e
revelă analogic, sonorizată de zbuciu-
mul arborilor : „Șoaptele frunzarelor
păreau în adevăr tremurarea unul
suflet ; creșteau din arbor în arbor,
din ramură în ramură, scădeau, se de-
părtau, spuneau ceva neînțeles, ceva
foarte vechi și foarte trist...". Există
voci ale pădurii, cu rezonanțe carac-
teristice așadar sufletului nostru, com-
parabile ca fond afectiv cu ecourile
stepei la ruși sau cu acelea ale pus-
tei la maghiari. „Am văzut și aiureu
păduri, pe coastele ce se oglindesc in
Rin sau pe fruntariile Spaniei, pe cerul
cenușiu al Scoției sau în insulele i-
nundate de soare ale Mediteranei (...)
Păduri pline de păsări, de murmur șl
de poezie,.. Nici una însă nu mi-a
vorbit ca codrul, Frumoase și străinii,
toate mă încintau cu glasuri felurite,
— dar graiul Lui mă ingenunche și mă
doare..." Rindurile acestea, pătrunse
de specială emoție, nu aparțin unui
poet al naturii. Poartă semnătura unei
romanciere de tip analitic ; Hortensia
Papadat-Bengescu (voi. Ape adinei).
Mult mai puțin frapantă e cealaltă
reprezentare : a noturii-templu. Intr-un
sonet celebru (Correspondances), Bau-
delaire utilizase, nu cel dinții, insă
cu mult ă propos analogia ; „La Na-
ture este un temple oii de vivants pi-
liers..." In pădurile montane ale Mol-
dovei, la un moment dat, clasicizanti
Hogaș are sentimentul sublimului : „Ai
fi zis că te afli sub o imensă boltă
de templu, sprijinită de mii de coloa-
ne din înălțimea căreia cu greu mai
strâbâtea inlăuntru lumina ogivală a
cerului" (Spre Nichit). La Ion Pillat,
frontoanele templelor din Helada se
interferează cu legendele pădurilor
natale. Idealul clasic al poetului Ar-
geșului : „o vrajă de pilaștri și de
proporții drepte", se materializează în
nevoia luminii solare, în geometria
perfectelor raporturi între lucruri.
(continuare în pag. 11)
Const. CIOPRAGA
în paginile 2 — 6
tezele
conferinței
naționale
a
scriitorilor
In întîmpînarea
CONFERINȚEI
NAȚIONALE A
SCRIITORILOR
CONFERINȚA națională a scriitorilor, menită să ana-
lizeze activitatea literară a perioadei care a trecut și
să stabilească principalele linii de dezvoltare a lite-
raturii pentru viitorii ani, are loc într-un moment
important al dezvoltării patriei noastre.
Animați de un profund elan creator, oamenii muncii
participă la transpunerea în practică a sarcinilor grandi-
oase trasate de Congresul al X-lea, eveniment de semni-
ficație istorică în viața partidului și statului care a jalo-
nat principiile de bază ale evoluției social-istorice a Ro-
mâniei moderne și a deschis etapa construirii societății so-
cialiste multilateral dezvoltate. România se află astăzi în-
tr-un moment de prodigioasă creștere a potențialului social-
economic și de ridicare a nivelului ei general de civiliza-
ție, de bunăstare materială și culturală. Transformările re-
voluționare petrecute în țara noastră au creat condițiile
declanșării energiilor creatoare ale întregii națiuni, ale in-
tegrării constructive și eficiente a tuturor forțelor în ope-
ra de edificare a României noi. Oamenii muncii au deve-
nit cu adevărat stăpînii propriei lor țări, ai propriului lor
destin. S-au produs schimbări fundamentale în structura
socială a României, avem o nouă clasă muncitoare, clasă
conducătoare a societății noastre și o nouă țărănime, coo-
peratistă, eliberate de servituțile exploatării și care se
bucură de roadele muncii lor, s-a format o nouă intelectua-
litate, legată prin toate fibrele de interesele și năzuin-
țele cele mai fierbinți ale poporului muncitor.
In spiritul politicii naționale marxist-leniniste a par-
tidului nostru, s-a întărit și se dezvoltă neîntrerupt priete-
nia și frăția dintre cei ce muncesc, fără deosebire de na-
ționalitate, în lupta și munca unită pentru făurirea so-
cialismului în patria comună, s-a dezvoltat unitatea popo-
rului nostru în jurul partidului, coeziunea societății noas-
tre socialiste.
Avîntul puternic al vieții economice și sociale a fost
însoțit de un proces continuu de adîncire a democratis-
mului societății noastre socialiste. Masele largi ale celor
ce muncesc au fost în mod activ antrenate în activitatea
social-obștească și participă cu spirit de răspundere și
competență la conducerea treburilor statului și a socie-
tății în ansamblu, le elaborarea și înfăptuirea programului
construcției socialiste.
Succese de seamă au fost obținute în acești ani în do-
meniul învățămîntului, științei și culturii. Au cunoscut o
amplă dezvoltare și extindere mijloacele de informare și
difuzare a culturii. Adîncile transformări care au avut loc
în toate planurile vieții au contribuit la făurirea unui om
nou cu 0 concepție înaintată despre lume, au creat con-
dițiile necesare pentru înflorirea nestingherită și afirma-
rea plenară a personalității umane. Ca urmare a aplicării
consecvente a politicii partidului, se traduc cu hotărîre
în viață principiile echității socialiste, se afirmă tot mai
pregnant în întreaga noastră viață socială umanismul so-
cialist, se înfăptuiesc principiile eticii noi. A apărut un
public cu un grad de cultură și un univers spiritual su-
perior în stare să recepteze și să judece cu maturitate
fenomenul de cultură, să-și exprime în mod exigent opi-
niile și să participe cu înțelegere și pricepere la orientarea
și organizarea activității pe acest tărîm.
Programul P.C.R. cu privire la îmbunătățirea acti-
vității ideologice, care se bucură de sprijinul angajat și
entuziast al maselor largi, a constituit și pentru scriitorii
români un prilej de mobilizare și concentrare a energiilor
în acțiunea permanentă de ridicare pe o nouă treaptă a
efortului creator, de făurire a unei literaturi în stare sa-
și aducă o contribuție cît mai eficientă la mersul înainte
al patriei, la ridicarea nivelului general al culturii și e-
ducației, la înfăptuirea principiilor eticii și echității so-
cialiste și comuniste în societatea noastră, făurirea omului
nou.
Concepția noastră despre lume își are rădăcinile în-
tr-o încredere profundă în om, în posibilitățile sale de
perfecționare. Acest înalt și nobil umanism, care cores-
punde idealului social, însuflețește întreaga noastră intelec-
tualitate creatoare, iluminează sensurile, țelurile trudei
nobile pe tărîmul literaturii, se bucură de adeziunea to-
tală și înflăcărată a tuturor scriitorilor.
Acesta este cadrul istoric care determină locul și sar-
cinile literaturii, ca factori de educație multilaterală, me-
nită să contribuie activ la formarea unui om nou, socia-
list, capabil de dăruire, de generozitate, elan revoluționar,
în același timp curajos, plin de inițiative, participant activ
la istoria nouă, cu o înaltă conștiință socialistă, în stare
să pună deasupra intereselor personale, interesele colec
tivității.
Concepția despre această înaltă misiune a artei și li-
teraturii reprezintă esența politicii partidului față de li-
teratură, de aici decurgînd sarcinile care revin scriitorilor
în această etapă. Sîntem chemați, în emoționantul apel
rostit de către tovarășul Nicolae Ceaușescu: „să puneți
talentul vostru și măiestria de care dispuneți în slujba
unei arte închinate poporului, cauzei socialismului și co-
munismului în patria noastră". Sîntem chemați deci să
făurim o artă militantă, deschisă față de realitate, care
să joace un rol activ în procesul de formare a noii lumi.
A unei arte care să ajute la instaurarea unor relații u-
mane bazate pe principiile eticii și echității comuniste, ba-
zată pe respectul față de fiecare om, străine oricăror ten-
dințe de acaparare, căpătuială sau dominare. O literatură
militantă care să lupte împotriva influențelor negative și
a vechilor obiceiuri generate de societatea bazată pe ex-
ploatare.
Societatea noastră are nevoie de o literatură de înaltă
calitate, capabilă să acționeze profund asupra conștiințelor,
să emoționeze, să contribuie la formarea noii concepții
despre lume și viață. Literatura adevărată nu poate fi
declarativă, marile valori pe care le propune și le apără
trebuie să fie conținute adînc în intimitatea și structura
operei, să nu rămînă exterioare ei, rezultat al simplei in-
tenții a creatorului, chiar dacă el este sincer. Avem ne-
voie de opere vii, durabile, în care esența umană și esența
istorică să nu fie separate, ci văzute realizîndu-se conco-
mitent. Generalul uman nu există în formă pură, el ia
forma concretă și este modificat continuu în procesul is-
toric care-1 determină și-1 dezvăluie.
Estetica ce se fundamentează pe filozofia marxist-
leninistă este străină sectarismului, izolării fenomenelor.
Ea postulează unitatea dintre general și particular, dintre
fenomen și esență, legătură ce se exprimă organic în o-
pera de artă. Sub acest raport istoricul și durabilul, carac-
terul actual și construcția de valori perene nu numai că
nu se opun, dar se și intercondiționează. Același lucru se
poate afirma despre raportul dintre latura universală și
cea concret națională a operei literare adevărate.
Concepția despre lume marxist-leninistă, văzînd toate
fenomenele în interrelație și determinare reciprocă, dar și
în concretul lor, se opune atît autonomiei valorilor, rupe-
rii artei și literaturii de mediul concret istorico-social. cît
și unei concepții simpliste care reduce fenomenul literar
la cauzele și scopurile sale, negîndu-i valoarea specifică.
Valoarea estetică are o autonomie relativă ; ea exprimă so-
cietatea și problemele ei cele mai acute, are o funcție
socială activă, o utilitate largă, dar se conformează și le-
gilor ei interne, specifice, care-i guvernează structura, legi
corelate cu legile generale ale societății. Străină și opusă
exclusivismului, simplificărilor și izolărilor, estetica mar-
xistă se exprimă nu prin norme exterioare operei, impuse
din afară, ci, adoptînd o poziție științifică, studiază feno-
menul literar concret în funcție de aceste legi proprii și
îl integrează unei viziuni generale, filozofice despre lume
și societate.
Unitatea valorilor estetice cu celelalte valori și cu im-
perativele istorice se exprimă prin umanismul socialist ca-
re privește atît geneza, cît și structura și finalitatea ope-
rei, conținutul său de idei implicite și explicite, în ultimă
instanță toate sintetizînd atitudinea față de lume. Uma-
nismul socialist integrează vasta tradiție progresistă a o-
menirii care în mod constant a glorificat figura omului, a
personalității creatoare, a luptei străvechi de eliberare de
sub stihia unui destin copleșitor în care s-a concentrat tot
ceea ce îl limitează și-l oprimă pe om. Umanismul socia-
list reprezintă un stadiu mai înalt al umanismului, în ca-
re problema eliberării și demnității omului se pune nu nu-
mai abstract, ci și concret, se vizează nu numai năzuințe-
le, dar și mijloacele istorice de trecere din imperiul nece-
siității în imperiul libertății.
în expunerea sa, la Plenara C.C. al P.C.R. din 3—5
noiembrie 1971, tovarășul Nicolae Ceaușescu vorbea des-
pre necesitatea de a clarifica noțiunea de umanism socia-
list, „care presupune o înțelegere mai complexă a omului
în societate, luat nu ca individ izolat și exagerînd trăsăturile
sale. individuale, ci ca om social aflat în strînsă legătură
și interdependență cu semenii săi, cu interesele maselor largi
populare". Pornind de la această indicație, este nevoie să
subliniem tocmai concepția socialistă despre om ca pro-
dus al societății și al istoriei, dialectica persoanei și a co-
lectivității fiind o majoră sursă de inspirație și meditație.
Tocmai faptul că acest raport este dialectic, deci dinamic,
determină multiplicitatea sa de aspecte, bogăția concretă a
afirmării sale, sursă de tensiuni și conflicte, dar și de
speranță în victoria valorilor umane superioare. Umanis-
mul socialist exprimă în felul acesta, pe latura unor în-
trebări esențiale despre destinul individual și colectiv al
omului, a valorilor și a fericirii sale, întreaga problemati-
că bogată a filozofiei noastre, a marilor probleme ale se-
colului nostru. Departe de a fi un cod de norme rigide,
el potențează creația literară, o așează în zona marilor,
întrebări și soluții ale unei epoci de transformări revolu-
ționare. Marea literatură a fost întotdeauna caracterizată
prin esențialitate, prin capacitatea de a exprima o epocă
și frămîntările sale. Umanismul socialist reprezintă atitu-
dinea specifică societății noastre de a se apropia și in-
terpreta esența timpului istoric pe care-1 trăim. El are și
o latură polemică de opoziție față de tot ce deformează fi-
ința umană și idealurile sale, față de elogiul decăderii, a
morțiii și al lipsei de perspectivă, e o replică împotriva în-
josirii omului, a exploatării sale, a transformării sale din
scop și centru — în mijloc, în unealtă. Umanismul socia-
list în acest sens este și o concepție etică, el privește pe
om nu rupt de idealuri — și valori, ci însuflețit și ridicat
prin ele. Decăderea omului este rezultatul ruperii sale de
ideal, prezentarea sa în nimicnicia grotească a izolării sale
de lume și societate. în afara tensiunii implicite și expli-
cite către un ideal superior, nu se pot scrie opere de artă
valoroase, esențiale.
In același timp, umanismul socialist, ca rezultat al
modului de a vedea omul în raport cu mediul său social,
îl concepe Ca pe un om multilateral dezvoltat, adică în
măsură a-și valorifica toate însușirile lui umane, cu mul-
tiple nevoi și fațele, animat de numeroase aspirații, în-
trucît relația sa cu lumea nu este monocordă, săracă și
amputantă. Concepția noastră despre om este complexă,
deschisă și lucidă, lipsită de unilateralitate, opusă tabu-
urilor care contravin prin definiție unei atitudini știin-
țifice.
O componentă de seamă a concepției marxist-leniniste
este și considerarea omului nu ca o entitate dată, cu o c-
sență imuabilă, ci ca pe o ființă mereu perfectibilă. De
aici și accentul pus pe transformarea conștiinței, pe forța
ei activă în afirmarea ființei umane.
Necesitatea unei literaturi majore, care să fie capabilă
să modifice conștiințele, exprimînd problemele specifice
timpului nostru, societății noastre,» pune cu toată acuita-
tea problema realismului. înțelesul acestei noțiuni, cu o
atît de bogată istorie și pluralitate de semnificații a fost
obiectul a numeroase dezbateri care nu pot fi considerate
încheiate. Este necesar ca ele să continue, pentru a ne
apropia de o înțelegere cît mai adecvată și cît mai puțin
restrictivă. Desigur, ar fi greșit și chiar împotriva logicii
orice încercare de a extinde fără limite sfera noțiunii de
realism. O noțiune care nu are nici un oponent și nici o
margine, deci o noțiune practic fără sferă, este o abera-
ție și nu poale servi nici unei operații logice, pierzîndu-^i
orice caracter determinant, fără de care nu se poate sta-
bili nici o judecată și nici un raport.
în același timp însă realismul nu poate să devină un
rețetar de metode pentru a produce literatură, pornind
de la preconcepții sau chiar de la concepte închise. Arta
și literatura sînt forme ale creației spirituale, ele nu re-
prezintă ilustrări de teze, ci un mijloc specific de cu-
noaștere, cunoaștere care progresează prin analiza reali-
tății și prin perfecționarea expresiei, în procesul de for-
jare a operei. Forma de expresie trebuie să fie adecvată
conținutului, modificată din interior de necesitatea de a
face cît mai pregnant și mai viu mesajul pe care-1 conține
opera. Conținutul nu trebuie să fie străin de limbajul său,
ci realizat în efortul, în lupta dialectică cu formele meni-
te să-1 facă sensibil. Există o bogată tradiție realistă, un
filon major în întreaga istorie a culturii. Formele și mo-
dalitățile literare realiste cu o bogată tradiție, verificate
în timp, își păstrează valabilitatea și astăzi. De altfel, o
concepție dialectică despre progres este străină negativis-
mului, rupturilor cu tradiția progresistă, care este pre •
luată și dezvoltată. însă ideea de progres și de creație
implică totodată o înnoire a limbajului artistic. O artă le-
gată intim de dialectica vieții nu se poate împăca în ace-
lași timp cu sclerozarea formei, cu inerția academistă. Du-
pă cum schematismul programatic reprezintă — în afara
cazurilor de neputință artistică — o expresie a fugii de
realitate, deci e un antirealism, o fugă în abstractul gol
de la problemele concrete și vii care ne confruntă epoca,
tot așa experimentul nesusținut de necesitatea exprimării
conținutului este o eroare estetică și ideologică. Problema
realismului trebuie mutată din domeniul studiului formei
în acela al raportului dintre formă și conținut, dintre o-
peră și sursa sa de inspirație, pe de o parte, și finali
tatea sa de comunicare, pe dealtă parte
O literatură realistă va fi aceea care, folosind formu
le și limbajul cel mai potrivit, se va inspira din bogăția
de probleme ale realității înconjurătoare ,din marile trans-
formări revoluționare, cu tot ce implică ele ca modifica-
re de destine umane. Realism, în primul rînd înseam-
nă pentru noi dorința de participare și atitudine activă
față de realitate, respect față de adevăr, efort de înțelegere
a lui. de pe pozițiile filozofiei materialist-dialectice, fără
a ocoli nici conflictele, nici confruntările, fără a pierde
din vedere sensul dinamic și perspectivele societății noas-
tre. Realism înseamnă, deci, pasiune ardentă, atitudine
deschisă față de realitate, consecvență revoluționară în a
precierea ei. Nu fotografie cenușie și fără relief, nu „re
dare" monotonă, ci o atitudine de cunoaștere activă, în-
suflețită de idealuri.
O literatură realistă este o literatură accesibilă. Pro-
blema accesibilității, dezideratul de a face opera literară
înțeleasă de cît mai mulți oameni, nu înseamnă un apel
la simplificare didactică și la facilitate. Accesibilitatea nu
se opune complexității și nici nu pretinde crearea unor
opere care să nu presupună nici un efort mintal. Ea este,
de altfel, așa cum o arată istoria culturii, o noțiune dina-
mică. Lucruri mai greu accesibile imediat devin, prin e
ducație, accesibile tuturor. Ne opunem însă unei concepții
aristrocratice despre artă, bun al unor aleși doar, precum
și dificultății artificioase, inutile, ce adeseori ascunde ne-
înțelegere și confuzie chiar în mintea creatorului.	”
Orice operă trebuie să aibă limbajul cel mai potrivit,
cel mai organic conținutului său, crescut din acest conți-
nut de care nu poate fi despărțit decît didactic, teoretic.
Insă sensul unei opere literare este de a transmite acest
conținut cît mai deplin, deci cît mai pregnant, unui număr
cît mai mare de oameni, cu o asemenea forță de pătrun-
dere îneît să determine în ei nu numai plăcerea estetică
(deși ea este absolut necesară și are o funcție educativă
specifică), dar și o atitudine, capacitatea de a transforma
ulterior emoția în atitudine cu consecințe sociale. Limba-
jul realist trebuie să fie expresiv, puternic reliefat, inte-
ligibil, încărcat de semnificație, pentru a putea transmite
ncul.
Literatura realistă, se opune nu inovației și experi
mentării, ci pe cele două laturi menționate mai sus, eva-
zionismului, retragerii pe linia neesențială a unor opere
sărace în conținut, în ultimă instanță abstracte și neau-
tentice și, de asemenea, unor căutări formale sterile, ne
potrivite conținutului,unui limbaj inutil criptic, pentru că ade-
seori nu conține nimic, ci se reduce la o înșiruire de cu-
vinte goale.
A te inspira din tumultoasa noastră istorie contempo-
rană, a-ți pune problemele ei, a face efortul de a Ie înțe-
lege creator și a transmite poporului din viața căruia te
inspiri rezultatul confruntării sensibilității tale cu epoca,
ni se pare că este adevărata problemă a realismului. Ope-
rele realiste, prin însăși pregnanța și esențialitatea lor.
sînt accesibile, cu mai mult sau mai puțin efort, fără să
fie facile. Ele reprezintă un progres pentru cunoaștere, nu
o repetare abstractă de teze și concepte deja cunoscute.
Ele reprezintă o contribuție la istoria acestui timp și pot
fi o mărturie a lui peste veacuri. Un mijloc de durabili-
tate atît a operelor, a autorilor lor, cît și a experienței, a
oamenilor care au inspirat-o. In ele cititorii se recunosc
întrucît își recunosc problemele și sentimentele.
O literatură realistă poate crea opere esențializate la
idei, fenomen aproape de neînălturat într-o epocă atît de
bogată în semnificații. Condiția realismului este autenti-
citatea problemelor și ideilor, gradul lor de implicație
pentru noi.
în lirică, esențial este adevărul sentimentelor, legătu-
ra lor cu sentimentele, cu emoțiile poporului. In acest
fel, fără să extindem fără rost limitele realismului, îl
privim ca r problemă a relației dialectice dintre formă
și conținut și nu ca o problemă strictă de formă și lim-
baj. Ca un aspect al problemei noastre centrale : crearea
unei literaturi bune, majore, militante.
1	ITERATURA noastră din ultimii ani s-a dezvoltat
*»în climatul spiritual nou pe care l-a instaurat Con-
gresul al X-lea al Partidului Comunist Român. Linia poli-
ticii culturale, elaborate cu acest istoric prilej și urmărite
fără abatere, a dus, cum se știe, la înlăturarea unor pie-
dici care stînjeniseră simțitor, o bună bucată de vreme,
creația. S-au eliminat ingerințele supărătoare în actul ar-
tistic ; au fost curmate practicile administrative, folosite
adesea în locul muncii de îndrumare ideologică prin con-
vingere, au fost combătute și eliminate efectele dăună-
toare ale concepțiilor vulgarizatoare cu privire la moște-
nirea literară, s-au lichidat tendințele de centralizare exce-
sivă a editurilor și publicațiilor. Toate acestea au avut o
imensă însemnătate pentru viața literară. Aerul sănătos și
înnoitor, adus de Congresul al IX-lea și al X-lea peste tot,
a pătruns cu vigoare și în literatură. Climatul favorabil
și stimulator pe care Partidul i l-a creat muncii scrii-
toricești, poate fi recunoscut ușor în cîteva aspecte evi-
dente. A crescut numărul editurilor literare. De la una
singură, existentă în 1967, avem astăzi șase, dintre cai-e
două în provincie. Apar în prezent 22 reviste literare, fa-
ță de 11 cîte puteam număra cu cinci ani înainte. S-a în
mulțit numărul titlurilor de lucrări literare apărute;
timpul de la încredințarea unui manuscris editurii, pină
Ia tipărirea lui s-a scurtat simțitor; registrul tematic al
cărților publicate a devenit mult mai variat. Transformări-
le revoluționare din viața societății noastre au făcut să
crească apreciabil numărul cititorilor; nivelul cultural și
gustul lor se află într-un continuu progres. Literatura vine
să împlinească azi la noi o autentică și serioasă nevoie
2 — Convorbiri literare
spirituală cu caracter realmente de masă. Toate acestea
ilustrează imboldul puternic pe care l-a dat climatul nou
procesului creator și concomitent, sporirea sensibilă, grație
lui, a forțelor scriitoricești. Ultimii ani au înregistrat ma-
nifestarea în cîmpul literaturii cu lucrări valoroase a nu-
meroși autori, care păreau a-și fi întrerupt activitatea. Tot
datorită climatului încurajator au reușit să se afirme în
anii din urmă, ca talente incontestabile, peste 100 de po-
eți, prozatori și dramaturgi noi, români, maghiari, germani
sau de altă naționalitate. Majoritatea lor sînt oameni ti-
neri cu o contribuție însemnată la configurarea peisajului
literar actual și acesta e un fenomen foarte îmbucurător,
pentru că ilustrează vitalitatea literaturii noastre. O lite-
ratură care nu-și împrospătează permanent forțele arată
ca o pădure amenințată cu veștejirea. Nu aceasta e în
fățișarea literaturii române de azi ; alături de arbori ma-
sivi și bogați, se ridică zeci și zeci de vlăstare tinere.
Merită subliniată în mod special continuitatea pe care
a asigurat-o, cu tradiția înaintată noul climat, lichidînd
atitudinile de subestimare a zestrei noastre clasice. Pre
zența marilor scriitori din trecut în conștiința publică,
printr-o vie și necontenită reactualizare critică, a mărit
sensibil încrederea în geniul poporului nostru, a constituit
pentru autorii contemporani o înaltă școală civică și ar-
direcții de dezvoltare
ale literaturii contemporane
tistică, un îndemn viu la atingerea și depășirea realizări-
lor obținute pînă acum. Valorificarea moștenirii literare,
într-un veritabil spirit leninist, s-a dovedit, practic, a fi
o problemă de prim ordin a culturii socialiste, care este
interesată direct și vital să asimileze critic tot ce a creat
durabil în trecut poporul nostru. Numai astfel literatura
prezentului se poate ridica pe temelii trainice, dobîndind
o conștiință profundă a legăturilor ei străvechi și intime
cu năzuințele de libertate și justiție socială, cu aspirația
spre adevăr, dreptate și frumusețe a oamenilor acestui
pămînt. Așa iese la iveală o experiență umană originală,
alcătuită din tradiții creatoare progresiste si din opere
contemporane, în stare să îmbogățească patrimoniul cul-
turii universale.
Valorificarea moștenirii literare se întregește prin
eforturile similare depuse în literaturile naționalităților
conlocuitoare, unde sfera de cercetare și investigația corn
paratistă se lărgește continuu, iar generalizarea sintetică
contribuie la o viziune științifică asupra moștenirii cultu-
rale specifice a acestor naționalități.
Umanismul socialist se caracterizează tocmai prin ca
pacitatea integrării superioare a tuturor valorilor spiri-
tuale omenești. Lui îi e străină sărăcirea literaturii noastre
de autorii și operele care au avut o reală contribuție is-
torică la dezvoltarea progresistă a societății. Tendințele
izolate de ignorare sau negare a unor scriitori valoroși
din trecutul îndepărtat sau apropiat sînt în ultimă instan-
ță, resuscitări ale îngustimilor vulgarizatoare și neavînd
nimic comun cu reconsiderarea marxistă, nu pot să nu
primească o replică promptă în noul climat instaurat. Tot
așa, tentativele de a renunța la spiritul critic în actul
preluării moștenirii literare nu sînt acceptabile sub nici
un motiv, și ele contrazic principiile valorificării marxis-
te. care reactualizează din trecut numai ceea ce corespunde
efectiv cu năzuințele lumii socialiste, ceea ce a rămas
într-adevăr viu și merită să trăiască. Acolo unde se ma-
nifestă ignorarea acestor cerințe avem de a face cu persis-
tența unor concepții învechite. Politica partidului nostru
in problema moștenirii culturale, caracterizîndu-se prin-
tr-o grijă de a asimila cît mai comprehensiv, dar cu fer-
mitate principială și ascuțire critică valorile trecutului, ca-
pătă o reală viață în cultura română contemporană
PARALEL, lărgirea apreciabilă a orizontului spiritual,
prin posibilitatea cunoașterii a tot ce s-a înfăptuit
și se înfăptuiește de preț pe plan spiritual, în alte părți,
a contribuit la ascuțirea interesului literaturii noastre pen-
tru problematica vieții contemporane și a făcut-o să aibă
ambiții superioare. în centrul interesului literar se află
firesc experiența autorilor din țările socialiste, precum
si a scriitorilor cu vederi înainte din întreaga lume. Seri
itorii noștri se simt înfrățiți cu toți acei care militează azi
pe glob, prin literatura lor, pentru marile idealuri ale
omenirii, pentru pace, libertate, independență națională și
echitate socială. Autorii români se consideră angajați în-
tr-un larg front al artei revoluționare și progresiste, ti-
nînd să-și aducă o contribuție originală la această luptă.
Caracterizînd global evoluția ei în acest climat nou,
putem spune că activitatea scriitoricească a stat sub sem-
nul unei mari fertilități. Practic, au apărut multe cărți re-
marcabile și nu puține, care au șanse serioase să învingă
uitarea. Aproape toți scriitorii noștri consacrați au dat în
ultimii ani pagini dintre cele mai bune ale operei lor. La
un înalt nivel de originalitate și inventivitate artistică s-au
situat și contribuțiile unor talente afirmate chiar în pe-
rioada la care ne referim și ajunse repede să rivalizeze
cu numele cunoscute. O imagine grăitoare a calității su-
perioare cîștigate de scrisul contemporan poate fi scoasă și
din ținuta debuturilor celor mai semnificative.
In general, literatura noastră a cîștigat mult în finețe,
diversitate, profunzime, elevație intelectuală și expresivi-
tate. Producțiile primitive, concepute după niște șabloane
uzate și bazate pe o viziune maniheistă a vieții, scrierile
reduse la o observație săracă și superficială, doar a unei
ideistici simpliste, sau la versificarea cîtorva lozinci, ajung
să fie tot mai rar tipărite și, chiar atunci cînd se întîmplă
aceasta, rămîn într-o zonă de interes nul. Dar și căutarea
succesului facil prin rețete ..garantate", vînarea pitorescului
în sine, reluarea acelorași motive, fără nici o adîncire,
teribilismele, simulația îndrăznelii au început să întîmpine
o rezistență crescîndă.
. Unul dm principalele aspecte ale spiritului înnoitor
pătruns în literatura noastră actuală, e adevărata explozie
lirică pe care ea o cunoaște. Asistăm în ultimii ani la o
incontestabilă înflorire a poeziei românești contemporane.
Aceasta și-a extins și aprofundat considerabil universul,
tinzînd spre o împlinire a necesităților spirituale cores-
punzătoare umanismului socialist. S-au scris mișcătoare
versuri de identificare cu idealurile politice care animă
azi poporul nostru. S-a dezvoltat în acești ani o înflăcărată
lirică patriotică ; ea a reușit să exprime, în accente sufle-
tești autentice și metafore inspirate, atașamentul pentru
tot ce a făurit, înfruntînd asprimile istoriei, poporul ro-
mân ; dramatica tenacitate cu care el a luptat spre a-și
apăra pămîntul, independența, dreptul la o existență libe-
ră și demnă sub soare, pentru a asigura progresul mate-
rial și spiritual al României, contribuția sa la dezvoltarea
civilizației mondiale. Nu puține versuri vibrante au dat
glas unității granitice a națiunii noastre socialiste în ju-
rul Partidului.
Amplul registru liric n-a neglijat, însă, și alte sfere
ale omenescului : înfiorarea în fața misterelor firii, între-
bările răscolitoare privind ciclurile vieții, nașterea și
moartea, sentimentul cosmic și reacțiile intime, dialectica
dragostei și participarea la miracolele naturii, bucuria și
melancolia, zborul imaginaței creatoare și chinul urmă-
ririi ei cu cuvintele, neliniștea nobilă pe care i-o impri-
mă spiritului setea cunoașterii.
In multe din aceste trăiri lirice, poeții noștri, români,
maghiari, germani și de alte naționalități au izbutit să
aducă o sensibilitate realmente contemporană, o viziune
originală, o invenție verbală inedită, înrudite prin con-
cepția comună asupra lumii și totodată personale prin
forța talentului.
Și în proză se remarcă efectele salutare ale aceluiași
proces înnoitor, chiar dacă nu sub o formă atît de izbi-
toare. Aici, observația veții a devenit mai atentă și mai
pertinentă. Personajele romanelor și povestirilor scrise în
anii din urmă prezintă o complexitate psihică superioară.
Comportările umane apar studiate în determinările lor
multiple, neignorîndu-li-se resorturile intime, mobilurile
de multe ori inavuabile, impulsurile inconștiente și dile-
mele interioare. S-a lărgit, în ansamblu, spațiul prozei a-
nalitice, de explorare a sufletului omenesc. S-au ivit, de
asemenea, romane și narațiuni interesante, care nu se sfi-
esc să recurgă la ingenioase inserții eseistice sau la pro-
iecții fantastice, pentru a-și amplifica și ascuți problemati-
ca abordată. E vădită și o perfecționare a mijloacelor de
expresie. Tot mai firesc sînt utilizate, chiar și în proza
de creație obiectivă, răsturnările cronologice, construcția
epică, bazată pe tehnica muzicală a contrapunctului, mo-
nologul interior, colajul de documente brute, dublarea pla-
nului imediat prin altul alegoric sau simbolic. înlocuirea
naratorului cu diverse persoane, chemate să facă lungi
și independente acte confesive etc.
Cîtă vreme asemenea procedee au o justificare orga-
nică, și nu urmează doar o .modă", ele măresc expresivi-
tatea textului și-i reliefează sensul. Merită, de aceea, sub-
liniat puternic un lucru : autenticul aspect nou al prozei
noastre actuale rezultă din facultatea ei de a trece printr-o
meditație profundă observația asupra vieții. Fie că se o-
cupă cu realitatea exterioară sau interioară, numai acele
cărți care au reușit să conducă faptele relatate sau anali-
zele psihologice către niște adevărate probleme contempo-
rane au stîrnit interesul cititorului. Multe romane, ori na-
rațiuni scurte, scrise adesea bine și compuse cu destulă
dibăcie, au lăsat publicul indiferent, pentru că le-a lipsit
o asemenea problematică sau au încercat să o înlocuiască
prin una artificială. Dimpotrivă, succesele, acolo unde au
avut efectiv loc, au coincis cu o îndreptare sporită a aten-
ției către viața socială. Fenomenul reflectă faptul simplu
că nu e posibilă o literatură care să scoată la iveală pro-
bleme într-adevăr actuale și interesante, ocolind preocu-
pările curente ale oamenilor, condițiile lor de trai și ra-
porturile dintre ei.
Cele mai substanțiale cărți de proză apărute în anii
din urmă se vădesc a fi rodul unei înțelegeri superioare
a realismului. Dincolo de diferitele tehnici narative sau
descriptive folosite, în ele apreciem bizuirea lucrurilor în-
fățișate pe experiența noastră istorică concretă, pe datul
trăit nemijlocit, pe adevărul vieții cotidiene. Realismul îi
reclamă scriitorului să exploreze lumea în care ne miș-
căm, să ia act neapărat de conlumea în care ne mișcăm,
să ia act de contradicțiile ei, să contribuie la găsirea so-
luțiilor pentru perfecționarea continuă a socieății. Aceasta
înseamnă a face din literatură un act de conștiință și im-
plică, prin însăși prezența activă a spiritului critic, folo-
sirea observației pentru o reflecție profundă asupra vieții.
Cu o situație, nu mult deosebită, ne întîlnim în dra-
maturgia ultimilor ani. Ne-am obișnuit să spunem că lite-
ratura destinată scenei a rămas în urmă. Dar uităm, re-
petînd astfel de afirmații, un lucru : examenul public,
la care sînt supuse operele dramatice e mult mai sever.
Ce ecou real are un roman sau o plachetă de versuri me-
diocre nu se vede ușor și îndată. O piesă slabă, însă, cade
și judecata făcută asupra ei e imediată și fără apel. Oare
alte genuri literare, supuse aceluiași regim, nu ne-ar apa-
rea mult mai sărace ? Să reținem, atunci, faptul că există
autori dramatici contemporani care, în ciuda examenului
sever amintit, au fost jucați cu săli pline, in epoca din
urmă, ani de-a rîndul. Secretul succesului lor e iarăși a-
bordarea curajoasă a realităților vieții, înfățișarea veridică
a unei largi și nuanțate galerii tipologice, umane, a unor
conflicte semnificative, a înfruntării dintre vechi și nou.
Literatura noastră dramatică s-a îmbogățit apoi, tot în a-
r.ii recenți, cu cîteva valoroase piese istorice care răsfrîng
prin problematica lor lumini revelatoare și asupra pre-
zentului. Reactualizînd mari figuri eroice ca Ștefan cel
Mare, Petru Rareș, Mihai Viteazul, Horia, sau importante
evenimente naționale ca Unirea Principatelor, ele sînt în
stare a exercita o certă operă educativă, patriotică. Suc-
cese revelatorii a obținut în acești ani, îmbrățișînd aceeași
largă problematică umană, și dramaturgia naționalităților
conlocuitoare din România. Dacă ținem seama că și for-
țele autorilor dramatici au sporit și numără azi o serie
de talente noi, remarcabile, că nu puține din textele tea-
trale scrise în ultima vreme au ajuns să fie jucate cu suc-
ces chiar peste hotare, n-avem motive să mai considerăm
dramaturgia originală „rămasă în urmă"
Mișcarea nestînjenită a veritabilei imaginații poetice,
încurajarea originalității, au făcut să crească apreciabil
și calitatea literaturii pentru copii, a literaturii științifico-
fantastice și a literaturii de aventuri. S-au scris de aseme-
nea în acești ani cîteva scenarii cinematografice intere-
sante, care au permis realizarea unor filme bune.
DACA vrem să caracterizăm însă exact fenomenul
literar prezent nu putem să ignorăm și un anumit
revers al proceselor descrise. Climatul favorabil n-a fost
folosit uneori în chipul cel mai rodnic. Cîntărite bine,
rezultatele sînt inferioare condițiilor atît de prielnice care
s-au creat. Calitatea producției literare a crescut evi-
dent în genere, dar numărul operelor mari, de o puter-
nică strălucire, chemate să cunoască o întinsă popularitate
și să se întipărească adînc în conștiința publică a rămas
relativ mic. Nu totdeauna finețea a fost însoțită și de
substanță. Prea puține cărți au atacat problemele cele
mai arzătoare ale societății noastre în etapa ei actuală,
pentru a le discuta cu îndrăzneală și profunzime revoluțio-
nară. Participarea literaturii contemporane la viața popo-
rului, la lupta și munca lui neobosită, e o realitate incon-
testabilă. Dar operele angajate, cu un caracter social-politic
ascuțit, de o înaltă valoare artistică și, implicit, de o pu-
ternică forță educativă nu au întrunit încă un număr sa
tisfăcător. Uneori, strădania pentru asemenea creații a fost
înlocuită cu intervenții publicistice. Ba n-au lipsit nici
cazurile cînd creația literară contrazicea profesiunile de
credință scriitoricești, vădind preocupări minore, lătural-
nice, fără vreo legătură serioasă cu realitățile vieții, sau
chiar evazioniste.
Din destule romane și piese de teatru lipsesc contra
dicțiile adevărate ale vieții noastre, conflictele cu semnifi-
cații sociale adînci, fiind înlocuite cu drame singulare și
nesemnificative, cu frămîntări intelectuale sterile, cu spe
culații abstracte. Lărgirea tematică a fost înțeleasă de
unii ca o ocolire a temelor majore. Investigarea întregii
sfere a omenescului a fost uneori înlocuită prin cantona
rea în zonele sufletești obscure, abisale, în stările anxi
oase și depresive, în cîmpul reflexelor individualiste și re
veriei gratuite. Aceasta n-a dus, pe o zonă a liricii și epi-
cii, la diversitate, ci, dimpotrivă, la uniformitate.
înlăturarea obstacolelor dogmatice, care împiedicau
exercițiul forței creatoare artistice n-a fost însoțită, din
păcate, și de o dezvoltare corespunzătoare a răspunderii
scriitoricești la toți creatorii. în climatul nou n-a funcțio-
nat o destul de vie reacție împotriva tendințelor de a-1
folosi pentru unele manifestări străine spiritului literaturii
noastre socialiste și țelurilor ei principale. Desigur, astfel
de fenomene n-au fost în stare să schimbe cursul litera-
turii noastre și nici să-i altereze substanța, dar i-au um-
brit realizările.
Paralel cu numeroasele scrieri valoroase, a proliferat
și o literatură veleitară, a cărei singură însușire era o anu-
mită îndeminare stilistică, un vag nivel de „scriitură" —
cum se spune.	,
Simplificarea binevenită a procesului apariției cărților
a avut efectul nedorit de a întreține și o asemenea pro-
ducție. Se spune, pe drept cuvînt, că pentru ca operele
majore să răsară, e necesar să fie încurajate orice zvîc-
niri de talent, întrucît din ele se aleg, cu vremea, scrierile
merituoase, iar aceasta ar implica fatal și tipărirea unor
lucrări discutabile. Producția literară presupune unele a-
semenea riscuri, dar strădania de a le reduce la minimum
nu trebuie să absenteze. Lipsa de răspundere a unor re-
viste, edituri și critici a neglijat tocmai această grijă.
Ne-am trezit astfel cu o puzderie de veleitari literari, gră-
biți să-și tipărească versurile sau prozele, adesea anodine,
să se considere apoi automat scriitori și să ceară imperios
primirea în Uniune. Numai în fiecare an al diferitelor fa-
cultăți din țară, cel puțin șapte-opt studenți au preocu-
pări beletristice și reușesc să le dea, datorită lecturilor,
un anumit lustru intelectual, deși sînt lipsiți de autentică
vocație. Dacă toate aceste producții ar lua inevitabil ca-
lea tiparului, cum s-a cam întîmplat uneori în ultimii ani,
numărul pretinșilor poeți, prozatori români ar crește as-
tronomic peste foarte puțină vreme. Facilizarea afirmării
talentelor nu trebuie confundată cu abandonarea exigenței
în procesul selectării elementelor realmente înzestrate. O
asemenea concepție nu asigură un teren fertil creației, așa
cum lasă falsa impresie. Orice grădină trebuie plivită ca să
crească în ea florile.
Alt fenomen care a venit să paraziteze procesele în
noitoare generate de noul climat e epigonismul. Lărgirea
orizontului cultural odată cu stimulentul intelectual rodnic
imprimat creației a iscat și o dispoziție la imitația sterilă
printre autorii cu o slabă personalitate. Aceștia au pornit
să transpună, fără discernămînt și după o mecanică faci-
lă, teme, situații, conflicte și stări psihice din literatura
apuseană contemporană, în lumea noastră, refuzînd să va-
dă că ele nu aveau adesea nimic comun cu ea. Au luat
naștere astfel și unele lucrări dramatice construite pe senti-
mentul absurdității existenței, pe artificiale dileme exis-
tențialiste, atribuite unor personaje (în special din mediul
intelectual) care nu le-au trăit niciodată, preocupate de
cu totul alte probleme. A apărut o tendință de imitare a
„noufui roman", dispusă a reduce epica la un joc forma-
list cu planurile narației. în asemenea scrieri, eroii se pre-
zentau văduviți de orice apartenență la o societate con
cretă și istoric determinată, plimbîndu-și printre filele
cărților o prezență fantomatică și fără rost. Creației de
figuri memorabile, sau analizei psihologice chemate să re-
leve o problematică morală interesantă și caracteristică
pentru experiențele vieții noastre, li se substituie astfel
o speculație intelectualistă trudnică. Tot așa, o proză bo-
tezată ad-hoc „onirică" s-a grăbit să reclame dreptul la
delirul verbal după cum alta, intitulată „experimentală",
la o pălăvrăgeală pretențioasă, fără nici o noimă.
O plictiseală ucigătoare se degajă din asemenea copii
servile după niște mode literare intrate în desuetudine de
pe acum. Fenomene de epigonism s-au manifestat și în
lirică, unde obiectul imitației l-a constituit mai cu sea-
mă poezia noastră interbelică. Unii au redescoperit curente
literare îngropate de mult și s-au apucat să le repete ex-
periențele, fără prea multe rezultate, nici la data cînd au
fost făcute pentru prima oară. Și aici, formule poetice,
cu o anumită justificare în epocă, le găsim reluate în com-
plet altă ambianță istorico-socială, căreia nu-i spun ni-
mic, ba dimpotrivă îi contrariază gusturile și aspirațiile.
Motive lirice lipsite de orice legătură cu realitățile din
jur (solitudinea, regresiunea în primitivitate, cultul insoli-
tului și extravaganței), o recuzită metaforică prăfuită care
a aparținut tradiționalismului gîndirist (îngeri, vestigii tra-
cice, duhuri telurice) au început să prolifereze prin nume-
roase versuri. Nu lipsește nici arsenalul limbajului poetic
purist (simboluri matematice, formule ermetice) ; în alte
producții întîlnim bizareriile avangardismului interbelic,
expresiile șocante cultivate absolut gratuit. Epigonismul
tinde să funcționeze chiar față de poeții contemporani.
Ideile poetice ale celor mai înzestrați dintre ei sînt ra-
pid pastișate și demonetizate printr-o repetiție în serie.
Paradoxal e că acest epigonism a luat ființă, invocînd
principiul originalității. Dar înțelegînd formal și superfi-
cial lucrurile, nepornind de la niște realități trăite, nea-
vînd o experiență omenească bogată și hrănindu-și scri-
sul cu o materie livrescă, unii produc tocmai în numele
originalității o literatură uniformă, fără relief și varietate.
Ea se înfățișează ca o copie palidă a ceea ce s-a mai vă-
zut odată și plictisește prin stereotipie. Literatura epigo-
nică se condamnă singură prin lipsa oricărei originalități.
Unii cred că, luîndu-se după modelele din Occident, scri-
erile lor vor găsi mai ușor răsunet peste hotare. Dar nicio-
(continuare în pag. 4)
Pe Argeș, în sus
Mă duc pe Argeș în sus, —
mi-e dor de Argeș.
Mă duc pe Jiu în sus, —
mi-e dor de Jiu.
Mă duc pe Cerna în sus, —
mi-e dor de Cerna.
Mă duc pe Iza în sus, —
mi-e dor de Iza.
Mă duc pe Mureș în sus, —
mi-e dor de Mureș.
Mă duc pe Șiret în sus, —
mi-e dor de Șiret.
Mă duc pe Dunăre in sus, —
mi-e dor de Dunăre.
Atîtea ape rîd în sufletul meu, —
mi-e dor de curentul electric.
Argintul apelor este culoarea mea, —
mi-e dor de România.
Ion BĂNUTĂ
3 — Convorbiri literare
în întâmpinarea
C O N F E R I N T E I NAȚIONALE
*	9
(urmare din pag. 3)
dată literaturile cu o difuziune mondială n-au fost intere-
sate să traducă opere care sînt imitația celor produse de
ele. Dimpotrivă, au căutat mereu să ia cunoștință pe a-
eeastă cale, cu o viziune asupra lumii și o sensibilitate
umana inedite. Numai prin ce sîntem noi înșine astăzi îi
putem interesa pe alții. Ceea ce vrea să afle lumea din
cărțile noastre e o mărturie sinceră, profundă și instruc-
tivă asupra marii experiențe omenești făcute de România
socialistă. Iată motivul pentru care pînă și reluarea pre-
ocupărilor literaturii noastre interbelice îndepărtează, prac-
tic, scrisul nostru contemporan de adevărata sa originali-
tate și numai actualitatea puternică, adică explorarea cu-
rajoasă a tot ce are revelator în ordine universală speci-
ficitatea locală și istorică i-o poate conferi.
Epigonismul e reprobabil și fiindcă devine vehiculul
unor concepții, idei și stări sufletești care nu ne aparțin
și în care nu ne recunoaștem. Prin el tind să se infiltreze
în literatura noastră, de pildă, diverse forme ale disperă-
rii și nihilismului anumitor medii intelectuale din lumea
capitalistă modernă. Neputința oamenilor de a comunica
între ei, viziunea sumbră eschatologică a viitorului, devine
optica unor scrieri care-și reprezintă existența ca și cum
ar fi trăită cu o glugă pe ochi. Mimetismul a adus și în
lirică niște dispoziții sufletești mistice curioase, înclinații
de a face apologia primitivității și izolării solipsiste sub
semnul aristrocratismului intelectual, atitudini împrumu-
tate fără spirit critic din poezia interbelică.
La tolerarea acestor concesii ideologice incompatibile
cu umanismul socialist a contribuit și altceva : unii s-au
simțit tentați să interpreteze afirmarea specificității crea-
ției literare într-un sens estetist. Ei au reînviat teza că
arta își e sieși suficientă și că simpla ei existență o jus-
tifică socialmente. Altfel zis, operele literare izbutite din-
tr-un punct de vedere așa-zis „strict estetic- își împlinesc
fatal funcția educativă și răspund cerințelor umanismului
socialist. Nu e greu de observat cum o asemenea teză lasă
drum liber influențelor ideologice străine. De vreme ce
numai „reușita artistică" în sine interesează, mentalitatea
pe care o exprimă o carte iese din discuție. Dar e lim-
pede că nu insuflînd sentimentul zădărniciei eforturilor
umane sau imposibilității cunoașterii adevărului și distin-
gerii binelui de râu, vom forma oameni hotărîți să-și dă-
ruie toată energia clădirii societății comuniste. Nici predi-
cînd cinismul, indiferența față de colectivitate, resemnarea,
ori căutarea împlinirii noastre în extazul mistic, nu vom
contribui la dezvoltarea conștiinței socialiste. Tot așa de
clar e că apologia primitivității nu ne va ajuta să ducem
înainte revoluția tehnico-științifică și să asigurăm popo-
rului român o viață demnă și civilizată
Estetismul ascunde tocmai această confuzie gravâ. El
l-a făcut pe unii să ocolească preocupările centrale obștești
și să-și cheltuiască talentul în exerciții gratuite, lipsite
fatal de orice valoare prin lipsa de importanță. încă o
dată putem verifica ipocrizia funciară sub care estetismul
se ascunde. Dacă ar urmări numai perfecția artistică, ni-
mic n-ar fi trebuit să-l deranjeze în a promova o litera-
tură puternic angajată, cu un bogat conținut umanist so-
cialist, atîta vreme cît ea ar avea o înaltă ținută artistică.
Dar în realitate atitudinile estetiste s-au caracterizat prin
repudierea problematicii contemporane și cultivarea evazi-
onismului, ceea ce dovedește că substratul lor ideologic nu
e deloc neutru, cum se pretinde.
Asemenea tendințe se conjugă, ca de obicei, cu un
nemărturisit snobism intelectual. In locul muncii dificile
pentru atingerea autenticei fineți artistice, s-au găsit u-
nii care să aleagă calea mult mai ușoară, a sofistificăril
expresiei. Ni s-au oferit astfel niște texte alambicate și
ininteligibile, decretate culmi ale subtilității. Obscuritatea
lor însă, am avut prilejul să constatăm, era chemată să
acopere o observație săracă, o gîndire lipsită de articula-
ție și un vid al sentimentelor. In asemenea scrieri fără
sens, aride și plicticoase, victimele snobismului intelectual
se grăbesc să declare că găsesc mari înțelesuri filozofice
și tîlcuri ascunse, acolo unde adesea nu există altceva ni-
mic decît o bîiguială pretențioasă.
Reacțiilor bunului simț li se opun tot felul de teorii
asupra artei dificile care cere o inițiere specială. Dar ma-
rea literatură, atunci cînd reclamă efort de înțelegere
(Dante, Novalis, Rimbaud, Ion Barbu), îl recompensează
cu o bogăție reală a conținutului, nu cu platitudini formu-
late sibilinic. Snobismul intelectual întreține obscuritatea
artistică inutilă și care simulează profunzimea. Spectacolul
ne apare de-a dreptul colnic, amintind reacția lui Jupîn
Dumitrache în fața frazelor imbecile din Vocea Patriotu-
lui Naționale și replica personajului : „E scris adînc 1“
Trebuie să subliniem, însă, că toate aceste fenomene
negative au avut un caracter periferic și n-au afectat de-
cît superficial cursul mare al evoluției literaturii noastre
Chiar și atunci cînd gălăgia făcută în jurul lor a căutat
să creeze impresia falsă că ocupă atenția scriitoricească,
realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta. Literatura româ-
nă contemporană și-a urmat drumul ei ascendent, căpă-
tind o mare conștiință de rosturile sale în procesul făuri-
rii omului nou, al societății socialiste multilateral dezvol-
tate. Un adevărat salt calitativ s-a produs în înțelegerea
căilor specifice prin care ea poate efectiv participa la o
atare operă nobilă și dificilă. Partidul încurajează o cît
mai mare diversitate de forme, stiluri și viziuni artistice,
se opune uniformizării personalității artistice necesare.
Unitatea țelurilor se realizează printr-o dezvoltare a tu-
turor însușirilor proprii diverselor talente. Tocmai acesț
fapt ne determină, oricîte realizări importante am avea,
să nu trecem peste neajunsuri, ci, dimpotrivă, să le scoa-
tem la iveală cu luciditate și simț al răpunderii. Abia
pentru că dezvoltarea literaturii noastre în noul climat
confirmă justețea politicii partidului și deschide și mai lu-
minoase perspective creației, ne simțim datori să exami-
năm de pe aceste poziții definitiv cîștigate slăbiciunile ci.
spre a le face să dispară.
rolul criticii
CRITICA este conștiința unei literaturi. Prin urmare,
situația literaturii noastre actuale este, firește, în-
tr o strînsă legătură cu modul cum funcționează critica li-
terară. Aceasta nu poate, oricîte strădanii ar depune, să
creeze ea operele pe care ar dori să le vadă apărînd. Dar
contribuind ca literatura să se cunoască mai bine, adică
să-și aprecieze cu luciditate realizările și scăderile, să-șî
reprezinte foarte concret ecoul lor efectiv în conștiința pu-
blică, să capete o înțelegere profundă a răspunderilor isto-
rico-sociale ce-i revin și să-și îndrepte eforturile către o-
biectivele chemate să le împlinească, va înlesni și grăbi
ivirea unor asemenea opere.
Dacă am constatat o creștere simțitoare de nivel cali-
tativ al scrisului în ultimii ani, faptul se datorește și pro-
greselor criticii. Ea a devenit mult mai atentă la valoarea
artistică a producției literare. Comentariul cărților recen-
zate ține astăzi seama într-o măsură superioară de na-
tura specifică a creației literare, poezia, romanul, nuve-
listica, dramaturgia sînt analizate în conformitate cu
structurile lor proprii, intime, e un progres incontestabil
consolidarea acestei optici care evită să mai ceară liricii
să exprime lucruri destinate a face obiectul prozei și iu
vers. Au crescut simțitor și facultățile criticii de a evi-
denția diversitatea peisajului literar, scoțînd la iveală pai
ticularitățile artistice ale operelor izbutite și individuali
tatca talentelor. Exegeza a devenit mai subtilă și mai per-
sonală, s-au rărit cronicile literare care semănau una cu
alta ca două picături de apă ; în locul aprecierilor unifor-
me, s-au înmulțit observațiiile diferite și noi asupra ace-
lorași volume. în această tendință de aîncire a interpre-
tării operelor și realizării individualității creatoare, criti-
ca și-a perfecționat mijloacele analitice, a reușit să-și în
sușească anumite metode moderne, dovedind că știe să
le folosească, nu o dată, cu pricepere. Se schițează și o
tendință de a conduce observațiile particulare către ima-
gini mai generale ale literaturii noastre contemporane. Au
apărut cărți de critică axate pe teme ca : din direcțiile
liricii și epicii românești actuale, domeniile sufletești ine-
dite pe care încearcă să le exploreze proza nouă anali-
tică. în astfel de volume analiza pe text se conjugă adesea
fericit cu eseistica și clasificația sintetică. Critica are
meritul și de a fi înlăturat o parte bună din prejudecățile
dogmatice care sugrumau inventivitatea poetică și, împie-
dieînd-o să se exercite, condamnau scrisul la schematism
și șablonizare. Totodată, punînd accentul pc specifitatea
actului creator, a corijat urmările profund dăunătoare ale
unei optici înguste, încurajatoare de producții literare pri-
mitive, simpliste, fără valoare artistică și care sărăceau
universul omului contemporan și patrimoniul său cultu-
ral. Trebuie să notăm, însă, că asemenea realizări s-au
înregistrat/ mai mult în cîmpul istoriei literare decît în cel
al exegezei aplicate pe fenomenul literar contemporan.
Paginile care vădesc nivelul superior atins de critica ro-
mânească actuală aparțin cu precădere studiilor consa-
crate în ultimii ani clasicilor noștri, Eminescu, Creangă,
Caragiale, Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, sau marilor scri-
itori din prima jumătate a secolului XX, Goga, Bacovia,
Sadoveanu, Rebreanu, Lovinescu, Arghezi, Blaga. Ion Bar-
bu, Călinescu. Un fenomen similar se poate constata și
în critica literară maghiară din România, atît în ce pri-
vește exegeza autorilor clasici maghiari, de exemplu Cso-
konai, Jokai, Arany Jănos, Jbzsef Attila, cît și analiza fe-
nomenelor și operelor dintre cele două războaie, ca de
exemplu monografiile și studiile consacrate lui Salamon
Erno, Gâal Găbor, Tamăsi Aron, Asztalos Istvân. Și sin-
tezele despre clasicism, romantism, semănătorism, popo-
ranism, avangardism, expresionism privesc curente lite-
rare din trecut.
Slăbiciunile criticii noastre literare se manifestă îndeo-
sebi sub raportul militantismului ei stăruitor și eficient
pentru promovarea tendințelor celor mai înaintate din
literatura noastră contemporană Efectele negative pe care
cu ani în urmă le-a provocat un anumit dirigism critic
îngust au fost, pe bună dreptate, combătute și înlăturate.
Tot atît de greșită a fost însă și tendința de a nega orice
intervenție orientativă a criticii în viața literară. Litera-
tura ar înflori, conform acestei păreri, doar atunci cînd
s-ar dezvolta absolut spontan ; critica n-ar fi chemată de-
cît a înregistra roadele unei asemenea evoluții lăsate in
voia hazardului, a selecta valorile, dar a se feri să-și a
firme preferințele pentru vreo direcție sau să schițeze vre-
un gest de îndrumare. Neîndoios că fiecare scriitor obține
rezultate optime, atunci cînd lucrează după imboldurile
sale firești, fără să simtă nici o constrîngere. E însă la
fel de adevărat că marii critici n-au renunțat niciodată să
exercite și o acțiune orientativă în viața literară. Așa a
procedat Maiorescu, așa au procedat Gherea și Ibrăileanu.
Chiar criticii care au pledat cu pasiune pentru o largă
diferențiere a creației, n-au ezitat să susțină fățiș o anu-
mită direcție pe care o socoteau mai fertilă. Eugen Lo-
vinescu a încurajat literatura de inspirație citadină șl
proza obiectivă. George Călinescu n-a obosit să caute a
demonstra superioritatea clasicismului. Numai pe aceas-
tă cale au reușit să aibă și o influență însemnată asupra
însuși cursului literaturii noastre.
Critica noastră nu poate fi decît o critică marxistă, In
consens cu orientarea ideologică a întregii literaturi și so
cietăți românești. Exegeza literară, oricum s-ar particu-
lariza, pornește de la o concepție științifică, materialist-
istorică asupra literaturii și e datoare să fie consecventă
cu ea. Aceasta implică neapărat militantismul.
Dirigismul mărginit și dispus să recurgă la constrîn
peri administrative nu trebuie confundat cu rolul îndru-
mător al criticii. Primul e detestabil și direct dăunător
creației, al doilea constituie o necesitate vitală pentru
ea, fiindcă-i deschide orizonturi noi și-i ajută să-și gă-
sească făgașele cele mai potrivite în care să se miște.
Funcția orientativă a criticii se împlinește nu prin decre-
tări și prejudecăți exclusiviste, ci prin pledoaria inteligen-
tă, convingătoare, pasionată pentru un ideal estetic. Ea
este o parte indisolubilă a militantismului umanist socia-
list. Nu poți să te declari critic marxist și să fii în ace-
lași timp adeptul spontaneității, să contempli olimpian
cum se dezvoltă de la sine literatura, mulțumindu-te a a-
lege doar ulterior ce a rezultat. Filozofia marxistă pleacă
de la premisa transformării lumii. Cu atît mai mult va
năzui să promoveze o artă care să răspundă idealurilor
umanismului socialist.
Ezitările criticii noastre de a-și exercita funcția orien-
tativă în sprijinul tendințelor înaintate au dăunat creației
literare și sub alt aspect. E o iluzie să ne închipuim că,
ncolo unde nu are loc o pledoarie vie și susținută pentru
idealurile umanismului socialist, terenul rămîne neutru.
Alte orientări își croiesc drum și nu totdeauna cele dorite.
Multe din fenomenele literare parazitare pe care le-am
semnalat s-au ivit și pentru că intervențiile critice che-
mate să le combată au lipsit sau au fost extrem de timi-
de. în schimb, asemenea tendințe au găsit voci grăbite să
le susțină și să le încurajeze. Sub semnături fără răs-
pundere, cultul psihologiei abisale, teza absurdității exis-
tenței umane, cochetarea cu iraționalismul, apologia pri-
mitivității, mitomania, excentricitățile, onirismul delirant
și jongleria verbală fără noimă au fost nu o dată, aplau-
date. Lipsind reacția care să descurajeze asemenea ten-
dințe străine concepției noastre despre lume, sigur că ele
au proliferat și au creat destule confuzii în conștiința li-
terară.
într-un chip similar s-au făcut simțite în activitatea
critică infiltrații estetizante. Slabul interes arătat operei dc
orientare a creației a deplasat accentul pus cu îndreptă-
țire pe valoarea artistică în această direcție. Unii critic)
au început să neglijeze complet discutarea idealurilor ș)
sentimentelor pe care le exprimă o carte. Critica marxis-
tă, respingînd ignorarea specificului creației artistice, nu
face nici o clipă abstracție de conținutul social, moral,
gnoseologic al valorilor estetice. Ele se constituie din sub-
stanța lor transfigurată într-o expresie particulară, pro-
prie artei. A nu voi să discuți ce spune o operă literară
înseamnă a nu putea emite practic nici o judecată este-
tică serioasă asupra acesteia. Critică absolut in afara sem-
nificațiilor creației artistice n-a izbutit să facă pînă as-
tăzi nimeni, chiar dacă a avut asemenea pretenții .
Dar și fără prea multe discriminări teoretice, e lim-
pede că o critică militantă pentru cauza umanismului so
cialist nu poate rămîne indiferentă în fața conținutului
operelor literare. Dacă, prin absurd, o carte, oricît de iz-
butită artistic ar fi ea, ar inculca cititorului porniri antiso-
ciale, l-ar îndemna să admire barbaria, războiul, cruzimea,
injustiția, egoismul sălbatic și să disprețuiască omenirea,
e sigur că nu va contribui la edificarea lumii comuniste.
Dimpotrivă, într-un asemenea caz, pe măsură ce talen-
tul autorului s-ar dovedi mai mare, ar exercita o influ-
ență mai primejdioasă asupra sufletelor.
Estetismul nu reușește să fie nici consecvent cu el în-
suși. Am constatat apariția unor scrieri epigonice, care
împrumută un relativ lustru formal, dar nu oferă nimic
nou și interesant. Ne-am fi așteptat ca tocmai criticii al
căror program este selectarea valorilor artistice originale,
Ireductibile, să respingă asemenea fabricate artificioase. în
realitate, neglijînd conținutul și oprindu-se doar la aspec-
tele de suprafață ale producției literare, la „scriitură",
confundînd creația adevărată cu mimetismul steril, el
le-au stimulat. Critica noastră are vina de a fi tolerat
estetismul și de a nu-1 fi combătut cu promptitudine și
vigoare acolo unde a tins să se manifeste.
Climatul prielnic creației presupune o atenție trează
a criticii la tot cîmpul literaturii. în ultimii ani producția
beletristică este urmărită mai îndeaproape, se scrie mai
mult despre cărțile care apar și mai cu grijă. Aria de
observație a fenomenului literar contemporan a crescut
considerabil, numărul cronicilor și recenziilor umplu pa-
ginile revistelor, uneori chiar în dauna textelor de proză
sau versurilor, se revine asupra anumitor cărți, adesea
cu folos. Toate acestea sînt de natură să ajute creației.
Dar nu putem trece și peste un aspect mai puțin îmbucu-
rător. De multe ori spiritul de grup își spune cuvîntul
in atenția acordată anumitor scriitori și în aprecierea vo-
lumelor care poartă semnătura lor. E firesc ca autorii de
talent să polarizeze comentariile criticii. Nu totdeauna, în-
să, critica ignoră poziția ocupată de autorul respectiv în
organele de conducere ale Uniunii Scriitorilor, în redac-
țiile editurilor și publicațiilor literare sau pur și simplu
în diferitele grupuri. Obiectivitatea judecăților ajunge ast-
fel să fie viciată. Nu puține cărți interesante riscă să ră-
mînă în umbră, dacă autorii lor nu au prieteni printre
critici. în schimb, altele, cîteodată de o valoare dubioasă,
izbutesc să-și asigure automat o presă favorabilă. Misterul
constă în politica literară de grup. Se întîmplă chiar ca să
se fabrice mari talente peste noapte, printr-o asiduă cam
panie critică, organizată pe aceeași bază în jurul numelui
lor. Sint autori care scriu sistematic unii despre alții și in-
variabil elogios, după cum, alții sînt primiți de unii critici
cu ostilitate, orice ar publica.
Practicile acestea deformează adevărata imagine a pe-
isajului literar, creează reliefuri artificiale și lasă zone
umbrite. Sînt cazuri cînd comentariile critice întrec prin
abundență toată opera destul de debilă a unui autor. Spi-
ritul de grup ia la anumiți critici asemenea forme fla-
grante, îneît e suficient să cunoști constelațiile amicițiilor
și aversiunilor literare ca să prevezi dinainte ce caracter
vor avea cronicele lor la diferite cărți. Bineînțeles, aceste
practici nu pot, pînă la urmă, împiedica afirmarea unei
scrieri valoroase și nici confecționa pentru multă vreme
o falsă glorie. Ele însă întrețin tensiuni artificiale în viața
literară, enervează spiritele, provoacă nemulțumiri.
E bine să amintim că un critic își cîștigâ autoritatea,
așa Cum arăta Eugen Lovinescu, în primul rînd printr-o
inflexibilă rectitudine morală. Nici talentul, nici pregăti-
rea, nici cultura nu pot suplini o asemenea calitate. Criti-
cii care se lasă tîrîți în politicei literară de grup își dis-
trug singuri prestigiul. Independent de aceasta, conduce-
rile revistelor sînt datoare să lupte împotriva acestor ma-
nevre. Ar fi de dorit ca să se manifeste o mai mare grijă
și pentru independența morală a criticului, atunci cînd i
se încredințează o cronică literară. La combaterea spiri-
tului de grup ar contribui și introducerea unor foiletoane
săptămînale, atribuite celor mai serioși critici ai noștri,
în marile, ziare.
Aceasta ar întări și legătura criticilor cu publicul larg
cititor. Comentariul cărților nu se adresează doar scritiorl-
lor în cauză sau unui cerc restrîns de specialiști. Critica es-
te magistratură publică și ea trebuie să aibă posibilitatea
de a se exercita. Limbajul alambicat și păsăresc, formu-
lele lunecoase, care evită judecățile ferme și clare, n-au
nimic comun cu această menire nobilă. înclinația pentru
un astfel de „stil" în critică trădează gîndire cețoasă șt
egocentrică. Criticul de talent știe să dispară, ca și scrii-
torul bun, îndărătul operei sale. Din ea vorbesc pentru el
ideile pătrunzătoare și fine, argumentele valid articulate,
proprietatea și justețea judecăților. îndreptarea mai hotâ-
rîtă a criticii noastre spre publicul cititor va fi spre fo-
losul atît al criticii, cît și al literaturii și va putea reme-
dia multe din neajunsurile pe care le-am amintit.
orientarea
revistelor
si a editurilor
*
REVISTELE literare constituie domeniul de afirmare
cel mai viu al poeziei, prozei, dramaturgiei și cri-
ticii contemporane. In paginile lor apar de obicei pentru
prima oară, integral sau fragmentat, scrierile noi. Aici se
manifestă principalele tendințe care animă literatura pre-
zentului și se poartă discuțiile cele mai aprinse asupra cl.
in revistele literare au loc debuturile semnificative și se
formează talentele. Periodicele mențin contactul cel mal
strîns al scriitorilor cu publicul cititor. Ele au astfel un
rol capital în crearea opiniei literare. Lectura revistelor
noastre ne duce la constatarea că activitatea lor din ul-
timii ani răspunde numai în parte acestui deziderat. A-
vem astăzi multe publicații literare în care-și găsesc locul
0 bogată producție beletristică și numeroase comentarii
critice. Sumarul revistelor a devenit mai variat și mal
interesant ca înainte. Intîlnim în el și o înmulțire a forme-
lor publicistice foarte vii prin care cititorul ia cunoștință
de actualitatea fenomenului literar (anchete, mese rotunde,
interviuri). Unele reviste au izbutit să aibă un profil pro-
priu, acordînd o atenție specială fie eseisticii, fie preocu-
părilor teoretice, fie moștenirii culturale, fie descoperirii
de noi talente. S-a îmbunătățit simțitor și aspectul grafic
4 —Convorbiri literare
A SCRIITORILOR
al majorității publicațiilor noastre literare Se remarcă și
o emulație îmbucurătoare între ele, sub raportul calității
textelor publicate. Dar și multe din asnecrele nesatisfâcă-
toare, pe care am avut prilejul să le constatăm în dezvol
tarea literaturii noastre, se datoresc felului cum e dusă
munca redacțională a revistelor. Acțiunea tor de stimulare
a tendințelor celor mai înaintate s-a făcut prea puțin sim-
țită. Fenomenele negative din viața literară nu au primit
la timp replica cuvenită și n-au fost combătute cu con-
secvență și destulă putere de convingere. Ba s-a ales ade-
sea în activitatea de orientare calea cea mai ușoară și in
eficientă. Colectivele redacționale s-au mulțumit, nu o da-
tă, să publice editoriale care pledau pentru o literatură
militantă și inspirată de realitățile construcției socialiste,
dar să tipărească în cuprinsul revistei materiale fără nici
o legătură cu asemenea îndemnuri. între principiile arti-
colelor de fond și felul cum erau ele aplicate la aprecierea
concretă a scrierilor comentate se puteau remarca frecvent
contradicții flagrante.
Revistele literare nu sînt simple cutii poștale cil căror
conținut întîmplător să fie trimis la tipar. Colectivele i-e
dacționale sînt chemate să exercite prin ceea ce publică
o muncă stăruitoare și influentă de îndreptare a efor-
tului creator spre țelurile majore ale societății noastre și
spre nevoile ei adinei și reale.
E firesc ca anumiți scriitori să simtă afinități între
ei, să lucreze mai bine atunci cînd se înțeleg, au gusturi
apropiate. Dar adevăratele amiciții literare se bazează pe
înalte idealuri sociale, morale și estetice comune și nu pe
interese mărunte, pe atitudini exclusiviste și pe organiza-
rea vedetismului. Revistele literare sînt ale tuturor scrii-
torilor și nu doar ale celor cîțiva dintre ei care le conduc
temporar. Obștea scriitoricească este perfect îndreptățită
să reclame ca publicațiile sale să fie deschise oricărei lu-
crări valoroase, să încurajeze realmente varietatea stilu-
rilor înflorite pe temeiul aceleiași concepții asupra lumii,
să aprecieze cu obiectivitate producția beletristică în spi-
ritul principiilor criticii marxiste, fără prejudecăți de grup
și „aranjamente1* de culise.
Cititorii așteaptă din partea revistelor literare să în-
locuiască ecourile certurilor și animozităților personale cu
dezbateri serioase și de înalt nivel intelectual ale proble-
melor creației actuale. Nu puține chestiuni privind realis-
mul, spiritul militant, accesibilitatea, raporturile între tra-
diție și inovație, tehnicile artistice moderne, implicațiile
ideologice ale anumitor atitudini estetice și alte aspecte
teoretice ale muncii scriitoricești au adînci implicații prac-
tice și necesită lămuriri importante. Asemenea discuții cu
ecou larg, duse în spiritul marxismului creator, fără inhi-
biții dogmatice sau concesii făcute ideologiei străine, sînt
de natură să învioreze revistele noastre, să le sporească
influența.
Hotărîrile plenarei din noiembrie 1971 a C.C. al P.C.R.
cheamă publicațiile literare să se apropie mai mult de
realitățile vieții sociale, să aibă o atenție trează la trans-
formările profunde prin care trece azi societatea româ-
nească, să caute a contribui ca ele să fie cunoscute și
înțelese. Aceste fenomene inedite, de un mare interes pen-
tru o literatură cu adevărat contemporană, merită să pă-
trundă masiv în paginile revistelor.
Reportajul literar, inteligent, informat, autentic, care
nu ocolește neajunsurile, dificultățile și obstacolele, dar
nici realizările impresionante, are facultatea să-i familia-
rizeze pe scriitorii noștri cu realitățile noi. De aceea re-
vistele au datoria să-1 cultive în forme originale și eloc-
vente, azi mai mult ca orieînd. Totodată, o strădanie se-
rioasă și perseverentă de a încuraja, fără concesii făcute
calității, literatura inspirată efectiv din realitățile socia-
liste va spori considerabil prezența publicațiilor noastre
în actualitatea arzătoare a vremii. Aceasta le va mări și
numărul cititorilor, fiindcă trebuie spus că o parte din ele
se adresează încă unui public foarte restrîns, nu-și justi-
fică rostul și se bizuie aproape exclusiv pe subvențiile
Uniunii.
Constatăm cu satisfacție că reorganizarea de acum doi
ani a sistemului editorial a început să-și dea roadele aștep-
tate. Reprofilarea și descentralizarea a contribuit la di-
versificarea producției literare, a creat un spirit competitiv
între edituri. Faptul că scriitorul are acum posibilitatea
să-și aleagă editorul a eliminat multe fricțiuni, și a creat
raporturi noi, stimulatoare atît pentru unul, cît și pentru
altul. S-a simplificat și s-a ameliorat apreciabil munca re-
dacțională cu autorii. S-au realizat și unele progrese în
scurtarea duratei de tipărire a cărților. înfățișarea lor.
litera, hîrtia, legătura se prezintă mult mai bine, coperțile
sînt executate adesea cu gust. A crescut și atenția acor-
dată publicității (lansarea unor lucrări importante). Edi-
tura Uniunii Scriitorilor, .Cartea Românească'*, pornită cu
succes la drum, și-a cîștigat repede o meritată notorieta-
te și a avut cîteva inițiative lăudabile în direcțiile amintite.
La apariția multor opere literare valoroase redacțiile
editurilor și-au adus o prețioasă contribuție. Dar și aici,
ca în cazul revistelor, se menifestă destule neajunsuri.
Principalele țin, de un insuficient simț al răspunderii. Da-
că s-au publicat numeroase scrieri care surprind cu veri-
dicitate și pregnanță artistică aspecte sociale și morale ale
procesului construirii socialismului în țara noastră, au fost
trimise la tipar prea ușor și unele cărți care nu-și justi-
fică apariția. Literatura „nimicului** n-a întîlnit o rezis-
tență categorică, așa cum ar fi trebuit. Ideea justă a ren-
tabilității, înțeleasă însă greșit, a dus la concesii făcute
unor scrieri triviale sau senzaționale. Nu s-a vegheat în-
deajuns la o mai judicioasă selecție a traducerilor, publi-
cîndu-se pe lîngă multe opere de o mare valoare prin
conținutul bogat umanist și ținuta lor înaltă artistică din
literatura universală clasică și contemporană, scrieri ne-
semnificative, alese numai după reclama comercială care
li s-a făcut în Apus.
Editurile noastre sînt focare puternice de cultură. Pro-
gramul lor este chemat să contribuie intens la educația
umanistă, socialistă a publicului cititor. O astfel de sarci-
nă nobilă culturală cere un spor serios de răspundere și
exigență în alcătuirea planurilor editoriale, în utilizarea
referenților celor mai competenți și în munca redacțio-
nală. Ponderea pe care o acordă în volumul producției
lor editurile literaturii originale are o influență directă
asupra dezvoltării acesteia.
O mare importanță are activitatea de traducere, atît
din literatura clasică, precum și din cea a literaturii țări-
lor socialiste, ca și din literatura universală contemporană
Este de dorit intensificarea traducerilor și pe mai departe
din limba română în limbile naționalităților conlocuitoare.
De asemenea, se cere un efort sporit în tălmăcirea opere
lor scriitorilor maghiari, germani, sîrbi, ucranieni și de
limbă idiș în limba română, solicitînd pentru realizarea
lor scriitori de prestigiu.
C CRÎITORUL societății socialiste nu este și nu poate
J fi un izolat, un luptător singuratic, întrucît o ca
racteristică a societății noastre este tocmai integrarea din
ce în ce mai adîncă și mai deplină a tuturor oamenilor în
procesul complex de făurire conștientă a istoriei. Pornind
de la o concepție pentru care practica socială este sursă șl
verificare supremă a cunoașterii, integrarea activă a fie-
cărui artist și scriitor în viața societății devine și un a-
jutor prețios pentru o largă inspirație necesară creației
literare.
Uniunea Scriitorilor, ca organizație profesională, dar
șl cu sarcini politico-ideologice și educative, ca for de
dezbateri fructuoase, ca instrument al aplicării politicii
partidului în literatură, este în acest fel menită să con
tribuie la integrarea tot mai activă a scriitorilor în viața
sccială. Sarcinile ei cresc și îmbracă forme noi, de la
etapă la etapă, pe măsură ce însăși societatea noastră de-
vine mai complexă și mai bogată. Este suficient, pentru a
dovedi creșterea importanței politice a Uniunii noastre, să
amintim faptul că ea, ca organizație, face parte din Fron-
tul Unității Socialiste, care, sub conducerea Partidului Co-
munist, înmănunchează toate forțele sociale ale națiunii
noastre.
sarcinile
uniunii
scriitorilor
Dezvoltarea societății socialiste, ca și perfecționarea
continuă a democrației socialiste impun sarcini sporite U-
niunii Scriitorilor și în acest context istoric, jalonat de
Congresele al IX-lea și al X-lea al P.C.R., de Plenara din
noiembrie 1971 a Comitetului Central al Partidului, se des-
fășoară activitatea noastră.
In activitatea sa din ultimii ani. Uniunea Scriitorilor
a fost un factor de promovare a unei literaturi bune șl
diverse, a contribuit pe numeroase căi la o autentică in-
tegrare a creatorilor de literatură în viața socială, de an-
trenare a lor în viața obștească. In ciuda acestor realizări,
activitatea Uniunii Scriitorilor nu a fost ferită și de unele
greșeli și lipsuri. Astfel nu s-au făcut eforturi suficiente
pentru lămurirea unor concepte fundamentale de estetică.
In cadrul unor dezbateri teoretice. De asemenea nu s-a
exercitat suficient controlul și îndrumarea Uniunii asu-
pra publicațiilor sale literare, fapt care a avut consecințe
negative atît în privința conținutului unor articole publi-
cate, cît și în ce privește relațiile din interiorul redac-
țiilor, spiritul de muncă și responsabilitate colectivă. Au
apărut manifestări de subiectivism ce reflectau interese
înguste. Uniunea nu a combătut cu energie grupurile ba-
zate de astfel de intereese meschine, ca și unele manifes-
tări negative din domeniul eticii scriitoricești.
Întrucît principiul vieții noastre sociale este conduce-
rea întregii activității de către Partidul Comunist Român,
sarcina principală a Uniunii Scriitorilor este de a aplica
politica partidului atît în literatură, cît și în viața lite-
rară. Ea are datoria de a veghea la statornicirea unei vieți
obștești a scriitorilor în care să se aplice principiile
ideologice și normele etice ale partidului, dreptatea și e-
chitatea socialiste, ce reprezintă una din laturile esențiale
ale ideologiei noastre. Pentru a putea fi cu adevărat edu-
catori ai maselor, scriitorii trebuie să se educe ei înșiși.
Este o problemă dificilă și complicată, aceea a educației
educatorilor, asupra căreia atrăgea atenția încă Marx în
Tezele asupra lui Feuerbach.
De aceea sarcinile Uniunii Scriitorilor se înscriu pc
cîteva linii esențiale aflate in strânsă interdependență și ra-
port dialectic. Uniunea Scriitorilor este un for obștesc de
continuă clarificare ideologică, un for de discuții princi-
piale, un cadru instituțional în care se dezvoltă o concepție
estetică marxist-leninistă în acord cu dezvoltarea societății,
cu dezideratele ei, ca și cu fenomenele literar-artistice vii
și concrete într-o dinamică desfășurare. Ea trebuie să ai-
bă un caracter de școală, de stimulare colectivă, a marilor
direcții din literatura noastră contemporană.
Uniunea nu poate fi doar un for administrativ, ci un
for politic și profesional care să întărească sentimentul de
comunitate. Ca organizație, ea nu este o sumă de indivi-
dualități, ci un mijloc de potențare a energiilor tuturor.
Ea este o „societate* a scriitorilor care, deși cu persona-
lități bine individualizate, au idealuri și țeluri comune,
vor, toți, să-și aducă aportul la înflorirea literaturii și
culturii patriei noastre.
In afara acestui cadru de discuții și dezbateri, mijlocul
principal de autoeducare și de integrare în viața socială
a țârii este stabilirea unui larg contact cu realitatea, cu
oamenii și faptele acestui timp al nostru, cu problemele,
grijile, victoriile și năzuințele lor. De aceea Uniunea Scri-
itorilor, acum mai mult decît orieînd. are datoria să or-
ganizeze pe o scară largă contacte ale scriitorilor cu oa-
menii muncii, vizite și călătorii de studii și documentare,
întîlniri cu cititorii, cu colectivele din industrie, agricul-
tură, școli și unități militare. Să organizeze șezători lite-
rare, lecturi de texte în public, conferințe ale scriitorilor
în centrele țării. Atît scriitorii, cît și publicul, nu au de-
cît de beneficiat de această legătură strînsă, cu mari tra-
diții de altfel în istoria noastră culturală. Desigur, noi
pornim de la o înțelegere dialectică a procesului de crea-
ție, care are rădăcini în realitate, indispensabilă pentru vi-
talitatea ei, cuprinde un moment de retragere și reflecție
creatoare ca apoi opera să reapară în realitate. îmbogățin-
d-o. Arta și literatura nu sînt mijloace de informare di-
rectă, ci de esențe trecute în imagini vii care presupun
un proces de generalizare și adeseori de îndelungă elabo-
rare. Acest adevăr condamnă fuga de realitatea vie și
complexă care determină și impresionează sensibilitatea
artistului. Tocmai de aceea accentuăm importanța acestei
sarcini a Uniunii Scriitorilor. De altfel, o continuă legă-
tură cu problemele reale ale vieții nu îmbunătățește nu-
mai inspirația artistică, dar crește și putința participării
directe a scriitorilor la viața socială și politică a țării.
Scriitorul, ca fiecare cetățean, are dreptul și datoria de a
fi un participant activ și conștient la toate marile pro-
bleme ale vieții publice, care interesează întregul popor.
în deplin acord cu politica externă a Partidului și sta-
tului nostru. Uniunea Scriitorilor are obligații și îndato-
riri internaționale. Scriitorii duc mesajul de prietenie al
națiunii noastre către țările socialiste prietene și organi-
zațiile lor scriitoricești, cu care de altfel am încheiat înțe-
legeri de colaborare, către toate popoarele și toți scriitorii
din lume. Intensificăm legăturile de prietenie și colabo-
rare cu toate organizațiile scriitoricești progresiste, națio-
nale și internaționale, primim oaspeți din străinătate și le
facilităm cunoașterea realizărilor noastre, trimitem scri-
tori peste hotare ca pe niște propagandiști ai culturii noas-
tre socialiste, cit și pentru lărgirea orizontului lor cul-
tural și politic.
Trebuie să intensificăm eforturile pentru a face cu-
noscute peste hotare realizările cele mai de seamă ale
literaturii noastre clasice și contemporane, să promovăm
traducerile, apariția de antologii, jucarea pieselor noastre
de teatru. Considerăm că literatura română este mai pu-
țin cunoscută în lume decît o merită.
Uniunea trebuie să asigure permanent un climat lite-
rar sănătos. Existența unor simpatii reciproce sau predo-
minanța unor personalități bine conturate, nu sînt o ca-
uză, atunci cînd domnește o atmosferă principială, pentru
generarea de conflicte. Puncte de vedere deosebite pot fi
doar sursă de schimburi de opinii, de discuții aprofun-
date. Uniunea, prin forurile sale de conducere colectivă,
liber alese, trebuie să exercite un control asupra tuturor
publicațiilor și organismelor sale, pe baza principiilor fi-
lozofice ale partidului nostru. Totodată, pentru a putea
lupta, așa cum ne cere partidul, pe plan general, pentru
adevăr, echitate și democrație, trebuie să le aplicăm con-
secvent în propria noastră casă.
într-un climat sănătos Uniunea se poate achita cu
succes de o altă importantă sarcină a sa, educarea tine-
rilor scriitori, ajutorul dat talentelor tinere să se afirme
și să se integreze în viața socială a țării, condiție de alt-
fel a înfloririi lor nestingherite. Un rol principal al aces-
tor opere educative este creșterea tinerilor scriitori în cul-
tul muncii, în respectul față de producătorii bunurilor ma-
teriale și spirituale ale societății noastre, în spiritul exi-
genței față de propria lor creație. E limpede că fără o ex-
periență bogată pe care o poate da numai participarea di-
rectă la efortul constructiv al poporului nostru, tinerii
scriitori nu vor putea crea opere durabile, bogate în sub-
stanță. Este nevoie de o deosebită grijă și de o politică
înțeleaptă și suplă pentru realizarea acestui deziderat. El
este în funcție de climatul general, un aspect al său foarte
sensibil. O literatură sănătoasă creează un cadru propice
afirmărilor noi, înfloririi continue de talente. Atenția cu
care veghem procesul de profesionalizare, uneori nejusti-
ficat de prematur, poate evita numeroase deziluzii și ra-
tări de mai tîrziu. După cum lipsa de atenție și solici-
tudine față de talentele autentice care doresc să se afir-
me și își caută un drum nu este justificată în nici un fel.
Desigur, Uniunea Scriitorilor are de administrat un
patrimoniu, în grija ei stă și sprijinul material acordat
scriitorilor, apărarea intereselor lor legitime, atît a celor
materiale, cît și a celor morale, legate de creația însăși.
Uniunea va trebui să se preocupe în continuare de îm-
bunătățirea colaborării cu editurile pentru promovarea lu-
crărilor valoroase, pentru încurajarea și sprijinirea talen-
telor adevărate. In spiritul prevederilor ei statutare, Uni-
unea se va preocupa în continuare de nevoile sociale ale
scriitorilor, de sprijinirea activității de creație.
Desigur, este de dorit și se și simte nevoia unor îm-
bunătățiri în statutul și structura Uniunii. S-au înființat
asociațiile locale, în frunte cu cea din București, menite
să preia o serie de sarcini, să descentralizeze activitatea
Uniunii și în același timp să permită o participare mai
intensă a tuturor scriitorilor la viața obștească. Uniunii,
în acest nou context, îi revin sarcini noi. Ca factor coor-
donator trebuie să-și intensifice căile și mijloacele de in-
fluențare a vieții literare în forme cît mai democratice,
în acord cu principiile de bază ale societății noastre Dez-
bătînd toate aceste probleme, Conferința este chemată să
perfecționeze Statutul Uniunii Scriitorilor, să-și aducă o
reală contribuție la îmbunătățirea structurii organizatorice
și a funcționalității organizației noastre.
Efervescența ideologică din ultimul an, amplele dis-
cuții cu privire la rolul artei și literaturii în societatea so-
cialistă, la care au participat și foarte mulți scriitori, in-
dicațiile personale date cu diferite prilejuri obștei noastre
de către secretarul general al Partidului, tovarășul Nicolae
Ceaușescu, au dus toate la înțelegerea și mai clară a res-
ponsabilității scriitorului în cadrul societății so-
ciaiste, au întărit ideea că opera iterară trebu-
ie să se alăture și să sprijine efortul general de per-
fecționare a societății în care trăim.
în mesajul adresat revistei „Contemporanul**, tovarășul
Nicolae Ceaușescu spunea :
„Literatura și arta ce se crează astăzi în patria noas-
tră au menirea să redea în mod veridic realitățile speci-
fice ale societății socialiste în care trăim, să înfățișeze
dialectic procesul dezvoltării noastre sociale, lupta dintre
vechi și nou în toate sferele creației materiale și spiritu-
ale, să contribuie la înlăturarea a ceea ce este negativ
în societate, să cultive un model înaintat de viață. Numai
astfel ea putea deveni un factor activ al progresului, o
forță transformatoare dinamică în mersul nostru înainte.
Situîndu-se pe pozițiile gîndirii materialist-dialectice, care
relevă rolul hotărîtor al maselor în făurirea istoriei, forța
creatoare a omului, care preamărește poporul — făurito-
rul tuturor valorilor materiale și spirituale — este firesc
ca literatura și arta să pună în centrul atenției lor cu-
noașterea și reflectarea vieții celor ce muncesc, existența
multilaterală a omului**.
Scriitorii din această țară, cei care-și merită cu ade-
vărat numele, au răspuns prin cele mai bune opere ale lor
acestui mare și fundamental adevăr, exprimat atît de lim-
pede de conducătorul statului și Partidului nostru, iar as-
tăzi. în pragul Conferinței naționale a scriitorilor, se de-
clară, uniți, purtătorii unei înalte sarcini de care depinde
nu numai creația lor viitoare, ci însuși locul și rolul lor
în societatea căreia îi aparțin. Noblețea și înălțimea aces-
tui loc se află în ei, în sufletul lor, în mîinile lor, în pu-
terile lor, care, toate la un loc, devin și vor deveni cre-
ație. Responsabilitatea pe care scriitorii, membrii obștei
noastre, o simt față de semenii lor, cititorii, sinceritatea
lor, fără de care nu poate exista literatură autentică, cre-
dința lor în destinul frumos al omului, conștiința că apar-
țin unei colectivități socialiste, unei patrii căreia îi rostesc
cu mîndrie numele, sînt tot atîtea argumente și emoții
pentru cărțile multe și de valoare, pe care, sigur, le vor
scrie. Mobilizați de aceste idei și sentimente, toți scriitorii
patriei noastre, români, maghiari, germani sau de altă na-
ționalitate, strîns uniți în jurul partidului, sînt hotărîți
să-și consacre întreaga energie creatoare înfăptuirii poli-
ticii sale, ridicării continue a civilizației și culturii Ro-
mâniei socialiste, bunăstării și fericirii întregului nostru
popor.
Femeie
Femeia, cald, muritor univers
Vene de energii se frămintă in tine
Să nască lumină
Și n-o pot zămisli
Sfios cu gura ating aerul
Și rămîne din loc in loc prin văzduh
Aer însuflețit
Poate fi și aceasta un semn după care
Cineva să te găsească-n momentul
Cind forțele tale se vor împlini
Dar acum, sau oricind, pentru mine
Nu va putea fi decit semnul
Că poetul te-a căutat și nu te-a găsit.
Ion CHIRIAC
5 —Convorbiri literare
c a i e t e 1
e
Tous Ies elegiaques sont des canailles (Leconte de Lisle).
De ce, auzindu-i mi-am amintit de viziunile horifice, de
infern, de monștri, de animalele bizare de pe catedralele
gotice numite atit de benign : gargouilles ? Oare la
Londra în Hyde Park văzusem pe gzaon, pe acei teddyboys
despre care atit vorbesc cronicile mondene ale revistelor și
asistasem, dacă se poate asista la așa ceva la < pyjama par-
ties, cum ar trebui să facă ai mei din snobism in Janus ? Unde
era Chelsea, că asta-i mahalaua cu ștaif in care se petrec ase-
menea lucruri... Din Grotius : Dreptul războiului și al păcii.
- la esenieni proprietatea comună era întemeiată pe afecțiune.
Imitatorul imitatorului găsește imitator (Baudelaire) (despre arta
sosurilor și a patinei). Elie, Elie, lama sabactani din Patimile după
Matei pentru Janus, dacă nu cumvo mi se va părea prea pa-
tetic sau Via Cruciș a lui Liszt sau ceva din Parzival (nu Par-
sifal, pentru că-mi place mai mult prima grafie). Cărei muzici
balcanice ar corespunde Princepele ? Ar trebui să fie ceva cor-
cit și încă nu este. In pictură un amestec de Pătrașcu cu Iser...
Cei ce produc opere geniale nu sînt cei ce trăiesc in mediile
cele mai delicate și care au o conversație sclipitoare, cultura
cea mai întinsă, ci acei ce incetînd deodată de a mai trăi
numai pentru ei au avut curajul de a face din personalitatea lor
un soi de oglindă, astfel incit oricît de mediocră ar fi putut fi
de altminteri viața lor din punct de vedere intelectual, ea se
resfringe în ea, căci geniul constă în puterea reflexivă și nu
în calitatea intrinsecă a spectacolului reflectat (La umbra fete-
lor in floare). Swann care rînduia chathleyele Odetei de Crecy
pentru a-și anunța dorința de a se culca cu ea (de unde a face
chathleya.) Eleganța este emanația citorva persoane, puține la
număr care o proiectează pînă la un grad destul de îndepăr-
tat in cercul prietenilor lor sau al prietenilor prietenilor lor ale
căror nume alcătuiesc un fel de repertoriu... (Prous). Cind mă gin-
desc la N. nu știu de ce mi se pare că i se potrivește această vorbă
a aceluiași autor: Nu încerci să-ți faci vilegiatura în latrine. Am
o virginitate față de muzică care o să mă ajute să o străbat ca
și cum aș cunoaște-o... La drept vorbind vor crede că o fac pe
nebunul, că am colecționat toate astea ca să-mi dau aere cul-
turale, dar puțin îmi pasă. De fapt între aceste fraze, muzici și
lecturi am trăit. A fost o obsesie, cartea pe oare o scriu nu
poate fi pricepută fără călătoriile din acest răstimp, fără China,
fără America, fără Europa ploioasă, fără muzee și fără con-
certele de la orele 24 de la radio, fără ideea că trebuie să
acumulez nebunește. Note sumare despre alhimie Pitagora lao-
laltă cu marii erotici, ce poate fi comun în asta ?, nume de
plante în grai popular, parcuregerea unor descrieri de datini, co-
lecționare de expresii din cronicari lectura Iui Cantemir care
este infernală, mai ales descoperirea lui Gavril Protul, mare
scriitor muntean parcă, uite că i-am și încurcat, pe urmă iar
coborîrea în ezoterism, cercetarea unor cărți masonice și des-
crieri geografice de teritorii de dincolo de mări, istoria plante-
lor și evocarea Evului Mediu cu ceea ce avea el mistic și ini-
țiatic. De ce să dau bibliografia ? E ca și cînd ai fi luptător
de circ și-ți etalezi mușchii. Dar a fost o obsesie, asta mi se
pare cel mai important. Plus poezia obligatorie, servită în can-
tități mari ca să rămînă ceva,.. Plus Mateiu, plus nu mai știu
ce.. . Omenirea va fi salvată cind își va privi în față și își va
striga vinovăția (Camus prin Jacobus Bohme). Poetica muzicală
a lui Stravinski : — fenomenul muzical nu e altceva decît un
fenomen de speculație. Muzica este o artă cronică, așa cum
pictura este o artă spațială. Tot el :
— Gesamtkunstwerkul este o operă de artă totală.
- drama wagneriană trădează o emfază continuă.
- forța, spunea Leonardo da Vinci se naște prin constrîngere
și moare prin libertate (mare vorbă). Cîteodată mă trezesc
noaptea după o petrecere și privesc oamenii pe stradă care
aleargă spre lucrul lor și am un sentiment pedepsitor de răs-
cumpărare. Ar trebui să-i îmbunez pentru că ei mă văd și mă
simt că vin din alte locuri, nu din somn și se întreabă ce fac,
cum îmi răscumpăr eu timpul liber. Ei nu știu cîte ore stau dea-
supra mașinii de scris. In fața lor ești virgin în absența ta de
la un efort continuu, comun și asta nu se iartă. Revoluțiile se
produc în zori, mai ales iarna, cînd se mătură străzile la ora
5 și viața pare fără nici un rost în fața obloanelor dincolo de
care alții dorm împăcați încă... Complicitatea asta cu organi-
zatorii plăcerilor noastre. Nu vrem să se strice nimic atunci cînd
ne este bine, nu ne trebuesc legi noi, nu fulgere și cutremure,
nici măcar deraieri de trenuri, nimic, totul să fie neclintit, sacru,
inestricabil, numai pentru cafeaua noastră cu lapte cum e mai
bine lingă ciinele și pisica personală. Afară poate să piară
lumea. Dar nici o viață mereu cu pușca la picior nu poate
duce la cugetare. . . Geniul este incurabil (Călinescu). Elementele
aleatorice din Diferences de Luciano Berio. Da Vinci despre
Botticelli : de altminteri acest pictor picta peisaje jalnice (Tra-
tatul de pictură). Dar nici Botticelli nu se lăsă : ajunge să a-
runci un burete înmuiat în vopsea pe un perete ca să ai cel mai
frumos peisaj. Un erou din Janus care ar trebui să viseze flip-
pere cu imagini șoc. . . . Unul care vînează cîte un cuvînt cu care
face carieră. De pildă : autist (pentru izolat). Despre Eminescu,
să zicem : Eminescu era un autist și gata Academia. .. Tar-
tina cu unt de Mozort, pian șters cu degetele, ceva deli-
cios la modul muzical, baroc, strălucitor. . . (Pentru Janus). Ce
cuvînt mare ; Joncă. .. Sau șampan... Giraudoux : orice operă
este un plagiat după altă operă, prima rămînînd necunoscută
(vezi Istoria plagiatului). Parcă din lorga, VII, 322, slujba Sfîn-
tului Dumitru Basarabov, alcătuită de Filaret (al Mirelor) : Cei
ce vor să se bucure în viermuirea celor veselitoare cîntări să
nu cinte cîntecele curvești și drăcești ci catavasii și irmoase...
(asta limbă). Plinius spunea că romanii socoteau mierea ca
pe o rouă a cerului....
De ce numai literații sînt crezuți răi de gură, lată-l pe De-
bussy spunînd cîte ceva despre Tetralogia lui Wagner (pentru
o Istorie a pamfletului) : a, asta e un vast Bottin (anuarul de
adrese și de numere de telefon din Franța) muzical. Dar Schi-
ller ? lată-l caracterizînd Creațiunea lui Haydn : Este un miș-
maș fără caracter. Haydn este un artist căruia ii lipsește inspi-
rația. Compoziția sa e rece.
Dar Ludwig Spohr despre Beethoven ? la 30 de ani după
moartea ultimului : Simfonia a IX-a este lipsită de educație
estetică și de simțul frumosului.
- Grillparzer despre Euryante de Weber : o lipsă totală de
colorit, muzica e oribilă. Această denaturare a sonorității,
această violare a frumosului ar fi fost de condamnat prin lege
în Grecia. O astfel de muzică merită să fie interzisă de poli-
ție. Odette de Crecy ? Imi spuneam și eu. Acești ochi triști. Știi
însă că nu trebuie să fie prea tînără. Imi aduc aminte ca
m-am culcat cu ea în ziua cind a demisionat Mac-Mahon. . .
(Proust). Valery : un om trăiește familiar cu o cantitate de
contrarii stabilite în penumbra gindirii sale și care vin pero-
rînd în scenă... Ferranta care-și ținea dușmanii îmbălsămați
in vestimntele preferate de aceștia în viață... Doctorul meu
are legături strînse cu aristocrația maghiară din Cluj cîtă a
mai rămas. Ocupația lui de bază : le scurtează mațele pentru
că mai ales doamnele fac ocluzii. A suferit enorm din cauza
a două catastrofe : i-a murit șobolanul de experiență și cola-
boratorul de gripă Hong-Kong... La Florența pînă și condu-
cătorii de catiri știau pe dinafară terține din Dante și le cîn-
tou umblind pe lingă animale... Ariosto în Sonetul 34 : non
creder sopra il tetto. II faut mourir en simetrie.. . (M-me de
Sevigne) pentru Janus. Sfinții Haralambie și Tănase, buni de
ciumă. . . (Cronicarii) un dascăl musicos sau : in sinul plă-
cerilor bucureștene sau : pulpanele milostivirii noastre sau ;
Sărută cu căzută supunere sau : spuse rugăciuni căzute... (Cu-
vințele).
hierodule, cuvînt regal pentru curve în Janus. . .
N. ca un paranimf - aducător de mirese de la Bizanț...
La originea orașului a stat inundația. Orașul este universul
pe care omul și-l construiește singur (Wolf Schneidcr).
Din viața de dragoste a lui Wagner de Louis Barthou, o
scrisoare a compozitorului către d-na Ritter : această dra-
goste deși moartă îmi va umple viața pînă la sfirșit cu amin-
tiri vesele și cu senzații binefăcătoare, lată și un fragment din-
tr-o scrisoare către Matilde Wesendorck : „Desmierdările tale
de dragoste sînt cununa vieții mele, razele bucuriei care au
împodobit cununa mea de spini, lată-mă mindru și fericit !
Nu, nu te căi, nu avea remușcări !... Ești într-adevăr tu acela
pe care o simt? Ochii tăi? Gura ta? Miinile ? Inima? Sint
eu ? Ești tu ? O, delicii ale sufletului I O, dulce sublimă, ar-
dentă, magnifică, fericită ! Voluptate I Beția bucuriei I Extazul
fericirii ! Tu și cu mine I Totdeauna uniți I (asta pentru Janus,
cinicul personaj principal, scriindu-i în batjocură lui Ceshire
chat pentru a o face praf). Gide : Paludes sau Prometeu rău
înlănțuit : peștii - aceste stupori opace... Cocteau despre
Debussy ; ureche mioapă (pentru o Istorie a pamfletului).
Procopius care scria despre Justinian lăudîndu-l in Despre
Edificii și în Istoria secretă il detesă (vezi Diehl citind Cartea
Anecdotelor). O, hrysous neanias Alexios frumosul tinăr aurit
(Alexie Comnenul) pentru Princepele, poate messerul... O
nebunie cu metodă (Polonius despre nebunia lui Hamlet).
Sfîntul loan Chrisostomul, sfîntul elocinței care-1 protejează pe
M. C. pentru Săptămîna nebunilor, erotodouleia-serviciul dra-
gostei, messerul se afla în acest serviciu.. . Noțiuni de luptă
ale maghiarilor în lucrarea Taktika a împăratului Leon Filo-
zoful. De căutat. Rockerii-îngerii negri cu motociclete în
Janus... Piticul Mime care reproșează lui Siegfrid lipsa de
tandrețe, în Wagner. . . Pentru Janus, Imnul Sfîntului loan de-
dicat învățării notelor în secolul XI :
Ut queant laxis
Re sonare fibris
Mira gestorum
Famuli tuorum
Solve poluti
Labii reatum
Sancte loannes
Geniul meu stă în nări (Nietzsche). In Pastorala lui Beetho-
ven un trio cîntat de privighetoare, cuc și vrabie. Cam ieftin,
zic unii, de la papa Haydn care punea toate lighioanele în
muzica sa... Gehleni. Omul este animalul încă nefixat, des-
chis impresiilor capabil de evoluție, aflat abia la începutul
determinării sale ca specie. . Julius-o baby sitter oare ajută
bătrinii să treacă strada. Ce mai mi-a făcut.. . in J. G. Nove-
re găsesc pantalonii tonnelets, scurți, deasupra genunchilor,
bufanți, ca niște butoiașe pe care-i purtau fetele la mare în 57
cind începusem idila cu T. Sugestii din Al. Marcu pentru o
Introducere la Veneția. Orașele ca expresii ale orgoliilor prin-
cipilor : Majus bonum est mea vita quam universorum, Giut-
cciardini : înalta și pura semnificație a Eului... Neoplatonis-
mul Florenței prin împăcarea creștinismului cu păginismul. De
căutat Tratatul despre voluptate de Lorenzo Valla. Omul
campion a! Renașterii (Papa Borgia la 62 de ani călărea, iar
fiul său Cesare Borgia ucidea tauri in piața Navona. (Spre
asta tindea P. Gimnast, filosof, violent casnic domic de copii mulți).
Aceeași prefață : ca să înțelegi Veneția trebuie să înțelegi acest
veac in care Beatrice d'Este trecu de la jocurile de păpuși la jocul
Ambasadelor, gonind în timpul liber cerbul in pădurile de la
Vigcvano. .. O lume de uriași, grosolani și subtili in același
timp. Intre pergamenturi și frescuri, o viață innăbușită, rituală,
ceremonială. Senzualitatea Veneției, divinitatea omului, divi-
nitatea istoriei.
Tot Marcu : acele campaniile sonore (ca instrument arhitec-
tonic) în orașul atemporal și etern. Totul în natura aceasta se
desfășura sub semnul unei perfecte grații (în contrast cu ae-
rul infestat, balcanic din Princepele, nostalgia messerului, poate
în Săptămîna, explicația acestei nostalgii). Arhitectura ca ar-
monie, dedusă dintr-o existență armonioasă. Bisericile deve-
nite prea bogate, asudînd de aur. Aventurierii secoleleor cir-
culînd dintr-un capitol in altul, înghesuiala surrealistă a bas-
tarzilor pe tronurile supraaglomerate (idee de poem). O lume
in care gurile de tun erau desenate de Donatello, Cellini sau
Michelangelo. O lume a drapelelor bisericești pline de capo-
dopere, în care atenția mergea pînă acolo încit și hamurile
cailor se parfumau. De asemenea caii și banii. Asta în con-
trast cu luxul extrem oriental, aceste descompuneri față în
față (vis a vis de Curtea Princepelui, lâsind deci dracului
prefața deoparte și căzind în decorul romnaului poate terminat
ori pe terminate). Orașe ale cortegiilor, cu case împodobite pînă
la refuz, pline de cîntătoarele bussolini d'argente cu tacîmuri
ornate cu devize de dragoste, ornîndu-se la banchete șerve-
țelele cu picturi semnate de artiști renumiți, cu recipiente ci-
zelate și metale încastrate, pline de incizii bogate, subtile, în
toate otrava ca un sîmbure, ca un fruct al unei gîndiri mala-
dive (despre asta poate vorbi messerul Evanghelinei). O lume
de smalțuri, de bibelouri, de argintarii și bronzuri ciocănite,
de oreticii (bijuterii), o lume a picturii în afresc. Pe mesele
de joc : tarocchi (cărți de joc poleite), lume a miniaturilor. . .
încerc să răspund indirect unor atacuri adresate ființei rele
din mine, polemistul care nu lasă mediocritatea asta mai agre-
sivă ca mine să doarmă. Totul este respins amabil. încerc să
pledez cu argumente tari, parcă Proust nu pusese pe d-na de
Villeparisis să spună răutăți pe seama lui Musset, Balzac, Vig-
ny, Flaubert și Chateaubriand ? Bine, bine, dar ei se aflau în
Paris.. . Unul cu spirit care declara după căderea ultimei sale
piese că, hotărit, publicul avea din ce in ce mai puțin talent. . .
Mi se pare că Stravinski scria.. . de ce vă plingeți de snobi ?
Sînt servitorii cei mai utili ai noilor tendințe. Dacă nu le slu-
jesc din convingere, o fac cel puțin in calitatea lor de snobi.
Socotind bine snobul e el însuși un pompier de avangardă.
Parcă-I văd pe Filip Mesiodax cînd citesc toate astea, ăla
care mănincă mereu la patriarhi și își scurtează mațele la
doctorul B. A înțelege înseamnă a egala (Rafael). De unde
i-o fi trecut prin cap una ca asta ? Judecîndu-I după tablouri,
parcă nu ar fi a lui.... Poate că anumite capodopere au fost
compuse căscînd (Proust). il recunosc. Lenea de la 11 dimi-
neața in odaia lui căptușită cu plută, cafelele poate, drape-
riile grele și moi, aerul acela stătut, recules, fără oxigen in
care viața însăși este sugrumată cu știință pentru a da’ loc
acelei emasculări în care trebuie să cugeți ca să supravie-
țuiești. .. .Tot el face uluitoarea observație : in cîteva fragmente
ale Sonatei de Vinteuil se observa acea nebunie inexplicabilă,
ca nebunia unei cățele sau a unui cal... Trec la Dostoiev-
ski de minie, la recitit, băiete, prea ai taxat capodoperele
drept nebunii ale criticilor tocmiți... Lecturile care nasc li-
teratură. Există un tip de scriitor care mă turbează de o invi-
die creatoare : Călinescu, de pildă, cel care a inventat pentru
toată lumea literatura barocă, atît de modernă, o asociații-
lor, a celor mai mari plăceri ale științei despre obiecte, oa-
meni și filosofie. Marchizul de Saint-Loup en 3ray, nu e un
Petru, nu blond ca acesta, dar sclipitor, cu monoclul său de
jucător de cărți, efeminat și plin de cultură ? Cuvinte : relic-
varii, catacombe, tramvaie, canale, balansoare. . . Domnul de
Charlus care nu admitea ca bărbații să poarte măcar un inel...
Demagogul ăsta cumsecade .scund, onctuos, care are o bio-
grafie pentru fiecare categorie de ascultători, cel ce-mi po-
vestește isprăvile sale cu un ton degajat, care vrea să spună
că era erou fără să vrea, că asta se înțelegea la el, dar cum
putea să fie erou un tip atît de ticălos care și-a luat o astfel
de nevastă, diformă, fără grație, numai pentru că probabil
avea niște relații formidabile, ii privesc pe plajă ; el e înalt,
suplu, plin de frumusețe virilă. Ea, rotundă, grasă cu buze li-
picioase umblind după pește. Omul ori este impotent, ori este
un mare mîncău, ori a visat să facă carieră cu orice preț (Pen-
tru Janus, Plumitivii)
6 —Convorbiri literare
Te-am văzut, spunea Aanei
Gavril, cu mult în urmă,
poate cu zece ani în urmă,
eram atunci elev la școala
agricolă și nouă ni se dădea liber
sîmbătă după-amiază și duminica,
nc puteam plimba, mai ales dumi-
nica după-amiază, pentru că di-
mineața eram duși ia slujbă, dar
eu am folosit o vreme acest răgaz
ca să fug acasă, in sat. Asta era
după ce mama murise. Ajungeam
acasă și-mi petreceam timpul fă-
cînd acolo ceva, de obicei reparam
gardul pe care' copiii vecinilor il
rupeau, pentru că așa se întîmplă
cu gardurile caselor nelocuite, al-
teori însă mergeam la o rudă de-a
mea după tata, Ipate, care îmi
lucra pămîntul după voința mamei.
Așa hotărîse ea.
Eu știam că, în secret, cei care
pleacă din sat sînt compătimiți și
chiar disprețuiți, dar dacă l-ai fi
întrebat pe vreunul dintre cei care
rămîneau De ce, el n-ar fi știut ce
să răspundă. Apoi mai știam că
într-o casă trebuie să ardă focul,
măcar din cînd în cind. O casă pă-
răsită, în care cenușa se sleiește
pe vatră, trebuie dârîmată. Ve-
neam deci și aprindeam focul cam
de două ori pe lună, mă ghemu-
iam lîngă sobă, priveam flăcările
și simțeam mișcarea aerului cald
care se prelingea pe lîngă mine
și atingea pereții ștergînd umbre-
le rele, frigul, gîndurile primejdi-
oase, spaima și boala. Dar trebuia
ca pînă la urmă drumurile mele
în sat, peste cîmp. să se rărească,
știam de-acum că tot nu mă voi
mai întoarce... și duminica, după-
amiază mă plimbam prin oraș, de
cele mai multe ori singur, începu-
sem să mă obișnuiesc cu străzile și
cu oamenii de aici care (în mintea
mea) se deosebeau grozav de cei-
lalți, de cei pe care îi știam eu,
adică de țărani, așa cum un om
gol se deosebește de un om îmbră-
cat. Intr-una din aceste zile te-am
văzut. Eram uimit că o fată poate
să meargă singură printr-un oraș
străin. Știam de-acum suficient de
multe lucruri ca să-mi dau seama
că ești elevă internă la normală.
Unde mergeai ? De ce nu te gră-
beai ? Nu pot să-mi dau seama da-
că tu m-aj observat. Mi se întîm-
pla apoi destul de des să zăresc —
chiar de departe, la foarte mare
distanță înaintea mea o elevă sin-
gură și să mă opresc și poate că
erai iarăși tu, începusem să te re-
cunosc după felul mersului, foarte
drept, mergeai privind înainte, cu
spinarea foarte dreaptă ca și cum
ai fi purtat pe creștet, în echili-
bru, o mare greutate și totuși tre-
buia să nu trădezi prin nimic efor-
tul corpului tău și asta-ți dădea
un aer neobișnuit, frumos, mi-am
zis eu. Apoi te-am mai văzut o
dată de foarte aproape și te-am și
auzit vorbind cu fratele tău Vla-
dimir, erați amîndoi pe o bancă în
grădina de tir, îți amintești ? Era
după-amiază, îți amintești ?
Tot cam atunci casa a ars. era
primăvara, cald, n-am putut să
scot din foc decît prea puține lu-
cruri și le-am dus la Ipate. El mai
spera încă să mă întorc, să renunț
adică la școală, chiar și eu aveam
mari îndoieli în această privință,
dar el continua să mă ajute fără să
bănuiască gîndurile mele și, cînd
i-am dat lucrurile, el le-a luat și
le-a dus în cămară, arătîndu-mi
chiar și locul unde le-a pus, dîn-
du-mi astfel să înțeleg că de fapt
am casă : lucrurile mele, cît de
puține au mai rămas, au un adă-
post, deci și eu am și voi avea un
adăpost în casa lui, cînd va fi să
fie. Și tot atunci (noaptea am dor-
mit la el, aveam arsuri pe mîini
și femeia lui nu m-a lăsat să plec)
el mi-a spus ca din întîmplare:
S-ar putea să-ți fi pus cineva foc.
Mai mulți mă întreabă dacă nu
vinzi pămîntul. Nu-1 vinzi ? Și eu
am spus Nu, iar el a fost mulțumit,
îți mai spuneam că Ipate Robu,
așa-1 chema se legase de mine
prin slăbiciunea celor fără copii.
Am terminat școala agricolă și
cînd am ajuns la fermă mă gîn-
deam că n-o să te mai văd apoi ui-
tam. însă cînd trebuia să vin la
oraș cu treburi îmi reaminteam.
Trebuie să-ți spun că îmi „rea-
minteam" totul într-un chip destul
de curios, îmi imaginam adică —
în timpul călătoriei spre oraș, în
tren sau în cabrioletă și de obicei
eram singur — îmi imaginam, zic.
străzile pe care le cunoșteam de-
acum destul de bine și imaginile
pe care eu le construiam în minte
cu acele străzi și acele clădiri bine-
cunoscute alcătuiam un alt oraș
(foarte asemănător dar altul) în ca-
re tu trebuia să apari undeva, la
un colț de stradă, pe neașteptate,
îndepărtîndu-te. Erai tu, știam că
ești tu cu toate că apariția trecă-
toare prin durata ei rămînea de-
rizorie. Era, în fond, un joc.
Asta pînă într-o zi, și eu numai,
despre această zi am să-ți vorbesc
acutn.
In ziua aceea, aproape de prînz,
m-am întîlnit cu Procopie. în pri-
ma clipă nu m-am bucurat, n-aș
putea să-ți spun exact din ce mo-
tiv, poate pentru că nu-1 mai vă-
zusem de mult și, atunci cînd m-am
găsit față-n față cu el. el rîdca. mă
văzuse dinainte și-l amuza ceva
sau rîdea pur și simplu, fără alt
motiv decît ca eu să pot observa
dinții lui de aur.
„De ce nu bei, zicea el, te-ai fă-
cut domn, văd că ți—ai schimbat
hainele încit era să nu te mai cu-
nosc, ce faci tu acolo, la moșie, ai?
Faci pe nebunu’, ai ? Și cînd erai
mai mic făceai pe nebunu’, lasă
că știu eu, nu vinzi pămîntul ?"
îl ascultam încă nepăsător, dis-
trat, circiuma se afla chiar la mar-
ginea bîlciului și zgomotul muzici-
lor devenise asurzitor (era o oră de
vîrf), îneît un timp nici n-am prea
înțeles ce vrea de la mine : Ii ve-
deam doar fălcile mișeîndu-se vio-
lent. Insă apoi, treptat, am început
să înțeleg. Pe el îl amuza așadar
grozav cuvîntul „domn" și asta m-a
trezit: spun .m-a trezit* pentru că,
pe neașteptate, privirea mi s-a lim-
pezit și am văzut atunci iarăși (dar
de data asta foarte, foarte exact)
dinții lui de aur.
N-are prea mare importanță ce
am vorbit noi atunci acolo. Oame-
nii se mișcau destul de încet în a-
propiere, țărani mai mult, alți băr-
bați care se intîlniseră ca și noi,
întîmplător, și care intrau acolo, în
spatele gardului scund ce împrej-
muia terasa ca să se cinstească. Al-
ții cumpărau vin și-l beau pe mar-
ginea șanțului, nu departe. Era ca
într-un joc și nu numai pentru că
noi ne întîlnisem și vorbele noas-
tre, în general, se refereau la amin-
tirile copilăriei dar poate că și cei-
lalți, chiar și cei care cumpărase-
ră cai și acum plăteau aldămașul
cerut de negustor, chiar și aceșția
erau prinși în joc, poate că și ei își
aminteau doar cele două trei eveni-
mente frumoase din viața lor, poa-
te că de asta și cîntau cei foarte
beți, ținîndu-se de după cap. Iar
eu priveam acum în jur cu lăco-
RADU MAREȘ
ana sau
pasărea
liră
fragment de roman
mie și bucurie, vedeam tîrgoveții
și femeile lor trecînd la brațetă în
depărtare, copii cu săbii și coifuri
jucîndu-se în praful gros din mij-
locul străzii, ofițeri adevărați cu
săbii adevărate și trăsuri și eram
mulțumit, nu-mi dădeam încă sea-
ma că am uitat și că privirea mea
a rămas foarte goală de vreme ce
nu văd decît figuri necunoscute și,
mai mult, nici măcar nu sper să
recunosc totuși pe cineva, tu muri-
seși atunci pentru mine...
Cine te-a mințit, spunea însă
Procopie, tu nici nu vii acasă, n-ai
ce căuta în sat, să știi de la mine.
Că nu mai ai părinți și n-ai nici
casă. Și cînd ai fost n-ai mai tre-
cut pe la noi, crezi că nu știu ? Tu
nu vii la vecinii tăi și la prieteni
că ești ,.domn“, ai treburi, faci a-
faceri... Bea, să trăiești, să știi că
eu m-am bucurat să te văd !
Astfel am rămas destul de mult,
dar trebuie acum să-ți vorbesc și
despre circ.
Circul era nu departe, se cuvenea
să mergem și noi și am și plecat
într-acolo. Pe estrada din fața in-
trării (îmi amintesc) se afla un băr-
bat care striga, cheima oamenii la
panoramă, așa cum se obișnuiește,
iar în spatele lui era marele cort de
pînză roșie. îmi mai amintesc un
lucru ciudat care s-a petrecut în
clipa cînd noi doi am început să
urcăm treptele spre estradă, tre-
buia deci să ajungem lîngă cel care
striga și am simțit (ureînd) cum
zgomotele se împuținează, ca și
cum — la apariția noastră — toți
cei care priveau amuțiseră. Mi s-a
făcut frică. Ce căutam eu acolo ?
De ce urcarm niște trepte de lemn,
șovăiam, de ce-mi era frică ? Nu
intră decît cei curajoși ! a strigat
circarul, ne observase probabil, și
Procopie m-a zmuncit violent. Nici
el nu înțelegea, dar nici eu și, înă-
untru. ne-am oprit și ne-am privit
in ochi cîteva secunde simțind și
mai clar că ceea ce s-a petrecut ne
depășește,' întîrzie, că aici, în a-
ceastă împrejurare a unor scări șu-
brede și a unui cort destul de mare,
foarte urît mirositor. înconjurați de
o mulțime transpirată, excitată,
veselă, aici, zic, eu n-am ajuns în-
timplător. nu e o glumă, nu m-am
îmbătat în așa hal îneît să nu-mi
mai dau seama ce fac, deci ne-am
privit fix și Procopie a izbucnit în
ris cu dinții lui de aur și-a zis:
Țî-e frică, ai înnebunit, eu plătesc
iar eu n-am știut ce să-i răspund
pentru că in fond, nu-mi fusese fri-
că, nu mai eram un copil. Specta-
colul începuse, roțile se învîrteau
deja greoi dar neîntrerupt, eram
prinși de această mișcare declan-
șată cine știe unde și nu ne gîn-
deam la o eventuală împotrivire
pentru că de asta intrasem aici, e-
ram de pe acum clștigați, gurile
noastre se modelau imperceptibil
pentru rîs-plîns. cine știe, brațele
atirnau moi, fără vlagă : deci Pro-
copie rîdea, mă Împingea spre lo-
cul nostru și eu acceptam, am a-
juns, ne-am așezat și e de observat
aici că prima lege a spectacolului
va rămîne mereu încrederea. Căci,
altfel, ce putea fi altceva circul
pentru noi, atunci ? L-am privit pe
furiș pe Procopie din profil. Rîsul
iui încremenise în mai multe hoho-
te inaudibile.
Intîi și-ntîi piticul care aparc pe
scenă chiar lîngă primul rînd de
scaune, acolo ne așezasem și din a-
cel loc se vedea foarte bine deta-
liul fizionomie pe care, de regulă,
distanța îl șterge. Figura lui și-
reată, așadar, îmbătrînită, zbîrcită,
veșmintele colorate, destul de vag
uzate la tivuri. Piticul se oprește în
mijlocul scenei și scoate un sunet
necuviincios. Mulțimea rîde și cîțiva
aplaudă chiar, aplaudă și Proco-
pie apoi, în liniștea care urmează,
piticul spune : Mă cheamă Ștefan
și repetă același zgomot de zece
ori, numărînd cu voce tare, iar la
sfîrșit întreabă : Cine mai poate ?
și mulțimea iarăși îl aplaudă. Se
făcuse cald. Apoi apare pitica și
piticul scoate din sin un băț din
lemn și o amenință cu el într-un
fel care sugerează perfect tema
scenetei și a treia oară oamenii rîd,
erau nădușiți și curioși, poate că
le și plăcea gluma porcoasă și e
firesc să fie astfel dar, priviți de
aproape, cei doi schilozi inspirau
dezgust. Eram mult prea aproape
și nu mă mai puteam mișca, era
prea tîrziu. Apoi : o femeie este tă-
iată cu fierăstrăul după ce a fost
închisă într-o ladă, fapt cu totul
inexplicabil, și sala amuțește urmă-
rind scrîșnetele fierăstrăului în
seîndurile lăzii, tresărind (ca un
singur corp, care el însuși ar fi
fost atins de dinții metalici) cînd
femeia scoate un țipăt înfricoșător,
exagerat și-și dă drumul. Din gura ci
întredeschisă, la cîțiva pași, se pre-
linge o șuviță de sînge.
„A dracului de frumoasă" rîdea
Procopie și ziua începuse de mult.
Spectacolul se terminase.
Iar în oglinda perfectă a dinți-
lor lui se reflecta această zi lungă
și cerul și mă puteam privi și eu,
cumva micșorat și deformat, bustul
și brațele mele : aplecat peste ma-
sa umedă la care ne-am întors.
.Era frumoasă, zicea el, și poți
să te întrebi tu dacă au tăiat-o
sau nu. Crezi c-au tăiat-o ?
A dracu’ ! De unde s-o taie, au ei
cîte o femeie ca asta s-o taie în
fiecare zi ? Vai de mama lor !“
Lumea ce-o puteam eu vedea în
aceea oglindă deveni și ea cu to-
tul și cu totul de aur, eram de-a-
cum ceva mai beat și lui Proco-
pie ii plăcea să rîdă iar eu, privind
atent oglinda cu capul rezemat în
mîini mă gîndeam că lumea ce o
descopeream acum era — sigur că
da ! — o lume foarte reală, perfect
verosimilă, și îl vedeam în același
timp și pe Procopie și dinții lui,
dar și perspectiva drumului spre
maidan, cortul abia părăsit, jocurile
rotindu-se. Omul cu cap de bou,
adevărat și el, poate că singurul
lucru adevărat rătăcit în mascara-
dă, omul cu fălci monstruoase care
pot fi pipăite de cei curioși, cu o
limbă roșie, obscenă, revărsîndu-se
peste buze, și acest cap e contem-
plat într-o nefirească tăcere, într-o
adîncă și rece tăcere plină de rit-
mice șuvoaie de sînge revăsîndu-se
în cascade prin milioane de artere
însă cu un zgomot atît de puter-
Cocori
Nu cădeți, mesteceni, peste noi
cu trupurile albe in noroi I
Trunchiul subțire se-ndoaie supus,
coroana pilpiie cutremurată sus,
ostașul mîngiie brațele pure,
umerii reci’ și inguști de pădure.
Nu cădeți, mesteceni ! Rotiți-vă etern,
lujeri de taină peste infern ;
să strige iar peste mlaștini, ca un vis,
cocorii noștri in arc deschis.
Milenii de lumină
Se leagănă asupră-mi vastă holda
De stele, ca un viscol care vine,
Și eu aștept fără cuvint ca bolta
Imens un braț sâ-ntindă către mine.
Stau singur, nalt, la mijloc de cimpie
Cu lumea ierbii-ntinsă la picioare
Și alb de bruma nopților tirzie
Mă tem și sper și vreau și mi se pare.
Dar se adună zările incoace
încovoiate sub călciie, grele,
Și eu străbat prin spații fără pace,
Pătrund ca un pilon de pod prin stele.
Luceferi umblă orbi cu lumi in spate,
In suflet arde ceara lor amară.
O navă este văzul ce străbate,
Milenii de lumină mă-mprejoarâ.
Revine ziua
Revine ziua, veghea mea apune,
văpăi nedureroase mă ajung
in acest prag ce nu se poate spune
cind fluxul trece prin reflux, prelung.
Visez la calendare indreptate
și vameșul la stele, aprig, sint.
Ca la schimbarea anilor imi bate
in timple inima fără pâmint.
nic îneît toate celelalte pălesc și se
face liniște, apoi un călugăr oprit
în marginea drumului sau mai
mulți, țigani, copii, femei, bărbați,
tîrgoveții ieșiți la șpațir, cerul, pă-
sări leneșe cu aripi de ceară, în-
serarea orașului și stepa doar bă-
nuită dincolo de ultimele ziduri,
caii, deci o lv|me gălbuie dar
orbitor strălucitoare cu o femeie —
șarpe și o femeie — păianjen : cea
care n-are decît cap și. atunci cînd
se dă in lături cortina, publicul
scoate un țipăt de oroare căci
capul normal, expresiv, vag obosit,
încercănat, e pus pe o tipsie de
argint și în jurul lui se mișcă pi-
cioarele cenușii, îngrozitoare de pă-
ianjen dar și mîrșavi pitici și o
femeie foarte grasă care își poartă
soțul ca pe un fular în jurul gî-
tului, da, eram beat, mă gîndeam
eu și Procopie continua să rîdă :
iar eu, dîndu-mi seama că e nor-
mal să rîzi, am început să rîd. Rî-
deam acum amîndoi. Pentru că era
vorba despre o lume, o lume fru-
moasă,voi zice, minunată chiar, eu
mă puteam gîndi la ea ca și la lu-
mea moartă a memoriei mele în
care sute de personaje episodice
încremeniseră în atitudini de neîn-
țeles : chiar și cei morți apăreau
acolo dar asta nu înseamnă ne-a-
devărul morții ; chiar și Proco-
pie cu picioarele sale fripte, sub-
țiri, scheletice, picioare ce spriji-
neau un trunchi puternic și băr-
bătesc, strîns în chimir, apoi dinții
de aur și toate celelalte. Apoi ziua
nesfîrșită a copilăriei. Apoi iarăși
și iarăși.
„A făcut iar pe nebunu’", a ob-
servat Procopie. Era mulțumit că
rîdeam împreună și el hotărîse
asta. S-au ți-a fost frică ?!
L-am împins puțin destul de u-
șor și blînd, dar eram beat și ime-
diat apoi am văzut fața lui, dar a-
cum serioasă, undeva foarte a-
proape.
„Dă-mi un pumn, Aanei !“ mi-a
strigat.
,Dă-mi un pumn, mă Aaanei, hai
să văd și eu cum e un pumn cu
două degete, ciungule ! îndrăzneș-
te, că eu nu am timp să aștept..
Știu că ar fi trebuit să ne batem,
știam s-o fac și cu stînga, eram
mai puternic oricum și el a ghi-
cit asta cu toate că era foarte beat
și a țipat. Poate că s-a speriat.
„Eu ți-am dat foc la casă, ciun-
gule !“
. . După care, nu mult mai tîrziu,
era de-acum liniște. Era întuneric
și nu era decît liniștea reală, cea
pe care seara o umple de imper-
ceptibilele zgomote ale întunericu-
lui și pe care le poți distinge doar
atunci cînd ești foarte liniștit. Ca
și cum zgomotele s-ar auzi în tine.
Jocul se încheiase, înțelegeam că
se încheiase definitiv. Jocul lui Pro-
copie fusese crud și stupid. Al meu
— naiv, pur și simplu, și tot stu-
pid.
Și mi-am reamintit, dar altfel.
Mă gîndeam. Unde ești ?
Poate că și tu, îmi spunea^n, erai
undeva pe aici, prin preajmă, însă
purtai o mască necunoscută, cum
să te fi putut recunoaște în mulți-
me ? Tu existai, sigur că da, nu se
putea altfel pentru că, prin tine,
pornind de la tine, eu construisem
pînă acum o întreagă lume, falsă,
să admitem, dar ce s-ar fi întîm-
plat dacă tu nici nu existai ? Am
înțeles abia atunci de ce ezitasem
și treptele șubrede scîrțîind sub
tălpile mele, iar toată alcătuirea de
pînză și sfori clătinîndu-se. Unde,
în ce parte se afla pericolul despre
care eu nu știam încă nimic ? Poa-
te că exista doar un lucru ferm în
jalnica mea plăsmuire, ziua despre
care-ți vorbesc se va încheia curînd,
era de-acum întuneric, liniște, și mă
gîndeam. Sigur că o voi întîlni, va
fi o zi cînd dintr-o dată cine știe
cum... dar îmi era foarte frică, îmi
mai ziceam că da, așa se va Și în-
tîmpla, totuși într-o zi ne vom în-
tîlni, atît că eu te voi privi a-
tunci străin, nu voi mai descoperi
nimic în sufletul meu, nu voi putea
să te mai iubesc, va fi ... Dar nu,
nu...
7 —Convorbiri literare

k -
NICOLAE ȚAȚOMIR
Nu cred că trebuie să vedem
in poezia lui Nicolae Țațo-
mir expresia unei seninătăți
absolute, o viziune emina-
mente calmă, sprijinită pe o te-
melie solidă de certitudini. Din
comoditate, sîntem tentați să ne
ghidăm după un șir de aparențe,
ignorând semnificații mai de a-
dîncime care nu sînt în realitate
atît de limpezi și lesne de califi-
cat. în cazul de față poetul rivnef-
te la un calm al esențelor și a-
ceasta pentru că, de fapt, nu-l po-
sedă. Că poezia este un mijloc e-
ficade și, în același timp, ideal
de echilibrarea latențelor, nu în-
cape îndoială, dar acest lucru nu
trebuie să subînțeleagă acea liniște
interioară sinonimă cu sterilitatea.
Există apoi la Nicolae Țațomir un
stăruitor efort în elaborarea unei
tehnici, o nedisimulată aspirație
spre ordine la nivelul ultim al
expresiei, nivel unde se eviden-
țiază o manieră și în același timp
un crez adînc. Alura clasicizantă a
poeziei sale decurge dintr-o necesitate
organică, dintr-un demers lucid, a
căror finalitate este divulgată sis-
tematic. Ordinea formei apare ca
un spațiu de refugiu capabil să a-
tenueze o anume obsesie a derizo-
riului și a incertitudinii. Acurate-
țea termenilor, cizelarea accentua-
tă, „dogmatismul1* formal conștient
și urmărit cu consecventă fac din
poezia lui Nicolae Țațomir un mo-
del de parnasianism reevaluat și,
in același timp, o resurecție a ide-
alurilor ale școlii Iui Jean Moreas.
Suprasaturati de vag și de vizio-
narism. obositi de instabilitatea
cuvîntului în libertatea lui abso-
lută, fondatorii Școlii romane pre-
feră să se reculeagă în liniște sub
protecția contemplării și a lucru-
lui de atelier
Jnsămînțînd* argila purtătoare
de efemer cu lumina unei stele ne-
cesare (vezi Recviem), poetul reven-
dică neobosit permanența inscrip-
ției pe marmură, caută să dea u-
neltelor vigoare magică : .în ine-
fabila marmură / Cuvintele-ncep
să renască, / Șoptindu-și, din moar-
tea lor lentă... // Cu fiece daltă, o
lume" (Cu fiece daltă). Lecția de
anatomie impune cu deosebită cla-
ritate și natura opțiunilor estetice.
Putem bănui un crez aproape mal-
larmeian, ușor sofisticat și eliberat
de obsesia cuvintului unic, sino-
nim cu tăcerea : .Nimicul, trans-
parentul, prea purul, nevăzutul /
Visau, prin mici incizii să iasă din
nămol. / Heruvii și seralii, nelogo-
diți cu lutul, / își sfîșiau aripa în
ace de formol. / / Cu bisturiu de a-
bur poetul, costelivul. / Plutea ca
o tangentă la propriu-i univers, /
Cînd stele inodore cădeau din pan-
dantivul / Efeminatei grații în fie-
care vers*. Grația efeminată, cul-
tivată cu pasiune și aplicare devi-
ne un bun cucerit, intens folosit, o
prezență activă și, în final, un re-
per al întregii poezii.
Cartea mea de lut se poate îm-
părți în două secvențe principale,
fiecare aflată sub semnul unei do-
minante : ele sînt timpul și crea-
ția. Acestea se interpătrund une-
ori. alteori pot fi găsite ca realități
de sine stătătoare, alcătuind fieca-
re o temă independentă, enunțată
spre ilustrare. Interpătrunderea
decurge dintr-un raport strîns de
intercondiționare, de solidaritate
obligatorie.
Timpul înseamnă neputință izvo-
râtă din succesiune alarmantă si
( critica poeziei )
instabilitate : .Murim, zi cu zi, apa-
rent. / Și medicul vremii semnea-
ză / în alb actul fals al uitării. /
In spaima de-a nu fi fost nimeni /
Ne face să batem cu pumnii / A-
colo-n adîncul tăcerii / în lemnul
sicriului clipei, / Mereu răsucindu-se
duhul / Să scape din sumbra strin-
soare. / Ci n-aude pe nimeni, /
Cind soarele palid nu poate / Pă-
trunde in bezna din noi" (Murim,
zi cu zi aparent...). Perisabilul pro-
voacă alergii și tristeți sumbre, fapt
vizibil și în evocarea naturii con-
taminate prea devreme de toamnă.
Sudul și zenitul sînt țări muri pre-
dilecte. Citez spre ilustrarea ideii
anterioare : .Acestei frunze galbe-
ne, căzute / Pretimpuriu, ca un
memento mori, / în toiul verde-al
verii și-al candorii, / I se cuvin
nu lacrimile mute, / Ci murmurul
orațiilor funebre / Amplificate-n
panica pădurii / De-a fi plătit zadar-
nic bir naturii, / Attila vegetale-
lor tenebre" (Attila vegetalelor te-
nebre). Spațiul ambiant este văzut
numai prin ceea ce el posedă ca
permanență, de unde repetata evo-
care a monumentelor și a vestigii-
lor supraviețuind vremelniciei : „In
auriu, albastru și roșu salt alegru /
Vitralii ascuțite străfulgeră-n pe-
reți. / Se-ntunecă azurul de negre-
le săgeți / De piatră. Și pămintul,
acest imens arc negru !“ (Domul
din Kdln).
Cum c și lesne de înțeles, creația
opune efemerului semnele frumuse-
ții stabilite. 11 încremenește în for-
me și ritmuri verificabile deopo-
trivă în ansamblu și în detalii. La
Nicolae Țațomir frumusețea creației
are ca semn distinctiv cantitatea de
meșteșug investit, meticulozitatea
șlefuirii. Acest efort de convertire
a minereului în substanță pură vi-
ne să garanteze, în concepția auto-
rului, izbînzile artistice. Din aceste
motive, materia fluidă devine sino-
nimă cu inconsistența, iar menirea
poetului este să închege în forme
armonioase această curgere, să-i
transforme opacitatea în transpa-
rențe și străluciri de bijuterii. Ca
atare, poezia apare ca materie so-
lidificată, dură, bloc mineral su-
pus anterior loviturilor măiestre de
daltă. Marmora, emailul, oglinzile,
cristalul, aurul, apoi coloana, peris-
tilul, fresca, ogiva, ca finalități i-
deale, sînt invocate și percepute
drept simboluri. Ca gen de scriitu-
ră, cel mai mult convine inscrip-
ția. Și pentru a exemplifica citez
Catrenul purul : .Catrenul, purul 1
Visul sideral, / Creuzet ai transpa-
rențelor, revarsă / Lumini-triun-
ghiuri. Cheie de cristal / In tetrae-
drul de cristal întoarsă".
on Ca raion debutează in 1943
cu piacneta Panopticum a
cărei vehemență a atras după
sine confiscarea versurilor.
Spiritul protestar izbucnește în-
tr-o ambianță generală ostilă ori-
cărui crez major, aducînd o notă de
tragică intoleranță și viziunea unor
idealuri năruite. In continuare, O-
mul profilat pe cer (1955) vine să
denunțe cu aceeași violență, printr-o
suită de imagini apocaliptice, răz-
boiul și urmările sale. La un mo-
ment dat poetul se demască într-o
mărturisire ale cărei sensuri pot fi
identificate aproape în toată poezia
sa ulterioară. Obsesia martiriului îl
va urmări în permanență și în varii
ipostaze, avînd ca punct de ple-
care două versuri din Confluență ;
„îmi place să cînt disperarea și gi-
gantescul / să-mi iubesc floarea
bolnavă care-mi zace în carne".
Ecoul războiului se prelungește în
Cîntece negre (1947) unde tonul păs-
trează aceeași intransigență dureroa-
să. Poezia devine manifest, împle-
tește hiperbola cu exprimarea la
obiect, orientîndu-se spre un reto-
rism elevat. Poetul trăiește ceea ce
numim o dramă existențială, ale
cărei efecte sînt urmărite lucid, ac-
ceptă cutremurat consecințele unei
lovituri în plin.
Volumele menționate prefigurea-
ză în chip evident un destin care
nu se va putea desprinde de sem-
nele începuturilor. Insatisfacția per-
manentă determină o perpetuă cău-
tare a unui punct de sprijin. Chiar
dacă ulterior tonul nu va mai păs-
tra aceeași violență, starea de spi-
rit se va menține, apelînd la alte
elemente de referință și la alte
modalități de exprimare.
Ciclul Tirzia din țara vinturilor
cuprinde poezii scrise intre 1950 și
1955. Expresia suferă mutații sen-
sibile, dirijate spre o anume .închi-
dere" concomitentă cu o temperare
a rostirii. Discursului amplu și voit
grandilocvent vine să i se substi-
tuie tonul scăzut al confesiunii pu-
ternic încărcate emoțional. Se re-
simte o accentuată întoarcere in
sine, un dor nestăpînit de recule-
gere discret patetică, nuanțată și
CEO BOGZA
POETUL SPAȚIULUI 1N TIMP
ȘI SUFLET
Ca și arta de a trăi, critica c per-
manent o chestiune de opțiune. A-
ccastă continuă opțiune declanșea-
ză tristețea renunțării. Scrii despre
acest aspect tăcînd nenumărate al-
tele, conștient de multa eludare.
Pentru criticul lucid harta unui scri-
itor are pururi pete albe.
Ultima carte a lui Geo Bogza *
mi-a provocat duium de ginduri.
Să fi vorbit despre esența literară
a reportajului, despre relația dintre
el și notele de călătorie, sau despre
relația dintre această carte și mari-
le reportaje anterioare ale lui Geo
Bogza, sau despre Geo Bogza ca
Orfeu al cosmosului teluric, sau..,
A trebuit să aleg. Și mi s-a părut
că esențialul — cel puțin esenția-
lul pe care-1 transmite această din
urmă carte — e în legătură cu
1.	Obsesia spațiului sufletesc și a
timpului istoric.
2.	Sublimarea universului pâ-
mintean in metaforă.
1.	Priveliști și sentimente e o car-
te de contemplație și meditație.
Contemplație jubilantă și meditație
metaforică. Geo Bogza, „inimitabil
amestec de exaltare și luciditate,
de bucurie și amărăciune" (Radu
Popescu) este, poate, cel mai tu-
multuos suflet al literaturii române.
Poemele sale, vehemente și agresi-
ve, fișele și pamfletele — petarde
literare, faimoasele reportaje — cti-
torii ale genului — pătimașe și
tensionate, scrise parcă cu „ștrean-
gul pe inimă", tulburătoarele table-
te din Contemporanul sunt, toate,
izbucnirile unui scriitor a cărui con-
stantă este Energia, trepidația. O
formă de a exista a lui Geo Bogza
este călătoria. (In treacăt semnalez
că umbletul consemnat are o seri-
oasă tradiție in literele românești.
Dacă adunăm cît au parcurs Mi-
lescu-Spătarul, Golescu, Codru-Dră-
gușanu, Filimon, Hogaș, Ralea, Ro-
setti, Călincscu, avem cu ce da
brîu globului de cîteva ori).
Geo Bogza (homo vagans) este un
perpetuu Columb, pentru care Călă-
toria este întotdeauna o descoperire a
Lumii. In Jurnalul său, spune Via-
nu la un moment dat (ed. 1970, p.
256): .Savoarea, suculenta extremă
a spectacolului lumii mă imbată".
(critica prozei)
E și simțămintul lui Geo Bogza, am-
plificat de un temperament infinit
mai febril. Dar e o beție lucidă,
o beție controlată, un soi de vizio-
narism cum cerea Rimbaud. Aflat
deasupra ierbii și dedesubtul stele-
lor, norilor plop gînditor între pămînt
și cer, intre coama dealurilor și coa-
ma norilor, Geo Bogza trebuie i-
maginat ca o descărcare electrică
între acestea, un fulger de cuvinte.
„Scriitorul ccl mai neprecis si-
tuat, cel mai nedefinit", il socotește
Radu Popescu ; Manolescu il numeș-
te „prozatorul inefabil". Ca orice
e artă de bună speță, paginile lui
Geo Bogza derutează. Cred to-
tuși că spiritul lui Geo Bogza poate
fi definit ca : mediana dintre con-
templația petulantă și reflecția me-
taforică.
Spiritul Iui Geo Bogza este arcul
voltaic dintre fiorul cosmosului și
fiorul istoriei.
Spiritul lui Geo Bogza e intre se-
ninătatea de început de lume a
Bucovinei și încordarea nisipie,
tulbure și văluroasă a Dobrogei.
„Sufletul meu e, cu foșnetul lui,
al Bucovinei. Dar oasele sunt, cu
calcarul lor vechi, ale Dobrogei" (p.
105).
Cele două locuri de românie dau
cele două feldeințe ale lui Geo
Bogza : „Fire înclinată spre medi-
tație și violență...“ — se mărturi-
sește însuși (p. 98).
Cutreierarea extatică a Bucovi-
nei îi satisface setea de meditație,
dîndu-i „fiorul și conștiința cosmo-
sului* (p. 97). Parcurgerea Bucovi-
nei atinge in cl coarda violenței
care ii dă „fiorul și conștiința isto-
riei". (Să observăm și la nivelul
limbajului dualitatea de care vor-
beam adineauri : contemplația —
„fiorul", și reflecția — „conștiin-
ța"). Bucovina lui Geo Bogza e pi-
cior de plai, gură de rai, tărim ie-
șit din „zimbetul Iui Dumnezeu",
e cel mai românesc pămînt, „leagă-
nul nostru" (p. 105), ținut al cărui
aer e înmiresmat de statornicie. Do-
brogea e un loc al istoriei agitate
dc dinainte de descălicat. „Acolo
unde c leagănul nostru, pe dulcea
arcuire de munți a Țării de Sus,
gîndul meu nu trece mult mai de-
parte de Ștefan cel Mare. Dar pe
pămînturile ce s-au numit cîndva
Sciția Minor, el se duce pînă la Da*
rius, și de acolo se întoarce intr-un
necontenit tropot de cai, într-o ne-
contenită învolburare de neamuri"
(p. 105).
Dacă Priveliști și sentimente nu
aduce ceva escnțialmente nou in
literatura lui Geo Bogza, poate că
aduce ceva nou cu privire la Geo
Bogza însuși, spunea Radu Popes-
cu. In adevăr. Ea lămurește mai
bine situarea lui Geo Bogza in lu-
me. Cugetarea sa este rodul logod-
nei dintre ideea de spațiu (geo-
grafic, etnic, sufletesc) și timp (is-
toric, arhaic, afectiv). Spațiul gene-
rând contemplație și bucurie a sim-
țurilor. timpul obligind la meditație
asupra violenței. Iată cele două li-
nii paralele ale sufletului bogzian :
Bucovina-Cosmos-Meditație
Și
Dobrogea-Istorie-Violență
Precum se întîlnesc în virf cele
două linii ale plopului-parafă a lui
Geo Bogza, așa se întîlnesc acestea
în încremenirea cristalină a artei
cuvintului.
«
2.	Ca să scrii un singur vers, zi-
cea Rilke, trebuie să fi văzut multe
orașe, mulți oameni, multe lucruri.
Dar pentru Geo Bogza, zicerea poa-
te fi și întoarsă. Ca să VEZI în-
tr-adevăr ceva, trebuie să se fi
scris în tine multe versuri.
Geo Bogza vede in Lume o pă-
dure de simboluri.
„qui l’observcnt avcc des regards
familiers".
PAUL CORNEA
Dacă ar fi să caracterizez anii
din urmă de cercetare istori-
co-literară, aș spune că ei au
stat sub zodia ineditului. Cu-
prinși parcă de o maladie arhivis-
tică, tineri și vîrstnici, specialiști
și ne — se întrec în a scotoci bi-
bliotecile, colecțiile particulare, ar-
hivele, doar-doar vor găsi un act,
o scrisoare, o însemnare în stare să
lumineze într-un sens sau altul o
epocă, un om ori o operă. Reviste-
le ne oferă în fiecare săptămînă
pagini întregi de inedite sau mai
puțin cunoscute, unele — e drept —
de un deosebit interes, altele — în
schimb —, și cele mai multe, mino-
re în orice privință. Dacă s-ar adu-
na în volume masa de inedite din-
hai să zic — ultimii doi ani, nu-
mărul lor ar fi de natură să spe-
rie pînă și pe cel mai asiduu ama-
tor de „noutăți". Nu neg valoarea
acestei largi acțiuni de luminare a
ungherelor. Păcat că sînt prea pu-
țini cei care se preocupă de pune-
rea lor în lucru ca argumente ale
unor posibile ipoteze. Să ne gîn-
dim numai la situația colecției To-
rouțiu, atît de rar solicitată de in-
vestigațiile istoricilor noștri literari ;
să ne gîndim, iarăși, la soarta atî-
tor strădanii consemnate în publi-
cații mai vechi sau recente și peste
care se așterne praful uitării. Si-
gur, mai ales dacă e vorba de a-
cestea din urmă, se poate obiecta
că ele nu sint sistematizate, că nu
există nici un indicator bibliogra-
fic pentru mai ușoara lor detectare.
Lucrurile stau întocmai; dar oare
de ce repertorii similare beneficiase
lorga sau Dimitrie Popovici ? Scu-
za e mai mult lacună decît justi-
ficare, mai ales cînd din comodita-
te n-avem decît să stăm liniștiți la
birou și să extragem informații pen-
tru „noile" noastre lucrări din
La litterature roumaine â l'ăpoque
des lumieres.
O excepție se dovedește Paul Cor-
nea, istoric literar cu oarecare re-
nume explicabil prin preocuparea
pentru interpretarea faptelor, ca și
prin afectarea limbajului critic. E-
fortul său, vizibil de altfel, este de
a ieși din canoanele cercetării di-
dactice, reformulînd în baza unei
informații solide, opinii ieșite — nu
o dată — din căldura fotoliului.
Epoca în jurul căreia gravitează
investigațiile este, prin forța împre-
jurărilor, handicapantă pentru isto-
ric. Probele înțelegerii ei, cîte se mai
află, stau în bună parte prin arhi-
ve și biblioteci răzlețe, de unde și
marea dificultate în investirea lor
cu atributele argumentelor într-o
demonstrație. Dincolo însă de aceas-
tă tentație a epuizării surselor, este
remarcabilă la Paul Cornea perse-
verența în a aprofunda o aceeași
perioadă a istoriei literaturii româ-
ne. Dovezi ale acestui tip de con-
secvență întru obiect sînt opurile
pe care el le-a publicat, de la Studii-
le de literatură română și pînă la
Originile romantismului românesc.
Așa se explică și împrejurarea că
acesta din urmă, prima sinteză sem-
(critica criticii]
nată de Paul Cornea (celelalte cărți
sînt culegeri de studii privind în
primul rînd personalitățile cultu-
rale sau artistice ale epocii; micro-
monografia Anton Pann nu se pre-
tinde altceva), valorifică o bună
parte a cercetărilor sale anterioa-
re.
Consecvenței exterioare de care
pomeneam îi corespunde o alta, e-
sențială, ținînd de concepție și me-
todă. Studiul de istorie literară este
un act de validare, o sistematizare,
o organizare posibilă („explicațiile
fenomenelor" — consideră autorul
— trebuie „să integreze un maxi-
mum posibil de fapte, răspunzînd
în cît mai mare măsură structurii
complexe și totdeauna contradicto-
rii a realului, fără a eluda ceea ce
nu se acomodează ipotezei, deci
motivînd nu numai convergențele,
ci și dezidențele", Originile roman-
tismului românesc p. 603). Curios
mi se pare faptul că, acceptînd
drept principiu al judecării plauzi-
bilitatea, Paul Cornea ține cu tot
dinadinsul să o distingă net de
coerența structuralistă. La urma ur-
melor plauzibilul nu înseamnă rea-
lul ci posibilul ; mai mult „coe-
rența" nu ignoră „ceea ce nu se a-
comodează ipotezei", însemnînd toc-
mai și explicarea unor asemenea
inadvertențe. Coerența este un prin-
cipiu de lectură care asigură obiec-
tivitatea criticului și privește „ri-
goarea cu care el va aplica operei
(sau oricărui alt limbaj — n.n.)
modelul pe care și-l va fi ales" (R.
Barthes, Critique et Verite, p. 20);
coerența este deci respectul codului
acceptat în lectură. Pare cu atît mai
de mirare acest refuz al principiu-
lui cu cît Paul Cornea adoptă to-
tuși metodologia structuralistă : în-
tîi prin alegerea unui cod, apoi prin
respectarea riguroasă a acestuia. Și,
trebuie să o spun, Originile roman-
tismului românesc rămîne o deose-
bit de interesantă cercetare mai
ales datorită acestui atît de repudia-
te „coerențe".
Istoricul literar refuză juxtapune-
rea istoriei propriu-zise cu faptul
de cultură ; pentru el istoricul se
repercutează în cultural, care este
un reflex mediat al prefacerilor
politice, economice și sociale. Aces-
ta este codul „lecturii" lui Paul
Cornea și el poate fi detectat, de
altminteri, și în mai vechea cerce-
tare asupra lui Conachi, și în ulte-
rioara privitoare la Cezar Bolliac.
(Ideea acestui unghi de „citire"
se cuvine reținută ca atare pentru
temeinicul motiv că instituie o nouă
fază a activității noastre istorico-
literare. Consecința lui imediată
este că personalitățile, scrierile, îm-
prejurările culturale nu mai sînt
remarcate ca fapte de sine stătă-
toare, ci ca participante la amplul
proces al creșterii culturale. Nu per-
soana interesează, cît măsura în
care ea se integrează într-o curgere
firească sau se manifestă — îm-
potriva ei. Căci, istoria literaturii,
prin chiar numele pe care îl poar-
tă — nu este istoria operelor, nici
a autorilor, ci istoria literaturii ca
instituție, în care înșii singulari sînt
elemente ale unei serii convergen-
te. Așa cum istoria unui neam este
istoria devenirii sale ca neam, nu is-
toria evenimentelor sau a comandan-
ților, la fel, istoria literaturii este is-
toria manifestării și edificării posibi-
lităților artistice. Numenul este ar-
gument, iar nu esență într-o ase-
menea istorie și cu acest cod ar
trebui „citită" și literatura noastră
modernă. Introducerea în cuprinsul
istoriilor literaturii a unor paragra-
fe generic titulate „cadrul istoric",
ale căror considerații nu depășesc
cuprinsul a cîteva pagini, după
care se înșiruie fișele bio-artistice
ale autorilor, nu face decît să mis-
tifice realitatea, prin aceea că ig-
noră impulsurile și transferurile de
la un compartiment la altul). Fără
doar și poate, modelul adoptat de
Paul Cornea în Originile roman-
tismului românesc are și justifi-
cări ce țin de calitățile obiectului
discuției. Prima se desface din îm-
prejurarea așa-zicînd accidentală
că este urmărită stabilirea fizio-
nomiei unui curent ; ori, manifes-
tarea sa ca stare de spirit pretin-
dea investigații în toate sferele vie-
ții publice: politică, societate, spi-
rit. A doua se leagă de particu-
laritățile societății românești la
sfîrșitul secolului al XVIII-lea și
începutul celui următor, de coinci-
dența dintre „nașterea" romantis-
mului și „statutarea* literaturii ca
instituție autonomă. Faptul că au-
torul își justifică modelul prin
condițiile implicate de obiect, fără
8 — Convorbiri literare
complicată pe alocuri. Elegia între-
ținută vine să elibereze în subtext
îndelung acumulate neliniști, sin-
gurătăți invulnerabile, certitudini a-
junse la punctul limită. Atît în cic-
lul menționat cît și Cele patru cîn-
tecc ale singurătății și în volumul
Eseu, claustrarea se impune ca ne-
cesitate fără scop, ca stare imuabilă
și copleșitoare : „Nimeni nu-ți des-
coperă nimic, tu singur / descoperi
minunile în care poți crede. / Toa-
te celelalte minuni au murit de o
mie de ori / într-o mie de oameni /
și nimeni nu se mai întreba dc
ele /decît ca să se mintă încă o
dată, încă o dată". (Despodobire).
La Ion Caraion melancolia devas-
tatoare este imanență și permanen-
ță. Spleenul poetului e de factură
specială, el trădează revolta surdă
și oroarea de poză. Sinceritatea este
indiscutabilă, gesturile și mărturi-
sirile au motivații adînci. Oroarea
de compromis transpare nealterată
chiar dacă uneori — așa cum se tn-
tîmplă în nu puține texte alese din
Cirtița și aproapele — nu lipsesc
accentele de confesiune filozofico-
moralizantă (Pungi de pisică) ori
concluziile decent — sentențioase :
„Am văzut lumea și am văzut idei-
le. / Singurătatea îmi urcă la git. /
De-atîta însingurare și atîta urît, /
își prăfuiau bolțile curcubeile (...) Cu
„zările și epitalamuri / dc-a valma
pe umeri, sub leaturi — / vîslași
năzuind spre uscaturi, / ne-neacă
pustiurile anii. / / Destrăbălatele
vînturi încalecă șesul. / Timpu-i de
piatră și iarbă. / Această inimă
niciodată n-o să mai fiarbă : / i-am
ascultat înțelepciunile și-i cunosc
înțelesul" (Pomi).
Versurile din Selene și Pan se
organizează după două direcții prin-
cipale : prima este cea violentă,
protestară, cu rădăcini puternice în
istorie și social, ostilă oricărei am-
In universul așa cum il simte el,
„parfum, culoare, sunet se-ngînă
și-și răspund".
Priveliști și sentimente înseamnă a
contempla vizibilul prin prisma su-
fletului uman, prismă ce desface
totul in razele componente. Geo
Bogza — și asta amintește pe Bau-
delaire, pe Blaga și pe Călinescu —
oferă ochilor noștri cosmosul în
continuă metaforă. Modul de a gîn-
di și a simți al lui Geo Bogza este
metafora, adică transformarea uni-
versului natural in univers spiritual,
contopirea pămintului cu gîndul.
Metafora reprezintă la Geo Bok„a
simbioza dintre meditația cosmică
și violența senzorială. Căci „din se-
tea de a restaura congruența din-
tre concret și abstract" s-a născut
metafora, constată Blaga (Trilogia
culturii, FRPLA, 1944, p. 360). Ea
ține definitiv de ordinea structurală
a spiritului uman, care fiind mă-
sura tuturor lucrurilor, tinde să a-
ducă totul la sine.
De aceea, scrisul lui Geo Bogza
sublimează tot ce e spațiu natural
in spațiu spiritual. Priveliștile vor
fi deci asociate metaforic spațiului.
antropologic :
„Cărăușii se zbăteau... în gingii-
le humei" sau „Pe prundul de pia-
tră trece la vale ceva atit de vioi
(Bistrița), de parcă ar fi o fată
cu genunchii goi și glezne de flu-
ier" ;
a-i estima mai larga posibilitate de
aplicație in cadrul istoriei literatu-
rii, nu-i știrbește cu nimic meritele.
De altfel, în Preliminariile cărții,
unde găsim precizarea obligativită-
ții unui asemenea cod (....deoa-
rece romantismul românesc sau ori-
care altul este expresia mediatiza-
tă prin starea de spirit a unor me-
tamorfoze survenite în structura e-
xistenței sociale, e necesar ca ex-
plorarea originilor sale să implice,
sub o formă sau alta, cele trei ni-
veluri : literatura, mentalitatea, rea-
litatea istorică" p. 16), fraza în cau-
ză conține în subsidiar o intenție
de generalizare mult mai largă, de-
cit pare să o arate fățiș autorul,
așa îneît „dubla recurență" se adec-
vează investigațiilor oricărei epoci
literare. In orice caz, se remarcă
din această adăstare prelungită a-
supra valorii codului folosit de
Paul Cornea consecința imediată a
largilor perspective deschise astfel
studiilor istorico-literare. Bineînțe-
les, modelul este pefectibil, căci
nu întotdeauna rigoarea „lecturii" e
aceeași; furat de ineditul informa-
ției, Paul Cornea rămîne în unele
situații la stadiul enunțării noută-
ții furnizate de arhivă (a se ve-
dea în acest sens pasajele privind
contribuția lui Gh. Lazăr la crea-
rea învățămîntului în limba națio-
nală).
Meritele „lecturii" de față s-ar
remarca și mai clar dacă aș trece
in revistă capitolele Originilor ro-
mantismului românesc, semnalînd
succesiv concluziile, nu odată neaș-
teptate, pe care textele Ie impun.
Cum nu acesta era scopul rîndu-
rilor de față, angajate mai ales că-
tre o discuție de principiu și cum,
iarăși, nu mă îndoiesc, specialiștii
noștri o vor face cu mai multă
biguități, a doua, cea nostalgic —
meditativă, este dominată de o re-
semnare superioară, împovărată de
luciditate. Ambele pleacă de la o
stare de alertă spirituală, necesară
tocmai datorită faptului că ea dă
curs și justificare confesiunii. Ion
Caraion nu mimează, ci se contem-
plă îngrijorat, dînd în orice clipă
a înțelege că exprimarea prin cu-
vânt îi este indispensabilă. De aici
și marea prețuire pentru legile in-
time ale versului, munca obstinată
asupra verbului, căutarea insistentă
a asociației rare, cultul pentru in-
cantație și armonie. Dacă în mate-
rie de tematică nu putem vorbi de
eclectism, în ceea ce privește stilul
avem toate motivele s-o facem. Cu
precauție însă.
„Exercițiile" de stil, departe de a
însemna experiențe și capricii, tră-
dează nevoia adaptării temelor la
cele mai diferite registre formale.
Reușitele lui Ion Caraion sînt mai
puțin vizibile, cred eu, în poemele
ample de o pronunțată viziune mo-
dernistă (a se vedea mai ales
Textilierul din Arignon sau Zăpada
care nu ninge niciodată), unde stră-
lucirile metaforei surprinzătoare se
pierd pe întinse aglomerări verba-
le mai puțin semnificative. Există,
în schimb, texte cu totul remarca-
bile, de factură aparent clasicistă,
ce relevă o impresionantă rigoare
imagistică, o înlănțuire de emoții
pure. Rețin, ca semne ale unei netă-
găduite izbînzi, poemele erotice, în-
tre caro, în chip deosebit. Carmen
sacculare și Abur. Din ultima citez
cîteva strofe : „Sub cerul vast și tî-
năr, de falangă, / subancorele-ar-
zînd pe litorale, / am să aplec la
șoldurile tale / pridvorul 'nalt, cu
stele, ca pc-o creangă". „Că răsft-
rînd în păru-ți abanoase (nu con-
stelații pure, ci genune), / te-am ri-
sipit să nu te mai adune / din nici
o zare zările frumoase. / / Tu n-aj
zoologic :
(„Oprite de baraj"), turme întregi
dc tauri, turme întregi de crocodili
și dc tot felul dc balauri lichizi
își urlă dreptul dc a-și face de
cap. Dar digurile de beton, dogma-
tice — iată un dogmatism cu care
sunt în sfirșit de acord — nici
nu vor să le asculte" sau „Dar
spuneți-mi, dacă Voronețul ar fi să
se transforme in ființă vie, ce ar
putea deveni decît căprioară ?* ;
artistic :
„Apusurile acelea, atit de rafinat
picturale, le-am mai văzut apoi dea-
supra deșertului Gobi" sau „Mără-
cinii Dobrogei, în ciudățenia și as-
ceza lor, par cei doi memorabili
regi ai marelui sculptor Henri Moo-
re..., făcuți parcă să taie vintul" ;
istoric :
„In acea primăvară splendidă și
alarmantă, cerul ne acoperi cape-
tele cu un fastuos patrafir bizan-
tin* sau „Cerul s-a boltit asupra
noastră atit de încărcat de stele...
așa se aplecau pesemne mitropoliții
Rusiei, in veșminte împodobite cu
mari nestemate, peste trupurile ța-
rilor, cind Ie dădeau ultima împăr-
tășanie* ;
științific :
„Fără îndoială că in afară de apa
grea, a atomiștilor, există in lume
pregnanță, mă mărginesc să atrag
atenția asupra deosebitelor paragra-
fe referitoare la .gustul public"
autohton in această perioadă de
răscruce culturală. In sfirșit, o ul-
timă chestiune legată de utilizarea
conceptului de romantism de către
Paul Cornea. In Preliminarii este
menționat faptul că cercetarea nu
a urmărit definirea romantismului
ca ideal-typus ci, „ceea ce el a fost
efectiv ca încarnare a dialecticii ra-
portului dintre individ și societate
în epoca de tranziție de la feuda-
lism la capitalism..." (p. 13). Esen-
ța va fi degajată din fenomen, par-
ticularul instituindu-se în probă a
generalului. Drept care Paul Cornea
deosebește trei romantisme, reflexe
ale istoricului : apusean dinainte de
1830, apusean de după 1830 și ră-
săritean. Ce sînt aceste romantisme
particulare, dacă nu expresii ale a-
celui fond comun ideal modelat de
timp și spațiu ? și care este, fon-
dul comun al oricărui romantism ?
„...ruptura de prezent și dc formele
realului — citim la pagina 14 — re-
vendicarea intensivă sub raport a-
fectiv a eliberării din diversele con-
strîngeri posibile (religioase, politi-
ce, sociale, estetice, etice, ctc.) și
depășirea inautentică a contradic-
ției dintre subiect și obiect". Așa-
dar, romantismul ar fi, în esență,
o negare a .icoanelor" și statuta-
rca unui alt model ideal. Instala-
rea contestației ca principium mo-
vens, are, evident, o valoare tipolo-
gică, a istorică ; negarea este termen
al existenței dialectice, nu parti-
cularizare definitorie și sub unghiul
nonconformismului fiecare nouă e-
pocă este romantică. Acceptarea
modelului ideal, altul decît pînă a-
tunci, model totuși, traduce — în
schimb — o apetență clasică. Para-
tabla de materii
ION CARAION
de
MIRCEA IORGULESCU
să mai visezi tîrzii seraiuri; / eu
n-am să mai cobor din tavernale ; /
pe sinii puri ca două catedrale, /
vor putrezi liturgice alaiuri. / / Ab-
sențe dulci, beții ilimitate, / surori
de fum la hanuri ori cumetre, /
ați fost in mine ultimele pietre /
spre care m-am tirlt cu mortu-n
spate" !
Ion Caraion este în multe pri-
vințe un poet al rigorii. Rigoare nu
înseamnă la el echilibru, ci, in pri-
mul rînd, consecvență în construirea
unui edificiu artistic netulburat în
obsesiile sale. Această consecvență
sc sprijină pe o disciplină interioa-
ră dc tip special care refuză orice
tentație a mimării, pe o scrupuloasă
operație de supunere a cuvîntului și
de închegare a lui în ansambluri
perfect concepute.
Daniel DIMITRIU
și o apă ușoară, altceva decît cea
de toate zilele, și dintr-o astfel de
apă era se vede ființa Bistriței*.
.. .Și putem găsi și alte spații pe
care le nuntește Geo Bogza. Căci
metafora — și metafora sa — nu
face alta dccit dovedește unitatea
esențială a lumii, a lumii dinafară
cu cea dinlăuntru, căutindu-sc ca
jumătățile lui Platon. Căci orice,
prin forța spiritului, poate căpăta
corespondență cu orice.
Tot așa cum sufletul lui Geo Bog-
za, legat prin această carte de fiin-
ța Bucovinei și a Dobrogei, are
corespondențe, afinități, legături —
o știm — și cu locurile Oltului, ale
Țării de piatră, ale Țăii de foc, ale
Văii Jiului, ale văii petrolului, deci
pînă la urmă, cu tot ce este loc
autohton.
Inima mea — scrie Geo Bogza pe
ultima copertă — intre Moldova și
Dobrogca. Nu, mai mult decit atit.
In inima lui Geo Bogza pulsează
întreg românescul pămint.
George PRUTEANU
•	Priveliști și sentimente, ed. Mi-
nerva, 125 PP-, cu un desen de au-
tor pe cop. a IV-a.
doxul romantismului este de a nega
constringerile vechi pentru a in-
staura, în locul rămas gol, altele
noi. Motiv pentru care nu există
romantism propriu-zis decît in faza
incipientă, a revoluției. înfăptuirea
ei (substituirea libertății prin rigoa-
re) echivalează cu clasicizarea ro-
mantismului. Distincțiile lui Paul
Cornea, definesc romantismele par-
ticulare prin fenomenalizarea tipo-
logicului. In privința romantismu-
lui românesc el acceptă deci că,
pentru a vedea ce și cum este, tre-
buie să apelăm la condițiile speci-
fice care i-au dat naștere. Princi-
pial, nu putem beneficia de o defi-
niție decît în măsura în care ea ne
este impusă de analiza faptelor. Pe
de altă parte, apelează la tipologia
ideală pentru a avea dreptul să nu-
mească romantism manifestările par-
ticulare. Schema logică ar fi următoa-
rea : ceea ce se intîmplă în cultura ro-
mânească la începutul secolului al
XlX-lca este romantism pentru că
se suprapune în datele fundamen-
tale tipologici generale romantice.
Ori, asta, să-mi fie cu iertare, e pu-
ră tautologie : romantismul româ-
nesc este romantism pentru că e
romantism. Noroc că supunerea
la obiect l-a făcut pe autor să .ui-
te" pe parcurs aceste disocieri pre-
liminare.
P. S. La pagina 514 se cuvine
făcută o rectificare de amănunt:
cel care „a observat just" că for-
mula „mască fără creieri" (Ion Ma-
iorescu) anticipă „forma fără fond"
(Titu Maiorescu) nu este Adrian
Marino, ci D. Caracostea (Critice
literare, II, 1944, p. 82).
Al. DOBRESCU
MARIN PREDA
Citite din perspectiva romanelor de mai tîrziu, dar fâră preju-
decata lor, schițele șl povestirile pe care Marin Preda (n. 1922)
— unul dintre cei mai importanți scriitori români din epoca
postbelică, prozator de valoare universală - le-a publicat înce-
pind de la virsta de 20 ani și care formează materia volumului de
debut Intilnirea din Pămînturi (1948) ne arată mai curind un autor
indecis, ezitant .șovăind între formule diferite și care nu anticipează
in vreun fel opera ulterioară. Talentul scriitorului, remarcabil sub as-
pectul unei neobișnuite siguranțe lingvistice și al unei rare capacități
de observație, amintind de Caragiale, se exersează în registru minor,
fapt vădit în preferința manifestă pentru subiecte in sine spectacu-
loase ; „scene din viața țăranilor", aceste proze sint, cele mai multe,
instantanee ale unor momente de erupție a instinctelor și numai ră-
ceala extremă a stilului împiedică alunecarea în facil. Lumea scrieri-
lor de început ale lui Marin Preda este întunecată, elementară, popu-
lată de făpturi primitive stînd sub dominația unor impulsuri obscure
și trăind prin ferocități, prin acte de □ rară sălbăticie. Doi ciobani,
Bilea și Stroe, violează bestial o fată pe care o găsesc adormită sub
un tufan (La cimp), un țăran, Gheorghe Florea, își ucide calul, deve-
nit inutil din pricina bătrîneții, cu cruzime înmărmuritoare, lovindu-l
în cap „des și chibzuit", „cum ar fi tăiat lemne" (Calul), un muribund
încearcă să sugrume pe medicul care ii spune cît mai are de trăit,
scos din minți de certitudinea aceluia (înainte de moarte), cîțiva flă-
căi se bat crîncen cu măciucile pentru o fată (Intilnirea din Pămin-
turi), la arie, in timpul treieratului, țăranul llie Resteu face o vio-
lentă criză de furie (in ceață). Cît de departe sînt aceste povestiri
de viitoarele romane ale lui Marin Preda, al căror univers — după
însăși calificația scriitorului — este „scăldat în lumina eternă a zilei
de vară", poate să-și dea seama oricine I
Prozatorul încă nu s-a descoperit pe sine, experiența sa literară
precumpănește în raport cu vocația autentică, revelată după nu
puține căutări. în ciuda identității de cadru, povestirile din prima
carte a lui Marin Preda se află, măcar sub aspect tipologic, la o
imensă distanță de romanul Moromeții, care avea să-l consacre
drept un mare prozator. Existența personajelor din Intilnirea din Pă-
minturi se desfășoară automatic, prin reacțiuni ce indică un fond
sufletesc rudimentar, iar absența conștiinței este totală. Drama rămi-
ne exterioară prin inexistența vieții lăuntrice și prin incapacitatea
de reflecție ; scriitorul este interesat de fiziologie și nu de psiholo-
gie. Starea animalică, lipsa de complexitate, reducția sînt sugerate
prin stilul aspru și implacabil, eminamente descriptiv, brutala exac-
titate a scenei violului din schița La cîmp fiind caracteristică.
Notă aparte in volum face doar O adunare liniștită despre care
s-a susținut, într-o copleșitoare unanimitate de păreri, că ar fi o
versiune concentrată a romanului Moromeții. Ceea ce este profund
fals. Fiindcă în realitate O adunare liniștită nu e altceva decit un
agreabil exercițiu literar, constînd în amplificarea unei snoave prin
răsucirea ei pe toate părțile cu o plăcere nastratinescă. Iar autorul
nu se ferește să o expună și într-o formă lapidară, parcă anume pen-
tru a-și demonstra virtuozitatea : „Uite : doi creștini se duc la munte
să vîndă porumb. Au plecat la munte. La barieră la Pitești, așa de-
geaba, unuia i se ia dublu. De ce i-l ia, nu ne pasă. I l-a luat și
gata I Scurt I Ce să mai lungim vorba. Ajung creștinii la munte.
Cum ajung, nu mai spun (I I I), nu ne privește. Acolo ăl care era cu
dublu’ luat găsește cumpărător; vrea să vîndă ; n-are cu ce să
măsoare ; cere merticul tovarășului ; tovarășul nu vrea să i-l dea ;
se supără și pleacă singur. Asta e tot". Cu toate că țăranul oare
„se supără că nu vrea” este înfățișat, datorită unui exces explicativ,
și prin alte întimplări, tot farmecul poveștii stă în „lungirea vorbei"
și in seriozitatea bufonă a narației, punctul culminant .„poanta" fiind
obținerea falsului paradox „Adică, eu Pațanghel, iți cer ție, tu Miai,
să-mi dai merticul tău, și tu te superi că nu vrei". Dar senină și rafinată,
așa cum vor fi adunările din poiana lui locan, atmosfera din O
adunare liniștită, nu este, căci personajele de aici (sau mai bine
zis, autorul) încă nu posedă știința subtilă de a se bucura de jocul
pur al inteligenței. Candoarea ironică a lui Pațanghel ascunde în
fond o ranchiună, el vrea să-l „demaște" pe Miai, în sfîrșit, reas-
ția auditoriului nu este tocmai elevată : „toți începură mai mult
să zbiere decît să ridă" (s.n). In Moromeții se rîde subțire, nu se
zbiară !
In roman scriitorul nu a procedat la unificarea unor fragmente, ci
a înălțat o construcție monumentală, a creat un univers distinct, în
totul deosebit de cel al povestirilor anterioare. Situațiile violente,
brutalitățile, evenimentele spectaculoase nu sînt puține în Moromeții,
dar sensul lor este esențial altul. S-ar putea spune că Marin Preda
a trecut de la formă la substanță, intuind și desvăluind sufletul as-
cuns al unei lumi pînă atunci privită din afară. Vieții stereotipa și
desfășurate într-o succesiune plană de întimplări, ce traduc o exis-
tență exclusiv terestră, a țăranilor i se descoperă o dimensiune spi-
rituală profundă, de unde posibilitatea apariției de individualități,
pe care scriitorul nu întîrzie să le aducă în scenă, llie Moromete,
eroul acestei cărți care e una din capodoperele literaturii noastre,
nu este un oarecare ins din masă, al cărui chip se evidențiază prin
forța expresivă a trăsăturilor, ci o personalitate complexă cu un
destin exemplar : în Moromeții romanul de caractere se conjugă cu
fresca socială, viața oamenilor este proiectată pe fundalul grandios
al istoriei, rezultînd o extraordinară bogăție de planuri. Primul vo-
lum este destinat in primul rînd revelării unei umanități specifice, al
cărei inefabil transpare în iluzia de echilibru și armonie pe care o
nutresc o parte dintre eroii cărții și în rafinamentul pe care il pre-
supune comportarea lor ; în volumul al doilea se impune tema gra-
vă a destinului acestei lumi, confruntată dramatic cu perspectiva
unui sfîrșit iminent. Romanul are o curgere de epopee, este melan-
colic și nostalgic în prima parte, zbuciumat și tulbure în cea de a
doua. O singură dată reapare vechea înclinație a scriitorului către
senzațional : este vorba de încercarea pe care o face un grup de
țărani de a se împotrivi noilor întocmiri „văspindu-se" în susținători
devotați, acest carbonarism fiind cu totul de prisos în ansamblul
romanului și chiar dăunător ideii de neînțelegere și de rezistență
pasivă pe care o reliefaseră celelalte episoade.
(continuare in pag. 10)
• Intilnirea din Pămînturi, Risipitorii, Intrusul, Marele Sin-
guratic. Pentru Moromeții, v. Argeș, nr. 1./1972.
9 —Convorbiri literare
N. D. COCEA
Sunt acru astăzi. E duminică, a
fost o adevărată zi de primăvară,
ce mare și frumoasă trebuie să fie
viata pretutindeni aiurea.
Eu am mîncat dc două ori la po-
potă cu ofițerii, am făcut vizită ge-
neralului, am stat de vorbă un
ceas cu dinsul, am jucat poker, am
avut musafiri, am refuzat două in-
vitații, tot la poker, pentru după-
masă, am închis cu politeță ușa în
nas monstrului care imi face ochi
dulci, suspină și-mi dă tircoale pe
la ferestre, am prins pe Stanciu la
borcanul cu miere, am mintuit de
citit ultima carte din toate biblio-
tecile tîrguluî și adineaorca, cînd
intram in casă o ploșniță, cit un
bou, se plimba agale pe muchea
patului.
Am prins-o intre două foi de
hîrtie și am strivit-o cu deliciu, cu
un sentiment absurd de răzbunare
feroce, ca și cum aș fi strivit un om
sau omenirea întreagă.
Mi-ar trebui zece pagini scrise des
de Balzac, ca să descriu cum Ma-
iorul își îndeasă un colț al șerve-
tului între gît și gulerul desfăcut
ca măsură de precauțiune de la
începutul mesei și cum Maioreasa
bagă, cu gesturi migăloase și ma-
nierate, două colțuri ale șervetului
între bluza diafană și sinii ei e-
normi, haotici, revărsați peste masă
ca două mămăligi nefierte și prea
moi.
Am fost rău ieri. Ca să mă mortific
am citit azi disde-dimineață, rind cu
rînd, meditind Ia sfirșitul fiecărei
fraze și încercind să înțeleg ceea
ce citeam, un articol, de Corneliu
Moldoveanu, două articole de lorga,
trei cugetări de I. N., vre-o șase
coloane de note, situații, informații,
de același și două pagini din „L’In-
dependance Roumaine".
După penitența asta m-am simțit
infinit mai bine.
Am găsit! „Hoitul" ! Caut de-un
an titlul ăsta. Cite nopți nu m-am
torturat ca să dau de cuvîntul sim-
plu, puternic, biciuitor, unic, care
să sintetizeze tot romanul într-o
singură expresie și să oglindească
în același timp situația reală din
România ultimelor luni de neutra-
Cocea, Tudor Vianu, poetul sovietic losif Utkin, D. Corbea, Victor Eftimiu, Scarlat Calimachi, Radu
Boureanu, București 1945.
litate și a celor dinții luni de răz-
boi.
Binecuvintat fie tîrgul Negrești-
lor. Aici mi-am găsit titlul roma-
nului. Și fără nopți de insomnie,
fără să-1 caut aproape. Mi-a venit
singur, ușor, natural, logic, inexor
și fatal cum luam astăzi ceaiul la
5 și 10 minute, în casa Doamnei X
cu toată societatea aleasă a Ne-
greștilor din jurul meselor de cărți.
•
Sunt rupt de oboseală. Am urcat
și am coborit toate dealurile din
împrejurimi. M-am abătut pe la
centru de convalescenți. Am luat-o
iarăși rasna peste dealuri și eram
pe muchia care duce la Frenciugi
cînd a răsărit luna ca o minune din
basme. Am mers cu dinsa vre-o
două ceasuri prin noaptea albă ca
ziua. Nu era țipenie de om. Mi-am
reamintit tot repertoriul de poezii
și de versuri uitate, le-am comple-
tat cum am putut în ceasurile astea
ireale de inspirație și le-am de-
clamat lunei. Mă opream în loc,
ridicam brațele spre dînsa, parc-aș
fi putut să-i trimit sufletul pe-o
rază, și mă simțeam bine, inundat
de-o fericire dulce, caldă, volup-
toasă ca și cum m-aș fi scăldat în-
tr-o baie de raze de lună.
Acum e aproape miezul nopții.
Mă gindesc cu compătimire puțin
ironizat, la satele model, la cazăr-
mile de educație agricolă și cetă-
țenească, la mînăstirile de infirmi
și literați și aș vrea să fiu cu capul
în poala unei iubite pe care n-o
cunosc încă și-n șoapte ușoare să-i
spun pină dimineața toate versurile
pe care n-am apucat să le spun lu-
nei.
Ah, Nicoară, Nicoară, ai inebu-
nit de-a binelea. Pentru că e puți-
nă primăvară in aer, uiți că tu ai.
na.
alt jurnal inedit
GD
bătute pe muche, 38 de primăveri
tomnatice.
•
O singură rază de poezie. Azi pe
la patru, vîntul a Împrăștiat ceața.
Pădurile de pe creasta dealului e-
rau fermecător de albe, parcă de
frig colinele și-ar fi aruncat pe u-
meri o blană de hermină.
Cum stăm azi singur, cufundat in
ginduri și intr-o pagină de Scho-
penhauer, m-a vizitat moartea.
E curios, dar de vre-o doi ani în-
coace, ideea morții care mi se părea
altădată absurdă și ireală, se in-
filtrează pe nesimțite și pe zi ce
trece tot mai mult, în viața mea
de toate zilele.
De cînd i-am gustat odată savoa-
rea pe buzele Titei, umbra ei sau
ceva mai inconsistent și mai sub-
til decît o umbră, o reminiscență
vagă de parfum sau de armonic,
mă urmărește în ceasurile triste ca
și în clipele vesele, cînd sunt în
zgomotul lumei sau în liniștea sin-
gurătății. Vine pe neașteptate, de
cele mai deseori nedorită și neche-
mată. Simt atunci ca un fel de
abis care mi se deschide imens,
adine sub picioare. Un pas numai,
și-aș aluneca intr-insul. Ceva indes-
criptibil îmi trece ca un fior prin
suflet. Ceva care seamănă cu sen-
zația de vertigiu și de neant pe
care mi-o dau : spectacolul cerului
străpuns de stele, o pagină de fi-
lozofie, un gînd profund, o operă
de artă sau pur și simplu dorința,
cînd mă uit lung în ochii unei fe-
mei pe care n-am avut-o.
Dar azi ideea morții a fost pen-
tru întîia oară, agresivă și amară.
Nu era întovărășită, ca de obicei, de
procesiunea amabilă a gindurilor
triste, consolatoare sau dureroase de
deșertăciunea vieții. Era crudă și
brutală.
Am 37 de ani. Dacă aș muri as-
tăzi ! Ce-ar rămîne din toate visu-
rile, din toate năzuințele, din toată
opera mare și bună pe care o ro-
tunjesc mereu de 15 ani încoace,
fără s-o realizez vreodată ? Ce-aș
lăsa oamenilor și Dinei ? Neant.
Și moartea mi s-a părut atroce.
Mi-a fost frică. M-am simțit laș.
Sunt, fără îndoială, la marca, la
ultima răspîntie a vieții. Mă cu-
nosc deajuns și citesc limpede în
mine. Oscilațiile nenumărate care
îmi purtau sufletul de colo, colo,
cari mă împingeau pe un drum și
mă lăsau în mijlocul drumului, cu
regretul altor zece, cari mi-au fă-
râmițat viața în sute de încercări
neizbutite, de tentative avortate, de
opere nerealizate, se reduc în defi-
nitiv. acum cînd mă gindcsc mai
matur și mai bine, numai la două :
De 15 ani îmi caut calea unică a
vieții, și adevărul e că de cinspre-
zece ani oscilez între două căi di-
ferite, alerg de Ia una la alta. Ie
aleg și le părăsesc pe rînd, aș vrea
să merg pe amindouă și nu reușesc
să fac un pas înainte pe nici u-
Cu siguranță e la mijloc un viciu
de conformațiune fizică, morală sau
intelectuală.
Simt bine că singura mea chema-
re e scrisul. Dar tot așa de bine, cu
aceiași intensitate, simt in același
timp că marea chemare a vieții me-
le e o operă vastă de luminare și de
fericire a altora. Două idealuri se
bat cap in cap in sufletul meu : li-
teratura și propaganda. Am in mine
doi oameni, l'n scriitor incorigibil
și un propagandist neadormit. [..]
Am îngropat adolescența. S-a dus
tinerețea. Am trecut de cîțiva ani
pragul virstei mature. Admițînd i-
potezele cele mai fericite de sănă-
tate, de împrejurări prielnice, de
bună stare materială și de liniște,
îmi mai rămin cel mult 15—20 de
ani de muncă intensă și fecundă.
Drumul e prea scurt ca să-1 mai
bifurc în două. Trebuie să aleg. La
anul, peste doi sau trei ani, va fi
prea tîrziu. Un glas implacabil îmi
repetă deja de cîtăva vreme că a-
cum trebuie să aleg ori niciodată.
Un fel de conștiință anti-datată mă
mustră de pe acum și-mi arată cu
degetul pustiu sterp spre care mă
(urmare din pag. 9)
Risipitorii, carte care a trecut printr-o suită de prefaceri radicale
de-a lungul celor trei ediții apărute (ultima, din 1969, este și cea
„definitivă") reia într-un fel problematica din Moromeții, caracteri-
zindu-se printr-o mai deschisă preocupare morală și prin restrînge-
rea la o singură latură a existenței. Romanul este, în fond, o „carte
a nunții" putîndu-se, compara cu scrierea cunoscută a lui G. Căli-
nescu. Dar în vreme ce dimensiunea dominantă a acesteia din urmă
este exultanța împlinirii, jubilația participării la realizarea firească
și senină a unui arhetip. Risipitorii este o narațiune în care istoria
este implicată adine și înrîurește decisiv mișcarea vitală. Romanul
a părut un experiment și nu altceva este în realitate : însă experi-
mentul nu constă în trecerea la universul citadin și în construcția
de personaje intelectuale, cum s-a zis, ci în observarea felului în
care se petrece, în condițiile speciale, un act fundamental al exis-
tenței cum este întemeierea familiei. Scriitorul a putut astfel să
declare într-un interviu că „Problemele dezbătute nu sînt specifice
numai capitalei, ele pot foarte bine să fie ale oricărui intelectual sau
activist de partid, profesor, inginer, medic, muncitor, om de știiință,
în orice loc l-ar fi trimis profesiunea lui". Opoziția între generații,
nașterea și consolidarea prieteniei, dragostea și căsătoria — iată
temele asupra cărora își îndreaptă atenția prozatorul, interesat de
formele pe care le capătă acestea într-un anumit moment istoric.
Romanul este aproape didactic, abundent în sentințe, în reflecții de
ordin moral, în fine și minuțioase analize ale sentimentelor, totul
exemplificînd magistral o idee pe care autorul o expune cu fran-
chețea unui discurs teoretic: „In epoci însă în care viața unei societăți
e mai mult sau mai puțin stratificată, în care marile schimbări s-au
produs de mult și generațiile lasă moștenire una alteia valori morale
și materiale stabile, atenția oamenilor asupra caracterului irepetabil
al marilor acte ale existenței lor individuale are la dispoziție și
timpul și răbdarea să aștepte și să stăruie. Se moștenește ideea că
ești singurul răspunzător de împlinirea lor, marile tipare din afară
neputînd să te ajute decît cu echilibrul creat între generații și men-
talități. Un om însă îndrăgostit de o femeie, al cărei dosar de pildă
se încarcă exact în timpul în care urmează să se decidă dacă va
avea sau nu loc întemeierea unei noi familii, nu mai poate avea
sentimentul întreg că e răspunzător de împlinirea acestui act.
MARIN PREDA
poartă anii aceștia lamentabili de
incoherență și de indeciziune.
Și ceea ce e mai goaznic decît toa-
te e că văd răul, văd primejdia și nu
pot, mi-e cu neputință să pot alege,
din propria mea inițiativă și voin-
ță. E destul să iau într-un fel sau
altul hotărîrea definitivă, ca peste
cinci minute un apus de soare
să-mi inunde sufletul de frumuse-
țe și de zădărnicia luptelor politice
sau să renunț la toate visurile dc
artă, pentru că într-o pagină neroa-
dă de gazetă o nedreptate închisă
în trei rînduri prost scrise, m-a
făcut să urlu de indignare și dc re-
voltă.
Ce să fac ?
Să fug de lume, undeva, in mijlo-
cul unei păduri, in fundul unei peș-
teri, ca sihaștrii de odinioară, sau
să mă arunc orbește în valurile lu-
mii ? Unde voi găsi răspintia ? Unde
e scăparea ? Ce eveniment exterior
mă va sili, cu genunchiul pe piept,
să iau în sfîrșit hotărîrea pe care
nu știu și nu pot s-o găsesc în mi-
ne însumi ?
Să nu fiu ipocrit. Știu care e eve-
nimentul. II presimt și-I aștept.
Revoluția și arta.
Text stabilit de N, FLORESCU
Risipitorii este, de aceea, un roman al iluziilor pierdute, insă eroii
cărții nu sint niște ratați, cum s-a afirmat, căci ei sfirșesc prin a se
integra într-o ordine colectivă, fără a avea sentimentul că sint în-
vinși. Adaptarea se produce cu prețul unor suferințe morale ce variază
ca formă și intensitate de la un personaj la altul — nu lipsesc mei
ipostazele maladive — dar tuturor le este comună o zadarnică in-
vestiție de încredere, o „risipire" de energii sufletești. „Eroarea" celor
cîteva cupluri de tineri — uniți prin iubire sau prietenie - care se
formează și se desfac pe parcursul romanului este de fapt rodul îm-
prejurărilor speciale cărora trebuie să le facă față. Ca și in Morome-
ții, în Risipitorii drama rezultă ca efect al plasării unor personaje
firești în împrejurări deosebite : acolo era vorba de viața unei întregi
colectivități, aici asistăm la felul în care se împlinește un act funda-
mental al existenței umane, și într-un caz și în altul istoria interve-
nind implacabil și modificînd cursul vieții. Dacă țăranii din Moromeții
sînt amenințați cu pierderea unor valori care alcătuiau însăși rațiu-
nea lor de a fi, personajele din Risipitorii iși irosesc, în dureroase
experiențe personale, tinerețea — adică elanurile și puterea de a se
dărui. Prin succesivele revizuiri la care a fost supus, romanul a ciști-
gat în profunzime, fiind eliminate toate acele elemente care particu'a-
rizau într-un mod exterior destinele individuale dindu-le aparența unor
excepții.
Un „risipitor" este și Călin Surupăceanu din Intrusul. Adolescentul
fost zugrav de acoperișuri, obișnuit să contemple lumea de la înăl-
țimea turlelor de tvserică, devine constructor pe un șantier, începînd
prin a construi barăci, fel de a spune că modul lui de viață a suferit
o schimbare hotărîtoare : romanul este prin excelență simbolic. Apro-
pierea lui Călin Surupăceanu de pămînt prin noua îndeletnicire suge-
rează existența în cadru obiectiv și incapacitatea de abstragere și,
deci, de analiză. Este istoria mai clementă cu cei pe care îi tran-
sformă în instrumente ale ei la un moment dat ? Călin Surupăceanu
părăsește de bunăvoie un anumit fel de viață, merge pe un șantier,
participă la zidirea unui oraș, se califică în meseria de electrician,
fiind prin toate aceste date un agent al noului, un reprezentant al
istoriei așadar. Se petrece însă ceva neprevăzut : voind să salveze pe ♦
un muncitor beat căzut într-o cisternă, el suferă grave arsuri care il
desfigurează și îl fac inapt pentru practicarea în continuare a profe-
siunii de electrician. Mai mult decît atît, actul său este privit cu ră-
ceală și chiar judecat cu asprime de locuitorii orașului ; însăși nevasta
lui, Maria, îl dezaprobă, învinuindu-l că în momentul în care a sal-
vat pe cel care alunecase în recipientul fatal nu s-a gîndit la ea șl
la copil, acuzație nu chiar enormă, fiindcă Surupăceanu nu se con-
duce după criteriile de comportare pe oare le invocă in subtext femeia
lui (solidaritatea familiei pusă pe primul loc), ci după norme în curs
de a se forma și consolida. Eroul este exclus din orașul pe care îl
construise, alungat aproape, ceea ce ii lasă în suflet o durere pe
care nimic nu o poate stinge, nici chiar blestemul pe care îl arun-
că asupra foștilor lui concetățeni : „Trăiți și munciți în noul vostru oraș
pînă o să-i dați bătrînii care ii lipsesc și apoi morții care să asculte în
tăcerea mormintelor lor viața urmașilor. Și creați-vă legendele care or
să vă convină. Pe mine m-ați gonit și atît cît asta poate să vă mai
pese, nu veți avea iertarea mea. Sînteți flăminzi de viață, dar nu de
fericire, și singura voastră șansă e că nu sînteți eterni și că alții mai
buni, poate, vă vor lua locul. Nu sperați că vă vor menaja I.
Evoluția acestui personaj, paradoxală, ilustrează un capriciu al
istoriei pe care el o reprezintă la un moment dat : uzura foarte ra-
pidă și înlăturarea oamenilor de care se servește. Surupăceanu se ilu-
zionează că alianța pe care o încheie cu timpul atunci cînd por-
nește spre locurile sălbatice unde va construi, încrezător in fericirea
visată, este definitivă și de neclintit ; el se află în situația unui revo-
luționar care descoperă uluit, după victoria cauzei pentru care și-a
riscat viața, că poate deveni inutil in noile condiții, fiind obligat să
se transforme sau să piară.
înainte de a părăsi orașul pe care îl întemeiase, Călin Surupă-
ceanu promite cuiva care dorea să-i rămînă camera iui că nu va în-
știința pe cei de la spațiul locativ, dar nu este crezut pînă cînd nu
este de acord să fie „plătit" pentru serviciul pe care îl face ; episo-
dul are o valoare de simbol ; binele, generozitatea nu pot fi accep-
tate ca gratuități, există un cod pe care eroul îl nesocotește in dorința
lui de perfecțiune. Ințelegînd că este un „intrus" în lumea la a cărei
naștere contribuise, Călin Surupăceanu nu își alterează ființa morală,
dar capătă conștiința dificultății pe care o presupune orice înnoire
și a primejdiilor la care se expun cei care — asemenea Iui — cred în
posibilitatea de a schimba totul dintr-o dată. Despărțirea de Maria
și de orașul unde lasă prizonieri zece ani din viață este jerta pe
care o cere această înțelegere. Aceasta este adevărata „desfigurare"
a personajului lui Marin Preda din cel mai concentrat roman al său,
ultimul de pînă acum în care își găsește expresia marea obsesie a a-
cestui scriitor de excepție : lupta omuiui cu „vicleniile istoriei".
Fiindcă Marele singuratic pare a reedita destinul romanului. Risipite
rii ; prozatorul acordă întîietate experienței sale literare, cartea fiind
bogată în fapte mai spectaculoase în sine decît ca semnificație (o
crimă, o iubire tragică, scene din viața artistică), iar destinele perso-
najelor sînt matematic determiante. Mare prozator Marin Preda și în
această scriere recentă, dar echilibrul superior și armonia romanelor
anterioare rămîn termeni de referință obligatorii...
10 — Convorbiri literare
LIMBA LUI VASILE ALECSANDRI (II)
a. n general se face greșeala
Ide a se crede că numai scri-
itorii creează limba literară
curentă. Dar limba literară
propriu-zisă, limba normală, este
nu numai o creație a scriitorilor,
ci a tuturor celor care scriu, deci
și a oamenilor de știință, a publi-
ciștilor etc. Scriitorii români au
avut un rol important din acest
punct de vedere pînă pe la 1850
—1860. După aceea limba litera-
ră română este mai ales opera
popularizatorilor culturii, a publi-
ciștilor, a reprezentanților presei
periodice și foarte probabil și a
traducătorilor. Scriitorii rămîn să
joace, după 1850 sau 1860, un rol
important numai în ce privește
dezvoltarea limbii artistice. De a-
ceea nici Alecsandri, nici alți scri-
itori contemporani, moldoveni sau
munteni, nici scriitorii din gene-
rațiile următoare : Odobescu, Has-
deu, apoi Eminescu, Maccdonski
etc. nu vor juca un rol prea im-
portant în fixarea limbii literare
românești ; ei vor avea însă un
rol extraordinar în dezvoltarea lim-
bii artistice românești, în dezvol-
tarea limbii române ca artă.
Că Alecsandri n-a contribuit
prea mult prin limba sa la dezvol-
tarea și fixarea limbii literare o
dovedește faptul că limba lui se
deosebește în multe privințe de
limba literară de azi; mă refer
la limba literară în sens restrîns,
la limba culturii. In limba sa, a-
vem, cum am mal spus deja, fie
clemente dialectale, care caracte-
rizau atunci dialectul literar mol-
dovenesc, fie elemente dialectale
introduse în limba literară de scri-
itor, căci ele nu alcătuiau norma
dialectului literar moldovenesc de
atunci, foarte laxă de altfel, fie
forme artificiale, create de poet,
fonetice sau morfologice, așa nu-
mitele forme hipercorecte, foarte
numeroase în acea vreme, fie neo-
logisme care au ieșit din uz sau
într-un fonetism care nu mai e cel
actual. Vom înșira aici cîteva fapte
de limbă mai bătătoare la ochi
din volumul Doine și lăcrămioare,
Paris, 1953 : pre-iubitului ; galbi-
ne ; privighetoare ; sorioară ; șap-
te, mă giur; giurați (imperativ) ;
vechie; șede; călcae (formă hi-
percorectâ, creată de Alecsandri
pluralul moldovenesc călcâie a fost
înlocuit cu forma inexistentă în
română călcâie); tufariul; clențe-
nind ; degite ; răpide ; pustiiu : ai-
ce (pentru vers); daoar Domnul;
„dare-ar Domnul* (caracteristic
nordului Moldovei) ; n’a vrea ;
daoar duhul, fărmecat ; Satan, fer,
pept ; O stea lung-au căzut, s'au
pus o pată, focul au scăzut, gioc,
ț-oiu cinta, diochi, soarte (pl.) ;
tc-oiu discinta, pin „prin", suflc-
tumi s’au învrăjbit, Adă-mi, a tăi
ochi, dismierdat, că „căci", mă giur,
vircolaciul, paserea, fuiorul s’au
sfîrșit, voinicul n’au venit, resărit ;
încungiur, abie „abia" ; ridicată,
strălucească (pl.) pintre, de mi'i
duce și'mprcjuru-i „împrejurul ci";
isvor, se disfășoară, discintind, res-
pund (pl.) ; te-am perdut, dismer-
dare, ingcrclă, un suvenir; corona;
picate „căzute", a lor suflete cu-
rate sbor vărsînd duioase plîngcri
scumpe strugurele, albe mărgărită-
rcle (pl.), căci soarele iubirii în cer
au resărit; paseri; rădică ; ochiul
seu ; ziori „zori", in sinul omenirii
vărsînd al iernii ghia(ă : O ! ceas
fcrice-n care ființa ce iubesc, M-au
deșteptat în raiuri cu glasu-i înge-
resc. Sbura caii noștri cu aripi dc
smei ; pe cărări perdute ; Și-n tă-
cerea nopții ce ne-ncongiura. Su-
fletele noastre ca și noi sbura.
Sbura ca doi îngeri din stele in
stele ; S-un soare mai fierbinte în
ceru-mi s-au aprins, țerm mai fier-
binte ; dismerdări, jălește (sing).
Alecsandri a fost un reprezen-
tant al dialectului moldovenesc,
dar în primul rînd al dialectului
moldovenesc literar, și mai puțin
al graiului popular moldovenesc.
Căci el n-a avut ca program intro-
ducerea oricărui element popular
moldovenesc în limba literară. Ca
și Conachi, în poeziile căruia vom
intilni elemente populare moldo-
venești, cum sînt hojma „mereu*,
se miară „se miră*, Alecsandri va
utiliza și el, în operele sale, ase-
menea fapte de limbă: la el a-
pare hojma în Convorbiri literare,
IV, 311, relevat de Tiktin, Ruma-
nisch-deutsches Worterbuch, II, p.
736), tărnă „țămă", glod „noroi",
mai dinioare „acum cîteva minu-
te, adineaori", mini „mîine", care
apar chiar în drama Ovidiu, Dar,
cum a relevat Ștefan Munteanu,
Limba literară în opera poetică a
lui Vasile Alecsandri, , Orizont,
1965, nr. 10, p. 281, Alecsandri re-
curge șl la forma muntenească
mîine.
Aceleași particularități lingvisti-
ce se regăsesc în teatrul lui Alec-
sandri de pînă pe la 1870, atît în
ceea ce se poate considera limba
intelectualului Alecsandri, cît și
în limba personajelor sale,
Această fază de moldovenism
lingvistic, ca să ne exprimăm așa,
a lui Alecsandri durează pînă în
anii de după 1870, cînd marele scri-
itor moldovean se convinge, desi-
gur, că variantă moldovenească a
limbii literare nu njai are sorți de
a se impune ca limba literară a tu-
turor românilor și Alecsandri se
hotărăște să renunțe la unele par-
ticularități de grai moldovenesc, a-
nume fonetice, oarecum cele mai
bătătoare la ochi și cele mai lipsite
de semnificație în problemele, de
stil. Drama Despot Vodă, București,
1880, prezintă, din acest punct de
vedere, o limbă unificată, căci a-
pare j în locul lui g> din dialectul
moldovenesc: nu-i ajută, ajutor;
p XI : se încunjură (prezent). In
locul lui jele avem jale, în locul lui
furnicariu - avem furnicar, în locul
formei de persoana a treia singu-
lar a perfectului indicativ cu au,
avem forma cu a etc.
Nici în această perioadă, limba
lui Alecsandri nu se apropie însă
prea mult de cea de azi. Dimpotri-
vă, ca se deosebește prin multe par-
ticularități, atît dialectale, adică
moldovenești, cit și arhaisme șau
neologisme, acestea din urmă cu o
formă fonetică deosebită de cca dc.
azi. Iată alte fapte de limbă din
aceeași operă : el întrebuințează
acum se în loc de să semn al con-
junctivului. Apoi : menite de a um-
plea ; aste cuvinte ; zimbire; ai
adăugit ; se prindă la pene de vul-
tur ; în sferile nalte; nouri, sume-
ție, umbrele legendare atitor eroi ;
i-a venit greu de a se reîntoarce ;
pasiunelor ; au învescut „au îmbră-
cat" ; strcmoșcască ; admirare „ad-
mirație" ; a esplica ; fulgeroasă ; is-
toria Moldovii ; afară din rind „ex-
cepțional", „extraordinar", asemine
natură, i-am dat dcsghin prin de-
dalul timpilor, păscari, începetoare,
lecsiilc; la moarte acestue, Carol
Quint, batalia, este priimit aice, mă-
rirci, se uzurpeze (scris : se usur.
peze), apasa, fer, guvernator a mai
multor orașe, răsipitor, se întclneștc,
capitan, una sută călăreți, călări (cu
i consonant), Secuimei, fărmecători ;
prepusurile „bănuielile" dispart,
țeara, espedițic, suit pe tron, astă
dată, aice, Constantinopoli etc.
In ceea ce privește substantivele
latine în -or, -oris, Alecsandri era
de părerea acelora care le dădeau
în limba română terminația -or (sau
-driu) dacă ele erau masculine, și
terminația -oare, dacă ele erau fe-
minine. Printre cei dintîi care pro-
cedase astfel — dar poate la el se
găsesc numai substantive masculine
în -or —, trebuie să socotim chiar
pe Conachi, la care se găsește Amo-
riu, favor etc. Alecsandri va spune
pînă la sfîrșitul vieții sale (vezi dc
exemplu Ovidiu) : amor, onor,
dezonor, favor, dar și favoare, fu-
roare, eroare, ardoare, splendoare.
El s-a opus însă net lui onoare, pe
motivul că româna nu poate să dea
acestui cuvînt, atît dc important
prin conținutul său semantic, genul
feminin.
Alecsandri păstrează așadar tot
timpul o serie de forme care nu
se mai găsesc astăzi în limbă. Lim-
ba literară de azi n-o vom întîlni
nici chiar la scriitorii care s-au a-
firmat după 1859, ci abia la cei ca-
re se afirmă după 1870, ca Emi-
nescu, I. Slavici, I. I,. Caragiale, dar
în special la generația dc scriitori
de după 1880.
G. IVĂNESCU
între natură și literatură
(urmare din pag. 1)
Ce consecințe de ordin stilistic național
se pot deduce de aici ? Literar vorbind, na-
tura constituie ea un factor modelator ? Un
mod evident, indiscutabil, de diferențiere ?
Sigur este, că, pe o mare întindere, litera-
tura română formată la Școala privirii, de-
monstrează o mare vocație cromatică, plas-
tică ; nu e de mirare deci că pastelul, a
marcat unul din momentele de prestigiu ale
poeziei moderne, un fenomen de creștere
din propria noastră sevă, după ce înain-
tașii repudiaseră, ca inaderente, diverse ex-
perimente romantice. Cu excepția lui Emi-
nescu (poet al naturii, nu însă un descrip-
tiv în sens riguros), exceptînd de asemenea
pe un Macedonski, scriitorii secolului al no-
uăsprezecelea nu sînt, orice s-ar spune, niș-
te naturi problematice, oameni complicați,
cu obsesia dezbaterilor existențiale. Solici-
tați într-un mod sau altul de romantism,
cîțiva dintre ei sînt tentați de prestigiul artei
clasice, alții aliniindu-se sub stindardul re-
alismului ; — la unii cromatica, pitores-
cul, atestă contacte multiple cu lumea con-
cretă, lucru normal cîtă vreme spirituali-
tatea românească lua conștiință de sine,
pornind, logic, de la realitățile înconjură-
toare, delimitîndu-se lucid de modelele ve-
nite din afară. Preocupările de „pitoresc",
în spirit abuziv, continuă la unii și în se-
colul al douăzecilea, în paguba aprofundă-
rii zonelor umbrite, pînă cînd descriptivis-
mului comun i se opune, cu alte rațiuni, a-
naliza. Din împrejurarea că o literatură
„pune o importanță covîrșitoare pe elemen-
tul natură", că devine „precumpănitor des-
criptivă", G. Călinescu trăgea concluzia că
o astfel de repreaentare ar fi „neclasică" (Sen ■
sul clasicismului). Aici trebuie să se țină
seama de precizările introduse prin ter-
meni ca „precumpănitor", și „covîrșitor",
care presupun ieșirea din comportarea
medie. In nici un caz, totuși, formula :
„clasicismul e analitic" nu stă în picioare
și G. Călinescu însuși, în același studiu,
se referă la tendința clasicilor de a rapor-
ta observațiile lor la universal. Sentimentul
naturii are, în literatura română, valoarea
unui act de comunicare cu universalul iar
privit ca fenomen etnopsihologic, raportat
la fondul milenar autohton, el traduce, de
asemenea, la modul general, clasic în e-
sență, o atitudine colectivă, dictată de con-
diții istorice.
Pentru locuitorii așezărilor medievale din
Italia, natura se oprea la porțile orașului.
In alte țări din Apus, se observă retros-
pectiv, aceeași delimitare. Gîndite în pri-
mul rînd ca „locuri de apărare", orașele
răspundeau funcțional ideii de cetate („place
forte", „fortezza") și numai în al doilea
rînd dezideratului de a fi un Urbs. Călăto-
rul român constată cu surprindere (cum i
s-a întîmplat lui Tudor Vianu) că: „mai
toate vechile orașe ale Toscanei și Umbri-
ei opun masa lor de piatră naturii undu-
ioase din preajmă" (Imagini italiene), as-
pect neîntîlnit la noi decît în puține locali-
tăți transilvănene. Citadinul occidental, cla-
ustrat în incinta orașelor de tip închis, are,
ieșind în natură, sentimentul unei evaziuni.
Excursia se transformă în aventură. Pentru
români, printr-un fenomen ce ține poate de
subconștientul colectiv, contactele cu natu-
ra au, mai degrabă, semnificația unei re-
găsiri, a unei racordări, peste timp, cu spi-
ritualitatea înaintașilor, oameni ai spațiului
liber și orizonturilor deschise. La Emines-
cu și Sadoveanu, de pildă, ideea de spațiu
natural cheamă neapărat în memorie, pe
cale afectivă, ideea de timp : pădurea de-
vine, în acest caz, prezență contemporană
și timp întors în trecut. Natura și istoria,
în expresia lor literară, sporită succe-
siv, presupun mai mult decît o consonan-
ță externă : organicitate profundă, reflec-
tată în ethosul genera], în filozofia cotidiană.
De observat că latinescul terra (pămînt) a
devenit, la noi, fără, exprimînd astfel, spre
deosebire de alte limbi romanice, legătura
cu solul străvechi, lucrat de terranus, deci
de țăran, om al pămîntului. Pentru defini-
rea destinului uman, în totalitatea lui, se
fac, normal, analogii cu natura, drept care,
prin intermediul unui personaj din Oamenii
Măriei Sale, Sadoveanu constată în spirit
popular :
„Avem hodina vîntului și tihna apelor,
statornici intru nestatornicie...".
Simplă coincidență ? Ideea apare identic
la Goethe, într-o strofă pe care o traducem
liber: „Suflet al omului / Cum semeni cu
apa I / Destin al omului / Cum semeni tu
vîntului 1"...
Perspectivele se întregesc reciproc. Natu-
ra nu e numai munte și pădure, cu fauna
lor, ci și orizont acvatic, cu oameni medi-
tativi, inplantați solid în decor, deschiși in-
finitului. Pînă la Sadoveanu, natura a fost
pri vită pe fragmente, spațial pe anotimpuri.
Sadoveanu face o mare sinteză, dînd un
sens plenar timpului și spațiului. La mol-
doveni, în genere, natura se revelă în ipos-
taze adecvate contemplației ; muntenii (nu-
velistica iui Galaction, Cartea Oltului de
Geo Bogza, povestirile lui V. Voiculescu)
sînt mai degrabă dinamici. Ion Pillat e însă
mai apropiat de moldoveni. La Fenimore
Cooper, apa, vîntul, vegetația ascund în e-
le violența; pădurea (multiseculară ame-
ricană e locul terorii. Și Hugo (după Ville-
quiers) vorbea de răutatea elementelor. în
problema relațiilor om-natură, literatura
română reflectă o dialectică proprie o dată
accentuînd pe ideea de sol humanise, altă-
dată pe aceea de natură antropologizantă.
Dublă figurație, așadar : o dată omul mode-
lează solul, umanizîndu-1, altădată natura
modelează pe om. între om și natură se
stabilesc raporturi de intimitate, cele două
părți manifestîndu-se solidar, ca la Sado-
veanu și Goga. Pădurea, la cel dintîi (în
Nopțile de Sinziene), acționează misterios,
protector, în apărarea autohtonilor amenin-
țați de invazia exploatatorului străin ; Ol-
tul, la Goga, e asociat durerii („jalei"), re-
voltei și speranței. Monumentalitatea se
suprapune, în acest caz, aerului de intimi-
tate. Dovedindu-se uneori ermetică, ascunsă,
nu lipsită de contraste, natura nu e sumbră,
nedeclanșînd niciodată dezacordul.
Formula lui Amiel, natura „etat d’âme"
ar trebui corectată, în ce privește literatu-
ra română, poate în sensul : natura compo-
nentă existențială. Prin urmare, nu e
vorba de o stare pasageră (ținînd de relati-
vitate), ci de o constantă. Tipologic, prin
adeziune la ordinea naturii, ne situăm cre-
ator în lotul literaturilor clasice, meridio-
nale. Spiritului demonic, anxios, obscur, întîl-
nit pe anumite direcții romantice, i se o-
pune ceea ce Camus numea „La pensee du
Midi", echilibrul solar, amintind exemplele
artei eline. Scriitorii români percep natura
ca fenomen de continuitate și integrare, în-
cît în balansarea dintre viață și moarte
natura intervine ca element de certitudi-
ne, ponderator al anxietății, factor nți de
înstrăinare, ci de consimțămînt, orientînd
privirile spre verdele arborilor și soare, în- •
tr-un cuvînt, — tot în perspectiva clasicis-
mului — făcînd legătura între individual
și universal. Miorița rezumă, sintetizează și
anticipă, ceea ce modernii, solicitați de for-
țe contrarii, vor redescoperi, prin Lucian
Blaga și alții, după lungi ocoluri.
TOMELIAN — A cere părerea u-
nei redacții trimițindu-i o singură
poezioară, e ca și cum te-ai duce
la doctor, ai bate in ușă, el ar
veni să-ți deschidă și atunci tu i-ai
băga un deget prin gaura cheii și
l-ai întreba: Ghici, ce am ? Poe-
zioara dumitale e ca primul ei vers:
„plăpîndă și ușoară".
IONEL GH. CARSTINA — Ne
bucură că și scrisoarea ne-ați scri-
s-o in versuri. Compunerile alătu-
rate ei ne-au întipărit convingerea
că arta caligrafiei în țara noastră
are în dv. un vajnic reprezentant,
hi rest, vorba lui Hamlet: vorbe,
vorbe, vorbe...
DAN IGNAT — La prima poezie
ți-am răspuns în nr- 5. La a doua
mi-e jenă să mai adaug ceva, ca să
nu te superi.
EDUARD GASNER — (Are 17
ani, e elev.) Iubești poezia, și asta
e bine. Deocamdată ea nu te iubeș-
te pe tine. Insistă.
CITITOR (București) — Scrisoa-
rea dv. este așa de elogioasă incit
citind-o, toată redacția a roșit. Nu-i
rău ca din albastru să ma} devii și
roșu.
CANDID TAUGEN1CHTS —
„Domnule Optimist, Aveți ceva
contagios în modul de a face se-
menii să capete încredere în ei".
Perfect, acceptăm complimentul.
Ceva fior liric e în compunerile du-
mitale. Dar chestia cu „cocoșii care
cîntă-n vid" ne-a îngrozit. In ase-
menea condiții e groaznic să fii
cocoș.
MIRONEL COTESCU — Să vă
spun o istorie. Un individ, aflat sub
o anume influență, se afla in pă-
dure și țipa : Heii I Heii ! Hăuu !
Uaa! A venit un pădurar și l-a-n-
trebat: Ce faci, domle ? — Cînt na-
tura ! a răspuns tipul.
Z.O.LL. — Ați copiat-o de prin-
tr-un fel de Coșbuc, dar ați copiat-o
prost.
V. IFTODE — Ceea ce dv-, cu
dragoste paternă, numiți „articol"
e de fapt descrierea fotografică a
unei reviste.
IOAN ZUR — Pe verso-ul plicu-
lui dv. scrie: loan Zub, Liceul de
cultură generală nr. 2, Rădăuți.
Scrieți cu atîtea greșeli de grama-
tică și cu atita lipsă de gust, incit,
dacă sunteți profesor sau învățător
acolo, vă compătimim elevii. Dacă
sunteți elev, vă compătimim profe-
sorul de română. Cît privește poe-
ziile. Luați o hartă, măsurați dis-
tanța dintre Rădăuți și San-Fran-
cisco, și veți afla cît de departe
sunteți de literatură.
DORU PRUTEANU — Dorule
dragă, tu mînă ai. Nu-i departe vre-
mea cind ceea ce vei scrie se va
numi, cu toată seriozitatea, proză.
Deocamdată umbli cu fofirlici. In
această a doua nuvelă pe care mi-o
trimiți, faci iu ce faci și-ți tot bagi
eroii in pat. Nu merge așa. Dra-
gostea e și o chestiune de lumină. Și
pe urmă, ea, dragostea e, cum să-ți
zic, ca amețeala. Adică trebuie să
te fi dat cu capul de mulți pereți
ca să știi bine ce-i aia. Nu mai scrie
„fiindcă capotul". Și caută-ne la
redacție.
LUMINIȚA PLATON — Emoțio-
nantă și plină de bun-simț este scri-
soarea Luminiței Platon (să reți-
nem numele, cine știe ?!), elevă a
unui liceu din capitală și in vîrstă
de 16 ani. Cuvintele sale cristaline
au aroma talentului ce-și deschide
floarea- Cităm integral, pentru sen-
sibilitatea suavă și buna ținută de
cultură, poezia Orga gîndurilor :
,,Nu mai știu dacă / Gîndurile mele
sint I Mori de vint / Mișcate de
Eros, I Sau cupe in care curge I
Nectarul lui Bachus. / Nu mai știu
cind am fost / La Verona și cind
m-am întors. / Poate-s acolo și
visez / Că-s aici... I Am călărit cu
Achile, / Și-apoi tot eu i-am / Să-
getat călcîiul, I Și i-am supt singe-
le, / Căzut pe roze, / Și m-am în-
țepat în spinii / Pădurii de-ntune-
ric. / Poate am murit demult / Și
colind ca fantoma / Lui Shakespea-
re / Prin nisipul deșertului / Peste
turle și crini".
OPTIMIST
11 — Convorbiri literare
Kostas Assimakopoulos
drept în frunte, străinul mugi, se
zbătu, se umplu de sînge și alunecă
de pe ea rănit mortal. Cînd îl vă-
zu așa, se îngrozi și-și dădu seama
ce o aștepta. Nu mai avea ce cău-
spuse atunci
zmeul tot că-
înalțe. Și bă-
ta în sat
Așa, se
tizanilor,
gățată de
crucișate
pomeni în sălașurile par-
avînd și ea o armă a-
umăr și două benzi în-
cu cartușe pe piept. Și
tatăl. La anul am să-ți aduc un
zmeu din China. Acolo fac zmei
dintr-o membrană subțire. Sînt
mului de sfoară. Dar
dea și nu voia să se
iatul se întrista.
— Nu te necăji, îi
fragment
bișnuite, ce făceau jocuri nebune
cu cozile lor de hîrtie și se stră-
duiau care mai de care să ajungă
mai sus.
De mai multe zile, Alkis aștep-
ta aceste ceasuri și luase un zmeu,
alb și albastru, ca un steag cu
ciucuri crețe, cu o coadă stufoasă.
A urcat împreună cu tatăl lui pe
dealul Pnyx și a dat drumul ghe-
atunci l-a cunoscut acolo pe tînă-
rul ciudat cu pielea ca porțelanul
și cu iluzii multe. Ii vorbea de li-
bertate și de dreptate socială, îi
flăcâra inima și spiritul și o făcea
să coboare năvalnică la șosea și
să lupte vitejește, sfidînd moartea.
Pe chipul ei înegrit de fu-
mul prafului de pușcă, în pur-
tarea ei bărbătească îndrăzneață,
el credea că vede Grecia luptînd
curajos împotriva cotropitorilor ei.
A îndrăgit-o nebunește și a început
să-i vorbească de fericirea ce
urma să vină să-i găsească într-o
parte șovăielile și temerile. Au tă-
băcit cu toții asupra copilului și
fiecare se străduia să născocească
ghidușii și jocuri ca să-1 mulțu-
mească mai mult. Palmele, arse de
țeava încinsă a armei, se împle-
teau improvizînd leagăne ca să-1
balanseze pînă sus.
Și cu cit copilul creștea, cu atît
se bucura de aceste iubiri. Partiza-
nii sc certau în zori care din ei
să-1 ia la vînătoare iar noaptea
care să-i aștearnă mantaua ca să-1
culce lîngă el. Era de ajuns un
cuvînțel de al lui ca să-i facă
dintr-odată cinci praștii ți o pri-
vire plîngătoare de a lui era su-
ficientă ca să-i arate stelele de pe
cer și să-i explice mînuirea ar-
melor lor. Dar ceea ce dorea mai
mult era Vîntul, calul
iute, k
Dar nu apucă să-și
vis împlinit. Timpurile
alb cel mai
vadă acest
s-au schim-
A
scris
nuri,
toria
debutat la vîrsta de șaptes-
prezece ani cu o culegere de
poezii intitulată Calea rindu-
nelelor și de atunci a mai
încă opt cărți de diferite ge-
incluzînd impresii din călă-
făcută în China Populară,
că a eroilor lor, cu dinamianul
su-
Antologia Mondială a Poveștilor
pentru copii. Cărțile sale /nsetafi
și Trădări cu densitatea psihologi-
biectelor și lirismul lor realist au
venit să dea un suflu nou genu-
lui neglijat, pentru o perioadă, al
nuvelei neogrecești. De aceea, au
și fost traduse în multe limbi stră-
ine și au apărut în publicații foar-
te cunoscute, ca Nouvelle Revue
Francaise.
frumoși și întinși și se-nalță atît
de sus, îneît nu-i mai ajunge o-
chiul. Le pun și un fluier de tres-
tie în coadă ca atunci cînd suflă
vîntul să cînte, ai să vezi... O să
fie ca un păun sau ca un balaur.
De atunci copilul nu încetă să
se gîndească la acest zmeu minu-
nat ce era să fie ca un animal din
basme, ce ar fi putut să lupte îm-
potriva vîntului să atingă inima
cerului și să-și cînte zborul.
Și iată acum îl vedea în unifor-
ma lui bleu și luleaua lui sculp-
tată atîrnînd de buze. Numai că
de astă dată chipul se tulbura în-
tr-una, parcă
ceață albă, și
să audă „Bine
ja dispăruse
se îndepărta într-o
înainte de a apuca
ai venit tată...“, de-
Era o după amiază de iarnă,
din ultima săptămînă de lă-
satul secului. Un soare a-
morțit se tîra fără chef pe
orizontul înghețat. Pe neașteptate
niște sunete de cimpoaie și
bane ajunseră pînă la locul
turilor. Copiii se tulburară.
— Dansatorii 1... Dansatorii
câți !... strigară.
Și toți împreună năpădiră
dara-
săpă-
mas-
repe-
de piața din fața templului
Thesseu ca să vadă dansatorii mas-
cați care jucau în jurul prăjinii cu
panglici pestrițe. Numai trei din-
tre copii rămaseră în mormintele
antice... Alkos, Melita și Mihalis.
Erau cei mai mici, cei disprețuiți
pentru mica lor viață de cîțiva
anișori de restul prietenilor
joacă.
Aceștia, cînd văzură că
mai mari se împrăștie, crezură
au găsit momentul așteptat ca
de
cei
că
să
cu ape negre și roșii asemănătoare pe-
telor de pe coada pictată a păunilor.
Și cu același spasm acești ochi se um-
plură de imaginea unui om. Era
un bărbat înalt, cu piept lat, cu
tîmple încărunțite șl un zîmbet lu-
minos. -
Ah, de ar fi putut acum să aler-
ge Alkis lîngă el, să se arunce ca
altă dată la pieptul lui, să-1 îm-
brățișeze, să-1 sărute și să-i spună
„bine ai venit, tată !"...
Umplea casa de bucurie cît timp
era acolo. Numai cînd se apropia
ceasul să se îmbarce din nou, se
lăsa o tristețe grea. Atunci aduna
copiii în sufrageria mare și gîn-
ditor, serios le dădea sfaturi : să
asculte totdeauna pe mama, să se
iubească, să învețe lecțiile și alte
multe asemenea lucruri. Și de fie-
care dată își încheia vorba drăgăs-
Un ropot de cal răsuna în ure-
chile lui Mihalis. La început ajun-
gea șters de parcă se auzea de-
părtat într-un somn plăcut. Dar se
întărea într-una și peste puțin pot-
coavele lui de aramă loveau pu-
ternic, parcă cădeau aproape, pe
un caldarîm de granit. Băiatul pă-
rea că se trezește și-și trase liniș-
tit pleoapele, asemenea florilor ce
în zori își desfac domol corola, u-
dată noaptea întreagă de brumă.
A văzut atunci un cal alb de tot
cu crupe înalte, puternice și două
valuri de spumă drept coamă și
coadă, galopînd repede spre el.
Potcoavele, din cauza iuțelii, scă-
părau seîntei pe caldarîm și dîr-
scotocească în ruini, nestînjeniți,
singuri. Coborîră în gropile noro-
ioase, acolo unde mai înainte sco-
toceau țărîna copiii mai mari, și
începură să scurme pămîntul. Cea
dintîi, Melita, cum ridică o bucată
de marmoră, găsi o păpușă de lut.
Această păpușă îi umplu de bu-
curie pe cei trei copii. Ii amăgi
și-i coborî în cel mai adînc puț us-
cat, cu speranța că ar fi găsit a-
colo comori neprețuite. Și așa, lă-
sați în visul și credința lor cei trei
copii s-au găsit în bezna pămîn-
tului. La început se înfiorară, se
temură puțin. Dar cînd începură
să pipăie orbește în jurul lor, prin-
seră curaj, crezură că atingeau o-
biecte străvechi, de preț. Primul,
■In întuneric, apucă Alkos ceva
greu și curios, ceva ce pînă acum
toasă
tant,
ră și
cu ceva ce, deși era impor-
copiii mai mari se obișnuise-
așteptau să-1 audă :
A, și încă ceva, spunea sim-
îogii lui liberi se loveau
tul și pîntecele lui. Imediat
și-a întins mîna și cînd
trecut pe lîgnă el, înșfăcă
sări pe el și aplecîndu-se
la ureche :
pe gî-
Mihalis
calul a
dîrlogii,
îi șopti
piu ca și cînd nu voia să dea im-
portanță. Acum cînd voi lipsi o
să căpătați. dacă vrea Dumnezeu,
încă un frățior. Să-1 iubiți și pe
acesta și s-o ajutați pe
crească.
întotdeauna, la aceste
că îi dădeau lacrimile.
imediat, își
mama să-1
aprindea
vorbe, par-
Dar tușea
luleaua
nu mai atinsese în viața lui.
— Am găsit I strigă și dădu
ridice.
Dar imediat se produse un
mot teribil. Puțul se lumină
să-1
zgo-
în-
spăimîntător. Pămîntul dimprejur
se cutremură. Bulgări de pămînt.
pietre și bucăți de carne omeneas-
că erau asvîrlite.
Cnieva, în depărtare, țipă:
— Grenadă !... S-au dus copiii !...
Se spune că între viață și moar-
te, chiar și la cea instantanee și
neașteptată, există o clipă meteo-
rică. E o părticică infimă de timp
pe care ceasornicele nu pot s-o
prindă și s-o înregistreze. Insă, în
această clipă minimă, omul care
pleacă, trăiește intens bucuriile și
tristețile trecute, visele și idealu-
rile ce îi împodobiră vremelnicia.
Alkis, cu un spasm puternic
deschise larg ochii. Deveniră
tunci două cercuri uriașe pe
își
a-
un
chip înnegrit de fum, două cercuri
sculptată și adăuga bine dispus :
— Haideți, haideți acum. Spu-
neți-mi ce vreți să vă aduc cînd
voi veni.
Copiii spărgeau seriozitatea aces-
tui moment și-i dădeau veseli co-
menzile.
— Notează-le, îi zicea mama, ai
să le uiți.
— Ce spui, femeie ? Am altce-
va la care să mă gîndesc în timpul
călătoriei ? Am uitat vreodată ce
va ?
— Nu, desigur,
s-au înmulțit. Au
mezinul.
— Foarte bine,
călătorie or să fie
Dar anul acesta
ajuns nouă cu
Și la viitoarea
zece. Țin minte
și pentru încă atîția.
Ultima dată cînd veni, era lă-
satul secului. Cumpărase pentru
toți copiii costume noi pentru car-
naval, îl deghiza pe unul In es-
chimos. pe altul In indian, își pu-
se și el o pălărie chinezească co-
mică și toți împreună au făcut
multe fotografii, mascați.
Pe urmă, sosi „Kathari Deftera-1.
Dis de dimineață, lumea urca dea-
lurile Pnyx și Filopappos. Erau
oameni simpli de prin vecinătate și
din cartierele depărtate care ve-
neau să se bucure de ospățul cîm-
penesc și să înalțe, așa cum era
obiceiul, zmei multicolori. Atunci,
cerul azuriu se umplea de ciudate
și arătoase păsări cu forme neo-
— Repede, Vîntule, într-acolo !...
Calul știa unde trebuia să-1 du-
că. Pe culmi înalte și prăpăstii
sălbatice, acolo unde s-a născut bă-
iatul și a simțit lucrurile de neui-
tat ai celor dintîi ani ai lui.
Mihalis nu era un băiat de ca-
să. Nici nu simțise vreodată căl-
dura familiei. Nu pentru că nu-și
cunoscuse mama și tatăl. Dar a-
tunci cînd s-a născut, erau și ei
doi copii nebuni care iubeau și
luptau cu același avînt, fără să știe
nimic pe de-a-ntregul. S-au întîlnit
în munți ca partizani pe vremea
cînd dușmanii cotropiseră țara.
El era un tînăr înalt, fin, de o
ciudată frumusețe ce amintea prin-
ții îndrăgostiți din balete. Avea o
piele ca porțelanul făcută parcă
din ceață, pură, densă și două sco-
bituri din apa unui lac cristalin
drept ochi albaștri, prelungi.
Ea dimpotrivă era malul opus al
rîului. O fată viguroasă și puter-
nică, făcută numai din luminoase
amiezi de vară ce arșița le abu-
rește pe cîmpii. Hărnicia deborda
din palmele și din șoldurile ei, din
umerii puternici și era în stare să
țină singură o gospodărie țărăneas-
că cu multe griji, să îngrijească o-
goare și vite.
Intr-o amiază de vară, în timpul
ocupației cumplite se înapoia sin-
gură de la bostănăria ei. Soarele
cald dogorea drumul și făcea gre-
ierii din copaci să cînte neconte-
nit și arzător. Deodată, cînd coti
pe o cărare îngustă, un soldat stră-
in, un dușman, sări în fața ei și
o îmbrățișă cu o patimă nebună.
Ea se zbătu în brațele lui, luptă
cu pumnii, cu picioarele și dinții,
dar cînd în cele din urmă căzu
jos ca un catarg rupt dobotît de
talazurile enorme și văzu că totul
era pierdut, puse mîna pe o pia-
tră de lîngă ea și-l izbi cu putere
căsuță liniștită îndată ce se va ter-
mina războiul.
Ea crezu cuvintele lui. Le pri-
mea în ea așa cum trece soarele,
ploaia și vîntul prin porii arborilor
și împrăștie viața în ei. I se dărui
cu tot sufletul și într-o noapte de
iarnă, în întunericul cortului lor.
văzu deasupra ei seninul albastru
al ochilor lui prelungi și-și simți
trupul deschizîndu-se ca țesutul u-
nui trunchi spintecat la altoit ca
să primească în el rămurica nouă.
Zi de zi fata simțea că sămînța
vieții noi crește în ea, devine un
copil întreg ce o îngreuna și o
stînjenea să așeze pușca în piept
și să-și urmeze tovarășul în luptă,
departe pe șosele.
Pînă ce, într-o după-amiază în-
fierbîntată, veni ceasul și fata se
eliberă. Născu un băiat sănătos,
de culoarea griului, cu ochi albaș-
tri și păr negru, ondulat ca în-
volburările apelor ce se lovesc,
cînd se rotogolesc de pietrele pîra-
ielor. Acesta, un copil obișnuit, nu
era o făptură pămînteană. Era un
îngeraș îndrăzneț și zburdalnic fu-
git din împărăția heruvimilor, ars
de soare și călit în focul luptelor.
Partizanii își pierdură capul de
drăgălășeniile lui, înnebuniră. Atî-
ția ani de robie departe de cămi-
nele lor, alungați în văgăuni sălba-
tice, îi dezobișnuiseră de duioșii, îi
făcură să-și cearnă vorbele. Se o-
bișnuiseră să țină puștile și să
spună cuvinte indispensabile, ho-
tărîtoare pentru libertate sau moar-
te. Și iată că acum venea acest
prunc să le amintească că departe
de sălașurile lor erau acoperișuri
ce adăposteau leagăne și jucării și
că oamenii legănau acolo pruncii,
balansau copilașii pe picioarele lor,
se jucau nebunește cu copiii, ne-
poți și strănepoți. Așa, anii tre-
cuți, anii viitori, aleanurile, doru-
rile, amintirile, tot ceea ce era în-
gropat adînc în inimile lor ieși
incendiat Ia lumină și deveni du-
ioșie și dragoste pentru acest co-
pilaș.
La început, toți ezitau să mărtu-
risească că se schimbase ceva în
ei. Fiecare se temea să arate că
ceva duios și blînd rămînea me-
reu în cutele adînci și inaccesibi-
bat, ținuturile au fost eliberate,
partizanii s-au împrăștiat.
Acum dispăruseră scopurile mari
ce îi uneau pe oameni în adăpos-
turile din munți și-i făceau să
pară fiecare frumos în ochii ce-
luilalt. Așa, pe neașteptate, tînă-
rul cu pielea ca porțelanul și ilu-
zii multe o văzu în fața amiezilor de
vară și se miră cum petrecuse a-
tîtea nopți alături de ea.
Pentru întîia oară își dădu sea-
ma că era dintr-o altă lume și că
îi despărțea un rîu adînc.
apucă să-i spună aceasta,
că se trezi după zăbrelele
lule.
Cînd ieși din închisoare
Dar nu
pentru
unei ce-
se du-
se și o găsi într-o odaie închiria-
tă, lîngă templul Thesseu. Mîn
gîie distrat capul și-i vorbi ore în-
tregi.
— Anii petrecuți în închisoare,
li spuse, mi-au băgat mințile în
cap. E timpul să ne schimbăm via-
ța și să
face.
A adus
propunere
vă bogată
vedem puțintel ce vom
după aceea vorba de o
de căsătorie cu o vădu-
care l-ar fi ajutat să pu-
nâ la cale o afacere proprie. Ea, în
timp ce îi vorbea, îl privea năuci-
tă, pierdută.
— Aveam și eu o chemare de la
fratele meu, să mă duc să mă mă-
rite în Australia. Pînă acum nici
nu o discutam. Dar acum văd că
trebuie s-o primesc și să plec. Nu-
mai...
— Ce?
— Să...
Tînărul
— Nu.
Copilul să-1 ții
sări în sus :
desigur. Numai
se poate. Văduva care mă
un tînăr necăsătorit și nu
tu.
asta
vrea,
tatăl
nui copil. Este de ajuns că am
nu
ia
u-
a-
tîtea pe capul meu. Detenție, șo-
maj. .. Cum să-i spun că tîrăsc
după mine și un copil ?
— Și eu, îl întrerupse, cum am
să-1 tîrăsc după mine ? Oare cu-
noști pe vreunul care ia de nevastă o
femeie cu un copil
crezi că în tîmpul
închisoare, eu nu
pentru el ?
Din bucătărioara
din flori ? Sau
cît ai stat tu în
făceam nimic
de alături, co-
le ale ființei lor, i
manierele aspre, nici
viață sălbatice
micească
Dar veni o zi
bi căpitanului,
cu pe obrăjori
n-au
ceva care nici
i încetările din
putut să ni-
cînd
copilașul z!m-
De dragul lui fă-
două gropițe, fra-
gede și delicate ca adîncitura ce
o au frunzele trandafirilor. Cum
le văzu, căpitanul se topi de dra-
goste. Nu se mai stăpîni. își întin-
se mîinile și-l luă în brațele lui,
apăsă cu degetul lui ars gropița
ce avea copilul sub buzele lui.
Asta așteptau să vadă ceilalți
partizani. Și atunci au lăsat la o
pilul auzea toată această discuție.
Ochii i se umplură de lacrimi și
un sughiț puternic îl sufoca ca un
ștreang ce se strînge în jurul gî-
tului. Nu putu să se stăpinească
mai mult. Se avîntă și dădu buzna
afară. în timp ce în urma lui ușa
se trîntea cu putere.
Copilul înșfăcă repede hățurile
cu mîinile lui însîngerate și sări
pe șea ; calul, ca și cînd ar fi as-
cultat de comanda micului călăreț,
se avîntă cu picioarele lui lungi,
subțiri, și galopă ca un sunet, ca
un vînt, departe spre culmile îm-
pădurite.
Trase hățurile și cu cît se apropia,1
cu atît
dragi cu
tizanilor.
Imediat
ienjeniră
bet miji
recunoștea peisajele lui
taberele mindre
ochii copilului
de fericire. Și
pe buzele lui.
ale par-
se împă-
un zîm-
Zîmbetul
lui cel mai frumos. Zîmbetul lui
cel din urmă...
— Grenada !... S-au dus copiii !...
Traducere de Ion HALIANIS
LITERATURA LUMII
CONVORBIRI LITERARE
revista bilunara de literatura editată de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialista România
Redacția: lași, strada Palat nr. 1 tc
Redactor șef : CORNELIU ȘTEFANACHE
nr. 10, tel. 183399. Tiparul: I. P. lași